Tema VII

Secolul XX între democrație și totalitarism

Secolul XX s-a caracterizat printr-o confruntare teribilă a regimurilor democratice cu cele

totalitare. După război s-a declanșat o euforie, o bucurie dată de eliminarea ororilor războiului și mulți
politicieni au crezut că democrația și binele vor dăinui. Italianul Giovanni Giolitti afirmă la sfârșitul războiului
că „Democrația a trecut ultima și cea mai grea dintre probe și triumfă acum în întreaga lume”.
În Europa numeroase state erau democratice însă criza economică, gravele tulburări interne, inflația,
politicile democratice etc le-au transformat în state nedemocratice și drepturile și libertățile cetățenești au ajuns
să fie încălcate în numele egalității, al gloriei de odinioară sau a rasei superioare.
Regimurile democratice (SUA, Anglia, Franța etc) aveau la bază:
• Respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
• Stat de drept;
• Separarea puterilor în stat;
• Pluripartidism sau pluralism politic;
• Alegeri libere;
• Limitarea mandatelor;
• Guvernarea reprezentativă;
• Vot universal;
Diferite state europene aveau o organizare monarhică (Anglia, România, Grecia) sau republicană
(Franța). Viața politică internă era reglementată prin constituții democratice și sistemul pluralist. În Anglia,
de exemplu cele mai importante forțe politice erau liberalii și conservatorii apărând și partidul laburiștilor.
În SUA puterea și-o disputau democrații și republicanii. În România interbelică cele mai importante partide
erau PNL și PNȚ. Impunerea votului universal a lărgit accesul la viața politică. El a fost impus inițial în
statele nordice (Finlanda 1907, Norvegia 1913, Danemarca 1915) și cele mai multe state l-au adoptat după
război : Anglia 1918, SUA, Polonia, Olanda, Germania – 1920. URSS l-a adoptat încă din 1917 dar el nu
avea putere deoarece exista unipartidism (P. Comunist din URSS –PCUS). În România s-a adoptat în 1918
votul universal pentru bărbații de peste 21 de ani, lucru consemnat în Constituția din 1923.

Regimuri totalitare
Premisele instaurării regimurilor totalitare: Inflaţia, scăderea nivelului de trai în anii marii crize;
instabilitatea politică internă, politica revanşardă şi revizionistă a unor state europene, nemulţumite de
conţinutul tratatelor de pace semnate la sfârşitul Primului Război Mondial (Germania – prin Tratatul de la
Versailles a fost obligată să plătească o mare despăgubire de război, să renunţe la pretenţiile sale coloniale şi la
propria armată, pierdea 13 % din teritoriu, 12 % din populaţie, 48 % din minereurile de fier, 15 % din producţia
agricolă şi 10 % din industrie, din 1923 pierdea şi zona demilitarizată a Ruhrului ocupată de francezi; Ungaria
– Tratatul de la Trianon, pierdea aprox 70% din teritoriu; Bulgaria – Tratatul de la Neuilly; dar şi Italia –
decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale şi destabilizată de grevele din 1920 şi Rusia, cuprinsă de
revoluție și război civil, nu a participat la Conferința de Pace).
Caracteristici generale:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului;
- încălcarea drepturilor omului;
-dispariția separării puterilor în stat ;
- lichidarea oricărei forme de opoziţie;
-constituirea poliţiei politice; -
1
 -cenzura presei;
- propagandă intensă de promovare şi susţinere a regimului
- cultul personalității conducătorului, etc

