Țara Moldovei era localizată pe râul Moldova (de la care probabil şi vine

denumirea țării), având capitala la Baia.

 
Primul voievod este Dragoș I, vasal la acel moment al regelui maghiar, mai
târziu la 1363-1367 Bogdan I este recunoscut ca domnitor şi conducător al
unui stat Independent, care va uni şi alte teritorii sub el. Moldova era
numită de străini şi cu alte nume: Valahia Mică, Rusovlahia (Ţara de lângă
Rusia Haliciană), mai târziu turcii o numesc Bogdania, după numele
primului voievod al principatului independent.

 Dragoş I, Domn al Mărcii  Bogdan I, Domn al Principatului

ungare Moldova independent Moldova
 
În timpul domniei lui Bogdan I, noul stat de sine stătător începe să-şi
lărgească hotarele înspre nord, sud şi est, prin înglobarea altor formaţiuni
prestatale mai mici existente în acest teritoriu de la est de Carpaţi.
Consolidarea deplină a statului are loc la sfîrşitul secolului al XIV-lea cînd
hotarele ajung pînă la Marea Neagră.
 
În fruntea statului se afla domnul păstrîndu-se totodată şi noţiunea voievod
sau marele voievod, care era şi comandant suprem al oastei întregii ţări.
Privilegiul domniei era de a stăpîni tot pămîntul ţării, împropietărirea,
înstrăinarea sau vînzarea pămîntului se făcea numai prin întărirea
expresivă a domniei. În prerogativele domniei mai întrau: dreptul de
judecată supremă, dreptul fiscal. Domnitorul era şi principalul administrator
al statului, el numindu-i pe dregători sau înfiinţa dregătorii. Tronul se
transmitea printr-un sistem mixt ereditar-electiv, bazat pe dreptul familiar al
dinastiei aflată la putere. În marea majoritate situaţia era determinată însă
de voia boierimii.
 
Sfatul domnesc era alcătuit din multi boieri. Domnitorul lua hotărîrile în
numele şi în prezenţa tuturor boierilor ai ţării. Situaţia demografică o putem
aprecia printr-o creştere evidentă a populaţiei, evidenţiată documentar prin
numeroase întemeieri de sate şi slobozenii. Potenţialul demografic fiind
ştirbit datorită războaielor şi fenomenelor de foamete şi epidemii. Pe o
suprafaţă de 92 000 km populaţia Moldovei constituia circa 900 000 de
locuitori din raportul de 10 locuitori la 1km (secolul XIV-XVI). Pe piaţa
Moldovei era facilitată circulaţia monedei autohtone leul, groşii de argint şi
ducaţii, cît şi a celor străine ca: asprul turcesc de argint, florinul unguresc
(unghi), zloţii polonezi sau tătăreşti, ducaţii de aur italieni. În Cnezatul
Moldova predomină formele de proprietate: feudală, bisericească (a
mănăstirilor şi episcopiilor) şi cea laică de danie.
 
Ca structură teritorial-administrativă Moldova se împărţea în ţinuturi şi
ocoale, avînd în teritoriu o ierarhie administrativă locală. Centrul acestei
unităţi teritorial-administrative era situat şi depindea de o cetate sau o
localitate urbană. Oraşele s-au format pe măsura dezvoltării activităţii
meşteşugăreşti, a separării meşteşugurilor de agricultură şi a dezvoltării
comerţului. Administratorii locali aveau atribuţii şi în domeniul instruirii oştirii
locale.
 
În anii 1381-1386 este înfiinţată Mitropolia Moldovei prin transformarea
episcopiei în mitropolie, care în 1401-1402 este recunoscută de
Constantinopol. Biserica a avut un rol important în apărarea tradiţiilor
spiritualităţii şi structurilor statale şi o contribuţie meritorie în dezvoltarea
culturii. Mănăstirile devin adevărate centre cărturăreşti şi de tipărire a cărţii,
servind şi ca redute de apărare a populaţiei în caz de primejdie
externă. Mitropolitul şi episcopii au intrat în Sfatul Domnesc, asigurînd
personalul cancelariei şi legitimarea actelor potrivit Canoanelor domniei.

