Abordare Membri Penticostali

IISC
EvP-105.1
INSTITUTUL INTERNAŢIONAL DE SLUJIRE CREȘTINĂ
Cum sã-i abordãm

ºi sã-i câºtigãm
pe penticostali
Daniel Scarone
1
© Uniunea Română
Departamentul Școala de Sabat / Lucrarea Personală
Institutul Internaţional de Slujire Creștină
Traducere: Nadia Safta

Redactor: Valeriu Petrescu
Tipografia:
IISC
EvP-105.1
Cuvânt înainte
Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea are misiunea specială
de a predica vestea bună a mântuirii „oricărui neam, oricărei seminţii,
oricărei limbi și oricărui norod” (Apoc. 14,6). Când abordăm persoane
din diferite medii și culturi, ni se reamintește că „învăţăturile trebuie să
fie date oamenilor în limbaj omenesc” (Hristos, Lumina lumii, pag. 22).
Așadar, îndeplinirea misiunii noastre implică abordarea oamenilor acolo
unde sunt și împărtășirea Evangheliei într-o manieră care să li se
potrivească.
Având în vedere toate acestea, departamentul Școala de Sabat/
Lucrarea personală a Conferinţei Generale a iniţiat realizarea unei serii
intitulate Reaching and Winning (A aborda și a câștiga), printre care se
numără și lucrarea de faţă, care îi aparţine lui Daniel Scarone. Scarone
a fost pastor, editor, profesor și cercetător al mișcărilor religioase
contemporane. El a scris patru cărţi și candidează pentru obţinerea
titlului de doctor în filozofie la Universitatea Andrews, Berrien Springs,
Michigan.
Rugăciunea noastră este ca acest material să fie util pentru înţelegerea
istoriei și învăţăturilor penticostalilor, astfel încât să-i putem aborda și
câștiga la adevăr.
Fie ca Domnul să-i binecuvânteze pe toţi cei ce vor folosi acest
instrument valoros pentru slava Numelui Său.
În slujba Sa,
Jonathan Kuntaraf, DMin
Director
Institutul Internaţional de Slujire Creștină
3
4
IISC
EvP-105.1
Despre ce este vorba

în acest curs
Obiectivul cursului
Obiectivul acestui curs este să-i instruiască pe pastori și pe membrii

bisericii, prezentându-le modalităţi de evanghelizare a penticostalilor.
Durata cursului
Cursul este elaborat astfel, încât să fie predat pe durata a patru lecţii.
Fiecare lecţie este planificată să aibă între o oră și jumătate și două ore
de curs, care să includă și discuţiile în grupe mici.
Conţinutul cursului
Lecţia nr. 1 O primă trecere în revistă a penticostalismului
Lecţia nr. 2 Probleme doctrinare și răspunsuri biblice
Lecţia nr. 3 Fundamentele penticostalismului
Lecţia nr. 4 Scheme generale de studiu biblic
Cerinţe suplimentare
1. Însemnaţi-vă Biblia cu un lanţ de versete care trebuie să fie la
îndemână și bine știute de cel care dorește să lucreze cu penticostalii.
2. Citiţi și subliniaţi cartea Adventiștii de ziua a șaptea cred…, care
schiţează cele 27 de puncte fundamentale de credinţă ale Bisericii
Creștine Adventiste de Ziua a Șaptea.
5
6
IISC
EvP-105.1
Lecţia 1:
O primă trecere în revistă

a penticostalismului
În cadrul acestei lecţii vom studia despre:
Originile mișcării penticostale
Caracteristicile distinctive ale penticostalismului
Unele dintre cele mai importante organizaţii și servicii religioase ale
mișcării penticostale
Introducere
Penticostalismul este o mișcare mondială protestantă sau evanghelică,
ce a apărut la sfârșitul secolului XIX în Statele Unite ale Americii.
Mișcarea și-a luat numele de la sărbătoarea Cincizecimii (în engl.
Pentecost = Rusalii), care celebrează revărsarea Duhului Sfânt asupra
ucenicilor la Ierusalim (Fapte 2). Penticostalismul pune accentul pe o
experienţă ulterioară convertirii, de curăţire spirituală și împuternicire
în vederea lucrării de mărturisire creștină. Intrarea în această stare este
demonstrată prin exprimarea într-o limbă necunoscută, care – în unele
cercuri penticostale – poartă numele de glosolalie. Deși penticostalismul,
în general, se așază pe sine în rând cu fundamentalismul și evanghelismul,
caracteristica sa distinctivă îi descoperă rădăcinile în mișcarea American
Holiness, care punea egal între o experienţă post-convertire și sfinţire.
Nu este o sarcină ușoară conturarea unei identităţi clare pentru
penticostalism. „Din cauza numărului mare de organizaţii penticostale,
a varietăţii de nume și a caracterului nedefinit al multor grupări, este
aproape imposibil să identifici în mod categoric pe toţi penticostalii.”1
Principala grijă a penticostalilor a fost punerea accentului pe
experienţă în detrimentul doctrinei. În cadrul mișcărilor penticostale
nu există unanimitate în ceea ce privește doctrina, linia de conduită și
orice altă chestiune, cu excepţia botezului cu Duhul Sfânt și a practicii
darurilor (charismata). Singura lor doctrină distinctivă este botezul
Duhului Sfânt. Cele mai multe denominaţiuni penticostale americane
cred că dovada primordială a botezului Duhului este întotdeauna
glosolalia.
7
IISC
EvP-105.1
Istorie
Potrivit cu Vinson Synan, autor și istoric penticostal, „glosolalia și
penticostalismul sunt fenomene moderne”.2 Totuși, căutând rădăcinile
istorice ale penticostalismului, este imposibil să nu facem referinţă la
Marea Redeșteptare. Între 1720 și 1750, coloniile americane au trăit
reînviorări puternice și larg răspândite în ce privește interesul pentru
religie, un fenomen cunoscut de susţinători și istorici ca fiind Marea
Redeșteptare. Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni care au contribuit
la această mișcare religioasă a fost predicatorul itinerant englez George
Whitefield, un conducător metodist. O altă figură importantă a fost
Theodorus Frelinghuysen, un pastor prezbiterian. Eforturilor de
predicare ale acestor doi bărbaţi li s-a alăturat și Jonathan Edwards,
care a adus cea mai însemnată contribuţie intelectuală la susţinerea
noii idei de punere a accentului pe experienţa religioasă personală.
Împreună cu mulţi alţi clerici, care împărtășeau o moștenire calvinistă,
acești conducători au subliniat importanţa experienţei religioase vii ca
piatră de temelie pentru o viaţă religioasă adevărată.
Mai mulţi pastori conservatori nu au privit cu ochi buni tulburarea
produsă de Marea Redeșteptare. Parohiile lor erau invadate de
predicatori ambulanţi, care ţineau servicii religioase și care intrau cu ei
în competiţie pentru câștigarea audienţei. Charles Chauncy de Boston
a argumentat că noul val de entuziasm era o formă de deranjament
spiritual, în care emoţiile distrugeau controlul raţional al destinului
personal. În ciuda acestor opozanţi, mii de oameni au trăit un simţământ
nou, al dependenţei faţă de voinţa lui Dumnezeu. Multe biserici s-au
reînviorat și mulţi convertiţi au fost adăugaţi pe lista membrilor credincioși.
Entuziasmul religios a început să scadă după 1750, dar nu a dispărut
cu totul. În perioada Revoluţiei americane, mulţi predicatori metodiști
au ţinut vie tradiţia în bisericile lor. Hollenweger remarcă la Wesley o
accentuare a experienţei ulterioare convertirii. John Wesley, fondatorul
Bisericii Metodiste, făcuse deja o deosebire între cei sfinţiţi – cei care
fuseseră botezaţi în Duhul – și creștinii obișnuiţi.3
Începând din 1795 și până în jurul anilor 1840, a avut loc o nouă
mișcare de reînviorare, cunoscută sub numele de A Doua Redeșteptare.
Evangheliști, cum ar fi Charles G. Finney, au scos în evidenţă conceptul
voinţei libere, al iertării divine pentru toţi și al necesităţii ca fiecare
persoană să accepte sau să respingă mântuirea în mod personal. Prima
mare redeșteptare s-a inspirat din teologia calvinistă. Cea de-a doua
s-a bazat pe arminianism, care lua în considerare hotărârea omului în
procesul mântuirii. Dar accentul lor comun a făcut din reînviorare
caracteristica centrală a religiei americane în toţi acei ani. Cu trecerea
timpului, ceea ce a rămas de pe urma acelor predicatori ai sfinţeniei a
fost accentul lor pe convertire și sfinţire.
8
IISC
EvP-105.1
Un timp al schimbărilor
Perioada dintre 1850 și 1900 a fost un timp al schimbărilor. Știinţa
avusese un impact scăzut asupra celor mai mulţi dintre apuseni până în
secolele XVIII și XIX, când acumularea rapidă de cunoștinţe a schimbat
deodată felul de viaţă și de lucru al oamenilor. Tendinţele societăţii
apusene i-au mutat pe oameni de la fermă la oraș, iar noile forme de
comunicaţie și transport au accelerat ritmul vieţii de fiecare zi. Pe scurt,
între 1700 și 1900, s-a format o lume nouă, modernă, seculară și
industrializată.
Într-un timp scurt, au apărut câteva mișcări religioase. În partea de
răsărit a Statelor Unite, unii s-au lăsat influenţaţi de raţionalismul
european. A apărut un nou fel de predici. Ele erau exagerat de elaborate
și ţinute în cadrul unei liturghii foarte formale.
Fiecare acţiune aduce după sine o reacţie. În mijlocul bisericilor, a
început să apară o serie de tendinţe de împotrivire. Unii nu erau de
acord cu liturghia formală, alţii erau dezgustaţi de exerciţiile intelectuale
ale predicilor care foloseau din plin un limbaj sofisticat. Oamenii au
început să caute diferite căi de a-și trăi viaţa religioasă. Ei căutau adunări
care cultivau spontaneitatea de expresie în cadrul liturghiei și participarea
activă a membrilor, care se simţeau liberi să aprobe zgomotos cele spuse
de predicator.
Topeka, Los Angeles și Chicago
În ianuarie 1901, la Colegiul Biblic Bethel din Topeka, Kansas,
condus de pastorul metodist Charles Parham, au apărut – pentru prima
dată în istoria modernă a mișcării penticostale – vorbirea în limbi și alte
manifestări extatice.4 În cadrul unei întâlniri care a început pe 31
decembrie 1900 și a continuat până pe 1 ianuarie 1901, domnișoara
Agnes Ozman5 „a început să vorbească în limbi”.6 Parham considera
glosolalia o dovadă „a botezului adevărat în Duhul”,7 idee care se
numără printre punctele de doctrină ale unor mișcări penticostale
contemporane.
În 1906, W.J. Seymour,8 unul dintre studenţii lui Parham, a fost
invitat la Los Angeles de Nelly Terry, pastorul unei biserici Holiness
de culoare. Bazându-se pe Fapte 2,4, Seymour a afirmat că „cine nu
vorbește în limbi nu este botezat de Duhul Sfânt”.9 Însă membrii nu au
acceptat această solie și Nelly Terry l-a alungat pe Seymour din mijlocul
lor.10 Pe 9 aprilie 1906, „a venit prima sciziune penticostală”.11 Seymour
s-a mutat pe strada Azusa la nr. 312, unde – timp de trei ani – au
continuat întâlnirile12 în care se vorbea în limbi, se cânta în limbi și se
profetiza. În general, locul din strada Azusa este privit ca leagănul
mișcării penticostale.13
9
IISC
EvP-105.1
În jurul anului 1907, W.H. Durham, un evanghelist de succes din

Los Angeles și din Chicago, care primise botezul Duhului Sfânt în Los
Angeles, a intrat pe scena penticostală. Prin 1908, mișcarea penticostală
a început să predice doctrina celor trei etape ale mântuirii, și anume:
convertirea,14 sfinţirea15 și botezul Duhului – adăugat mai târziu de
Parham și Seymour și dovedit prin vorbirea în limbi. W. H. Durham a
redus cele trei etape la două: convertirea16 și botezul Duhului17 (cu
vorbirea în limbi). Seymour, care l-a exclus pe Durham din Biserica
Credinţei Apostolice, a respins această doctrină. Dar, ulterior, acest
detaliu teologic a devenit diferenţa esenţială dintre penticostalii care
propovăduiesc mântuirea în trei etape de cei care pun accentul doar pe
două etape.18
După primii săi pași modești făcuţi în Topeka, Los Angeles și Chicago
la începutul secolului următor, mișcarea penticostală a început să se
extindă și pe alte continente și la alte denominaţiuni. Această tendinţă
contagioasă a fost percepută de timpuriu de părintele Kilian McDonnell
ca o sămânţă potrivită, care avea să dea naștere ecumenismului.19
Anumite elemente ale mișcării au favorizat ecumenismul. De exemplu,
deși penticostalismul provine din protestantism, totuși bisericile
penticostale nu sunt tipic protestante în punctele lor de doctrină, în
atitudini sau practici. Unii scriitori le-au considerat ca fiind „a treia
forţă” din lumea creștină.20
În anii 50 ai secolului XX, mișcarea penticostală s-a extins rapid și a
început să bată la ușile altor denominaţiuni. În jurul anului 1960, în
Biserica Catolică s-a declanșat Mișcarea de renaștere harismatică.
Anii 80 și 90 ai aceluiași secol au fost caracterizaţi printr-un pas
Recapitulare Penticostalis- uriaș în direcţia ecumenismului. Printre reprezentanţii deno-
mul își trage
numele din cuvântul Pentecost minaţiunilor care au semnat documentul „Evanghelicii și catolicii
(în engl., Ziua Cincizecimii sau împreună: Misiunea creștină din mileniul trei”, în 1994, s-au
Rusalii în românește, n.tr.). Care numărat conducători de prestigiu ai mișcării harismatice și
este legătura dintre cuvântul penticostali. În același an, 25 de biserici penticostale mari s-au
acesta și doctrinele penticosta- întâlnit la Memphis, statul Tennessee, unde au pledat în favoarea
lismului?
realizării unităţii, în special pentru a elimina divizările pe criteriu
În ce fel a contribuit raţiona- de rasă. Cel mai mare corp de credincioși penticostali multi-
lismul european la începuturile congregaţionali din lume este cel al Comunităţilor lui Dumnezeu
penticostalismului?
din S.U.A., care număra 25 de milioane de adepţi în 1992. Astăzi,
Explicaţi înţelesul cuvântului penticostalismul s-a răspândit în multe ţări și este o mișcare
glosolalie. religioasă importantă în câteva ţări.21 Este dificil să se facă o
estimare exactă a numărului credincioșilor unei practici care – cu
unele mici excepţii – a bătut la porţile tuturor mișcărilor creștine și a
pătruns în multe dintre ele.
10
IISC
EvP-105.1
Doctrinele fundamentale ale penticostalilor

Probabil că principala caracteristică a penticostalismului este liturghia
sa dinamică. Ea are în compunere predicare, cântare, rugăciune și
vorbire în limbi. Pentru unii înseamnă însufleţire, pentru alţii, dezordine
și confuzie. Unul dintre principalele principii teologice ale penticos-
talilor este preferinţa lor specială pentru a treia Persoană a Dumnezeirii,
Duhul Sfânt, iar altul este propovăduirea care pune accentul pe
Evanghelia puterii.
Având în vedere punctele de credinţă ale câtorva denominaţiuni
penticostale, ceea ce urmează este o prezentare scurtă, și nu exhaustivă,
a doctrinei lor, având ca bază Declaraţia de credinţă a Comunităţilor
lui Dumnezeu, prezentând în notele de subsol unele diferenţe dintre
ele și alte grupări din cadrul mișcării penticostale. Comunităţile lui
Dumnezeu cred că:
Dumnezeu există din veșnicie în trei Persoane: Dumnezeu Tatăl,
Isus Hristos Fiul și Duhul Sfânt.
Sfintele Scripturi sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, care
constituie „regula absolut suficientă pentru credinţă și practică”.22
Unii cred în „inspiraţia verbală a Bibliei”.23
Omenirea a fost creată „bună și dreaptă”, dar a decăzut din cauza
nelegiuirii voite. Singura speranţă a omenirii este răscumpărarea în
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.24
Omenirea este îndreptăţită doar prin harul lui Dumnezeu.25
Cei care se pocăiesc și Îl primesc în mod sincer pe Isus Hristos sunt
mântuiţi prin spălarea reînnoirii spirituale și renăscuţi în Duhul
Penticostalismul e s t e Sfânt. Fiind îndreptăţiţi de har prin credinţă, ei devin moștenitori
f ă r ă ai lui Dumnezeu, potrivit speranţei vieţii veșnice.
îndoială fenomenul cu cea mai Există o dovadă dublă a mântuirii: una interioară, prin mărturia
rapidă creștere, întâlnit nu numai directă a Duhului (Romani 8,16), și alta exterioară, printr-o viaţă
în bisericile penticostale tradi-
de neprihănire și adevărată sfinţire. 26
ţionale și neo-penticostali, dar și
în rândul altor variate mișcări Cina Domnului constă din pâine și rodul viţei ca simboluri care
harismatice și de reînviorare. Se exprimă împărtășirea cu natura divină a Domnului nostru Isus
estimează că, în lume, între 140 Hristos (2 Petru 1,4).27
și 370 de milioane de creștini se Toţi credincioșii trebuie să aștepte și să caute cu înfrigurare
implică în glosolalie. Dacă se făgăduinţa Tatălui, botezul în Duhul Sfânt, potrivit poruncii
acceptă cifra de 1,8 miliarde ca Domnului Isus Hristos.28
fiind numărul total de creștini de
„Botezul cu Duhul Sfânt este dovedit prin semnul fizic primordial
pe întregul glob, atunci cifrele de
mai sus sugerează faptul că între al vorbirii în limbi, după cum le dă Duhul lui Dumnezeu elocvenţă
7,7 și 20,5% dintre toţi creștinii (Fapte 2,4).” În acest caz, vorbirea în limbi este în esenţă aceeași
se implică în glosolalie. 29 cu darul limbilor (1 Cor. 12,4-10), dar diferită în scop și utilizare.30
Sfinţirea completă (sau deplină) este dovedită prin ascultarea
de Cuvântul Domnului.31
Biserica este trupul lui Hristos și locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul.
11
IISC
EvP-105.1
Ea trebuie să aducă la îndeplinire marea însărcinare. Fiecare credincios

