Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Poetul modern se manifestă, după cum afirmă Hugo Friedrich (Structura liricii moderne), ca „o
inteligenţă poematică şi un operator de limbaj”. El caută noi forme de expresie, cultivând ambiguitatea,
sugestivitatea şi polisemantismul ca generatori de poeticitate.
Una dintre direcţiile de inovare în literatură a fost estetica urâtului, ale cărei prime manifestări
semnificative le regăsim în romantismul francez şi care se impune apoi prin creaţia lui Charles Baudelaire, a
unora dintre simboliştii europeni şi a avangardiştilor de la începutul secolului XX. Aceştia contestă principiul
tradiţional că frumosul ar fi esenţa artisticului şi aleg să creeze în sensul grotescului, bizarului, trivialului,
bufoneriei, carnavalescului etc. Frumosul e resimţit ca artificial, plictisitor şi banalizat prin repetiţie. Artiştii
moderni sunt de-a dreptul dezgustaţi de frumosul ideal, dogmatizat, manierat, le joli, frumosul agreabil,
convenţional, decorativ, beletristic, de „ornamentele frumoase şi slute”, despre care vorbeşte şi Arghezi în
tabletele din volumul Icoane de lemn. Devalorizarea „artei frumoase” tradiţionale prin atitudinea anticalofilă
produce o adevărată reformă la nivelul temelor, al imaginarului şi al limbajului poetic.
Cea mai importantă oglindire a spiritului modern anticalofil din poezia română interbelică se regăseşte
în creaţia lui Tudor Arghezi, cu precădere în volumul „Flori de mucigai”, publicat în 1931. Aici, lirica
argheziană se aşază sub semnul categoriilor negative, autorul asumându-şi o poetică a antipoeticului. Ca şi
volumul de povestiri „Poarta neagră”, apărut cu un an înainte, ciclul „Florilor de mucigai” s-a născut din
experienţa detenţiei (1918 – 1919) trăite de Arghezi în închisoarea Văcăreşti, unde fusese închis din motive
politice. Detenţia i-a oferit materia primă pentru a crea o expresivitate poetică şocantă şi efecte stilistice noi.
Mesajul artistic din volum e acela că emoţia pe care o declanşează contemplarea urâtului poate fi cu mult mai
puternică decât cea indusă de frumos.
Volumul se deschide cu textul omonim (Flori de mucigai), veritabilă artă poetică a esteticii urâtului.
Fiind o artă poetică, tema acestuia o constituie chiar procesul creator de poezie. Titlul este o metaforă -
oximoron cu puternice ecouri baudelairiene, amintind de „Florile răului” ale marelui poet francez. El cuprinde
o îmbinare de cuvinte cu sensuri contrare: florile sunt expresia frumosului natural, iar mucegaiul expresia a
ceea ce e dizgraţios, murdar, insalubru, întunecat, nociv, deci a urâtului.
Titlul, macrosemn poetic, orientează receptarea textelor din volum ca poezii „înflorite” în domeniul
artei printr-o experienţă a coborârii în zona marginală şi întunecată a vieţii. Pe de altă parte, el este şi o
metaforă a chipurilor umane portretizate în volum: adolescentul din Fătălăul, ţăranul decedat din Ion Ion,
Tache, Rada şi Tinca (din textele ce le poartă numele) sau grupurile de deţinuţi din tablourile colective (Galere,
La popice, Cina, Sici-Bei). „Florile de mucigai” pe care poetul le oferă cititorilor sunt dovada că în urât există
o expresivitate, un potenţial artistic ce se cere exprimat. Evident, pentru aceasta e nevoie de alte instrumente
artistice decât cele tradiţionale, iar autorul le sugerează în textul programatic de deschidere.
Compoziţional, poezia e alcătuită din două secvenţe. Prima cuprinde o acumulare, prin enumeraţie, de
aspecte ale spaţiului scriptural şi sugerează proprietăţile noii estetici. Se pune, aşadar, în relaţie imaginea
efortului creator cu cea a sursei de inspiraţie. A doua parte, compusă dintr-un catren, constituie un fel de epilog
la aventura tensionată a eului liric.
