ANATOMIA CAPULUI ŞI GÂTULUI Curs nr.

5:

1. FASCIILE GÂTULUI (Fascia colli, Fascia cervicalis)

Sunt planuri conjunctive anexate muşchilor, viscerelor şi vaselor gâtului, fiind
reprezentate prin:
- Fascia cervicală superficială (Lamina superficialis);
- Fascia cervicală mijlocie (Lamina pretrahealis);
- Fascia cervicală profundă (Lamina prevertebralis);
- Teaca vasculară (Vagina carotica);
- Teaca viscerală.

FASCIA CERVICALĂ SUPERFICIALĂ (Lamina superficialis)

Este un manşon fibros care înconjoară anterior şi posterior tot gâtul. Îşi are
originea pe linia mediană anterioară a gâtului, de la rafeul median, unde formează
linia albă cervicală, îndreptându-se apoi lateral spre marginea anterioară a
muşchiului sternocleidomastoidian, nivel la care se dedublează (foiţele anterioară şi
posterioară) formând o teacă acestui muşchi. La nivelul marginii posterioare a
muşchiului cele două foiţe se reunesc, se îndreaptă lateral, acoperind triunghiul
supraclavicular. Ajunsă la marginea anterioară a muşchiului trapez, fascia se
dedublează din nou formând o teacă acestui muşchi, după care, în final se fixează
pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale şi ale primelor 2-3 vertebre toracale .
Prin circumferinṭa ei superioară, fascia cervicală superioară se inseră pe linia
occipitală superioară, faṭa externă a mastoidei, porṭiunea cartilaginoasă a meatului
acustic extern, tuberculul zigomatic, fascia maseterină şi pe marginea inferioară a
corpului mandibulei. Inserṭia inferioară se face pe marginea anterioară a manbriului
sternal, pe faṭa superioară a claviculei, pe acromion şi pe marginea posterioară a
spinei scapulei. Suprafaṭa externă este ȋn raport cu planurile supraaponevrotice:
tegument, ṭesut cellular subcutanat, platisma, vasele şi nervii superficiali. Suprafaṭa
internă corespunde diferitelor organe din regiunea anterioară a gâtului şi din regiunea
cefei. De pe suprafaṭa internă se desprind de fiecare parte trei prelungiri: laterală,
submandibulară şi parotidiană.
Prelungirea laterală. Este o lama fibroasă intermusculară, care se inseră pe
procesele transverse ale vertebrelor cervicale, separând regiunea anterioară a
gâtului de regiunea cefei. Această prelungire nu este nominalizată ȋn Terminologia
anatomică, unii autori considerând-o ca reprezentând porṭiunea laterală a fasciei
cervicale profunde.
De pe faţa profundă a fasciei se desprinde de-a lungul marginii anterioare a
trapezului o expansiune fibroasă discontinuă, care se va uni medial cu fascia
scalenilor (prelungirea laterală).
În partea anterioară fascia este subţire, fiind acoperită de platisma, în rest fascia este
mai groasă. În regiunea infrahioidiană fascia este traversată de către vena jugulară
externă, care se găseşte într-o dedublare a fasciei, înainte de a trece posterior
fasciei. În regiunea suprahioidiană, fascia (în porţiunea sa mijlocie) aderă de
marginea inferioară a corpului osului hioid. Apoi acoperă regiunea suprahioidiană
mediană, fiind unită de tendonul intermediar al digastricului prin expansiuni fibroase.
Pe părţile laterale fascia dă cele două prelungiri: submandibulară şi parotidiană.
Teaca sternocleidomastoidianului prezintă foiţa profundă mai subţire, celuloasă şi
mai puţin rezistentă decât cea superficială, aceasta fiind mai rezistentă în partea
superioară a muşchiului. Mai mult, în vecinătatea inserţiilor superioare ale
muşchiului, fascia este unită prin travee fibroase cu dermul cutanat. Această foiţă
superficială conţine într-o dedublare a sa vena jugulară externă şi ramurile auricular
şi transvers ale plexului cervical superficial.
Prelungirea submandibulară. Părăsind osul hioid, la care ea areră, fascia cervicală
superficială se dedublează ȋntr-o foiṭă superficială care se ȋndreaptă spre marginea
inferioară a mandibulei, aceasta fiind fascia cervicală superficială propriu-zisă şi o
foiṭă profundă sau prelungirea submandibulară, foarte subṭire, care trece medial
glandei submandibulare, acoperind faṭa inferioară a muşchilor milohioidian şi hioglos,
până la linia milohioidiană a mandibulei, unde se termină. Ȋntre cele două foiṭe se
delimitează o lojă prismatic triunghiulară pentru glanda submandibulară.
Prelungirea parotidiană. Se desprinde din fascia cervicală superficială la nivelul ȋn
care aceasta părăseşte marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian,
pentru a se ȋndrepta spre marginea posterioară a mandibulei şi maseter. Pătrunzând
ȋn profunzime, ea merge dinspre lateral spre medial spre faringe, acoperind succesiv
pântecele posterior al digastricului, procesul stiloid cu muşchii stilieni, după care
căptuşeşte muşchiul pterigoidian medial şi se fixează pe marginea posterioară a
ramurii mandibulare, fuzionând cu fascia superficială, fie direct, fie prin intermediul
fasciei maseterine. Această prelungire delimitează ȋmpreună cu fascia cervicală
superficială loja glandei parotide.
Cele două loje, parotidiană şi submandibulară, sunt separate ȋntre ele printr-o lamă
fibroasă care uneşte marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian cu
gonionul, numită septul interglandular sau bandeleta submandibulo-parotidiană.

FASCIA CERVICALĂ MIJLOCIE (Lamina pretrahealis)

Este o lamă fibroasă anexată muşchilor infrahioidieni, fiind formată din două
foiţe: superficială şi profundă.
Foiţa superficială se întinde între cei doi muşchi omohioidieni, formând teci
muşchilor omohioidian şi sternocleidohioidian. Cranial ea se inseră pe osul hioid, iar
caudal se fixează pe marginea posterioară a manubriului sternal şi a claviculei. Este
formată din elemente fibroase care o întăresc în intervalul dintre muşchii pe care-i
înveleşte şi în special între pântecele posterior al omohioidianului şi claviculă. Aceste
elemente provin prin transformarea fibroasă a porţiunii mijlocii a unui muşchi
cleidohioidian, din care persistă la om numai părţile sale laterale: omohiodianul, în
partea laterală şi sternocleidohioidianul, în partea medială. Lateral, foiţa superficială,
mai mult sau mai puţin confundabilă cu ţesutul celular fibros care înconjoară nodulii
limfatici laterali profunzi ai gâtului, se uneşte cu fascia cervicală superficilă înaintea
trapezului.
Foiţa profundă, mai subţire, formează teci muşchilor sternotiroidian şi tirohioidian.
La nivelul inserţiilor sale toracice, fascia cervicală mijlocie trimite prelungiri pe toate
vasele mari de la baza gâtului (vena jugulară internă, vena subclaviculară, trunchiul
brahiocefalic), dispoziţie datorită căreia venele sunt menţinute dechise în timpul
inspirului, favorizând astfel circulaţia venoasă de retur a capului şi gâtului.
Dezavantajul constă în aceea că în plăgile accidentale de la baza gâtului, venele
rămân deschise favoriznd intrarea aerului şi producerea emboliei gazoase, aproape
întotdeauna letală.
Fasciile cervicale superficială şi mijlocie, sunt unite pe linia sagitală, formând un
rafeu median, întins de la osul hioid la stern, numit linlia albă infrahioidiană.
Fuzionate în partea lor superioară, cele două fascii cervicale se dedublează la nivelul
inserţiilor inferioare, pentru a se insera pe marginile anterioară şi posterioară ale
extremităţii superioare ale manubriului sternal, formând un spaţiu triunghiular numit
spaţiul spaţiul suprasternal al lui Gruber (Spatium suprasternale). La nivelul
acestuia, se găsesc într-o masă grăsoasă, 2-3 noduli limfatici, venele jugulare
anterioare şi anastomoza transversală care le uneşte. Spaţiul suprasternal trimite
lateral, pe o profunzime de 1-3 cm, posterior sternocleidomastoidianului, câte o
prelungire numită diverticulul sau recesul lui Gruber sau spaţiul supraclavicular,
în care pătrunde segmentul orizontal al venei jugulare anterioare corespunzătoare.
FASCIA CERVICALĂ PROFUNDĂ (Lamina prevertebralis)
Este o lamă patrulateră dispusă anterior muşchilor prevertebrali şi a scalenilor,
inserându-se superior pe procesul bazilar al occipitalului, lateral pe procesele
transverse ale vertebrelor cervicale, continuându-se cu fascia scalenului anterior şi
prin intermediul ei cu fascia cervicală superficială. Inferior fascia profundă se
subţiază treptat până la nivelul vertebrei toracale trei, nivel la care se pierde în
ţesutul celular al mediastinului posterior.Faţa anterioară a fasciei este în raport pe
linia mediană cu faringele şi esofagul, de care este separată prin spaţiul
retrofaringoesofagian al lui Hencke, în care se găseşte ţesut celular lax. Lateral
corespunde mănunchiul vasculo-nervos al gâtului şi simpaticului cervical, care este
fixat pe ea şi nu poate fi deplasat decât în segmentul superior. Faţa posterioară a
fasciei corespunde muşchilor prevertebrali, pe care-i acoperă, formându-le teci
celulare.
Fascia prezintă două porţiuni: una mediană sau prevertebrală propriu-zisă şi
cealaltă laterală sau premusculară. Pe părţile laterale, porţiunea prevertebrală este
o lamă conjunctivo-nervoasă, conţinând în grosimea sa, de fiecare parte, simpaticul
cervical şi ramurile comunicante.
TEACA VASCULARĂ (Vagina carotica)
Mănunchiul vasculo-nervos al gâtului, format din arterele carotide (comună şi
internă), vena jugulară internă şi nervul vag, este conţinut într-o teacă fibroasă
comună numită teaca vasculară, care cuprinde şi învelişuri celuloase separate
pentru fiecare element în parte. De asemenea, septuri conjunctive fine separă între
ele artera, vena şi nervul (septul lui Langenbeck). Teaca vasculară trimite prelungiri
transversale către fascia cervicală mijlocie (fascia cervicală transversală Sébileau)
care menţin deschise vasele în timpul mişcărilor respiratorii.
TEACA VICERALĂ
Este situată între fascia cervicală mijlocie şi cea profundă, fiind reprezentată
de către tasări de ţesut conjunctiv în jurul viscerelor gâtului: faringe, laringe, trahee,
esofag şi glanda tiroidă. Pe faringe, teaca viscerală acoperă muşchii constrictori şi ia
numele de fascia perifaringiană. În partea anterioară a tecii viscerale, de la nivelul
marginii inferioare a istmului tiroidian, se desprinde o prelungire care însoţeşte
venele tiroidiene inferioare, înconjoară trunchiul venos brahiocefalic stâng şi se
prelungeşte până la pericard, formând lama tiropericardică sau cervicopericardică
a lui Richet. Între ea şi pericard, pe de o parte, foiţa profundă a fasciei cervicale
mijlocii şi ligamentul sternopericardic superior, pe de altă parte, se delimitează loja
timusului, ocupată de către această glandă, la copil şi tânăr, sau vestigiile sale
adipoase la adult.
De pe faţa posterioară a tecii vasculare pornesc două septuri antero-posterioare,
către fascia cervicală profundă şi tuberculii anteriori ai proceselor transverse
cervicale, formând septurile sagitale ale lui Charpy, care formează pereţii laterali ai
spaţiului retrovisceral sau retrofaringoesofagian al lui Henke, ce conţine ţesut
conjunctiv lax, datorită căruia viscerele pot să alunece în plan vertical (sus-jos) în
timpul mişcărilor gâtului, deglutiţiei şi a mişcărilor respiratorii.