este membru al comunităţii și parte a Bisericii Întâiului Născut.32
Biserica este un pastor hirotonit al cărui scop este evanghelizarea
lumii și zidirea trupului lui Hristos.33
„Eliberarea de boală este pregătită în răscumpărare și este privilegiul
tuturor credincioșilor.”34
Cei care mor în credinţa în Domnul Isus Hristos vor fi înviaţi și
strămutaţi.35
„Descoperirea Domnului din ceruri, salvarea Israelului naţional și
domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ [sunt] făgăduite în
Scriptură și constituie speranţa lumii.”
Cel rău și îngerii lui, fiara și profetul mincinos și toţi cei care nu sunt
găsiţi scriși în Cartea vieţii vor fi sortiţi pedepsei veșnice în lacul
care arde cu foc și pucioasă, adică moartea a doua.
Potrivit făgăduinţei divine, bisericile Comunităţilor lui Dumnezeu
așteaptă ceruri noi și un pământ în care va locui neprihănirea.
Full Gospel Business Men’s Fellowship International
The Full Gospel Business Men’s Fellowship International (FGBMFI)
este o organizaţie evanghelică laică, fondată în 1953 de către americanul
de origine armeană Demos Shakarian (un bărbat care, potrivit unui
interviu acordat lui George Vandeman, nu a vorbit în limbi). „El nu a
vrut să devină predicator, dar a angajat evangheliști care i se păreau
promiţători, le-a plătit cheltuielile și le-a dat salarii substanţiale.”36
Numele acestei organizaţii evanghelice este explicat de însuși
Shakarian, în cartea Sa The Happiest People on Earth. Într-o discuţie
cu Oral Roberts, Shakarian a spus: „Full Gospel. Aceasta înseamnă că
nici un subiect nu va trebui evitat la întâlnirile noastre. Vindecarea.
Limbile. Eliberarea. Oricare ar fi fost experienţa unui om, el o poate
relata întocmai cum s-a întâmplat. Business Men. Laici. Oameni obișnuiţi.
Fellowship. Întâlniri de părtășie. Un grup de oameni cărora le place să
fie împreună. Nu comitete, nu reguli, nu punere la punct. International.
Știu că această parte sună caraghios. Dar, Oral, Dumnezeu este Cel
care continuă să-mi spună: internaţional. Toată lumea. Toţi oamenii”.37
Această mișcare penticostală laică se întâlnește în diferite locuri
sâmbăta dimineaţă,38 pentru a discuta despre misiunea și strategia ei.
Declaraţia de misiune a acestei mișcări este următoarea:
Să intre în legătură cu oameni din toate neamurile pentru Isus Hristos;
Să-i cheme pe oameni înapoi la Dumnezeu;
Să-i ajute pe credincioși să fie botezaţi cu Duhul Sfânt și să se dezvolte
din punct de vedere spiritual;
Să-i instruiască și să-i înzestreze pe oameni pentru a putea împlini
Marea Însărcinare;
Să asigure ocazii de părtășie creștină;
12
IISC
EvP-105.1
Să aducă o unitate mai strânsă în mijlocul celor care formează trupul

lui Hristos.
Roland H. Hegstad ne spune în cartea sa Rattling the Gates39 că, în
primăvara anului 1972, în orașul Phoenix, Arizona, în cadrul unei
întâlniri a FGBMFI, această mișcare și-a îndreptat atenţia spre Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea. FGBMFI are capele în peste 140 de ţări și
și-a propus să pătrundă în alte 200 de ţări până în anul 1997. Printre ele
se numără: Insula Capului Verde, Botswana, Turkmenistan, Insulele
Canare, Lesotho, Uzbekistan, Vietnam și… Insula Pitcairn!
Potrivit cu Hollenweger, mișcarea a avut o contribuţie decisivă la
răspândirea ideilor penticostale în toată lumea. Totuși, unii predicatori
ai mișcării penticostale acuză organizaţia că, în structura și metodele
sale de propagandă, este influenţată de metodele lumești din domeniul
afacerii, și nu de călăuzirea Duhului.40
Mișcarea de renaștere harismatică
Aceasta este manifestarea catolică a mișcării penticostale, cunoscută
și ca neo-penticostalism.41 Mișcarea harismatică este o asociaţie
internaţională, benevolă și interdenominaţională a creștinilor care cred
că darurile Duhului Sfânt se manifestă în aceste timpuri.42 Această
mișcare lucrează în înţelegere cu bisericile creștine existente și a fost
aprobată de autorităţile multor denominaţiuni: protestantă, romano-
catolică (Renașterea Harismatică) și ortodoxă.
„Dezvoltarea dramatică a mișcării este oglindită într-un fel oarecare
în numărul participanţilor la Conferinţa Internaţională de Renaștere
Harismatică din Biserica Catolică organizată în fiecare an la Notre
Dame, statul Indiana. La prima întâlnire naţională din 1967 au participat
90 de oameni, pentru ca numărul lor să ajungă rapid la 30.000 în anul
1974.”43 Una dintre figurile catolice proeminente ale acestei mișcări a
fost cardinalul Joseph L. Suenens.
Membrii se autointitulează „harismatici” (un cuvânt provenit din
grecescul charisma, care înseamnă „har”). Se susţine, în general, că
mișcarea își are începuturile în campusul Universităţii Duquesne,
Pittsburgh, statul Pennsylvania, în jurul anului 1960.
Una dintre caracteristicile de bază ale acestei mișcări religioase este
accentul mare pus pe vorbirea în limbi ca element esenţial al unei
experienţe creștine autentice. În studierea Bibliei, harismaticii nu
folosesc o abordare critică (criticismul superior). Ei preferă să citească
Biblia cu devoţiune. Mulţi membri ai Renașterii harismatice (catolici)
și penticostali (protestanţi) au semnat cel mai provocator document
ecumenic: „Evanghelicii și catolicii împreună: Misiunea creștină în
mileniul al treilea” (martie 1994).44
13
IISC
EvP-105.1
Mișcarea „Blessing” – Toronto

Mișcarea „Blessing – Toronto” este unul dintre cele mai recente
fenomene care au atras atenţia lumii evanghelice. Prima manifestare a
avut loc în ziua de 20 ianuarie 1994, în Biserica Airport Vineyard
Fellowship din Toronto, la începutul unei serii de patru întâlniri.
Potrivit Comitetului de credinţă și ordine al Conferinţei Metodiste
Britanice, „pastorul senior John Arnott și echipa de conducere s-au
simţit copleșiţi când, în prima seară, după ce vorbitorul și-a terminat
prezentarea, întreaga adunare a răspuns invitaţiei de a înălţa rugăciuni.
Ce a urmat a fost perceput de cei prezenţi ca o acţiune puternică a
Duhului Sfânt și a fost caracterizat de manifestări fizice, cum ar fi:
prăbușire la pământ și ’odihnă în Duhul’, zguduire, tremur și convulsii,
râsete, plânsete și tânguiri, aparentă stare de ebrietate, activităţi fizice
intense, ca de exemplu alergări sau sărituri pe loc, sunete animalice,
recepţionarea și proclamarea de pretinse profeţii, viziuni și multe alte
experienţe mistice. În ciuda faptului că manifestările erau incontestabil
noi în contextele penticostal-harismatic, ele s-au produs într-o formă
mai intensă, mai frecventă și mai răspândită în cadrul acestei mișcări.
Deoarece a fost calificată de presa laică drept ’Binecuvântarea Toronto’,
consider că ar putea fi regretabil că acest titlu s-a perpetuat, pentru că
atrage atenţia în mod nejustificat asupra unui anumit loc și pentru că
pretinde că este o ’binecuvântare’.”45
Așa-numita „Binecuvântare Toronto” nu este aprobată de toate
mișcările penticostale sau harismatice.46 În această direcţie, Antti Huima
a prezentat o comparaţie bine pusă la punct între așa-numita
„Binecuvântare Toronto” și practica Kundalini, o mișcare ocultă, veche
de o mie de ani, care implică manifestări ale corpului, sunete animalice,
tremur, euforie, conștiinţă alterată etc.47 Oare această manifestare de
la Toronto poate fi cu adevărat o binecuvântare?
Discuţii în grupe mici
Formaţi grupe de câte trei, dacă este posibil din aceeași comunitate.
Pentru a ușura procesul educaţional, este bine ca grupele să fie stabile,
adică să fie formate din aceleași persoane, în tot timpul acestui curs.
Discutaţi următoarele probleme timp de 10 minute:
În ce fel te-ai confruntat, în ultima vreme, cu modul de gândire
penticostal? Fii concret.
Care dintre conceptele penticostale le consideri mai atractive?
Explică răspunsul dat.
Cum poate o persoană să se protejeze de influenţa stărilor din
societate care reflectă filozofia penticostală?
Fiecare grup își va prezenta raportul în faţa celorlalţi participanţi.
După ce vor fi prezentate toate rapoartele, instructorul cursului va
conduce o discuţie despre aceste rapoarte.
14
IISC
EvP-105.1
Concluzii ale grupului:
Concluzii ale discuţiilor în plen:
1
Robert M. Anderson, „Pentecostal and Charismatic Christianity”, The Encyclopedia
of Religion, vol. 1, Mircea Eliade, ed. (New York, Macmillan Pub. Co, 1987), pag. 230.
2
Vinson Synan, „Pentecostalism”, Evangelical Dictionary of Theology, Walter A. Elwell,
ed. (Grand Rapids: Baker Book House, 1971), pag. 836; citat de Gerhard Hasel, Speaking
in Tongues: Biblical Speaking in Tongues and Contemporary Glossolalia (Berrien Springs,
Mich.: Adventist Theological Society Pub., 1991), pag. 20.
3
Walter J. Hollenweger, The Pentecostals (Peabody, Mass.: Hendrickson Pub., Inc.,
1972), pag. 22.
4
Ibid.; Anderson, pag. 232.
5
Cunoscută și sub numele de Agnes Osman. Roland R. Hegstad, Rattling the Gates
(Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1974), pag. 9.
6
Sarah E. Parham, The Life of Charles F. Parham, Founder of the Apostolic Faith
Movement (Joplin, Mo.: 1930), pag. 232.
7
Anderson, pag. 232.
8
Hasel, Vorbirea în limbi. Vorbirea biblică în limbi și glosolalia contemporană (Ed. Viaţă
și Sănătate, București, 1999), pag. 21.
9
Hollenweger, pag. 22
10
Ibid.
11
William W. Menzies, Anointed to Serve: The Story of the Assemblies of God
(Springfield, Mo: Gospel Pub. House, 1971), pag. 50; vezi și Hasel.
12
Charles S. Gaede, „Glossolalia at Azusa Street: A Hidden Presupposition?”,
Westminster Theological Journal (1989), pag. 77, citat de Hasel.
13
Hollenweger, pag. 27; Hegstad, pag. 9; Hasel, pag. 21.
14
Numită și „regenerare”; Hollenweger, pag. 25.
15
Această etapă are loc într-un timp aparte și este diferită în conţinut de convertire.
Sfinţirea este numită „a doua binecuvântare” și în bisericile Holiness era cunoscută sub
numele de „gândirea wesleyană”.
16
Numită și „regenerare” de W.H. Durham.
17
În acest caz, sfinţirea este un proces care are loc pe tot parcursul vieţii
credinciosului, numit și „gândirea baptistă despre sfinţire”; Hollenweger.
18
Vezi capitolul „The Rise of the American Pentecostal Movement”, Hollenweger
19
Kilian McDonnell, „The Ecumenical Significance of the Pentecostal Movement”,
Worship (decembrie 1966), pag. 608-629.
20
Harry P. Van Dusen, „Third Force in Christendom”, Life (9 iunie 1958), pag. 113-122.
21
Paul Merritt Bassett, „Pentecostalism”, The 1997 Grolier Multimedia Encyclopedia
(Danbury, Conn.: Grolier Interactive, Inc., 1996), versiunea 9.0.
22
Hollenweger, pag. 514, Nr. 2 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
23
Hollenweger, pag. 514, 517, Nr. 1 a Bisericii lui Dumnezeu (Cleveland) și a Comu-
nităţilor lui Dumnezeu; pag. 518; Articolul de credinţă nr. 4 a Declaraţiei de credinţă a
lui Nicholas Bhengu subliniază faptul că ei cred în „inspiraţia plenară supranaturală a
Scripturii, care este infailibilă în scrierile originale și care are autoritatea supremă,
absolută și finală în toate problemele de doctrină, credinţă și mod de viaţă”.
24
Hollenweger, pag. 514, Nr. 3 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
15
IISC
EvP-105.1
25
Ibid., Nr. 4a din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
26
Ibid., Nr. 4a și 4b din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
27
Ibid., pag. 515, Nr. 6 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu. La
pag. 518, 519, Cina Domnului este o „ceremonie” pentru mișcarea lui Nicholas Bhengu,
un „sacrament” pentru Biserica Apostolică (Marea Britanie) și un ritual îndeplinit „în
memoria morţii Domnului nostru” pentru bisericile penticostale Elim.
28
Ibid., pag. 515, Nr. 7 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
Această experienţă are loc după ce inima devine curată, conform art. nr. 8 al Bisericii lui
Dumnezeu (Cleveland). La pag. 519, conform declaraţiei de credinţă a bisericilor
penticostale Elim, „Domnul Isus Hristos este Botezătorul în Duhul Sfânt și acest botez
cu semnele ulterioare este făgăduit tuturor credincioșilor”.
29
Hasel, pag. 11.
30
Hollenweger, pag. 515, Nr. 8 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui
Dumnezeu. La pag. 517, Biserica lui Dumnezeu (Cleveland), la nr. 9, susţine „dovada
primordială”, dar nu spune nimic despre asemănările și deosebirile în raport cu
experienţele Noului Testament. La pagina 513, pentru Mișcarea apostolică a credinţei,
acesta este un dar al puterii „asupra vieţii sfinţite” și „este aceeași dovadă pe care au
avut-o ucenicii” la Cincizecime.
31
Ibid., pag. 515, Nr. 9 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu. În
Mișcarea apostolică a credinţei, „sfinţirea este a doua lucrare a harului și ultima lucrare
a harului”, este un proces de curăţire, care precede primirea Duhului Sfânt. La pag.
513, declaraţia „voi știţi că ei [ucenicii] nu ar fi putut primi Duhul Sfânt, dacă nu ar fi
fost curaţi” apare sub titlul „Sfinţirea este curăţirea pentru a fi sfinţi”. Însă la pag. 517,
articolul nr. 6 din Declaraţia de credinţă a Bisericii lui Dumnezeu (Cleveland) arată că
„sfinţirea [este] posterioară nașterii din nou”.
32
Ibid., pag. 515, Nr. 15 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu.
33
Ibid., Nr. 11 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu
34
Ibid., Nr. 12 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu. La pag. 519,
Declaraţia de credinţă a Bisericilor penticostale Elim, se spune: „Noi credem că Domnul
nostru Isus Hristos este Vindecătorul trupului și că toţi cei care umblă în ascultare de
voinţa Sa pot să ceară vindecarea divină a corpurilor lor”.
35
Ibid., pag. 515, 516. Nr. 13 din Declaraţia de credinţă a Comunităţilor lui Dumnezeu,
ibid.
36
Ibid., pag. 6.
37
Demos Shakarian, The Happiest People on Earth (Old Tappan, N.J.: Chosen Books,
1975), pag. 118, 119.
38
De fapt, ora de întâlnire este fixată în funcţie de fiecare adunare și de
disponibilitatea fiecărui membru.
39
Hegstad, pag. 17-26.
40
Hollenweger, pag. 7.
41
Este bine de consultat manualul bibliografic scris de Charles Edwin Jones, The
Charismatic Movement: A Guide to the Study of Neo-Pentecostalism With Emphasis on
Anglo-American Sources (Metuchem N.J.: The Scarecrow Press, Inc., 1995), părţile I-II
și III-IV, una dintre cele mai documentate surse bibliografice existente.
42
John F. MacArthur jr., The Charismatics: A Doctrinal Movement (Grand Rapids:
Zondervan Pub. House, 1979), pag. 12.
43
Robert H. Culpepper, Evaluating the Charismatic Movement (Valley Forge, Penn.:
Judson Press, 1977), pag. 27.
44
Keith Fournier, A House United? Evangelicals and Catholics Together (Colorado
Springs: NavPress, 1994), pag. 337-347.
45
Articolul 2 al Raportului Comitetului de credinţă și ordine la Conferinţa Metodistă
Britanică, prezentat în iunie 1996, http://rochampton.ac.uk/link/toronto/toronto.html.
46
Samuel Horanteng-Pipim, „The Power of the Gospel or the Gospel of Power?”,
Adventists Affirm (primăvară, 1997), pag. 16.
47
Antti Huima, „Comparison Between the Kundalini Practice and the so-called
Toronto Blessing”, http://www.niksula.cs.hut.fi/~ahuima/toronto/kundalini.html.
16
IISC
EvP-105.1
Lecţia 2:
Probleme doctrinare
și răspunsuri biblice
În această lecţie vom studia despre:
Rolul „doctrinei stăruinţei” în credinţa penticostală

Accentul pus de penticostalism pe răpirea în secret
Concepţia penticostală despre starea celor morţi
Introducere
Pe măsură ce penticostalismul și-a pus amprenta asupra gândirii
protestante, au apărut trei idei principale: conceptul „mântuit o dată
pentru totdeauna”, credinţa într-o răpire în secret și concepţia
eminamente spiritistă despre starea celor morţi. Deși penticostalismul
nu are o structură organizatorică stabilă și nu-și revendică nici o doctrină
de bază, aceste trei concepte sunt întâlnite în multe dintre acele
organizaţii care se autointitulează penticostale.
Mântuit o dată pentru totdeauna
Acest concept este numit și „doctrina stăruinţei” sau „a siguranţei
veșnice” și se înrudește foarte bine cu predestinaţia. Doctrina stăruinţei,
adică „mântuit o dată pentru totdeauna”, afirmă că, din momentul în
care ai devenit membru al familiei lui Dumnezeu, Acesta nu te va părăsi
niciodată. Astfel, dacă tu decazi, El te va ierta, iar tu vei avea asigurat
pentru veșnicie un loc lângă El. Chiar și o respingere ostentativă a lui
Hristos este privită doar ca un comportament rău, care însă nu va
provoca pierderea mântuirii.
Pentru evaluarea acestei poziţii, trebuie să luăm în considerare urmă-
toarele: (1) voinţa liberă a omului; (2) pasajele condiţionale ale Bibliei;
(3) avertismentele scripturistice despre posibile decăderi spirituale.
Voinţa liberă. Este adevărat că nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu.
Doar noi ne putem despărţi de El, dacă alegem să-I respingem ocrotirea
și dispoziţia de a ne mântui. Când i-a creat, Dumnezeu i-a așezat pe
Adam și pe Eva într-un mediu perfect. Dar ei au păcătuit. Ce a făcut
17
IISC
EvP-105.1
atunci Dumnezeu? Și-a manifestat harul irezistibil de a le schimba voinţa?

