Studiul Individual. Dreptul Afacerii

Centrul de Excelență în Servicii și Prelucrarea Alimentelor
Studiul individual
La disciplina:
Dreptul afacerilor
Anul de studii:
2020-2021
Elaborat: Roșca Silvia TAP171

Verificat: Levința Veronica
Bălți, 2021
CUPRINS
1. Autonomia dreptului afacerilor......................................................................................3
2. Procedura de licențiere în Republica Moldova..............................................................8
3. Deosebirea noțiunii de întreprinzător de alte noțiuni asemănătoare............................10
4. Caracteristica generală a persoanelor juridice de drept public.....................................13
5. Desfășurarea activității de întreprinzător în baza patentei de întreprinzător................15
6. Autonomia patrimoniului persoanei juridice față de patrimoniul fiecărui asociat.......18
7. Analiza altor criterii de clasificare a persoanelor juridice............................................21
8. Corelația patrimoniului cu bunurile din el...................................................................25
9. Lichidarea benevolă și lichidarea forțată a persoanei juridice cu scop lucrativ...........28
10. Fazele procesului de insolvabilitate.............................................................................35
Studiul individual
Tema 1: “Autonomia dreptului afacerilor”
Anul de studii:
2020-2021
Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Bălți, 2021
Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile

sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce apar între persoane în legătură cu
desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi raporturile care apar în cazul intervenţiei
statului în această activitate.
Dreptul afacerilor are ca obiect raporturile reglementate de normele juridice din care aceasta
este formată. În dreptul comercial comparat sunt recunoscute două sisteme care tratează
diferit obiectul dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
Potrivit sistemului subiectiv, acceptat de legislaţia germană, obiectul dreptului comercial îl
constituie normele juridice sub a căror incidenţă cad comercianţii. Prin urmare, dreptul
comercial este un drept profesional, aplicabil persoanelor care au calitatea de comerciant.
Potrivit sistemului obiectiv, acceptat de legislaţia franceză, obiectul dreptului comercial îl
constituie normele juridice aplicabile comerţului, adică acele acte juridice, fapte şi operaţiuni
calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
În Republica Moldova, obiectul dreptului afacerilor se determină după sistemul subiectiv.
Pornind de la dispoziţiile legale, activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de
subiecte înregistrate în modul stabilit de lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător
numai persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.
Se consideră că au calitatea de întreprinzător şi, implicit, pot desfăşura activitate de
întreprinzător persoanele fizice care:
- au dobândit patentă de întreprinzător (Legea nr.93/1998 cu privire la patenta de
întreprinzător);
- s-au înregistrat în calitate de întreprinzător individual (întreprindere individuală) la Camera
Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale (Codul civil, art.26; Legea
nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.13 alin.(2), art.14);
- s-au înregistrat în calitate de gospodărie ţărănească (fermier) (Legea nr. 1353/2000 cu
privire la gospodăriile ţărăneşti).
Se interzice persoanelor fizice care nu sunt înregistrate sau care nu au patentă să desfăşoare
activitate de întreprinzător. Încălcarea acestei interdicţii se sancţionează conform art. 162 din
Codul cu privire la contravenţiile administrative, iar venitul obţinut astfel se încasează în
bugetul de stat. Persoana care a desfăşurat activitate ilegală de întreprinzător şi a obţinut
profit în proporţii mari sau deosebit de mari se sancţionează penal (Cod penal, art.241).
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege. O
persoană juridică ia naştere în urma înregistrării de stat şi înmatriculării ei în registrul
persoanelor juridice de tipul respectiv.
Pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, persoana juridică cu scop lucrativ nu trebuie să

aibă o înregistrare specială, fiind suficientă înregistrarea de stat efectuată la constituirea ei.
Sunt considerate persoane juridice cu scop lucrativ societăţile comerciale, societăţile
cooperatiste şi întreprinderile de stat şi municipale.
Aşadar, obiectul dreptului afacerilor reprezintă relaţiile care apar în legătură cu activitatea
economică aducătoare de profit între persoanele fizice şi juridice care au calitatea de
întreprinzător: raporturile care apar în legătură cu dobândirea, menţinerea şi încetarea calităţii
de întreprinzător, inclusiv relaţiile corporative (înregistrarea întreprinzătorilor, relaţiile ce
apar în: interiorul întreprinzătorilor persoane juridice, în legătură cu reorganizarea şi
lichidarea întreprinzătorilor persoane juridice, precum şi cu încetarea activităţii
întreprinzătorilor persoane fizice), relaţiile ce apar în activitatea de întreprinzător şi în
obţinerea de profit (încheierea şi executarea diferitelor contracte comerciale, extragerea,
cultivarea şi producerea de bunuri, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor etc.); relaţii ce
apar între autorităţile publice şi persoanele care au calitatea de întreprinzător.
Relaţiile aferente dobândirii, menţinerii şi încetării calităţii de întreprinzător, inclusiv relaţiile
corporative (interne), ocupă un loc predominant în sistemul dreptului afacerilor. Aceste relaţii
se manifestă în legătură cu decizia persoanei de a dobândi calitatea de întreprinzător
(întocmirea declaraţiei sau a actului de constituire a persoanei juridice şi prezentarea actelor
în faţa autorităţii publice), relaţiile ce apar în interiorul persoanei juridice cu scop lucrativ ca
o organizaţie unică în legătură cu realizarea scopului pentru care a fost constituită: obţinerea
şi împărţirea venitului. Deoarece societatea comercială uneşte persoane cu diferite interese
(asociaţi, administratori, salariaţi), armonizarea acestor interese este posibilă numai prin
norme corporative. Există câteva tipuri de relaţiile corporative: de gestiune a capitalului
deţinut de societatea comercială; aferente utilizării resurselor materiale, aferente utilizării
forţei de muncă; dintre asociat şi societate în cazul participării la lucrările adunării asociaţilor,
dintre diferite organe ale societăţii etc. În principiu, sunt interne şi relaţiile considerate
anterior nepatrimoniale. Noţiunea de întreprinzător denotă capacitatea persoanei de a
manifesta în activitatea sa iniţiativă, îndrăzneală, hotărâre, ingeniozitate, altfel spus de a
acţiona independen, liber şi eficient. Astfel, întreprinzătorul poate să adopte decizii şi să-şi
conducă eficient afacerea, să soluţioneze cele mai importante probleme din activitate cu
ajutorul normelor corporative. În această categorie intră şi relaţiile ce apar în legătură cu
modificarea statutului de întreprinzător, inclusiv radierea din Registrul de stat a
întreprinzătorului persoană fizică sau persoană juridică în caz de reorganizare sau lichidare.
O altă categorie de relaţii apar între întreprinzători în legătură cu desfăşurarea activităţii
economice aducătoare de profit. Acestea sunt relaţii patrimoniale şi apar o dată cu încheierea
şi executarea contractelor. Deşi întreprinzătorii pot folosi orice contract civil, legiuitorul
evidenţiază expres specificul unor contracte.
Astfel, Codul civil operează cu expresii ca: relaţii comerciale (art.693); încheiere a
contractului în ramura comercială (art.756), intermediere comercială (art.1190- 1198), agent
comercial (art.1199- 1211), mandat profesional (art.1033), execută depozitul în cadrul unei
activităţi profesionale (art.1088), comisionar profesionist (art.1212-1221) etc. După cum s-a
menţionat, specificul relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului afacerilor rezultă
din scopul întreprinzătorului: obţinerea de venit. De exemplu, dacă printr-un contract de
vânzare-cumpărare o persoană care nu este întreprinzător îşi satisface cerinţele în produse
alimentare, mărfuri industriale şi alte bunuri necesare pentru existenţă şi activitate,
întreprinzătorul foloseşte acest mecanism pentru obţinerea de profit: cumpără bunuri pentru a
le revinde ori pentru a le prelucra şi a crea un nou bun cu o valoare mai mare pe care îl va
revinde.
Pot fi evidenţiate raporturi care apar numai între întreprinzători şi în acest caz ambele părţi
urmăresc scopul de a obţine profit, şi raporturi în care numai una din părţi urmăreşte scopul
obţinerii profitului (raporturile între întreprinzător cu consumatorii) numite raporturi juridice
comerciale unilaterale sau mixte. În aceste din urmă, întreprinzătorul apare ca un profesionist,
din care cauză în sarcina lui sunt puse obligaţii suplimentare (protecţia consumatorului,
protecţia mediului etc.).
Relaţiile dintre întreprinzător şi autorităţile publice. Activitatea de întreprinzător nu are un
mecanism propriul de autoreglare care i-ar permite să funcţioneze eficient timp nelimitat. Ca
exemplu poate servi avantajul întreprinzătorului de a supraveţui în lupta concurenţială şi a-i
înlătura pe alţii care activează în domeniu, ceea ce însă se transformă în dezavantaj atunci
când lupta concurenţială se duce cu metode şi mijloace nepermise. Faptul acesta generează
necesitatea unor mecanisme prin care statul să intervină în activitatea de întreprinzător a
persoanelor private pentru a le limita spaţiul de libertate.
Statul reglementează activitatea întreprinzătorilor prin norme juridice imperative, punând în
sarcina lor un şir de obligaţii.
Raporturile juridice de drept public dintre autorităţile publice şi întreprinzător sânt de
următoarele categorii: - raporturi ce apar în legătură cu îmatricularea întreprinzătorului în
Registrul de stat şi efectuarea de modificări în acest registru; - raporturi ce apar în legătură cu
obţinerea de autorizaţii (licenţe) pentru unele genuri de activitate de întreprinzător; - raporturi
ce apar în legătură cu încălcarea regulilor concurenţei; - raporturi ce apar în legătură cu
ţinerea corectă a evidenţei contabile de către întreprinzător; - raporturi ce apar în legătură cu
insolvabilitatea întreprinzătorului.
Raporturile sociale reglementate de dreptul afacerilor de asemenea pot fi patrimoniale sau
nepatrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale. Sunt patrimoniale acele raporturi dintre persoane care apar
în legătură cu bunurile corporale (materiale) sau incorporale (imateriale). Din punctul de
vedere al dreptului afacerilor, au caracter patrimonial toate raporturile în care intră un
întreprinzător în legătură cu desfăşurarea activităţii sale şi obţinerea de profit.
Activitatea de întreprinzător se desfăşoară pentru obţinerea de beneficiu. În acest scop, se
efectuează operaţiuni economice în urma cărora se creează plus valoarea.
Astfel de operaţiuni sunt: extragerea de materii prime, fabricarea de mărfuri prin
transformarea unor bunuri în altele cu o valoare mai mare sau majorarea valorii acestora prin
alte activităţi social-utile.
Raporturile juridice în care intră un întreprinzător sunt de natură patrimonială şi, de
asemenea, au ca scop realizarea de beneficiu. Aceasta se întâmplă şi atunci când obiectul
raportului juridic este de natură nepatrimonială ca, de exemplu, reputaţia profesională,
denumirea de firmă sau dreptul de autor.
Studiul individual
Tema 2: “Procedura de licențiere în Republica Moldova”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Procedura de licențiere a activității companiilor de asigurări ar putea fi racordată la