Fascia cervicală superficială. 1. Vena jugulară externă; 2. Mş trapez; 3. Fosta lui Sédillot; 4. Mş.
sternocleidomastoidian; 5. Osul hioid; 6. Bandeleta mandibulară; 7. Mş. maseter.
Secţiune transversală prin gât la nivelul vertebrei C6. 1. fascia cervicală superficială; 2 mş.
sternocleidomastoidian; 3. fascia cervicală mijlocie; 4, linia albă infrahioidiană; 5. mş. omohioidian; 6. mş.
sternocleidohioidian; 7. mş sternotiroidian; 8. teaca viscerală peritiroidiană; 9. traheea; 10. mănunchiul vasculo
nervos al gâtului; 11. fascia cervicală profundă; 12. mănunchiul vasculo nervos al gâtului; 13. V. jugulară
externă; 14. Simpaticul cervical; 15. mănunchiul vasculo nervos vertebral; 17. Mş. scalen anterior; 18. Lamina
superficialis; 19. Mş. scalen posterior.
Secţiune orizontală prin loja parotidiană. 1. Ramul mandibular; 2. Mş. pterigoidian medial; 3. Stiloida; 4. N.
glosofaringian; 5. Carotida int; 6. V. jug. int;7. N. hipoglos; 8. Fascia prevertebrală; 9. Vertebr.; 10. Mş.
prevert;11. Ggl cerv simp sup; 12. N. accesor; 13. N. vag; 14. nodul limf; 15. SClM; 16. Pântece post dig; 17. V.
temp superf; 18. A. carot ext şi v jug ext; 19. Gl parot; 20. N facial; 21. Mş pterig med; 22. Ram mandib; 23. M
maseter; 24. Fascia parotidiană superficială.

2. ARTICULAŢIILE CAPULUI CU GÂTUL

Articulaţia atloido-axoidiană laterală sau propriu-zisă (Articulatio atlantoaxialis

lateralis) sau atlantoaxialis lateralis
Atlasul şi axisul se unesc de fiecare parte a liniei mediane prin câte o
articulaţie de tipul artrodiilor planiforme.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţetele articulare de pe faţa inferioară a
maselor laterale ale atlasului, pe de o parte, care au o formă ovalară, orientate
infero-medial şi pe de altă parte de faţetele de pe procesele articulare superioare ale
axisului, configurate invers. Aceste suprafeţe articulare sunt acoperite de cartilaj
hialin, care accentuiază convexitatea suprafeţelor, favorizând astfel mecanica
articulară, cartilajul fiind mai gros central, suprafeţele articulare venind în contact mai
intim în porţiunea mijlocie şi fiind mai îndepărtate anterior şi posterior.
Capsula articulară este laxă încât permite mişcări foarte întinse, fiind căptuşită la
interior de o sinovială simplă. Ea este întărită la interior de un fascicul fibros atloido-
axoidian, numit ligamentul lateral inferior al lui Arnold.
Atlasul şi axisul sunt unite prin 2 ligamente membranoase: anterior şi posterior.
Ligamentul atloido-axoidian anterior (ligamentul atloido-axoidian anterior) este o
lamă fibroasă verticală, care se întinde de la marginea inferioară a arcului anterior al
atlasului la faţa anterioară a corpului axisului, posterior ligamentului vertebral
anterior.
Ligamentul atloido-axoidian posterior (ligamentul atloido-axoidian posterior) este
tot o membrană conjunctivă care se inseră superior pe arcul posterior al atlasului şi
pe tuberculul său său, iar inferior pe marginea lamelor axisului şi pe baza procesului
său spinos. Lateral el este întărit de nişte ligamente elastice, asemănătoare
ligamentelor galbene. Acest ligament este traversat pe părţile sale laterale de al
doilea nerv cervical posterior (nervul lui Arnold).
În articulaţia atloido-axoidiană laterală se execută miscàri de flexie, extensie,
lateralitate, cât şi de rotaţie cu o amplitudine mai mare.

Articulaţia atloido-axoidiană mediană (Articulatio atlantoaxialis media) sau

atlantoaxialis media sau atloido-odontoidiană
Este o articulaţie trohoidă, în care arcul atlasului se învârte împreună cu capul
împrejurul dintelui axisului fix, împreună cu restul coloanei vertebrale.
Suprafeţele articulare. Din partea atlasului ia parte un inel osteo-fibros, format
anterior din faţeta articulară posterioară a arcului anterior al atlasului, iar posterior de
o faţetă situată pe faţa anterioară a ligamentului transvers. Ligamentul tranvers al
atlasului (Lig. transversum atlantis) este un ligament puternic, întins între feţele
mediale ale maselor laterale ale atlasului, anterior canalului medular, de care este
despărţit prin membrana tectoria, dispusă vertical de la axis la occipital şi de
ligamentul vertebral posterior. De pe marginea superioară a ligamentului transvers
pleacă ligamentul transverso-occipital, situat anterior membranei tectoria şi se
înseră pe procesul bazilar al occipitalului, iar de pe marginea inferioară îşi are
originea ligamentul transverso-axoidian, tot anterior membranei tectoria, pentru a
se insera pe faţa posterioară a corpului axisului. În totalitate, ligamentul tranvers
împreună cu cele două prelungiri formează ligamentul cruciform (Lig. cruciforme
atlantis).
Pe dintele axisului există anterior şi posterior câte o suprafată articulară ovalară, cu
axul mare vertical, destinate articulării cu faţetele articulare de pe arcul atlasului şi de
pe ligamentul transvers, faţete care sunt acoperite de cartilaj hialin. Datorită acestor
două suprafeţe articulare de pe dintele axisului, se poate vorbi de două articulaţii de
tip trohoid: una anterioară, atloido-odotoidiană propriu-zisă, între arcul anterior al
atlasului şi dintele axisului şi cealaltă, posterioară, sindesmo-odontoidiană, între
ligamentul transvers şi dintele axisului.
Mijloace de unire. Contrar aparenţelor, ligamentul transvers nu contribuie la fixarea
dintelui axisului în inelul osteo-fibros al atlasului. Adevăratele mijloace de unire ale
articulaţiei sunt reprezentate de fasciculele fibroase care se inseră pe occipital, iar pe
de altă parte pe dintele axisului, ligamente care formează o altă articulaţie, occipito-
axoidiană. Se descriu totuşi două capsule laxe, ditincte, înconjurând cele două
articulaţii, prezentând fiecare câte o sinovială.

Articulaţia occipito-axoidiană
Între occipital şi axis nu există o articulaie adevărată, neexistând suprafeţe
osoase articulare. Unirea dintre cele două oase se face prin ligamente puternice,
care leagă occipitalul cu corpul axisului (ligamente occipito-axoidiene propriu-zise) şi
cu dintele axisului (ligamente occipito-odontoidiene).
Ligamentele occipito-axoidiene propriu-zise sunt în număr de trei: unul median şi
două laterale.
Ligamentul occipito-axoidian median se inseră superior pe şanţul bazilar al
occipitalului, la câţiva milimetri anterior foramenului magnum, de unde coboară în
canalul rahidian, posterior dintelui axisului şi a ligamentului transvers, pentru a se
insera pe faţa posterioară a corpului axisului.
Ligamentele occipito-axoidiene laterale, sunt două fascicule fibroase, cu direcţie
oblică situate între părţle laterale ale foramenului magnum şi faţa posterioară a
corpului axisului, lateral inserţiei ligamentului occipito-axoidian median
Cele trei ligamente occipito-axoidiene propriu-zise formează în totalitatea lor, pe
peretele anterior al canalului rahidian, o lamă fibroasă numită membrana tectoria
(Membrana tctoria), care are raport anterior cu ligamentul cruciform, iar posterior cu
ligamentul vertebral posterior de care aderă, precum şi cu meningele.
Ligamentele occipito-odontoidiene sunt de asemenea în număr de trei, unul
median şi două laterale.
Ligamentul occipito-odontoidian median, numit şi ligamentul apical al dintelui
(Lig. apicis dentis) este un ligament impar, care se întinde între partea anterioară a
foramenului magnum şi vârful dintelui axisului. El ar reprezenta primul disc
intervertebral, situat între dintele axisului (corpul atlasului) şi vertebra occipitală.
Ligamentele occipito-odontoidiene laterale, sau ligamentele alare (Ligg. alaria),
sunt două formaţiuni fibroase scurte şi foarte puternice, care au rolul de a limita
mişcările de rotaţie ale atlasului şi capului în jurul dintelui axisului. Ele se întind între
faţa medială a condililor occipitali şi părţile laterale ale dintelui exisului.
Unirea occipitalului cu atlasul şi axisul se face şi prin ligamentele vertebrale anterior
şi posterior, care coboară unul înaintea celuilalt, de la procesul bazilar al occipitalului
până la sacrum.