Nu. În schimb, El le-a dat lui Adam și Evei libertatea alegerii. Același principiu
poate fi aplicat tuturor oamenilor de-a lungul vremii, chiar și astăzi.
Pasajele condiţionale ale Bibliei. În Biblie apare de multe ori conjuncţia
„dacă”, ce explică relaţia lui Dumnezeu cu credincioșii Săi. Domnul
le-a spus israeliţilor: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului
tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi,
Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor
de pe pământ… Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului
tău, dacă nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe care ţi
le dau astăzi, iată toate blestemurile care vor veni peste tine și de care
vei avea parte” (Deut. 28,1.15).
Noul Testament conţine și el pasaje condiţionale: „Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum și Eu am
păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Mat. 15,10).
„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (vers. 14).
„Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită
și nădejdea cu care ne lăudăm” (Evr. 3,6).
Avertismente scripturistice cu privire la posibile decăderi spirituale.
„Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corin-
teni 10,12). „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile
pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul
vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit și dacă orice abatere și orice
neascultare și-au primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă
stăm nepăsători faţă de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost
vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o” (Evr.
2,1-3). „Luaţi seama, dar, fraţilor ca nici unul dintre voi să n-aibă o
inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.
Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: ’astăzi’,
pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea
păcatului. Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm până la
sfârșit încrederea nezguduită de la început” (Evr. 3,12-14).
Biblia arată în mod clar că oricine păcătuiește decade. Pilda
semănătorului (Marcu 4,3-9), a neghinei (Mat. 13,24-30.36-43), a celor
zece fecioare (25,1-13) și a talanţilor demonstrează această realitate.
O răpire în secret sau o venire vizibilă?
Anumite secţiuni ale penticostalismului cred în doctrina „răpirii în
secret”.1 În acest context, este ceva firesc dacă, din când în când, vom
auzi că sfinţii lui Dumnezeu vor fi răpiţi2 înainte de necazul cel mare
care precede a doua venire a Domnului. Descriind răpirea în secret,
anumite gazete religioase vorbesc despre mecanici de locomotivă sau
șoferi de autobuz luaţi în mod misterios de pe locurile lor, lăsându-i pe
călători să-și înfrunte soarta îngroziţi și singuri, sau despre comunităţi
18
IISC
EvP-105.1
de credincioși care își pierd din membri, în timp ce sute dispar de pe

locurile lor din biserică, sau chiar cum cei dragi dispar deodată de la
masă sau din dormitor. De aceea, unii evangheliști spun: „Dacă șoferul
dispare, ia volanul”.
Când acești penticostali se referă la „răpirea în secret”, ei se referă
la următoarele:
luarea la cer în secret, pe tăcute, a adevăraţilor credincioși în Domnul
Isus Hristos;
un eveniment care este iminent, care poate avea loc oricând, ziua
sau noaptea;
când sosește, îi va lua pe toţi prin surprindere;
răpirea în secret va avea loc cu aproximativ șapte ani înainte de
întoarcerea pe pământ a Mântuitorului;
după răpire, vor începe necazurile descrise în cartea Apocalipsei.
În jurul anului 1830, o tânără scoţiană pe nume Margaret Macdonald
a avut o viziune, în care a văzut că unii credincioși vor fi luaţi de pe
pământ înainte de necazul cel mare și înainte de venirea Antihristului.3
Dave MacPherson spune că viziunea ei a influenţat gândirea lui J. N.
Darby și, în cele din urmă, această idee a fost răspândită de Plymouth
Brothers. J.N. Darby a fost unul dintre cei mai de seamă predicatori
care au răspândit această doctrină, cunoscută și sub numele de
„pretribulaţionism” (în engl., tribulation=necaz, n.tr.), deoarece
subliniază o intervenţie divină înainte de necazul cel mare, care precede
a doua venire a Domnului.
În prima parte a secolului XX, pretribulaţionismul s-a răspândit
foarte mult. Unele dintre personalităţile care au jucat un rol important
în acest proces au fost A.C. Gaebelein, C.I. Scofield, James M. Gray
(de la Institutul Moody) și Rueben A. Torrey.4 Biblia Scofield cu
referinţe, publicată în 1909 și revizuită în 1917, a ajutat și ea la sădirea
acestei învăţături.
Oare Biblia sprijină această teorie?
Pericolul înţelegerii greșite a Bibliei. Pentru început, descoperim faptul
că, nici în Vechiul și nici în Noul Testament, nu apare cuvântul răpire.
Aceasta înseamnă că nu putem să cităm nici măcar un verset care să
conţină cuvântul răpire, ca să nu mai vorbim de expresia „răpire în
secret”. Atunci cum s-a dezvoltat teoria răpirii în secret? Ce versete au
folosit acești credincioși ca să ajungă la o concluzie atât de uimitoare:
că mii (poate chiar milioane) de adevăraţi credincioși pot fi oricând
luaţi la cer în ascuns, lăsându-i pe ceilalţi oameni să treacă prin necazurile
descrise în cartea Apocalipsei?
Cum s-a dezvoltat o astfel de învăţătură? Cele mai cunoscute texte
folosite pentru a veni în sprijinul teoriei răpirii sunt următoarele: „Două
femei vor măcina împreună; una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi bărbaţi
19
IISC
EvP-105.1
vor fi la câmp; unul va fi luat și altul va fi lăsat” (Luca 17,35.36). „Căci

Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui
Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morţi în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna
cu Domnul” (1 Tes. 4,16.17).
Un studiu atent al textelor biblice care se referă la revenirea lui
Hristos va demonstra unele temeiuri importante care să sprijine ideea
că acest eveniment nu va avea loc în două faze și că nu va exista o răpire
secretă a celor credincioși.
Limbajul folosit. Al doilea raţionament își are originea într-un limbaj
care este în contrast clar cu ceea ce unii credincioși încearcă să susţină.
Este lipsit de temei să spunem că a doua venire a Domnului va fi un
eveniment secret când Biblia folosește cuvinte precum parusia (venire),
apocalypsis (descoperire) și epifania (arătare). Aceste cuvinte, folosite
pe scară largă în Noul Testament cu referire la a doua venire, nu sprijină
ideea unei răpiri secrete înainte de necazul cel mare.
nu poate descrie
Cuvântul parusia este folosit în 1 Tesaloniceni 4,15 pentru a
Nici o pană scena [revenirii descrie venirea Domnului. Acest text spune: „noi cei vii, care vom
omenească lui Hristos]; rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor
nici o minte muritoare nu este în adormiţi”. Deși susţinătorii pretribulaţionismului folosesc acest text
stare să-i înţeleagă splendoarea… în favoarea lor, Pavel întrebuinţează același cuvânt în 1 Tesaloniceni
orice ochi privește pe Prinţul vieţii. 3,13 pentru a descrie venirea Domnului: „ca să vi se întărească inimile
Nici o coroană de spini nu mai
și să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru,
rănește capul acela sfânt; ci o
diademă de slavă se odihnește pe la venirea Domnului nostru Isus Hristos, împreună cu toţi sfinţii
sfânta Sa frunte. Faţa Sa Săi”.
strălucește de lumina orbitoare a Este foarte greu de crezut într-o venire în secret a Domnului
soarelui de amiază… împreună „cu toţi sfinţii Săi”. Pavel spune: „Și atunci se va arăta
Împăratul împăraţilor coboară
acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii
pe nor, învăluit în flacără de foc.
Cerurile se strâng ca un sul, Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale [parusia]” (2 Tes. 2,8).
pământul tremură înaintea Lui și Pavel folosește din nou același cuvânt (parusia) pentru a descrie
toţi munţii și insulele sunt mutate venirea lui Hristos care va provoca distrugerea lui Antihrist, un
din locul lor. (Tragedia veacurilor, eveniment care, potrivit autorilor pretribulaţioniști, va avea loc în
ed. 2000, pag. 659). timpul celei de-a doua faze a revenirii lui Hristos.
Este clar că apocalypsis, parusia și epifania sunt cuvinte folosite
pentru a descrie venirea lui Hristos după necazul cel mare. Când citim
Matei 24,27.37, toate semnele de întrebare dispar: „Căci cum iese
fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea [parusia]
Fiului omului” și „cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va
întâmpla și la venirea Fiului omului”.
Același concept poate fi aplicat și cuvintelor apocalypsis, ca în
2 Tesaloniceni 1,7 (NIV): „Aceasta se va întâmpla când Domnul Isus
este descoperit din cer într-o flacără de foc [apocalypsis] cu îngerii Săi
20
IISC
EvP-105.1
puternici”; și epifania din 1 Tesaloniceni 2,8: „Și atunci se va arăta acel

Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va
prăpădi cu arătarea [epifania] venirii Sale [parusia]”.
Așadar, putem spune că expresiile folosite de Noul Testament pentru
a descrie „binecuvântata nădejde” exclud posibilitatea venirii în secret
a lui Hristos cu scopul de a răpi biserica lui Dumnezeu, eveniment urmat
de șapte ani de necazuri și apoi de venirea vizibilă și glorioasă a lui
Hristos, care va întemeia împărăţia iudaică de o mie de ani. Cuvintele
folosite indică în mod clar doar o singură venire a lui Hristos, indivizibilă
și posttribulaţionistă, care va aduce mântuire celor credincioși și
pedeapsă făcătorilor de rele.
Nici o răpire în secret descrisă în Noul Testament. Al treilea motiv de
respingere a oricărui argument în favoarea unei răpiri pretribulaţioniste
în secret este dovedit de faptul că Noul Testament nu menţionează un
astfel de eveniment. Unul dintre textele folosite de cei care susţin teoria
răpirii este 2 Tesaloniceni 4,15-17. Totuși, o citire atentă a acestui pasaj
biblic clarifică faptul că el învaţă exact opusul celor afirmate de
pretribulaţioniști. Referindu-se la venirea lui Hristos, el spune că
Domnul coboară cu „glasul unui arhanghel” și cu „trâmbiţa lui
Dumnezeu” (vers. 16) și că sfinţii cei vii „vom fi răpiţi toţi împreună cu
ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Și astfel vom fi
totdeauna cu Domnul” (vers. 18).
Este greu de crezut că expresii precum „un strigăt”, „glasul unui
arhanghel” și „trâmbiţa lui Dumnezeu” pot fi folosite pentru a descrie
un eveniment petrecut în secret. Mai degrabă suntem în faţa unuia dintre
cele mai dramatice texte ale Bibliei care descriu venirea Domnului. Din
moment ce referirile la sunetul de trâmbiţă se întâlnesc și în Matei
Recapitulare Cum puteţi să 24,31 și în 1 Corinteni 15,52, putem să tragem concluzia că cea
combateţi, ca de-a doua venire va fi un eveniment public și foarte vizibil.
fiind netemeinică, așa-numita
doctrină a stăruinţei? Biserica lui Dumnezeu nu va fi răpită înainte de necazul cel mare
(tribulation). Al patrulea motiv de a combate teoria răpirii în secret,
Pe ce referinţe scripturistice este
întemeiat conceptul răpirii în secret?
ca fiind netemeinică, este bazat pe absenţa fundamentului biblic al
unei astfel de concepţii. Despre timpul sfârșitului Isus a profetizat:
Explicaţi semnificaţia cuvintelor „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a mai fost
parusia, apocalypsis și epifania.
niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi”
Asupra cărei Persoane a (Mat. 24,21), și „cei aleși” vor avea zile grele (22, NIV). Susţinerea
Dumnezeirii își concentrează ideii că cei aleși sunt numai credincioși evrei, și nu membri ai
bisericii, trece cu vederea faptul că Hristos vorbea despre ucenici,
care reprezentau nu numai Israelul ca naţiune, ci și întreaga biserică.
Acest fapt este confirmat de scrierile lui Marcu și ale lui Luca, cei doi
raportând aceeași cuvântare, dar într-un context care viza neamurile
(Marcu 13 și Luca 21).
21
IISC
EvP-105.1
Protecţie în timpul necazului. Al cincilea argument este bazat pe faptul

că Hristos nu a făgăduit să răpească biserica înainte de necaz. În schimb,
Domnul a făgăduit să o protejeze în timpul încercărilor viitoare. Când
Se roagă Tatălui, Domnul spune: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i
păzești de cel rău” (Ioan 17,15). În solia Sa către biserica din Filadelfia,
Hristos a făgăduit: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi
și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să
încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3,10).
Este clar că făgăduinţele protecţiei divine n-ar mai fi fost necesare,
dacă biserica ar fi răpită înainte de „necazul cel mare”.
În ce zi ar trebui să ne odihnim?
Mișcările harismatice și penticostale păzesc duminica drept zi de
odihnă. Dar duminica nu apare în Biblie ca zi de odihnă și nici Dumnezeu
nu a arătat că noi trebuie să o sfinţim. Mai mult decât atât, nu există
nici o poruncă în Biblie care să indice faptul că noi trebuie să păzim
duminica și că păzirea Sabatului zilei a șaptea ar fi luat sfârșit.
Este necesar să ne aducem aminte de originile planetei noastre. Numai
atunci putem să recunoaștem însemnătatea istorică și biblică a Sabatului
și să avem o perspectivă clară asupra originii adevăratei zile de odihnă
de-a lungul întregii Biblii.
Ziua de naștere a lumii. Cuvântul Sabat derivă din evreiescul shabbath,
care înseamnă „sfârșitul treburilor” sau „odihnă”. Prima dată când apare
în Biblie, acest cuvânt identifică Sabatul ca fiind ziua a șaptea a
săptămânii și vorbește despre încetarea oricărei activităţi sau despre
odihna de orice lucrare. Dumnezeu este prezentat ca subiect al acestui
verset. El a creat ziua și S-a odihnit în acea zi de lucrările pe care le
făcuse în săptămâna creaţiei.
În acest text interacţionează trei cuvinte evreiește pentru a arăta că
Dumnezeu a binecuvântat ziua de Sabat, ceea ce înseamnă că această zi
are aprobarea divină. El a sfinţit-o, ceea ce înseamnă că a pus-o
deoparte de orice lucrare pământească, și, în cele din urmă, a instituit
un model și a dat un exemplu prin faptul că S-a odihnit în acea zi (Gen.
2,1-3).
Acest pasaj este deosebit de însemnat din perspectivă istorică,
deoarece – înainte de a exista vreun israelit – Dumnezeu a ales ziua a
șaptea ca moment de comuniune cu omenirea de-a lungul timpului.
Înainte să existe musulmani sau catolici, protestanţi sau budiști, Domnul
a ales Sabatul pentru a îmbogăţi spiritualitatea tuturor oamenilor și
pentru a le oferi comuniunea cu cerul.
Prima referinţă biblică la Sabat spune: „Cerurile și pământul au fost
sfârșite în toată întinderea lor imensă. În ziua a șaptea Și-a sfârșit
Dumnezeu lucrarea pe care o făcuse; astfel că în ziua a șaptea El S-a
22
IISC
EvP-105.1
odihnit de toată lucrarea Sa. Și Dumnezeu a binecuvântat [barak] ziua

a șaptea și a făcut-o sfântă [qadosh], pentru că în ea S-a odihnit
[shabbath] de toată lucrarea de creaţie pentru o făcuse” (Gen. 2,1-3,
NIV). Această primă referinţă biblică la Sabat vorbește despre odihna
lui Dumnezeu. Niciodată până atunci cuvântul odihnă nu fusese legat
de o lucrare creatoare a Domului. Din acest motiv, Philo din Alexandria
a spus că Sabatul este ca o sărbătoare, nu pentru o cetate sau o naţiune,
ci pentru tot universul și poate fi numită „ziua de naștere a lumii”.
Monumentul acesta divin sculptat în timp și scris pe piatră avea să
fie reamintit în Cele Zece Porunci, care conţineau porunca divină de
respectare a Sabatul creaţiei și de abţinere de la orice fel de lucrare în
acea zi (Exod 20,8-11). În plus, Sabatul urma să fie un amintitor al
răscumpărării omului (Deut. 5,12-15), atunci când Dumnezeu a eliberat
pe israeliţi din Egipt, cu ocazia exodului. După ce i-a eliberat, Dumnezeu
le-a dat legea ca un cod comportamental și ca un semn veșnic al
legământului dintre El și omenire (Gen. 31,12-18).
Conform Bibliei, Sabatul avea să fie singura zi al cărei nume este
inspirat dintr-o acţiune divină, deoarece odihna la care se face referire
este o activitate divină, inteligentă, manifestată în lucrarea de creaţie
(1,5.13.19.23.31; 2,1-13). Cuvântul shabbath este folosit în Scriptură
ca să indice comemorări ciclice (Lev. 23,23-44), care îndeplineau funcţii
educative și religioase pentru Israel, atunci când sărbătoreau acţiunile
divine din trecut în favoarea poporului lui Dumnezeu. (Paștele =
eliberarea din Egipt.) Toate aceste comemorări aveau valoare pentru
generaţia următoare, iar, dintre ele, cea mai importantă sărbătoare este
Ziua Ispășirii.
În Vechiul Testament, fără îndoială că ziua a șaptea a săptămânii
(adică sâmbăta) era ziua de odihnă pentru Israel (Is. 58,12.13). Cea
de-a patra poruncă este singura care conţine o rânduială (Exod 20,8-
12) și a cărei origine se află în creaţie (Gen. 2,13).
Sabatul în Noul Testament. La începutul lucrării Sale, Isus a făcut
câteva declaraţii despre Sabat. El a spus că această zi a fost făcută pentru
binele omenirii (Marcu 2,27), adăugând: „Fiul omului este Domn chiar
și al Sabatului” (vers. 28). El a arătat clar faptul că noi trebuie să păzim
Sabatul, chiar și în mijlocul problemelor și al persecuţiei (Mat. 24,20).
În timpurile noastre, diferite grupări din creștinism nu mai respectă
Sabatul, în principal datorită interpretării pe care o dau textelor din
Romani 14,5.6; Coloseni 2,16.17; Evrei 4,1-11. În cazul textului din
Romani 14,5.6, pasajul se referă la o „zi”, fără să specifice care anume.
O citire mai atentă a textului ne-ar ajuta să înţelegem că este puţin
probabil ca Pavel să se refere la Sabat, din moment ce el vorbește despre
dialogismon sau „păreri” (Rom. 14,1). Iar Sabatul nu poate fi calificat
într-un astfel de mod.
23
IISC
EvP-105.1
recunosc În cazul Epistolei către Coloseni, este evident că apostolul