Bazele teritorial-administrative ale statului sînt puse pe timpul

Domnitorului Alexandru cel Bun care consolidează ţara (1400-1432). O
puternică prosperare a Ţării Moldovei are loc în timpul Domnitorului Ştefan
cel Mare. Marele Domnitor rămîne în conştiinţa contemporanilor săi ca
apărător al creştinilor în lupta cu otomanii, fiind în decursul a 40 de ani ca
un scut de apărare pentru Europa, şi în care duce peste 20 bătălii şi
războaie.

 Alexandru cel
 Ştefan III-lea (Ştefan cel
Bun, Domn al
Mare şi Sfânt), Domn al
Principatului
Principatului independent
independent
Moldova
Moldova
 
Începînd cu sfîrşitul secolului XIV, cînd Imperiul Otoman se instalase la
Dunăre, devenind una din puterile ameninţătoare, în consecinţă Moldova
este obligată să ducă împotriva celei mai mari puteri a Europei un îndelung
război de apărare naţională. Din păcate, Principatele Dunărene nu au fost
susţinute în această luptă de regii vecini care nu au conştientizat
necesitatea luptei comune împotriva otomanilor. Tratate antiotomane
semnate de aceste state erau mai mult din datoria creştinească pentru a se
justifica pe plan internaţional. În rezultatul războiului de la Vaslui din 1475
oştile moldoveneşti cu un efectiv de 40 000 înving marea oştire turcească
în număr de circa 120 000 ostaşi turci. După bătălia strălucitoare, marele
voievod Ştefan cel Mare este elogiat de întreaga lume creştină, iar Papa de
la Roma Sixt al IV îl va numi „Atletul lui Cristos”. În 1486, după lupte
îndelungate, Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii. După moartea
domnitorului şi a campaniei sultanului Suleiman I în Moldova, este
recunoscută suzeranitatea Porţii Otomane. La sfîrşitul secolului al XVI –
sec. XVII această suzeranitate devine foarte restrictivă, turcii mărind
pretenţiile către Moldova şi birul plătit de către aceasta.

Una din instituţiile organizării statale era oştirea, ea fiind un component de

bază alături de domnie, aparatul administrativ-fiscal şi biserică.

Moldova ocupă o poziţie geografică de importanţă internaţională făcînd

legătură între estul şi centrul continentului. Spaţiul carpato-danubiano-
pontic a fost o zonă permanentă a intereselor economice şi politice a
marilor puteri. În perioada secolelor XIV-XVI Principatul este situat între trei
mari puteri expansioniste ale timpului: la vest regatul Ungar, mai tîrziu
Imperiul Habsburgic; la nord regatul Polon; la sud-vest şi sud-est Imperiul
Otoman. Strategia apărării independenţei a fost aplicată în dependenţă şi
în funcţie de împrejurări concrete, principiul fundamental de evitare a
războiului prin diplomaţie. Cînd căile diplomatice se epuizau se recurgea la
războiul general împotriva agresorului, angajînd în luptă întregul popor
pentru înfrîngerea duşmanului. Se îmbinau mijloacele economice, politice,
diplomatice şi militare în efortul permanent de menţinere a neutralităţii Ţării.
Oastea a reprezentat principalul mijloc de apărare a independenţei.
Ţărănimea a constituit temelia sistemului militar, tradiţia luptei întregului
popor. Această tradiţie este atestată în timpul războaielor de apărare duse
de Ştefan cel Mare împotriva turcilor 1473-1486, cît şi la urmaşii acestuia în
secolele următoare.
 