cea europeană. Comisia economie, buget și finanțe a examinat, în ședința de miercuri,
un proiect de modificare și completare a legislației în acest sens, pe care îl va propune
spre dezbatere plenului Parlamentului.
Proiectul stabilește nomenclatorul documentelor ce urmează a fi anexate la declaraţia pentru
eliberarea licenţei asigurătorului şi procedura de depunere a declaraţiei la autoritatea de
supraveghere pentru eliberarea licenţei unei companii de asigurare. De asemenea, sunt
stabilite expres temeiurile şi procedurile de reperfectare a licenţei, excluderea temeiului de
reperfectare a licenţelor la crearea subdiviziunilor noi sau la lichidarea acestora, este exclus
mecanismul de stabilire a nevalabilităţii licenţei.
La fel, proiectul de lege prevede extinderea termenului de examinare a declaraţiei pentru
autorizarea activităţii de asigurare – până la 3 luni şi perioada de reperfectare a licenţei – până
la 20 de zile. Este prevăzută și procedura de examinare a documentelor anexate la declaraţia
pentru eliberarea licenţei, inclusiv pentru reperfectafea licenţei asigurătorilor și brokerilor.
Taxa pentru eliberarea licenţelor se propune a fi actualizată în mărime de 20 mii lei,
comparativ cu 13 mii lei în prezent. Taxa pentru eliberarea copiilor autorizate se propune a fi
în cuantum de 10 la sută din taxa pentru eliberarea licenţei. Alte modificări se referă la
cerinţele faţă de mărimea comisioanelor acordate intermediarilor în asigurări.
De asemenea, se propune deţinerea de către Autoritatea de supraveghere a Registrului
agenţilor de asigurare şi supravegherea acestora.
Proiectul urmează a fi examinat și dezbătut în plenul Legislativului.
Studiul individual
Tema 3: “Deosebirea noțiunii de întreprinzător de alte noțiuni asemănătoare”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de acumulare a bogăţiilor,

de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această activitate apare o dată cu formarea
relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor destinate schimbului de mărfuri. Relaţiile de
piaţă, fiind economice după conţinut, apar în procesul de producere, repartiţie şi consum al
bunurilor materiale şi nemateriale. Deşi sunt obiective, adică predeterminate de factori
economici, nu apar spontan, ci prin voinţa oamenilor, devenind astfel obiectul reglementării
normelor de drept şi dobândind prin aceasta caracter juridic.
Reglementarea juridică a relaţiilor economice se impune pentru reducerea sau chiar
eliminarea efectelor negative ale antagonismului intereselor pe care le au diferitele categorii
de participanţi la circuitul economic. Se manifestă conflict de interese între principalii actori
ai pieţei: întreprinzătorii, pe de o parte, şi consumatorii, pe de alta. Interesul primilor se
raportă la obţinerea de profit, cel al consumatorilor la obţinerea de preţuri avantajoase la
mărfuri calitative şi inofensive pentru viaţă şi sănătate. Statul este interesat în desfăşurarea
eficientă a activităţii de întreprinzător, deoarece numai o astfel de eficienţă îi permite să-şi
exercite funcţiile. El stabileşte limitele, mijloacele activităţii de întreprinzător, asigură
respectarea legalităţii în desfăşurarea acestei activităţi şi stăruie să obţină pentru aceasta o
rentă (o plată) originală sub formă de taxă şi impozit.
Dicţionarul explicativ defineşte noţiunea activitate ca îndeletnicire care include un ansamblu
de acte fizice, intelectuale şi morale efectuate de individ pentru obţinerea unui anumit
rezultat. Altfel spus, pentru a exista, individul desfăşoară un şir de acţiuni care contribuie la
atingerea scopului dictat de voinţa şi raţionamentul său. Esenţa existenţei omului este de a
trăi bine, fapt pentru care el trebuie să-şi aleagă o cale eficientă şi legală de a dobândi bunuri.
Acest obiectiv poate fi atins numai dacă omul practică o activitate economică.
Prin activitate de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricare a producţiei, de
executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi asociaţiile acestora
în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele şi cu riscul propriu, sub răspunderea lor
patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri permanente.
Prin urmare, noţiunea activitate de întreprinzător este mai restrânsă decât cea de activitate
economică, deoarece nu include activitatea salariaţilor, liberilor profesionişti şi nici actele de
consum al bunurilor materiale.
Activitatea practicată de cetăţeni şi de asociaţiile lor. Definiţia legală stabileşte că activitatea
de întreprinzător poate fi practicată numai în formele permise de lege. Nerespectarea
dispoziţiilor legale referitoare la forma activităţii se sancţionează pe cale administrativă sau
penală şi tot beneficiul se face venit la bugetul de stat. Persoanele care pot desfăşura activitate
legală de întreprinzător în nume propriu sunt desemnate prin noţiunea comună de
întreprinzător.
Persoana fizică poate desfăşura activitate de întreprinzător dacă:

- a obţinut patentă de întreprinzător;
- a înregistrat o întreprindere individuală;
- a înregistrat o gospodărie ţărănească.
Prin genericul folosit de codul civil persoana care desfăşoară activitate de întreprinzător fără
a constitui o persoană juridică poartă denumirea de întreprinzător individual.
Persoana juridică poate desfăşura activitate de întreprinzător numai după naşterea ei ca
subiect de drept. Persoanele juridice care pot desfăşura în nume propriu activitate de
întreprinzător neinterzisă de lege se numesc persoane juridice cu scop lucrativ (societăţile
comerciale, societăţile cooperatiste, întreprinderile).
Activitatea independentă. Întreprinzătorul acţionează independent, exprimându-şi voinţa în
raporturile juridice fără a cere acordul unor organe ierarhic superioare. Voinţa liberă se
manifestă la alegerea formei juridice de organizare a viitoarei activităţi, a obiectului ei.
Întreprinzătorul îşi administrează afacerile fără a avea un organ ierarhic superior, stabileşte
independent preţurile şi tarifele la producţie sau servicii, cu excepţia cazurilor când acestea
sunt reglementate de stat. Întreprinzătorul persoană fizică este în drept să înceteze sau să-şi
suspende activitatea.
Independenţa nu trebuie interpretată ca pe o libertate totală. Într-o ţară cu economie de piaţă
nu poate exista libertate absolută. Independenţa întreprinzătorului este limitată de acte
normative şi de drepturile persoanelor din jur.
Studiul individual
Tema 4: “Caracteristica generală a persoanelor juridice de drept public”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
În calitate de subiect de drept al afacerilor apare persoana juridică. Conform dispoziţiilor din
Codul civil, persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat, situate, în raporturile
civile, pe poziţii de egalitate.
Persoane juridice de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale, alte autorităţi
publice. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu au calitatea de
întreprinzător şi nu desfăşoară afaceri în nume propriu.
Dacă sunt de un interes public major, activităţile se decretează ca monopol de stat şi se
permite a fi desfăşurate exclusiv de către întreprinderile de stat sau chiar de organele statului.
Întreprinderile de stat se constituie de către Guvern sau, prin delegare a împuternicirilor, de
către autorităţile publice centrale, aplicându-se prevederile Legii privind întreprinderea de
stat. De asemenea, statul poate constitui sau participa la constituirea unor alte persoane
juridice, cum ar fi societăţile comerciale pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Având calitatea de fondator, asociat sau acţionar, statul se supune tuturor normelor juridice
pe care le-a stabilit pentru aceste tipuri de persoane juridice.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt în drept să înfiinţeze şi să gestioneze întreprinderi
municipale care să desfăşoare activităţi de întreprinzător de interes public local. De
asemenea, ele au dreptul să participe la constituirea de societăţi comerciale pe acţiuni şi cu
răspundere limitată dacă în acest sens decide consiliul local.
Unele operaţiuni economice ale statului şi ale altor persoane juridice de drept public sunt de
aceeaşi natură juridică ca şi activitatea de întreprinzător, ca, de exemplu, arendarea bunurilor
ce le aparţin, transmiterea dreptului de prospecţiune şi explorare a resurselor naturale, în
cazul concesiunilor acordate investitorilor, acordarea de credite, prin Banca Naţională a
Moldovei, băncilor comerciale.
Studiul individual
Tema 5: “Desfășurarea activității de întreprinzător în baza patentei de întreprinzător”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
5.1. Conform căror genuri de activitate se desfășoară activitatea de comerț cu amănuntul în