Romano-catolicii faptul că neamurilor nu punea sub semnul întrebării păzirea Sabatului, ci
schimbarea Sabatului a fost făcută respingea un mod greșit de a păzi acea zi. Dovada contextuală indică
de biserica lor și declară că protes- faptul că Pavel combătea o filozofie lipsită de conţinut, bazată pe
tanţii, prin faptul că păzesc dumi-
tradiţii omenești, conform unor criterii lumești, și nu pe Hristos
nica, recunosc puterea ei…
Biserica Romano-Catolică nu (Col. 2,11), o formă ciudată de închinare la îngeri (vers. 18) și o
a renunţat la pretenţia ei de serie de proceduri bazate pe invenţii omenești (vers. 20-28).
supremaţie; și când lumea și Sabatul și Conciliul de la Ierusalim. A fost oare schimbată păzirea
bisericile protestante acceptă un Sabatului ca zi de odihnă la Conciliul de la Ierusalim? A fost oare
Sabat creat de ea, în timp ce
înlocuită păzirea Sabatului cu cea a duminicii? Conciliul de la
leapădă Sabatul biblic, ei admit în
realitate această încumetare.
Ierusalim (Fapte 15), primul conciliu al bisericii creștine, nu a
(Tragedia veacurilor, ed. 1999, declarat că păzirea Sabatului a fost schimbată. Dimpotrivă, el a
pag. 455.456) afirmat că Sabatul este o practică valabilă și universală a bisericii
creștine (vers. 21), și nu una care avea să fie curând schimbată.
Primul conciliu al bisericii a susţinut păzirea Sabatului și valabilitatea
ei universală.
Sabatul este una dintre Cele Zece Porunci, care au fost scrise de
degetul lui Dumnezeu (Exod 31,18). Nu a fost nici abolită, nici
schimbată. Se poate afirma că păzirea Sabatului (Exod 20,8; Deut. 5,12)
este obligatorie pentru cei care doresc să intre în odihna divină (Evr.
4,9; Mat. 11,28-30). A te odihni în Sabat este un mod de a-ţi exprima
ascultarea faţă de Dumnezeu (Evr. 4,8-11). Când vorbește despre cei
ce vor fi persecutaţi (12,17), cartea Apocalipsei spune că ei sunt cei
care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au credinţa lui Isus Hristos.
Natura omenească potrivit Scripturii
Ce este un om? Are fiinţa omenească un suflet nemuritor? Există
viaţă după moarte? Iată câteva întrebări frecvente despre natura omului.
Cum răspunde Biblia la aceste întrebări? Potrivit Scripturii, încă de
când au fost create, fiinţele omenești au avut nemurire condiţionată.
Aceasta înseamnă că, atâta timp cât rămâneau credincioase lui
Dumnezeu, ele urmau să aibă acces la pomul vieţii. Dar Adam și Eva
au căzut. Dumnezeu le spusese: „Nu trebuie să mâncaţi din pomul
cunoștinţei binelui și răului, pentru că, atunci când veţi mânca, veţi
muri cu siguranţă (Gen. 2,17, NIV). Din acel moment, singura speranţă
a omenirii a fost Hristos, care ne iubește și nu dorește să pierim, ci să
avem viaţa veșnică (Ioan 3,16).
La început, fiinţele omenești au fost create și modelate de Dumnezeu.
Biblia spune: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; el să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului,
peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe
pământ” (Gen. 1,26). Versetul conţine două cuvinte deosebit de
însemnate: chip și asemănare (vezi și Geneza 1,27; 5,1; 9,6), care indică
24
IISC
EvP-105.1
faptul că fiinţele omenești au fost create conform imaginii și asemănării

lui Dumnezeu. Biblia descrie existenţa omului în armonie cu existenţa
lui Dumnezeu. Și aceasta este relaţia lor fundamentală: Creator și
creatură.
La origini, iudaismul a dezvoltat ideea omenirii ca o unitate psiho-
somatică, deși, treptat, acest concept s-a denaturat. Anumite segmente
din lumea iudaică, sub influenţa ideilor filozofice grecești, au început
să dezvolte un concept dualist despre natura umană. Astfel, asemănarea
omului cu Dumnezeu era exprimată prin posedarea unui suflet
nemuritor, iar trupul era privit doar ca o încăpere în care trăiește sufletul.
Unii autori au considerat că „asemănarea” la care se referă Biblia este
morală în natură și exprimată prin alegere liberă.
Acest concept dualist al naturii omenești (suflet nemuritor și trup
muritor) nu poate fi întemeiat pe Vechiul Testament. O citire atentă a
pasajelor biblice și o analiză a termenilor-cheie, precum nephesh,
neshama și ruach), demonstrează că aceste cuvinte nu indică faptul că
oamenii posedă o viaţă lăuntrică separată de trup. Biblia spune: „Domnul
Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare
de viaţă și omul s-a făcut astfel un suflet viu [nephesh]” (Gen. 2,7).
Fiinţele omenești nu posedă un nephesh, ele sunt un nephesh.
Fiinţa omenească nu poate fi divizată în părţi diferite, în care
nephesh-ul să aibă existenţă proprie, independentă de trup. Potrivit
Bibliei, un om este o entitate integrală și indivizibilă. Când în viaţa unei
persoane intervine moartea, aceasta nu pune capăt doar unei părţi a
întregii persoane. Persoana, ca întreg, este afectată de moarte. Ezechiel
spune: „Sufletul [nephesh] care păcătuiește va muri” (18,3). În versetul
acesta, este clar un lucru: cuvântul suflet reprezintă întreaga persoană.
Acest fapt naște câteva întrebări, de exemplu, dacă o persoană poate
să știe ceva după moarte. Dar Biblia este clară în privinţa aceasta. În
moarte nu există nici un fel de cunoaștere: „De ajung fiii lui la cinste, el
nu știe nimic; de sunt înjosiţi, habar n-are” (Iov 14,21), nici un fel de
gând: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și
planurile” (Ps. 146,4). Este posibil ca o persoană decedată să știe ceva?
„Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morţi nu știu nimic”
(Ecl. 9,5).
Potrivit Bibliei, o fiinţă omenească începe viaţa ca o entitate
indivizibilă și o termină în același mod. Există oare înviere? Da. Scriptura
spune: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că
Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în
El” (1 Tes. 4,14). Învierea va fi întoarcerea la viaţă a unui minunat
întreg: fiinţa omenească.
Ideea unui suflet nemuritor, care trăiește după moarte, nu are un temei
biblic. Potrivit Bibliei, nu există nemurire a sufletului: „A Împăratului
25
IISC
EvP-105.1
veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu să fie

cinstea și slava în vecii vecilor” (1 Tim. 1,17). Așa după cum spune clar
acest text, doar Dumnezeu este nemuritor. Cuvântul nemurire apare de
cinci ori în Sfânta Scriptură (Rom. 2,7; 2 Tim. 2,10; 1 Tim. 6,15.16;
1 Cor. 15,51-54) și nu ca o caracteristică a omului, ci a lui Dumnezeu.
El este singurul care „are nemurirea, care locuiește într-o lumină de
care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L
poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Tim. 6,16).
Biblia îi prezintă pe cei morţi ca fiind cufundaţi într-un somn. Ei nici
măcar nu-și aduc aminte de Dumnezeu. Aceasta este experienţa tuturor
eroilor din trecut, precum împăratul David. Petru spune despre el: „Cât
despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără
sfială că a murit și a fost îngropat; și mormântul lui este în mijlocul
nostru până în ziua de azi… Căci David nu s-a suit în ceruri” (Fapte
2,29.34). Asemenea tuturor sfinţilor lui Dumnezeu care au murit, David
este în mormânt, așteptând glorioasa zi a învierii.
Cei care învaţă că există viaţă imediat după moarte învaţă ceva ce nu
este prezentat în Biblie. Domnul a mers la cer ca să pregătească un loc
pentru urmașii Săi și Se va întoarce. El a spus: „… Mă duc să vă pregătesc
un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi și voi” (Ioan 14,2.3).
Dacă este posibil, alăturaţi-vă grupului în care aţi fost la lecţia
anterioară. În timpul acestei discuţii, cineva din grup va juca rolul
unei persoane interesate, altcineva, rolul instructorului, iar a treia
persoană va acţiona ca observator. Membrii grupului își vor schimba
rolurile între ei.
Discutaţi despre conceptul penticostal al răpirii în secret și cel al
stării celor morţi. O dată ce le-aţi înţeles, începeţi să jucaţi rolurile
respective. Cel care joacă rolul instructorului va pune întrebări și va
încuraja persoana interesată să răspundă.
Folosiţi întrebările de mai jos ca îndrumări pentru desfășurarea
studiului. Încurajaţi persoana interesată să răspundă la ele. Dacă
răspunsurile nu sunt satisfăcătoare, puneţi-i întrebări ajutătoare,
adăugând explicaţii și, dacă este potrivit, folosiţi texte biblice care
răspund la întrebare.
Observatorul va lua notiţe despre felul în care instructorul își
desfășoară prezentarea. Pe lângă punctele care pot fi importante,
instructorul ar trebui să fie atent la următoarele detalii: (a) abilitatea
instructorului de a determina persoana interesată să participe la
discuţie; și (b) felul în care instructorul folosește dialogul bazat pe
întrebări adecvate.
26
IISC
EvP-105.1
Cum ai răspunde afirmaţiei că există o răpire în secret?

Există ceva rău în adoptarea unora dintre doctrinele mai apropiate
de adevărul biblic ale penticostalilor? Dacă da, ce anume?
Cum putem evalua dacă ceva este sigur din punct de vedere spiritual?
Vor exista trei perioade de evaluare: (1) în grupul celor trei; (2) în
timpul rapoartelor grupelor în sesiunea plenară; și (3) în timpul discuţiei
conduse de instructorul cursului.
Raportul observatorului:
Observatorul fiecărui grup va prezenta un raport despre ce s-a

întâmplat în grupul lui de trei persoane. Apoi, cele mai importante
puncte vor fi recapitulate pentru tot grupul.
Ideile importante prezentate în rapoartele de grup:
Instructorul cursului va conduce o discuţie, având ca punct central

următoarelor subiecte:
a. Ce credeţi despre această metodă de a câștiga fără ceartă într-o
discuţie importantă?
b. Ce efecte benefice va avea ea asupra minţii penticostalului,
ajutându-l să descopere personal că biserica sa promovează adesea
doctrine care nu se află în Biblie?
Concluzii ale discuţiilor în plen:
27
IISC
EvP-105.1
1
Pentru a analiza teoria „răpirii în secret”, vezi Angel Manuel Rodriguez, El rapto
secreto: lo que la Biblia dice de la translacio de los justos (Boise, Idaho: Pacific Press Pub.
Assn., 1993); Samuele Bacchiocchi, The Advent Hope for Human Hopelessness (Berrien
Springs, Mich.: Bible Perspectives, 1986).
2
„’Răpirea în secret’ este doctrina conform căreia cei mântuiţi vor fi luaţi la cer
înainte de necazul cel mare, care precede a doua venire a lui Hristos” (V. Norskov
Olsen, The Advent Hope in Scriptures and History (Hagerstown, Md.: Review and Herald
Pub. Assn., 1987), pag. 234.
3
Dave MacPherson, „Margaret’s Revelation”, The Great Rapture Hoax (Fletcher,
N.C.: New Puritan Library, 1983), pag. 125-180.
4
Herbert Douglass, The End (Mountain View, Calif.: Pacific Press Pub. Assn., 1979),
pag. 38
28
IISC
EvP-105.1
Lecţia 3:
Fundamentele
penticostalismului
În această lecţie vom învăţa despre:
Reacţia Bisericii Romano-Catolice la penticostalism

Concepţia penticostală a experienţei personale în raport cu doctrina
Unicitatea experienţei glosolalice în Noul Testament
Introducere
Pentru a face faţă provocării a ceea ce părea să fie o experienţă
penticostală evidentă în rândul membrilor ei, Biserica Romano-Catolică
s-a acomodat cu acest concept. Penticostalul își fundamentează
spiritualitatea în primul rând pe experienţa personală, care se opune
doctrinei. Aceasta dă naștere predispoziţiei spre amăgire.
Să-i înţelegem pe penticostali
Pentru a cunoaște bine penticostalismul, este necesar să înţelegem
cum „simt” penticostalii experienţa lor religioasă. Este foarte dificil să
pătrunzi în profunzimile acestei mișcări dintr-o perspectivă teologică
sau filozofică, deoarece, pentru penticostali, religia este mai mult o
experienţă personală decât o cunoaștere obiectivă.
Experienţa, și nu doctrina, a constituit fundamentul penticostalis-
mului. Nu există unanimitate în ce privește doctrina, regulile de conduită
și orice altă chestiune, cu excepţia botezului Duhului și a practicii
charismatei.
Descriind felul în care Biserica Catolică a venit în contact cu
penticostalismul, Roland R. Hegstad povestește despre prima
„experienţă” a lui Roger Alexander legată de fenomenul charismata,
atunci când a mers împreună cu niște prieteni la Universitatea de Stat
Michigan. „Când prietenii lui au început să se roage deasupra lui,
relatează Roger, ’o senzaţie fizică ciudată s-a declanșat în mâinile și în
picioarele mele și mi-a cuprins treptat tot trupul. Era ca un curent electric,
ca și când interiorul corpului se lovea de piele. Pentru prima dată în
viaţă am înţeles în mod real puterea lui Dumnezeu. După aceea, m-am
așezat pentru puţin timp și m-am rugat… Dintr-o dată, buzele au început
29
IISC
EvP-105.1
să-mi tremure… Și, după ce am îngenuncheat, un potop de sunete s-au

revărsat de pe buzele mele. Nu puteam deloc să controlez sunetele care
îmi ieșeau din gură și totuși am fost cuprins de o stare de fericire și pace
pe care nu o mai trăisem niciodată până atunci’.”5
Este clar că Roger Alexander nu a pus sub semnul întrebării auten-
ticitatea experienţei lui. Dimpotrivă, el a concluzionat: „Pentru prima
dată în viaţă am înţeles în mod real puterea lui Dumnezeu”. De ce a
conchis Roger Alexander că simţise puterea lui Dumnezeu? Doar
Dumnezeu are la dispoziţie lucruri de felul minunilor, al darului limbilor
și altele? Nu mai există nici o altă putere în univers care să aibă
capacitatea să le contrafacă?
Pavel, apostolul neamurilor, considera că Satana are abilitatea să
amăgească și să contrafacă minunile. „Arătarea lui se va face prin puterea
Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu
toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru
că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tes. 2,9.10).
Două categorii de creștini pot fi vulnerabili la amăgire. Unii nu cred
în lucrarea nelegiuită a îngerilor decăzuţi și sunt tentaţi să-I atribuie lui
Dumnezeu orice fenomen supranatural și inexplicabil. Ei caută (și
găsesc) minuni în spatele fiecărui tufiș, fie că arde, fie că nu arde. Alţii
se bazează doar pe simţurile lor. Ei sunt creștini, pentru că au simţăminte.
Se simt mântuiţi, simt pace, simt mâna lui Dumnezeu asupra lor.
Este dificil să vorbești despre doctrină cu astfel de oameni, deoarece
ei acordă mai multă importantă experienţei decât doctrinei. Unii susţin
că o experienţă este mai bună decât un argument. Cel care îndrăznește
să pună sub semnul întrebării experienţa altcuiva este considerat hulitor.
Potrivit cu Bernard Ramm, penticostalii raţionează astfel:
Am avut o experienţă miraculoasă;
Experienţe similare sunt raportate în Noul Testament;
De aceea, experienţa mea este valabilă.2
Dacă aplicăm acest silogism vorbirii în limbi, rezultatul poate fi
următorul:
Am avut o experienţă extraordinară – am vorbit în limbi;
Experienţe similare (precum vorbirea în limbi) au avut loc în Biblie;
De aceea, experienţa mea este valabilă.
Acesta este motivul pentru care Gordon Fee, un penticostal, spune:
„Este… important de observat că, în general, experienţa penticostalilor
ocupă un loc mai important decât hermeneutica lor. Într-un sens,
penticostalul tinde să facă exegeza experienţei lui”.3
Procesul acestei logici se naște din experienţă, se îndreaptă spre
adevăr, dar sfârșește în confuzie. De ce? Noţiunea de experienţă întreţine
un „babel” de experienţe, pe care ni se cere să le considerăm adevărate.
Potrivit acestei păreri, experienţa lui Mary Baker Eddy4 și Joseph Smith5
30
IISC
EvP-105.1
nu sunt mai puţin veritabile decât cele ale episcopului Pike, ale lui Yiye
Avila, Luis Palau sau Billy Graham.
Scrierile biblice conţin un episod care ilustrează acest lucru. Când
În regiunea circumpolară, mulţi
șamani din rândul inuiţilor Moise a fost trimis la Faraon pentru a cere eliberarea israeliţilor,
(eschimoși), al saamilor (lappi),... împăratul Egiptului i-a cerut un semn. Moise i-a spus lui Aaron
al iacuţilor folosesc în ritualurile să-și arunce toiagul, și acesta s-a transformat în șarpe. Acesta a fost
lor religioase limbaje secrete, care
un lucru extraordinar, dar nu și sfârșitul istorisirii. Vrăjitorii care îl
constau într-un amalgam de silabe
fără sens și dialecte locale. Întoc- înconjurau pe Faraon au făcut la fel. Ei au contrafăcut minunea lui
mai ca o limbă naturală, aceste Dumnezeu. În acest punct, a fost foarte dificil să se spună care
dialecte secrete de transă sunt fusese cu adevărat o minune. La sfârșit, „toiagul lui Aaron a înghiţit
predate de către maeștrii șamani toiegele lor” (Ex. 7,12). Dar cum să constatăm autenticitatea minunii
neofiţilor lor. 6 când un articol nu le înghite pe celelalte?
Este evident că doar experienţa ne poate amăgi. Compară două
experienţe similare.
Experienţa 1 (Roger Alexander). „O senzaţie fizică ciudată s-a
declanșat în mâinile și în picioarele mele și mi-a cuprins treptat tot
trupul. Era ca un curent electric ori ca și când interiorul corpului se
izbea de piele. Pentru prima dată în viaţă, am înţeles în mod real puterea
lui Dumnezeu. După aceea, m-am așezat pentru puţin timp și m-am
rugat… Dintr-o dată, buzele au început să-mi tremure… Și, după ce
am îngenuncheat, un potop de sunete s-au revărsat de pe buzele mele.
Nu puteam deloc să controlez sunetele care îmi ieșeau din gură și totuși
am fost cuprins de o stare de fericire și pace pe care nu o mai trăisem
niciodată până atunci.”7
Experienţa 2. „Atunci când intri în transă, mâinile și corpul pot avea
convulsii sau mișcări bruște ca și când ai fi subiectul unor șocuri
galvanice. Când puterea spiritului vine, ea se manifestă printr-un spasm
caracteristic, o convulsie sau o vibraţie a mâinilor și braţelor, uneori
cuprinzând întregul corp… Când Spiritul se manifestă, în mâini există
senzaţii specifice de furnicături, înţepături, asemenea unor ace, câteodată
ca un curent electric care trece prin tot corpul, de la cap spre picioare.”8
Printr-o comparaţie recapitulativă, ambele experienţe:
produc o percepţie fizică extraordinară și singulară.
produc senzaţii asemănătoare în mâini.
subiecţii compară ceea ce simt cu un șoc electric.
Dacă adoptăm criteriul metodologic că experienţa este cea care
contează, concluzia noastră este că ambele sunt valabile. Conform
criteriilor descrise de Ramm, dacă ambele persoane au avut o experienţă
extraordinară și Noul Testament consemnează experienţe asemănătoare,
atunci ambele experienţe sunt valabile. Totuși, este interesant de
observat că nici penticostalii n-ar putea fi de acord că a doua experienţă
este adevărată, deoarece este descrierea făcută de un autodeclarat
spiritist despre modul în care a primit vizita unui spirit.
31
IISC
EvP-105.1
În Predica de pe Munte, Isus a vorbit despre amăgire. În această

