Curs nr.

28.02.2017

Estetica clasică

Nu e creaţia secolului al XVII-lea, secol care programatic nu a aspirat spre noutate.

Conservatorismul său ponderat se explică prin recunoaşterea şi acceptarea unei idei elementare,
aceea că marile opere nu pot fi create împotriva principiilor după care au fost create
capodoperele antichităţii. Doctrina clasică a existenţei de mai multe secole completată după
Aristotel de către Castelvetro , Scaliger, Chapelain, Boileau. În literatura franceză, care a oferit
modelul unui clasicism împlinind rolul lui Aristotel la formarea ideologiei literare a epocii, a fost
dominant dar autoritatea sa nu a fost niciodată absolută. A fost maestrul care trebuie verificat
prin raţiune. Rolul lui Horaţiu a fost secundar chiar dacă Boileau îl considera patronul său.
Doctrina clasică în Franţa culminează cu arta poetică a lui Boileau, dar ea a fost creaţia mai mult
generată de scriitori, deşi nu se poate vorbi de o continuitate monotonă şi nici de un cod de legi
imuabil.

Principiile artei clasice:

- Raționalismul: după o perioadă a barocului tentată de dezordine, exagerări, dominată de o
imagine dereglată, era necesară reîntoarcerea ordinii, a măsurii și a echilibrului. Rațiunea a cărei
apologie o face Boileau r aceea a bunului simț și a bunului gust. Dogma rațiunii înseamnă o
direcție paralelă cu cea pe care filosofia o suferise sub influența filosofului Decartes. Rațiunea în
latura sa austeră va fi corelată cu grațiile stilului, sensibilitatea, fantezia delicată și elanurile
imaginației.
- Principiul imitației naturii: fiind esențial în clasicism el explică de ce s-a vorbit desprerealismul
clasicismului, despre naturalismul clasicismului, suprarealismul clasicismului. Reprezinta cea
mai veche tradiție a esteticii derivând de la Aristotel și Horațiu. La Boileau imitația reprezintă o
idealizare a modelului. Arta poetică a lui B așează într-o relație profundă cele 4 elemente
fundamentale: rațiunea, frumosul, adevărul, natura = curtea sau orașul, natura aleasă,
organizarea, dirijarea și natura umană în toată diversitatea ei. Poate cea mai adecvată forumulă
este aceea a unui realism temperat de raționalism.
- Imitația anticilor: Așa cum natura exterioară = selectată și aleasă și natura livrească e una
exemplară. Imitația anticilor se va săvârși în manieră și nu în subiecte. Clasicii nu tindeau să facă
ce au făcut anticii ci cum au facut anticii. Modelul antic era supus interpretării, era considerat un
pretext al operei.
- Artă și morală: Clasicismul se află la întretăierea a 2 tradiții: cea aristotelică care acorda artei
rolul de a delecta și cea horațiană care considera că arta trebuie să fie utilă. Boileau o definește
ca o înțelegere a opereo ca o unitate indestructibilă a utilului cu plăcutul și valoarea estetică. În
declarațiile teoretice ale marilor clasiciști va deveni obsedantă ideea necesității artei de a plăcea
publicului. Astfel că Philippe Van Tieghem va spune că tot ce era riguros, automat în doctrina
clasică e corectat de o noțiune nouă care capătă de la această dată întâietate – gustul.
- Artă și geniu: doctrina clasică a ignorat inpirația și rolul geniului în actul creației reducând arta
la înțelesul ei etimologic de meșteșug. Afirmarea e forțată căci chiar și cei mai rigizi teoreticieni
au recunoscut că au condiție obligatorie a poeziei genialitatea poetului. Și B vorbește despre
influența secretă a cerului.
- Regulile: au fost o necesitate impusă în veacul clasic de numeroasele tendințe evidente și în
literatură, de către dezordine și lipsă de măsură către forma aglomerată a artei baroce, către o
anumită impuritate a gesturilor, stilurilor în dezacord cu tradiția greco-latină. Supraregula = a
plăcea.
Reguli particulare:
1. Verosimilul: regulă străveche (Aristotel), lucrurile putând să se întâmple în limitele
verosimilului și a necesarului. E realul credibil, nu realul întâmplat și nici realul posibil care ține
de posibilitățile științei;
2. Conveniențele: necesitatea operei de a fi în concordanță cu gustul și obișnuințele publicului și
cu adevărul lucrurilor;
3. Miraculosul: regulă subordonată verosimilului;
4. Puritatea gusturilor și a stilurilor;
5. Unitățile: regula celor 3 unități s-a impus printre altele din nevoia de a realiza echilibrul și
concentrarea expresiei.
=> A căpătat o importanță disproporțională. Derivă din logica actului artistic unitatea de acțiune
care a făcut obiectul tuturor poeticilor. Unitatea de timp = dogmatizată de Aristotel pt. a face
difereța între epopee și tragedie. Unitatea de loc = consecință a celei de timp. Motivații logice: un
personaj nu putea fi în decursul celor 24 h în locuri depărtate unul de altul. Acțiunea tragediei
poate depășii limita celor 24 h și se poate desfășura în mai multe locuri (Corneille).