I. COMUNISMUL
S-a impus pe ruinele Imperiului Țarist în urma loviturii de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și
prin victoria „roșilor” asupra „albilor” în războiul civil. Conducătorul bolșevicilor Vladimir Ilici Lenin a impus
un model de organizare a unui stat comunist neindustrializat plecând de la ideile lui Marx și Engels (lucrările
”Manifestul partidului comunist” 1848 și ”Capitalul”), promova ideea preluării puterii de către proletariat
pe cale revoluţionară în statele mai dezvoltate de la burghezie; Lenin a dezvoltat această teorie şi a susţinut
preluarea puterii şi într-un stat mai puţin evoluat (Rusia); teoria marxistă susţinea egalitatea socială şi
menţinerea statului ca instrument al „dictaturii” proletariatului.
. Lenin și-a fundamentat ideologia în „Tezele din aprilie” 1917. Ideologia marxist-leninistă presupune
dispariția proprietății private, centralizate, control al societății și impunerea unei „dictaturi a
proletariatului” într-un stat organizat ca „democrație populară”. La moartea lui Lenin (1924) puterea a
fost preluată de Iosif Vissarionovici Stalin care a impus o dictatură cumplită până la moartea sa (1953).
Regimul totalitarist s-a caracterizat prin:
• Partid unic (PCUS);
• Dispariția separări puterilor în stat;
• Controlul strict asupra populației și înregimentarea acestuia în diferite organizații;
• Poliție secretă: CEKA/NKVD/ KGB;
• Înlăturarea opozanților reali sau imaginari și epurări masive (cele mai mari epurări având loc în
1936, 1938);
• Crearea unui ansamblu de lagăre și închisori numit GULAG;
• Cenzura presei;
• Control asupra culturii și educației .. etc;
În plan economic comuniști au impus o industrializare masivă concomitent cu o urbanizare forțată. În
domeniul agrar s-a impus colectivizarea, prima țintă fiind familiile țărănești mai avute (culaci). Acest proces s-
a înfăptuit prin forță și a presupus controlul statului asupra economiei (industrie, agricultură) și dezvoltarea avea
la bază planuri cincinale.
Modelul stalinist de organizare a societății și economiei s-a impus și în afara URSS-ului după al II-lea
Război Mondial. O serie de state europene „eliberate” de armata roșie au fost comunizate: România, Ungaria,
Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germană. Regimul comunist s-a impus și-n Iugoslavia
și Albania. În afara Europei comunismul s-a extins în state din Asia (China și Coreea de nord) și chiar America
(Cuba).
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov (1953-1964), în 1956, la al
XX-lea Congres al PCUS, a dezvăluit crimele abominabile comise în perioada anterioară şi a condamnat cultul
personalităţii acestuia, fără însă a destinde regimul. Leonid Brejnev (1964-1982) a reinstaurat puterea și
practicile nomenclaturii, a încercat eliminarea dizidențelor. După 1985, noul secretar general al partidului,
Mihail Gorbaciov, a lansat o nouă politică perestroika și glaznost (reconstrucţie şi deschidere/transparență),
care trebuia să salveze lagărul comunist, puternic afectat de criza economică. Nu a reușit și - mai mult - aceasta
a culminat cu desfiinţarea regimului comunist din statele satelit ale URSS-ului și chiar a acesteia (1991).

II. FASCISMUL

2
 Denumirea vine de la fascile romane ce reprezentau mănunchiul de nuiele ce aveau o secure în interior
și acestea erau purtate de lictorii care însoțeau în public magistrații.
Fascismul a fost teoretizat de către Benito Mussolini în ”Doctrina fascismului”: stat totalitar,
corporatist. Acesta a creat în 1919 P. Fascist, la ideologia acestuia aderând și marii industriași sau proprietari
agricoli. În 26 oct. 1922 – fasciştii (Partidul Naţional Fascist), conduşi de Benito Mussolini, au întreprins
marşul asupra Romei; regele Victor Emanuel al III-lea (1900-1946) a fost silit să demită guvernul şi să-l
numească pe Mussolini premier (29 oct. 1922) iar în noiembrie 1922 – Parlamentul i-a acordat puteri depline;
În urma alegerilor din 1924 fasciștii au devenit majoritari în parlament și Mussolini supranumit „Il
Duce” a impus statul corporatist. Au fost desființate partidele și sindicatele și statul trebuia văzut ca o corporație
și a fost suprimată libertatea presei, au fost eliminați opozanţilor politici, s-au înfiinţat miliţiile fasciste „Ovra”
(Organizația Voluntară pentru Represiunea antifascismului), organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi
Ballila şi Tribunalului special (1925), a fost stăvilite abuzurile şi corupţia.
Regimul fascist se justifica prin gloria națiunii. Mussolini ducea o politică expansionistă dorind să
reînvie gloria de odinioară a Romei antice, intenționa să transforme M. Mediteraneană într-un lac italian. În
1935 Italia atacă Abisinia cucerită în 1936, iar în 1939 a cucerit Albania și l-a sprijinit pe Hitler în agresiunea
împotriva Cehoslovaciei. În 1940, a declarat război Franței și Angliei,. Mussolini a angrenat Italia în al II-lea
Război Mondial de partea Axei însă după debarcarea din Sicilia a aliaților (iulie 1943), Îl Duce a fost arestat. A
fost eliberat de germani și pus la conducerea unei fantomatice republici din nordul peninsulei Italice – republica
Salo 1943-1945, a fost capturat și executat de patrioţii italieni în 28 aprilie 1945.
Regimul fascist s-a caracterizat printr-un control asupra societății de către Mussolini, și un puternic cult
al conducătorului, expus foarte bine prin ideea „Ducele are întotdeauna dreptate”.
Fascismul, ca orientare politică, s-a manifestat și în Spania lui M. Rivera (1923-1925) și F. Franco
(1939-1975), Portugalia lui A. Salazar (1932-1968), Ungaria lui Horty (1920-1944), Austria lui Dolfuss (1932-
1934), Slovacia lui Hlinka și Tiso (1939-1945) și Grecia ”coloneilor” Pangalos și Metaxas (1967-1974).

