Lucrare de seminar

Concilierea și Arbitrajul

Profesor coordonator: Student:

Specialist dr. C. I. Loghin Ivan Mihai

Specializarea: Resurse umane

Grupa: 3
Anul de studiu: 3
Forma de învățământ: ZI
Data predării eseului: 14/12/2021

-Negocierea și mediere conflictelor de muncă-

Semestrul 1 – Anul universitar: 2021/ 2022
 Introducere
În prezentarea de față mi-am propus să tratez aspecte legate de conciliere și arbitraj, atât
din perspectiva proceselor alternative de soluționare a diferendelor ce pot apărea între 2 sau mai
multe părți, dar făcând referire totodată și la aspecte din practica de conciliere și arbitraj din
România, care se bazează pe sistemul retributiv, respectiv pe cerințe imperative prevăzute în acte
normative aflate în vigoare în acest moment în țara noastră.

Conform articolului 231 din Legea nr. 53 din 2003 Republicată și Modificată cu
Copletările ulterioare, privind Codul Muncii, ,,prin conflicte de muncă se înţelege conflictele
dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori
drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.” 1
Legea reglementează concilierea ca o procedură facultativă preliminară ce presupune
încercarea soluționării pe cale amiabilă a diferendelor dintre angajatori și angajați. Concilierea
vizează conflictele individuale de muncă, în timp ce conflictele colective rămân supuse
modalităților de soluționare prevăzute de Legea dialogului social.
Conflictul individual de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea
unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile
colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din
alte acte normative. Cu alte cuvinte, putem să avem un conflict ori de câte ori una dintre părți nu
își îndeplinește obligațiile ori când drepturile unei părți nu sunt respectate.

CONCILIEREA
Concilierea reprezintă metoda de soluționare și sau administrare amiabilă a conflictelor
individuale de muncă, cu ajutorul unui conciliator, care favorizează procedurile de colaborare
pentru identificare a problemei, a obiectivelor și construirea soluțiilor și modalităților de punere
în practică a acestora, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul
consimțământ al părților.
Concilierea poate avea loc atât ca o consecinţă a prevederilor clauzelor contractuale cât si
ca urmare a dorinţei exprimate de părţi în acest sens. Concilierea nu are reguli de desfăşurare,
acestea fiind stabilite de către părţi, iar în ceea ce priveşte consecinţele acesteia, acestea nu pot fi
executate silit de către instanţele de drept comun, ci numai de bună voie.
Ca o recunoaştere a importanţei discuţiilor şi negocierilor între părţi în faza prejudiciară şi
ca posibilă cale de reducere a numărului litigiilor existente în faţa instanţelor de drept comun,
prin ultimele modificări ale Codului de procedură civilă român, legiuitorul a introdus
obligativitatea concilierii prealabile în materie comercială ca o condiţie pentru admisibilitatea
oricărei cereri de chemare în judecata (art. 7201 C.pr.civ.) în această materie.
Prin introducerea în Codul Muncii a art. 231,  părțile pot cuprinde în contract o clauză prin
care stabilesc că orice conflict individual de muncă se soluționează pe cale amiabilă, prin
procedura concilierii. Clauza poate fi negociată și asumată fie la încheierea contractului
individual de muncă, fie prin act adițional. De asemenea, procedura concilierii nu poate fi
impusă, fiind necesar acordul de voință al ambelor părți. 
Caracteristicile concilierii

1
Art. 231 din Legea nr. 53 din 2003RMC privind Codul Muncii

1
 a. Concilierea este proces privat consensual în care beneficiarii sunt de comun acord
să împuternicească unul sau mai mulți consultanți în vederea coordonării procesului de gestionare
sau soluționare a diferendului pe care îl au, care îi afectează sau de care sunt interesați.
b. Concilierea folosește metode bazate pe colaborare, empatie, câștig reciproc, în
scopul identificării procedurilor ce urmează a fi întreprinse în vederea administrării și/sau
soluționării conflictului care face obiectul acestei proceduri.
c. Problemele care sunt vizate de conciliere sunt de natură tangibilă și nu de naură
intangibil, cum ar fi spre exemplu relațiile interumane sau emoțiile.
d. Conciliatorul trebuie să fie imparțial, echidistant și neutru în cadrul procedurii pe
care o coordonează;
e. O condiție esențială și obligatorie în același timp pentru ca procesul de concilierea
să poată avea loc, este aceea că furnizorul de servicii trebuie să fie acceptat de toate părțile
implicate.
f. Conciliatorul nu poate avea calitate de arbitru în proces, nu are o poziție juridică și
nu acordă decizii în favoarea uneia sau a celeilalte părți, dar cu toate acestea, conciliatorul este un
expert în îndrumarea părților în luptă spre o soluționare.
g. De asemnea, conciliatorul nu poate avea altă calitate concomitent cu cea de
conciliator, iar informațiile obținute în urma acestui proces nu pot fi utilizate ca probe în cadrul
altor proceduri de soluționare, decât dacă beneficiarii stabilesc în mod expres acest lucru.