dizertaţie plină de autoritate, Hristos a prezentat un context dramatic.
Domnul a vorbit despre cele două căi aflate la dispoziţia fiecărui creștin:
una este îngustă, cealaltă este largă. Domnul poruncește: „Intraţi pe
poarta cea strâmtă. Căci largă este calea care duce la pierzare și mulţi
sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poartă, îngustă este calea care
duce la viaţă, și puţini sunt cei ce o află” (Mat. 7,13.14).
În același context, Domnul face aluzie și la lucrarea profeţilor falși:
„După roadele lor îi veţi cunoaște” (vers. 20).
Hristos a mai spus: „Nu orișicine îmi spune: ’Doamne, Doamne!’ va
intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne! N-am
proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și
n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat:
’Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi
fărădelege” (vers. 21-23).
Oare profeţii falși acţionează doar în afara bisericii? Nu, ei lucrează
și în biserică. Acesta este motivul pentru care mulţi vor fi induși în
eroare. Unii se vor înfăţișa înaintea Domnului la judecată și vor încerca
să-I aducă aminte de toate lucrurile pe care le-au făcut. Ei au declarat
că sunt creștini, dar nu au făcut voia lui Dumnezeu. Toate lucrările lor
sunt egale cu zero, deoarece n-au acţionat în conformitate cu voinţa
divină. Ei nu pot să spună ca David: „Sunt încântat să fac voia Ta,
Dumnezeul meu, și legea Ta este în inima mea” (Ps. 40,8, NKJV).
Poate că unii dintre acești profeţi falși au vorbit împotriva legii lui
Dumnezeu. Poate că ei au predicat și au propovăduit că legea a fost
abolită, că legea nu este pentru creștini. Iar acum ei ajung să audă
verdictul Celui care a scris legea: „Depărtaţi-vă de la Mine, voi, făcătorii
de rele” (vers. 23, NIV). Atunci, toţi cei care au trăit în minciună vor fi
demascaţi.
Glosolalia
Fenomenul glosolaliei9 a ridicat multe întrebări. Este ea, așa cum o
cunoaștem astăzi, asemănătoare cu cea despre care vorbește Biblia?
Este vorbirea în limbi un fenomen limitat doar la biserica creștină?
Vorbirea în limbi poate fi considerată ca fiind supranaturală? De ce se
manifestă ea în anumite mișcări religioase și nu în altele? Este glosolalia
un comportament învăţat? Vorbirea în limbi folosește o limbă
structurată? Poate fi considerată glosolalia o condiţie necesară pentru
cei care au primit Duhul Sfânt?
Orice studiu sistematic al unui fenomen înregistrat în Biblie ar trebui
să încerce să-i interpreteze semnificaţia din Vechiul Testament și apoi
32
IISC
EvP-105.1
să-l urmărească prin Noul Testament. Dar, în acest caz, avem de-a face
cu un fenomen unic al Noului Testament. Și chiar și așa, el este o
exprimare minimă a întregii revelaţii, la care fac referinţă doar câţiva
dintre scriitorii evangheliilor și ai epistolelor (Marcu 16,17; Fapte 2,6-10;
10,46; 19,1-6; 1 Cor. 14). Accentul mare pus pe vorbirea în limbi de
câteva denominaţiuni penticostale este în discordanţă cu puţinele
referinţe biblice despre ea. Acesta este în și mai mare discordanţă cu
ideea că vorbirea în limbi este o dovadă de netăgăduit a prezenţei Duhului
Sfânt în viaţa unui adevărat credincios.
Se spune că Montanus (cca 156 d.Hr.), un conducător apocaliptic
neconvenţional, a practicat glosolalia pentru a proclama sfârșitul iminent
al lumii. Origen și Chrisostom susţin că, în timpul lor, practica aceasta
nu mai era valabilă. Augustin de Hippo a susţinut că era un semn adaptat
timpurilor biblice. Vincent Ferrer, Francis Xavier și Louis Bertrand
erau misionari catolici în timpul evului mediu care posedau darul limbilor,
în sensul că puteau vorbi în limbile străine existente atunci. Potrivit
documentelor vremii, printre hughenoţi a existat o fată, Isabeau Vincent,
care a experimentat astfel de fenomene. Ele au fost urmate de altele, de
data aceasta printre copii, numiţi „profeţii mici din Cevennes”.10 De
asemenea, printre quakeri, glosolalia a constituit o experienţă religioasă
semnificativă. Fenomenul glosolaliei a reapărut în Anglia o dată cu
mărturia lui Edward Irving, pastor al unei biserici prezbiteriene din
Londra, care a declarat că a auzit vorbiri în limbi în Scoţia. Suedia,
Norvegia, Rusia și satul armean Kara Kala11 se numărau printre locurile
în care exista posibilitatea strângerii de informaţii despre fenomene
asemănătoare. La începutul secolului XX, glosolalia era deja prezentă
în mișcarea penticostală.
Glosolalia în religiile necreștine
Studii antropologice moderne au ajutat la clarificarea așa-numitului
dar al limbilor. Russell P. Spittler scria: „Oricare i-ar fi originea,
glosolalia este un fenomen uman, care nu se limitează nici la creștinism
și nici chiar la comportamentul religios în mijlocul oamenilor”.12
Gerhard Hasel scria că „în Etiopia, în cultul zar, ’șamanii vorbesc
cu zarii (spiritele) într-o limbă sacră’. În acest caz, se pare că este vorba
de închinare la spirite”.13 L. Carlyle May spune că, în religiile necreștine,
glosolalia este prezentă în „Malaiezia, Indonesia, Siberia, regiunile
arctice, China, Japonia, Coreea, Arabia și Birmania și în alte locuri”.14
Tendinţa reiterativă a cântecelor lui Hare Krishna atinge nivelul unor
manifestări extatice.15 Unii lingviști și antropologi văd o relaţie strânsă
între transa hipnotică și fenomenul glosolalic.
33
IISC
EvP-105.1
Glosolalia și transele hipnotice în bisericile penticostale

Începând cu anii 1960, fenomenul glosolalic a devenit obiectul
studiilor psihologice, lingvistice și antropologice. „Mulţi psihologi
explică fenomenul ca fiind o transă hipnotică produsă de o excitare
religioasă.”16 Un punct interesant este că diferiţi autori – în multe cazuri
fără o consultare interdisciplinară – au ajuns la aceeași concluzie. Acesta
este motivul pentru care Felicitas Goodman a spus: „Asocierea dintre
transă și glosolalie este de acum acceptată de mulţi cercetători ca fiind
o supoziţie corectă”.17 În cartea sa, Goodman explică primul stadiu al
procesului glosolalic: „Glosolalia constă în pronunţarea unor cuvinte,
în emiterea unor sunete, în timp ce persoana se află într-o stare mentală
specială, numită în mod obișnuit transă… Înainte de toate, subiectul
învaţă să se izoleze; atâta timp cât percepţia sa senzorială funcţionează,
el se detașează de conștiinţa realităţii obișnuite. În acest moment –
adică atunci când intră în transă – subiectul nu mai reacţionează la
lumină puternică (blitzul unui aparat de fotografiat), la căldură (în mica
biserică din Utzpak, am apropiat un bec de 1000 W la o distanţă foarte
mică), la manevre (o femeie din adunarea din Utzpak nu a simţit că
fiica sa cea mai mică i-a desfăcut fermoarul de la spate al rochiei) sau
dacă i se vorbește. (Persoanelor care se roagă în glosolalie li se vorbește
doar în situaţii excepţionale – de exemplu, dacă nu își pot reveni din
transă)”.18 În al doilea stadiu, subiectul învaţă să scoată sunete sau să
pronunţe cuvinte, dar nu este o limbă „în sensul alcătuirii unui cod
lingvistic specific”.19 Iar în al treilea stadiu, „cei mai mulţi subiecţi nu
se trezesc imediat; ei nu devin conștienţi pe loc de realitatea obișnuită”.20
În aceste condiţii, William Samarin s-a simţit înclinat să afirme că
„glosolalia a fost considerată ca unul dintre efectele unei stări alterate a
conștiinţei, deoarece pare să însoţească unele dintre variatele genuri de
comportament, cum este transa, care sunt asimilate acestui termen”.21
Un fost membru al mișcărilor penticostală și harismatică spunea:
Recapitulare Descrieţi „Trebuie să mărturisesc că în cazul meu, ca și în experienţa altor
reacţia Bi- oameni, am inventat o secvenţă de sunete fonetice, ca să nu fim
sericii Romano-Catolice la întrebaţi dacă am primit Duhul Sfânt. [Am procedat așa] deoarece
penticostalism.
în biserica mea exista un fel de ierarhie internă; erau cei care
Definiţi cuvântul gloso-
lalie de pe o bază scriptu- primiseră Duhul Sfânt – cei buni – și cei care nu-L primiseră – care
ristică. erau pasibili să primească o pedeapsă divină”.22
Adevărat sau fals: gloso- John Kidahl s-a referit la același punct de vedere când a primit
lalia aparţine doar creștinis- următorul răspuns de la câţiva membri penticostali: „Nu toate
mului.
manifestările de glosolalie sunt conduse de Duhul Sfânt, ci apar mai
Care este, în opinia penti-
costalilor, legătura dintre mult din dorinţa de a fi acceptat de congregaţiile în care darul este
experienţă și Scriptură? ţinut la loc de cinste”.23
34
IISC
EvP-105.1
Natura glosolaliei: limbă sau sunete?

În timpul unui studiu biblic, o tânără penticostală a pretins că vorbește
în limbi și că are acest dar. Iată dialogul care a urmat:
– Înţelegeţi ce spuneţi în timp ce vorbiţi în limbi?
– Nu, nu înţeleg.
– Dacă nu înţelegeţi ce spuneţi, care sunt scopul și semnificaţia
acestei practici?
– Ei bine, chiar dacă nu înţeleg ce spun, Dumnezeu înţelege. Iar El
înţelege foarte bine.
– Nu credeţi că Dumnezeu înţelege și spaniola sau engleza?
Nici un răspuns.
– Nu gândiţi că ar putea fi mai bine dacă am vorbi lui Dumnezeu
într-un mod (într-o limbă) pe care și El, și noi să-l putem înţelege?
Tânăra este de acord.
– Mi-aţi spus că aveţi capacitatea de a vorbi în limbi, nu-i așa?
– Da, a răspuns ea.
– Cum este această limbă? Puteţi să reproduceţi vreun sunet ase-
mănător celui folosit în vorbirea dumneavoastră în limbi? Ar putea să
fie ceva de genul „sunda, tanta, danda, lla, la, la unda”?
– În unele cazuri, ar putea să fie ceva de genul acesta.
– De ce credeţi că aceasta este o limbă?
– Nu știu. Eu doar am trăit o astfel de experienţă și am formulat-o în
cuvinte.
– Orice limbă are unele reguli, o structură, un vocabular. Are
substantive, articole, adjective și, desigur, verbe care descriu acţiuni,
fapte și idei. Dumneavoastră știţi când spuneţi un verb, un articol sau
un substantiv?
– Nu.
– Atunci de unde știţi că aceasta este o limbă?
Din nou tânăra rămâne fără răspuns.
Vorbirea în limbi, așa cum este practicată de bisericile penticostale
și harismatice, nu este o limbă adevărată și nu are o structură lingvistică.
Interpretarea glosolaliei este privită ca o capacitate specială. În
diferite grupuri ale acestei mișcări, este posibil să găsești persoane care
cred că au capacitatea de a interpreta limbile. În general, interpretarea
are un sens larg și nu este făcută cuvânt cu cuvânt.
Pentru a investiga exactitatea acestor interpretări, John P. Kidahl a
făcut referire la două experimente:
35
IISC
EvP-105.1
Experiment 1. O experienţă glosolalică a fost înregistrată în secret și

dată spre interpretare câtorva tălmăcitori de limbi. „În nici un caz nu a
existat nici o asemănare între cele câteva interpretări. Iată cum s-ar
caracteriza rezultatele obţinute: un tălmăcitor a spus că vorbitorul în
limbi se ruga pentru sănătatea copiilor lui; un altul, că aceeași cuvântare
era o expresie a recunoștinţei faţă de Dumnezeu pentru un efort recent
al bisericii de strângere de fonduri, încheiat cu succes”.24
Experiment 2. „Cunoaștem un bărbat care a crescut în Africa, fiul
unui cuplu de misionari, care s-a hotărât să pună la probă interpretarea
limbilor. El a participat la o întâlnire de vorbire în limbi, unde nimeni
nu-l cunoștea. La momentul potrivit, s-a ridicat și a spus rugăciunea
domnească în dialectul african, pe care îl învăţase în tinereţe. Când s-a
așezat, un tălmăcitor al limbilor a oferit imediat interpretarea a ceea ce
spusese el. El a interpretat cele spuse ca fiind un mesaj despre iminenţa
celei de a doua veniri a lui Hristos.”25
Adevărata paradigmă biblică a vorbirii în limbi
„Toţi se mirau, se minunau și ziceau unii către alţii: ’Toţi aceștia
care vorbesc, nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din
noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori
din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt,
părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, Iudei sau prozeliţi,
Cretani și Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate
ale lui Dumnezeu’” (Fapte 2,7-11).
„În Ziua Cincizecimii erau toţi împreună în același loc” (vers. 1).
Deodată ei au auzit ceva ca un vânt venind din cer și niște limbi ca de
foc au apărut deasupra lor. Toţi ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt.
Ei au început să vorbească și erau auziţi de evreii veniţi din diferite
colţuri ale Imperiului Roman, fiecare în propria limbă.
Aici putem să descoperim o schemă perfectă de comunicare: emisia
limbii (pentru că se auzea ceva), un mesaj (audienţa a înţeles intenţia
mesajului) și o audienţă care a priceput mesajul. Nici unul dintre cei
care au ascultat solia nu a fost cuprins de confuzie sau nu a reușit să
înţeleagă ce spuneau apostolii. Solia era clară, audibilă, structurată,
coerentă, bine conturată și folositoare.
Sfânta Scriptură clarifică faptul că acei evrei, fiind galileeni,26 își
transmiteau solia în 18 limbi identificate de ascultători. Comunicarea
soliei mântuirii era scopul principal al acestui dar. Acum limba nu mai
era o barieră în calea răspândirii Evangheliei. În spatele tuturor acestor
bărbaţi era un Actor ascuns, care îi dotase cu abilităţi noi, și anume
Duhul Sfânt. El și numai El a fost Actorul Faptelor.
De ce ne referim la Fapte 2 ca la o paradigmă? Pentru că această
manifestare a Duhului este împlinirea profeţiei făcute de Domnul
36
IISC
EvP-105.1
(Marcu 16,17.18). Autorul cărţii și cei implicaţi aveau aceeași înţelegere

despre experienţa respectivă. Este un exemplu care ne poate servi ca
model pentru orice altă manifestare a Duhului. Această experienţă
lingvistică era recunoscută, acceptată și aprobată de Domnul și de primii
și adevăraţii ucenici.
Diferenţe între Fapte 2 și 1 Corinteni 14
Prima carte către Corinteni este singura dintre epistolele pauline
care relatează despre „vorbirea în limbi”. Nu mai există o altă scriere
apostolică cu o astfel de referinţă. Acest fapt poate să sugereze că
vorbirea în limbi nu a fost o paradigmă creștină în cadrul Noului Testament.
„Tăcerea cu privire la acest subiect, în toate scrierile apostolice, în afară
de 1 Corinteni, este foarte semnificativă, din moment ce aceste scrieri
constituie expresia inspirată și autorizată a doctrinelor și practicii
bisericilor întemeiate de apostoli: dacă darul acesta ar fi avut importanţa
pe care doresc să i-o acorde unii astăzi, o astfel de omisiune ar fi fost
inexplicabilă.”27
Relatarea din Fapte poate fi considerată o descriere istorică, în timp
ce 1 Corinteni este o epistolă apostolică, plină cu recomandări adresate
unei biserici. În Fapte 2, este foarte posibil ca autorul să fi fost și un
martor ocular al fenomenului descris, totuși 1 Corinteni îl înfăţișează
pe întemeietorul acelei biserici ca fiind supărat din cauza informaţiilor
care au ajuns la el în Efes despre stările din biserica din Corint.
Fapte 2 și 1 Corinteni 14 sunt diferite din punct de vedere contextual.
În 1 Corinteni 14 este imposibil să găsim scopul evanghelizator care
este observat în Fapte 2. În 1 Corinteni 14, vorbirea în limbi este
localizată în contextul general al unei biserici divizate și cu probleme,
care nu era caracteristic textului din Fapte 2. În cazul corintenilor, este
de asemenea posibil să depistăm o ierarhie a darurilor spirituale. Pavel
le spunea creștinilor că profeţia poate să aibă mai multă valoare didactică
decât vorbirea în limbi (1 Cor. 14,5).
Citirea întregului capitol duce la ideea că avem aici un dar care trebuie
folosit în mod controlat și cu atenţie. Acest lucru nu este clar în cazul
sugestiilor privitoare la folosirea oricărui alt dar.
Un element clar care este subliniat în 1 Corinteni 14 este invitaţia la
bun-simţ și la folosirea raţională a comunicării în cadrul bisericii. Noi
nu știm cu absolută certitudine amplitudinea problemei corintene. Unii
autori spun că era vorba de un fel de bolboroseală,28 un gen de vorbire
neinteligibilă, extatică, în timp ce alţii susţin ideea că oamenii din Corint
se exprimau într-o altă limbă.
Totuși, este evident faptul că Pavel stabilește reguli și îi invită pe
corinteni să se exprime conform unei structuri lingvistice (vers. 5-10),
adică un gen de comunicare ce poate fi decodificat în cuvinte (vers. 11),
37
IISC
EvP-105.1
într-o structură idiomatică echivalentă cu a altor limbi (vers. 12). Era o

