CURS III

Căsătoria. Efectele personale.

Efectele patrimoniale. Regimuri matrimoniale.

Efectele căsătoriei. Drepturile si îndatoririle personale ale soţilor

Raporturile personale dintre soţi sunt reglementate în Capitolul V din Titlu II, Cartea a
II a - Despre familie, art. 307- 311 din Codul Civil, aceste dispoziţii fiind aplicate indiferent de
regimul matrimonial ales de soţi şi fiind guvernate de obligaţia soţilor de a hotărî de comun
acord în tot ceea ce priveşte căsătoria. Codul Civil se reglementează drepturile şi îndatoririle
personale ale soţilor, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în sensul că sunt
precizate expres obligaţiile personale ale acestora privind respectul reciproc, fidelitatea şi
sprijinul moral, dar, în acelaşi timp, este ocrotită şi independenţa socială şi profesională a
fiecăruia dintre ei, prin interdicţiile privind cenzurarea corespondenţei, a relaţiilor sociale sau a
alegerii profesiei celuilalt soţ, prin aceste măsuri asigurându-se egalitatea dintre soţi.9
Încălcarea unora dintre obligaţiile mai sus menţionate poate constitui motiv de divorţ sau poate
conduce la obligaţia celui vinovat la plată de despăgubiri.
1. Numele soţilor
Art. 282 C.civ. prevede faptul că la încheierea căsătoriei soţii sunt obligaţi să declare în
faţa delegatului de stare civilă numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, legea
oferind următoarele variante:
1. fiecare dintre soţi îşi va putea păstra numele avut anterior încheierii căsătoriei;
2. soţii hotărăsc să poarte ca nume comun numele unuia sau altuia dintre soţi;
3. soţii pot hotărî să adopte ca nume comun de familie numele lor reunite;
4. un soţ poate să decidă şi să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să
poarte numele lor reunite.
Soţul supravieţuitor care a purtat în timpul căsătoriei anterioare numele soţului
predecedat, va putea păstra acest nume în continuare, chiar şi după ce se recăsătoreşte.
Soţii sunt obligaţi să poarte pe durata căsătoriei numele declarat în faţa delegatului de
stare civilă; dacă s-au hotărât să poarte un nume comun, nici unul dintre ei nu va putea solicita
schimbarea acestuia pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.

1
2. Obligaţia de sprijin moral reciproc
Această îndatorire este o componentă esenţială a relaţiilor personale dintre soţi;
obligaţia sprijinului moral reciproc are un caracter juridic, este prevăzută în art. 309 C. Civ. şi
se poate concretiza sub diferite forme: spre exemplu, încurajarea şi susţinerea celuilalt în
vederea depăşirii unei situaţii dificile sau îngrijirea devotată a soţului suferind. Neîndeplinirea
obligaţiei de sprijin moral poate afecta grav relaţiile de familie, având ca rezultat subminarea
afecţiunii şi încrederii reciproce ceea ce nu poate duce decât la desfacerea căsătoriei.
3. Obligaţia de coabitare
Îndatorirea soţilor de a locui împreună reprezintă una din premisele efective ale
scopurilor naturale ale căsătoriei. Hotărârea viitorilor soţi de a se căsători şi de a întemeia o
familie implică traiul comun al acestora în cadrul aceluiaşi domiciliu. Soţii îşi stabilesc de
comun acord locuinţa pentru că în ceea ce priveşte căsătoria, dreptul de a decide le aparţine în
exclusivitate. Pentru motive temeinice, soţii se pot hotărî de comun acord să aibă în mod
temporar locuinţe separate, însă refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu
celălalt poate constitui motiv de divorţ.
4. Obligaţia de fidelitate
Este o îndatorire de ordin personal, nepatrimonial şi are un caracter moral şi juridic
deopotrivă, fiind prevăzută expres de art. 309, alin. 1 C.civ. – soţii îşi datorează reciproc respect,
fidelitate şi sprijin moral. Prezumţiile legale de paternitate în ceea ce priveşte copilul născut sau
conceput în timpul căsătoriei rezultă din ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate.
În virtutea principiului egalităţii dintre sexe, obligaţia de fidelitate este valabilă şi pentru bărbat.
5. Îndatoriri conjugale:
Acestea există chiar dacă soţii nu au un domiciliu comun şi sunt despărţiţi în fapt.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

Relaţiile patrimoniale sunt consecinţa relaţiilor personale. Viaţa în comun, gospodărirea
în comun implică împletirea intereselor patrimoniale dintre cei doi soţi cu privire la drepturile
şi obligaţiile acestora.

Regimurile matrimoniale

Noțiunea de regim matrimonial poate fi receptată într-un sens restrâns, dupa cum poate
avea și o semnificație mai largă.

2
 Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înțelegem doar ansamblul de reguli
care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți privind repartiția între aceștia a puterilor, a
averii și datoriilor căsătoriei1.
Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus și raporturile
pecuniare dintre soți și terți, indiferent dacă aceștia sunt persoane străine complet de căsătorie
sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinții soților, afini, etc.)2.
Regimul matrimonial reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile stabilite între soți sau între unul sau ambii soți, pe de o parte, și terțe persoane, pe de
altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei sau
dobândite pe parcursul acestei, precum și obligațiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau
în vederea îndeplinirii sarcinii căsătoriei3.
În reglementarea Codului Civil, dar și a numeroase legislații străine, regimul
matrimonial este accesoriul inseparabil al căsătoriei4; în lipsa unei convenții prin care viitorii
soți sau, dupa caz, soții, să fi ales cadrul relațiilor pecuniare dintre ei, li se va aplica regimul
matrimonial de drept comun, în cazul nostru acela al comunității legale de bunuri (art. 329
C.civ.). Așadar, fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, de origine legală sau
conventională, nefiind permisă o înțelegere prin care soții ar refuza orice modalitate de
reglementare a intereselor lor patrimoniale5.
Descompus în secvențe, realizarea acestui obiectiv reclama, cumulativ:
a) organizarea repartizării activului și a pasivului patrimonial între soți; distribuirea
bunurilor determină compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soți și constituie criteriul
substanțial pentru caracterizarea juridică a unui anumit tip de regim matrimonial, fie
comunitar, fie separatist;
b) delimitarea puterilor pe care le au soții asupra bunurilor lor, adică în ce condiții vor
putea încheia acte de administrare, de folosință și de dispoziție asupra acestora, cum vor
asuma datorii și cum vor răspunde față de creditori (divizibil ori solidar). Ca întindere, aceste
puteri variază în funcție de tipul de regim matrimonial;
c) stabilirea de modalități privind lichidarea regimului matrimonial pentru cazul încetării
sau modificării acestuia.

