Colegiul Național ,,Grigore Moisil Profil real Clasa a XI-a D

Diversitatea tematică, stilistică și de viziune în

epoca
marilor clasici

Georgescu Miriam
Paraschiv Mario
Săraru Tania
Stan Alexandru
Stan Nela
Stoica Andrei
Ungureanu Miruna

București, 2022
Cuprins

1. Epoca marilor clasici-scurt istoric.........................................................pg.

2. Parcursul marilor clasici.........................................................................pg.

2.1. Mihai Eminescu.....................................................................................pg.

2.2. Ion Creangă............................................................................................pg.

2.3. Ioan Slavici..............................................................................................pg.

2.4. I.L.Caragiale............................................................................................pg.

3. Operele literare...........................................................................................pg.

3.1. Luceafărul.................................................................................................pg.

3.2. Povestea lui Harap-Alb............................................................................pg.

3.3. Moara cu noroc.........................................................................................pg.

3.4. O scrisoare pierdută..................................................................................pg.

2
 1. Epoca marilor clasici-scurt istoric
2. Parcursul marilor clasici
2.1. Mihai Eminescu
2.2. Ion Creangă
Ion Creangă, născut la data de 1 martie/ 10 iunie 1837 la Humulești și decedat la data de 31
decembrie 1889 la Iași, a fost un scriitor român recunoscut datorită măiestriei basmelor,
poveștilor și povestirilor sale, acesta fiind considerat unul dintre marii clasici ai literaturii
române, mai ales datorită operei sale autobiografice ,,Amintiri din copilărie”.

Acesta avea o relație bună de prietenie cu Mihai Eminescu, iar acesta i-a recunoscut talentul
creactiv, îndemnându-l să scrie, ulterior fiind văzuți împreună la întrunirile societății
literare ,,Junimea”, condusă de Titu Maiorescu. Creangă a publicat în revista ,,Convorbiri
literare” mai multe povestiri printre care și opera oglindă a vieții sale, ,,Amintiri din copilărie”.
Primele trei părți au fost publicate în 1881-1882, iar a patra a cunoscut lumina tiparului în 1892.
Această lucrare cuprinde spectacolul vârstei fericite, al copilăriei, expunând trăirile acestuia sub
o notă simplistă și încărcată de umor.

2.3. Ioan Slavici

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad într-o familie relativ înstărită.
Acesta a început clasele primare în Șiria, gimnaziul l-a urmat la liceul maghiar din Arad și a
terminat cursurile liceale la Satu Mare. În 1869 s-a înscris la cursurile Facultății de Drept din
Budapesta unde a constatat o slabă pregătire a profesorilor, motiv pentru care s-a întors în Ardeal
pentru a lucra ca ajutor de notar pentru o perioadă. Mai târziu, pleacă la Viena pentru a studia
dreptul, unde îl cunoaște și se împrietenește cu Mihai Eminescu, de a cărui inteligență în raport
cu vâtstă este impresionat, menționându-l în repetate rânduri în volumul său memorialistic
„Amintiri”: „(...) în 1869, când a venit la Viena, Eminescu , deși nu împlinise încă vârsta de
douăzeci de ani, era un om nu numai cu multă știință de carte , ci totodată și sufletește matur și