Articulaţia occipito-atloidiană sau articulaţia superioară a capului

Este o articulaţie de tip dublu condilian, care uneşte occipitalul cu atlasul.
Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de către faţa inferioară a celor doi condili
occipitali, orientaţi infero-lateral, care se articulează cu suprafeţele articulare
superioare de pe faţa superioară a maselor laterale ale atlasului (cavităţile glenoide).
Aceste suprafeţe sunt concave, eliptice, fiind mai apropiate la extremitatea lor
anterioară decât la cea posterioară. Condilii occipitalului şi suprafeţele articulare ale
atlasului sunt acorite de cartilaj hialin şi sunt unite printr-o capsulă articulară căptuşită
cu o sinovială proprie fiecărei articulaţii. Capsula este mai slabă antero-medial, fiind
întărită postero-lateral de fascicule fibroase, care formează membrana (ligamentul)
occipito-atloidiană laterală.
Membrana (ligamentul) occipito-atloidiană anterioară, este formată din două lame,
superficială şi profundă, dispuse una înaintea celeilalte care se inseră pe marginea
anterioară a foramenului magnum, iar inferior pe marginea superioară a arcului
anterior al atlasului. Lama superficială este întărită pe părţile laterale de ligamentul
occipito-atloidian lateral.
Membrana (ligamentul) occipito-atloidiană posterioară se întinde între marginea
posterioară a foramenului magnum la marginea superioară arcului posterior al
atlasului, fiind echivalentă unui ligament galben. Lateral este perforată de artera
vertebrală şi de primul nerv cervical.
Dubreuil-Chambardel descriu sub numele de marele ligament circular occipito-
atloidian sistemul ligamentar format din ligamentele occipito-atloidian anterior şi
posterior, unite de fiecare parte prin ligamentul occipito-atloidian lateral.
Mişcările în această articulaţie sunt de flexie şi extensie, iar cele de înclinare laterală
sunt foarte limitate.
Mişcările capului.
Mişcările de flexie-extensie se fac sub un unghi de 20-30o, producându-se în
articulaţia atlanto-occipitală, axul transversal trecând prin centrul condililor occipitali.
Flexia este limitată de ligamentul posterior.
Rotaţia se face în articulaţia atlanto-axoidiană sub un unghi de 30 o, axul mişcării fiind
vertical, trecând prin dintele axisului, în jurul său rotindu-se inelul osteo-fibros al
atlasului. În mişcare, feţişoarele atloidiene alunecă pe cele axoidiene, cele atloidiene
acoperind o jumătate din suprafeţele axoidiene. Mişcarea de rotaţie este limitată
deligamentele alare.
Înclinarea laterală se face în jurul unui ax antero-posterior, care trece prin fiecare
condil, fiind limitată la 15o.
Dacă se face o secţiune sagitală prin articulaţiile capului cu coloana vertebrală,
dinspre anterior spre posterior se întâlnesc 6 planuri ligamentare:
- ligamentul vertebral anterior;
- ligamentele occipito-atloidian şi atloido-axoidian anterior;
- ligamentele occipito-odontoidiene;
- ligamentul cruciform;
- ligamentul occipito-axoidian (membrana tectoria);
- ligamentul vertebral posterior.

Vedere posterioară
Vedere anterioară
3. PLEXUL CERVICAL (Plexus cervicalis)
Plexul cervical se distribuie muşchilor antero-laterali ai gâtului, diafragmului şi
tegumentului regiunilor cervicală şi supero-laterală a toracelui.
Formarea plexului. Este format din ramurile anterioare ale nervilor cervicali C1-C4 şi
din cele trei anse cervicale anastomotice latero-transversare care îi unesc. Primul
nerv cervical este pur motor, ieşind din canalul vertebral prin spaţiul dintre osul
occipital şi atlas, posterior de artera vertebrală, între cei doi muşchi intertransversari.
Merge prin şanţul nervului spinal de pe faţa superioară a procesului transvers al
primei vertebre cervicale, fiind situat pe planul osos, inferior arterei vertebrale, nivel
la care se împarte în cele două ramuri ale sale, ventral şi dorsal. Ramul ventral al
primului nerv cervical trece peste procesul transvers al atlasului, căruia îi
înconjoară masa laterală, coboară între muşchii drept anterior şi drept lateral ai
capului, pentru a se anastomoza cu ramul ventral al lui C2, cu care formează prima
ansă cervicală (superioară) sau ansa atlasului, care este cea mai constantă ansă,
una din următoarele două anse sau chiar ambele putând lipsi. Ramul ventral al
celui de al doilea nerv cervical este situat la început între atlas şi axis, lateral de
articulaţia atloidoaxoidiană laterală, pătrunde apoi în primul spaţiu intertransversar,
între cei doi muşchi intertransversari. Se dispune între muşchii lungul capului şi
ridicător al scapulei, la vârful procesului transvers al axisului bifurcându-se, ramul
ascendent anastomozându-se cu C1, iar ramul descendent anastomozându-se cu
ramul ascendent al lui C3, cu care formează cea de a doua ansă cervicală (mijlocie)
sau ansa axisului, care inervează pielea capului şi gâtului. Ramul ventral al celui
de al treilea nerv cervical străbate al doilea spaţiu intertransversar, fiind situat între
muşchii lungul capului şi scalen mijlociu. Ramul său ascendent se anastomozează
cu C2, iar ramul descendent se anastomozează cu ramul ascendent al lui C3, cu
care formează cea de a treia ansă cervicală (inferioară), care inervează pielea
umărului şi partea superioară a peretelui anterior al toracelui. Ramul ventral al celui
de al patrulea nerv cervical străbate al treilea spaţiu intertransversar, în şanţul
nervului spinal de pe faţa superioară a procesului transvers al vertebrei C4, fiind
situat între muşchii scaleni anterior şi mijlociu. Ramul său ascendent se
anastomozează cu ramul descendent al lui C3, iar ramul său descendent se
anastomozează cu ramul ventral al lui C5 participând la formarea trunchiului superior
al plexului brahial.
Ramurile care intră în structura plexului cervical ajung în spaţiul prevertebral, în
dreptul trigonului carotic. Plexul cervical este situat profund în regiunea laterală a
gâtului, fiind acoperit de fascia cervicală prevertebrală, între muşchii prevertebrali
(situaţi medial) şi inserţiile muşchilor splenius, ridicător al scapulei şi scaleni (care se
află lateral). Anterior are raport cu muşchiul sternocleidomastoidian şi mănunchiul
vasculonervos al gâtului, în special vena jugulară internă.
Ramurile plexului cervical. După raporturile şi teritoriul de distribuţie, ramurile
plexului cervical se împart ramuri superficiale şi ramuri profunde.
Ramurile superficiale (cutanate) formează plexul cervical superficial. Aceste
ramuri se exteriorizează la mijlocul marginii posterioare a muşchiului
sternocleidomastoidian, zonă numită punctul nervos, folosit ca punct de reper în
anestezia ramurilor superficiale ale plexului. De la acest nivel ele trec pe faţa
superficială a muşchiului, ramificându-se în evantai spre teritoriile cutanate pe care le
inervează. Aceste ramuri prezintă originea şi modul de ramificare extrem de
variabile.
Ramurile plexului cervical superficial sunt reprezentate prin nervii occipital mic,
auricular mare, transvers al gâtului şi supraclaviculari.
Nervul occipital mic (N. occipitalis minor) este format din fibre nervoase care-şi au
originea fie în ansa mijlocie, fie în ramul ventral al lui C3. Înconjoară nervul accesor şi
urcă de-a lungul marginii posterioare a muşchiului sterocleidomastoidian. În
apropierea craniului, el traversează fascia cervicală şi merge posterior pavilionului
urechii, inervând tegumentele regiunilor occipitală şi parietală laterală, mastoidiană
(de unde şi numele de ram mastoidian care i se mai acordă), şi tegumentele treimii
superioare ale feţei mediale a pavilionului urechii.
Nervul auricular mare (N. auricularis major) îşi are originea în ansa mijlocie a
plexului cervical, deci din nervii cervicali C2 şi C3. Uneori poate forma un trunchi
comun cu nervul occipital mic sau cu nervul transvers al gâtului. Înconjoară marginea
posterioară a muşchiului sternocleidomastoidian, perforează fascia cervicală şi urcă
pe faţa anterioară a sternocleidomastoidianului, împreună cu vena jugulară externă.
În apropierea pavilionului urechii se împarte într-un ram anterior (R. anterior), care
inervează tegumentele regiunii parotideomaseterine şi un ram posterior (R.
posterior), care inervează două treimi inferioare ale feţei mediale a pavilionului
urechii, tegumentele meatului acustic extern şi tegumentele regiunii mastoidiene.
Nervul transvers al gâtului (N. tranversus colli) sau nervul transvers cervical (N.
transversus cervicalis) este cel mai voluminos ram cutanat al plexului cervical,
desprinzându-se din ansa mijlocie sau din ramul ventral C3. După ce inconjoară
marginea posterioară a sternocleidomastoidianului şi după ce perforează fascia
cervicală, el se îndreaptă anterior, inferior muşchiului platisma, încrucişând vena
jugulară externă. Se termină prin două feluri de ramuri: ramuri superioare (Rr.
superiores), care inervează pielea trigonului submandibular şi ramuri inferioare (Rr.
inferiores), care traversează platisma şi se distribuie pielii regiunii antero-inferioare a
gâtului.
Nervii supraclaviculari (Nn. supraclaviculares) se desprind din nervii C3 şi C4
(ansa inferioară), luând naştere frecvent printr-un trunchi comun care, după ce
inconjoară marginea posterioară a sternocleidomastoidianului şi după ce perforează
fascia cervicală, se împarte în trei grupe de nervi supraclaviculari (mediali,
intermediari şi laterali), care au un traiect descendent şi divergent. Acoperiţi de
muşchiul platisma, aceşti nervi îl traversează şi ajung în regiunea supraclaviculară.
Nervii supraclaviculari mediali (Nn. supraclaviculares mediales), anteriori sau
suprasternali încrucişează vena jugulară externă şi inserţia sternală a muşchiului
sternocleidomastoidian, inervând tegumentele regiunii supraclaviculare mici şi ale
regiunii sternale. Nervii supraclaviculari intermediari (Nn. supraclaviculares
intermedii), mijlocii sau supraclaviculari propriu-zişi trec anterior claviculei şi
inervează pielea regiunilor supra şi infraclaviculare, până în dreptul coastei a treia,
deci şi partea superioară a tegumentului regiunii mamare. Nervii supraclaviculari
laterali (Nn. supraclaviculares laterales), posteriori sau supraacromiali coboară pe
faţa superficială a muşchiului trapez şi pe acromion, inervând pielea regiunii
deltoidiene.
Plexul cervical superficial. 1. Ram al nervului occipital mic; 2. Nervul facial; 3. Nervul occipital mic; 4. Ram
posterior al nervului mastoidian al plexului cervical superficial; 5. Ramul auricular mare; 6. ‘ram ascendent al
plexului cervical superficial; 7. Ram extern al nervului accesor.; 8. Ramul cervical transvers cu 8’: ramul
suprahioidian şi 8”: ramul infrahioidian; 9. Ramul supraacromial; 10. Ramuri supraclaviculare; 11. Ramuri
suprasternale; 12. Vena jugulară externă (secţionată).