Concilierea poate fi de 2 tipuri: facilitativă sau directivă.

În cazul concilierii facilitative, ,,conciliatorul asistă părțile în clarificarea, formularea și
prioretizarea problemelor, obiectivelor, nevoilor, intereselor, construirea de soluții și condiții
relative și la implementarea acestora , precum și la redactarea acestora.” 2
Pe lângă elementele pe care le prezintă concilierea facilitativă, concilierea directivă mai
prevede și posibilitatea conciliatorului de a identifica și evalua elementele pozitive și negative ale
situației în care se află fiecare parte, poate oferi informații despre bune practici, opinii și sugestii
privind acțiunile ce urmează a fi întreprinse și la posibilitatea de soluționare a cauzei, cu condiția
să existe un acord scris, luat la cunoștință și asumat de toate părțile în acest sens.
Elemente caracteristice concilierii
oConfidențialitatea- furnizorul de servicii este obligat să asigure protecția informațiilor
obținute care privesc cauza din cadrul procesului pe care îl oordonează cât și beneficiarii.
 Respectarea principiului imparțialității, neutralității și echidisatanței- presupune ca în
cadrul procesului de conciliere, furnizorul să nu favorizeze pe una sau mai multe dintre părți, să
nu avantajeze sub niciun aspect niciun beneficiar, ci să trateze cu obiectivitate și non-
discriminare în aceeași măsură toate părțile implicate.
 Conciliatorul trebuie să înlesnească luarea deciziilor de către beneficiari în mod
independent, fără a introduce limitări.
 În cadrul procesului, părțile trebuie să beneficieze de respectarea drepturilor omului, de
tratament echidistant și non-discriminatoriu.
Părțile implicate în procesul de conciliere
2
Corneliu, Loghin, Management de conflict paradigme de tip restaurativ și metode alternative –note de
curs, p. 147

2
1. Beneficiarii
2. Conciliatorii
3. Furnizori de servicii cu rol de expertiză
4. Profesioniști, în cazurile impuse sau recomandate de norme legale
5. Împuterniciți

Etapele concilierii
1. În primul rând unul dintre beneficiari alege furnizorul de servicii, din proprie inițiativă.
Alegerea se realizează fără exista niciun fel de constrângere sau impunere;
2. Precesul este inițiat de una din părți prin întocmitea unei invitații și înaintarea ei către
cealaltă/celelalte părți cu menționarea subiectului conflictului, ce se urmărește prin
această procedură, precum și detalii organizatorice despre procesul de conciliere propus;
3. Acceptarea/ neacceptarea procedurii de către cealaltă/celelalte părți;
4. Alegerea unuia sau mai multor conciliatori, de comun acord, în vederea asistării;
5. Descrierea modului în care se va realiza procesul, respectiv a termenilor șii condițiilorde
participare. Această activitate este realizată de conciliator la prima întâlnire cu
beneficiarii;
6. Prezentarea de către fiecare parte a poziției și opiniilor proprii pe care le au cu privire
la diferend.
7. În cazul în care există un acord din partea beneficiarilor, pot fi transmise copii ale
documentelor și celorlalți participanți. În lipsa acordului părților, documentle vor fi
utilizate doar de către conciliator în scopul înțelegerii situației de fapt, caracterul
informațiilor fiind considerat a fi unul confidențial;
8. Organizarea de către conciliator de întâlniri consecutive separat cu fiecare dintre
beneficiari în parte, în scopul asistării acestora în vederea expunerii probemelor
identificate de părți și a soluțiilor identificate de acestea;
9. Întocmirea documentației de conciliere de către conciliator ( proces verbal de întâlnire,
contracte de conciliere etc)
10. Finalitatea procesului de conciliere poate avea ca rezultat ajungerea la un acord a
beneficiarilor sau nu. În cazul în care conflictul se stinge, conciliatorul va întocmi un
acord de conciliere, în caz contrar întocmind un proce verbal în care va descrie
activitățile desfășurate și rezultatele obținute.