Începutul poemului exprimă, prin imagini de o mare concreteţe, condiţiile neobişnuite de creaţie şi
starea de spirit a artistului. Poetul îşi asumă actul creator ca act vital, ca „scriere cu sine însuşi” („ Le-am scris
cu unghia pe tencuială”), semn al implicării totale şi dureroase în realitatea sublimată în poezie. Imaginea
sugerează, în acelaşi timp, regresia la forma primitivă a artei rupestre, involuţia condiţiei umane spre ipostazele
ei preistorice. Instrumentele obişnuite ale artei sunt astfel abandonate şi ni se propune un lirism neconvenţional
şi inconfortabil. El se naşte din impresii şi stări dramatice: teroarea întunericului, izolarea, singurătatea,
suspendarea într-un timp fără durată. Spaţiul carceral („firida goală”) este o realitate antiestetică. Ea determină
o cu totul altă predispoziţie creatoare din partea autorului, faţă de starea „de reverie” obişnuită a poeţilor
„inspiraţi” de muze, predispoziţie care se cere exprimată printr-un limbaj curajos, „brutal” ca însăşi lumea pe
care o evocă. „Stihurile” nu mai sunt rodul inspiraţiei divine sau al revelaţiei. De altfel, harul divin nici nu
coboară până în lumea renegaţilor din închisoare. Aici e o subterană infernală, abandonată de Dumnezeu, încât
aducătorii de revelaţii (taurul, leul, vulturul) despre care Sfintele Scripturi spun că i-au inspirat pe evanghelişti,
nu sprijină în niciun fel efortul poetului. În consecinţă, el scrie „cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul / care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. Eul poetic nu mai caută
sublimul cerurilor şi nu trăieşte fascinaţia absolutului.

1
 Poetul enumeră trăsăturile noului lirism; poezia urâtului se profilează într-un gol temporal („Sunt
stihuri fără an”) şi e un discurs din lumea morţii, ca un bocet arhaic („stihuri de groapă”). El surprinde
contradicţiile irezolvabile din natura umană: aspiraţia spre puritatea originară („setea de apă”) şi demonia
distrugătoare („foamea de scrum”).
Ieşirea din regimul inspiraţiei patronate de un Dumnezeu care nu se arată (Deus absconditus) este
sugerată şi prin imaginea unghiei îngereşti „tocite”. Lăsată răbdător „să crească”, ea se metamorfozează
grotesc într-o „gheară / Neputincioasă să se strângă”, de nerecunoscut, îmbolnăvită de infernul lumii. În
consecinţă, poetul se rupe de scriitura canonică: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Prin
scrierea „cu mâna stângă”, demonică, mâna care poartă stigmatul răului, el îşi asumă un lirism atipic, revoltat
şi provocator, devenind un Lucifer al poeziei care sabotează atotputernicia Frumosului în artă. Însă, dincolo de
orori, poetul ştie să descopere esenţa eternă a omenescului, dramul de frumuseţe incoruptibilă din oameni.
Ideatica din această ars poetica este susţinută de o retorică şi de procedee sintactice care
particularizează stilul arghezian. Arghezi este un poet al antitezelor şi al antinomiilor, fapt evidenţiat şi de
oximironul din titlu, una dintre figurile lui predilecte. Sensul metaforei oximoronice titulare e dezlegat abia la
mijlocul poemei, într-un vers dislocat: Florile de mucigai … (sunt) ...stihurile de-acum. Astfel plasată,
imaginea capătă un accent semantic de maximă intensitate şi îşi însuşeşte toate sensurile acumulate în
enumeraţiile anterioare.
Primul şi ultimul vers ale poeziei subliniază relaţia dintre actul scriptural şi instrumentul inedit pus în slujba lui,
„unghia” („le-am scris cu unghia”… „să scriu cu unghiile”), având ca efect stilistic simetria compoziţională.
Deosebit de sugestivă pentru reliefarea atitudinii nonconformiste a artistului este şi organizarea
imaginilor poetice în opoziţii: între două realităţi (înăuntru / afară, departe), două moduri ale lirismului
(revelaţie divină/ demonie) şi două instrumente ale scrisului (mâna dreaptă / mâna stângă). Paralelismul
sintactic contribuie, de asemenea, la intensificarea tensiunii lirice: stihuri fără an – stihuri de groapă; De sete
de apă – de foame de scrum. Observăm că cea de-a doua structură induce de fiecare dată o conotaţie mai gravă
şi un sens mai ermetic. Repetarea negaţiei în enumeraţie: …puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici
de vulturul…accentuează ideea rupturii cu sacrul.
Lexicul este de o extraordinară concreteţe: tencuială, părete de firidă goală, stihuri fără an, de groapă,
de sete de apă, de foame de scrum . Prezenţa elementelor lexicale arhaice (stihuri, părete, m-am silit) subliniază
ieşirea poetului din civilizaţia timpului său şi căderea în primitivitate.
Reforma sintaxei poetice pe care o realizează Arghezi în lirica noastră se observă şi în topica de o mare
libertate, în mod deosebit în inversiunea arhaică şi populară „Sau nu o mai am cunoscut”.
Nonconformismul, fronda modernă a lui Tudor Arghezi se manifestă, aşadar, atât la nivelul temei şi
imaginilor, cât şi în limbaj, ilustrând caracterul înnoitor al liricii sale. Asimilând în discursul poetic ceea ce în
mod curent era considerat inestetic, aşa cum anunţase în Testament, poetul transformă, într-adevăr, „bube,
mucegaiuri şi noroi” în „frumuseţi şi preţuri noi”. Ca „operator de limbaj”, el este un „Poeta artifex” (poet
artizan) sau un „Poeta faber” (poet făurar) al cărui geniu preschimbă tot ce atinge „în aur liric” (Pompiliu
Constantinescu).