III. NAZISMUL
S-a impus în Germania în perioada Marii Crize Economice pe fondul prăbușirii economiei germane și a
propagandei NSDAP (partidul nazist). Acesta îl avea la conducere pe Adolf Hitler care își expusese ideile în
lucrarea „Mein Kampf” publicată în 1925; era promovată ideea creării unui imperiu (reich) german prin nevoia
de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată rasa superioară; antisemitismul – componentă esenţială a
programului lui Hitler. Termenul de nazist este o prescurtare de la național-socialism, acesta fiind o formă a
fascismului, o subdiviziune a sa. Mișcarea politică a fost promovată de Partidul Național Socialist al
Muncitorilor Germani: NSDAP. Ideologia și regimul sunt caracteristice Germaniei hitleriste (1933-1945).
Hitler a expus ideea superiorității rasei germane și ideea spațiului vital dezvoltării
acesteia. Germanii trebuiau să conducă lumea (rasele inferioare), iar rasele impure trebuiau eliminate. Pentru
puritatea rasei au fost emise legi „Legile de la Nurnberg” (1935), iar pentru spațiul vital au fost intreprinse
acțiuni ce au vizat încălcarea tratatelor de pace și integritatea teritorială a vecinilor. Hitler a ajuns la conducerea
Germaniei pe cale democratică, NSDAP câștigând alegerile din 1932. La 30 ianuarie 1933 a fost numit
cancelar al Germaniei, iar din 1934 capătă puteri depline luând titulatura de „Fuhrer”. Ascensiunea naziștilor
se explică prin situația grea a țării: pierderile suferite în urma păcii de la Verssailles, frustarea poporului
german, socotit vinovat pentru declanșarea războiului, marea criza economică (1929-1933) cu milioane de
șomeri, inflația enormă (un dolar era 4 mărci în 1914, 70 în 1921, 1 milion în aug.1923 iar în noi 1923 4,2
mil), ocuparea de către francezi a zonei Ruhrului (1923) - abil exploatate de NSDAP, l-au transformat dintr-un
partid de aproape 3% într-un partid victorios în alegeri.
Impune un control strict asupra societății, elimină opozanții inclusiv detașamentele de asalt ale partidului
nazist (SA) prin intermediul trupelor fidele SS și a dus o politică antisemită. Sunt create închisorii și lagăre unde
sunt „internați” evreii, iar anii celui de al II-lea Război Mondial a pus în practică exterminarea masivă a evreilor
(1942-1945).
3
 Regimul nazist a presupus și anticomunism, anticlericism, principiul conducătorului (cultul
fuhrerului) și spațiul vital.
Regimul a presupus scoaterea în afara legii a partidelor politice şi eliminarea adversarilor politici; desfiinţarea
sindicatelor; înregimentarea în organizaţii controlate de Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor, cum ar fi:
Frontul Muncii – a înlocuit sindicatele, Tineretul hitlerist – organizaţie paramilitară; trupele SS (corp de
armată); înfiinţarea poliţiei politice – Gestapo; cenzura presei și propagandă; industrie ce urmărea eliminarea
șomajului, a inflației, creșterea standardului de viață, bazată în special pe producția de armament dar mai ales
măsuri antisemite: eliminarea evreilor din avocatură, spitale, şcoli, administraţie; prin Legile de la Nurnberg,
din 1935, le-au fost retrase toate drepturile civile şi politice în statul german; 9/10 nov. 1938 – Noaptea de
cristal; din 1942 – aplicată „Soluţia finală”, Holocaust (Shoah) până în 1945, fiind ucişi aproximativ 6 mil. de
evrei în lagărele de la Auschwitz, Treblinka, Maidanek etc
A declanșat cel de al II-lea Război Mondial prin atacarea Poloniei și regimul a sfârșit odată cu Adolf
Hitler (30 aprilie 1945) iar la 9 mai 1945 – Germania a capitulat.