3
 ARBITRAJUL
Arbitrajul este o metodă alternativă de soluționare a unui conflict, față de tribunal sau
judecătorie, având caracter privat. În administrarea acestei proceduri, părţile litigante şi
tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu
condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale
legii. 3
Această procedură dă posibilitatea părților participante la încheierea de contracte care să
prevadă ca orice litigiu decurgând din sau în legătură cu aceste înscrisuri să fie soluționat prin
procedura arbitrală. În cadrul acestei proceduri, părțile implicate se supun deciziei unei terțe părți,
numită arbitru,care tebuie să fie independent, neutru, imparțial, echidistant, fiind ales de comun
acord de către părți. Odată obținut acordului părților, în urma unei proceduri judiciare arbitrul
este împuternict să emită o hotărâre arbitrală comunicată părţilor, care are efectele unei hotărâri
judecătoreşti definitive, deci este obligatorie şi poate fi investită cu formulă executorie.
Arbitrajul instituţionalizat se desfăşoară după procedura prevăzută în Regulile de
procedură arbitrală aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie
1999 şi care au fost elaborate în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă - Cartea a IV-a
„Despre arbitraj” (art. 340-3703).
Caracteristicile arbitrajului
- o cale convenţională de soluţionare a litigiilor prin persoane particulare, care sunt
investite de părţile litigante să constituie tribunalul arbitral, pentru soluţionarea, printr-o hotărâre
definitivă şi obligatorie, a unui litigiu având ca obiect drepturi de care părţile pot dispune
- proces cu nivel mai scăzut de formalism decât în cazul procedurilor judiciare;
- furnizorul de servicii trebuie să fie imparțial, neutru, echidistant, independent;
- arbitrul hotărăște forma de cercetare a cauzei, cu condiția să nu existe o normă legală sau
o decizie contrară a părților în acest sens;
- Modalitatea traditională de organizare a arbitrajului(ad-hoc) - se poate organiza pentru
fiecare litigiu în parte, cu reguli proprii soluţionării acelui litigiu, într-un loc asupra căruia au
convenit părţile. Existenţa sa încetează deodată cu soluţionarea litigiului. Părţile trebuie să
asigure logistica necesară arbitrilor;
- Arbitrajul institutionalizat - presupune o structură organizatorică şi administrativă
prestabilită. Parţile beneficiază, contra unor taxe prestabilite, de serviciile unui secretariat, de o
listă de arbitri cu reputaţie în domeniul de interes, de norme procedurale verificate deja printr-o
practică indelungată şi frecventă, de săli de sedinţă
- În funcție de tipu de arbitraj, furnizorul de servici poate fi liber ales, poate fi ales dintr-o
listă, sau poate fi impus;
- Hotărârea emisă de arbitru poate fi folosită în cadrul altor procese de management al
conflictului, cum ar fi cele de tip retributiv.

Reguli de bază ale arbitrajului

Ca și în cazul celorlalte metode alternative de soluționare a conflictelor, furnizoriii de
servicii de arbiraj sunt obligați să fie imparțiali, neutri, independenți și echidistanți și să ofere
părților posibilitatea de a propune propriile soluții;
3
Art. 541 alin (1) și (2) din Noul Cod de Procedură Civilă

4
 Arbitrul nu poate avea calități multiple în cadrul procesului de arbitraj, nu poate favoriza
sau reprezenta o persoană și nu poate furniza mai multe tipuri de servicii în aceeași cauză chiar
dacă deține mai multe profesii, cu toate că, în practică, arbitrul este reprezentantul statului și pune
în aplicare prevederi ale sistemului retributiv;
În unele tipuri de arbitraj (facilitativ, directiv, evaluativ) regulile generale sunt stabilite de
comun acord de părți, spre deosebire de arbitrajul reglmentat, în care regulile sunt impuse de
arbitru sau de norme legale.
Participanți
 Beneficiarii- trebie să fie parte implicată, afectată sau interesată de o situație
conflictuală
 Persoane cu rol de susținere
 Furnizori de servicii de expertiză ssau consiliere
 Profesioniști impuși sau recomandați prin norme legale a fi prezenți
 
Tipuri de Arbitraj
1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional)
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj neinstitutional, fiind organizat de parti pentru solutionarea
unuilitigiu determinat, în afara unei institutii permanente de arbitraj.

