Testament

de Tudor Arghezi
R1 Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice ale literaturii române
din perioada interbelică. Poezia deschide primul volum arghezian „Cuvinte potrivite” din 1927 și
are rol de program literar realizat prin mijloace artistice.
„Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprima propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă
prin tripla problematică abordată:
transfigurarea socialului în estetic, introducerea esteticii urâtului și raportul dintre inspirație și
tehnica poetică. De asemenea, se identifică preferința pentru metaforă, lărgirea registrului stilistic,
încălcarea regulilor prozodice, clasice, ambiguitatea.
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută ca o reacție împotriva
tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin introducerea unor idei și concepții noi la nivel
tematic și al mijloacelor de expresie artistică.
În literatura română, modernismul este teoretizat ca doctrină estetică de Eugen Lovinescu prin
lucrările sale, prin cenaclul „Sburătorul” și revista cu același nume.
Ca manifestare artistică, modernismul se bazează pe teoria sincronismului și a imitației, definind și
teoria mutațiilor estetice.
O primă caracteristică modernistă identificată în poezia „Testament” este estetica urâtului prin
care Arghezi explorează zone ale realității ce nu s-au regăsit în poezia tradițională. Astfel, poetul se
exprimă din limba vorbită („graiul lor cu îndemnuri pentru vite”), din limbajul unor categorii sociale
marginalizate ca în ciclul „Flori de mucigai”. Poetul este încredințat că transfigurarea artistică poate
transforma urâtul în produs estetic: „ Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”.
O altă caracteristică modernistă o reprezintă metaforismul ce creează ambiguitate. Dacă titlul
volumului „Cuvinte potrivite” este o metaforă inedită ce desemnează poezia în ipostaza de
meșteșug, titlul „Testament” este o metaforă care indică responsabilitatea poetului față de urmașii
cititori și de actul creator. Poezia realizată din punct de vedere estetic presupune har sugerat de
creație artistică („ slova făurită”).R1
R2 Tema este specifică unei arte poetice, rolul poetului în societate și al poeziei în ipostaza de
meșteșug, creație lăsată ca moștenire spirituală generațiilor următoare.
Astfel, monologul liric este realizat ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este
lăsată drept unică moștenire „cartea”. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele
personal „eu” (tatăl spiritual, poetul) și „tu” ( fiul, cititorul, urmașii), iar în finalul poeziei, de
metonimiile „robul”-„Domnul”.
O primă secvență reprezentativă pentru dezvoltarea temei, o reprezintă prima parte a poeziei, în
care organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, „cartea” cu sensul de bun spiritual
care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, pentru că este „hrisovul vostru
cel dintâi”.
În prima strofă, cuvântul-cheie „cartea” sugerează ideea că poezia are ca sursă a creației
experiența înaintașilor, așezând creația într-o scală evolutivă, progresivă. Astfel, legătura dintre
generații este sugestiv ilustrată metaforic:
Înaintașii („străbunii mei”, „bătrânii mei”), poetul („un nume adunat pe-o carte”) și cititorul
(„fiule”). În acest mod, „cartea” devine „treaptă”, metaforă ce sugerează progresul spiritual al
neamului.
O altă secvență poetică evidențiază metaforic, rolul etic, estetic și social al poeziei. Poetul este
un punct de referință , marcând trecerea de la valorile materiale la cele spirituale prin cartea de
poezie, prin schimbarea instrumentelor de lucru : „Ca să schimbăm acum, întâia oară, /Sapa-n
condei si brazda-n călimară”.
Cartea și creatorul sunt prezentate într-o relație foarte strânsă, deoarece creația este o acțiune
voluntară ce aparține exclusiv poetului: „am ivit”, „am prefăcut”,
„iscat-am”, metaforele sugerând transfigurarea artistică.
Opera de artă este rodul unui îndelungat travaliu artistic, evidențiat prin hiperbolă: „frământate
mii de săptămâni”. Metamorfoza vizează și rolul poetului în folosirea limbajului. Cuvintele aparent
simple capată noi sensuri în procesul de transfigurare artistică, idee poetică sugerată printr-o serie de
antiteze: „venin”- „miere”, „să-mbie -să-njure”, „zdrențe-muguri și corone”, „cenușa morților din
vatră”- „Dumnezeu de piatră”.R2
R3 Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate
în trei secvențe poetice. Prima secvență poetică (strofele I, II) evidențiază legătura dintre generații .
Secvența a doua ( strofele III, IV) sugerează rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență
poetică (ultima strofă) redă metaforic contopirea dintre har și trudă în poezie.
Mesajul artistic este anticipat încă din titlu care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ.
În sensul propriu , cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană lasă moștenirea
averea materială urmașilor. Titlul amintește și de „Vechiul Testament” și de „Nou Testament” care
conțin învățături religioase adresate omenirii. De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului,
creația argheziană, „cartea”, este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Incipitul conceput ca o adresare directă a poetului către un fiu spiritual evidențiază sensul titlului,
ideea moștenirii spirituale „Nu-ți voi lăsat drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o
carte”.
Discursul liric se dezvolta în jurul cuvântului-cheie, „cartea” care devine „treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii, „hrișov”, carte de căpătâi a urmașilor. „Cartea” prezintă poezia ca
meșteșug al unui poet născocitor care depune un îndelungat efort creativ („poeta faber”) pentru a
crea „cuvinte potrivite”. Poetul este un inovator, deoarece în viziunea lui Arghezi, cuvintele se
metamorfozează, dar își păstrează forța expresivă. De exemplu, în strofa a patra este sugerată ideea
transfigurării socialului în estetic. Opțiunea pentru tematica socială este tradițională, dar ideea
izbăvirii suferinței neamului prin artă este o viziune modernistă. „Cartea” devine „vioară”, metaforă
prin care poetul transpune artistic în poezie durerea neamului său: „Durerea noastră surdă și amară /
O grămădii pe-o singură vioară”.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului, Arghezi fiind
renumit pentru înnoirile lexicale.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă privind
poezia și misiunea poetului. Pe lângă metaforă, este întâlnită comparația inedită („împerecheate-n
carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) sau epitetul sugestiv („seara răzvrătită”, „dulcea
lui putere”).
În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice marcate de două orientări estetice opuse: modernism și
tradiționalism.R3