Statele democratice și politica de stăvilire a comunismului

După al II-lea Război Mondial, Stalin a reușit să impună într-o serie de state europene regimuri
comuniste beneficiind de prezența armatei sovietice în acele state și de împărțirea sferelor de influență prin
conferințele inter-aliate și „acordul de procentaj”. Americanii au ripostat prin politica de Containment adică
politica de îndiguire, de stăvilire a comunismului, politică enunțată în doctrina Truman. Un prim pas american a
constat în planul Marshall (1947) ce prevedea acordarea de ajutoare financiare substanțiale de către SUA
statelor europene grav afectate de război. La ordinul lui Stalin, statele intrate în sfera sa de influență au fost
nevoite să refuze ajutorul american. Jan Masarik (min. cehoslovac) afirma : „Nu suntem decât vasali”. URSS a
creat în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
Europa a cunoscut o divizare vest – est cel mai bine explicată în 1961 prin ridicarea zidului Berlinului.
S-a produs o militarizare puternică a granițelor și confruntarea dintre cele doua lumi est-vest (comunism contra
democrație) a atins punctul maxim în 1962 în contextul crizei rachetelor din Cuba. Atât SUA cât și URSS și-au
creat blocuri militare proprii.
• 1949 – SUA și aliații occidentali au format NATO;
• 1955 – URSS și statele satelit din Europa au format Organizația Tratatului de la Varșovia (Pactul de la
Varșovia);

Construcția democrației și ideologie totalitară în România

România avea o organizare liberală conform Constituției de la 1866, find constituită ca monarhie
constituțională bazată pe separarea puterilor în stat și drepturi și libertăți cetățenești.
În viața politică antebelică activau două mari partide: PNL și PC. PNL înființat în 1875 avea la
conducere pe I. C. Brătianu, ulterior pe Dimitrie Sturza, Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I. G. Duca și
Constantin I. C. Brătianu. Liberalii se pronunțau pentru sprijinirea capitalului românesc și aveau ca deviză:
„prin noi înșine”. Teoreticianul economic al liberalilor Ștefan Zeletin s-a pronunțat pentru neoliberalism.
PConservator înființat în 1880 sub conducerea lui Lascăr Catargiu, Gheorghe Cantacuzino, Petre Carp sau Titu
Maiorescu, s-a pronunțat pentru politica „pașilor mărunți”. Nefiind capabil să se reformeze a dispărut după
primul Război Mondial. Din el însă s-a rupt Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu.
În perioada interbelică a apărut a doua mare forță politică - PNȚ rezultat al fuziunii din 1926 a PNR
(Iuliu Maniu) și Partidul Țărănesc (Ion Mihalache). S-a preocupat de clasa țărănească și a dorit impunerea unui
stat al democrației având la bază țărănimea. A aplicat tactica „porților deschise” (capitalului străin). Ideologi C.
Stere, Virgil Madgearu.
Viața politică interbelică a fost destul de agitată existând 10 rânduri de alegeri și 30 de guverne. La baza
acesteia stătea votul universal impus în 1918 pentru bărbați de peste 21 de ani și Constituția Liberală din 1923.

4
 Pluralismul politic românesc a presupus și apariția partidelor extremiste. În 1921 a luat naștere PCR
(Gh Cristescu) care s-a afiliat la Internaționala a III-a Comunistă și milita pentru dezmembrarea României
Mari și impunerea modelul comunist. Astfel în 1924 a fost scos în afara legii.
În 1923 a luat ființă LANC condusă de profesorul ieșean Alexandru C. Cuza, gruparea de extremă
dreapta nu a avut un rol major în viața politică românească; în 1935 a fuzionat cu partidul agrar al lui Octavian
Goga (Partidul Național Creștin). Din cadrul LANC-ului s-a desprins în 1927 Corneliu Zelea Codreanu ce a
format Legiunea Arhanghelului Mihail devenită în 1930 Garda de Fier, desființată în urma asasinării lui I.
G. Duca (1933) și reapărută sub un nou nume în 1934 Partidul Totul pentru Țară.
Carol al II-lea a impus un regim de autoritate monarhică în 1938 desființând partidele politice și creând
un partid de masă (Fontul Renașterii Naționale/ Partidul Națiunii). După abdicarea sa (6 septembrie 1940)
România s-a proclamat stat Național legionar (14 septembrie), legiunea fiind singura formațiune politică
acceptată. Între ianuarie 1941 și august 1944 la conducerea României s-a aflat Ion Antonescu (dictatură
militară), iar după arestarea acestuia regele Mihai a încercat o revenire la regimul democratic. La 6 martie 1945
s-a impus prin presiunea lui Andrei Vîșinski, trimisul lui Stalin, guvernul procomunist condus de Petru Groza.
A urmat impunerea puterii totalitare a comuniștilor „legitimată” de alegerile din noiembrie 1946, falsificate
grosolan în favoarea lor. Partidele politice au fost desființate, iar regele Mihai a fost silit să abdice și să
părăsească țara (30 decembrie 1947).