Ramurile profunde (motorii) formează plexul cevical profund din care se desprind
ramuri musculare, ansa cervicală şi nervii frenici. Testut împarte ramurile profunde
ale plexului cervical în ascendente (destinate muşchilor drept lateral şi drept anterior
ai capului), descendente (reprezentate de ansa cervicală şi nervii frenici), mediale
sau interne (destinate muşchiului lung al gâtului) şi laterale sau externe (pentru
muşchii sternocleidomastoidian, trapez, ridicătorul scapulei şi romboid).
Ramurile musculare sunt destinate muşchilor intertransversari, drept lateral, drept
anterior şi lung al capului, muşchiului lung al gâtului, ridicător al scapulei şi scalenilor
mijlociu şi anterior. Ramurile musculare pentru trapez şi sternocleidomastoidian sunt
considerate ca aparţinând ramului comunicant cu nervul accesor.
Ansa cervicală (Ansa cervicalis) este formată din două rădăcini: rădăcina
superioară (Radix superior) este formată din fibre care provin din ramurile ventrale
ale nervilor spinali cervicali C1 şi C2, care, imediat sub baza craniului, se alătură
iniţial nervului hipoglos, de care se separă în partea superioară a trigonului carotic, la
nivelul încrucişării cu artera carotidă externă, faţă de care se dispune lateral, pentru a
se uni cu rădăcina inferioară; rădăcina inferioară (Radix inferior) este formată dintr-
un ram nervos care uneşte ramurile ventrale ale nervilor spinali cervicali C2 şi C3,
coboară lateral de vena jugulară internă, mai întâi în afara şi apoi în interiorul tecii
carotice. Superior de muşchiul omohioidian (mai frecvent) sau la nivelul încrucişării
cu acest muşchi, trece anterior venei jugulare interne, pentru a se uni cu rădăcina
superioară. Sunt cazuri în care ansa este scurtă, ea formându-se superior, între vena
jugulară internă şi artera carotidă comună sau posterior de acestea. Rădăcina
superioară este însoţită de filete nervoase din nervul hipoglos, destinate muşchiului
tirohioidian şi probabil şi muşchiului geniohioidian. N.A. menţionează că la formarea
ansei ar participă şi un ram nervos tiroidian (R. thyroideus). Ansa cervicală
inervează muşchii infrahioidieni, cu excepţia muşchiului tirohioidian.
Nevul frenic (Nervus phrenicus) este cel mai lung ram al plexului cervical, fiind un
nerv mixt care inervează diafragma, pleura parietală, pericardul şi peritoneul
diafragmatic, conţinând astfel atât fibre motorii, cât şi fibre vegetative. Clasic se
formează dintr-o rădăcină principală, reprezentată de ramul ventral al lui C4, care
este cea mai voluminoasă şi mai constantă şi două rădăcini secundare, nervii
frenici accesori, care provin din ramurile ventrale ale nervilor C3, C4 şi C5, din ansa
inferioară a plexului sau din anastomoza pe care o trimite plexului brahial. La baza
gâtului cei doi nervi frenici primesc câte o anastomoză de la nervul subclavicular şi
de la ganglionul simpatic cervical inferior. Nervii frenici accesori (Nn. phrenici
accessorii) se alătură rădăcinii principale la nivele diferite, ei fiind situaţi între muşchii
scaleni anterior şi mijlociu. După formare, nervul frenic străbate regiunea cervicală şi
toracele până la diafragmă. La nivelul gâtului, nervul are un traiect descendent în
teaca aponevrotică a muşchiului scalen anterior, mai întâi de-a lungul marginii sale
laterale, apoi pe faţa anterioară a scalenului anterior, la a cărui margine medială
ajunge la baza gâtului. Această porţiune a traiectului său se proiectează după o linie
care uneşte sfertul medial al claviculei cu mijlocul distanţei dintre unghiul mandibulei
şi mijlocul claviculei (după Zeki-Zeren). Anterior el este încrucişat de pântecele
inferior al muşchiului omohioidian şi de arterele cervicală transversă şi
suprascapulară. Oblic inferomedial, nervul încrucişează clavicula la 3-4 cm de
articulaţia sternoclaviculară, adică la unirea sfertului medial cu trei sferturi laterale ale
claviculei. La baza gâtului, frenicul, situat pe marginea medială a scalenului anterior,
se proiectează în spaţiul care separă capătul sternal de cel clavicular al
sterocleidomastoidianului (punctul nevralgic al frenicului). La intrarea în torace,
nervul frenic este situat între artera subclaviculară, situată anterior şi vena
subclaviculară, situată posterior, sau între artera subclaviculară şi confluentul venos
jugulo-subclavicular. El încrucişează artera cel mai frecvent lateral de originea arterei
toracice interne, iar uneori chiar la nivelul originii acesteia, dar întotdeauna lateral
vagului şi ansei lui Vieussens, trecând peste domul pleural. Frenicul stâng trece
lateral de crosa canalului toracic, de care este separat prin fascia scalenului anterior,
posterior venei subclaviculare sau originii venei brahiocefalice stângi şi anterior
arterei subclaviculare, după care are aceleaşi raporturi cu artera toracică internă ca
şi frenicul drept.
În torace, frenicul drept coboară pe partea posterolaterală a venei brahiocefalice
drepte, apoi pe faţa laterală a venei cave superioare. Trece anterior pediculului
pulmonar drept şi coboară vertical de-a lungul feţei laterale a pericardului, până la
nivelul diafragmei, pe care o abordează pe faţa antero-laterală a venei cave
inferioare, de care este separat printr-o prelungire a pericardului, acoperit el însuşi de
ligamentul frenopericardic drept. Traversează diafragmul fie prin orificiul venei cave
inferioare, fie pe laturile acestuia.
Frenicul stâng, puţin mai lung decât cel drept, încrucişează faţa anterioară a arcului
aortic, anterior şi în apropierea nervului vag, fiind despărţit de aortă printr-un interval
scurt, în care se găsesc pleura şi pulmonul stâng sau nodulii limfatici mediastinali
anterori. Mai jos, nervul coboară pe faţa laterală stângă a pericardului, dar nu vertical
cum coboară frenicul dret, ci oblic anterior şi la stânga, trecâd la aproximativ 2 cm de
pediculul pulmonar stâng, ajungând pe diafragmă puţin înapoia vârfului inimii, nivel la
care o străbate, deci mai anterior şi mai lateral decât frenicul drept. La nivelul
extremităţii lor inferioare, nervii frenici sunt în raport cu nodulii limfatici juxtafrenici
drepţi şi stângi. În traiectul lor toracic, nervii frenici vin în raport cu pleura, mai întâi cu
domul pleural, iar apoi cu pleura mediastinală. Pe toată întinderea traiectului lor
toracic sunt însoţiţi de vasele frenice superioare.
La nivelul gâtului nervii frenici nu dau nici un ram colateral. În torace ei dau
ramuri timice, pleurale, ramuri pericardice sau un singur ram pericardic (R.
pericardiacus), care se ramifică aproape de origine şi ramuri pentru vena cavă
inferioară.
Nervii frenici se termină cu nevii frenicoabdominali (Nn. phrenicoabdominales)
anterior, posterior şi lateral, cel posterior terminându-se în ganglionul celiac
corespunzător, celelalte două ramuri distribuindu-se porţiunii musculare a diafragmei.
Nervul frenic drept se împarte în ramurile sale terminale deasupra diafragmei şi
foarte aproape de ea. Ramurile sale pătrund în diafragmă fie prin partea laterală a
orificiului venei cave inferioare, fie în afara acestui orificiu. În afara unui ram care
este destinat venei cave inferioare, celelalte ramuri terminale ale frenicului se împart
în ramuri musculare superioare şi un ram abdominal.
Ramurile musculare superioare se dispun radiar de la nivelul pătrunderii lor în
diafragmă. Ele merg mai întâi în grosimea centrului frenic, iar apoi între digitaţiile
cărnoase ale diafragmei, ies pe faţa inferioară a muşchiului şi pătrund în fasciculele
sternal şi costal ale diafragmei, în apropierea inserţiilor lor osoase. Între ramurile
musculare superioare există anastomoze şi ramul cel mai intern se anastomozează
anterior pericardului cu un ram analog al frenicului de partea opusă, formând
anastomoza prepericardică.
Ramul abdominal se îndreaptă posterior, mai întâi între fasciculele centrului frenic,
iar apoi în grosimea sau pe faţa inferioară a pilierului corespunzător pe care-l
inervează. Din el se desprind ramuri pentru vena cavă inferioară, peritoneu şi
suprarenala dreaptă. Ramul abdominal se anastomozează cu filete nervoase ale
plexului celiac, cu care formează plexul diafragmatic drept, în vecinătatea arterei
frenice drepte. Plexul poate prezenta frecvent unul sau mai mulţi ganglioni frenici.
Nervul frenic stâng dă aceleaşi ramuri ca frenicul drept, cu deosebirea că ramurile
abdominale sunt mai subţiri şi la nivelul plexului diafragmatic stâng, care rezultă prin
anastomoza cu filete nervoase ale plexului celiac, nu prezintă niciodată ganglioni. De
asemenea, nu dă ramuri pentru suprarenala stângă şi uneori nici pentru ganglionul
celiac corespunzător.
Nervul frenic este vascularizat de ramuri arteriale care provin din arterele cervicală
ascendentă, subclaviculară, toracică internă şi arterele frenice, superioară şi
inferioară.
Anastomozele plexului cervical. Cu simpaticul cervical se anastomozează prin
intermediul a 3-4 ramuri care provin din primele trei ramuri cervicale şi merg la
ganglionul cervical simpatic superior, cel de al patrulea ram anastomotic putând
ajunge la ganglionul simpatic mijlociu, atunci când acesta nu lipseşte. Cu nervul
accesor se anastomozează în grosimea sau pe faţa profundă a
sternocleidomastoidianului printr-un ram ce provine din ansa axisului, precum şi pe
faţa profundă a trapezului, printr-un ram care provine din al treilea ram cervical sau
din ansa axisului. Aceste anastomoze vin în sprijinul celor care consideră că plexul
cervical asigură inervaţia senzitivă a acestor muşchi, în timp ce nervul accesor le
asigură inervaţia motorie. Cu nervul subclavicular se stabileşte o anastomoză
reprezentată prin 3-4 filete care se desprind din nervul subclavicular pe faţa
anterioară a muschiului scalen anterior şi se termină în nervul frenic, la nivelul
pătrunderii acestuia în torace. Cu nervul hipoglos anastomoza este reprezentată
prin ramuri subţiri între rădăcina superioară a ansei cervicale şi nervul hipoglos, pe
scurtul traseu în care cele două formaţiuni neervoase sunt alipite.
Plexul cervical (după Kamina). 1. N. mş. drept lateral; 2. N. mm. drept al capului şi lung al capului; 3. N. mş. lung
al gâtului; 4. N. mm. lung al capului, lung al capului şi scalenului mijlociu; 5. N. mş. geniohioidian; 6. N.
mş.tirohioidian; 7. N. transvers al gâtului; 8. N. mş. lung al gâtului; 9. Rădăcina superioară a ansei cervicale; 10.
Rădăcina inferioară a ansei cervicale; 11. Ansa cervicală; 12. Ram anast. cu vagul; 13. N. auricular mare; 14. N.
occipital mic; 15. N. occipital mare; 16. N. sternocleidomastoidianului; 17. N. trapezului; 18. N. ridicătorului
scapulei; 19. N. scalenului mijlociu; 20. N. supraclavicular lateral; 21. Nervul supraclavicular intermediat; 22.
Nervul supraclavicular medial; 23. N. frenic.
Plexul cervical (după Bouchet). 1. Nervul dreptului lateral; 2. Nervul micului drept anterior; 3. Anastomoză cu
nervul hipoglos; 4. Ganglionul cervical superior al simpaticului; 5. Anastomoză cu nervul vag; 6. Nervul dreptului
mare anterior; 7. Ramul mastoidian; 8. Ramul auricular; 9. Nervul superior al lungului gâtului; 10. Nervul
inferior al lungului gâtului; 11. Ramul cervical transvers; 12.nervul sternocleidomastoidianului; 13. Nervul
trapezului; 14. Nervul ridicătorului scapulei; 15. Nervul romboidului; 16. Ramul descendent al hipoglosului; 17.
Ramul supraclavicular; 18. Ramul supraacromial; 19. Nervul frenic; 20. Al cincilea nerv cervical; 21. Al patrulea
nerv cervical; 22. Al treilea nerv cervical; 23. Al doilea nerv cervical; 24. Primul nerv cervical.