3
(...) îndeosebi m ie, care eram cu doi ani mai în vârstă, îndrumător, ceea ce le-a mai fost
altminteri și altora dintre colegii lui români din Viena.” Între cei doi se creează o strânsă
prietenie, Eminescu chiar îndemnându-l pe Slavici să scrie, descoperindu-i potențialul. În 1870
Eminescu îl introduce pe Slavici la revista „Junimea”, unde îi face cunoștință cu Titu Maioresu.
În revista „Convorbiri Literare” publică comedia „Fata de birău”, mai târziu povestea „Zâna
Zorilor”. După o perioadă în care revine în țară pentru a lucra ca practiciant la un avocat, se
întoarce la Viena pentru a își termina studiile, unde se îmbolnăvește grav. După ce se vindecă se
reîntoarce la București și îsi prezintă opera „Popa Tanda”, moment important in evoluția
literaturii, fiind în sfârșit descoperit un nuvelist cu un potențial ridicat, așa cum precizează criticii
vremii respective. În 1877 Slavici devine redactor la ziarul „Timpul”, căruia i se alătură puțin
mai târziu Eminescu și Caragiale, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care preia în același an
funcția de director al ziarului. Contribuția adusă în presa de la vremea respectivă atât a lui
Slavici, cât și a celorlalți mari scriitori este una deosebită, îmbunătățind semnificativ domeniul
jurnalistic și al literaturii prin numeroasele scrieri publicate. În ceea ce privește publicațiile lui
Ioan Slavici, acesta a scris opere epice, printre care basme: „Zâna Zorilor”, „Florița din codru”,
„Doi feți cu stea în frunte”, nuvele: „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Budulea Taichii” și
romane: „Mara” și „Cel din urmă urmaș”, opere dramatice precum „Fata de birău”, „Bogdan-
Vodă” și „Gaspar Graziani”, iar scrierile memorialistice ale acestuia sunt „Închisorile mele”,
„Lumea prin care am trecut” și „Amintiri”. În cazul nuvelelor scrise de acesta, se remarcă doua
tipuri distincte, influențate direct de mersul societății de la finalul secolului XIX. În nuvele
precum „La crucea din sat”, „Gura satului” sau „Popa Tanda” acțiunea se petrece în Câmpia de
Vest, în cadre asemănătoare cu locurile unde a crescut autorul, respectiv Șiria, iar eroii sunt
portretizați, specific mediului rural, ca fiind modești, cinstiți și muncitori. Universul ecestor
opere este unul echilibrat, bazat pe principii morale solide și reguli și obiceiuri de neclintit,
transmise din generație în generație. Conflictul principal apare în situații de criză și este în
general declanșat de diferența de statut social dintre personaje între care adesea există și o relație
de iubire ce amplifică semnifiativ conflictul acțiunii. O caracteristică importantă a acestei
categorii de nuvelă este finalul fericit, acțiunea neîmpletindu-se cu evenimente tragice, iar în
cazul acestora personajele june nu părăsesc spațiul protector al satului, Slavici dorind să
evidențieze prin acest lucru pasiunea și admirația pe care o avea pentru universul spațiului rural
românesc. În altă categorie de nuvele, cea de care aparțin operele „Moara cu noroc”,

4
„Pădureanca”, sau „Comoara”, unde în contrast cu celelalte nuvele, sunt reliefate destine tragice
ale personajelor, marcate în mod special de dorința protagoniștilor de schimbare a statutului lor
social, cum se poate observa în cazul lui Ghiță din „Moara cu noroc”, care se lăcomește pe
măsură ce caută a-și schimba statutul social, goana după înăvuțire ducându-l la o dezumanizare
totală. Destinele tragice sunt declanșate pe de altă parte de părăsirea mediului protector al satului,
al tradiției și cunoscutului, personajele nereușind să se adapteze și suferind un sfârșit dramatic.
Fiind unul dintre prozatorii ardeleni realiști, alături de Liviu Rebreanu și Ion Agârbiceanu,
Slavici redă prin scrierile sale atmosfera satului ardelenesc de la sfârșitul secolului XIX într-un
mod realist și detaliat, prezentând viața socială a țăranilor români și nu numai, satele ardelenești
de la acea vreme remercându-se printr-o diversitate religioasă și etnică ilustrată și în operele
literare prin personaje de origine maghiară, germană, rromă, evreiască. Prin operele sale, Slavici
îsi propune să redea realitatea într-un mod cât mai autentic, lipsit de înfrumusețări ale ei și
adaugă adesea tente moralizatoare în operele sale, personajele fiind judecate după normele
morale ale societății vremii respective, al cărei context este puternic influențat de ușoara trecere
spre capitalism a lumii satului românesc și ardelenesc. Slavici mizează în particular pe
mentaliatea tradițională conform căreia „banu-i ochiul diavolului”, iar prin dorința de îmbogățire
și depășire a condiției, lucru de neconceput pentru vârstinicii satului, valorificați în opere drept
înțelepți, omul îsi va pierde „liniștea colibei”.