1
Ph. Malaurie, Lex regimes matrimoniaux, Ed. Cujas, Paris-1999, p. 35.
2
P. Vasilescu, op. cit., p. 20.
3
N. C. Aniței, op. cit., p. 19.
4
E. Florian, op. cit., p. 3.
5
E. Florian, Dreptul familiei, ed. a IV-a, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 43.

3
 Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soților, există un set de reguli
aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale alcătuiesc constituția6 regimurilor
matrimoniale, creația doctrinară numindu-l regim primar7.
Având în vedere prevederile art. 312-338 C.civ., putem defini regimul primar ca fiind
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soți sau între unul
sau ambii soți, pe de o parte, și terțe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect
bunuri existente în momentul încheierii căsătorie, dobândite pe parcursul acesteia, precum și
obligațiile contractuale în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor
căsătoriei și care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi
sunt suspuși soții8.
Regimul primar reglementează: regimul juridic al locuinței familiei (art. 321-324
C.civ.), a obligațiilor fiecăruia dintre soți în legătură cu sarcinile căsătoriei (art. 325-328 C.civ.),
stabilirea coordonatelor generale ale independenței economice și sociale ale fiecăruia dintre soți
(art. 317, art. 327-328 C.civ.), precum și a mecanismelor de „dozare a puterilor” soților (art.
315-316 C.civ.).
Dacă soții nu au încheiat o convenție matrimonială (ori aceasta este nulă, anulată), nu
înseamnă că soții nu au un regim matrimonial, pentru că lor li se aplică regimul de drept comun,
și anume cel al comunității de bunuri9.
Mai trebuie menționat faptul că prevederile art. 325 alin. (2) C.civ. permit o derogare
de la regulile regimului primar, referitor la criteriul contribuției la cheltuielile căsătoriei în
raport de mijloacele fiecăruia, care poate fi modificat prin convenția matrimonială.
Fiecare mariaj are un regim matrimonial, fie cel legal, fie unul convențional pentru care
soții au optat; oricare ar fi regimul matrimonial, acesta se va articula în jurul dispozițiilor
imperative ale regimului primar.

6
G. Cornu, Lex regimes matrimoniaux, Ed. PUF, Paris, 1997, p. 79.
7
Cu același înțeles, întâlnim și expresiile: statut patrimonial de bază, statut fundamental, statut imperativ de
bază, regim primar imperativ.
8
N. C. Aniței, op. cit., 2012, p. 42.
9
E. Florian, op. cit., 2015, p.6.

4
Principiile regimurilor matrimoniale
În literatura de specialitate10 au fost surprinse anumite reguli generale care pot regăsi în
orice structură a unui regim matrimonial. Aceste principii nu fac decât să imprime un specific
aparte materiei regimurilor matrimoniale. Putem să reținem următoarele principii:
a) principiul egalității în drepturi și obligații a soților, ca transpunere a principiului
constitutional al egalității dintre sexe11;
b) principiul libertății alegerii regimului matrimonial;
c) principiul mutabilității regimului matrimonial- însemnând posibilitatea recunoscută
soților de a înlocui sau de a modifica regimul lor matrimonial;
d) principiul accesorialității, în sensul că regimul matrimonial, având ca rol organizarea
raporturilor patrimoniale dintre soți, dintre aceștia și terți, presupune un cuplu căsătorit.
De aici decurg două consecințe esențiale12:
̶ nu există regim matrimonial în afara căsătoriei. Efectele oricărui regim matrimonial,
fie conventional, fie legal, se produc doar de la data încheierii căsătoriei și se întind
în timp până la data încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei;
̶ scopul convenției matrimoniale este subordonat scopului căsătoriei, deci familiei,
nefiind admisă deturnarea ei de la această finalitate.

Regimul comunității legale

Ori de câte ori soții nu au propria convenție matrimonială încheiată anterior căsătoriei
sau, deși au încheiat o astfel de convenție, ea este nulă sau anulată, raporturile patrimoniale
dintre ei sunt supuse regimului matrimonial de drept comun al comunității legale, reglementat
prin art. 339-359 C.CIV. Până la intrarea în vigoare a actualului Cod Civil, regimul matrimonial
unic era acela al comunității de bunuri.

Activul patrimonial
Bunurile comune ale soților.
C.civ. utilizează în art. 339 noțiunea de „bunuri dobândite în timpul regimului
comunității legale de oricare dintre soți” (lucrurile care pot fi obiect de drepturi și obligații

10
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală. Ed. Rosetti, București, 2003, pp. 56-106, C. M.
Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000, pp. 51-58; M. Avram, C. Nicolescu, op. cit.,
pp. 18-28.
11
Constituția României enunță principiul egalității în drepturi a soților în art. 48 alin.(1).
12
Ibidem, p. 28.

5
patrimoniale, cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privind lucrurile și drepturile
patrimoniale).
Bunurile devin comune fără a deosebi, în principiu, între modurile de dobândire, cu
excepția celor dobândite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul
a prevăzut acest aspect. Potrivit art. 339, bunurile dobândite în timpul regimului comunității
legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale
soților, iar bunurile de uz personal și cele destinate execrcitării profesiei vor alcătui categorii
distincte de bunuri proprii13.
Pentru ca un bun să fie comun, se cere ca dobânditorul să aibă calitatea de soț în
momentul dobândirii sale. Sunt comune atât bunurile dobândite în comun de soți, cât și cele
dobândite de soți separat. Nu prezintă relevanță dacă în actul de dobândire figurează numai
numele unuia dintre soți.

Momentul dobândirii bunului14

Momentul dobândirii este acela în care unul dintre soți devine titularul dreptului
transferat. Creanța născută înainte de căsătorie în patrimoniul unui soț, dar realizată în timpul
căsăstoriei, nu este bun comun; dar cea născută în timpul căsătoriei, dar realizată după căsătorie,
este bun comun.

Proba dobândirii bunurilor

Alin. (1) al art. 343 C.civ. dispune „Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. Astfel,
textul instituie prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:
̶ prezumția de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu trebuie confundată cu
comunitatea de bunuri15. Potrivit acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul
căsătoriei de oricare dintre soți este bun comun, fără a fi nevoie să se facă dovada că
bunul a fost dobândit prin contribuția ambilor soți;
̶ prezumția de comunitate este relativă, așadar se poate face dovada contrară, și anume
că bunul nu este comun, ci este bun propriu al unuia dintre soți.

13
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 173-174.
14
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., pp. 54-70.
15
N.C. Aniței, Regimurile matrimoniale potrivit Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 115.