baza patentei de întreprinzător?
Începînd cu 27 decembrie 2016 activitatea de comerț cu amănuntul în baza patentei
de întreprinzător se desfășoară conform genurilor de activitate corespunzătoare pozițiilor:
- 1.1. ,,Comerțul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete, în chioșcuri (gherete),
pavilioane şi din autovehicule”;
- 1.2. ,,Comerțul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile autohtone, cu
condiția respectării cerințelor sanitar-epidemiologice privind depozitarea, păstrarea şi
comercializarea lor”.
5.2. Cine are dreptul de a desfășura activitate de comerț cu amănuntul în baza patentei de
întreprinzător, pînă la 31 decembrie 2022?
Desfășurarea activității de comerț cu amănuntul în baza patentei de întreprinzător
pînă la 31 decembrie 2022, se permite numai pentru titularii de patentă, care dețin patente
pentru genurile de activitate corespunzătoare pozițiilor 1.1. și 1.2. din anexă la Legea nr. 93-
XIV din 15 iulie 1998, pe parcursul perioadei, începînd cu 27 decembrie 2016 și pînă la
situația din 31 decembrie 2019. (art. 4 alin. (13) al Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire
la patenta de întreprinzător).
5.3. În ce locuri se permite desfășurarea activității în baza patentei pentru genurile de
activitate corespunzătoare pozițiilor 1.1. și 1.2. din anexă la Lege cu privire la patenta de
întreprinzător nr. 93-XIV din 15.07.1998 ?
Desfășurarea activității de comerț cu amănuntul în baza patentei de întreprinzător se
permite pe teritoriul pieţelor agroalimentare, pieţelor de mărfuri nealimentare, pieţelor auto,
pieţelor de flori, pieţelor de mărfuri second hand, piețelor mixte etc., create în baza deciziei
consiliului local, precum şi în locurile autorizate de autorităţile administraţiei publice locale
în conformitate cu art.14 alin.(2) lit.q1) din Legea nr.436/2006 privind administraţia publică
locală. (art. 3 alin. (62) al Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de
întreprinzător).
5.4. Poate fi eliberată patenta de întreprinzător pentru genurile de activitate
corespunzătoare pozițiilor 1.1. și 1.2. din anexă la Lege cu privire la patenta de
întreprinzător nr. 93-XIV din 15.07.1998, pentru desfășurarea activității de comerț cu
amănuntul pe întreg teritoriul țării?
Nu. În scopul executării prevederilor Legii nr. 93-XIV din 18.07.1998, potrivit cărora
desfășurarea activităților menționate la pozițiile 1.1 şi 1.2 din anexa la această lege se permite
doar în cadrul piețelor comerciale create în condițiile art.12 din Legea nr.231 din 23
septembrie 2010 cu privire la comerțul interior, precum și a prevederilor legii, conform
cărora unul din elemente care urmează să fie indicat în patenta este locul de desfășurare a
activității în baza patentei. În vederea respectării acestei condiției, patenta pentru desfășurarea
activității de comerț cu amănuntul se eliberează separat pentru fiecare unitate comercială
şi/sau loc de vînzare pe teritoriul piețelor autorizate.
5.5. Este în drept titularul patentei pentru genurile de activitate corespunzătoare poziției
1.1. sau 1.2. din anexă la Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr. 93-XIV din
15.07.1998, să desfășoare activitatea pe teritoriul unei piețe prin intermediul mai multor
locuri?
Nu. Potrivit art. 3 alin. (1 1) din Lege, se interzice deținerea de către același titular a
două sau mai multe patente valabile concomitent pentru acelaşi gen de activitate desfășurată
în acelaşi loc. Totodată, unul din elementele care se conține în patent, este locul de
desfășurare a activităţii. Respectiv, pe teritoriul unei şi aceleiași piețe nu se permite
desfășurarea activităţii de comerț privind comercializarea cu amănuntul în baza patentei, decît
prin intermediul unui singur loc.
5.6. În bază cărui act normativ solicitantul/titularul patentei de întreprinzător pentru
genurile de activitate corespunzătoare poziţiilor 1.1. și 1.2. din anexa la Legea cu privire la
patenta de întreprinzător nr. 93-XIV din 15.07.1998, urmează să prezinte la subdiviziunea
Serviciului fiscal de Stat notificarea privind inițierea activității de comerț?
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr. 93-XIV din
15.07.1998, în cazul în care, conform Legii nr.231 din 23 septembrie 2010 cu privire la
comerţul interior, pentru desfăşurarea genurilor de activitate indicate în anexa la Legea nr.
93-XIV este necesară notificarea autorităţii administraţiei publice locale, desfăşurarea
activităţilor respective se va efectua după depunerea unei astfel de notificări. Activitatea de
comerț cu amănuntul, conform prevederilor legii menționate, se efectuează prin depunerea
notificării autorităţilor administraţiei publice locale.
5.7. Se permite desfășurarea activităților de comerț în alte segmente de stradă în cazul în
care aceste străzi prin deciziile consiliilor locale sunt atribuite pentru desfășurarea
iarmaroacelor sezoniere (iarmaroacelor-piețe)?
Conform Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător,
desfăşurarea activităţilor de comerț conform poziţiilor 1.1 şi 1.2 din anexa la lege, se permite
doar în cadrul pieţelor comerciale create în condiţiile art. 12 din Legea cu privire la comerţul
interior nr. 231 din 23 septembrie 2010.
În condițiile în care administrația pieței de comun acord cu autoritatea administrației
publice locale a elaborat și a aprobat regulamentul de funcționare a pieței, precum și a
asigurat condițiile stabilite la pct. 10, subpct. 10.1. și pct. 11 din Regulamentul-tip de
funcționare a piețelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 955 din 21.08.2004, terenurile
atribuite prin decizia consiliilor locale pentru desfășurarea iarmaroacelor sezoniere, pot fi
considerate piețe și pe teritoriul acestora se permite desfășurarea activității de comerț în baza
patentei.
Studiul individual
Tema 6: “Autonomia patrimoniului persoanei juridice față de patrimoniul fiecărui asociat”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este un adevăr de necontestat că orice

persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput
fără patrimoniu, pentru că persoana având calitatea de subiect de drept, această calitate
presupune în mod necesar existenţa unor drepturi şi obligaţii.
Acest caracter juridic este pus în legătură cu faptul că numai fiinţa umană poate deţine cu titlu
juridic bunuri care să intre în compunerea patrimoniului său şi poate să-şi asume obligaţii.
Deţinerea cu titlu juridic a unor bunuri nu este deci posibilă de către altcineva decât de către
fiinţa umană.
Am reţinut, din definiţia dată patrimoniului, că acesta însumează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu conţinut economic. Dacă numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii,
patrimoniul care le exprimă are un titular în persoana căreia îi aparţine.
Persoanele (fizice sau juridice) au aptitudinea generală, permanentă şi potenţială de a dobândi
drepturi şi obligaţii. Vocaţia este potenţială, pentru că nu poate fi concepută existenţa unei
persoane fără să aibă cele mai puţine şi semnificative bunuri sau drepturi apreciabile în
bani. “Chiar atunci când o persoană nu are nici o avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu,
deoarece este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea
de a exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu.” Orice om are în mod necesar
patrimoniu, chiar şi în ipoteza că, nu sunt echilibrate componentele sale de activ şi pasiv,
pasivul (datoriile) depăşind valoarea activului, aflându-ne în prezenţa unei balanţe negative,
care nu elimină însă caracterul analizat, că orice persoană are un patrimoniu.
Dăinuirea patrimoniului în timp se întinde până când persoana încetează să mai existe. Este,
din acest punct de vedere, în legătură cu universalitatea patrimoniului, care se transmite altora
la decesul sau declararea judecătorească a morţii unei persoane fizice, sau când este o
persoană juridică care încetează fiind supusă uneia dintre operaţiunile de dizolvare, divizare
totală, desfiinţare, lichidare.
Unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului. Înţelegem prin acest caracter că o persoană nu
poate avea decât un singur patrimoniu. Logica impune o singură universitas juris, dacă am
reţinut că orice persoană are un patrimoniu, atunci în mod simetric un subiect de drept nu
poate avea decât un singur patrimoniu.
Apreciat ca un recipient sau ca un cont curent, precum şi diversitatea drepturilor şi
obligaţiilor care formează raporturile juridice, unicitatea patrimoniului astfel cum am definit-
o, presupune divizibilitatea patrimoniului. Unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului ţin de
existenţa mai multor mase de drepturi şi obligaţii, fiecare dintre acestea având regim juridic
determinat. Destinaţia bunurilor este diferită prin natura lor, prin voinţa legii sau a titularului.
Exemplul cel mai elocvent este cel al persoanelor căsătorite, a căror comunitate de bunuri
este reglementată de art. 30-36 C.fam; în patrimoniul soţilor există două categorii de bunuri:
bunurile comune şi bunurile proprii. Regimul juridic distinct constă în principiu în aceea că
fiecare dintre aceste categorii de bunuri sunt urmăribile de creditorii soţilor în raport de
modul în care s-a născut creanţa. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot să ceară
urmărirea bunurilor proprii ale soţului datornic şi, dacă creanţa nu este satisfăcută, pot să
ceară împărţirea bunurilor comune ale soţilor, operaţiune după care acele bunuri care cad în
lotul debitorului sunt susceptibile de a putea fi urmărite de creditorii personali ai soţului
respectiv.
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar constituie un alt exemplu ilustrativ al

divizibilităţii patrimoniului. Acceptarea sub beneficiu de inventar, în conformitate cu art.704
Cod civil, este un act juridic solemn, prin care succesibilul care îşi însuşeşte titlul de
moştenitor al patrimoniului succesoral, înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în
limitele activului moştenit (intra vires hereditatis) şi numai cu bunurile moştenite (cum
veribus). El îşi mărgineşte răspunderea pentru datoriile defunctului numai în limitele activului
primit şi prin inventarul întocmit împiedică confuziunea patrimoniului succesoral cu
patrimoniul său propriu. Drept urmare, succesorul va fi titularul celor două mase de bunuri
care sunt divizate şi se păstrează astfel până la lichidarea pasivului succesoral.
În sens invers, separaţia de patrimoniu este privită tot ca o divizibilitate patrimonială. Astfel,
art.781 din Codul civil reglementează ca un privilegiu nu şi în beneficiul creditorilor
moştenitori, inclusiv creditorul-legatar, ca un beneficiu individual, în virtutea căruia
creditorul separatist are dreptul să fie plătit din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinţă
faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
Exercitarea privilegiului separaţiei de patrimonii este condiţionată de calitatea de creditor al
moştenirii, situaţie în care prezintă importanţă pentru analiza de faţă că, deşi patrimoniul se
transmite de la defunct la unul sau mai mulţi succesori, nu operează confuziunea între cele
două patrimonii, pentru a fi realizat caracterul său de unicitate, ci partea transmisă prin
succesiune este distinctă într-o masă divizibilă până la stingerea creanţei pe care o are
creditorul moştenirii sau al defunctului.
Inalienabilitatea patrimoniului. Reprezintă legătura indisolubilă dintre patrimoniu şi
persoana căreia îi aparţine, durând atâta timp cât ea există ca subiect de drept civil. În
principiu, toate elementele componente ale patrimoniului pot fi înstrăinate, fără ca prin
aceasta să se înstrăineze însuşi patrimoniul, care este o noţiune juridică, un perimetru al
titularului din care pot lipsi mai multe sau mai puţine valori, fără ca el să-şi piardă entitatea.
În privinţa persoanelor juridice, transmisiunea universală sau cu titlu universal operează în
momentul reorganizării sau încetării personalităţii acesteia, în condiţiile legii. Când este
supusă reorganizării prin divizare parţială, are loc o transmisiune patrimonială cu titlu
particular, în sensul că o fracţiune din patrimoniu se desprinde şi se transmite către mai multe
persoane juridice existente sau care atunci se înfiinţează.
Studiul individual
Tema 7: “Analiza altor criterii de clasificare a persoanelor juridice”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Asociaţia este organizaţie necomercială constituită benevol de persoane fizice şi persoane