2.4 I.L.Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale, azi Caragiale, de linga
Ploiesti. Fratii tatalui sau Luca, Costache si Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuti pentru
activitatea lor plina de insufletire in vederea crearii unui teatru romanesc si al unui repertoriu
national. In familia lui Caragiale exista o temeinica traditie a dragostei si preocuparii pentru
teatru. Viitorul dramaturg a urmat scoala primara la Ploiesti. Dupa absolvirea scolii primare, Ion
Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale. In 1870 cind, la Ploiesti s-a produs o miscare
revolutionara care, avind la baza revolta maselor populare impotriva dinastiei, s-a prabusit din

5
cauza conducatorilor ei, demagogi liberali. Caragiale care a participat la aceasta miscare, avea sa
batjocoreasca mai tirziu aspectele ei de farsa in schita Boborul. Debutul literar Caragiale si l-a
facut la virsta de 21 ani (1873), incepind sa colaboreze la revista umoristica Claponul si
Calendarul claponului. La Ghimpele si Claponul, I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui
activitate de dramaturg si de prozator, de scriitor satiric. In acesti ani l-a cunoscut pe
M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet, despre care va scrie mai tirziu articole
clocotind de indignare impotriva celor vinovati de nefericirea lui (Ironie, Doua note). Cu
Eminescu, Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul conservator Timpul, unde mai lucra si Ioan
Slavici. Dind o izbutita traducere in viersuri a unei piese franceze Roma invinsa de Parodi,
Caragiale patrunde in cercul literar al Junimii. 54588lyo37nky5n Anii 1878-1890 reprezinta
epoca marilor creatii dramatice a lui I.L.Caragiale. incepind din 1877 Caragiale publica cronici
dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului romanesc. Deosebit de interesante sint
articolele tiparite in ziarul Romania literara, Cercetare critica asupra teatrului romanesc(1878).
Critica lui Caragiale se indreapta impotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru.
El critica actorii ce nu-si luau in serios rolurile, directorii de scena care montau piesele fara sa
respecte adevarul istoric. In noiembrie 1878 Caragiale citeste la Junimea prima sa opera de
proportii mai mari, comedia "O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879. Ea a
avut un mare succes. La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia
"O scrisoare pierduta", culme a creatiei dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre
nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din
viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste
gazeta Timpul. In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o
scurta vreme director al Teatrului National din Bucuresti. yk588l4537nkky In 1892 publica un
volumas de proza cuprizind nuvelele Pacat si O faclie de pasti. Aceste 2 scrieri dovedesc marele
sau talent de prozator. In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost
inmormintat la cimitirul Bellu. Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe
scena citeva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice.
(T.Maiorescu) Ion Luca Caragiale este, alaturi de Mihai Eminescu si Ion Creanga, unul dintre cei
mai mari scriitori ai poporului nostru. In opera sa, Caragiale urmareste, ca un scriitor clasic,
ambitia si orgoliul unei lumi care traieste intr-un moment favorabil afirmarii. El ilustreaza,
magistral, specificul si mecanismele parvenirii. I.L.Caragiale a creat o opera cu particularitati

6
care o unicizeaza in contextul literaturii romane, dar si universale, o opera in care se disting cu
usurinta 3 universuri diferite: comic, tragic si fantastic. Tragismul si fantasticul isi pun pecetea
asupra creatiei sale nuvelistice (O faclie de pasti, Pacat, La hanul lui Minjoala, Calul dracului, In
vreme de razboi, Kir Ianulea, Abu Hassan), in timp ce nota comica se face simtita in Schite (D-l
Goe, Vizita, Telegrame, Bubico) Comedii de moravuri si caracter (O scrisoare pierduta, O
noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea ). Farsa (D-ale carnavalului ). Autorul
Scrisorii pierdute este si creatorul schitei in literatura romana si, totodata, maiestrul ei nedepasit.
Desi acest gen literar a mai fost cultivat si de alti scriitori, lui I.L.Caragiale ii revine meritul de a
fi atins perfectiunea artistica intr-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care
zugravesc, intr-o maniera realista, o lume extrem de pitoreasca. In opera sa I.L.Caragiale si-a
selectat eroii din numeroase medii: din familie si scoala, din presa, din justitie, din lumea
mondena sau din viata politica. Scriitor citadin, el pune sa defileze in fata noastra burghezi
modesti si functionari inferiori, dar si oameni bogati , sus-pusi. Sunt evocate saloanele mondene,
berariile, agitatia strazii, scoala; sunt portretizati moftangii: avocati, profesori, preoti, invatatori
semiculti, toti alcatuid o lume extrem de pitoreasca a capitalei si a provinciei de la sf.sec.al XIX-
lea si inc.sec.al XX-lea. In critica care i-a facut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma ironiei.
El a scris undeva ca nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult decit risul. Scriitorul, care afirma: Eu nu
scriu decit despre viata noastra si pentru viata noastra,caci alta nu cunosc si nici ma intereseaza,
ca si T.Maiorescu si M.Eminescu se declara impotriva betiei de cuvinte, a incapacitatii de a
gindi, precum si a parventismului.

