1

Medicina defensiva- consecinte asupra pacientului, personalului medical si sistemului

sanitar.

Teaca Mihaela-Georgiana grupa XV seria B.

Definitie :

Conform Wikipedia.org medicina defensivă se referă la un ansamblu de practici

medicale destinate să evite în viitor, posibilitatea unor acuzații de malpraxis. Prin aceste practici,
recomandările de investigații sau tratamente nu sunt neapărat cele mai bune opțiuni
pentru pacient – spre beneficiul acestuia, ci au funcția principală de a proteja medicul împotriva
potențialului reclamant – pacientul și, de a evita răspunderea.

Viata-medicala.ro (M A R Ţ I , 1 7 I A N UA R I E 2 0 1 7 ) relateaza faptul ca tratamentul incorect sau

neglijent aplicat de un medic unui pacient căruia îi produce prejudicii de orice natură, în
relație cu gradul de afectare a capacității fizice și psihice, poartă numele de malpraxis.
Dovedit, malpraxisul atrage după sine răspunderea penală, civilă sau disciplinară a
personalului medical, pentru erorile profesionale săvârșite în exercitarea actului medical.

Aceiasi sursa ne relateaza parti dintr-un interviu cu conf. dr. Dan Ulmeanu
presedintele congresului al Clubului Regal al Medicilor. Domnul doctor este medic primar
chirurgie generală și toracică, șeful Secției de chirurgie generală și toracică a Spitalului
Băneasa, din cadrul rețelei private de sănătate „Regina Maria” și conferențiar în cadrul
Departamentului disciplinelor medico-chirurgicale și profilactice la Universitatea „Titu
Maiorescu”, București. Conf. dr. Dan Ulmeanu considera ca pe de-o parte, totul a pornit de la
dorința noastră, a medicilor, de a ne plasa într-o zona sigură, deci să oferim pacientului nostru
toată siguranța, iar pe de altă parte, pentru că medicul din România se simte amenințat
permanent de spectrul malpraxisului. Este o teamă care nu poate conduce decât la o medicină
defensivă. O medicină care în privat nu-și găsește loc. Pentru că aici nu poți să-ți selectezi
pacientul, așa cum cred unii. Asta-i o păcăleală: dacă pacientul vine și spune că „vreau să mă
operez aici în privat”, nu poți să-i spui că „dumneata ai o boală grea, nu pot să te operez”.
2

“Sunt medici care de teama malpraxisului, nu depășesc pentru nimic în lume cadrul
stabilit de ghiduri și protocoale. Dar, pe de altă parte, există și medici pentru care acesta nu
este un impediment, dacă starea pacientului impune trecerea dincolo de acest cadru”

Concluzionam din asta ca una dintre cauzele medicinii defensive se rezuma la frica
doctorilor de a se abate de la ghiduri si protocoale pentru a nu putea fi acuzati.

Regasim in rezumatul tezei de doctorat a doctorand Bianca HANGANU in anul 2020

faptul ca frica medicilor are diferite efecte in functie de statura personala.

1. Efecte ale medicilor reclamati :

a. Analiza de frecvență sugerează faptul că principalele efecte psiho-somatice
resimțite de medici ca urmare a reclamației sunt reprezentate de: anxietate
(59% dintre cazuri), furie și iritabilitate (58.7% dintre cazuri), tulburări de
somn (55% dintre cazuri) și cefalee (30.6% dintre cazuri).
2. Efecte asupra medicilor care cunosc un coleg reclamat:
a. Analiza de frecvență a scos în evidență faptul că cele mai frecvente consecințe
personale ca urmare a reclamației formulate împotriva unui coleg sunt
resimțirea furiei și a iritabilității (41.3%), anxietatea (36.8%) și tulburările de
somn (19.7%). Rezultatele analizei de varianță ANOVA cu măsurători
repetate indică faptul că există diferențe semnificative în ceea ce privește
frecvența schimbărilor realizate ca urmare a reclamației împotriva unui coleg
(p < 0.05). Astfel, medicii care cunosc un coleg reclamat raportează faptul că
acordă o mai mare atenție comunicării cu pacientul, recomandă mai multe
teste și mai multe consulturi de specialitate.