6
Bunurile proprii
Potrivit art. 342 C.civ., „Fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale
proprii, în condițiile legii”. Potrivit literaturii de specialitate16, din dispozițiile art. 339-344
C.Civ. se observă că:
a) natura juridică a acestora de bunuri proprii rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 339 C.civ., care prevede că sunt bunuri comune în devălmășie ale soților bunurile
dobândite în timpul comunității legale;
b) la lit. a) a art. 340 C.civ. s-a instituit condiția ca dispunătorul să fi prevăzut în mod
expres că bunurile vor fi comune, ceea ce înseamnă o schimbare în ceea ce privește
soluțiile prin care se accepta că voința dispunătorului poate fi și implicit, rezultând în
mod neechivoc din anumite împrejurări de fapt;
c) la lit. c) a art. 340 C.civ. cu privire la bunurile destinate exercitării unei profesii, s-au
exceptat bunurile comune care sunt elemente ale unui fond de comerț.
d) la lit. d) a art. 340 C.civ. s-a precizat că sunt bunuri proprii și drepturile patrimoniale de
proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a
înregistrat. Trebuie să scoatem în evidență faptul că această categorie de bunuri se
distinge de cea prevăzută la lit. e), dar și de bunurile la care se referă art. 341 C.civ.,
respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea
din urmă fiind calificate expres drept bunuri comune. Litera d) are în vedere drepturile
patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind
drepturile de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.
e) la lit. h) a art. 340 C.civ. s-a precizat că sunt bunuri proprii fructele bunurilor proprii.
Dovada bunurilor proprii, în temeiul art. 343 alin. (2) C.civ., poate fi făcută cu orice
mijloc de probă, dar această regulă nu va fi incidentă în cazul prevăzut de art. 340 lit. a), adică
în cazul bunurilor dobândite prin succesiune sau donație. Potrivit alin. (3) din același articol,
pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se va
întocmi un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel.
În lipsa inventarului, se va prezuma. Până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

Pasivul patrimonial
Pasivul patrimonial al fiecăruia dintre soți cuprinde două categorii de datorii: datorii
personale și datorii comune. În mod corespunzător, soții au două categorii de creditori:

16
M. Avram, C. Nicolescu, Regimurie matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010, pp. 210-212.

7
personali și comuni. În ceea ce privește datoriile, art. 351 C.civ. prevede limitativ patru categorii
de obligații pentru care soții răspund cu bunurile comune, de unde rezultă, regula că toate
celelalte datorii sunt proprii, iar cele limitativ prevăzute constituie excepția datoriilor comune.
Se poate observa că prin datorii comune se are în vedere practic orice cheltuială făcută în
legătură cu administrarea, conservarea și dobândirea unui bun comun.
În privința regimului datoriilor comune, dispozițiile art. 352 C.civ. stabilesc că, în măsura
în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund
solidar cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile
creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă
lichidarea s-ar face la data plății datoriei.
Din dispozițiile art. 354 C.civ. reiese că veniturile din muncă ale unui soț, precum și
cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț,
cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351
lit. c) C.CIV.]. Textul restrânge, așadar, gajul general al creditorilor comuni ai soților.
Sintetizând, din coroborarea art. 352, art. 353 și art. 354 C.civ. rezultă două reguli
importante în privința obligațiilor comune:
a) numai creditorii comuni pot urmări bunurile comune;
b) în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor
comune, soții răspund solidar cu bunurile proprii.

Considerații generale privind gestiunea bunurilor comune17

La baza gestiunii bunurilor comune stă principiul egalității soților. Astfel, pot fi concepute
patru sisteme de gestiune a bunurilor comune:
a) gestiunea comună - fiecare soț are dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune,
alături de celălalt. Toate actele asupra bunurilor comune se săvârșesc de cei doi soți
împreună, fiind necesar, întotdeauna, consimțământul ambilor soți.
b) gestiunea paralelă - fiecare soț are aceleași puteri asupra bunurilor comune. Acest sistem
presupune că fiecare soț are puterea de a gestiona singur comunitatea de bunuri. Fiecare soț
poate săvârși acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite de lege,
iar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt soț.

17
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 228-233.

8
 c) gestiunea separată - fiecare soț are putere doar asupra bunurilor proprii. Acest sistem
reprezintă incovenientul că distruge orice spirit comunitar în timpul căsătoriei.
d) gestiunea exclusivă - un soț are o putere exclusivă, ținând seama de natura juridică a
actului sau a bunului. Sunt considerate că intră în sfera acestui mecansim legatul, partajul
unei succesiuni care intră în comunitate, actele de gestiune care au fost afectate exercitării
profesiei unuia dintre soți.

Gestiunea bunurilor comune potrivit noului Cod civil

În sistemul noului Cod civil, pentru majoritatea actelor care au ca obiect bunurile
comune ale soților, legiuitorul a consacrat mecanismul gestiunii comune pentru anumite
categorii de bunuri și sistemul gestiunii paralele pentru alte categorii de bunuri.
Articolele 345 și 346 permit identificarea domeniului de aplicare a gestiunii paralele în
următoarele categorii de acte având ca obiect bunuri comune:
- actele de conservare;
- actele de folosință;
- actele de administrare;
- actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care nu sunt supuse unor
formalități de publicitate, precum darurile obișnuite;
- actele de dobândire a bunurilor comune18.
Răspunderea pentru actele care prejudiciază comunitatea
Prin alin. (4) al art. 345 C.civ. se instituie principiul responsabilității între soți pentru
gestiunea bunurilor comune. Soțul care, prin actele care le-a încheiat singur, a prejudiciat
interesele celuilalt soț legate de comunitatea de bunuri răsăunde pentru prejudiciul cauzat.
Sub condiția dovedirii fraudei, soțul care a suferit un prejudiciu va putea cere anularea
actelor încheiate de celălalt soț, după data introducerii cererii de divorț, ținând seama de faptul
că, potrivit art. 385 alin. (1), regimul matrimonial încetează între soți cu efecte retroactiv, de la
dapa cererii de divorț. Conform art. 345, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate
pretinde decât daune interese de la celălalt soț, dacă terțul dobânditor a fost de bună-credință19.

Sistemul gestiunii comune (cogestiunii) - excepție de la sistemul gestiunii paralele

Articolul 346 C.Civ. are în vedere necesitatea consimțământului soților pentru
următoarele categorii de acte: actele de dispoziție asupra bunurilor comune, afară de actele

18
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 254.
19
Idem, pp. 255-256.