3. Operele literare

3.1. Luceafărul

3.2. Povestea lui Harap-Alb

,,Povestea lui Harap-Alb” a fost publicată în revista ,,Convorbiri literare” la data de 1 august
1887. Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparține grupului basmelor fantastice alături
de ,,Soacra cu trei nurori”, ,,Fata babei și fata moșneagului” și ,, Făt-frumos”. Pe lângă tematica
obișnuită a basmului, în general, care prezintă confruntarea dintre bine și rău, opera include
aspecte originale, specifice scrierii culte, subsumabile unei structuri narative de bildungsroman.

7
La nivelul stilului, oralitatea și comicul de limbaj sunt evidente. Ansamblul operei impune un
imaginar specific lui Creangă, care presupune umanizarea fantasticului, umorul debordant și
grotescul. Receptarea critică fixează viziunea operei lui Creangă ezitând între
caracterul ,,poporan” sau cult, caracterul satiric sau nesatiric, între jovialitate și cruzime.

Opera are în centru călătoria inițiatică a fiului de împărat, drumul spre maturizare. Acesta este
supus unui botez, în urma coborârii în fântână, dobândind o nouă identitate, Harap-Alb, dată de
Spân. Antagonistul devine răul necesar cu ajutorul căruia este posibilă maturizarea completă a
fiului de împărat. Acesta îl denumește Harap-Alb, întrucât în urma botezului, devine subalternul
Spânului, însă puritatea laturii de viță nobilă nu este neglijată. Personajele operei se împart în
mai multe categorii: de tip himeric (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă), de
tip ajutor/donator (calul, furnica, albina, Sfânta Duminică). Totodată, prezența obiectelor magice
(apa vie, apa moartă, nestematele din Grădina Cerbului, aripile magice date de furnică și albină)
și a numelor magice (fiul de crai este supus la o serie de trei probe, trei fiind numărul magic) îi
conferă operei un caracter fabulos, fiind integrată în lumea paginilor unui basm de poveste.

Studii critice

Ioan Milică afirmă că: ,, Și basmul <<Povestea lui Harap-Alb>> cuprinde un repertoriu
interesant de inserturi textuale de sorginte biblică și bisericească. Astfel, când fiul cel mare al
craiului se întoarce acasă rușinat după confruntarea cu ursul ivit pe nepusă masă de sub pod,
voinicul îi mărturisește tatălui: <<că am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada
fiarelor sălbatice. Și de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine știe, că mie unui nu-mi
trebuie nici împărăție nici nimic; doar n-am trăit cât lumea, ca să moștenesc pământul.”