Au fost de notorietate ştiri pe multiple canale media privind disfuncţionalităţi severe în

cadrul sistemului sanitar. (medichub.ro)

Fără a putea să le luăm în considerare în mod sistematic, există unele cu un impact direct
asupra practicării profesiei de medic în România. Lipsa de personal, mai ales în anumite zone
geografice şi în ceea ce priveşte anumite specialităţi, poate conduce la discontinuităţi sau chiar la
imposibilitatea asigurării îngrijirii medicale pentru un anumit grup populaţional. Acest aspect
ridică probleme de natură etică atât din perspectiva pacientului, cât şi din cea a medicului.
3

Pacientul suferă de o îngrădire a autonomiei, are o limitare severă în a alege un medic sau de a
solicita, de exemplu, o a doua opinie medicală. Aceste aspecte sunt unele importante şi sunt
prevăzute explicit printre drepturile pacientului, aşa cum este stipulat în Legea nr. 46/2003, la
articolul 11(29). Din perspectiva medicului, există o încărcare cu muncă ce poate contribui la
afectarea calităţii şi siguranţei actului medical. O serie întreagă de fenomene pot fi derivate din
lipsă de personal în anumite sectoare ale sistemului sanitar. De la epuizare fizică şi psihică, ce se
pot constitui într-un sindrom numit generic burnout, până la fenomene structurale, precum
migrarea medicilor, acestea pot avea drept cauză condiţiile de muncă ale medicilor în spitalele
autohtone. Este de notorietate situaţia Secţiei de pediatrie din cadrul Spitalului Judeţean de
Urgenţă din Tulcea, care nu a mai putut asigura linia de gardă din cauza lipsei de personal.
„Secţia de pediatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Tulcea s-a închis de aproape o lună.
Ultimul medic de pe secţie, dr. Elena Breţcan, a ieşit la pensie la sfârşitul anului (2014). O
perioadă, medicii pensionari s-au oferit să facă voluntar gărzi. Un medic de pe secţie a plecat în
Franţa şi altul în Anglia, iar un alt cadru medical este în concediu de creştere a copilului”,
spune Daniel Negoescu, fostul manager al unităţii medicale.

Se ridică o întrebare legitimă. În situaţia în care un medic efectuează un act medical în condiţii
improprii privind condiţiile de la locul de muncă (de exemplu, dotare tehnologică deficitară sau
indisponibilitatea unor terapii sau servicii paraclinice) sau în situaţia epuizării prin lipsă de
personal ori a depăşirii programului legal de lucru săptămânal, cât din eroarea acestuia este
imputabilă individual şi cât putem vorbi despre un fenomen de malpraxis
instituţional? Burnoutul afectează în mod alarmant persoanele expuse, cu implicaţii profesionale
şi personale, fiind un factor major de mortalitate în rândul pacienţilor din cauza erorilor
medicale, precum şi un factor asociat cu malpraxisul, care ulterior este asociat cu un nivel
crescut de burnout.

Burnoutul este deja o entitate clinică recunoscută; în presă au existat o serie de articole care au
tras un semnal de alarmă în acest sens. O cercetare efectuată de Colegiul Medicilor din
Municipiul Bucureşti a dezvăluit cifre îngrijorătoare. Acestea au fost preluate pe canalele media,
dar nu se poate aprecia că au condus la o conştientizare la nivelul populaţiei sau la modificări
structurale notabile în cadrul sistemului sanitar. „Participanţii la studiul CMMB au declarat că
lucrează în medie 42,9 ore pe săptămână şi consultă în medie 18,2 pacienţi pe zi. 30 la sută au
4

două locuri de muncă, iar 12 la sută, trei sau mai multe joburi. Studiul arată că 55 la sută dintre
medicii bucureşteni suferă de burnout personal, 52 de burnout profesional, 36 la sută de burnout
legat de interacţiunea cu pacientul, iar 24% suferă de toate cele trei tipuri”, se precizează în
comunicatul CMMB.