Trăsăturile arbitrajului ad-hoc

• functionează numai în vederea solutionării unui litigiu; odată cu pronuntarea
sentintei,existenta acestei instante de arbitraj încetează;
• atât structura cât si regulile de procedură ale arbitrajului ad-hoc vor fi diferite, în
functiede interesele părtilor din fiecare litigiu;
•  părtile pot conveni ca sentinta arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă si
obligatorie;
• un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul vointei părtilor, unei
legistrăine atunci când o conventie internatională le autorizează să exercite o atare optiune;este
necesar să fie însă îndeplinită conditia ca legea străină preferată de părti să nu contrazică normele
imperative si de ordine publică din dreptul nostru ;
• instantele de judecata au obligatia de a desemna un supraarbitru când se
ivesc neîntelegeri între arbitri sau atunci când arbitrii desemnati nu sunt împuterniciti prin
compromis sau prin clauză compromisorie să-l aleagă ;
•pprin conventia lor, părtile pot încredinta solutionarea diferendului unui arbitru  sau unui
numar mai mare de arbitri; în cazul unui dezacord între părti, se va recurge la decizia unui tert sau
a unei autorităti;
2. Arbitrajul reglementat, administrat, instituțional sau judiciar
Arbitrajul instituţional are loc atunci când părţile au încredinţat misiunea organizării
arbitrajului unei entități specializate, litigiul soluţionându-se după reguli stabilite de
această. .Arbitrajul instituţional beneficiază în România de existenţa unei structuri permanente,
prestabilite, menite să asigure constituirea tribunalului arbitral şi anume, Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie. Aceasta este o
instituţie permanentă de arbitraj neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă, cu

5
exercitarea atribuţiilor ce îi revin, organizată să funcţioneze în conformitate cu propriul său
regulament.

În funcție de strategiile utilizate în cadrul proceselor, există:

a) Arbitraj facilitativ, directiv sau evaluativ – acesta conține atât regulile care se
aplică în cazul arbitrajului ad-hoc, dar ia în considerare și nevoile părților prin includerea în
hotărâre și a propunerilor comune ale părților;
b) Arbitrajul instituţionalizat- este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se
constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori
internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în
condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre
soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are
caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de profit.
În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este
autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei4
Arbitrajul instituţionalizat poate întocmi liste facultative cu persoane care pot fi arbitri sau
supraarbitri. Aceste liste nu au caracter obligatoriu.
În cazul în care părţile nu se înţeleg asupra arbitrului unic ori când o parte nu numeşte
arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de
desemnare este preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă regulile de procedură
ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel.
 Organizaţiile cu caracter asociativ sau cele constituite pentru apărarea intereselor unei
categorii profesionale nu pot să numească arbitri dintre membrii lor, în cazurile în care acestea
sunt în litigiu cu terţii. 5
Din punct de vedere cultural se disting 2 tipuri de arbitraj:
Tradițional- în care sunt utilizate cutume ale majorității grupului social/cultural;
Modern- sunt utilizate norme tehnice specifice pentru fiecare domeniu de activitate în parte.
În funcție nivelul de constrângere exercitat asupra beneficiarilor:
Non-determinativ- arbitrul comunică opinia sa sau o recomandare cu privire la soluțiile
ce pot fi identificate și însușite de părți;
Determinativ- părțile se obligă sau sunt obligate să accepte și să pună în aplicare decizia
arbitrului;
După modul în care este pornită procedura de arbitraj, acesta poate fi :
- Voluntar
- Obligatoriu

În urma defășurării procesului de arbitraj, se ajunge la o obținerea unei soluții, fiind foarte
puține cazurile în care aceasta nu poate fi identificată. Acest lucru depinde foarte mult și de

4
Art. 616 alin (1) și (2) din Noul Cod de Procedură Civilă
5
Art. 618 alin (1) - (3) din Noul Cod de Procedură Civilă

6
experiența arbitrului, sens în care participanții ar trebui să fie atenți la acest aspect în momentul
alegerii.
Față de procedurile judiciare, arbitrajul are avantajul de a fi mai puțin formal, cu o durată
de soluționare mai scurtă, de regulă până în 3 luni, costuri reduse și care pot fi împărțite între
participanți.
Arbitajul prezintă și o serie de dezavantaje, printre care se regăsește și nivelul de putere
de decizie ridicat al arbitrului, nivelul ridicar de distributivitate, contradictorietate și constrângere
al procesului precum și rigiditatea prevederilor aplicabile; 6

Bibliografie:
Corneliu, Loghin, Management de conflict paradigme de tip restaurativ și metode alternative –
note de curs, p. 145-165
Webografie:
https://lege5.ro/Gratuit/gyztaojtgy/codul-de-procedura-civila-din-2010
https://www.codulmuncii.eu/

6
Corneliu, Loghin, Management de conflict paradigme de tip restaurativ și metode alternative –note de
curs, p. 163-164