Astfel putem vorbi despre existenţa în Ţara Moldovei a Oastei permanente,
caracteristică pentru curtea domnească şi curţile boiereşti cetăţi şi paza
hotarelor şi Oastea mare, cea după cum am mai relatat compusă din toţi
bărbaţii Ţării ce pot ţinea arma în mîini. Reieşind din aceste componente,
Domnitorul putea să adune sub steagul ţării în caz de primejdie o oaste de
40 000 – 60 000 de ostaşi, cifre atestate de cronicarii străini în timpul
bătăliilor duse de Voievozii Moldoveni. De la mijlocul secolului al XVI-lea
ţărănimea a fost mai puţin chemată la oaste decît în perioada precedentă.
Păstrînd şi în continuare un caracter popular, oastea a trebuit adaptată la
noile realităţi şi exigenţe internaţionale, mărimea şi organizarea ei fiind
corelată şi cu veniturile financiare. Din secolul al XVI ea devine o oştire
permanentă bazată în cele mai multe cazuri pe categorii şi elemente
militare străine, baza constituind-o călărimea. Armele erau confecţionate de
meşterii din ţară sau erau importate din Transilvania, Austria şi din Lvov. În
afară de armele albe se foloseau armele de foc, care în secolul al XVI
devin cele mai mobile şi cele mai multe în Europa. Se foloseau
bombardele, culevrinele şi puştile grele (archebuzele), tunurile de cîmp şi
mortierele. Ţara Moldovei a dispus pe perioada secolelor XIV-XIX şi de
flotila Dunăreană şi Maritimă, care cuprindea şi cetăţile, punctele de
escală, porturile situate pe litoralul vestic al Mării Negre şi pe cursul
Dunării. Flota era organizată din nave mici care executau diverse
operaţiuni de aprovizionare, transport, recunoaştere şi asediu.

Dezvoltarea societăţii în secolele XIV-XV era strîns legată de efortul pentru

stăvilirea agresiunilor străine ale tătarilor, teutonilor şi turcilor. Dezvoltarea
procesului istoric de mai tîrziu a fost influenţat de cele mai importante
probleme ale politicii internaţionale: problema răsăriteană, căderea Hoardei
de Aur, centralizarea statului rus, consolidarea economică şi creşterea
potenţialului intern şi extern ale Poloniei şi Ungariei.

În perioada 1711-1821 Imperiul Otoman impune Moldovei dominaţiile

străine reprezentate la domnie prin greci-fanarioţi.
 
În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord a Moldovei (Bucovina),
Imperiului Habsburgic, iar în 1812, cedează Imperiului Rus, teritoriul dintre
Prut si Nistru, (Basarabia). În 1856, 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad şi Ismail) reintră in componenţa Moldovei. În 1859, Moldova se
uneşte cu Ţara Românească, pentru a forma Principatele Unite, numite din
1862, România, sub conducerea lui Alexandru Ioan CUZA.
 
Agricultura şi creşterea vitelor au fost pe parcursul secolelor principalele
ocupaţii ale locuitorilor Principatului Moldova. Principalele cereale cultivate
erau grîul, orzul, meiul, secara, ovăzul, hrişca şi mai tîrziu porumbul. Pentru
locuitorii aşezărilor rurale moldoveneşti creşterea oilor avea o însemnătate
deosebită, îndeosebi în satele de munte. O ramură importantă care
constituia totodată un suport exportului pe pieţele europene l-a constituit
albinăritul.

Dezvoltarea mineritului era încurajată de bogăţiile subterane existente în

Moldova în partea muntoasă, care la rîndul ei contribuia la dezvoltarea
meşteşugăritului, principalele ramuri fiind: textilele, prelucrarea metalelor,
lemnului şi producerea de ceramică. Meşteşugurile erau organizate în
bresle, constituite încă în secolul al XIV-lea. Localităţile urbane au avut un
rol important economic, politic dar şi militar. Principalele venituri statale
erau dările percepute în natură de la locuitori, vama şi amenzile. Negustorii
se bucurau de un regim de largă libertate comercială, avînd privilegii
acordate de domnie, să desfăşoare o intensă activitate de schimb. Aşa-
numitul drum comercial moldovenesc, care cuprinde aproape jumătate din
traseul ce lega Europa de Nord şi Marea Baltică de Marea Neagră a adus
la întărirea centrelor urbane: Cernăuţi, Hotin, Suceava, Baia, Roman, Iaşi,
Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi Bacău. Numărul oraşelor ajunge în
Moldova la cifra de 27, centre ce au avut un rol politic, economic şi militar
important.