juridice, unite, în modul prevăzut de lege, prin comunitate de interese care nu contravin
ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru sa¬tisfacerea unor necesităţi nemateriale.
Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, de partid politic sau de organizaţie social
– politică, de sindicat, patronat, de uniune de persoane juridice, de organizaţie religioasă
(cult), de asociaţie de economii şi împrumut sau de asociaţie de locatari în condominiu,
fundaţie, instituţie etc.
Asociaţia obştească este persoană juridică, formată de persoane fizice în
vederea realizării unui scop ce corespunde intereselor generale ale asociaţilor
sau membrilor asociaţiei sau ale unei categorii sau ale unui grup social care
nu urmăreşte obţinerea de foloase materiale pentru membrii săi. Asociaţia
obştească se constituie şi funcţionează în temeiul dispoziţiilor Codului civil,
Legii nr.837 din 17 mai 1996 cu privire la asociaţiile obşteşti şi al altor acte
normative. Asociaţii obşteşti sunt cele de apărare a drepturilor omului, de
femei, de veterani, de invalizi, de tineret, societăţile ştiinţifice, ecologiste,
cultural-educative, sportive.
Partidul politic şi organizaţia social-politică se constituite potrivit Legii

nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social-politice. Partidul este o
grupare de oameni uniţi prin comunitate de concepţii politice sau de interese
sociale. Legea defineşte partidul şi organizaţia social-politică ca fiind „o
asociaţie benevolă a cetăţenilor constituită pe baza comunităţii de concep¬ţii,
idealuri şi scopuri, care contribuie la realizarea voinţei politice a unei
anumite părţi a populaţiei prin cucerire, în mod legal, a puterii de stat şi
participare la exer¬citarea ei”.
Sindicatul se constituie şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii

sindicatelor nr.1129/2000. Prin sindicat se înţelege o organizaţie
profesio¬nală de masă care are drept scop apărarea intereselor profesionale,
economice ale membrilor săi.
Patronatul se constituie pe baza Legii patronatelor nr.976/2000. Sunt

considerate patronate organizaţiile necomerciale constituite de patroni. Legea
numeşte patron persoana juridică ce desfăşoară activitate economică şi
foloseşte munca salariată pentru obţinere de profit. Patronatele se pot
constitui în cîteva forme: asociaţie patronală, federaţie patronală,
confederaţie patronală.
Asociaţia patronală este uniunea a 10 şi mai mulţi patroni, federaţia patronală

este uniunea a două şi mai multe asociaţii patronale dintr-un anumit domeniu de
activitate, confederaţia patronală este uniunea a două şi mai multe federaţii
patronale. Scopul principal al patronatului este de a-i asista pe membrii săi în
calitatea lor de patroni prin acordarea de servicii şi consultaţii, prin protecţia
drepturilor şi reprezentarea intereselor acestora în relaţii cu autorităţile publice,

cu sindicatele şi alte organizaţii nonguvernamentale.
Uniunea de persoane juridice se formează în temeiul art.104 din Codul
civil, reprezentînd asociaţii de persoane juridice care îşi unesc eforturile
în scopul coordonării activităţii, reprezentării şi apărării intereselor
comune.
Organizaţii religioase sunt cultele, formate în temeiul Legii cu privire la

culte nr.979/1992. Cultul sau religia este o asociaţie de cetăţeni uniţi prin
credinţă divină. Cultul devine persoană juridică numai dacă este
recunoscut de stat în modul stabilit de lege.
Asociaţia de economii şi împrumut se formează în temeiul Legii

nr.1505/ 1998/84 privind asociaţiile de economii şi împrumut,
reprezentînd o persoană juridică ce primeşte ca depuneri economiile
personale ale membrilor săi, acordîndu-le împrumuturi cu destinaţie
specială.
Asociaţia de locatari în condominiu se constituie în temeiul Legii

condominiului în fondul locativ nr.913/2000 , reprezentînd prin sine o
persoană juridică formată de proprietarii de locuinţe uniţi pentru
administrarea, întreţinerea şi exploatarea în comun a unui complex de
bunuri imobiliare în condominiu.
Fundaţia se constituie în temeiul Legii nr.581/1999 cu privire la fundaţii,

reprezentînd o persoană juridică – organizaţie necomercială fără membri,
înfiinţată pe baza actului de constituire de către una sau mai multe
persoane fizice şi/sau juridice, dotată cu patrimoniu, distinct şi separat de
patrimoniul fondatorilor, care este destinat atingerii scopurilor
necomerciale prevăzute în statut.
Instituţia este o persoană juridică – organizaţie necomercială formată de

una sau mai multe persoane pentru exercitarea unor funcţii de
administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi a altor funcţii cu caracter
necomercial. Fondatori sunt persoanele care formează patrimoniul iniţial
al instituţiei, care o finanţează, parţial sau integral, pe parcursul activităţii
şi care sunt responsabile de obligaţiile ei dacă activele sunt insuficiente
pentru stingerea obligaţiilor. Instituţia se poate constitui în două forme,
ca: instituţie publică; instituţie privată.
Instituţia publică este o organizaţie necomercială formată de una sau mai multe persoane
juridice de drept public (de stat, unitate administrativ-teritorială sau de o altă persoană de
drept public) pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt
şi a altor funcţii cu caracter necomercial. Sunt instituţii publice: teatrele, circurile,
organizaţiile concertistice, muzeele, bibliotecile, şcolile, liceele, colegiile, universităţile,
policlinicile, spitalele şi alte persoane juridice formate în temeiul actelor emise de autorităţile
publice centrale sau locale.
Teatrul de stat sau al unităţii administrativ-teritoriale se instituie în temeiul Legii nr.

1421/2002 cu privire la teatre, circuri şi organizaţii concertistice , reprezentînd o persoană
juridică – instituţie publică de cultură şi artă care satisface cerinţele culturale ale societăţii şi
care întruneşte activitatea de creaţie, de producţie, economică, tehnică, ştiinţifică şi de
instruire în vederea creării şi prezentării pe viu în faţa publicului a spectacolelor teatrale, a
desfăşurării unor alte activităţi culturale de masă.
Circul de stat sau circul unităţii administrativ-teritoriale se instituie în temeiul Legii

nr.1421/2002, reprezentînd o persoană juridică – instituţie publică de cultură şi artă care
satisface cerinţele culturale ale societăţii şi care întruneşte activitatea de creaţie, de producţie,
economică, tehnică, ştiinţifică şi de instruire în vederea creării şi prezentării pe viu în faţa
publicului a reprezentaţiilor de circ, desfăşurării unor alte activităţi culturale de masă.
Organizaţia concertistică de stat sau organizaţia concertistică a unităţii administrativ –

teritoriale se instituie în temeiul Legii nr.1421/2002, reprezentînd o persoană juridică –
instituţie publică de cultură şi artă care satisface cerinţele culturale ale societăţii şi care
întruneşte activitatea de creaţie, de producţie, economică, tehnică, ştiinţifică şi de instruire în
vederea creării şi prezentării în faţa publicului a spectacolelor muzicale, a programelor de
con¬cert, a desfăşurării unor alte activităţi culturale de masă.
De asemenea, sunt instituţii publice: Academia de Ştiinţe a Moldovei , Casa Naţională de

Asigurări Sociale , Compania „TeleRadio – Moldova” , instituţiile penitenciare, etc.
Instituţia privată este o organizaţie necomercială formată de una sau mai multe persoane
private pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi a
altor funcţii cu caracter necomercial. Persoanele private sunt în drept să creeze instituţii sub
formă de muzee, biblioteci, şcoli, licee, colegii, universităţi, policlinici, spitale, teatre, circuri,
organizaţii concertistice etc.
Studiul individual
Tema 8: “ Corelația patrimoniului cu bunurile din el”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Noţiune şi definiţie
Patrimoniul reprezintă noţiunea cea mai importantă în materia drepturilor patrimoniale, atât
în ceea ce priveşte drepturile reale, cât şi obligaţiile.
Elementele patrimoniului
Patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce au un caracter pecuniar, respectiv
drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Drepturile personal-nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la
nume, dreptul la sănătate, sunt excluse. În schimb, dacă s-ar aduce atingere unui asemenea
drept, „s-ar putea concretiza într-o creanţă, în despăgubiri, adică într-un element activ al
patrimoniului”. Dreptul de a cere despăgubiri este un drept de creanţă patrimonial ce poate
intra în conţinutul patrimoniului, în schimb dreptul pentru a cărui atingere s-a acordat
despăgubirea rămâne un drept nepatrimonial ce nu intră în conţinutul patrimoniului.
Drepturile patrimoniale formează latura activă a patrimoniului, iar obligaţiile patrimoniale

formează latura pasivă a acestuia. „Latura activă cuprinde drepturile subiective civile, cu
valoare economică, evaluabile în bani, care pot fi şi drepturi reale, precum dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele acestuia şi drepturile de creanţa (drepturi personale) cum
sunt: dreptul de a folosi bunul închiriat şi dreptul de a primi chirie pentru bunul închiriat,
dreptul la restituirea sumelor împrumutate”. Latura pasivă a patrimoniului cuprinde
totalitatea obligaţiilor ce pot fi evaluate din punct de vedere pecuniar pe care le poate avea o
persoană.
Obligaţiile sunt: obligaţia de a da, obligaţia de a face, obligaţia de a nu face. Obligaţia de a

da este acea obligaţie de a transmite sau de a constitui un drept real, obligaţia de a
face constă în a executa o prestaţie pozitivă, cu excepţia celei de a da, în timp ce obligaţia de
a nu face reprezintă abţinerea de la ceva ce dacă nu s-ar fi obligat să nu facă, ar fi putut face.
Din punct de vedere economic, patrimoniul este alcătuit din „totalitatea bunurilor destinate
să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane, altfel spus, averea unei persoane”. Astfel,
patrimoniul cuprinde capitaluri şi venituri. Sub aspect juridic patrimoniul cuprinde atât
drepturi, cât şi datorii cu valoare pecuniară. Drept urmare, chiar dacă valoarea datoriilor este
mai mare decât valoarea drepturilor sau dacă ar fi compus doar din datorii, patrimoniul, în
sens juridic, subzistă. O esenţială deosebire ar fi aceea că, din punct de vedere economic,
patrimoniul nu cuprinde şi bunurile viitoare, în timp ce „esenţa noţiunii juridice a
patrimoniului este faptul că el include şi drepturile şi datoriile viitoare cu conţinut
economic”.
Patrimoniul este o universalitate juridică.