,,În același timp, sfânta Duminică vorbește în stil gnomic și topește retorica de amvon în formele
limbii țărănești. Într-un prim dialog purtat cu Harap-Alb, personajul îi dezvăluie fiului de crai că
ea este puterea profetică de a cunoaște viitorul: << Hei, luminate crăișor! Cel-de-sus varsă darul
său și peste cei neputincios; se vede că așa place sfinției-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă și
stremuțuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, știu de dinainte ceea ce au de făcut să izvodească
puternicii pământului și adeseori râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor. Așa-i că nu-ți

8
vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au văzut ochii mei de-atâta amar
de veacuri câte port pe umerele acestea.” 1

3.3. Moara cu noroc

Personajele create de Slavici sunt sacrificate pentru a ilustra diferite eșecuri care pornesc în
general de la slăbiciunile și ispitele cu care se confruntau adesea oamenii societății din acele
timpuri, din care mai apoi să poată fi evidențiate principiile etnice sănătoase ce trebuie urmate
pentru a nu tulbura liniștea sufletească. Unul dintre păcatele de care naratorul s-a folosit ca
inspirație în scrierile sale, unul pe care l-a sancționat necruțător, este goana după înavuțire. În
abordarea acestei teme, Slavici a apelat la cadrul în care statuturile înalte încep să se integreze
printre oamenii de rând ai satului transilvănean, lucru ce tulbură apele și își pune amprenta
asupra conștiinței sătenilor. Această temă a fost prelucrată și în opera ,,Mara”, însă, niciuna
dintre operele sale nu a reușit să atingă nivelul nuvelei sale realiste ,,Moara cu noroc”. Tema
acestei opere o reprezintă efectele nefaste si dezumanizante pe care setea după înavuțire le atrage
inevitabil atât asupra vieții de familie a personajului central, cât și asupra statutului său
psihologic, în contextul societății ardelenești. ,,Moara cu noroc” are la bază convingerea
naratorului asupra faptului că goana după înavuțire conduce la dezastru, la amăgire, la neliniște,
la destrămare, chiar și la moarte. Aceste lucruri sunt evidențiate prin destinul cizmarului Ghiță.
După ce Ghiță reușește să-și schimbe statutul, acesta se simte foarte împlinit și fericit la moară,
însă nu pentru mult timp. Apariția lui Lică Sămădăul tulbură liniștea familiei, dar și pe cea
interioară a lui Ghiță, întâlnirea dintre cei doi marcând debutul conflictului interior al acestuia,
punctul de pornire al înstrăinării și dezumanizării sale, dar și a conflictului exterior dintre Ghiță
și Lică. Astfel, Ghiță dezvoltă gânduri contradictorii care îl macină: dorința de a face bani alături
de Lică și dorința de a fi un soț bun, un tată dedicat și un om muncitor în fața societății. Acest
conflict interior îi afectează portretul moral care se află într-o continuă degradare pe tot parcursul
operei, ultima secvență în care își omoară soția reprezintă pragul cel mai de jos al dezumanizării
și susține involuția protagonistului dintr-un cârciumar apreciat de toți, într-un complice al un

1
https://www.academia.edu/33987983/Coresponden%C8%9Be_biblice_%C3%AEn_pove
%C8%99tile_lui_Ion_Creang%C4%83-8 – 8 februarie, ora 14:45

9
unor nelegiuiri, iar acțiunile sale au ca urmare destinul tragic de care are parte. Slavici nu arata
slăbiciune față de personajele sale, nu intervine în ameliorarea destinelor lor, păstrând duritatea
și greutatea vieții sătenilor, lucru ce îi oferă titlul de maestru realist. Astfel, în viziunea
scriitorului, destinul nu poate fi împiedicat, de aceea el nu intervine în a da explicații legate de
alegerile făcute de personajele sale, ci lasă acțiunea să curgă natural și firesc urmând destinul
fiecăruia. Acesta descrie: ,,Atât se simțea de ticăloșit și de slab el însuși, încât [...] încetul cu
încetul se lasă în voia întâmplării”. Până și personajele sunt conștiente de urmările destinului și
nu se opun. Portretul lui Ghiță este concentrat pe schimbarea morală si psihologică, marcând un
contrast între incipit când acesta este descris ca ,,un om harnic si sârguitor, era mereu așezat și
pus pe gânduri, se bucura când o vedea pe dânsa veselă”, însă după asocierea cu Lică, Ghiță ,,se
făcuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea
cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”. Destinul este introdus de narator în multe secvențe
reprezentative, tocmai pentru a susține tema. Ghiță se ascunde în spatele scuzelor și dă vina pe o
voință a destinului căruia nu-i se poate opune și care-i controlează acțiunile ,,Așa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”. Slavici pune foarte
mult accent pe finalul care cumva cuprinde esența tuturor evenimentelor descrise: din complice
la crime, Ghiță, devine ucigașul propriei soții, această scenă marcând apogeul dezumanizării
sale. Acțiunile sale atrag inevitabil destinul tragic de care are parte, fiind împușcat de Răuț.
Marele clasic reușește prin necruțătoarele evenimente descrise să ilustreze adevărata față a
societății. Pune in evidență adevărata “valoare” din acele timpuri: averea, subliniind faptul că
aceasta reușește să-i facă pe oameni să-și compromită conștiința, adevărata comoară a fiecăruia.
Deși în prim plan opera descrie o mediocritate, naratorul reușește să inspire făcându-i pe oameni
să realizeze cu ce se confruntă și cât de mare poate fi decăderea umană.