4. SIMPATICUL CERVICAL (Truncus sympaticus-pars cervicalis)

Trunchiul simpatic cervical, situat de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, se
întinde de la baza craniului până la orificiul superior al toracelui. Este format din trei
ganglioni (Ganglion trunci sympatici), superior, mijlociu şi inferior, legaţi între ei prin ramuri
interganglionare (Rr. interganglionares). Simpaticul cervical inervează capul, gâtul, membrul
superior şi mediastinul superior. Ganglionii cervicali sunt uniţi cu nervii spinali cervicali prin
ramuri comunicante (Rr. communicantes) cenuşii (R. communicans griseus) şi albe (R.
communicans albus). Trunchiul simpatic provine prin migrarea celulelor de la nivelul marginii
anterioare a crestei ganglionare, derivat ectodermic care apare în săptămâna a cincea de
viaţă embrionară. Metameria iniţială, un ganglion simpatic pentru un nerv spinal, nu se
regăseşte la nivel cervical, nivel la care numărul ganglionilor este mai mic decât numărul
vertebrelor cervicale, ca urmare a unui proces de concentrare, în urma căruia rezultă trei
ganglioni, sau uneori chiar numai doi ganglioni simpatici cervicali.
Raporturile simpaticului cervical. Simpaticul cervical străbate succesiv spaţiul retrostilian,
trigonul carotic şi regiunile laterală a gâtului şi sternocleidomastoidiană. El are raport
anterior cu mănunchiul vasculonervos al gătului, aderând la teaca carotică. În partea
superioară a gâtului este situat posterior arterei carotide interne şi nervului vag, iar în partea
inferioară a gâtului este dispus posterior venei jugulare interne şi lateral de nevul vag. La
baza gâtului, mănunchiul vasculonervos al gâtului se îndepărtează de simpatic, acesta
dispunându-se între cupola pleurală, situată anterior şi colul primei coaste, dispus posterior.
Posterior simpaticului se află lama prevertebrală a fasciei cervicale, la care aderă prin tracturi
conjunctive fibroase. Lama prevertebrală îl separă de muşchii prevertebralî şi procesele
transverse cervicale.
Ganglionul cervical superior (Ganglion cervicale superius) este cel mai voluminos ganglion
cervical, având o lungime de aproximativ 40 mm şi o lăţime de 5-10 mm. Cel mai frecvent
este fuziform şi mai rar rotund sau neregulat. Rezultă prin fuzionarea primilor patru
ganglioni segmentari cervicali. Se întinde de la un punct situat la aproximativ 2 cm sub gaura
carotidiană şi până la a patra vertebră cervicală. Este situat în regiunea retrostiliană a
spaţiului laterofaringian şi corespunde posterior lamei prevertebrale care acoperă muşchiul
lung al gâtului şi primii patru nervi cervicali, sub muşchii corespunzând proceselor transverse
ale vertebrelor cervicale doi şi trei. Anterior corespunde arterei carotide interne şi venei
jugulare interne. Ramul interganglionar care îl continuă inferior, este subţire şi are o lungime
de aproximativ 3 cm, uninidu-l cu ganglionul cervical mijlociu
Ramuri colaterale.
Nervul jugular (N. jugularis) al lui Arnold ia naştere la nivelul polului superior al ganglionului
cervical superior, urcă lateral nervului carotidian intern, ajunge în gaura jugulară şi se
termină prin ramuri care pătrund în ganglionul inferior al glosofaringianului şi ganglionii
superior şi inferior ai vagului. Prin ramurile care le dă celor doi ganglioni participă la inervaţia
simpatică a viscerelor din teritoriul acestor nervi şi inervează de asemenea meningele din
fosa posterioară a craniului.
Nervul carotidian intern (N. caroticus internus) se desprinde la nivelul polului superior al
ganglionului cervical superior şi merge pe faţa posterioară a arterei carotide interne pe care
o însoţeşte în canalul carotidian. Formează plexul carotidian intern în jurul arterei carotide
interne, la nivelul sinusului cavernos, prelungindu-se şi pe ramurile acesteia, putându-se
anastomoza cu plexul carotidian de partea opusă prin fibre care se ramifică în jurul arterei
comunicante anterioare. Din plexul carotidian intern se desprind următoarele ramuri: nervul
pietros profund (N. petrosus profundis) care se anastomozează cu nervul pietros mare , ram
al nevului intermediar şi formează nervul canalului pterigoidian, care străbate
posteroanterior canalul pterigoidian, ajunge pe faţa posterioară a fosei pterigopalatine şi se
termină în ganglionul pterigopalatin al lui Meckel ca rădăcină parasimpatică a ganglionului
pterigopalatin (Radix parasympathica ganglii pterygopalatini); ramuri comunicante pentru
nervii oculomotor, trohlear, abducens, oftalmic, pentru ganglionul ciliar (rădăcina simpatică
pentru ganglionul ciliar) şi pentru ganglionul pterigopalatin (rădăcina simpatică pentru
ganglionul perigopalatin) şi pentru ganglionul submandibular (rădăcina simpatică pentru
ganglionul submandibular); ram comunicant pentru nervul trigemen şi un ram pentru
ganglionul trigeminal; ramuri pentru lobul anterior al hipofizei, care ajung la acesta pe calea
plexurilor arteriale; ramuri meningeale pentru meningele de la baza craniului; ramuri pentru
mucoasa sinusului sfenoidal; ram pentru glanda pineală (N. pinealis); nervul
caroticotimpanic, care participă la formarea plexului timpanic al nervului glosofaringian;
ramuri pentru ramurile colaterale şi terminale ale arterei carotide interne.
Nervii carotidieni externi (Nn. carotici externi) formează în jurul arterelor carotide externă şi
comună plexurile carotidiene extern şi comun, care sunt implicate în reflexul sinocarotidian.
Din plexul carotidian extern se formează plexuri periarteriale de-a lungul ramurilor arterei
carotide externe (maxilar, lingual, facial şi tiroidian superior). Inervează structurile care sunt
vascularizate de ramurile arterei carotide externe. Plexurile din jurul arterelor meningee
mijlocie, tiroidiană superioară, linguală şi facială, trimit ramuri ganglionilor otic,
submamdibular şi sublingual, glandei tiroide şi de-a lungul ramurilor nervului trigemen.
Ramurile laringofaringee (Rr. laryngopharyngei) merg cu nervul laringeu superior, pentru a
participa la formarea plexului faringian, inervând astfel faringele, laringele şi glanda tiroidă,
la acesta din urmă ajungând de-a lungul arterei tiroidiene superioare.