Când vorbim despre noţiunea de patrimoniu nu ne interesează identitatea fiecărui drept sau
identitatea fiecărei obligaţii. Din acest punct de vedere, patrimoniul reprezintă o
universalitate juridică cu următoarele consecinţe:
a) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele formând un tot
unitar. Există posibilitatea ca patrimoniul să fie divizat în mase de bunuri, fiecare masă având
un regim distinct.
b) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel

încât schimbările ce se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii nu pun în discuţie
însăşi universalitatea în ansamblul ei.
Sub aspectul universalităţii, patrimoniul este comparat cu un recipient ce are un conţinut în

permanenţă mişcare prin dobândirea de noi drepturi şi obligaţii, precum şi prin modificare ori
stingerea celor existente, fără ca acestea să afecteze universalitatea reprezentată prin
recipient. S-a spus, e adevărat într-un exemplu destul de pesimist, că el poate fi comparat cu
un portofel care poate fi nu numai gol, dar poate să aibă chiar un conţinut negativ (adică
multe facturi de plată).
Caracterul de universalitate al patrimoniului (universalitate de drept) presupune existenţa

acestuia independent de voinţa titularului patrimoniului. Caracterul juridic al universalităţii
de drept al patrimoniului îl deosebeşte pe acesta de universalităţile de fapt, datorită existenţei
laturii pasive.
În doctrină s-a apreciat că universalităţile de fapt sunt simple ansambluri de bunuri, colecţii
de obiecte, a căror reunire se bazează doar pe o legătură de fapt creată prin voinţa titularului
unui patrimoniu, dar care nu au o existenţă autonomă şi nici un pasiv propriu.
Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, care există independent de

voinţa titularului ei. Această trăsătură deosebeşte net patrimoniul de ceea ce se denumeşte
uneori universalitate de fapt.15 Tocmai în virtutea acestei circumstanţe, P.C. Vlahide susţine
că patrimoniul nu dispare odată cu titularul său ci continuă să existe şi după această dispariţie.
Astfel, fiind independent de conţinutul său, patrimoniul, ca potenţialitate nu-şi pierde
niciodată existenţa, orice persoană având aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma
obligaţii. Personalitatatea de drept este prevăzută de art. 298 al.2 Cod Civil „Universalitatea
de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite
împreună, sânt considerate ca un tot întreg.“
Ulterior decesului titularului său patrimoniul suferă o schimbare de titular şi nicidecum nu

este supus vreunui alt fenomen. Astfel, în urma acestei schimbări titular al patrimoniului
devine cel ce este succesorul persoanei decedate sau a fostului titular de patrimoniu.
Studiul individual
Tema 9: “ Lichidarea benevolă și lichidarea forțată a persoanei juridice cu scop lucrativ”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Adnotări: Lichidarea constituie procesul prin care se pune capăt existenţei unei societăţi
comerciale în scopul de a transforma în bani elementele activului şi de a plăti datoriile
sociale ale societăţii. Lichidarea este denumită adeseori dizolvare, chiar dacăm prin esenţă,
dizolvarea desemnează ultima etapă a lichidării. În legislaţia naţională lichidarea este
reglementată de Codul civil şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.
Precizări. În general, lichidarea persoanelor juridice reprezintă procesul de dispariţie a

acestora. Ca şi în cazul înregistrării, radierea persoanelor juridice din registrul de stat este de
competenţa Camerei Înregistrării de Stat. Însă spre deosebire de procedura înregistrării, care
poate fi efectuată şi în regim de urgenţă (de exemplu, în 24 de ore sau chiar în 4 ore),
procedura de lichidare este una foarte complexă şi îndelungată. Legea nu prevede termenul
limită în care persoana juridică poate îndeplini toate formalităţile de lichidare. Practica atestă
faptul că în cazul în care persoana juridică nu are datorii faţă de bugetul public naţional,
procedura lichidării durează, cel puţin, un an de zile.
Instituția lichidării persoanelor juridice a fost puţin abordată în doctrina de specialitate.

Dintre autorii străini putem enumera, în primul rând, profesorii
ruşi: A.Paşin, A.Ciureaev, L.Podiaceva, L.Poteagaeva, iar dintre cei autohtoni, lucrări
consacrate lichidării persoanelor juridice aproape că nu există. Majoritatea autorilor se
rezumă la interpretarea normelor legale, fără a efectua o abordare ştiinţifică asupra procesului
de lichidare. Ţinând cont de faptul că lichidarea este inseparabilă de instituţia dizolvării
(lichidarea este o consecinţă a dizolvării; şi nu există lichidare fără dizolvare), instituţia
lichidării a fost adeseori lăsată în umbră, locul ei fiind preluat de dizolvare, mai atractivă din
punct de vedere al abordării teoretice.
Codul civil instituie trei reguli cu referire la lichidarea persoanelor juridice. Aceste reguli mai
sunt numite principii, şi anume:
a) persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării;
b) lichidarea persoanei juridice se face în favoarea membrilor fondatori;
c) lichidarea persoanei juridice este obligatorie.
1. a) Persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării.

Conform alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare
în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Aceasta înseamnă că persoana
juridică îşi păstrează calitatea de subiect de drept. Organele de conducere rămân aceleaşi,
doar că au o competenţă mai redusă. Adunarea generală a asociaţilor ca organul suprem de
conducere îşi păstrează dreptul de a aproba bilanţul de lichidare (art.93 alin.(2)), proiectul de
împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea (art.96 alin.(4)), poate reveni
asupra hotărârii de lichidare (art.86 alin.(5)). Administratorul este înlocuit cu lichidatorul.
Atribuţiile lichidatorului sunt asemănătoare cu cele ale administratorului, singura deosebire
constând în faptul că toate acţiunile sale sunt îndreptate către lichidare. Patrimoniul se
păstrează şi continuă să aparţină persoanei juridice supusă lichidării. Atributele de
identificare se menţin, atâta doar că pe toate actele care emană de la persoana juridică trebuie
făcută menţiunea că se află „în lichidare” (art.89 alin.(4)). La fel, persoana juridică îşi
păstrează sediul şi naţionalitatea până la terminarea lichidării.
Cu toate acestea, în perioada lichidării persoana juridică are mai puţine posibilităţi
comparativ cu o persoană juridică ce funţionează în mod normal, motiv din care spunem că
persoana aflată în lichidare dispune de o capacitate juridică restrânsă. Aceasta rezultă din
faptul că obiectul şi scopul persoanei juridice aflate în lichidare este diferit de acel avut de ea
în timpul unei activităţi obişnuite.
O primă restrângere a obiectului de activitate a persoanei juridice aflată în lichidare constă în

faptul aceasta nu poate încheia acte juridice noi, ci le finalizează pe cele începute. Activitatea
de după dizolvare este consacrată exclusiv formalităţilor de lichidare.
În al doilea rând, administratorul persoanei juridice este înlocuit cu un lichidator. Prin

urmare, gestiunea patrimoniului persoanei juridice trece de la administrator la lichidator.
În al treilea rând, are loc modificarea scopului persoanei juridice. Aceasta nu mai are ca
scop obţinerea şi repartizare de profit între membrii fondatori, ci este obligată la satisfacerea
creanţelor faţă de creditorii, împărţirea activelor între asociaţi şi în final, radierea persoanei
juridice din registrul de stat.
1. b) Lichidarea persoanei juridice se face în favoarea asociaţilor. Întregul proces de lichidare

se desfăşoară în favoarea asociaţilor şi are ca scop de a proteja interesele lor. Indiferent de
felul dizolvării, forţate sau voluntare, interesul asociaţilor este pe prim plan. Anume din acest
motiv legea stabileşte că dreptul de a cere lichidarea (voluntară) persoanei juridice aparţine
asociaţilor. Aceştea au dreptul de a cere lichidarea, de a stabili lichidatorul, de a cere
împărţirea activelor etc. Asociaţii sunt în drept să se opună la modul în care lichidatorii
întocmesc bilanţul de lichidare şi proiectul de repartizare a activelor. Se va ţine cont, însă, de
faptul că asociaţii nu pot încasa nici o sumă din vânzarea activelor supuse lichidării înainte ca
toţi creditorii persoanei juridice să fi fost plătiţi. În consecinţă, există riscul ca asociaţii să nu
mai încaseze nimic după achitarea acestor datorii.
2. c) Lichidarea persoanei juridice este obligatorie. În acest sens legea stabileşte că dizolvarea
persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Cu alte cuvinte, de fiecare
dată când are loc dizolvarea persoanei juridice, urmează lichidarea acesteia (persoana juridică
nu poate rămâne în faza dizolvării). În schimb nu există lichidare în cazul fuziunii şi
dezmembrării persoanei juridice (art.86 alin.(2) din Codul civil). Explicaţia constă în faptul
că în cazul reorganizării, persoana juridică nu-şi înstrăinează patrimoniul, ci doar îl transmite
către persoanele juridice succesoare.
Procedura de lichidare. Lichidarea persoanelor juridice se face cu respectarea următoarelor

etape:
1) Desemnarea lichidatorului;
2) Informarea creditorilor;
3) Înaintarea creanţelor;
4) Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;
5) Lichidarea activului şi pasivului persoanei juridice;
6) Radierea persoanei juridice.
Desemnarea lichidatorului. De regulă, numirea lichidatorului se face prin hotărârea

organului suprem de conducere al persoanei juridice şi mai rar, prin hotărârea instanţei de
judecată. În perioada de până la numirea de către organul suprem a unui lichidator,
împuternicirile de lichidator revin administratorului persoanei juridice.
Lichidatorul urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat despre numirea sa în

funcţie şi să anexeze hotărârea adunării generale sau hotărârea instanţei de judecată, iar
organul de înregistrare va opera menţiunile respective în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice.
Subliniem faptul că actele emise de către lichidator sunt opozabile terţilor de la data
înregistrării lichidatorului la Camera Înregistrării de Stat şi nu de la data numirii lui de către
organul de conducere. Înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi înregistrarea lichidatorului
se fac de regulă concomitent, aceste două înregistrări fiind corelate.
Patrimoniul trece de la administrator la lichidator prin semnarea unui act de predare-primire