3.4. O scrisoare pierdută

10
Capodoperă a dramaturgiei naţionale, O scrisoare pierdută (1884), comedie în patru acte, evocă
viaţa publică şi de familie de la sfârşitul secolului trecut. Acţiunea se desfăşoară în "capitala unui
judeţ de munte"' (numele localităţii nefiind specificat, situaţia poate fi generalizată), pe fundalul
unei agitate campanii electorale, între avocatul Nae Caţavencu şi grupul fruntaş al conducerii
locale (Zaharia Trahanache, Ştefan Tipătescu) izbucneşte un conflict iscat de pierderea unei
scrisori de amor pe care prefectul Tipătescu i-o adresase soţiei lui Trahanache, Zoe. Dornic de
parvenire, Caţavencu recurge la şantaj pentru a obţine candidatura, instrumentul acestuia fiind
tocmai scrisoarea. Dar când Zoe, Tipătescu şi Trahanache se hotărăsc să îl aleagă pe adversar, pe
lista candidaţilor este trecut, din ordinul autorităţilor de la centru, un nume necunoscut: Agamiţă
Dandanache. Ghemul întâmplărilor se încâlceşte foarte tare în actul al III-lea, dar soluţia vine de
la poliţaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. In teribila
încăierare acesta îşi pierde pălăria şi, o dată cu ea, scrisoarea, devenind astfel inofensiv, nevoit să
accepte patronajul "coanii Zoiţichii". De fapt, Nae Caţavencu vede în această atitudine o altă
modalitate de a parveni. Lucrurile se limpezesc lent dar sigur în actul al IV-lea, când eroii fac
abstracţie de "micile pasiuni" şi toată lumea se împacă. O scrisoare pierdută atrage atenţia şi prin
arta compoziţiei. Scriitorul creează un conflict fundamental - pierderea scrisorii -, care dă unitate
operei, dar şi altele secundare iscate, de exemplu, de alerta cuplului Farfuridi-Brânzovenescu,
care se tem că nu sunt consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism,
sau de apariţia lui Dandanache, care încurcă situaţia. Pe parcurs, complicaţiile se amplifică din ce
în ce mai tare şi această accentuare gradată este un procedeu artistic cunoscut sub numele de
tehnica bulgărelui de zăpadă, ce rezultă din repetiţia, evoluţia inversă şi interferenţa diverselor
serii de personaje aflate în conflict. Repetiţia este asigurată prin revenirea Cetăţeanului
turmentat, a cărui apariţie nu rezolvă conflictul până în momentul când este găsită scrisoarea.
Există şi o evoluţie inversă a evenimentelor faţă de momentul iniţial. Astfel, Caţavencu, care la
început era stăpân pe situaţie, este învins, iar grupul Zoe, Trahanache, Tipătescu triumfă, în ciuda
dificultăţilor pe care le-a avut de înfruntat. La rândul ei, interferenţa personajelor din final
conduce la aplanarea tuturor conflictelor. Eroii sunt mulţumiţi de ceea ce au obţinut şi mai ales
sunt mândri de imaginea pe care fiecare şi-'o făureşte despre propria persoană. Dar Caragiale nu
se remarcă numai prin arta de a compune, el este şi cel mai mare creator de caractere din
literatura română. Ca orice personaj de factură clasică, eroii săi sunt dominaţi de o trăsătură;
acest fapt însă nu presupune o lipsă de interes pentru omul social, culoarea locală sau pen- tru