9
asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă formelor de publicitate, precum și
darurile obișnuite; actele de dispoziție cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile care vor
îndeplini condițiile de publicitate, precum și în cazul actelor cu titlu gratuit între vii asupra
bunurilor mobile, cu excepția darurilor obișnuite; actele ce presupun schimbarea destinației
unui bun comun. Actele de dispoziție asupra bunurilor imobile necesită consimțământul expres
al soților. Se observă că, în materia actelor de dispoziție asupra bunurilor mobile și imobile a
căror înstrăinare este supusă anumitor formalități de publicitate, precum și a actelor cu titlu
gratuit între vii, se aplică regula cogestiunii. De asemenea, actele ce presupun schimbarea
destinației unui bun comun pot fi săvârșite doar cu acordul ambilor soți.

Modalitățile de exprimare a consimțământului

Este impusă condiția încheierii actului de comun acord. După cum prevede art. 346,
dacă inițiativa încheierii actului aparține unui dintre soț, acesta trebuie să aibă și
consimțământul celuilalt soț. Acordul soților se va realiza fie prin încheierea actului în prezența
ambilor soți, fie prin încheierea actului de unul dintre soți, dar și în numele celuilalt soț, pe baza
unui mandat expres și special.
Potrivit art. 347 alin. (1) C.civ., dacă actul este încheiat fără consimțământul celuilalt
soț, se aplică sancțiunea nulității relative. Soțul în cauză are posibilitatea confirmării actului.
Alineatul (2) teza I al aceluiași articol prevede excepția că va fi apărat de efectele nulității terțul
dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului.

Gestiunea exclusivă potrivit Codului Civil

Actele supuse acestui mesanism nu pot fi îndeplinite decât de unul dintre soți, în
virtutea caracterului personal al actului săvârșit. În această categorie intră:
a) legatul. Din dispozițiile art. 350 C.civ. reiese că la încetarea căsătoriei fiecare soț poate
dispune prin legat de partea care i se cuvine. Soluția se justifică prin caracterul personal al
testamentului și prin efectul mortis causa al actului, care presupune că acesta produce efecte
la decesul soțului dispunător, când încetează și comunitatea de bunuri;
b) gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschise doar pe numele
unui dintre soți. După cum prevede art. 317 alin. (2) C.civ., soțul titlular al contului are
gestiunea exclusivă;
c) bunurile comune destinate exercitării profesiei unuia dintre soți și care nu au natura
juridică a bunurilor proprii, respectiv elementele unui fond de comerț care face parte din

10
 comunitatea de bunuri, așa cum reiese din dispozițiile art. 340 lit. c) teza a II-a coroborat cu
art. 327 C.civ., care consacră independența profesională a soților;
d) deși titlurile de valoare sunt bunuri comune, soțul care este asociat exercită singur toate
drepturile ce decurg din această calitate, așa cum dispune art. 349 alin. (2) teza a II-a C.civ.

Gestiunea bunurilor proprii potrivit Codului civil

Potrivit art. 342 C.civ., fiecare soț poate folosi, adiministra și dispune liber de bunurile
sale proprii, în condițiile legii. În absența unor disoziții speciale privind modalitatea de realizare
a gestiunii bunurilor proprii, se aplică mecanismele din dreptul comun, ținând seama de regulile
de protecție ale regimului primar imperativ, care prevalează: spre exemplu, așa cum prevede
art. 322 alin. (1) C.civ., dacă locuința conjugală este bun propriu al unui dintre soți, acesta nu
poate dispune singur de imobilul în cauză.

Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

Codul civil permite soților să recurgă la un partaj amiabil, potrivit art. 358. Soții au
posibilitatea împărțirii bunurilor comune, în tot sau în parte, în timpul căsătoriei, prin bună
învoială și prin act notarial încheiat în forma autentică sau pe cale judecătorească, în caz
de neînțelegere. La împărțirea bunurilor comune se aplică prevederile art. 357 alin. (2) C.civ.,
în sensul că, mai întai, se determină cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale
atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba
contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Bunurile atribuie fiecărui soț prin
partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.
Regimul comunității nu este afectat de acest partaj, potrivit art. 358 alin (4) C.civ., chiar
dacă toate bunurile comune au fost împărțite. Regimul comunității nu încetează decât în
condițiile legii, astfel că bunurile dobândite după acest partaj vor fi, după caz, bunuri comune
sau bunuri proprii.
Articolul 353 C.civ. prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii
personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, trebuie menționat că după urmărirea bunurilor
proprii ale soțului debitor, creditorul personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai
în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

11
Bunurile și datoriile soților în cazul societăților comerciale20
Articolele 348-349 C.civ. vizează problematica aportului în bunuri comune la
constituirea unei persoane juridice. Analizând articolele menționate, se pot identifica
următoarele aspecte:
a) art. 348 C.civ. instituie regula potrivit căreia bunurile comune pot fi aduse ca aport la
constituirea unei societăți sau a unei asociații sau fundații.
b) art. 349 alin. (1) C.civ. instituie regula congestiunii, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a bunului comun aportat, indiferent dacă se aduce ca aport însuși dreptul de
proprietate sau un alt drept.
c) art. 349 alin. (1) C.civ. are în vedere în mod special ipoteza societăților. Textul instituie
regula cogestiunii, atât pentru actele prin care un soț dispune aducerea unui bun comun
ca aport la o societate (faza constituirii societății), cât și pentru actele de dobândire de
părți sociale sau de acțiuni cu bunuri comune (faza ulterioară constituirii societății).
d) sancțiunea care se aplică în cazul în care lipsește acordul unuia dintre soți este nulitatea
relativă a actului, prevăzută de art. 347, cu excepția cazului în care actul are ca obiect
dobândirea de acțiuni tranzacționate pe o piață reglementată. Când soțul nu și-a dat
consimțământul, poate cere numai daune-interese;
e) dată fiind natura bunului comun adus ca aport, în toate cazurile, părțile sociale sau, după
caz, acțiunile sunt bunuri commune, dar soțul asociat exercită singur drepturile ce
decurg din această calitate; înseamnă că, prin excepție de la regulile gestiunii bunurilor
comune, suntem în prezența unei gestiuni exclusive.

Încetarea regimului comunității legale

Analizând dispozițiile art. 319 C.civ. referitoare la încetarea regimului matrimonial,
observăm că, fie că este vorba de regimul matrimonial legal, regimul matrimonial al comunității
convenționale sau regimul matrimonial al separației de bunuri, oricare dintre ele încetează prin:
- moartea unuia sau a ambilor soți;
- divorț;
- constatarea nulității sau pronunțarea anulării căsătoriei;
- modificarea regimului comunității legale, în condițiile legii, în timpul căsătoriei.