Nervul cardiac cervical superior (N. cardiacus cervicalis superius) se desprinde din partea
inferioară a ganglionului, uneori din ramul interganglionar imediat sub ganglion (variantă
mai frecventă pe partea dreaptă), prin 2-3 filete nervoase care se unesc pe faţa posterioară a
arterei carotide interne, coboară posterior tecii carotidiene şi întâlneşte nervul cardiac
mijlociu. Coboară împreună cu acesta posterior arterei subclaviculare pe partea dreaptă şi
posterior arterei carotide comune, pe partea stângă. Trimite ramuri comunicante cenuşii
pentru primii patru nervi cervicali, pentru ganglionul inferior al nervului vag şi pentru nervul
hipoglos. Trimite fibre nervilor recurenţi, pătrunde în torace posterior aortei şi nervul cardiac
drept se termină în plexul cardiac posterior, iar cel stâng se termină fie în plexul cardiac
anterior, fie în plexul cardiac posterior.
Ganglionul cervical mijlociu (Ganglion cervicale mediun) este inconstant (putând
lipsi în jumătate din cazuri), mic (având dimensiuni de până la 1 cm), fiind variabil ca
formă şi situaţie. El este situat deasupra sau dedesubtul arterei tiroidiene inferioare,
anterior procesului tranvers al celei de a şasea vertebre cervicale, anterior tubercului
anterior al acesteia. Rezultă prin fuzionarea ganglionilor segmentari cervicali C5 şi
C6. Uneori poate fi înlocuit cu mase neuronale dispuse printre ramurile
interganglionare sau se integrează ganglionului simpatic supra sau subiacent. Ramul
interganglionar care îl uneşte de ganglionul inferior este complex. El se poate mai
întâi dedubla în jurul arterei tiroidiene inferioare, formând butoniera lui Drobnik-
Ionescu, după care se împarte în două ramuri secundare: unul posterior care
ajunge direct la ganglionul inferior, continuând direcţia ramului interganglionar;
celălalt, anterior, este subţire şi coboară mai întâi anterior arterei vertebrale, trecând
apoi succesiv pe feţele anterioară, inferioară şi posterioară ale arterei subclaviculare
şi se termină tot în ganglionul inferior. El descrie astfel în jurul arterei subclaviculare
o curbă cu concavitatea posterosuperior, numită ansa subclaviculară (ansa
subclavia) sau ansa lui Vieussens. La dreapta ansa este de regulă formată din 2-5
filete nervoase, în timp ce la stânga ea este frecvent unică şi uşor lăţită, sub forma
unei benzi foarte subţiri. În afara acestei variante cu o lungime medie, ansa mai
poate prezenta două aspecte: ansă scurtă, care uneşte polii inferior şi superior al
ganglionului inferior şi ansă lungă, care uneşte ganglionul inferior cu cel superior
sau cu ramul interganglionar.
Ramuri colaterale. Aceste ramuri sunt foarte variabile în raport cu dezvoltarea
ganglionului. Ramurile comunicante cu nervii cervicali 4 şi 5 şi prin ramuri
inconstante pentru nervii frenic şi laringeu inferior. Ramurile vasculare sunt
destinate arterelor carotidă comună (plexul carotidian comun) şi tiroidiană inferioară
(care realizează plexul tiroidian inferior, dând ramuri şi pentru nervii recurent şi
laringeu inferior). Ramurile viscerale sunt reprezentate prin ramuri tiroidiene şi
nervul cardiac cervical mijlociu (N. cardiacus cervicalis medius), care uneori poate
fi cel mai voluminos dintre nervii cardiaci, participând la formarea plexului cardiac
posterior. Când ganglionul cervical mijlociu lipseşte, nervul cardiac se despinde din
cordonul intermediar şau din ganglionul inferior. Inferior ganglionului mijlociu se
desprinde ansa subclaviculară.
Ganglionul cervical inferior (Ganglion cervicale inferioris) rezultă prin fuzionarea
ganglionilor segmentari cervicali C7 şi C8, fiind mai rar independent (un caz din
patru) şi mai frecvent fuzionat cu primul ganglion toracic (rar, putând fi fuzionat şi cu
ganglionul T2 şi chiar T3), de unde şi numele de ganglion cervicotoracic (Ganglion
cervicothoracicum). Cel mai frecvent are o formă stelată, fiind numit şi ganglion
stelat (Ganglion stellatum), dar poate fi şi semilunar, ovoidal strangulat sau
neregulat, întotdeauna fiind aplatizat transversal şi orientat oblic inferolateral şi
posterior. Şanţurile de faţa sa indică limitele dintre ganglionii fuzionaţi. Ca
dimensiuni, are aproximativ 18 mm înălţime şi 8 mm lărgime. În cazurile în care
rezultă prin fuzionarea cu primul ganglion toracic, el poate să constituie o masă
unică, cu vârful inferior, în foseta supraretropleurală, fie formează două mase, una
inferioară voluminoasă şi una superioară, ganglionul vertebral, care este situat
anterior arterei vertebrale. Cele două mase sunt unite prin numeroase filete nervoase
şi ramuri interganglionare le unesc cu al doilea ganglion toracic. Ganglionul vertebral
poate să aparţină uneori ganglionului cervical mijlociu.
Ganglionul inferior este situat în foseta supraretropleurală a lui Sébileau, delimitată
astfel: anterior, cupola pleurală; posterior, procesul transvers al celei de a şaptea
vertebre cervicale şi colul primei coaste; lateral, ligamentul costopleural; medial,
ligamentul vertebropleural. Ganglionul corespunde anterior arterei subclavicularel la
nivelul originii arterelor vertebrale şi cervicale; posterolateral, nervilor spinali C8-T1;
medial, ductului toracic la stânga şi ductului limfatic drept, la dreapta.
Ramuri colaterale.
Ramurile comunicante cenuşii superficiale, destinate nervilor cervicali C5-C8 şi
primului nerv toracic. Ramurile comunicante albe C8 şi T1, unesc trunchiul simpatic
cervical cu substanţa intermedio-laterală a măduvei spinării de la acest nivel, unde
se găseşte centru ciliospinal al lui Budge.
Ansa subclaviculară scurtă (Ansa subclavia) se desprinde din ganglionul inferior.
Ram anastomotic pentru nervul frenic, realizând ansa nervoasă cea mai laterală
de pe faţa anterioară a arterei subclaviculare.
Ramuri vasculare care merg pe artera subclaviculară şi ramurile ei, realizând un
plex arterial subclavicular. Dintre acsete ramuri vasculare, cel mai voluminos este
nervul vertebral.
Nervul vertebral (N. vertebralis) al lui François Franck, ia naştere din ganglionul
inferior prin două feluri de rădăcini, unele anterioare, urcă anterior arterei vertebrale
şi se termină înjurul acestui vas, altele, frecvent în număr de două, sunt posterioare
arterei şi se unesc într-un trunchi comun, formând nervul vertebral. El realizează un
veritabil plex arterial în jurul arterei, plex arterial care se continuă şi pe artera
bazilară. Nervul poate prezenta în apropierea foramenului transvers al vertebrei C6
un ganglion accesoriu, ganglionul vertebral şi pătrunde împreună cu artera
vertebrală în foramenul transversar, nervul fiind situat posterior arterei, care la rândul
său este situată medial faţă de vena vertebrală. Nervul, artera şi vena vertebrală
formează împreună mănunchiul vasculonervos vertebral al lui François Franck.
Nervul vertebral urcă posterior arterei până la nivelul vertebrei C4 şi dă un ram
comunicant pentru nervii cervicali C7-C5 şi uneori chiar pentru C4. Ramul
comunicant pentru C4 este considerat de unii autori ca ram terminal al nervului
vertebral, deşi nervul vertebral furnizează ramuri vasculare care înconjoară artera,
formând un plex care se prelungeşte în cavitatea craniană, în jurul trunchiului bazilar.
Nervul cardiac cervical inferior (N. cardiacus cervicalis inferior) drept pătrunde în
torace trecând posterior arterei subclaviculare, iar cel stâng posterior arterei carotide
comune stângi. Ambii participă la formarea plexului cardiac posterior. Din aceşti nervi
se formează un plex în jurul arterei tiroidiene inferioare, care este conectat cu fibre
simpatice care urmează calea nervilor recurenţi şi a plexului carotidian comun.
Nervul cardiac cervical inferior are fibre care participă la formarea ansei nervului
frenic.
Vascularizaţia simpaticului cervical. Ganglionul cervical superior primeşte ramuri
din arterele faringiană ascendentă, tiroidiană superioară şi uneori din artera cervicală
ascendentă. Ganglionul cervical mijlociu este vascularizat de ramuri din arterele
tiroidiană inferioară şi cervicală ascendentă. Ganglionul cervical inferior primeşte
ramuri din artera tiroidiană inferioară, din trunchiul costocervical şi din artera
vertebrală.
Lanţul simpatic cervical drept (vedere anterioară) 1. N. carotidian; 2. N. hipoglos; 3. Ram comunicant C1; 4.
Ansa atlasului; 5. Ram comunicant C2; 6. Al treilea nerv cervical; 7. Al patrulea nerv cervical; 8. Ram comunicant
C4; 9. Mş. scalen mijlociu; 10. Artera tiroidiană inferioară; 11. Artera vertebrală; 12. Rădăcinile plexului brahial;
13. Artera subclavie; 14. Ansa lui Vieussens; 15. Ganglionul cervical inferior; 16. Ganglionul cervical mijlociu; 17.
Mş. lung al gâtului; 18. Ganglionul cervical superior; 19. Mş. mare drept anterior.
Secţiune sagitală la nivelul spaţiulu supraclvicular drept. 1. Prima rădăcină
dorsală; 2. Intercostala superioară; 3. Ganglionul stelat; 4. Prima coastă; 5. A opta
rădăcină cervicală; 6. N. vertebral; 7; lanţul simpatic cervical; 8. Ganglionul intermediar; 10. Artera tiroidiană
inferioară; 11. Polul inferior al corpului tiroid; 12.Fasciculul cleidomastoidian al mş. sternocleidomastoidian; 13.
Fasciculul cleidooccipital al mş. sternocleidomastoidian; 14. Artera carotidă comună dreaptă; 15. Vena jugulară
internă; 16. Extremitatea medială a claviculei; 17. vena subclaviculară; 18. Nodul limfatic subclavicular; 19.
Vasele mamare interne; 20. Artera subclaviculară; 21. Artera vertebrală; 22. Ansa lui Vieussens; 23. A treia
rădăcină dorsală; 24. A doua rădăcină dorsală.

5. ARTERELE CAROTIDE COMUNĂ ŞI INTERNĂ LA NIVEL CERVICAL

Artera carotidă comună (Arteria carotis communis)
Arterele carotide comune sau primitive sunt trunchiuri arteriale destinate
prin ramurile lor de bifurcaţie, carotidele externă şi internă, capului şi gâtului.
Origine. Cele două carotide comune îşi au originea diferită la dreapta şi la
stânga. Carotida comună stângă ia naştere în torace din convexitatea arcului aortic,
iar carotida dreaptă ia naştere prin bifurcaţia trunchiului aterial brahiocefalic, posterior
articulaţiei sternoclaviculare drepte, deci la limita toracelui cu gâtul.
Traiect şi direcţie. De la origine, carotida comună stângă se îndreaptă oblic
superolateral şi la nivelul articulaţiei sternoclaviculare drepte ea îşi schimbă direcţia,
în porţiunea cervicală carotidele comune având un traiect vertical ascendent şi
aproape paralel una cu cealaltă, fiind situate de o parte şi de alta a traheei, laringelui
şi faringelui. Carotidele comune nu prezintă flexuozităţi, cea dreaptă fiind net
rectilinie, iar cea stângă descrie în ansamblul său o curbă cu concavitatea medial.
Terminare. Cele două carotide comune se termină prin bifurcare (Bifurcatio
carotidis) în carotida externă şi internă la nivelul unui plan orizontal care trece prin
marginea superioară a cartilajului tiroid, corespunzând posterior celei de a patra
vertebre cervicale. Terminarea poate fi situată şi mai sus, între cartilajul tiroid şi osul
hioid.
Calibrul. Calibrul carotidei comune este regulat şi uniform, cu excepţia
terminării sale unde prezintă o dilataţie mai mult sau mai puţin evidentă, fuziformă,
numită sinusul carotidian, la nivelul căruia peretele vascular este mai elastic, dar cu
stratul muscular mai subţire. Această dilataţie se poate prelungi şi la nivelul originii
celor două ramuri terminale ale carotidei comune, mai ales pe carotida internă. În
medie calibrul carotidei comune este de 9-10 mm.
Sinusul carotidian (Sinus caroticus) sau bulbul carotidian, este o zonă
reflexogenă barosensibilă, la acest nivel găsindu-se baroreceptori sau
presoreceptori, sensibili la variaţiile presiunii în interiorul sistemului arterial,
susceptibili să informeze centrii nervoşi supraiacenţi şi să determine pe cale reflexă
fie o creştere, fie o scădere a presiunii arteriale, aceste variaţii presionale însoţindu-
se de modificări ale ritmului cardiac. Pe faţa posterioară a bifurcaţiei carotidiene, se
găseşte un organ chemoreceptor de culoare brun-roşietic, având în structura sa
celule epiteliale şi numeroase capilare, numit glomusul carotidian (Glomus
caroticum) sau corpusculul retrocarotidian, sensibil la concentraţiile oxigenului şi
dioxidului de carbon din sângele arterial, fiind considerat un chemoreceptor care
informează sistemul nervos asupra variaţiilor chimice ale sângelui, fiind capabil să
determine pe cale reflexă modificări ale ritmului respirator. El este unit de carotide
printr-un mic mezou conjunctivovascular numit ligamentul lui Meyer. Între carotide
trec vene care provin de la polul superior al glomusului, pentru a se vărsa în trunchiul
venos tirolingofacial sau în venele faringiene.
Sinusul şi glomusul carotidian sunt bogat inervate de către fibre vegetative
provenite din nervii vag, glosofaringian şi simpaticul cervical. Astfel se explică de ce
masajul bifurcaţiei carotidiene poate provoca modificări importante ale presiunii
arteriale şi ale ritmului cardiac, iar o lovitură puternică la nivelul acestei zone poate
provoca moartea.
Diferenţele de origine ale carotidelor comune duc la diferenţe de lungime şi
situaţie ale acestor artere. Carotida comună stângă este mai lungă decât cea dreaptă
cu aproximativ 3 cm, adică cu lungimea trunchiului arterial brahiocefalic. La origine,
carotida comună dreaptă este situată pe un plan anterior planului carotidei comune
stângi, care este situată mai profund cu 5-6 cm. Cele două carotide comune prezintă
o porţiune cervicală în care raporturile sunt identice la dreapta şi la stânga, carotida
stângă prezentând şi o porţiune intratoracică.
Raporturile carotidelor comune.
Porţiunea cervicală. Anterior, artera este acoperită de lobul glandei tiroide,
muşchiul omohioidian cu fascia cervicală mijlocie şi muşchiul sternocleidomastoidian
(muşchiul satelit al arterei) cu fascia cervicală superficială. Posterior, artera
corespunde: fasciei şi muşchilor prevertebrali, medial de tuberculii anteriori ai
proceselor transverse; simpaticului cervical cu nervii săi cardiaci cervicali superior şi
mijlociu, care merg pe faţa posterioară a arterei înainte de a pătrunde în torace;
aproximativ la nivelul tuberculului anterior al celei de a şasea vertebre cervicale
(tuberculul carotidian sau al lui Chassaignac) carotida comună este încrucişată
posterior de către artera tiroidiană inferioară. Medial, vine în raport cu traheea,
laringele, esofagul şi faringele; artera este încă în raport până la nivelul laringelui cu
nervul recurent şi lanţul nodular limfatic corespunzător. Lateral, se găseşte vena
jugulară internă, iar în unghiul diedru dintre cele două vase se găseşte nervul vag,
cele trei elemente, înconjurate de teaca vasculară, formând mănunchiul vasculo-
nervos al gâtului.
Carotida comună, trunchi arterial de pasaj, nu dă nici un ram colateral
important şi astfel îşi pătrează un calibru constant. Ea nu furnizează decât unul sau
două ramuri arteriale subţiri corpusculului carotidian (ramuri glomice) şi uneori,
anormal, artera faringiană inferioară, care se desprinde din sinusul carotidian
(Paturet). Tot din sinusul carotidian se poate desprinde artera tiroidiană superioară,
carotida comună terminându-se prin trifurcare sau “în candelabru”.