şi în starea în care se află la momentul respectiv. De aceea, în actul de predare-primire trebuie
să fie descrise cu maximă exactitate starea bunurilor primite de lichidator.
Activitatea lichidatorului durează până la momentul radierii persoanei juridice din registrul
de stat. În situaţia revocării lichidatorului, împuternicirile acestuia încetează la momentul
când noul lichidator este înregistrat la Camera Înregistrării de Stat, cu excepţia obligaţiei de
transmitere a documentelor şi a bunurilor, care decade la momentul semnării actului de
predare-primire şi prezentării raportului privind operaţiunile deja săvârşite de el în calitate de
lichidator.
Informarea creditorilor. După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea
persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre
lichidare şi despre termenul de înaintate a creanţelor (art.91 din Codul civil).
Calitatea de creditor se constată din actele contabile. Mai frecvent, creditori ai persoanei
juridice sunt: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat (pentru impozitele calculate, dar
neplătite); Compania Naţională de Asigurări în Medicină; Casa Naţională de Asigurări
Sociale; băncile; prestatorii de energie electrică, termică, gaze naturale, telefonie fixă şi
mobilă, internet etc. Sunt consideraţi a fi creditori şi asociaţii persoanei juridice, pentru
dividendele calculate, dar neprimite.
Despre lichidarea persoanei juridice trebuie informaţi şi salaraţii. Conform prevederilor din
Codul muncii, lichidarea persoanei juridice are ca efect concedierea personalului (art.86). În
legătură cu aceasta, salariaţii urmează a fi preavizaţi, sub semnătură, cu două luni înainte de
lichidare, pentru a-şi putea găsi un alt loc de muncă (art.184). Salariaţii devin creditori ai
persoanei juridice pentru salariul calculat, dar neprimit, şi pentru indemnizaţia de eliberare
din serviciu, mărimea căreia se stabileşte conform art.186 din Codul muncii.
Înaintarea creanţelor. Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a creanţelor este

de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în Monitorul Oficial al R.Moldova. Prin
hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen şi mai lung. Dacă lichidatorul respinge
creanţa, creditorul poate să înainteze o acţiune în instanţa de judecată privind încasarea
datoriilor. În acest sens legea stabileşte un termen de 30 de zile de adresare în judecată,
termen care începe să curgă de la data când creditorul a fost informat despre respingerea
creanţei sale.
Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare. După expirarea termenului de înaintare a

creanţelor, lichidatorul este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care
să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile
persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare în
instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului care a desemnat

lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare reiese că pasivele sunt mai mari decât activele,
lichidatorul va fi nevoit să declare starea de insolvabilitate. Având acordul tuturor creditorilor
şi luând în consideraţie faptul că insolvabilitate este un proces de durată şi cu multe cheltuieli,
se permite ca lichidatorul să ducă la bun sfârşit procedura de lichidare, fără a mai intenta
acţiunea de insolvabilitate.
Lichidatorii. Lichidatorul este persoana împuternicită să efectueze operaţiunile de lichidare a

persoanei juridice. Persoana juridică aflată în lichidare poate avea unul sau mai mulţi
lichidatori. În acest sens, legea stabileşte că lichidatorul este desemnat de către organul care a
decis dizolvarea persoanei juridice, acesta fiind, în mod obişnuit, organul suprem de
conducere sau, mai rar, instanţa de judecată. În cazul în care persoana juridică are un singur
fondator, acesta emite o decizie de lichidare a persoanei juridice.
Organul suprem va desemna un lichidator dintre membrii săi, dintre membrii organului
executiv sau, dacă actul de constituire nu interzice, o altă persoană pe care o va considera
competentă. În situaţia în care lichidatorul este desemnat de instanţa judecătorească, aceasta
va numi persoana indicată de reclamant sau de administratorul persoanei juridice. Până la
desemnarea lichidatorului, funcţiile acestuia vor fi exercitate de către administrator.
Aşa cum se înţelege, intervenţia instanţei de judecată în faza lichidării are un caracter
excepţional. În cazul în care, între momentul dizolvării şi acela al numirii lichidatorului,
persoana juridică are calitatea de parte într-un litigiu, inclusiv acela în care s-a solicitat
numirea lichidatorilor, reprezentarea persoanei în proces este asigurată de către
administratori, ca şi în situaţiile obişnuite, pentru că mandatul acestora nu încetează prin
dizolvare. Altfel spus, mandatul administratorilor încetează doar în momentul în care sunt
înlocuiţi cu lichidatorii. Din momentul dizolvării şi până la numirea unui lichidator,

administratorii nu pot începe operaţiuni noi. Instanţa nu se poate subroga în atribuţiile
lichidatorilor.
Lichidatorii poartă aceiaşi răspundere ca şi administratorii. Ţinând cont de faptul că

activitatea administratorilor este reglementată de regulile cu privire la mandat, spunem că şi
lichidatorii, ca şi administratorii sunt consideraţi mandatarii persoanei juridice. Mandatul
lichidatorilor are un conţinut legal şi contractual: unele împuterniciri sunt conferite de lege,
altele putând fi conferite de asociaţi.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor, iar în situaţia persoanelor
juridice care nu dispun de cenzori, acest control este exercitat de către asociaţi. La preluarea
funcţiei lichidatorii trebuie să întreprindă, cu participarea administratorilor, primele
operaţiuni ale lichidării, respectiv efectuarea unui inventar şi întocmirea unui bilanţ, care să
constate situaţia exactă a activului şi pasivului persoanei juridice. Mai apoi, lichidatorii vor
prelua întregul patrimoniu al persoanei juridice pe baza unui proces-verbal (act) de predare-
primire, încheiat cu administratorii. La fel, vor fi transmise toate registrele şi actele persoanei
juridice.
Obligaţiile lichidatorului. În scopul realizării împuternicirilor, lichidatorul este obligat:
1. a) Să finalizeze operaţiunile existente. Lichidatorul nu poate încheia noi contracte cu referire

la obiectul de activitate a persoanei juridice. Încălcare acestei reguli atrage după sine
răspunderea personală a lichidatorului. Cu titlu de excepţie, pot fi încheiate actele juridice
necesare lichidării, cum sunt vânzarea activelor, evaluarea sau paza bunurilor, dar şi cele
curente, precum energia electrică, termică, gaze naturale, angajarea de specialişti, organizarea
de licitaţii etc. Contractele persoanei juridice încheiate până la emiterea deciziei de lichidare,
necesită a fi onorate.
2. b) Să valorifice creanţele. Lichidatorul va solicita de la debitori achitarea creanţelor. În acest
scop, lichidatorul va putea folosi toate mijloacele posibile, chiar şi intentarea unui proces de
insolvabilitate faţă de creditori.
3. c) Să transforme în bani bunurile persoanei juridice. Se poate întâmpla ca activele persoanei
juridice în lichidare să fie alcătuit din bunuri. În acest caz, lichidatorul va trebui să vândă
acest bunuri, iar cu banii acumulaţi să achite datoriile persoanei juridice în lichidare.
4. d) Să satisfacă creanţele creditorilor. Deseori, activele persoanei juridice în lichidare sunt
atât de mici, încât lichidatorul nu poate satisface pe deplin creanţele creditorilor. În astfel de
situaţii, creditorii vor fi nevoiţi să accepte achitarea creanţelor în proproţii mici.
5. e) Să întocmească bilanţul de lichidare. Acesta reprezintă un raport în care se arată valoarea
activelor şi valoare pasivelor persoanei juridice în lichidare.
6. f) Să împartă activele între asociaţi. Conform legii, împărţirea activelor va fi posibilă numai
după achitarea creanţelor faţă de creditori. Prin urmare, în cazul persoanelor juridice a căror
active sunt minime, există riscul ca asociaţii să nu primească nimic.
7. g) Să prezinte actele pentru radiere. După repartizarea activelor, lichidatorul va depune la
Camera Înregistrării de Stat cererea de radiere a persoanei juridice împreună cu actele
necesare, iar organul de înregistrare va efectua radiere din registrul de stat.
Redeschiderea procedurii de lichidare. Pentru a redeschide procedura de lichidare,

persoana cointeresată trebuie să demonstreze că există unul din temeiurile prevăzute
la art.100 din Codul civil, şi anume:
1) apare un creditor sau o altă persoană îndreptăţită să pretindă activul repartizat între
participanţi;
2) sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care n-au fost valorificate de către
lichidator.
În legătură cu redeschiderea procedurii de lichidare se va reţine faptul că aceasta se face doar

la cererea persoanei interesate (creditorul sau altă persoană îndreptăţită), în termenul general
de prescripţie prevăzut la art.267, adică nu mai târziu de 3 ani de la data deciziei de radiere a
persoanei juridice. În acest sens, persoana trebuie să aducă dovezi, fie că este creditor al
persoanei juridice lichidate şi nu a ştiut despre radierea acesteia din registrul de stat, fie că
persoana juridică lichidată deţine anumite active despre care nu s-a ştiut la data radierii, cum
ar fi contracte valabile, conturi bancare, creanţe etc.
Generalizând cele expuse, subliniem faptul că instituţia lichidării persoanelor juridice este
una dintre cele mai complexe proceduri cu care se confruntă deopotrivă persoanele juridice şi
instanţele judecătoreşti. Anume în scopul interpretării şi aplicării corecte a normelor legale,
Curtea Supremă de Justiţie a R.Moldova aduce o serie de recomandări instanţelor
judecătoreşti, şi anume: a) în dispozitivul hotărârii să fie indicat că lichidatorul urmează să
publice în 2 ediţii consecutive din Monitorul Oficial al R.Moldova nu dispozitivul hotărârii,
ci un aviz despre intentarea procedurii de lichidare; b) în dispozitivul hotărârii se va indica că
termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în
Monitorul Oficial al R.Moldova; c) la materialele dosarului trebuie să fie anexate probe
suficiente care să confirme lipsa bunurilor pentru a nu se ajunge în situaţii de redeschidere a
procedurii de lichidare în legătură cu depistarea ulterioară a bunurilor; d) bilanţul de lichidare
urmează a fi aprobat printr-o încheiere a instanţei de judecată (Nota informativă).
Luând în consideraţie faptul că atât Codul civil, cât şi legile speciale nu prevăd o durata de
timp în care persoana juridică se poate află în lichidare, propunem ca lichidarea persoanei
juridice să nu depăşească termenul de 3 (trei) ani. Cu titlu de excepţie, pentru motive
temeinice, lichidarea să poată fi prelungită de către instanţa de judecată cu cel mult un an.
Impunerea unui asemenea termen se justifică datorită situaţiei în care se află persoana
juridică în timpul lichidării (capacitate juridică limitată; înlocuirea administratorului cu
lichidatorul), precum şi din necesitatea de a clarifica cât mai rapid raporturile cu creditorii.
Studiul individual
Tema 10: “ Fazele procesului de insolvabilitate”
Anul de studii:
2020-2021