20
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 278-284.

12
Lichidarea regimului comunității legale
În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează prin următoarele
modalități:
- prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
- pe cale judecătorească, hotărâre judecătorească definitivă constituind actul de lichidare.
Modurile de lichidare și partajare a bunurilor sunt guvernate de dispozițiile art. 320 C.civ.,
completate cu dispozițiile dreptului comun referitoare la partaj.
În conformitate cu dispozițiile art. 357 alin. (1) C.civ., în cadrul lichidării comunității,
fiecare dintre soți își va prelua bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul
bunurilor comune, după criteriul contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune și la
îndeplinirea obligațiilor comune.

Regimul separației de bunuri

Regimul separației de bunuri se situează în opoziție cu regimurile comunitare. Acesta e un
regim care oferă cea mai mare independență patrimonială soților.
Acest regim este caracterizat prin aceea că fiecare dintre soți este proprietar exclusiv atât al
bunurilor sale prezente, cât și al celor pe care le dobândește singur după încheierea căsătoriei.
La adoptarea acestui regim soții sunt obligați să întocmească un inventar al bunurilor mobile
ce aparțin fiecăruia la data încheierii căsătoriei.

Temeiul juridic al separției de bunuri

Regimul separației de bunuri este un regim convențional, deoarece izvorăște din convenția
matrimonială. Totuși, potrivit art. 370 alin. (1), trebuie menționat că temeiul juridic al regimului
separației de bunuri îl poate constitui și hotărârea judecătorească prin care instanța, la cererea
unuia dintre soți, pronunță separația de bunuri atunci când celălalt soț încheie acte care pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei.

Caracterizarea regimului separației de bunuri

Regimul separației de bunuri este caracterizat prin:
- separația de patrimonii a soților, deci fiecare soț are patrimoniu distinct și independent,
care îi conferă acestuia proprietatea deplină și exclusivă, cu toate atributele ei;
- separația convențională a patrimoniilor, atunci când soții stabilesc acest regim de la
început prin convenție matrimonială ulterioară încheierii căsătoriei;

13
 - separație judecătorească, atunci când separața de bunuri își are izvorul într-o hotărâre
judecătorească;
- separația este întotdeauna ulterioară încheierii căsătoriei;
- se poate pronunța la cererea unuia dintre soți, atunci când celălalt soț încheie acte care
pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei;
- separația patrimoniilor există atât în privința activului, cât și în privința pasivulului;
- separația asupra bunurilor este regula, iar comunitatea asupra bunurilor este excepția.

Regulile la care este circumscris regimul separației de bunuri

Regimul separației de bunuri este circumscris următoarelor reguli21:
- în cadrul acestui regim, fiecare dintre soți va fi proprietarul exclusiv în privința
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le
dobândește singur după această dată;
- bunurile dobândite împreună de către soți vor aparține acestora în proprietatea comună
pe cote-părți, în condițiile legii;
- la adoptarea acestui regim, soții vor trebui să întocmească un inventar al bunurilor
mobile ce aparțin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei.
- în lipsa inventarului, dreptul de proprietate exclusivă se va prezuma în favoarea soțului
posesor, dar numai până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit printr-un act
juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă, de validitate ori de publicitate,
proprietatea exclusivă nu se va putea dovedi decât prin înscrisul prevăzut de lege;
- unul din soți se va putea folosi de bunurile celuilalt soț, fără împotrivirea acestuia din
urmă. El va avea obligațiile unui uzufructuar, cu excepția obligației de a face inventarul
bunurilor pe care le folosește și de a constitui o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor
pe care le are în calitate de uzufructuar;
- niciunul dintre soți nu va putea fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt
soț. Soții vor răspunde solidar însă pentru obligațiile asumate de către oricare dintre ei
pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și
educarea copiilor;
- la încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți va putea reține bunurile
celuilalt până la acoperirea integrală a creanțelor pe care și le datorează unul altuia.

21
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 141-142

14
Separația patrimoniilor
Disocierea intereselor pecuniare ale soților constituie esența regimului separației de
bunuri, manifestându-se cu privire la ambele laturi ale patrimoniilor soților.

Separația activului
Potrivit art. 360 C.civ., fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor
dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume
propriu după această dată. Astfel, relațiile patrimoniale dintre soți se desfășoară în aceleași
condiții ca între persoane necăsătorite, fiind aplicabile în principiu dispozițiile dreptului comun
(regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogățire fără justă cauză etc.).
Cu privire la bunurile dobândite prin acte oneroase, se impun anumite precizări.
Existând prezumția de separatism patrimonial dintre soți, chiar în ipoteza cumpărării de către
un soț a unui bun cu bani proveniți de la celălalt soț, bunul va aparține cu titlu de bun propriu
soțului dobânditor, iar celuilalt soț recunoscându-i-se un drept de creanță pentru suma plătită
ca preț, în calitate de împrumutător. Prin urmare, în cadrul separației de bunuri, este indiferentă
calitatea partenerului contractual, acesta putând fi chiar celălalt soț22.

Separația pasivului
În ceea ce privește separația pasivului, regula este că fiecare soț răspunde pentru obligațiile
sale cu întregul său patrimoniu. Urmărirea datoriilor fiecărui soț se va putea face de creditorii
săi numai asupra soțului debitor, nu și în subsidiar asupra celuilalt soț. Astfel, potrivit art. 364
alin. (1) C.Civ., „Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite
de celălalt soț”. Totuși, principiul independenței patrimoniale la nivelul laturii pasive presupune
următoarele limite23:
a) după cum se prevede în cuprinsul alin. (2) al art. 364 C.civ., „soții răspund solidar pentru
obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale
căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor”. În lipsa de convenție
contrară, fiecare dintre soți este ținut să contribuie la cheltuielile căsătoriei proporțional
cu mijloacele de care dispune, fiind posibil ca unul dintre soți să contracteze datorii
pentru care se va angaja răspunderea solidară a soților, cu excepția cazurilor în care

22
A.A. Banciu, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011, p.
122.
23
Idem, pp. 333-334.

15
 soțul interesat face dovada caracterului inutil sau excesiv al cheltuielilor făcute de
celălalt;
b) răspunderea solidară a soților poate avea și o sursă convențională, nu daor legală. Soții
pot decide ca pentru anumite obligații asumate împreună sau doar de unul dintre ei să
fie ținuți solidar;
c) în condițiile în care soții pot constitui o societate comercială, răspunderea solidară a
acestora devine operantă în cazul acelor tipuri de societate în care asociații răspund
solidar pentru obligațiile sociale.

