HONORE DE BALZAC

Autor francez care a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul
Comedia umană. A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul
dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor. Balzac visa la o carieră literară, însă
primele sale încercări, concretizate în piese de teatru cu subiect tragic, dintre care amintim
Cromwell (1819), nu s-au bucurat de succes. A trecut apoi la romane pline de speculaţii mistice şi
filozofice, şi-a încercat norocul cu scrieri de larg consum, sub diferite pseudonime.
Cele şase povestiri din Scene din viaţa privată i-au sporit şi mai mult reputaţia. Aceste
povestiri destul de extinse sunt, în cea mai mare parte, studii psihologice ale fetelor aflate în luptă
cu autoritatea parentală. Atenţia acordată descrierii cadrului domestic în care se desfăşoară acţiunea
anticipează detaliatele observaţii asupra societăţii din studiile sale pariziene.
Contemporanii îl descriu ca un personaj de o vitalitate exuberantă, vorbăreţ, jovial şi robust, egoist,
credul şi lăudăros. Preia blazonul unei vechi familii nobiliare, cu care nu avea nici o legătură,
adăugându-şi la nume particula „de”. Era avid de faimă, avere şi iubire, însă, mai presus de toate,
era conştient de geniul său.
În 1832 s-a împrietenit cu contesa poloneză Éveline Hanska. Aceasta era căsătorită cu un
bătrân nobil ucrainean. Şi ea, ca şi multe alte femei, îi scrisese lui Balzac exprimându-şi admiraţia
pentru scrierile lui. Au stabilit să se căsătorească după moartea soţului, iar relaţia lor a continuat
prin corespondenţă; au rezultat volumele de “Scrisori către o străină”. În perioada aceasta a scris
peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară, Eugénie Grandet , Ilustrul Gaudissart şi
Moş Goriot, una dintre capodoperele sale. Printre lucrările sale mai scurte se regăsesc Colonelul
Chabert , Vicarul din Tours , trilogia de povestiri Istoria celor treisprezece şi Gobseck .A scris Le
Cabinet des antiques , Iluzii pierdute, César Birotteau şi Banca Nucingen. În anii 1830, Balzac a
scris şi numeroase romane filozofice, cu teme mistice, pseudoştiinţifice sau altele asemenea.
Printre acestea, Pielea de şagri, O capodoperă necunoscută, Louis Lambert, Căutarea absolutului
şi Séraphita. In toate aceste lucrări, Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al societăţii
franceze contemporane lui. Aceste romane se caracterizează prin forţă narativă, personaje
numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru
examinarea tuturor sferelor vieţii: contrastul între obiceiurile şi manierele provinciale şi cele
orăşeneşti; sfera economică a activităţii bancare, editoriale şi industriale; lumea artei, literaturii şi
culturii înalte; politica şi intrigile ei; iubirea romantică în toate formele ei; încurcatele relaţii sociale
şi scandaluri în rândurile aristocraţiei şi ale înaltei burghezii.
Tema balzaciană prin excelenţă este, probabil, cea a tânărului provincial ambiţios care luptă
pentru a avansa în lumea competitivă a Parisului. Balzac admira aceste personaje abile, fără
scrupule, care reuşeau să urce pe scara socială şi economică, trecând peste orice. Era atras, de tema
omului în conflict cu societatea: aventurierul, ticălosul, bancherul lipsit de scrupule şi criminalul.
Deseori, personajele sale negative sunt mai pline de vitalitate şi mai interesante decât cele
virtuoase. Balzac era, deopotrivă, fascinat şi revoltat de sistemul social din Franţa acelei epoci, în
care goana lacomă a burghezei după câştig material înlocuia treptat valorile morale ale vechii
aristocraţii, considerate de scriitor mai stabile. Aceste subiecte ofereau material în cea mai mare
parte necunoscut sau neexplorat până atunci de scriitorii francezi.
La Balzac, omul este afectat continuu de presiunile dificultăţilor materiale şi ale ambiţiilor
sociale şi îşi foloseşte vitalitatea extraordinară în moduri pe care Balzac le consideră distructive,
atât social, cât şi personal. Legată de această idee a puterii potenţial distructive a voinţei, emoţiilor
şi gândurilor pasionale este ciudata concepţie a lui Balzac că în oameni s-ar concentra un fluid
vital, un depozit de energie pe care aceştia îl pot economisi ori irosi după plac, amânând sau
grăbind astfel epuizarea sa. O caracteristică extrem de importantă a personajelor lui Balzac este că
majoritatea irosesc această forţă vitală, ceea ce explică faptul că personajele caracterizate prin
tendinţe egocentrice maniacale sunt atât victimele, cât şi întruparea unei pasiuni mistuitoare:
afecţiunea paternă excesivă, ca în cazul tatălui care aminteşte de Lear din Moş Goriot, răzbunarea
feminină, ca în Verişoara Bette, dorinţa artistului de a atinge perfecţiunea, ca în lucrarea O
capodoperă necunoscută. În concepţia lui Balzac, odată ce o astfel de obsesie a pus stăpânire pe un
individ, ea creşte irezistibil în forţă orbind persoana respectivă în faţa oricărei alte idei. Începând
din primii ani ai deceniului patru al sec. XIX, structura tipică a romanelor sale se construieşte în
jurul acestei abordări: există o parte lungă destinată prezentării faptelor, apoi tensiunea urcă rapid
către un punct culminant inevitabil, într-o manieră asemănătoare tragediei clasice.
Pentru Comedia umana, Balzac a avut ca punct de inspiratie titlul Divina Comedie a lui
Dante. Numărul total al romanelor şi nuvelelor ce fac parte din Comedia umană se apropie însă de
90. A prins contur în mintea sa şi ideea „personajelor recurente”. Balzac urma să creeze un nucleu
de personaje, din care să le poată extrage pe cele potrivite, în funcţie de cartea pe care o scria,
conferind astfel un sentiment de unitate şi coerenţă Comediei umane. Un anumit personaj urma să
reapară în diferite lucrări, când în prim-plan, când în plan secundar, astfel încât cititorul să-şi poată
face treptat o părere despre el. Utilizarea acestui procedeu îl pune pe Balzac în rândul precursorilor
ciclului modern de romane. Se estimează că numărul total al personajelor care au nume în Comedia
umană a ajuns la 2 472, alături de care există încă 566 de personaje fără nume.
Balzac se remarca prin faptul ca a acordat importanta femeilor si barbatilor proveniţi din
atâtea medii sociale şi, în acelaşi timp, atât de reprezentativi pentru pasiunile şi slăbiciunile
specifice oamenilor, scriitorul creionandu-i intr-un stil dinamic si cu multa forta de convingere.
Stilul său se remarcă însă mai ales prin faptul că e curgător, concis şi epigramatic, presărat cu fine
observaţii psihologice, dar şi sarcastice. Balzac a fost şi un mare maestru al dialogului, iar nivelul
la care stăpânea limba franceză este probabil neegalat. Umorul său sarcastic face ca inclusiv
lucrările sale mai pesimiste să smulgă pe alocuri zâmbete, căci avea un talent aparte pentru
comedie.
Balzac este privit ca unul dintre creatorii romanului realist. Se acceptă, în general, afirmaţia
că Balzac a contribuit la consacrarea structurii şi caracteristicilor generale ale romanului realist
tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de către un observator mereu prezent la
locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt coerent creionate. Balzac poseda un spirit
de observaţie şi o memorie fotografică extraordinare, însă avea şi capacitatea intuitivă şi empatică
de a înţelege şi de a descrie atitudinile, sentimentele şi motivaţiile altor oameni.