schemă raţională care implica înţelegerea (vers. 14) și care, pentru același
motiv, putea fi interpretată (vers. 27). Pavel emite ipoteza unui efect
În adunările noastre de cult, supărător asupra tuturor enoriașilor, dacă alţii ar „veni la voi vorbind
glasul nostru trebuie să
exprime, prin rugăciune și laudă, în alte limbi” (vers. 6) sau într-o limbă necunoscută.
adorarea faţă de Tatăl ceresc, O altă preocupare apostolică era gradul de confuzie care putea
pentru ca toţi să poată afla că ne apărea dacă persoane care n-ar înţelege sau necredincioși ar intra în
închinăm lui Dumnezeu în simpli-
tate, în adevăr și în frumuseţea
biserică și i-ar găsi pe toţi vorbind în limbi (vers. 23).
sfinţeniei. Într-adevăr, în această Pavel gândea că aceia care stăpânesc o limbă străină și simt nevoia
lume a păcatului și a ignoranţei, să vorbească ar trebui să facă lucrul acesta folosind un tălmăcitor
este preţios darul vorbirii cu (vers. 5.27.28). Este evident faptul că Pavel își bazează paradigma
muzicalitatea glasului omenesc, pe Fapte 2 și că învaţă că vorbirea în limbi presupune un limbaj.
atunci când acesta este consa-
crat slăvirii Celui care ne-a iubit
„Sunt multe feluri de limbi în lume, totuși nici una din ele nu este
și S-a dat pe Sine pentru noi. fără înţeles” (vers. 10, NIV).
(Sfaturi pentru părinţi, educatori Ţinând cont de toate aceste mărturii, este foarte posibil ca biserica
și elevi, pag. 199) din Corint să se fi îndepărtat de modelul biblic din Fapte 2. De aceea,
apostolul a dat câteva sugestii de stabilire a ordinii în închinare fără
limitarea participării enoriașilor. El căuta ca acești creștini corinteni să
se armonizeze cu modelul paradigmatic stabilit în Fapte 2.
Este vorbirea în limbi mărturia primirii Duhului Sfânt?
Potrivit diferitelor articole de credinţă ale mișcărilor penticostale,
vorbirea în limbi este dovada primordială a primirii Duhului Sfânt. În
Declaraţiile de credinţă ale Comunităţilor lui Dumnezeu, la articolul 8,
se spune: „Botezul credincioșilor în Duhul Sfânt este confirmat de semnul
fizic primordial al vorbirii în alte limbi, după cum le dă Duhul să
vorbească” (Fapte 2,4)”.29
Declaraţia de credinţă a Mișcării credinţei apostolice spune: „Botezul
cu Duhul Sfânt este un dar al puterii asupra vieţii sfinţite; așadar, când
îl primim, avem aceeași dovadă pe care au primit-o ucenicii în Ziua
Cincizecimii (vers. 3.4) prin vorbirea în limbi noi”.30 Articolul 9 din
Declaraţia de credinţă a Bisericii lui Dumnezeu (Cleveland) spune că
„vorbirea cu alte limbi așa cum dă Duhul să vorbească... este dovada
primordială a botezului Duhului Sfânt”.31
Este clar că singura cale de a dovedi primirea Duhului Sfânt, potrivit
acestor articole de credinţă, este prin intermediul vorbirii în alte limbi.
Așadar, este instructiv să studiem, în acest context, experienţele câtorva
personaje biblice care au primit Duhul Sfânt, pentru a vedea dacă au
vorbit în limbi.
Ioan Botezătorul: „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea
niciodată nici vin și nici o altă băutură ameţitoare și va fi umplut cu
Duhul Sfânt încă de la naștere” (Luca 1,15, NIV). Ioan a fost umplut
cu Duhul Sfânt, dar nu a vorbit în limbi.
38
IISC
EvP-105.1
Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul: „Cum a auzit Elisaveta urarea

Mariei, i-a săltat pruncul în pântece și Elisaveta s-a umplut de Duhul
Sfânt” (vers. 41). Potrivit Scripturilor, Elisabeta a primit Duhul Sfânt,
dar nu a vorbit în limbi.
Simeon: „Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul
acesta ducea o viaţă sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta
mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era peste el” (2,25). Simeon era
un om consacrat și Duhul Sfânt era cu el, însă nu a vorbit în limbi.
Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: „Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de
Duhul Sfânt, a proorocit” (1,67). Zaharia era preot și era umplut de
Duhul Sfânt, dar nu a vorbit în limbi.
Ana: „Mai era acolo și o proorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia
lui Așer. Ea era foarte înaintată în vârstă și trăise cu bărbatul ei șapte
ani după fecioria ei” (2,36). Profeţia este un dar al Duhului Sfânt. Ana
a profetizat, însă nu a vorbit în limbi.
Maria, mama lui Isus: „Îngerul i-a spus: ’Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care
Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’” (1,35). Potrivit
anunţului îngerului, Maria a fost umplută de Duhul Sfânt, dar nu a
vorbit în limbi.
Pavel: „A pus mâinile peste el [Anania] și a spus: ’Frate Saule,
Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca
să capeţi vederea și să te umpli de Duhul Sfânt” (Fapte 9,17). Pavel a
fost umplut de Duhul Sfânt, însă nu a vorbit în limbi.
Petru: Probabil că principala paradigmă a mișcării penticostale este
Fapte 2, predica profetică a lui Petru. Adresându-se mulţimii, Petru a
anticipat evenimente minunate pentru poporul lui Dumnezeu. Apostolul
a descris manifestări supranaturale și a vorbit despre prezenţa Duhului
Sfânt în mijlocul urmașilor Domnului. Apostolul a anunţat semne
minunate, dar nu a menţionat vorbirea în limbi.
Însărcinarea dată de Isus: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va
Recapitulare A n a l i z a ţ i
două sau trei pogorî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în
personaje din Noul Testament ca toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului” (1,8). Isus
exemple ale experienţei primirii le-a spus ucenicilor că urmează să primească putere printr-o referire
Duhului Sfânt.
clară la Duhul Sfânt, însă El nu S-a referit la vorbirea în limbi.
Subliniaţi punctul de vedere al Isus Însuși: „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și
lui Pavel cu privire la problema
vorbirii în limbi așa cum o pune în
a fost dus de Duhul în pustie” (Luca 4,1). Isus, autorul creștinismului,
discuţie în 1 Corinteni 14. raţiunea existenţei și credinţei noastre, nu a vorbit niciodată în limbi.
Pentru Comunităţile lui Dumnezeu, „botezul credincioșilor în
Duhul Sfânt este confirmat de primul semn fizic al vorbirii în alte limbi,
după cum le dă Duhul să vorbească”. Dar, conform Scripturilor, care
este fundamentul acestei cerinţe? Este el biblic sau omenesc?
39
IISC
EvP-105.1
Posibile abordări ale penticostalilor

În general vorbind, cei care afirmă că au primit Duhul Sfânt pot să
manifeste o atitudine de îngâmfare, dar este necesar să le atragem atenţia
asupra nevoii unei experienţe bazate pe Biblie. Este crucial să le arătăm
că, în Biblie, nu toţi cei care au primit Duhul Sfânt au vorbit în limbi.
Cum poate dovedi cineva că o experienţă este veridică? Toate
experienţele veridice trebuie să aibă un suport biblic; dacă nu, experienţa
este falsă și poate fi o contrafacere care să prindă în cursă pe credincios.
Pentru abordarea penticostalilor, Jonathan Kuntaraf, expert în
mișcările penticostale, sugerează următoarele:
Afirmaţi-vă deschis marea dragoste pentru Domnul.
Împărtășiţi-vă experienţa personală cu Isus ca temelie a garanţiei
vieţii veșnice. Scoateţi în evidenţă faptul că Biblia, Cuvântul lui
Dumnezeu, trebuie să fie fundamentul credinţei noastre (Ioan 17,7).
Faceţi observaţia că emoţiile nu sunt demne de încredere. Ele sunt
schimbătoare. Satana poate să manipuleze emoţiile. El poate chiar
să contrafacă minuni sau semne în încercarea de a amăgi (Mat. 24,24;
Apoc. 16,13.14).
Unii vor declara că Hristos a lucrat cu putere pentru ei. Ei vor scoate
chiar demoni în Numele Său, dar El le va spune: „Niciodată nu v-am
cunoscut” (Mat. 7,23).
Ca să reziste, credinţa trebuie să se întemeieze pe Cuvântul scris al
lui Dumnezeu (vers.24).
Singura noastră garanţie este să cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu
și să trăim potrivit adevărului Său (Is. 8,20).
Adevărul este cel care ne va elibera de eroare (Ioan 8,32).
Duhul Sfânt este Cel care a inspirat scrierea Bibliei (2 Petru 1,21).
A fi umplut cu Duhul Sfânt înseamnă a accepta cuvintele lui Isus ca
fiind ale noastre (Ioan 6,63).
Cea mai mare minune este cea a unei inimi schimbate (3,2-7).
Este nebiblic să cauţi minuni spectaculoase, dar să respingi adevărul
(Luca 16,27-31).
Acceptarea adevărului lui Dumnezeu, așa cum este revelat în
Scriptură, este garanţia noastră împotriva amăgirilor (2 Tes. 2,9-12).
Experienţa lui Humberto Raul Treiyer cu un oaspete neașteptat
Această întâmplare s-a petrecut în Argentina, aproape de sfârșitul
anilor 1960. Villa Libertador San Martin, satul care înconjoară
Universitatea Adventistă del Plata, constituia o comunitate adventistă
înfloritoare. Într-o zi, pastorii Bisericii Penticostale din Parana au venit
în vizită la Humberto R. Treiyer, unul dintre profesorii de teologie de
acolo.
40
IISC
EvP-105.1
– Pastore Treiyer, a spus unul dintre bărbaţi, am auzit că adventiștii

de ziua a șaptea din acest loc se roagă și cer prezenţa Duhului Sfânt sub
forma ploii târzii. Este adevărat lucrul acesta?
– Da. Într-o serie de predici prezentate în această biserică, am pus
accentul pe Duhul Sfânt, a răspuns dr. Treiyer.
– Perfect! a răspuns conducătorul penticostal. Așa după cum știţi
deja, noi avem Duhul Sfânt și am simţit că trebuie să vă ofer acest dar,
ca să puteţi beneficia de pe urma prezenţei Sale.
Trecând peste surpriza produsă la auzirea unei astfel de oferte, dr.
Treiyer a răspuns:
– Întemeiat pe Sfintele Scripturi, am înţeles mereu că Duhul Sfânt
este dat „celor ce ascultă de El” (Fapte 5,32).
– Desigur, a spus vizitatorul penticostal.
– Așa după cum vă amintiţi, Domnul Isus Hristos a spus că „nu
orișicine-Mi spune ’Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerurilor,
ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7,21). El a
avertizat de asemenea: „Mulţi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne!
N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în NumeleTău?
Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune
curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi
care lucraţi fărădelege’” (vers. 22.23). Vă amintiţi acest pasaj din Biblie?
– Da, ni-l amintim, a răspuns pastorul penticostal, și biserica noastră
face „voia Tatălui nostru care este în ceruri”.
– Să mergem atunci la Exod 20, a spus dr. Treiyer. „Să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine” (Ex. 20,3), a citit cu voce tare dr. Treiyer.
– Pentru noi, a spus vizitatorul harismatic, nu există alt Dumnezeu
decât Domnul.
– „Să nu-ţi faci un idol sub forma oricărui lucru din cer sau de pe
pământ” (vers. 4, NIV), a continuat dr. Treiyer.
– Nu există nici un chip pe pereţii bisericii noastre; puteţi să verificaţi.
– „Să nu abuzezi de Numele Domnului Dumnezeului tău” (vers. 7,
NIV), a spus dr. Treiyer.
- Noi păstrăm ca sfânt numele Domnului și îl onorăm. Nu-I folosim
numele în conjuncturi lumești, a spus pastorul penticostal.
– „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, păstrând-o sfântă” (vers. 8, NIV).
În acest punct, vizitatorul l-a întrerupt pe cititor:
– Pastore Treiyer, suntem de acord cu toate aceste puncte. De ce să
ne îndreptăm atenţia spre un detaliu atât de neînsemnat?
41
IISC
EvP-105.1
Nu toate vindecările sunt de la Dumnezeu

Iată întâmplarea adevărată a lui Bonnie Johnson, care a fost vindecată
într-o biserică penticostală cu câtva timp în urmă:
„Ca urmare a unei slujbe noi, tatăl meu și-a mutat familia cu cei șase
copii într-un oraș mai mare, pe când eu aveam 10 ani. Cei care se
ocupaseră cu mutarea de-abia despachetaseră lucrurile noastre când
un domn din blocul vecin a trecut pe la noi și ne-a invitat la școala de
duminică.
Noi nu mai fusesem la biserică, așa că mama ne-a trimis la acea
școală de duminică, fiind foarte impresionată de preocuparea reală a
vecinului nostru. La vârsta de 12 ani, I-am predat Domnului inima mea.
După ce m-am căsătorit, soţul meu și cu mine am fost membri
credincioși ai bisericii. I-am crescut pe copiii noștri în jurul altarului
familial. L-am slujit pe Isus cum am știut mai bine.
Apoi am urmat cursurile biblice prin corespondenţă The Voice of
Prophecy, care m-au determinat să mă botez în Biserica Adventistă.
Doi ani mai târziu, și soţul meu a devenit membru adventist. Într-o zi,
pe când ne îndreptam cu autoturismul spre serviciu, o doamnă în vârstă,
care conducea cu viteză, ne-a lovit frontal, rănindu-mă grav. Aflată în
stare de inconștienţă, am fost luată și dusă la spital și apoi transferată
într-un spital universitar din cauza gravităţii leziunilor. Timp de două
săptămâni am fost la terapie intensivă. Leziunile grave de la cap mi-au
provocat paralizie pe partea stângă. Aveam două leziuni la coloana
vertebrală. Una era chiar sub ceafă, iar alta mai jos, pe spate.
Mai bine de doi ani am fost ţintuită la pat. A fost o zi fericită pentru
mine când am trecut într-un scaun cu rotile. După șase operaţii mari,
am fost în stare să umblu cu ajutorul unei proteze. Trei dintre
principalele oase de la glezna stângă se sudaseră. Secţiuni din tendoanele
tibiale posterioare și anterioare îmi fuseseră scoase. Mi s-au făcut
transplanturi de tendoane în zona gleznei și a labei piciorului. O operaţie
s-a ocupat de ligamentele abdomenului, iar o alta mai grea, de încheietura
mâinii. Aceasta m-a ajutat să folosesc braţul fără ajutorul protezei,
Bolnavii vor fi vindecaţi în faţa
noastră. Vor fi făcute deși încheietura îmi era încă slabă și nu complet refăcută. În toată
minuni sub ochii noștri. Suntem noi această încleștare cu boala, Dumnezeu a fost aproape de mine, iar
pregătiţi pentru încercarea care ne minunatul meu soţ a stat alături de mine cu credincioșie, până
așteaptă, când minunile înșelătoare ale
când a murit. Am descoperit că, atunci când soţul meu era obligat
lui Satan se vor manifesta și mai mult?
…Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, să se oprească la ușa sălii de operaţie, Isus mă lua de mână și
studiat cu rugăciune și pus în practică, rămânea cu mine.
va constitui scutul și apărarea noastră De curând, prin amabilitatea unui prieten, am avut privilegiul
împotriva puterii lui Satana și ne va face să-mi vizitez fiul, rudele și vechii prieteni dintr-un alt stat. În ultima
biruitori prin sângele lui Hristos. (Mărtu-
săptămână petrecută acolo, prietenii mei, care ţineau duminica,
rii pentru comunitate, vol. I, Ed. Viaţă
și Sănătate, București, 1997, pag. 316) m-au invitat să merg cu ei la o cabană a bisericii lor. Construcţia
42
IISC
EvP-105.1
se afla într-un loc frumos, în mijlocul naturii. Nici o clipă nu m-am