Gestiunea bunurilor
Independența soților24 - trăsătura esențială a regimului separației de bunuri - se manifestă și
în privința gestiunii bunurilor. Sub rezerva de a-și îndeplini obligația privind contribuția la
cheltuielile căsătoriei, fiecare soț administrează, folosește și dispune de bunurile proprietate
exclusivă, fără nici o ingerința din partea celuilalt. Principiul enunțat are următoarele limitări
impuse de imperativul protejării intereselor familiei:
- potrivit art. 322 C.civ., valabilitatea oricăror acte juridice având ca obiect drepturile
asupra locuinței familiei sau bunurile ce mobilează/decorează această locuință este
condiționată de exprimarea consimțământului scris al celuilalt soț, chiar și în ipoteza în
care locuința este proprietatea exclusivă a unuia dintre soți. De asemenea, în condițiile
art. 316 C.civ., dacă unul dintre soți încheie acte de dispoziție care pun în pericol grav
interesele familiei, pe cale judiciară se poate limita dreptul soțului titular de a dispune
singur de anumite bunuri;
- o a doua categorie de limite survine în cazul imixtiunii unuia dintre soți în gestiunea
bunurilor personale ale celuilalt. Se vor aplica dispozițiile dreptului comun, în funcție
de calificarea concretă pe care intervenția unuia dintre soți o poate primi: de regulă,
mandat expres ori gestiune de afaceri.

Lichidarea regimului separației de bunuri

În condițiile în care patrimoniile celor doi soți sunt complet separate, dizolvarea
regimului nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă.
Neexistând dispoziții speciale în materie, considerăm că regimul separației de bunuri va
fi lichidat potrivit dispozițiilor din dreptul comun privitoare la partaj, îmbogățirea fără justă

24
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 337-338.

16
cauză etc. Lichidarea regimului matrimonial de separație implică determinarea bunurilor
proprii, atunci când există dubii cu privire la apartenența lor în patrimoniul unuia dintre soți,
apoi se face împărțirea bunurilor achiziționate în coprorprietate, respectiv transformarea acestei
coproprietăți într-un drept deplin și exclusiv pentru fiecare soț.
În materia regimului separației de bunuri își găsește aplicabilitate și clauza de preciput,
Pentru a înlătura orice interpretare echivocă, legiuitorul a prevăzut în art. 365 C.civ. și un drept
de retenție, în sensul că fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până
la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.

Lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri potrivit participării la achiziții

a fiecăruia dintre soți25
Prin convenția matrimonială, părțile pot stabili ca lichidarea acestui regim să se
realizeze în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei, în
baza căreia se va calcula creanța de participare; dacă nu s-a convenit altfel, creanța de
participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și
va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare [art. 360 alin. (2) C.civ.].
Practic, printr-o asemenea clauză, regimul separației de bunuri este convertit într-unul al
participării la achiziții, nereglementat de sine stătător de legea noastră civilă26.
La momentul lichidării regimului, patrimoniul actual al fiecăruia dintre soți se compară
cu cel avut la debutul regimului separației. În cazul fiecăruia, se va constata o diferență, care
reprezintă masa de achiziții; dacă această diferență este pozitivă, adică soțul respectiv a
înregistrat „profit”, sporul reprezintă masa achizițiilor nete ale acestuia. Pasul următor este să
se compare cele două mase de achiziții nete.
Printr-o operațiune aritmetică se face diferența între masele de achiziții nete, care ne dă
de știre cu cât a sporit mai mult patrimoniul unuia dintre soți față de creșterea patrimonială a
celuilalt. Cel care a avut parcursul patrimonial mai modest va fi „recompensat” cu o parte din
această diferență; câtimea din diferență se numește creanță de participare la achiziții și, dacă
părțile nu au stabilit altfel, este jumătate din diferența dintre masele de achiziții.

25
E. Florian, op. cit., 2015, p. 177.
26
C. Nicolescu, Participarea la achiziții- un regim matrimonial complicat și marginal?, în R.R.D.P. nr. 5/2010,
p. 47 și urm.

17
Regimul comunității convenționale
Potrivit art. 312 alin. (1) C.civ., viitorii soți au posibilitatea de a opta între mai multe
regimuri matrimoniale. Regimul comunității convenționale este aplicabil atunci când prin
convenție matrimonială se derogă de la dispozițiile privind regimul comunității legale, iar
convenția matrimonialî încheiată în acest caz poate restrânge sau lărgi comunitatea de bunuri.
Pentru alegerea regimului comunității convenționale, soții trebuie să încheie o convenție
matrimonială fie înainte de căsătorie [art. 312 alin. (2) C.civ.], fie în timpul căsătoriei, după cel
puțin un an de la încheierea căsătoriei [art. 369 alin. (1) C.civ.]. În funcție de interesele soților,
aceștia pot opta pentru una sau mai multe dintre clauzele prevăzute la art. 367 lit. a)-e), fiind
permisă cumularea lor, după cum rezultă din partea introductivă a acestui articol27.

Clauze referitoare la compoziția comunității

În funcție de circumstanțele particulare, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri
mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală. Soții pot combina, în limitele art. 367 C.civ.,
clauzele comunității convenționale, dar cu respectarea anumitor dispoziții și anume, cele
referitoare la ordinea publică din structura regimului primar, care vizează compoziția
comunității convenționale, gestiunea comunității convenționale, lichidarea și partajul regimului
matrimonial convențional.

Comunitatea extinsă
În cazul în care se alege comunitatea convențională ca regim matrimonial, derogarea de
la regimul comunității legale poate viza, potrivit art. 367 C.civ.:
a) includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor
proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la
art. 340 lit. b) și c);
b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul
căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c) (cele asumate de oricare
dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei);
c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare.
În acest caz, dacă unul dintre ei soți se află în imposibilitatea de a-și exprima voința sau

27
Idem, pp. 303-304.

18
 se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu
încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei se face în natură sau, dacă acest lucru
nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.
În ceea ce privește compoziția activului matrimonial, pe lângă bunurile considerate
comune (în devălmășie) sub imperiul regimului legal, în structura activului se vor regăsi acele
bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cărora soții, prin clauzele
convenției matrimoniale, le-au conferit o apartenență comunitară.
În privința pasivului comunitar, întrucât legea este incompletă, apelând la regulile de
interpretare a normelor juridice, precum și la principiile dreptului comun, se conturează doua
soluții28:
a) în condițiile în care aspectele privitoare la la datoriile soților nu se regăsesc în
enumerarea de la art. 367 lit. a)-e), dat fiind caracterul de excepție a acestei prevederi,
aparent nu ar fi permisă nici un fel de derogare pe cale convențională de la dispozițiile
care configurează regimul juridic al datoriilor soților în cadrul regimului comunității
legale, respectiv art. 351-354. Creditorii personali ai soților vor putea cere împărțirea
bunurilor comune ale soților, în măsura în care bunurile proprii sunt neîndestulătoare,
potrivit art. 353 C.civ.
b) extensia activului comunitar ar trebui să determine sporirea cu aceeași proporție a
pasivului matrimonial.