11
particularităţile psihice şi de limbaj. Referindu-se la tipurile caragialiene, Pompiliu Con-
stantinescu le clasifică în: tipul încornoratului (Trahanache, Crăcănel, Pompon, Dumitrache),
tipul primului amorez (Tipătescu, Chiriac, Nae Girimea, Rică), tipul cochetei şi al adulterinei
(Miţa, Zoe, Ziţa, Veta, Didina), tipul funcţionarului (Catindatul), tipul demagogului (Caţavencu,
Farfuridi, Dandanache), tipul confidentului (Efimiţa), tipul raisonneu-rului (Nae Ipingescu,
Brânzovenescu), tipul servitorului (Pristanda), tipul cetăţeanului (Conu Leunida, Cetăţeanul
turmentat). Autorul alege ca modalităţi de caracterizare: faptele, gesturile, atitudinea şi "acţiunile
lor. La conturarea personalităţii acestora mai contribuie onomastica, limbajul şi caracterizările
făcute de către alte personaje. De exemplu, Trahanache îl caracterizează pe Tipătescu, iar
Pristanda pe Caţavencu, dar şi pe Tipătescu ("moşia-moşie, foncţia-foncţie, coana Joiţica-coana
Joiţica, trai neneaco, pe banii lui Trahanache"). Universul piesei este populat de numeroase
personaje aflate într-o continuă agitaţie, prin care fiecare urmăreşte să îşi atingă un scop
determinat. Având convingerea că oamenii sunt turnaţi după calapoade diferite, dramaturgul îşi
înzestrează eroii cu trăsături distincte. Astfel, nenea Za-haria este un vanitos înşelat, un înrăit de
o viclenie rudimentară (la şantajul lui Caţavencu pregăteşte un contraşantaj); posedând o gândire
plată, este capabil să se entuziasmeze de o expresie de genul "într-o soţietate fără moral şi fără
prinţipuri, care va să zică că nu le are". Temperamentul său domol, într-un fel şi el expresie a
şireteniei, este sugerat de ticul verbal "ai puţintică răbdare", dar şi de numele care creează ideea
de tergiversare, de zahariseală (trahanaua este o cocă moale). Are capacitatea de a se adapta după
cum îi dictează "enteresul" sau ordinelor celor "de la centru". Prezidentul "atâtor comitete şi
comiţii" este încadrat în seria încornoratului simpatic, deoarece refuză cu fermitate să creadă în
autenticitatea scrisorii de amor. Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este tipul junelui-prim,
dominat de un puternic orgoliu, cu o gândire medievală. Zoe Trahanache, la rândul său, este cea
mai distinsă figură feminină din teatrul lui Caragiale. Este voluntară şi autoritară. Când îşi dă
seama că trebuie să îl voteze pe Caţavencu, ea îl ameninţă pe- Tipătescu: "Eu îl aleg, eu şi cu
bărbatul meu!". Referindu-se la numele tandemului Farfuridi-Brânzo-venescu, Ibrăileanu
observa că au rezonanţe culinare. Farfuridi este" un demagog, tipul prostului fudul, iar
Brânzovenescu devine ecoul acestuia. Nae Caţavencu, avocat, directorul ziarului Răcnetul
Carpaţilor, demagog şi el, este un ambiţios fără tenacitate, aşa se explică evoluţia defavorabilă a
situaţiei lui. Pe Agamiţă Dandanache îl surprinde autorul foarte bine în afirmaţia: "am găsit un
personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". In ceea ce îl priveşte pe