gândit să nu mă duc cu ei. De fapt, oamenii de acolo păreau creștini
adevăraţi și mi-au plăcut întâlnirile lor. Fiind foarte îndrăgostită de
muzică, m-am delectat cu muzica lor bună, pe care au prezentat-o în
tot week-end-ul.
Duminică dimineaţă, am fost obligată să merg în faţă pentru a fi
vindecată. N-am simţit nimic până când m-am întors la locul meu, alături
de prietenii mei. Atunci am avut o senzaţie de căldură în braţ. Am
privit în jos. Puteam să-mi deschid pumnul și să-mi rotesc încheietura
mâinii. Nodul, în care erau prinse tendoanele tăiate, dispăruse. Am înce-
put să strig și toţi cei din jurul meu au făcut la fel. Nu știam dacă pot să
merg, din moment ce nu aveam nici o șansă să-mi scot protezele în public.
Urma să zbor cu avionul spre casă luni dimineaţă. Când am ajuns
acasă la prietenii mei, duminică seara, mi-am scos protezele și am încercat
să stau în picioare. Am reușit, chiar dacă picioarele îmi tremurau la fel
ca gambele unui viţel nou-născut. Am strigat din nou și L-am lăudat pe
Domnul. Parcă pluteam. Imaginaţi-vă cum mă simţeam, după 11 ani de
imobilizare! Chirurgul ortoped m-a avertizat să fiu foarte atentă, pentru
că glezna mea putea să pocnească sub cea mai mică presiune.
Înainte să mă îmbarc în avionul care urma să mă ducă acasă, prietenii
mei m-au dus la un magazin de pantofi și mi-au cumpărat prima pereche
de pantofi care, pentru prima dată în ultimii 11 ani, nu mai erau legaţi
de proteze. Am sosit acasă cu protezele în bagaj.
Am sunat-o pe o prietenă de la biserica mea și am rugat-o să vină să
mă ia de la aeroport. Nu-și putea crede ochilor. I-a spus vestea pastorului
nostru. El a avut o presimţire și a reacţionat spunând: ’Trebuie să mă
rog și să-i fac o vizită’.
Am fost surprinsă că acest om al lui Dumnezeu, un om înţelept, nu
părea să fie fericit de minunea care avusese loc în viaţa mea. El mi-a
explicat motivul neliniștii sale. S-a gândit că eu trebuie să fiu sigură că
ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea era de la Dumnezeu și nu de la Satana.
Mi-a citit paginile 128-130 din cartea lui Ellen White Experienţe și viziuni.
Am început să realizez că era posibil ca participarea mea la acele întâlniri
să nu fi fost în armonie cu voinţa lui Dumnezeu pentru mine. Ellen
White ne spune că, atunci când facem așa ceva, suntem lăsaţi ’la bunul
plac al vrăjmașului’. În timpul ultimelor zile, Satana va avea atât de
multă putere și va face atât de multe minuni, încât nu ne putem permite
să ne așezăm singuri pe terenul lui.
Eram tulburată și încurcată. Am început să mă rog împreună cu
pastorul. La un moment dat, i-am spus că mă voi ruga ca, dacă
vindecarea a fost de la Isus, dimineaţa următoare, să fiu în stare să
merg, iar dacă fusesem vindecată de o putere satanică, Îl voi ruga pe
Domnul să mă înștiinţeze într-un mod atât de clar, încât să nu mai
43
IISC
EvP-105.1
existe nici un dubiu în mintea mea. Poate că aceasta a fost cea mai
dificilă rugăciune pe care a trebuit să o fac vreodată. Doream foarte
mult să pot merge, să mă îmbrac simplu și cu bun-gust, să port tot felul
de modele de pantofi și să simt că sunt o persoană întreagă, și nu ceva la
care se holbează oamenii.
După o noapte agitată, m-am dat jos din pat cu teamă și tremur.
N-am putut să rămân în picioare. Nu aveam puterea necesară. De atunci,
n-am mai fost în stare să merg fără proteze.
Desigur, am fost dezamăgită, dar și sigură că vindecarea mea fusese
realizată printr-o forţă satanică și am dorit să nu fac nimic cu ajutorul
ei. Satana avea cu siguranţă un motiv ascuns. Undeva, pe cale, m-ar fi
așteptat vreo nenorocire. Doream să merg, dar nu cu ajutorul lui Satana.
Experienţa aceasta m-a condus la rugăciune, la studiul Bibliei și la
citirea cărţilor lui Ellen White. Citirea cărţii lui Arthur Maxwell Courage
for the Crisis (Curaj pentru timpuri de criză) a făcut mult pentru întărirea
credinţei mele.
Nu mi-a fost ușor să scriu acest articol. Sper ca el să-i ajute pe cei
suferinzi să realizeze că Dumnezeu nu Se bucură când ne ducem în Ba-
bilon pentru ajutor. Deoarece ultimele zile se precipită în jurul nostru,
sunt sigură că vom vedea la lucru forţe satanice mai multe ca niciodată.
Mulţi au fost supăraţi pe mine pentru ce s-a întâmplat. Îmi dau seama
de ce ei nu înţeleg. Un vecin mi-a spus: ’Scoate-ţi protezele! Dacă ai
putut să mergi o dată, atunci poţi să mergi și acum’. Prietenii pe care
i-am vizitat când am trecut prin experienţa vindecării mi-au telefonat
de două ori. Ei se roagă și postesc pentru mine. Doresc să vină și să mă
ia cu ei acasă, dar le-am refuzat invitaţia.
Acum, când scriu, mă uit la protezele mele și spun: ’O, Doamne, Îţi
mulţumesc pentru ele. Altfel, aș fi fost și acum în scaunul cu rotile’.
Am mai luat o hotărâre: dacă pentru a rămâne smerită și aproape de
Domnul am nevoie de proteze, să încerc să nu mă mai plâng de ele
niciodată.
Ce s-ar fi întâmplat dacă pastorul n-ar fi rămas la convingerea că
ceva nu era în regulă? Știu că a avut nevoie de mult curaj să vină și să
pună sub semnul întrebării ceea ce, pentru mine, fusese o minune divină.
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost adânc înrădăcinată în credinţă?
Pentru o clipă, mi-a trecut prin minte gândul că ar trebui să încep să
merg la acea biserică de duminică.
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi avut un soţ iubitor, care era atât de
bine întemeiat în adevăr? Știind ce a susţinut mereu, am primit curajul
să fiu mai puternică.
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi avut scrierile lui Ellen White, care
mi-au luminat mintea cu privire la Babilon și la evenimentele viitoare?
44
IISC
EvP-105.1
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost dispusă să fac rugăciunea aceea

foarte dificilă?
Nu pot să subliniez suficient importanţa păstrării mereu vie a legăturii
noastre cu Isus. Trăim într-o vreme periculoasă. Toate arată spre
revenirea în curând a lui Isus.
Da, port încă proteze pentru picioare, merg încă împiedicat, simt
încă faptul că nu sunt așa de atractivă pentru alţii cum aș vrea. Prietenii
și vecinii încă nu înţeleg. Dar eu sunt în pace cu Isus.”32
Îndrumări generale de abordare a penticostalilor
Iată câteva sfaturi generale de lucru cu penticostalii:
Trataţi-i cu afecţiune. Faceţi-i să se simtă fraţi și surori în credinţă.
Ori de câte ori este posibil, folosiţi un vocabular evanghelic.
Ori de câte ori este posibil, cântaţi împreună cu ei.
Rugaţi-vă împreună cu ei și stabiliţi o ordine în rugăciune. În timp
ce o persoană se roagă, ceilalţi repetă la unison fiecare propoziţie,
iar la sfârșitul rugăciunii, își exprimă aprobarea printr-un Amin.
Studiaţi împreună cu ei darul limbilor așa cum este prezentat în Fapte
2 și 1 Corinteni 12-14. În cazul capitolului 2 din Fapte, este bine să
le arătaţi că varietatea de limbi constituia un obstacol în calea
împlinirii marii însărcinări. Acesta a fost motivul pentru care Domnul
a dat darul limbilor, și anume de a doborî barierele lingvistice.
Analizaţi 1 Corinteni 12 și reflectaţi asupra darurilor diverse pe care
le-a dat Domnul bisericii primare. În capitolul următor (1 Corinteni
13), subliniaţi că dragostea a fost cel mai remarcabil dar de la Domnul.
De asemenea, în 1 Corinteni 14, accentuaţi importanţa darului
profeţiei mai presus de oricare alt dar.
Analizaţi de câte ori vorbește apostolul despre nevoia de a înţelege.
Scoateţi în evidenţă de câte ori vorbește Pavel despre nevoia zidirii
bisericii.
Potrivit concepţiei apostolice, fără înţelegere nu există zidire. De aceea,
deși o persoană poate să trăiască un extaz emoţional fără să-l
înţeleagă, acolo nu poate exista zidire. Acesta este motivul pentru
care cei care se adresează bisericii într-un limbaj exotic sau ciudat
nu pot să zidească biserica. Pentru a zidi biserica, este necesar ca
cineva să tălmăcească solia (1 Cor. 14,26).
Evidenţiaţi faptul că, potrivit lui Pavel, o limbă este compusă din
grupuri de cuvinte care au un înţeles aparte atunci când sunt puse
laolaltă.
Arătaţi-le că, dacă oamenii emit sunete neînţelese, nu se zidesc pe ei
înșiși și nu zidesc nici pe nimeni altcineva, chiar dacă pot să trăiască
emoţii puternice.
Arătaţi-le că o limbă străină poate să fie orice limbă necunoscută de
ascultători, chiar dacă ea este cunoscută de vorbitor.
45
IISC
EvP-105.1
Explicaţi-le că, în Corint, anumite daruri spirituale au fost pervertite

și condamnate de Pavel ca fiind nerecomandabile pentru nici un
credincios.
Deși această abordare cere foarte multe ore de studiu cu penticostalii,
ea a dat rezultate foarte bune.

unei persoane interesate, altcineva, rolul instructorului, și a treia
rolurile între ei.
Instructorul va ajuta persoana interesată să se hotărască în care
dintre cele două coloane să pună fiecare dintre următoarele versete.
O dată ce versetele au fost așezate în coloanele corespunzătoare,
persoana care joacă rolul instructorului va face comentariile pe care
le socotește potrivite tragerii unei concluzii corecte privitoare la relaţia
dintre referinţele scripturistice și doctrinele penticostale. Observatorul
va lua notă de ce se întâmplă și la sfârșit va prezenta o scurtă evaluare.
Textele sunt următoarele:
Ioel 2,28.29
Matei 24,27.31
Luca 17,35.36
Ioan 17,15
Fapte 2,7-11
1 Corinteni 12,28.30
1 Corinteni 14,5-12
1 Corinteni 15,52
1 Tesaloniceni 2,8
1 Tesaloniceni 4,16.17
2 Tesaloniceni 1,7
Apocalipsa 3,10
Puneţi fiecare text în coloana la care face referinţă:
Răpirea în secret Glosolalia
46
IISC
EvP-105.1
Observatorul va prezenta un raport în sesiunea plenară. Instructorul

cursului poate să transforme discuţia în plen într-o masă rotundă pentru
discutarea rapoartelor grupelor.
1
Roger Alexander, „The Holy Spirit at Michigan State”, Acts, Today’s News of the
Holy Spirit’s Renewal, sept.-oct. 1967, pag. 23, citat de Roland R. Hegstad, Rattling the
Gates (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1974), pag. 33.
2
Bernard Ramm, „Let God Be Your Compass”, His magazine (June 1969), pag. 6;
Hegstad, pag. 48.
3
Gordon D. Fee, „Hermeneutics and Historical Precedent: A Major Problem in
Pentecostal Hermeneutics” în Russel P. Spittler, ed. Perspectives on the New
Pentecostalism (Grand Rapids: Baker Book House; 1976), pag. 119-122; citat de John F.
MacArthur, Jr., Charismatic Chaos (Grand Rapids: Zondervan Pub. House, 1992), pag.
102.
4
Fondatorul Bisericii lui Hristos, savant din Boston, Massachusetts. Biserica este
îndeobște cunoscută sub numele de Scientiștii creștini.
5
Scriitor, profet și fondator al Bisericii lui Isus Hristos a sfinţilor ultimelor zile,
cunoscuţi și sub numele de „mormoni”.
6
Felicitas Goodman, „Glossolalia”, The Encyclopedia of Religion, vol.V, Mircea Eliade,
ed. (New York: Macmillan Pub. Co., 1987), pag. 564.
7
Hegstad, pag. 33.
8
Vishita Bhakta Swami, Genuine Mediumship (Chicago: Charles T. Powner Pub.,
1941), pag. 37, citat de Hegstad, pag. 51.
9
Prin glosolalie înţelegem o formă nearticulată de comunicare sau o vorbire
neinteligibilă. Prin „vorbirea în limbi”, adventiștii înţeleg capacitatea de a vorbi în diverse
limbi vii; totuși, în această lucrare, le folosim ca fiind sinonime, așa cum fac mulţi
penticostali.
10
R. Heath, „The Little Prophets of the Cevennes”, Contemporary Review, vol. 49
(ianuarie 1886), pag. 116; citat de John P. Kidahl, The Psycology of Speaking in Tongues
(New York: Harper & Row, 1972), pag. 16.
11
Kidahl, pag. 18, se referă la unii prezbiterieni armeni, care au părăsit mai târziu
Armenia și s-au mutat în Los Angeles.
12
Russel P. Spittler, „Glossolalia”, Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movement
(Grand Rapids: Zondervan Pub. House, 1988), pag. 336.
13
Gerhard Hasel, Vorbirea în limbi. Vorbirea biblică în limbi și glosolalia contemporană
(Ed. Viaţă și Sănătate, București, 1999), pag. 26.
14
L. Carlyle May, „A Survey of Glossolalia and Related Phenomena in Non-Christian
Religions”, în Watson Mills, ed., Speaking in Tongues: A Guide to Research in Glossolalia,
pag. 53, 82; citat de Hasel, pag. 26.
15
Hegstad, pag. 95.
16
Paul Merrit Bassett, „Speaking in Tongues”, The New Grolier Multimedia
Encyclopedia (Novato, Calif.: The Software Toolworks, Inc. 1993).
17
Goodman, pag. 654.
18
Felicitas Goodman, Trance, Healing, and Hallucination (London: John Wiley and
Sons, 1974), pag. 261, 262.
19
Ibid., pag. 262.
20
Ibid., pag. 263.
21
William J. Samarin, Tongues of Men and Angels: The Religious Language of
Pentecostalism (New York: Macmillan Pub. Co., 19670), pag. 27.
22
Daniel Scarone, Hasta los confines de la Tierra (Alajuela, Costa Rica: Universidad
Adventista de Centroamerica, 1996), pag. 95.
23
Kidahl, pag. 9.
47
IISC
EvP-105.1
24
Ibid., pag. 63
25
Ibid., de asemenea citat de Norman Gulley, „A Movement Sweeping the Christian
World: An Evaluation of the ’Tongues-Gift’”, Adventist Perspectives (primăvara 1989),
pag. 24; Daniel Scarone, Credos Contemporaneos (Miami Asociacion Publicadora
Interamericana, 1994; Buenos Aires: Asociacion Casa Editora Sudamericana, 1997),
pag. 319.
26
Galilea, provincie de nord a vechii Palestine. Probabil din „Gelil al goyim”, care ar
putea însemna „cercul Neamurilor” (vezi Isaia 9,1; Mat. 4,15). Aceasta înseamnă aproape
de hotare (sau aproape evrei), locuitori ai unui loc care nu a fost caracterizat de cultură
și educaţie, dar acum în mod miraculos au avut posibilitatea să fie înţeleși în alte limbi,
care nu erau ale lor.
27
Ernesto Trenchard, La primera epistola del apostol Pablo a los corintios (Madrid:
Editorial Literatura Biblica, 1980), pag. 242.
28
William E. Riachardson, dizertaţia de PhD, „Liturgical Order and Glossolalia:
1 Corinthians 14:26c-33a and Its Implications”, (Berrien Springs, Mich.: Andrews
University, 1983).
29
Walter J. Hollenweger, The Pentecostals (Minneapolis, Minn.: Augsburg Pub. House,
1972), pag. 515.
30
Ibid., pag. 513.
31
Ibid., pag. 517.
32
Bonnie Johnson, „Not All Healing Is From God”, Adventist Review (17 iulie 1980).
48
IISC
EvP-105.1
Lecţia 4:
Scheme generale
de studiu biblic
În această lecţie vom învăţa despre:
Importanţa Scripturii ca bază a credinţei
Rolul Duhului Sfânt în experienţa religioasă
Înţelegerea biblică a semnificaţiei harului creștin
Introducere
Scripturile trebuie să joace un rol important atunci când un creștin
caută un temei solid pe care să-și construiască viaţa. Dacă permite
experienţei personale să devină dominantă, creștinul se așază într-o
poziţie de unde poate fi cu ușurinţă indus în eroare.
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu

I. Ce este Biblia?
A. Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 5,39)
B. O mărturie despre Dumnezeu (vers. 39)
C. O carte păstrată de Dumnezeu (Prov. 30,5.6)
D. O descoperire completă a lui Dumnezeu (Apoc. 22,18.19)
II. De ce a fost scrisă Biblia?
Pentru a restabili comunicarea între Dumnezeu și omenire (Gen.
3,8; Is. 59,1.2)
III. Care este mesajul central al Bibliei?
A. Mântuirea omului (1 Petru 1,10-12; Rom. 1,16)
B. Mântuirea prin Hristos (Ioan 5,39)
IV. Ce factori constituie dovada că Biblia are un Autor divin?
A. Împlinirea profeţiilor (Is. 13,19-22)
B. Corectitudinea Bibliei în chestiuni știinţifice (40,12; Prov. 8,27)
C. Unitatea dintre Vechiul și Noul Testament
D. Mărturia lui Hristos (Marcu 14,49; Luca 24,27; Ioan 5,39)
49
IISC
EvP-105.1
V. Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Biblie?

A. De ascultare și de credinţă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu
(Fapte 4,12-14)
B. De ascultare faţă de Dumnezeu și de împlinire a cuvintelor Sale
(1 Ioan 2,6)
VI. Întrebări concluzive:
A. Crezi toate aceste lucruri?
B. Ai vreo întrebare?
C. Primești această solie?
Cuvântul viu al lui Dumnezeu

I. Cine este Isus?
A. Isus este Cuvântul viu al lui Dumnezeu (Ioan 1,1).
B. El este Dumnezeu și Creator (vers. 3).
II. Ce a spus Isus despre Sine Însuși?
A. El este Călăuza noastră și singura Cale (14,6).
B. În El avem viaţa (10,10).
C. Cei care cred în El vor avea viaţa veșnică (3,16).
III. Ce metaforă a folosit Isus pentru a Se referi la Sine Însuși?
El este adevărata viţă (15,5)
IV. Care a fost sfatul Lui?
A. Noi trebuie să rămânem în El (vers. 4).
B. Fără El nu suntem nimic (vers. 5).
C. Doar în El viaţa noastră își află sensul (vers. 7).
V. Care este prima dovadă că suntem în El? Dacă ascultăm de
poruncile Lui, vom rămâne în El (10,10).
50
IISC
EvP-105.1
Marele nostru Mângâietor

I. Înainte de a merge la cer, Isus a anunţat cine va rămâne cu ucenicii
Săi.
A. Isus a promis un alt Mângâietor (14,16).
B. Cuvântul folosit în originalul grecesc indică faptul că acest Mân-
gâietor este Dumnezeu.*
II. Care sunt caracteristicile Duhului Sfânt?
A. Cunoaște (1 Cor. 2,11).
B. Are voinţă (12,11).
C. Are raţiune (Rom. 8,27).
D. Ne iubește (15,30).
E. Este în comuniune cu Dumnezeu Tatăl (2 Cor. 13,13).
F. Este menţionat ca fiind Dumnezeu (Fapte 5,3.4).
III. Ce putere are Duhul Sfânt?
El are puterea să ne reînnoiască (Ioan 3,5.8).
IV. Care a fost scopul lui Dumnezeu când L-a trimis pe Duhul Sfânt?
A. Să ne dea un Mângâietor care să fie cu noi pentru totdeauna (14,16).
B. Să umple biserica de darurile Duhului (1 Cor. 12,1-33).
V. Cui îi este dat Duhul Sfânt?
A. Duhul Sfânt este dat celor ce ascultă de Dumnezeu (Fapte 5,32).
B. Să nu uităm ce a spus Isus înainte de a prezenta făgăduinţa Duhului
Sfânt (Ioan 14,15).
Roada Duhului
I. Unde Își manifestă prezenţa Duhul Sfânt?
A. Acolo unde există ascultare de principiile cerului (Fapte 5,32).
B. Acolo unde există dispoziţia de a fi condus de Duhul (1 Cor. 12,11).
C. Acolo unde există dragoste și unire în adevăr (Fapte 2,1-3).
D. Acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este norma de conduită
(2 Tim. 4,16.17).
51
IISC
EvP-105.1
II. Care este roada Duhului?