Comunitatea restrânsă
Articolul 367 lit. b) C.civ. permite soților stipularea unor clauze convenționale vizând
„restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul
căsătoriei”.
În cuprinsul convenției matrimoniale29 este necesar ca bunurile ce vor intra în structura
activului comunitar, potrivit voinței soților, să fie determinate: în cazul bunurilor prezente, prin
descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin
precizarea criteriilor generice care să permit identificarea acestora. Un rol important îl va avea
notarul public chemat să autentifice convenția matrimonială, menirea lui fiind aceea de a

28
Idem, pp. 307-309.
29
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit. p. 310.

19
configura în mod corespunzător intenția soților. Soții vor putea stabili modalitățile de suportare
a datoriilor prezente precum și pe cele viitoare. Se vor aplica dispozițiile art. 368 referitoare la
regimul comunității legale pentru toate celelalte situații juridice care nu au fost reglementate
expres.

Clauze de modificare a gestiunii bunurilor30

Potrivit art. 367 lit. c) teza I, în cuprinsul convenției matrimoniale se poate stipula
„obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare”.
Pentru a fi valabilă o asemenea stipulație trebuie să fie concretă, să se refere la anumite acte
juridice și la anumite bunuri. Așadar, nu va fi valabilă o clauză generală prin care soții să
înlăture total mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor în privința actelor de
administrare. Nu sunt admise derogări pe cale convențională, întrucât s-ar ajunge la încălcarea
principiului egalității între bărbat și femeie.
Potrivit dispozițiilor art. 367 lit. c) teza a II-a „dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea
de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul,
însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă”. În ceea ce privește noțiunea de
„imposibilitate de a-și exprima voința”, pot fi concepute două situații, imposibilitatea putând fi
de natură fizică (voința nu se poate forma în mod valabil) sau de natură socială (absență
îndelungată, dispariție).

Modalități privind încetarea, lichidarea și partajul regimului comunității convenționale

Lichidarea regimului matrimonial are loc după încetarea sa ori, în unele cazuri, odată
cu aceasta și constă în evaluarea și împărțirea bunurilor soților. Conform art. 320 teza I C.CIV.-
text cu vocație generală de aplicare „în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial
se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară”.
Clauza de preciput operează și în cadrul regimului comunității convenționale.

Modificarea regimului matrimonial

Regimul matrimonial sub care debutează mariajul nu este în mod necesar același pe care
îl vom întalni la finalul căsătoriei, oricare ar fi cauza stingerii efectelor actului juridic principal.

30
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 310-312.

20
 Modificarea regimului concret poate avea ca sursă convenția părților sau hotărârea
instanței de tutelă. Modificarea poate viza înlocuirea unui tip de regim matrimonial cu altul sau,
instituind clauze noi, reconsiderând clauze anterioare. Potrivit distincției legale, modificarea
regimului matrimonial poate fi convențională sau judiciară.

Modificarea convențională a regimului matrimonial

Articolul 369 alin. (1) C.CIV. sabilește că „După cel puțin un an de la încheierea
căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un
alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea contițiilor prevăzute de lege pentru
încheierea convenției matrimoniale”. După cum rezultă din prevederea invocată, termenul de
un an este impus numai primei modificări a regimului matrimonial, următoarele succedându-se
la intervalele dorite de soți. Modificarea regimului matrimonial presupune încheierea unei
convenții.
Pentru opozabilitate față de terți a convenției de modificare sau de înlocuire a regimului
matrimonial este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate, adică înscrierea în Registrul
național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și, atunci când este cazul, în registrele
speciale de publicitate [art. 369 alin. (2) C.civ. făcând trimitere la art. 291, art. 334, art. 335
C.civ.]. De asemenea, potrivit art. 335 alin. (1) C.civ., efectele se produc de la data îndeplinirii
formalităților de publicitate sau de la o dată anterioară – dacă terții au cunoscut convenția pe
alta cale.
Efectele modificării regimului matrimonial se produc, între soți, de la data prevăzută de
părți în convenția de modificare sau, în lipsă, de la data încheierii ei în formă autentică[art. 330
alin. (3) C.civ.].
Modificarea regimului matrimonial implică, în mod firesc, lichidarea regimului
modificat (art. 319, art. 320). Trecerea de la regimul comunității, legale sau convenționale, la
regimul separației de bunuri, de exemplu, impune lichidarea regimului de tip comunitar. Alteori
însă, când modificarea este propriu-zisă și nu înlocuire, lichidarea regimului precedent poate fi
evitată; de exemplu, dacă regimul comunității convenționale este completat cu o clauză de
preciput.
Legea nu impune soților ca împărțirea bunurilor comune (dacă există un patrimoniu
comun) să se facă odată cu schimbarea regimului matrimonial sau într-un anume termen de la
„eveniment”. Dacă trecerea se face de la un regim comunitar, legal sau convențional, la regimul
separației de bunuri, ideea partajului bunurilor comune premergător instalării regimului
matrimonial nou ales este oarecum sugerată după cum rezultă din coroborarea textelor, la

21
adoptarea acestui regim notarul public va întocmi inventarul bunurilor mobile proprii ale soților
[art. 369 alin, (2), art. 361 C.civ.].
În vederea protejării intereselor creditorilor prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial, legea așează la îndemâna acestora două instrumente juridice: dreptul la
acțiune revocatorie, ce poate fi exercitată în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite
formalitățile de publicitate sau, după caz, de la o dată anterioară, la care au luat cunoștință de
schimbarea sau lichidarea regimului [art. 369 alin. (3) C.civ.]; dreptul de a invoca oricând, pe
cale de excepție, inopozabilitarea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcut în
frauda intereselor lor, conform prevederilor art. 369 alin. (4) C.civ.