12
Cetăţeanul turmentat, acesta este simpatic, dar nu şi inocent (înainte de a da scrisoarea
"andrisantului", o deschide şi o citeşte la lumina unui felinar); iar poliţaiul Pristanda, fire
slugarnică, se ghidează în viaţă după principiul soţiei: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot si papă-i tot că
sătulul nu crede la ăl flămând!". Intenţia vădită cu care Caragiale scrie O scrisoare pierdută, ca de
altfel şi celelalte comedii, este de a satiriza. Arma cea mai potrivită este umorul. Iată de ce "râsul
său este vitriolant, pornit dintr-o sacră mânie" (Al. Paleologu). Sursele comicului sunt variate.
Mai întâi izvorăşte din existenţa unor fapte neprevăzute şi a unor cupluri inedite: Farfuridi-
Brânzovenescu sau triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache. In cazul acesta este vorba de
un comic al situaţiilor. Există şi un comic al intenţiilor, care îşi trage sevele din atitudinea
autorului faţă de propriile personaje. El se simte atras faţă de ele, dar nu ezită să le pedepsească
atunci când devin ridicole. Remarcăm apoi comicul caracterelor. Ca şi în comedia clasică, în O
scrisoare pierdută sunt caractere comice: demagogul, fudulul, prostul, arivistul, păcălitorul
păcălit, mincinosul, lăudărosul etc. In studiul Nume proprii in opera lui Caragiale, Ibrăileanu
sublinia că aceste personaje memorabile "fac concurenţă stării civile". El se referea la puterea de
sugestie a onomasticii, numele fiind încă un prilej pentru râsul sarcastic. Astfel, Trahanache
sugerează amânarea, Caţavencu vine de la "cată", Pristanda de la un joc moldovenesc în care se
bat paşii pe loc, fără să se ajungă niciunde. In al patrulea rând, există şi un comic de limbaj.
Unele cuvinte sunt pronunţate greşit ("famelie", "andri-sant"); este utilizată etimologia populară
("scrofulos", "capitalişti" pentru locuitori ai Capitalei); alteori, termenii îşi pierd proprietatea:
"liberschimbist" înseamnă pentru Caţavencu "elastic în gândire". Sunt încălcate regulile
gramaticale şi ale logicii. De aici polisemia ("ne-am răcit împreună"), contradicţia în termeni
("12 trecute fix"), nonsensul ("să se revizuiască primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica..."),
truismele - adevărurile evidente ("un popor care nu merge înainte stă pe loc"), expresiile
tautologice ("intrigi proaste"), construcţiile prolixe şi asociaţiile incompatibile ("industria română
este admirabilă, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire"). Umorul este obţinut şi prin repetiţia
obsedantă a unor expresii ("ai puţintică răbdare", "curat murdar", "curat constituţional", "curat
condei"), precum şi din interferenţa stilurilor (Caţavencu i se adresează lui Pristanda într-un mod
ceremonios. Dandanache îşi ţine discursul în faţa mulţimii care îl aclamă pe un ton familiar, se
bâlbâie, iar frazele sunt incoerente). Aşadar, umorul celui mai mare dramaturg român "este
inefabil ca şi lirismul eminescian" (George Călinescu), un umor care face ca opera, pe care
Maiorescu o compară cu o pădure formată din arbori înalţi, tufişuri şi fire de iarbă, fiecare plantă

13
având farmecul ei, să se remarce printr-o incontestabilă viabilitate. Concluzionând asupra valorii
dramaturgiei lui Caragiale, se confirmă aprecierea potrivit căreia scriitorul este "un fel de
Moliere al românilor". G. Călinescu sublinia faptul că teatrul lui Caragiale este plin de ecouri
memorabile, comparând teatrul cu un spectacol de operă italiană al lui Verdi, scene de la care
publicul continuă să fredoneze o melodie sau să rostească sintagme din opera lui Caragiale. Titu
Maiorescu, în studiul din 1885 Comediile d-lui Caragiale, avea să sublinieze modernitatea
comicului de factură universală reieşit din sistemul de relaţii psiho-sociale prin excelenţă.
Subliniind înălţarea prin artă, T. Maiorescu remarca subtilităţile lui Caragiale de a caracteriza
"spoiala civilizaţiei". Alexandru Paleologu afirmă: "Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea
noastră o acţiune socratică". De asemenea, critica şi istoria literară reţin în ceea ce priveşte
valoarea dramaturgiei lui Caragiale şi un fel de eufonie lingvistică, care ascunde de fapt
semnificaţii profunde ale operei. Originalitatea comicului la Caragiale ţine de combinarea
inimitabilă a tuturor mijloacelor artistice.

14
15