Roada Duhului este dragostea, apoi bucuria etc. (Gal. 5,22.23).
III. Cum trebuie să trăim?
Trebuie să trăim în armonie cu Duhul (vers. 25).
IV. Felul nostru de viaţă are vreo consecinţă?
Secerăm ce am semănat (6,7).
V. Întrebări concluzive:
Manifestări ale harului lui Dumnezeu

I. Dumnezeu Și-a manifestat iubirea faţă de noi (Ioan 3,16).
II. Ce înseamnă har?
Har este un cuvânt vechi și comun, având o varietate de sensuri
aplicate. Toate provin din noţiunea de bunătate, farmec, drăgălășenie,
bucurie, încântare, precum „cuvintele de har” (Luca 4,22), „creștere
în har” (Ef. 4,29), „cu har” (Col. 4,6). În el este cuprinsă și noţiunea
de bunătate, mai ales a lui Dumnezeu faţă de fiinţele omenești. Este
un cuvânt preferat de creștinătate: evanghelia harului lui Dumnezeu
(Fapte 20,24). El exprimă și recunoștinţă (Luca 6,32), mai ales faţă
de Dumnezeu (Rom. 6,17).
III. Ce este harul?
„Harul este un atribut al lui Dumnezeu arătat faţă de fiinţele omenești
lipsite de merit”, spune un autor creștin. Toate lucrurile pe care
le-am primit sunt manifestări ale harului divin.
IV. Care sunt unele dintre manifestările harului divin?
A. Creaţia. Noi n-am făcut nimic ca să fim aici, ci Dumnezeu, în
dragostea Sa, ne-a adus la viaţă (Gen. 1,1).
B. Familia. Domnul a instituit familia cu scopul de a ne bucura de
viaţa pe care ne-a asigurat-o. Aceasta nu a fost creaţia omului, ci
a lui Dumnezeu (vers. 28).
C. Ziua de Sabat. Nu noi I-am cerut lui Dumnezeu această zi. El ne-a
dat Sabatul pentru a avea comuniune cu Dumnezeu-Creatorul
nostru (2,7).
52
IISC
EvP-105.1
Ziua aceasta a primit semnul harului divin:

1. A fost binecuvântată de Dumnezeu.
2. A fost sfinţită de Dumnezeu.
3. Dumnezeu S-a odihnit în ea.
D. Toate acestea au fost făcute înainte ca să existe pe pământ:
1. Evrei
2. Musulmani
3. Catolici
4. Protestanţi
V. Care este însemnătatea legii în Vechiul Testament? Legea este o
manifestare a harului divin, deoarece Dumnezeu a dat Legea după
ce poporul Său a fost eliberat din Egipt (Ex. 20,1-17).
A. În primul rând, Dumnezeu i-a eliberat.
B. La Sinai, Domnul i-a răscumpărat și a făcut un legământ cu ei.
Pericolul contrafacerilor
I. La începutul lucrării Sale, ce avertisment a dat Isus?
El ne-a avertizat despre venirea profeţilor falși (Mat. 7,15). Ei vin
îmbrăcaţi în oi, dar pe dinăuntru sunt lupi.
II. Ce semne vor avea loc înainte de venirea Domnului?
Domnul ne-a avertizat de trei ori despre venirea hristoșilor mincinoși
(24,4.5.11.23-26).
III. Câţi îi vor urma pe acești profeţi falși?
A. „Mulţi vor veni în Numele Meu… și vor înșela pe mulţi” (vers. 5).
B. Vor fi „mulţi prooroci mincinoși” (vers. 11).
C. Acești prooroci mincinoși vor amăgi „chiar și pe cei aleși” (vers. 24).
IV. Cum îi putem cunoaște?
„După roadele lor îi veţi cunoaște” (7,20).
V. Pot ei să recunoască Numele Domnului și Cuvântul Său?
Da, însă „nu orișicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împă-
răţia cerurilor” (vers. 21).
53
IISC
EvP-105.1
VI. Pot ei să aibă capacitatea de a face minuni?

Recapitulare Care este ro- Da, însă „mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne!’
lul Scripturii
în viaţa unui creștin? N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în
Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’
Definiţi în cuvinte proprii Atunci le voi spune curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut;
cuvântul har. depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’” (vers.
22.23).
Care este relaţia dintre minuni
și adevăr? VII. În ce fel putem să-i cunoaștem pe adevăraţii predicatori și pe
adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu?
A. Ei sunt cei care fac „voia Tatălui Meu care este în ceruri”
(vers. 21). Iar noi putem să găsim voia lui Dumnezeu doar
în Biblie.
B. Biblia este candela lui Dumnezeu care ne călăuzește pe
cărare Ps. 119,105).
VIII. Întrebări concluzive:
Experienţa vorbirii în limbi
I. Când au vorbit ucenicii pentru prima dată în limbi?
Cu ocazia Zilei Cincizecimii, când se aflau la Ierusalim (Fapte 2,1.2).
II. A fost aceasta o experienţă doar pentru ei?
Nu. Ei au predicat în alte limbi și au fost înţeleși de evreii care veneau
din diferite ţări (vers. 7-10).
III. Cum putem noi să știm că a fost o mărturie demnă de încredere?
A. Pentru că era în deplină armonie cu ceea ce spusese Domnul: „Ci
voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi
și-Mi veţi fi martori” (1,8).
B. Pe atunci mai existau martori ai minunilor Domnului.
IV. Este vorbirea în limbi o condiţie necesară pentru cei care au primit
Duhul Sfânt?
Nu. Mai jos, avem o listă cu persoane care au primit Duhul Sfânt,
dar care nu au vorbit în limbi.
A. Ioan Botezătorul (Luca 1,15)
B. Elisabeta (vers. 41)
54
IISC
EvP-105.1
C. Maria, mama lui Isus (vers. 35)

D. Pavel (Fapte 9,17)
E. Isus (Luca 4,1)
V. Cum pot să știu că merg pe calea cea dreaptă?
Mergând pe urma pașilor lui Isus (1 Petru 2,21).
Viaţă după moarte

I. Dumnezeu dorește ca noi să avem viaţă.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică”
(Ioan 3,16).
A.Totuși, același text care vorbește despre viaţa veșnică ne
avertizează că putem să pierim.
B. Biblia promite în mod clar o viaţă viitoare, dar nu imediat după
moarte.
C. Încă de la început, între Dumnezeu și Satana a existat o luptă.
Dumnezeu a spus: „Nu trebuie să mâncaţi fructe din pomul care
este în mijlocul grădinii… dacă nu, veţi muri” (Gen. 3,3, NIV).
Dar Satana a spus: „Cu siguranţă că nu veţi muri” (vers. 4, NIV).
Este evident că Dumnezeu nu vorbea unor fiinţe nemuritoare,
totuși acestea au fost amăgite.
D. Conceptul „nu veţi muri” este împletit cu:
1. rugăciunea către sfinţi
2. solicitarea de favoruri din partea celor care se zice că sunt în
ceruri
3. reîncarnarea
4. spiritismul
5. toate acele credinţe care au ca preocupare comunicarea cu cei
morţi.
E. Biblia răspunde la principalele întrebări ale filozofiei:
1. Cine suntem?
2. De unde venim?
3. Încotro ne îndreptăm?
55
IISC
EvP-105.1
F. Biblia răspunde la toate aceste întrebări, fiindcă este inspirată de

Dumnezeu (2 Petru 1,21).
1. Iov a fost un om inspirat al lui Dumnezeu, care a spus că nu
există viaţă imediat după moarte (Iov 14,12).
2. Cei morţi nu știu nimic (Ecl. 9,5).
3. Când murim, pier și planurile noastre (Ps. 146,4).
II. Ce consecinţe produce în mintea oamenilor moderni doctrina vieţii
după moarte?
A. Produce un optimism anormal. Tinde să reprime teama naturală
de moarte.
B. Neagă moartea și însemnătatea ei. Biblia spune: „Plata păcatului
este moartea” (Rom. 6,23). Dumnezeu a spus lui Adam și Evei
că în ziua în care vor mânca din fructul oprit vor muri (Gen.
2,17). N-ar fi fost ridicol pentru Dumnezeu să spună creaturilor
Sale că nu există posibilitatea morţii? Care ar fi fost scopul
ameninţării cu moartea adresate unei fiinţe care nu putea să
moară?
C. Nu ţine cont de lucrarea lui Hristos. Dacă noi am continua să
trăim după moarte, ce rost ar fi avut moartea lui Hristos? Care
ar fi fost obiectivul venirii lui Hristos pe pământ: de a muri pentru
niște fiinţe nemuritoare? Care ar fi scopul revenirii Sale pe pământ?
D. Fără îndoială că singura noastră speranţă stă în reînvierea lui Hristos
(1 Ioan 5,11-13).
O singură turmă și un singur Păstor

I. Refacerea unităţii la sfârșitul timpului
A. Făgăduinţa este că vor exista o singură turmă și un singur Păstor
(Ioan 10,7-16).
B. Pavel a prezis venirea lupilor (Fapte 20,26-32).
C. Refacerea are loc înainte de a doua venire a lui Hristos (3,19-21).
II. Profeţia celor 2300 de zile
A. Cornul cel mic a aruncat adevărul la pământ (Dan. 8,9-14).
B. Lucrul cel mai important de determinat aici este nu pe cine
întruchipează cornul cel mic, ci care este lucrarea lui.
C. El face trei lucruri:
1. Îndepărtează jertfa necurmată.
2. Surpă locul sanctuarului.
3. Persecută oștirea.
56
IISC
EvP-105.1
D. Un dialog extraordinar (vers. 12.13). Identitatea „aceluia”.

E. Sfârșitul celor 2300 de zile (vers. 14). Vezi schema celor 2300 de
zile. Reabilitarea lui Hristos.
F. Însemnătatea expresiei „apoi sfântul locaș va fi curăţit” (vers. 14).
1. „A fi îndreptăţit”, „a fi declarat drept”, „a fi reabilitat”.
2. Ce înseamnă a fi reabilitat? Pentru Dumnezeu, pentru Hristos,
pentru biserică?
3. Aceasta cere o lucrare în ceruri și o lucrare pe pământ (Apoc.
14,6-14).
G. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea devine „rămășiţa” lui Dum-
nezeu. Ea îi invită pe oameni:
1. Să iasă din Babilon (18,4).
2. Să creadă în Dumnezeu și în dreptatea Sa (19,8).
3. Să ţină poruncile Lui (18,4).
57
IISC
EvP-105.1
Concluzie
Mesajul penticostal pune accentul pe putere. De la amvonul
penticostal, o persoană dă ordine Duhului și în biserică predomină ideea
că tot cerul așteaptă cu supunere să primească ordine omenești. În
structura închinării penticostale, omul dă porunci, iar Dumnezeu ascultă.
Dumnezeu vindecă orice, la cererea cuiva, și acţionează în conformitate
cu ordinele primite de la fiinţele omenești. Într-o evanghelie de genul
acesta, nu există expresii de felul: „Facă-se voia Ta” (Mat. 6,10) sau
„Fă, Doamne, ’potrivit voinţei Tale’” (2 Sam. 7,21, NIV). Aceste
expresii sunt necunoscute pentru astfel de predicatori și poate, pentru
unii credincioși, acest fel de expresii denotă neputinţă sau necredinţă.
Potrivit unei astfel de religiozităţi, ar fi lesne să se facă auzită o rugăciune
holistică și finală, ca aceea amintită ca glumă în Psychology Today:
„Doamne, dă-mi de toate”.
Una dintre caracteristicile penticostalismului este aceea că proclamă
un gen de evanghelie lipsită de răbdare și materialistă. Este lipsită de
răbdare, pentru că oamenii cer soluţii imediate. Într-o evanghelie de
felul acesta, nu există „un ţepuș în carne”, așa cum spunea Pavel. Cele
mai importante mărturii penticostale sunt: „Am primit… am căpătat”.
Predicarea penticostală se concentrează asupra vindecării, a vorbirii
în limbi, a scoaterii demonilor și a punerii mâinilor pe capul unui discipol
în scopul trântirii sale pe jos. În această evanghelie se găsesc puţine
trimiteri la adevăratele caracteristici creștine spirituale ale vieţii creștine,
cum ar fi bunătatea, generozitatea, răbdarea, credinţa și speranţa.
Cineva ar putea spune: Dar nu vorbește Biblia despre puterea
Duhului Sfânt? Desigur, Biblia se referă la această putere, dar aceste
activităţi nu sunt esenţa sau fondul mesajului creștin, așa cum este el
prezentat în Scriptură. Noi nu găsim în Biblie o evanghelie spectaculoasă.
Biblia vorbește despre mânuirea de șerpi fără a suferi vreo vătămare,
despre oameni care au înviat din morţi, despre rugăciuni pentru bolnavi
și despre vindecarea lor imediată, de umblarea pe apă fără înecare și
despre hrănirea unei mulţimi cu doar cinci pâini și doi pești. În Biblie
există întâmplări spectaculoase, dar ele se află la periferia mesajului, nu
în centrul conţinutului său.
Accentul pe care penticostalii îl pun pe ceea ce este spectaculos pot
să-i îndepărteze pe creștini de punctele esenţiale ale mesajului biblic:
credinţa, speranţa și dragostea. Este necesară transferarea accentului
pus pe evanghelia puterii în favoarea puterii evangheliei.
Ceea ce face creștinismul unic este evanghelia, iar esenţa evangheliei
este că Dumnezeu L-a trimis pe Isus în lumea aceasta ca să vindece
omenirea și că El a murit ca să ne mântuiască pe fiecare dintre noi.
Orice atitudine religioasă care ne îndepărtează de această viziune
privează omenirea de esenţa mesajului creștin.
58
IISC
EvP-105.1
Noi aflăm putere doar atunci când ne odihnim în braţele Celui ce a

spus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da
odihnă” (Mat. 11,28).

unei persoane interesate, altcineva, rolul instructorului, și a treia
rolurile între ei.
Discutaţi planul pe care doriţi să-l folosiţi pentru a-i câștiga pe
penticostali la Hristos.
Planuri:
Rapoarte ale grupelor:
Discuţii:
Concluzii finale:
* Originalul spune allon parkleton, iar cuvântul allon face aluzie la unul egal cu Isus.
Duhul este „un Altul asemănător, allon și nu eteron”.
59
IISC
EvP-105.1
60

Abordare Membri Penticostali

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Abordare Membri Penticostali

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IISC

Cum sã-i abordãm

Traducere: Nadia Safta

Despre ce este vorba

Obiectivul acestui curs este să-i instruiască pe pastori și pe membrii

O primă trecere în revistă

În jurul anului 1907, W.H. Durham, un evanghelist de succes din

Doctrinele fundamentale ale penticostalilor

Ea trebuie să aducă la îndeplinire marea însărcinare. Fiecare credincios

Să aducă o unitate mai strânsă în mijlocul celor care formează trupul

Mișcarea „Blessing” – Toronto

Concluzii ale grupului:

Concluzii ale discuţiilor în plen:

Rolul „doctrinei stăruinţei” în credinţa penticostală

atunci Dumnezeu? Și-a manifestat harul irezistibil de a le schimba voinţa?

de credincioși care își pierd din membri, în timp ce sute dispar de pe

vor fi la câmp; unul va fi luat și altul va fi lăsat” (Luca 17,35.36). „Căci

puternici”; și epifania din 1 Tesaloniceni 2,8: „Și atunci se va arăta acel

Protecţie în timpul necazului. Al cincilea argument este bazat pe faptul

odihnit de toată lucrarea Sa. Și Dumnezeu a binecuvântat [barak] ziua

recunosc În cazul Epistolei către Coloseni, este evident că apostolul

faptul că fiinţele omenești au fost create conform imaginii și asemănării

veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu să fie

Cum ai răspunde afirmaţiei că există o răpire în secret?

Observatorul fiecărui grup va prezenta un raport despre ce s-a

Ideile importante prezentate în rapoartele de grup:

Instructorul cursului va conduce o discuţie, având ca punct central

Concluzii ale discuţiilor în plen:

Reacţia Bisericii Romano-Catolice la penticostalism

să-mi tremure… Și, după ce am îngenuncheat, un potop de sunete s-au

În Predica de pe Munte, Isus a vorbit despre amăgire. În această

Glosolalia și transele hipnotice în bisericile penticostale

Natura glosolaliei: limbă sau sunete?

Experiment 1. O experienţă glosolalică a fost înregistrată în secret și

(Marcu 16,17.18). Autorul cărţii și cei implicaţi aveau aceeași înţelegere

într-o structură idiomatică echivalentă cu a altor limbi (vers. 12). Era o

Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul: „Cum a auzit Elisaveta urarea

Posibile abordări ale penticostalilor

– Pastore Treiyer, a spus unul dintre bărbaţi, am auzit că adventiștii

Nu toate vindecările sunt de la Dumnezeu

se afla într-un loc frumos, în mijlocul naturii. Nici o clipă nu m-am

Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost dispusă să fac rugăciunea aceea

Explicaţi-le că, în Corint, anumite daruri spirituale au fost pervertite

Discuţii în grupe mici

Răpirea în secret Glosolalia

Observatorul va prezenta un raport în sesiunea plenară. Instructorul

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu

V. Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Biblie?

Cuvântul viu al lui Dumnezeu

Marele nostru Mângâietor

II. Care este roada Duhului?

Manifestări ale harului lui Dumnezeu

Ziua aceasta a primit semnul harului divin:

VI. Pot ei să aibă capacitatea de a face minuni?

C. Maria, mama lui Isus (vers. 35)

Viaţă după moarte

F. Biblia răspunde la toate aceste întrebări, fiindcă este inspirată de

O singură turmă și un singur Păstor

D. Un dialog extraordinar (vers. 12.13). Identitatea „aceluia”.

Noi aflăm putere doar atunci când ne odihnim în braţele Celui ce a

Discuţii în grupe mici

Rapoarte ale grupelor:

S-ar putea să vă placă și