Bălți, 2021
Problemele financiare ale unei companii și riscul de a nu-și putea îndeplini obligațiile față
de creditori sunt motive pentru a fi declarată insolvabilă. În conformitate cu Legea
insolvabilității, aprobată prin Legea nr.149 din 29.06.2012, insolvabilitatea este situaţia
financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată,
constatată prin act judecătoresc de dispoziţie.
Potrivit Legii insolvabilității, participanţi la procesul de insolvabilitate sunt:
 administratorul provizoriu;
 administratorul insolvabilităţii;
 lichidatorul;
 creditorii;
 adunarea creditorilor;
 comitetul creditorilor;
 debitorul sau, după caz, reprezentantul debitorului;
 alte organe şi persoane stabilite în lege.
Fazele ciclului de derulare a procesului de insolvabilitate pot fi redate prin următoarea

schemă:
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cereri de intentare a procesului

de insolvabilitate (în continuare – cerere introductivă).
Conform art.12 din Legea insolvabilităţii, dreptul de a depune cerere introductivă îl au:
 debitorul (orice persoană, indicată la art.1 alin. (2) al Legii insolvabilității), care are
datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, împotriva căreia a
fost depusă în instanţă de judecată o cerere de intentare a unui proces de
insolvabilitate) şi
 creditorii (persoană fizică sau persoană juridică deţinător al unui drept de creanţă
asupra patrimoniului debitorului, care poate face dovada creanţei sale faţă de acest
patrimoniu).
Prin excepţie, se permite ca cererea introductivă să o depună şi alte organe, cum ar fi

Comisia Naţională a Pieţei Financiare etc.
1. Primirea şi examinarea cererii introductive
Procedura de insolvabilitate se divizează în două etape:
1. Primirea şi examinarea cererii introductive;

2. Desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate.
O asemenea divizare rezultă din esenţa actelor de procedură care se desfăşoară pe parcursul
întregii proceduri. Dacă în cazul primei faze totul este îndreptat spre verificarea existenţei sau
inexistenţei temeiurilor de insolvabilitate, cea de-a doua etapă este îndreptată spre scopul
întregii proceduri – satisfacerea creanţelor creditorilor.
Aşadar, până la intentarea procedurii propriu-zise de insolvabilitate, există o etapă specifică

reglementată de art.9-33 din Legea insolvabilităţii, care constă în primirea şi examinarea
cererii introductive. Este o etapă specifică în cadrul procedurii de insolvabilitate deoarece: a)
este o etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a verifica existenţa
temeiurilor de insolvabilitate invocate; b) în cadrul ei se examinează circumstanţe de fapt şi
se administrează probe pentru constatarea incapacităţii de plată sau a supraîndatorării
debitorului; c) este o etapă tranzitorie în cadrul căreia se dispun măsuri asiguratorii pentru
conservarea şi păstrarea la maximum a masei debitoare în eventualitatea pornirii unei
proceduri de insolvabilitate.
Ca rezultat al depunerii cererii introductive, instanţa de judecată mai întâi dispune prin
încheiere primirea spre examinare a acesteia (art.21 din Legea insolvabilității), ceea ce nu
înseamnă încă intentarea procedurii de insolvabilitate. Deşi formal prin primirea spre
examinare a cererii introductive se pune începutul raporturilor de procedură civilă, aceasta nu
presupune intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise. Şi doar după verificarea
existenţei sau inexistenţei temeiurilor de insolvabilitate instanţa dispune intentarea procedurii
de insolvabilitate în privinţa debitorului.
Primind cererea introductivă, instanţa judecătorească verifică îndeplinirea condiţiilor de

formă şi de fond pentru înaintarea cererii introductive (art.166, 167 din Codul de procedură
civilă şi art.16, 17, 20, 236 alin.(1), 241 alin.(1), 245 alin.(1) din Legea insolvabilităţii). Dacă
cererea introductivă corespunde cerinţelor, instanţa de judecată o primeşte spre examinare,
pronunţându-se printr-o încheiere în maximum 3 zile de la data depunerii cererii (art.21 alin.
(2) din Legea insolvabilității). Dacă cererea introductivă nu corespunde cerinţelor, instanţa de
judecată poate să restituie cererea fără examinare (art.22 din Legea insolvabilității) sau să
refuze în primirea cererii introductive (art.169 din Codul de procedură civilă).
Prin încheierea de primire spre examinare a cererii introductive, instanţa de judecată instituie
perioada de observaţie şi numeşte administratorul provizoriu. Perioada de observaţie
presupune o perioadă de supraveghere a activităţii debitorului instituită din oficiu de instanţa
de judecată în cadrul căreia debitorul îşi continuă în mod firesc activitatea economică sub
conducerea administratorului provizoriu. Perioada de observaţie poate dura până la 60 de zile,
cu posibilitatea prelungirii încă pentru 15 zile. Ca rezultat, aceasta este perioada maximă în
care se poate întinde etapa de examinare a cererii introductive.
Un moment important la etapa primirii şi examinării cererii introductive constă în numirea

administratorului provizoriu, dar și aplicarea altor măsuri de asigurare. Aplicarea acestora nu
constituie un drept, ci o obligaţie a instanţei de judecată. Instanţa de judecată din oficiu va
aplica măsurile de asigurare prevăzute la art.24 din Legea insolvabilităţii: a) numeşte un
administrator provizoriu şi obligă debitorul ca în perioada de observaţie deciziile privind
gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului
provizoriu; b) la cererea motivată a creditorilor sau administratorului provizoriu ori din
oficiu, dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului; c) pune sub sechestru
bunurile debitorului şi corespondenţa lui comercială; d) suspendă urmăririle individuale ale
creditorilor şi executările silite asupra bunurilor debitorului, precum şi curgerea prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora contra debitorului; e) pune sub
interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale ori decide ca acestea să poată fi
înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu.
Până la adoptarea de către instanţă a hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate,

deponentul îşi poate retrage cererea introductivă. Renunţarea la cererea introductivă nu
privează persoanele care s-au alăturat acestei cereri de dreptul de a solicita examinarea
pricinii în fond (art.31 alin.(1) din Legea insolvabilității).
Intentarea procedurii de insolvabilitate
Intentarea procedurii de insolvabilitate presupune inițierea acestuia la cererea debitorului sau

a creditorului în instanța competentă, în scopul satisfacerii creanțelor creditorului sau
creditorilor debitorului, asigurării protejării circuitului civil şi stabilității acestuia.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a

debitorului. Incapacitatea de plată reprezintă acea situaţie financiară a debitorului,
caracterizată prin incapacitatea lui de a îşi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv
obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul
a încetat să efectueze plăţi.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în supra îndatorarea

debitorului în cazul în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor
în limitele patrimoniului său. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie
pusă continuarea activităţii lui dacă acest fapt este posibil.
Supra îndatorarea este acea situaţie financiară a debitorului, a cărui răspundere este limitată
prin lege la valoarea patrimoniului său, unde valoarea bunurilor nu mai acoperă obligaţiile
existente ale acestuia. Potrivit art.10 din Legea insolvabilităţii, supra îndatorarea ca temei de
insolvabilitate poate fi invocată doar în privinţa persoanelor juridice.
La determinarea temeiurilor de intentare a procedurii de insolvabilitate, se iau în calcul

(art.11 alin.2 din Legea insolvabilităţii):
1. Mărimea obligaţiilor pecuniare, inclusiv suma restanţei la livrarea bunurilor, la

prestarea serviciilor şi la îndeplinirea lucrărilor care urmează a fi plătite de către
debitor;
2. Mărimea datoriilor la credite, la împrumut, plus dobânda care urmează a fi achitată de
către debitor;
3. Mărimea prejudiciilor care urmează a fi recuperate de la debitor;
4. Mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege.
2. Desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate
În baza aprecierii temeiurilor de insolvabilitate şi a faptelor constatate în cadrul

examinării cererii introductive, instanţa hotărăşte asupra intentării procedurii de
insolvabilitate sau asupra respingerii acesteia. Importanţa adoptării hotărârii de
intentare a procedurii de insolvabilitate este una categorică pentru întregul proces,
fiind cauza şi momentul de început al tuturor acţiunilor legate de desfăşurarea
propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate.
Prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate

va institui un comitet al creditorilor şi va împuternici administratorul insolvabilităţii
să preia în posesiune şi administrare, inclusiv prin executare silită, bunurile ce aparţin
masei debitoare. În hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate se indică: a)
denumirea/numele şi prenumele, sediul/adresa, codul fiscal, domeniul de activitate al
debitorului; b) numele, prenumele, adresa administratorului insolvabilităţii; c) locul,
data şi ora şedinţei de validare a mărimii creanţelor (şedinţa de validare) şi, după caz,
locul, data şi ora adunării creditorilor de audiere a raportului administratorului
insolvabilităţii (adunarea de raportare); d) ora intentării procesului de insolvabilitate.
Dispozitivul hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate se publică în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Totodată, administratorul insolvabilităţii
expediază o notificare despre intentarea procedurii de insolvabilitate către toţi
creditorii cunoscuţi pentru ca aceştia să înainteze creanţele faţă de debitorul insolvabil
(art.35 alin.(4) din Legea insolvabilităţii).
În afară de notificarea creditorilor, administratorul insolvabilităţii mai este obligat să

expedieze hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate debitorului, Camerei
Înregistrării de Stat, inspectoratului fiscal de stat teritorial, băncilor în care debitorul
are conturi şi, după caz, registrelor în care se înregistrează gajul, organului cadastral
teritorial, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, registrelor de stat ale transporturilor,
altor instituţii şi autorităţi relevante.
Efectele intentării procedurii de insolvabilitate
Efectele intentării procesului de insolvabilitate sunt reglementate de art.74-114 din