Modificarea judiciară a regimului matrimonial

Dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale,
instanța la cererea unuia dintre soți poate pronunța separația de bunuri atunci când celălalt soț
încheie acte prin care pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei, după cum stabilește
art. 370 alin. (1) C.civ.. Actul instanței produce dublu efect: pe de o parte, în temeiul său,
încetează regimul matrimonial al comunității, legal sau convențional, și se trece la lichidarea
lui în același cadru procesual, conform dispozițiilor art. 370 alin. (2) C.civ.; pe de altă parte,
este instaurat noul regim matrimonial al soților, acela al separației de bunuri. De data aceasta,
modificarea regimului matrimonial (practic, înlocuirea lui) nu este expresia voinței soților, ci
dispusă de instanța de judecată la cererea unuia dintre soți.
Spre deosebire de modificarea convențională regimului matrimonial care presupune
trecerea unui termen de un an de la data căsătoriei, modificarea judiciară poate fi cerută oricând.
Pornind de la prevederile art. 316 C.civ., există și opțiunea de a se cere instanței
limitarea puterilor acelui soț în sensul că dreptul acestuia de a dispune de anumite bunuri, pentru
o perioadă limitată (ce nu poate depăși doi ani) să fie exercitat condiționat de consimțământul
expres al reclamantului. Atunci când în antecedentele cuplului există acest episod de limitare
judiciară a prerogativelor unuia dintre soți, credem că aceasta poate contribui la formarea
convingerii instanței asupra temeiniciei cererii de modificare judiciară a regimului matrimonial.
Dacă cererea soțului interesat se va admite, instanța pronunță separația judiciară de
bunuri, conform prevederilor art. 370 alin. (1). Instituirea judiciară a regimului separației de
bunuri implică întocmirea unui inventar al bunurilor mobile proprii, supus formalităților de
publicitate a convențiilor matrimoniale. Între soți, efectele separației de bunuri se produc de la
data formulării cererii – iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței- afară de cazul

22
în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca regimul separației să li se aplice de la
data despărțirii în fapt, conform prevederilor art. 371 alin. (2) C.civ..
Prin urmare, este necesară lichidarea regimului modificat, ceea ce se va realiza, potrivit
cu împrejurările, fie în acord cu regulile în materie de lichidare a comunității legale, fie conform
stipulațiilor convenției matrimoniale. Regimul separației de bunuri astfel instaurat poate fi
ulterior modificat sau înlocuit de soți prin încheierea unei convenții matrimoniale.
Creditorii nu sunt îndreptățiți să ceară separația de bunuri a soților oricât de amenințate
ar fi interesele debitorului lor; în schimb, dacă cererea de modificare judiciară a regimului
matrimonial a fost inițiată de unui dintre soți, ei pot interveni în cauză cu scopul de a-și proteja
creanța împotriva soțului debitor, conform dispozițiilor art. 372 alin. (1) C.civ. Ca mijloc de
protecție a propiilor interese, creditorii au dreptul la acțiunea revocatorie la care am făcut
referire mai sus.

Încetarea regimului matrimonial31

Din momentul epuizării efectelor căsătoriei indiferent de cauzele concrete: divorţ,
nulitate, moartea unui soţ, etc., regimul matrimonial îşi va înceta efectele la data la care se
consideră căsătoria desfăcută, desfiinţată sau încetată.
Analizând dispoziţiile art. 319 C.civ. referitoare la încetarea regimului matrimonial
observăm că, fie că este vorba de: regimul matrimonial legal, regimul matrimonial al
comunităţii convenţionale sau regimul matrimonial al separaţiei de bunuri oricare dintre ele
încetează prin:
- moartea unuia sau a ambilor soţi;
- divorţ;
- constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării căsătoriei;
- modificarea regimului matrimonial respectiv, în condiţiile legii în timpul căsătoriei.
Când efect al decesului unuia dintre soţi comunitatea încetează deoarece şi căsătoria
încetează. Ca efect al divorţului potrivit art. 385 prevede încetarea regimului matrimonial. Ca
urmare, hotărârea judecătorească de divorţ, produce efecte începând cu data introducerii cererii
de divorţ, însă, faţă de terţi, potrivit art. 387, hotărârea de divorţ produce efecte de la data
îndeplinirii formelor de publicitate prevăzute de lege prin art. 291, 334 şi 335 din noul Cod
civil.

31
N.C. Aniței, Regimuri matrimoniale, Universitatea Dunărea de Jos, Departamentul pentru învățământ la distanță
și cu frecvență redusă, 2019

23
 Totuşi, potrivit art. 385 alin. 2 C.civ. oricare dintre soţi sau amândoi, împreună pot cere
instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. De
asemenea, aceste dispoziţii se aplică şi în cazul divorţului prin acordul soţilor, dacă aceştia au
convenit astfel.
Dacă regimul matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce revine fiecăruia.
În cazul anulării căsătoriei, anularea operând retroactiv, căsătoria este considerată inexistentă
şi astfel regimul matrimonial este inexistent.

Lichidarea regimului matrimonial

Regimul matrimonial în caz de încetare sau de schimbare se lichidează prin următoarele
modalităţi:
- prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
- pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească definitivă constituind actul de
lichidare.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul
supraveţuitor şi moştenitorii soţului decedat. Ca atare, potrivit alin. 3 al art. 355 din noul Cod
civil obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din
moştenire.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul
supraveţuitor şi moştenitorii soţului decedat. Astfel, potrivit art. 355 alin. 3 obligaţiile soţului
decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
Modurile de lichidare şi partajare a bunurilor sunt guvernate de dispoziţiile art. 320,
completate cu dispoziţiile dreptului comun privitoare la partaj.
Dacă regimul matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce revine fiecăruia.
Deci, în conformitate cu dispoziţiile art. 357 alin. 1 în cadrul lichidării comunităţii fiecare dintre
soţi îşi va prelua bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune,
după criteriul contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Aşadar lichidarea comunităţii începe cu stabilirea masei de împărţit, apoi
vor fi evaluate bunurile urmează a se atribui copartajanţilor şi ca ultimă etapă se va face
împărţirea propriu-zisă a activului, cât şi a pasivului proporţional.
În cazul anulării căsătoriei regimul matrimonial fiind inexistent va fi o lichidare între
soţi de facto şi nu de iure, după regulile unei indiviziuni sau societăţi de fapt, între terţi.

24
În cazul căsătoriei putative când ambii soţi au fost de bună-credinţă la lichidare, se aplică
regulile de la divorţ. Între aceştia, data încetării comunităţii este aceea a introducerii acţiunii în
anulare. Când doar unul dintre soţi este considerat de bună-credinţă, doar ac3sta se va prevala
de efectele regimului matrimonial şi de o lichidare a comunităţii după regulile de la divorţ.32

32
A.A., Banciu, Raporturile patrimoniale dintre soţi, Editura Hamangiu, 2011, p. 118.

25