A. carotidă internă

A. carotidă externă

A. vertebrală

A. vag

Ggl. cervical mijl.

C6

A. carotidă comună
Ggl. cervico-toracic
Tr. tiro-cervical
A. scapulară descend.

A. subclaviculară
V. subclaviculară

M. scalen ant.

Arterele carotide, vertebrală şi subclaviculară dreaptă (după Fontaine)

 Pântecele post. al digastricului
A. temporală superf.
A. auriculară post.
A. transversă a feţei

A. occipitală A. maxilară
Rm. tonsilar
A. carotidă int.
A. facială
A. faringiană ascend. A. linguală
A. tiroidiană sup.
Sinusul carotic
A. carotidă ext.
A. laringiană sup.

Cartilajul tiroid

A. carotidă comună dr. M. omohioidian

A. subclaviculară dr. A. carotidă comună stg.

A. subclaviculară stg.
Tr. brahiocefalic
Artic. sterno-claviculară

Arcul aortic

Arterele subclaviculare şi carotide şi ramurile lor (după Moore)

Artera carotidă internă (Arteria carotis interna)

Artera carotidă internă este ramul de bifurcaţie postero-lateral al carotidei
comune, fiind artera părţii anterioare a creierului şi a globului ocular cu anexele sale.
Origine. Artera carotidă internă are aceeaşi origine ca şi cea externă, luând
naştere la nivelul marginii superioare a cartilajului tiroid, ceea ce corespunde
procesului transves al celei de a patra vertebre cervicale. Originea sa poate prezenta
numeroase variaţii, bifurcaţia carotidei comune putând avea loc mai rar mai jos şi mai
frecvent mai sus, fie în apropierea hioidului, fie, mai frecvent, între cornul mare al
hioidului şi marginea superioară a cartilajului tiroid, pe membrana tirohioidiană.
Traiect, direcţie, terminare. De la origine, carotida internă urcă vertical în
regiunea sternocleidomastoidiană, fiind situată în afara carotidei externe, se
îndreaptă mai întâi supero-medial, apropiindu-se de faringe şi apoi cele două
carotide se încrucişează in X, carotida externă trecând anterior celei interne. Ajunsă
in apropierea peretelui lateral al faringelui, carotida internă urcă vertical înapoia
diafragmului stilian, după care traversează spaţiul retrostilian, pe care-l străbate infe-
rosuperior, ajungând la baza craniului la nivelul ostiumului inferior al canalului
carotidian. Pătrunde apoi în acest canal, mai întâi vertical, după care se cudează
brusc in unghi drept pentru a deveni orizontală şi se îndreaptă anteromedial prin
stânca temporalului. La ieşirea din canalul carotidian, artera pătrunde în sinusul
carotidian pe care-l parcurge pe toată întinderea sa. Se cudează din nou în unghi
drept pentru a deveni verticală, apoi redevine orizontală, îndreptându-se antero-
medial. Artera prezintă apoi o nouă curbură şi se redresează in partea anterioară a
sinusului carotidian, pentru a deveni pentru ultima oară verticală, traversează
peretele superior al sinusului şi după un scurt traiect de 3-4 mm în fosa mijlocie a
craniului, se termină deasupra cortului hipofizei, la nivelul proceselor clinoide
anterioare, unde dă naştere ramurilor sale terminale.La terminarea lor, cele două
carotide interne sunt la o distanţă de 15-16 mm una de cealaltă. Carotida internă
prezintă pe traiectul său curburi, în porţiunile sale intrapietroasă şi intracraniană. În
porţiunea intracraniană ea prezintă o dublă curbură în S italic, a cărui ansamblu
formează sifonul carotidian (siphon caroticum) al lui Egas Moniz. Sinuozităţile
carotidei interne au rolul de a diminua presiunea în circulaţia encefalică.
Calibrul. La adult calibrul carotidei interne este egal sau chiar uşor superior
calibrului carotidei externe, la origine având un diametru de aproximativ 9 mm. La
originea sa, carotida internă prezintă frecvent o mică dilataţie datorată prelungirii
sinusului carotidian pe acst vas. Atunci când sinusul caotidian se prelungeşte pe
ambele carotide, dilataţia este mai accentuată pe carotida internă decât pe carotida
externă.
Raporturile carotidei interne.
Pentru studiul raporturilor carotidei interne, traiectul său de la origine la
terminare se împarte în cinci segmente: 1. o porţiune cervicală, în care artera,
însoţită de carotida externă, se găseşte în partea superioară a regiunii
sternocleidomastoidiene; 2. a doua porţiune, în care artera se găseşte în spaţiul
retrostilian, carotida internă fiind separată de cea externă prin diafragmul stilian; 3. o
a treia porţiune, intrapietroasă, în care carotida internă se află în canalul carotidian;
4. o a patra porţiune, intrasinusiană, în care artera este situată în interiorul sinusului
carotidian; 5. a cincea porţiune şi ultima, este porţiunea cerebrală sau terminală.
Raporturile la origine. La origine, carotida internă este în raport cu carotida
externă, faţă de care este situată posterolateral, încrucişează apoi faţa posterioară a
acesteia, pentru a se dispune medial. La originea lor, cele două artere sunt unite
între ele prin ligamentul intercarotidian al lui Riffel. Postero-medial originii carotidei
interne se află corpusculul carotidian.
Raporturile porţiunii cervicale. Porţiunea cervicală a carotidei interne este
situată în regiunea sternocleidomastoidiană şi cele două carotide au la acest nivel
raporturi aproape identice. Este regiunea în care se face ligatura acestor artere.
Raporturile cu pereţii regiunii sternocleidomastoidiene sunt următoarele: a. posterior,
procesele transverse ale vertebrelor cervicale cu muşchii prevertebrali, acoperiţi de
fascia prevetebrală, iar mai lateral scalenul anterior acoperit de fascia sa; b. medial,
peretele lateral al faringelui, care prezintă la acest nivel muşchii constrictorii inferior şi
mijlociu ai faringelui; c. lateral, planurile superficiale ale regiunii
sternocleidomastoidiene, care trebuiesc incizate în caz de ligatură a carotidelor; de la
suprafaţă spre profunzime, aceste planuri sunt: tegumentul, ţesutul celular
subcutanat, platisma în dedublarea fasciei cervicale superficiale; vena jugulară
externă încrucişează faţa superficială a sternocleidomastoidianului şi pe marginea
anterioară a acestuia trimite o anastomoză venei jugulare anterioare; sub vena
jugulară externă trece ramul cervical transvers al plexului cervical superficial; tot
superficial se află ramurile cervicale ale facialului; urmează planul muscular format
de muşchiul sternocleidomastoidian, cuprins în dedublarea fasciei cervicale
superficiale, muşchi care formează peretele lateral al regiunii
sternocleidomastoidiene.
Raporturile cu conţinutul regiunii sternocleidomastoidiene. În regiunea
sternocleidomastoidiană carotida internă este elementul cel mai profund, continuând
în sus direcţia carotidei comune, intrând în constituţia mănunchiului vasculonervos al
gâtului, împreună cu vena jugulară internă şi nervul vag, dispus în unghiul diedru
posterior dintre cele două vase. Vena jugulară internă coboară vertical, fiind mai
voluminoasă decât carotida internă şi primeşte ca afluent la acest nivel trunchiul
venos tirolingofacial. Nervul hipoglos trece între jugulara internă situată lateral şi vag
şi carotida internă care se găsesc medial, descriind la acest nivel o curbă cu
convexitatea inferior. Între jugulara internă, nervul vag şi trunchiul venos
tirolingofacial se delimitează triunghiul lui Farabeuf. În aria acestui triunghi, faţa
anterioară a carotidei interne depăşeşte uşor jugulara internă şi anterior arterei
coboară ramul descendent al nervului hipoglos, Dintre ramurile carotidei externe,
numai artera occipitală încrucişează superficial mănunchiul vasculonervos în partea
superioară a regiunii sternocleidomastoidiene. Posterior arterei carotide interne se
găseşte simpaticul cervical, situat profund într-o dedublare a fasciei cervicale
profunde. Medial, carotida internă corespunde nervului laringeu, care o încrucişează
oblic, separând-o de peretele faringian, la nivelul căruia urcă artera faringiană
ascendentă. Lateral, prin intermediul venei jugulare interne, carotida internă
corespunde nodulilor limfatici din grupul jugular intern şi ganglionului simpatic
cervical superior.
De la origine şi până la nivelul pântecelui posterior al digastricului, cele două artere
carotide, internă şi externă, sunt în raport imediat, dar la nivelul acestui muşchi se
separă, carotida internă trecând posterior muşchilor stilieni şi medial pântecelui
posterior al digastricului, în timp ce carotida externă traversează diafragmul stilian,
între stilohioidian situat lateral şi stiloglos situat medial, furca muşchilor stilieni
opunându-se furcii carotidelor.
Raporturile în spaţiul retrostilian. La nivelul acestui spaţiu numit şi spaţiul
subparotidian posterior, carotida internă vine in raport cu pereţii şi cu conţinutul
acestuia.
Raporturile cu pereţii spaţiului. Acest spaţiu este delimitat astfel: a. posterior,
procesele transverse ale primelor două vertebre cervicale, dublate de către muşchii
prevertebrali (marele drept anterior al capului şi lungul gâtului), acoperiţi de fascia
cervicală profundă; b. medial, peretele lateral al faringelui (constrictorii mijlociu şi
superior ai faringelui), prelungit posterior de către lamele sagitale ale lui Charpy; c.
anterior, pântecele posterior al digastricului, cei tei muşchi stilieni şi septul fibros care
prelungeşte medial planul muşchilor stilieni, aponevroza stilofaringiană sau
aripioara laterală a faringelui; d. lateral, faţa profundă a muşchiului
sternocleidomastoidian, inserţiile mastoidiene ale pântecelui posterior al digastricului
şi faţa medială a procesului mastoidian; e. superior, spaţiul este delimitat de către
baza craniului, presărată cu numeroase orificii care dau trecere elementelor vasculo-
nervoase existente în acest spaţiu; f. inferior, spaţiul comunică larg cu regiunea
sternocleidomastoidiană. Carotida internă are raporturi mai mult sau mai puţin directe
cu pereţii acestui spaţiu; ea este în contact direct cu pereţii anterior şi medial şi
uneori artera prezintă sinuozităţi pe peretele faringian; peretele anterior separă artera
de prelungirea faringiană a parotidei. Deşi carotida internă rămâne la o distanţă de
aproximativ 2 cm de amigdala palatină, sunt situaţii în care ea se poate apropia de
aceasta, explicându-se astfel hemoragiile mari care se pot produce uneori în timpul
amigdalectomiilor.
Raporturile cu conţinutul spaţiului retrostilian. La acest nivel, înainte de a ajunge
la baza craniului, carotida internă se îndepărtează de vena jugulară internă, artera
intrând în craniu prin canalul carotidian, iar vena ieşind din craniu prin fosa jugulară.
Între cele două vase se delimitează un spaţiu triunghiular, numit spaţiul interjugulo-
carotidian. În partea inferioară a spaţiului cele două vase se apropie unul de celălalt.
Nervul vag, după ce iese din craniu, se apropie din ce în ce mai mult de carotidă,
pentru a se dispune în unghiul diedru posterior dintre aceasta şi jugulara internă.
Ganglionul plexiform al vagului este la distanţă de arteră, iar ramurile faringiene ale
vagului şi nervul laringeu încrucişează faţa medială a arterei.
Nervul hipoglos este elementul cel mai postero-medial al spaţiului, se angajează
între carotida internă şi vag dispuse medial şi vena jugulară internă, dispusă lateral,
fiind deci succesiv posterior şi lateral arterei, de care este separată prin nervul vag.
Nervul glosofaringian se angajează posteroanterior, între vag, situat lateral şi
carotida internă, situată medial, în partea inferioară a spaţiului interjugulocarotidian.
El este posterior, lateral şi apoi anterior în raport cu carotida internă, în jurul căreia
descrie o semispiră. Ramurile carotidiene ale glosofaringianului coboară vertical
anterior carotidei interne.
Ramul extern al nervului accesor are raport îndepărtat cu carotida internă când este
în poziţie retrojugulară, iar atunci când este în poziţie prejugulară el trece între
jugulara internă şi vag, nervul vag separându-l de carotidă.
Simpaticul cervical prezintă la acest nivel ganglionul superior, cuprins într-o
dedublare a fasciei cervicale profunde, fiind situat pe peretele posterior al spaţiului,
apropiat de arteră. Dintre ramurile simpaticului cervical, primele trei ramuri
comunicante pentru ramurile anterioare ale nervilor rahidieni cervicali încrucişează
faţa posterioară a arterei, ramurile faringiene şi nervul cardiac superior vin în raport
cu faţa medială a arterei, iar ramurile carotidiene sunt situate mai întâi posterior
arterei şi apoi însoţesc artera în traiectul său intrapietros.
Artera carotidă internă mai are următoarele raporturi: medial, cu artera faringiană
ascendentă şi ramurile sale; cu ramurile faringiene ale nervului glosofaringian, care
iau naştere la nivelul încrucişării arterei de către acest nerv şi care coboară antero-
lateral carotidei; cu plexul faringian, format din ramuri cu originea în nervii vag,
glosofaringian şi în simpaticul cervical; pe faţa laterală a arterei se găsesc noduli
limfatici.
Raporturile la intrarea în canalul carotidian. Artera carotidă internă intră în
canalul carotidian prin foramenul extern al acestuia, de pe faţa exocraniană a stâncii
temporalului. Postero-lateral corespunde fosei jugulare în care se află golful venei
jugulare interne, care separă artera de nervii vag şi accesor. Între orificiul carotidian
şi fosa jugulară se află o creastă osoasă pe care se găseşte forameniul extern al
canalului timpanic, prin care trec nervul timpanic al lui Jacobson, ram din
glosofaringian şi o arteriolă. Anterior fosei jugulare se găseşte foseta pietroasă, care
conţine ganglionul inferior al nervului glosofaringian (ganglionul lui Andesch). Tot în
această fosetă, pe marginea posterioară a stâncii temporalului, se află orificiul
canaliculului cohlear, care se continuă cu canaliculul cohleei. Medial orificiului extern
al canalului carotidian se găseşte o suprafaţă rugoasă care se întinde până la vârful
stâncii, pe care se inseră muşvhiul ridicător al vălului palatin.