Legea insolvabilităţii.
Conform art.74 din Legea insolvabilităţii, efectele generale din momentul intentării
procedurii de insolvabilitate sunt:
 înlăturarea de iure a debitorului de la administrare. În comparaţie cu perioada de până

la intentare, când înlăturarea debitorului de la administrarea întreprinderii poartă
caracterul unei măsuri de asigurare, după intentarea procedurii de insolvabilitate,
dreptul debitorului insolvabil de a administra întreprinderea şi a dispune de bunurile
sale încetează de drept. Mai mult, în calitate de sancţiune legea prevede că orice act
de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuat după
intentarea procedurii de insolvabilitate este nul (art.74 alin.(2) din Legea
insolvabilităţii);
 activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
 achitările cu debitorul se fac numai prin contul bancar de acumulare, gestionat de
administratorul insolvabilităţii/lichidator;
 orice garanţie de executare a obligaţiilor se acordă numai de către administratorul
insolvabilităţii/lichidator, cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor;
 sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de asigurare sau de limitare a
debitorului, administratorului insolvabilităţii/lichidatorului în dreptul de administrare
şi de valorificare a masei debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de
organele abilitate în acest sens se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate numai
de către instanţa de judecată care a intentat procedura de insolvabilitate;
 asociaţii (acţionari, membri) debitorului nu au dreptul la separarea cotei de
participaţie din masa debitoare în legătură cu ieşirea sau cu excluderea debitorului din
lista asociaţilor (acţionarilor, membrilor) sau la partajarea averii lui;
 răscumpărarea sau procurarea de către debitor a acţiunilor plasate, sau achitarea
contravalorii părţii de participaţie este interzisă;
 achitarea dividendelor, efectuarea altor plăţi legate de valorificarea hârtiilor de
valoare, achitarea veniturilor pe cotele de participaţie, distribuirea profitului între
asociaţii (membrii) debitorului sânt interzise.
Intentarea procesului de insolvabilitate are ca efect şi suspendarea proceselor civile în care

debitorul îşi are calitatea fie de reclamant, fie de pârât. Conform art.84 alin.(1) din Legea
insolvabilităţii, după intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa poate obliga debitorul
sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova
fără permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă ori
să se eschiveze de la participare la proces.
Şedinţa de validare a creanţelor
Şedinţa de judecată în care se validează creanţele înaintate de creditori faţă de patrimoniul

debitorului se numeşte şedinţă de validare. Convocarea creditorilor în şedinţa de validare se
face prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate.
Desfăşurarea şedinţei de validare reprezintă un pilon fundamental pentru derularea în

continuare a procedurii de insolvabilitate. Scopul şedinţei de validare este confirmarea
creanţelor creditorilor.
O persoană poate fi recunoscută în calitate de creditor numai în cadrul şedinţei de validare a

creanţelor. Până în acel moment, orice persoană care pretinde a avea creanţe faţă de bunurile
debitorului se consideră că nu are încă statut de creditor, respectiv nu poate fi parte şi nici
participant la procesul de insolvabilitate.
Şedinţa de validare îşi desfăşoară lucrările sub conducerea instanţei de judecată (art.55 alin.
(8) din Legea insolvabilităţii), iar secretariatul este pus pe seama administratorului
insolvabilităţii (art.55, alin.(1) din Legea insolvabilităţii). Administratorul insolvabilităţii
întocmeşte şi înregistrează în instanţa de judecată tabelul definitiv al creanţelor care va
conţine: lista creanţelor, temeiul, valoarea şi rangul lor, numele creditorilor, suma solicitată
de creditor şi cea acceptată de administrator după verificare. Aprobarea tabelului definitiv al
creanţelor se face în cadrul şedinţei de validare (art.110 din Legea insolvabilităţii).
Adunarea de raportare
Prima adunare a creditorilor se numeşte adunarea de raportare şi se convoacă după şedinţa de

validare a creanţelor de către instanţa de judecată. Adunarea este prezidată de administratorul
insolvabilităţii şi în cadrul acesteia creditorii decid cum să desfăşoare mai departe procesul de
insolvabilitate.
Lucrările adunării de raportare sunt concentrate în jurul unui singur act, raportul
administratorului insolvabilităţii privind situaţia economică a debitorului. Ţinând cont de
propunerile administratorului şi de părerile exprimate pe parcurs, adunarea creditorilor
urmează să decidă:
 trecerea la procedura de restructurare sau

 trecerea la procedura de faliment.
În dependenţă de hotărârea adunării creditorilor, instanţa de judecată urmează să confirme,

printr-o încheiere, trecerea la procedura de restructurare (art.114 alin.(7) din Legea
insolvabilităţii sau trecerea la procedura de faliment (art.114 alin.(9) din Legea
insolvabilităţii).
Instanţa de insolvabilitate decide prin încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai
târziu de 5 zile lucrătoare, în următoarele cazuri:
 debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este decăzut din dreptul de a
propune un plan al procedurii de restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;
 niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedurii de
restructurare, în condiţiile şi termenele stabilite de prezenta lege, sau niciunul dintre
planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
 debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a propus în termen un plan
de restructurare ori planul lui nu a fost acceptat şi confirmat;
 obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sânt îndeplinite în condiţiile
stipulate în planul confirmat sau activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul
restructurării aduce pierderi masei debitoare;
 adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului insolvabilităţii în care se
propune intrarea debitorului în faliment.
Instanţa de insolvabilitate va pronunţa, prin încheierea de intrare în faliment, dizolvarea

societăţii debitoare şi va dispune:
 desemnarea unui lichidator, stabilirea atribuţiilor acestuia;

 valorificarea şi lichidarea masei debitoare.
Încheierea de intentare a procedurii falimentului se publică în modul prevăzut la art.7

al Legii insolvabilității.
În cazul în care faţă de debitor nu s-a aplicat procedura de restructurare, iar în cadrul
procedurii falimentului s-au constatat circumstanţe esenţiale, bazate în special pe date
din analiza financiară potrivit cărora solvabilitatea debitorului poate fi restabilită,
lichidatorul poate să convoace, din oficiu sau la cererea creditorilor sau a
reprezentantului debitorului, adunarea creditorilor, în termen de o lună din momentul
apariţiei acestor circumstanţe, pentru a se examina încetarea procedurii falimentului şi
trecerea debitorului la procedura de restructurare.
Hotărârea adunării creditorilor privitor la încetarea procedurii falimentului şi la

trecerea debitorului la procedura de restructurare se adoptă cu votul majorităţii simple
a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu condiţia să deţină cel puţin 50%
din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate pe care le reprezintă şi care nu
au fost stinse la data convocării adunării. Odată cu confirmarea hotărârii adunării
creditorilor, instanţa de insolvabilitate decide încetarea procedurii falimentului şi
intentează procedura de restructurare a debitorului, care se va desfăşura în modul şi în
termenele prevăzute la capitolul VI al Legii insolvabilității.
Restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică debitorului în vederea

achitării datoriilor lui, care prevede întocmirea, aprobarea, implementarea şi
respectarea unui plan al procedurii de restructurare, incluzând, împreună sau separat:
 restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;

 restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
 restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului;
 orice alte acţiuni neinterzise de legislaţia în vigoare.

Studiul Individual. Dreptul Afacerii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul Individual. Dreptul Afacerii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Excelență în Servicii și Prelucrarea Alimentelor

Elaborat: Roșca Silvia TAP171

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile

Pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, persoana juridică cu scop lucrativ nu trebuie să

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Procedura de licențiere a activității companiilor de asigurări ar putea fi racordată la

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de acumulare a bogăţiilor,

Persoana fizică poate desfăşura activitate de întreprinzător dacă:

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

5.1. Conform căror genuri de activitate se desfășoară activitatea de comerț cu amănuntul în

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este un adevăr de necontestat că orice

Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar constituie un alt exemplu ilustrativ al

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Asociaţia este organizaţie necomercială constituită benevol de persoane fizice şi persoane

Partidul politic şi organizaţia social-politică se constituite potrivit Legii

Sindicatul se constituie şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii

Patronatul se constituie pe baza Legii patronatelor nr.976/2000. Sunt

Asociaţia patronală este uniunea a 10 şi mai mulţi patroni, federaţia patronală

drepturilor şi reprezentarea intereselor acestora în relaţii cu autorităţile publice,

Organizaţii religioase sunt cultele, formate în temeiul Legii cu privire la

Asociaţia de economii şi împrumut se formează în temeiul Legii

Asociaţia de locatari în condominiu se constituie în temeiul Legii

Fundaţia se constituie în temeiul Legii nr.581/1999 cu privire la fundaţii,

Instituţia este o persoană juridică – organizaţie necomercială formată de

Teatrul de stat sau al unităţii administrativ-teritoriale se instituie în temeiul Legii nr.

Circul de stat sau circul unităţii administrativ-teritoriale se instituie în temeiul Legii

Organizaţia concertistică de stat sau organizaţia concertistică a unităţii administrativ –

De asemenea, sunt instituţii publice: Academia de Ştiinţe a Moldovei , Casa Naţională de

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Drepturile patrimoniale formează latura activă a patrimoniului, iar obligaţiile patrimoniale

Obligaţiile sunt: obligaţia de a da, obligaţia de a face, obligaţia de a nu face. Obligaţia de a

Patrimoniul este o universalitate juridică.

b) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel

Sub aspectul universalităţii, patrimoniul este comparat cu un recipient ce are un conţinut în

Caracterul de universalitate al patrimoniului (universalitate de drept) presupune existenţa

Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, care există independent de

Ulterior decesului titularului său patrimoniul suferă o schimbare de titular şi nicidecum nu

Elaborat: Roșca Silvia TAP 171

Precizări. În general, lichidarea persoanelor juridice reprezintă procesul de dispariţie a

Instituția lichidării persoanelor juridice a fost puţin abordată în doctrina de specialitate.

a) persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării;

b) lichidarea persoanei juridice se face în favoarea membrilor fondatori;

c) lichidarea persoanei juridice este obligatorie.

1. a) Persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării.

O primă restrângere a obiectului de activitate a persoanei juridice aflată în lichidare constă în

În al doilea rând, administratorul persoanei juridice este înlocuit cu un lichidator. Prin

1. b) Lichidarea persoanei juridice se face în favoarea asociaţilor. Întregul proces de lichidare

Procedura de lichidare. Lichidarea persoanelor juridice se face cu respectarea următoarelor

4) Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;

5) Lichidarea activului şi pasivului persoanei juridice;

6) Radierea persoanei juridice.

Desemnarea lichidatorului. De regulă, numirea lichidatorului se face prin hotărârea

Lichidatorul urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat despre numirea sa în

Patrimoniul trece de la administrator la lichidator prin semnarea unui act de predare-primire

Informarea creditorilor. După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în

Înaintarea creanţelor. Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a creanţelor este

Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare. După expirarea termenului de înaintare a

Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului care a desemnat

Lichidatorii. Lichidatorul este persoana împuternicită să efectueze operaţiunile de lichidare a