Potrivit sursei citate, „cifrele din studiul efectuat de Colegiul Medicilor din Municipiul
Bucureşti sunt mai mari decât cele din alte ţări europene. Nivelul sindromului burnout în Franţa
este de 42,4%, în Germania, de 48,7%, iar în SUA, de 45,8%. Un studiu efectuat în 12 ţări
europene arată că 43% dintre medici suferă de epuizare emoţională. În Marea Britanie, studii de
specialitate arată că unu din trei medici are simptome de burnout”. Rezultatele prezentate sunt
disponibile şi pe pagina oficială de internet a Colegiului (https://www.cmb.ro/adriana-mihalas-
cmmb-lucreaza-la-o-baza-integrata-de-date-pentru-a-scuti-medicul-de-drumuri-inutile-2-2/). Un
aspect interesant este acela că principalii factori în declanşarea sindromului nu sunt cei legaţi de
lucrul direct cu pacienţii, ci mai degrabă sunt factori de sistem (birocraţie, legislaţie neclară,
presiuni emoţionale ale rudelor, recunoaştere socială redusă, lipsuri materiale). Scorul de stres
pentru lucrul cu pacienţii este în mod constant mult mai mic decât cel pentru alţi factori. Soluţiile
propuse se referă în mare parte la reorganizarea sistemului sanitar, de la reducerea birocraţiei la
reglementări mai clare şi adecvarea resurselor alocate (de la dotări la numărul personalului) la
nivelul solicitărilor din partea societăţii.

Procesele în justiţie având drept cauze probleme legate de malpraxis par să se bazeze pe
întinderea prejudiciului cauzat, şi nu pe gradul de neglijenţă constatat pe durata acordării
îngrijirilor medicale. Revendicările pot exista şi atunci când nu apare niciun prejudiciu ca urmare
a unei neglijenţe sau erori medicale şi instanţele pot despăgubi reclamantul atunci când
standardul de îngrijire a fost îndeplinit de către medic. Ca societate, trebuie să ne întrebăm dacă
instanţele încearcă să protejeze bunăstarea economică a unui reclamant la un cost adecvat şi
suportabil pentru societate privită în ansamblul său. Cu alte cuvinte, indiferent de neglijenţă,
instanţele pot concluziona că au responsabilitatea de a se asigura că partea vătămată a avut parte
de o recompensare materială suficientă pentru a trăi cu dizabilitatea sau injuria apărută după
actul medical.

Funcţionarea adecvată a sistemului de asigurări de malpraxis este de interes social atât prin
mijlocirea reparării prejudiciului suferit de pacient, cât şi prin limitarea implicării medicului într-
5

un proces juridic anevoios, costisitor şi cu impact emoţional sever de ambele părţi. Rolul
fundamental al unui sistem de asigurări este de a prelua şi de a gestiona riscuri. Costul
asigurărilor trebuie să fie unul în acord cu veniturile şi riscurile din societatea în care
funcţionează.

Legislaţia privind malpraxisul trebuie să fie în acord cu evoluţia societăţii, să fie funcţională şi să
asigure un echilibru între calitatea actului medical şi siguranţa pacientului pe de o parte şi, pe de
altă parte, să fie adaptată contextului specific sistemului medical românesc. Aspecte procedurale
clare şi care să crească accesibilitatea pacienţilor la obţinerea de despăgubiri într-un termen
rezonabil reprezintă deziderate importante. O legislaţie specifică prin care să se promoveze o
procedură similară medierii şi care limitează cercetarea de tip penal a medicului, în absenţa unei
fapte premeditate, ar putea diminua presiunea pe care o exercită riscul litigios pe durata
exercitării profesiei. Efectele ar putea să cuprindă şi aspecte privind percepţia socială a profesiei
de medic. Schimbările legislative numeroase în decursul timpului în ceea ce priveşte principala
lege care guvernează sistemul de sănătate (Legea 95/2006 privind reforma în sănătate) au condus
către o percepţie publică de instabilitate, ridicându-se nevoia unei legi unitare şi adaptate
nevoilor actuale. Educarea medicilor şi a societăţii civile în privinţa legislaţiei şi a problematicii
malpraxisului se constituie ca o nevoie imperioasă.

Adaptarea modurilor de comunicare ale organizaţiilor profesionale medicale şi ale diverselor

instituţii publice din domeniul sănătăţii ar putea aduce un echilibru în faţa noilor moduri de
comunicare din presă, conducând la o îmbunătăţire a imaginii publice a profesiei de medic în
raport cu valorile sociale pe care le ocroteşte: viaţa şi sănătatea oamenilor.

Creşterea responsabilităţii statului în ceea ce priveşte condiţiile de practică medicală ridică

numeroase probleme de etică atât în cazul pacientului (autonomie, accesibilitate la servicii
medicale de calitate şi uniform distribuite în sistem), cât şi în ceea ce priveşte practica medicală
(recunoaşterea unui posibil malpraxis instituţional faţă de unul individual al medicului).
6

Bibliografie:

1.Wikipedia.ro

2. umfiasi.ro

3. Medichub.ro