Vedere laterală dreaptă (stânga) şi prezentarea schematică (dreapta) a bifurcaţiei arterei carotide
comune dr. şi a ramurilor arterei carotide externe; 1-a. carotidă comună; 2-a. carotidă int; 3-
partea distală a arterei carotide ext.; 4-a. tiroidiană sup.; 5-a. faringiană ascend.; 6-a. linguală; 7-
a. facială; 8-a. occipitală; 9-a. auriculară post.; 10-a. temporală superficială; 11-a. maxilară;
CII/CIII- discul intervertebral dintre a II-a şi a III-a vertebră cervicală; nervul hipoglos, care are un
traiect superficial normal, pe faţa anteriaoră a a. carotide ext. şi a ramurilor sale, a fost îndepărtat
 M. lingual inf.
A. dorsală a limbii M. hioglos
M. hioglos
A. facială
A. sublinguală
A. occipitală
A. carotidă ext. Gl. sublinguală
A. faringiană ascend.

A. carotidă int. A. linguală

A. linguală
M. hioglos
A. tiroidiană sup.
Ramul suprahioidian
A. laringiană sup.
A. tiroidiană sup.

A. carotidă comună.
Lobul lateral al tiroidei

Bifurcaţia a. carotide comune

A. oftalmică
A. carotidă int. (în sinus cavernos)
A. carotidă int. (în canal carotidian)

Casa timpanului

A. carotidă int.

Traiectul arterei carotide interne

Artera carotidă internă trece medial şi apoi anterior de
ganglionul cervical simpatic superior; nervul laringeu trece
anterior arterei carotide interne
Artera carotidă internă provenită din artera carotidă comună
care la rândul său se termină prin trifurcare, al treilea ram fiind
reprezentat de artera tiroidiană superioară.
La origine artera carotidă internă descrie o curbă largă cu concavitatea supero-
medial.
Artera carotidă internă descrie o curbă largă (3 – 4 cm) cu concavitatea medial ce
o apropie de artera carotidă externă, care este ondulată, trecând posterior arterei
occipitale.

Artera carotidă internă descrie o curbă uşoară la originea sa, având un traiect
aproape de artera carotidă externă şi traiectul cervical este în “S italic” inversat (în
totalitate)
Artera carotidă internă descrie o curbă largă cu concavitatea supero-medial,
paralel cu convexitatea arterei carotide externe.
 Artera carotidă internă urcă aproximativ 0.5 cm vertical la 1 mm de artera
carotidă externă după care descrie o curbă cu concavitatea medial, apoi se
apropie de artera carotidă externă pentru a se plasa posterior acesteia,
trecând posterior arterei occipitale şi nervului hipoglos.

BIBLIOGRAFIE
1. Frasin Gh, Cosma N, Chirac V. Anatomia capului şi gâtului, Litografia I.M.F. Iaşi,
1981, 139-147; 153-161; 162-165; 203-210; 302-312.
2. Papilian V Anatomia omului. Vol. I. Aparatul locomotor. 100-103; 203-204.
3. Diaconescu N, Rottenberg N, Niculescu V. Anatomia capului şi gâtului. Fasciculul
I, Litografia I.M. Timişoara, 1988, 123-127;
4. Diaconescu N, Rottenberg N, Niculescu V. Anatomia capului şi gâtului. Fasciculul
Il, Litografia I.M. Timişoara, 1989, 1-4; 15-17; 111-118.
5. Chevrel JP, Fontaine C. Anatomie Clinique. Tête et Cou. Ed. Springer-Verlag,
Paris, !996, 295-296; 301;448-454.
6. Bouchet A., Cuilleret J. Anatomie topographique, descriptive et fonctionnelle. Le
cou et le thorax. Ed. Simep, Paris, 1983, 605-823.
7. Kamina P. Tête et Cou. Muscles, vaisseaux, nerfs ey viscères. Tome 1. Ed.
Maloine, 53-58: 62-64; 74-76; 113-126.
8. Moore K, DalleyA, Agur A. Anatomie clinică. Fundamente şi aplicaţii. Ed. Med.
Callisto, Bucureşti, 2012, 1003.
9. Rouvière H, Delmas A. Anatomie Humaine. Descriptive, topographique et
fonctuionnelle. Tome 1, Tête et cou. Ed. Masson, Paris, 1997, 196-199, 211-215
10. Fontaine C, Drizenko A. Les artères de la tête et du cou. În: Anatomie Clinique 3.
Tête et cou. Ed. Springer, Paris, 1996, 397-407
11. Terminologia Anatomica. FCAT- Federative Committee on Anatomical
Terminology. Ed. Thieme Stuttgart. New York, 1998, 3536.

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX