Despre autor
Cuprins
1 - Rege sau nu (1582)
2 - Răzvră tul (1582)
3 - Triumful frumuseții (1582)
4 - Metamorfoza iubirii (1587)
5 - Păstorița credincioasă (1587–1588)
6 - Când mă vezi, mă recunoș (1588–1589)
7 - O cale nouă de a plă datorii vechi (1589–1591)
8 - Fratele sângeros (1591–1592)
9 - Sorții (1592)
10 - Ucisă cu blândețe (1592–1594)
11 - Aver sment pentru Londra (1595–1596)
12 - Inima zdrobită (1598–1601)
13 - O par dă de șah (1603)
14 - Tragedia răzbunării (1603)
William Shakespeare - Sonetul XXXIV
Note
colecție coodonată de Dana Ionescu
JUDE MORGAN s-a născut și a crescut în Peterborough, Marea Britanie. A
studiat la University of East Anglia și a început să scrie literatură sub
îndrumarea lui Malcolm Bradbury și a Angelei Carter. A publicat mai multe
volume. Romanul Emily and Charlo e (2010), poate cea mai cunoscută
creație a sa, propune o incursiune în viața surorilor Brontë. Acesta a apărut
după ce Jude Morgan a scris An Accomplished Woman (2009), Symphony
(2008) și Indiscre on (2006). În 2005, romanul Passion, inspirat de un
episod spectaculos din biografia poeților roman ci englezi, a fost
considerat una dintre cele mai bune cărți ale anului, potrivit Washington
Post Book World. Cel mai recent volum al autorului este A Li le Folly
(2014).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
MORGAN, JUDE
Viața secretă a lui William Shakespeare / Jude Morgan; trad. din lb. engleză: Adriana Voicu. –
Bucureș : Nemira Publishing House, 2019
ISBN print: 978-606-43-0472-8
ISBN epub: 978-606-43-0574-9
ISBN mobi: 978-606-43-0575-6
821.111
Immanuel Mifsud
JUTTA HEIM
Copyright © Immanuel Mifsud
First published in Malta with the tle Ju a Heim by Klabb Kotba Mal n.
The present edi on is translated from the English edi on signed by Albert Ga .
© Nemira, 2019
Coperta: Cris an FLORESCU, Ana NICOLAU
Redactor: Monica ANDRONESCU
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai E imescu
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
Cuprins
Despre autor
1 - Rege sau nu (1582)
2 - Răzvră tul (1582)
3 - Triumful frumuseții (1582)
4 - Metamorfoza iubirii (1587)
5 - Păstorița credincioasă (1587–1588)
6 - Când mă vezi, mă recunoș (1588–1589)
7 - O cale nouă de a plă datorii vechi (1589–1591)
8 - Fratele sângeros (1591–1592)
9 - Sorții (1592)
10 - Ucisă cu blândețe (1592–1594)
11 - Aver sment pentru Londra (1595–1596)
12 - Inima zdrobită (1598–1601)
13 - O par dă de șah (1603)
14 - Tragedia răzbunării (1603)
William Shakespeare - Sonetul XXXIV
Note
Prietenilor mei din Cercul Scriitorilor din
Peterborough
1
N-o deșteptase din somn furtuna. Era trează deja. După marea
schimbare, viața ei se desfășura în bună măsură noaptea. Iar tunetelor nu
le dăduse importanță. Nu băgase însă de seamă copacul și tânguitul
înfiorător care a venit pe urmă.
Noaptea era privilegiul ei. Atunci avea mp și loc să cugete și să simtă. Și
chiar să respire.
– Ce-a fost a fost și nu se mai poate face nimic, zicea peste zi
Bartholomew. Când ai de gând să începi să trăieș ? Doamne, ce față ai!
adăuga el cu un zvâcnet al umerilor lați. Ah, fața asta!
Ea se crispa și își vedea mai departe de tors sau de frământat,
străduindu-se să n-aibă chip.
Noaptea începea cu adevărat pe la miezul nopții. De obicei se ducea la
culcare imediat după cină – cam pe la ora când Bartholomew lua carafa și
pornea târșâindu-și picioarele spre cazanul de bere – și petrecea câteva
ceasuri istovitoare în vise neînchipuit de amănunțite, în care marea
greșeală era îndreptată prin tot soiul de stratageme ingenioase. Apoi se
trezea, se îmbrăca și lua în stăpânire casa adormită. Uneori aprindea o
lumânare, dar de obicei se descurca fără greș doar cu pipăitul. Tălpile
învățaseră ș ința de a călca pe scândura podelelor, iar palmele se plimbau
peste lambriurile scârțâitoare cu agerimea unui tămăduitor. Nu se temea
că tulbură somnul fraților și al surorilor vitrege, dar de multe ori se tortura
singură închipuindu-și-l pe Bartholomew cum se ivește din întuneric, cu
grumazul lui gros, ciufulit și clipind des. Avea s-o întrebe ce naiba e cu ea
de se furișează prin casă în puterea nopții. Avea să ceară lămuriri. Fratele ei
credea, pe bună dreptate poate, că fiecare lucru poate fi lămurit și, odată
ce-l lămureai, îl împătureai și îl puneai bine în ladă.
„Nu ne aude“, zisese el când tatăl lor era pe ducă. „Așa că n-are niciun
rost să-i spui poveș .“ Plecase o ând, iar ea îi vorbise mai departe. I-a
poves t despre vulpea cea îndrăzneață, care venise până în ușa celarului și
rânjise la ea, despre sosirea din vara aceea a actorilor la Stra ord și despre
Catherine, care își sucise glezna. Tatăl ei zăcea în pat, numai piele și os,
răsuflând cu horcăieli istovitoare, cu gura căscându-se în chipuri ciudate.
Da, probabil că nu auzea, dar ea încerca să se lămurească în privința morții.
Nașterea, se dumirise ea, luând seama la rude și vecini, avea un mers
priincios: de la primele semne părelnice la mărimea de netăgăduit a
pântecelui, apoi la primejdia gravă a facerii și, în cele din urmă, cu noroc, la
minunea venirii unui suflet nou pe lume. Agonia era însă diferită. Mergea
înainte, așa cum era cărat la întâmplare lemnul dintr-o casă nelocuită. În
cele din urmă, se isprăvea, dar nu mai rămânea ca dovadă decât absența.
Noaptea, perindându-se dintr-o încăpere în alta, întâmpinată ici și colo
de mirosul de ceară de albine sau de luciul fantoma c al vreunui vas de
aramă, se putea lepăda de chingile mpului. Fiindcă totul ar fi fost la fel cu
un an sau doi în urmă: tatăl ei ar fi dormit pur și simplu în patul lui. Dar
iluzia se destrăma când se apropia de ușa de la capătul coridorului dinspre
apus.
Acela fusese iatacul tatălui ei. Acum dormeau acolo Bartholomew și
nevastă-sa. Așa se și cuvenea: înainte ca boala să-l încovoaie și să-l
orbească, tatăl ei își făcuse testamentul și rânduise viitorul; Bartholomew
avea să fie stăpân peste ferma Hewlands și cap al familiei. Dar acolo
schimbarea o săgeta. Cu multă grijă găsise un ungher îndeajuns de departe
de ușă ca să nu audă sforăiturile lui Bartholomew, dar îndeajuns de
aproape ca să-i trezească senzația că tatăl ei e prezent. Putea să stea acolo,
vrăjită, minute în șir. Și nu-i păsa că era în același mp încăperea în care el
murise.
„Te agăți de el“, îi reproșase Bartholomew deunăzi. „Vrei să te agăți chiar
și de moartea lui.“ Da, Bartholomew o înțelegea. Nu era lipsit de
profunzime. Iar ea avea sen mentul că era poate mai milos decât ea, care
voise să-l țină în viață pe tatăl ei chiar și atunci când acesta nu mai era
decât o arătare care gâfâia cu ochii holbați, sprijinită de perne. „Pentru
Dumnezeu, viața lui nu mai e acum decât chin. Zău că e vremea să-i tragem
perna“, zisese el brutal, dar înțelept. Și o și făcuse în cele din urmă. Cu
iuțeala aspră a fermierului, smulsese pernele care îl sprijineau și capul
tatălui lor se dusese pe spate, într-o ul mă rostogolire. Iar de acolo nu
aveai decât să mergi mai departe. Ei, însă după aceea, viața i-a apărut ca
un podeț de lemn cu prea multe scânduri lipsă. Părea pe alocuri imposibil
să faci următorul pas.
Pentru ea, noaptea era negreșit și vremea rușinii. Ș a că minte, chit că în
toate celelalte ținea morțiș la adevăr. Când dăduse deunăzi Bartholomew
peste ea în mp ce făcea lumânări de seu și zisese „Treaba asta ar putea s-o
facă și Margaret, să ș i“, ea ar fi trebuit să născocească o scuză. Ar fi trebuit
să răspundă: „A, dar ea nu e așa îndemâna că, nu lasă grăsimea să se
răcească destul. De lucrurile astea trebuie să mă îngrijesc eu ca să meargă
totul bine în gospodărie.“ În loc de asta, zisese: „Da, ș u.“ Adevărul situației
se înfățișa prea limpede, nu avea cum să-l ocolească. Mama lor vitregă era
de drept stăpâna fermei, iar surorile vitrege puteau face celelalte treburi
femeieș – la urma urmei, chiar ea le învățase –, așa că ea nu își avea rostul
aici. Asta îi spunea, de fapt, Bartholomew.
Și aici înceta s-o înțeleagă. Da, avea aproape douăzeci și șase de ani,
vârstă la care cele mai multe dintre femei erau măritate sau se zoreau să se
mărite – asta era adevărat. Dar el presupunea, prin urmare, că și ea e
disperată să-și găsească un soț. Aici înțelegea greșit. Ea îi spunea cins t că
nu, dar mintea lui nu putea să se împace cu gândul.
– Ș i, nu trebuie să-ți închipui că, fiindcă e văduv, George Godden o să se
repeadă să se însoare cu prima femeie pe care pune mâna. Nu e el omul
ăla. Are mintea limpede și e la locul lui, iar când o să-și ia mireasă, aceasta
o să aibă parte de toată prețuirea și cinstea pe care și le dorește.
Bartholomew mergea mai departe pe încercate, pândind acea tresărire
de mândrie sau de îndoială care să explice refuzul ei de a-l soco pe
prietenul lui pețitor. Spre sfârșit devenea tot mai încurcat. „Și te
încredințez, Anne, că îi place de ne. Îi place peste măsură.“
Când aducea vorba despre asta, îi venea să-și ascundă fața. Nici nu și-o
vedea decât rareori. Mama ei vitregă avea o oglindă, dar o ținea dosită. De
fiecare dată când își văzuse chipul reflectat, simțise nevoia să-și întoarcă
privirea, parcă s-ar fi zărit despuiată. Vedea în el frumusețea bălaie și rece
a lui Bartholomew, dar, departe de aplombul pe care îl avea el în lume,
acest chip părea lipsit de hotărâre. Ș a că roșește ușor, dar era
înspăimântător să vezi cum îi urca sângele în obraji și cum trăsăturile ei
erau făcute parcă să zugrăvească și cea mai mică suferință și întrebările
care o rodeau.
„Porți o povară“, zisese odată tatăl ei. „Frumusețea.“ Dar era taică-său,
care întotdeauna se purta blând cu ea. Era sigură că el ar fi înțeles chiar și
tăinuita ei însoțire cu noaptea.
Dar în această noapte, când furtuna bubuia peste dealurile de la apus, îi
simțea prea puțin prezența. A făcut greșeala să se apropie prea mult de ușa
iatacului; a auzit nu sforăituri, ci gemete și scârțâieli precipitate. Ca să-și
revină, s-a dus la bucătărie, a scos ceașca preferată a tatălui ei și a așezat-o
lângă o farfurie, creându-l as el pentru o clipă, ca și când ar fi șezut acolo,
luându-și cina modestă... Dar n-a durat decât un moment. În minte i s-a
strecurat, înainte să-l poată opri, gândul că în curând el va dispărea de tot.
Îndată a urmat altul; că era firesc, că așa se cuvenea să fie, iar asta nu era
deloc bine.
Furtuna a salvat-o. Ca și când ar fi făcut un pas de uriaș, a ajuns deodată
acolo, tunetele au izbucnit deasupra capului, fulgerele au zugrăvit odaia în
contururi albastre și reci. A tras ușor ivărul de la ușa din spate și s-a oprit în
pragul tocit, privind către pajiș le ce se în ndeau de dincolo de curte.
Ploaia încă nu începuse, dar avea să sfârâie pământul la venirea ei. Noroc
că se strânsese deja fânul. Pe pășunea de sus zărea un fel de pată – oile
strânse laolaltă în capătul cel mai îndepărtat. Când s-a abătut trăsnetul
peste stejarul din spatele hambarului, i-au trebuit câteva clipe să priceapă
ce se întâmplase. Era ceva aproape hoțesc în ce vedea, cuțitul asasinului
coborând fulgerător, și îndată ochii i-au fost răniți de o mâzgăleală încinsă,
urechile i-au răsunat de zgomot, nu atât zgomot, cât senzația că o secure i-
a lovit auzul. A clipit des și s-a frecat la ochi. În chip monstruos, gemând și
despicându-se, stejarul parcă năștea. Partea crăpată se desprindea de
trunchi cu fum și larmă.
Celălalt zgomot a ajuns la ea întretăiat. Nici acesta nu părea să aibă vreo
noimă: era un geamăt adânc, prelung și puternic, peste pu nță a fi ieșit din
rărunchi de om. Și totuși, suna atât de omenesc, că i s-a strâns inima.
– Doamne! Uită-te numai!
Bartholomew era acum lângă ea.
– Da, îngrozitor, nu-i așa? De-asta m-am trezit, a zis ea iute.
Geamătul s-a auzit din nou, rugător. Bartholomew a o at. Își trăsese în
grabă pe el niște nădragi și își vârâse picioarele albe și goale în pantofi, dar
nu arăta caraghios; nici n-ar fi putut.
– Teamă mi-e că este bălțata aia tânără. Care urmează să fete. La dracu’!
A strâns din fălci. Stropi mari de ploaie cădeau rar, fiecare alegându-și
câte o piatră pe care să pice.
– Ia du-te tu și adu felinarul!
A luat-o spre staul cu capul între umeri.
În bucătărie, pe când ea se necăjea cu amnarul și cremenea, a intrat
fratele ei vitreg, John, căscând și vrând să afle ce se întâmpla. Ș indu-l
veșnic hămesit, i-a dat o bucată de plăcintă cu agrișe și l-a trimis înapoi la
culcare. O parte din ea încă se răzvrătea pur și simplu față de cotropirea
nopții. Totuși, ș a că se schimbase ceva, iar scrâșnetul copacului parcă
răsuna în ființa ei.
Î
În staul, Bartholomew executa un fel de dans domol al precauției, dând
roată vacii bălțate. Animalul stătea într-o poziție curioasă, cu capul plecat,
răsucindu-se brusc la răs mpuri, ca un bețiv pe un drum de cos șă; și
scotea întruna acel sunet cumplit, care aproape semăna cu un glas sălba c.
Din pulpa stângă din față îi picura sânge.
– S-a rănit de zid, a zis moale Bartolomew. Mereu a fost mai sperioasă.
Așa, așa… Adu ăla mai aproape! Lasă-l aici jos! Maica mă-sii!
S-a ferit când vita și-a smucit capul mare și trist. Ploaia răpăia pe
acoperiș. Aerul răcoros pătrundea înăuntru, iar răsuflarea zgomotoasă a
vacii zămislea balauri de abur în lumina felinarului.
– Of, drace! Uită-te la coada ei. O să lepede. Mama ei de treabă!
– Nălbarul, a sugerat Anne. Poate că el...
– Sau poate că nu. Cine se clintește din casă pe o noapte ca asta? Și pe
urmă...
Bălțata a scos apoi încă un sunet nemaiauzit, cu gâtul răsucindu-se
mlădiu și șui, ca la o viperă. Bartholomew s-a tras iute înapoi.
– Și nici nu cred că o să slujească la ceva priceperea lui. E prea devreme,
vițelul n-o să trăiască. Trag măcar nădejde că o să-l lepede ușor și n-o să se
prăpădească.
Vita se frământa toată pe sub coaste, iar sub coadă se strângea și se
căsca o bortă roșie. Anne a înaintat câțiva pași.
– Se chinuie rău, frățioare...
– Dă-te înapoi, că e ca scoasă din minți. La dracu’! Nu mi-a plăcut
niciodată ideea asta cu vitele. Năstrușniciile tatei. Oile sunt de mine,
dobitoace zdravene, nu-ți dau bătaie de cap.
Fulgerul a lovit iar, dezvăluind cu limpezime câteva clipe din chinurile
vacii. Sunetul pe care îl scotea s-a schimbat deodată, devenind sec și
lugubru și comun, nu răzvră re, ci ison. Dintre bucile ei care zvâcneau a
alunecat ceva moale, căzând îndată pe pământ.
Benjamin. Numele dat adesea fiului unui tată mai vârstnic. Fiul
bătrâneților mele.
Dar de ce, întreba Ben uneori umbra tatălui său mort, spune-mi, de ce ai
amânat atât? De ce nu ți-ai pus mai de tânăr șalele la treabă ca să mă faci?
Atunci, ai fi putut să mă vezi crescând – sau măcar născându-mă – în loc să
te duci în mormânt când eu aveam numai o lună în pântecele mamei.
Și, mai presus de toate, n-aș mai fi avut un tată vitreg.
Era într-o seară, când se abătuse un val de căldură peste Westminster, pe
când el avea opt ani; atunci a aflat prima oară despre treaba cu mișcatul
din șale și la ce ducea asta. Pe atunci se ducea de câte ori putea la mica
școală parohială din St Mar n’s Lane. Cum în ziua aceea tatăl lui vitreg era
pus pe chelfăneală, Ben s-a hotărât să nu se ducă acasă când învățătorul a
sunat clopoțelul de plecare. Unul dintre colegii lui, văzându-l că zăbovește,
i-a zis că poate să meargă acasă la el. Așa că, în loc să gonească prin glodul
de pe Strand, printre vite și roți de căruță, a pornit după prietenul lui
printr-un labirint de curți și ulicioare din spatele bisericii. Băiatul i-a spus că
părinții lui erau plecați – tatăl lui fiind bărbier și mama, văcăreasă –, dar, a
adăugat el cu o privire anume, soră-sa e acasă, iar Ben va putea să o vadă.
Și, într-o încăpere aflată deasupra unui grajd, Ben a văzut. Fata era de
vreo cincisprezece ani, oacheșă, cu sânii mari și lipsită de fasoane. Chicotea
peste umărul unui bărbat, care, după cum a crezut Ben la început, voia
cumva s-o omoare, sufocând-o așa cum era, pe jumătate despuiată.
Bărbatului n-a părut să-i pese că se uită la ei cei doi băieți. Le-a făcut cu
ochiul și a scos comentarii despre cum mergea treaba acolo, jos. Când a
terminat, și-a încheiat nădragii și, văzând privirea uluită a lui Ben, i-a dat
câteva explicații scurte.
Aha! Și când avea să vină copilașul? a întrebat Ben. Omul a râs. Cu puțin
noroc, niciodată – spera că mama fetei ș a ce are de făcut și îi dădea
Î
leacurile trebuincioase. Înainte să plece, a aruncat un ban pe podea. Banul
s-a rostogolit. Chico nd, fata s-a repezit după el.
A fost o întâmplare dură, dar plină de învățăminte, prin urmare prețioasă.
Și l-a ajutat chiar să înțeleagă misterul legat de tatăl lui vitreg. La care,
desigur, a trebuit să se întoarcă în seara aceea și care l-a bătut și mai
strașnic că a venit târziu.
După ce omul a plecat la cârciumă, Ben a sărit cu întrebarea: de ce?
– De ce îmi trebuie mie tată vitreg?
Maică-sa l-a privit gânditoare. Avea ochii mari și blânzi, dar restul
trăsăturilor erau ascuțite – câteodată păreau două ființe într-una singură. A
hotărât că Ben este un copil căruia îi poți spune lucruri grave.
– Din pricina banilor, Benjamin. Când a murit taică-tău, ne-a lăsat fără
niciun ban.
– De ce? I-a cheltuit pe toți?
– N-avea ce să cheltuie. Avuția unui preot piere odată cu el, iar pământ
nu avea. Ei, a avut cândva, dar l-a pierdut pe vremea reginei Mary. Aceasta
adusese înapoi rânduielile papistașe, dar cei din neamul Jonson nu au vrut
să se supună. Tatăl tău a făcut chiar închisoare o vreme.
– Foarte bine, a zis Ben, să mergi la închisoare pentru lucrurile în care
crezi.
– Așa zic și eu, a răspuns mama lui după o clipă de tăcere încremenită.
Dar de aceea am avut nevoie de bani când a murit. Mai mulți decât
puteam să câș g eu din cusut. O femeie nu poate răzbi singură în lumea
asta, Benjamin, decât dacă a fost crescută pentru asta. Și, chiar și atunci,
tot e greu să o scoți la capăt fără ajutor. Spre binele tău și al meu, a trebuit
să mă mărit din nou. Nu pentru că tânjeam după așternuturi de in în loc de
cele de cânepă. Nu. Ca să fim la adăpost.
Și Ben a înțeles. Până acolo, nu mai departe. Să te măriți din nou, foarte
bine. Dar să-l iei pe el – pe prostănacul de Robert Bre , cel plin de praf de
cărămidă și cu pumnii cât jamboanele de porc –, asta nu mai era așa de
bine.
Odată, când taică-său vitreg ostenise de cât îl altoise cu cureaua și se
așezase căscând și frecându-și mușchii brațelor, Ben i-a zis:
– Când mă fac mare, să ș i că o să te altoiesc și eu.
– Încă n-a venit ziua aia, a rânjit tatăl vitreg.
– Dar o să vină.
Tatăl vitreg a ridicat din umeri. Era un bărbat greoi, cu buze pline și ochi
spălăciți.
– O să vină, de bună seamă. Ca și moartea, băiete. Ca și moartea.
Dar nu a mea, și-a zis Ben. Avea de gând să trăiască veșnic și nu putea să-
și închipuie că este cineva pe lume care trăiește cu alt țel.
Cele văzute din cămăruța de deasupra grajdurilor i-au dat o idee mai
clară despre multe lucruri. Maică-sa era mai puternică decât creatura aia
idioată, dar era femeie. Ben se uita la ei când taică-său vitreg era într-o
dispoziție drăgăstoasă, iar ea se făcea mică în brațele lui, necăjindu-l cu
mici sărutări.
– Cum îți este, rățușcă mică? gângurea el. Fruntea ta drăgălașă e apăsată
de nesfârșită suferință în seara asta. Ce zici, nu vrei să mă lași s-o alung cu
iubirea mea?
Ceafa lui alcătuia două falduri deslușite de carne, ca aluatul unui pa ser.
Ben privea cum degetele mamei lui le dezmierdau.
Așternuturi de in sau de cânepă, nu conta.
Așa că Ben se întorcea la următoarea pagină din Biblie. Nu era credincios
decât ci tului, și aceasta era singura carte din casă.
Cărțile erau prețioase și scumpe. Dascălul parohiei le ținea pe ale lui
încuiate într-un cufăr din sala de clasă. Ben ar fi putut să împrumute
vreuna, dar trebuia să intre în grațiile dascălului, de care se bucurau de
obicei băieții gingași și frumoși, iar Ben era urâțel. Va veni ziua când va avea
și el cărți, și-a făgăduit băiatul. Va trăi zi și noapte printre cărți. Era tot ce își
dorea. Și, deși nu-i plăcea de el, dascălul recunoștea că Ben era cel mai bun
elev pe care îl avusese vreodată.
Și acolo tânjea Ben după viitorul lui, dincolo de acest aglomerat și
mohorât crâmpei de Westminster, unde fumegau dis leriile de bere și
negustorii de pește stăteau aplecați peste lespezile lor pline de sânge. În
mahalaua aceea, tatăl lui vitreg era bine văzut, căci era meșter zidar.
Dincolo de Charing Cross, unde se înălța Londra cea zgomotoasă, lorzi și
orășeni bogați deopotrivă își ridicau case din cărămidă nouă, de lux, iar
Robert Bre nu mai prididea să-i slujească. Avea și un ucenic. Cel de
dinainte se dovedise poamă rea, fugise de la stăpân, se făcuse negustor de
bunuri furate și sfârșise în ștreang; dar cel nou promitea, își încasa bătăile și
cu siguranță avea să devină el însuși meșter, la capătul celor șapte ani.
Și după aceea, desigur, exista în familie un moștenitor legi m.
Niciodată – te rog, Doamne, niciodată. Ben trebuia să izbutească să
evadeze. Învățat, învățat și iar învățat. Se îndemna singur. Și în iarna care a
urmat întâmplării cu fata cea neghioabă, care chicotea, a coborât asupra lui
milostenia. Dascălul l-a însoțit până acasă ca să vorbească cu mama lui pe
când tatăl vitreg era la lucru.
– Școala de la Westminster?
– Doamnă, de bună seamă că v-ați gândit la asta. Cins t, ș e tot ce ș u și
eu. Și în tot regatul nu este școală mai bună. Este oblăduită de lordul
Burghley, iar regina se interesează de ea în chip deosebit. Este cel mai bun
lucru pe care îl puteți face pentru el.
Ben aștepta liniș t. Niciunul din ei nu îl privea – dascălul, fiindcă îl găsea
neatrăgător, mama lui, fiindcă nu era cu gândul la el, ci la altcineva.
– Și cheltuiala? a întrebat ea.
– Fiindcă stați așa aproape, aveți un avantaj. Poate să locuiască acasă, în
loc să se înscrie ca intern. Da, va trebui să-i procurați unelte de scris, cărți și
lumânări. Este o cheltuială, dar cu siguranță merită cu prisosință. Iar după
un an poate să candideze la o bursă.
Dascălul a fornăit zgomotos.
– Va aduce o uriașă schimbare pentru viitorul lui, doamnă. La absolvire
poate că va apărea chiar perspec va universității.
Mama lui a rămas pe gânduri. Ben s-a strecurat afară să verse într-un colț
al curții, bolnav de atâta jind.
Nu ș a sigur cum o scosese la capăt mama lui. Când i-a spus prima oară
că urma să meargă la Westminster School, a pomenit de un preot,
cunoscut al răposatului său tată, care îi oferise banii trebuincioși în
memoria acestuia. Bineînțeles că tatăl lui vitreg nu s-ar fi dispensat de banii
aceia. A clă nat din cap când a aflat despre plan; nu vedea care era rostul.
Dar, la urma urmei, nici lui Ben nu-i găsea vreun rost, câtă vreme nu avea
vârsta uceniciei. Cât despre mamă-sa, Ben și-a zis: Pentru asta sunt în stare
să-i iert orice.
Acum începe lumea. Aceasta a fost deviza cu care Ben a pășit prima oară
în lunga sală de clasă. Erau înghesuială și zgomot înăuntru și sala puțea
până în tavan, iar el se număra printre cei mai prăpădiți – orășenii, elevii
externi localnici – și era conș ent că avea pantofi grosolani și gulerul ros;
iar directorul școlii bătea și altoia cu nuiaua. Dar el ș a că avea să îi placă
tot. Deja îndrăgea la na: acum mai rămânea să-l zăpăcească și să-l farmece
și mai străina greacă.
– Multor elevi li se pare dificilă la început limba greacă, a zâmbit domnul
Camden. Dar n-am întâlnit niciunul pe care să-l încânte asta.
Cu William Camden, pedagogul, se înțelegea perfect și au ajuns chiar
apropiați. Nicio asemănare cu dascălul de la biserică – era un tânăr retras,
cu nasul lung, cu ochi căprui, lipsiți de perfidie, dar și de dorințe.
Supraveghea cu răbdare patruzeci de Bursieri ai Reginei în dormitorul lor
urât mirositor, după care se retrăgea în odaia lui de deasupra și studia până
când zorile îi s ngeau lumânarea.
„Istoria noastră.“ Asta era pasiunea lui.
– Britania, tărâm, legendă și adevăr. Romanii au trecut pe aici, Benjamin,
și nu puțini sunt fermierii care dezgroapă cu plugul monedele lor; iar în
comitatele din vest se găsesc cercuri uriașe din piatră, clădite de mâinile
unor oameni despre care noi azi nu ș m nimic. An cii se mândreau cu
istoria lor, iar noi încă învățăm de la ei. Poate că și noi vom fi, la rândul
nostru, modele pentru veacurile viitoare. La fel și studiile mele... Nu sunt
atât de vanitos încât să cred că au vreo importanță în prezent. Dar dacă pot
să așez și eu o piatră pe calea deschisă posterității…
– Și eu vreau să fac la fel, s-a repezit Ben.
– Ei, asta e, măcar lasă-mi domeniul meu de studiu! a zâmbit iar domnul
Camden.
– Nu în același domeniu. Altceva voiam să spun. Ce vreau eu...
Oare putea să-i spună? Lui da; omul acesta îi ștergea cu totul din minte
plesnetul curelei și ceafa groasă.
– Vreau să fiu cel mai învățat om din regat.
Domnul Camden a rămas tăcut doar o clipă, cu sprâncenele ridicate,
înainte de a încuviința.
– Un țel lăudabil! Dar ce ai vrea să faci cu învățătura ta?
Ben și-a plimbat privirea peste colegii lui: cei proș vorbeau tare, cei urâți
se maimuțăreau ca să-i facă să râdă pe cei frumoși. Alianțe și necesități. A
auzit un bănuț rostogolindu-se pe podea.
– Să fac oamenii mai buni, a răspuns.
2
Î
Tăcerile mamei nu semănau cu ale lui taică-său. Îți făceau loc pe divanul
moale al răzgândirii.
– Hai să nu mai vorbim despre asta, a zis el. E așa cum spui, nu mai vrem
neînțelegeri.
– Pari istovit. Iar eu te țin de la odihnă… Dar ș i ce-a spus tatăl tău când
m-a luat de nevastă? „Mă simt ca un rege.“ Nădăjduiesc că n-am fost atât
de neghioabă, încât să mi se urce la cap. Dar este mândru ca orice rege,
Will. Iar regele trebuie să aibă și un prinț.
Acum îi cuprinsese mâna cu amândouă palmele. Strânsoarea îi era
puternică.
– Ce îmi ceri să fac?
– Nimic; nimic din ce nu vrei. Ș u că nu vrei să intri ucenic la el. Dar sunt
și alte legături, legături fireș , iar să mergi împotriva firii… Câteodată mă
cam înfricoșezi, Will. Nu spun că o să mă tem din pricina ta. Doar că uneori
te văd plecând așa, departe.
Will a scuturat din cap, încercând să zâmbească. Și-a zis în sinea lui că, la
o adică, nimeni nu avea cum să fie mai înfricoșător decât ea.
– Am dres lucrurile cu tata sau așa am de gând. Și...
– Ah, Will, asta voiam să aud. Îți mulțumesc.
S-a ridicat.
– Fă pace cu el așa cum se cuvine. Nu-l mai înfrunta!
Zâmbetul îi era luminos și calm când l-a privit și el a simțit că îl îngheață.
– Și împacă-te cu gândul ăsta!
Joan a fost cea care a luat taurul de coarne – Joan, care nu număra încă
paisprezece ani de viață, dar care arăta de douăzeci, după trupul plin și
energic, și de încă douăzeci, de orice vârstă și pe deplin femeie, după felul
matur în care se arăta egală tuturor. Nu cu mult mp în urmă, când pe
slujnică o duruse un dinte, dar se ferea de bărbierul-chirurg, Joan
împrumutase un clește de la fierar și îi scosese chiar ea dintele pe dată,
cântând cât o ținea gura ca să-i acopere țipetele.
Will o adora. Câteodată avea bănuiala că taică-său se cam temea de ea.
Joan iubea lumina și veșnic zvârlea în lături obloanele ferestrelor, iar când
suferea de pântecăraie, îi anunța pe toți și le cerea să nu se apropie de
latrină. Era opusul mamei sale, a cărei frază caracteris că era
împăciuitoarea „Să nu mai vorbim despre asta“, mai ales când John
Shakespeare privea prea îndelung în pocalul de bere sau în cel al
amin rilor, găsind nedreptate pe fundul acestuia. Will bănuia chiar că Joan
era cât se poate de capabilă să spună: „Ba nu, hai să vorbim despre asta, să
facem lumină!“
– Tată, au venit actorii, și eu încă nu i-am văzut. Pot să mă duc?
– Hm… Să mai treacă un an-doi, Joan, și apoi am putea sta de vorbă.
Dar Joan nu avea de gând să tolereze asemenea bodogăneli pline de
chibzuință.
– Bess Quiney se duce. E mai mică decât mine, iar familia Quiney nu-și
mai pierde atâta reputația din pricina asta. Iar la paisprezece ani doamna
învățătoare Sturley era și măritată. Mi-a poves t chiar ea.
Will a surprins o privire aruncată de taică-său, care însemna: „E mâna ta
la mijloc?“ Dar el fusese ocupat încă din zori, întocmind un inventar
complet, plic cos și conș incios al clădirii din strada Henley.
În plus, de Joan nu aveai scăpare.
– Eu nu cer prea des hatâruri, tată. Multe fete bat veșnic din picior
pentru zorzoane și fleacuri. Dar pe mine mă vezi mereu îmbrăcată simplu și
cuviincios, nădăjduiesc. Te fac eu de râs purtând panglici și brățări
caraghioase? Sfinte Doamne, nici nu mă gândesc!
– Asta e altă poveste.
Dar povestea se sfârșise deja. Lui Joan nu i se putea refuza ceva ce îi era
permis fiicei prefectului Quiney. Bineînțeles, nu putea să se ducă singură.
Așa a vrut întâmplarea. Will a privit-o ca pe un bănuț găsit pe stradă. Poți
să-l păstrezi sau să-l cheltuieș , dar nu este cu adevărat al tău, ci doar un
noroc măsluit. Și numai un nebun și-ar petrece tot restul vieții căutând bani
în țărână.
Era imposibil, desigur, să nu simtă, când au intrat târșâindu-și picioarele
în clădirea primăriei, valul cald de emoție amestecată cu sudoare și glasuri,
care s-a revărsat asupra lor. Dar Will a încercat să-l imite pe Gilbert, care îi
însoțise fiindcă, așa cum spusese, era mai bine decât să stea și să vâneze
muște – Gilbert, care, la cei șaisprezece ani ai lui, devenise deodată un
lungan apa c, cu o fire pe de-a-ntregul zeflemitoare, pregă ndu-se parcă
pentru o viață întreagă în care să nu-l impresioneze nimic. Însă simțurile lui
Will trepidau și, la o tresărire a cor nei de la cabina actorilor, mintea a
început să-i amușine cu furie, ca un câine lăsat fără botniță – oare avea să
fie o piesă în versuri? Și cum se vor sluji de ele? O să tropăie peste ele fără
milă sau doar o să le a ngă din zbor, ca veverița când sare din ram în ram?
Păzea! Îndărăt în cușcă! Lui Will i-a revenit în minte, în toată absurditatea ei
demnă de milă, scena în care alerga ca un nebun către un orizont ireal.
Asta l-a potolit.
– Ce îmbulzeală! zicea Joan veselă. Ai grijă la pungă – văd pe aici fețe de
pungași și de căloși. Aș putea chiar să spun fețe ipocrite. Ziua bună, ziua
bună la dumneavoastră! Doamne, ce a mai îmbătrânit asta! N-ar trebui să
ne înghesuim mai în față? Cum o să auzim de aici?
– Actorii au glasuri pătrunzătoare, a lămurit-o Will.
– Adică răcnesc? Că n-o să am po ă să-i ascult răcnind două ceasuri.
– Nu sau, mai bine zis, doar cei mai proș răcnesc. Este altceva…
Când s-a întors, fata s-a întors și ea, ca o pagină dintr-o carte, care
încearcă să o tragă pe următoarea după ea.
Era la cinci-șase pași de el. S-au privit câteva clipe suspendate și
încremenite. Fără vreun semn de salut sau de recunoaștere. Parcă privirea
picase în mijlocul unui discurs profund, tocmai când se formula o întrebare
cu nepu nță de răspuns.
– La ce te holbezi? l-a înghion t Joan.
I-a urmărit privirea.
– Aha, la ea.
– Domnișoara Hathaway. Din Sho ery, s-a auzit el zicând.
– Da, o cunosc. Doar am stat adesea împreună la piața de unt. O cheamă
Anne, l-a lămurit Joan, împăunându-se. Atunci, hai să-i dăm bună ziua!
Doamne, mă întreb cum ajung bărbații să cunoască pe câte cineva.
Adevărat, și-a zis Will, când Joan o încolțea pe domnișoara Hathaway cu
tot felul de flecăreli, unind cele două grupuri. Ce căldură! Da, dar e vremea
ei. Da, așa e… Băietanul cel voinic era cu ea, cu ochi rotunzi și părul de pe
frunte umed.
– Fratele meu vitreg, a zis ea, și Will abia dacă a auzit-o, căci glasul numai
pătrunzător nu-i era, frunză purtată de șuvoiul umflat al zgomotului.
– Drăguț copil! N-ai mai fost niciodată la o piesă de teatru, suflețel? Nici
eu. O să ne luăm unul după altul.
Joan i-a luat de braț pe Will și pe Gilbert.
– Iar pacostele astea două sunt frații mei. S-a mai pomenit vreodată
femeie însoțită de asemenea prostănaci? Ca două teci uriașe de fasole,
atârnând de mine ca de vrej.
Anne a surâs. Numele ei – „Domnișoară Hathaway, închinăciune“ –,
numele ei este Anne. A răspuns la plecăciunea lui. Surâsul acela. A ngerea
lui era ca trezirea dintr-un coșmar – înțelegeai deodată frumusețea
realității, înțelegere ce nu durează niciodată cât ar trebui. Anne. Pe scenă s-
a năpus t clovnul, țopăind cam fără vlagă. Jack Towne avea dreptate. Dar
spectatorii au murmurat, s-au potolit și și-au îndreptat atenția spre el.
Anne printre ei; brațul prelung în mâneca strâmtă îl ținea lipit de ea pe
băiețelul din fața ei, cum stăteau cu ochii spre scenă. Ceafa înălțându-se de
două laturi de palmă de la guler până la părul prins în plasă – ca mierea în
fagure – se înfățișa ochiului fără astâmpăr al lui Will. Ei, și? Și totul era
frumos la ea. Punea cuvântul ăsta leneș și răsfățat să-și facă în sfârșit slujba
și Will descoperise asta încă de când stătuse dinaintea ei ca un țânc la
ferma Hewlands. Ei, și? Asta nu avea nimic de-a face cu el. S-a uitat în jur.
Orășenii se simțeau în largul lor, cei de la țară își lungeau gâtul, încă mânjiți
de colbul de pe drum. Copii cățărați pe umerii celor mari, bătând nesiguri
din palme. Clovnul, bălăngănindu-se pe marginea scenei, zbiera la o femeie
care îi arăta pumnul.
– Ce ziceai, drăguță, că vrei să mă beleș ? Pe mine? Poate să mi-o
beleș , asta vrei, de fapt.
Și a mimat cu gesturi exagerate, pipăindu-se prin nădragii pestriți.
Surâsul acela. N-a durat atât cât ar fi trebuit. Will și-a zis că ar fi lucru
vrednic de laudă să stârneș , să smulgi acel zâmbet, să-l faci să stăruiască.
Clovnul a ieșit din scenă cu mersul lui legănat și a început piesa.
„Povestea de-a dreptul tragică a regelui Darius al Persiei, așa cum a fost
reprezentată în fața Maiestății Sale Regina…“ Regele a înaintat grăbit până
la marginea scenei, să le spună degrabă despre soarta care îl aștepta. Era
William Knell, și totuși nu tocmai el – însuși regele acum, nu un actor.
Căpriorii sălii de consiliu au devenit bolțile Babilonului. O iluzie, o
schimbare. Nu puteai să-ți dai seama de ea, așa cum nu poți surprinde
precis momentul când adormi. Joan s-a azvârlit în mrejele ei, a constatat
Will cu plăcere, i se tăia răsuflarea la toate samavolniciile și își ducea
mâinile la obraji cuprinsă de milă, de parcă toate acele lucruri se petreceau
într-o încăpere în care se nimerise și ea. Așa cum trebuia, de al el.
Dar, pentru prima oară, Will era atent în mai multe părți. Se tot uita la
chipul lui Anne, aproape ca și când ar fi făcut parte din piesă. Judecând
tragedia după luminile și umbrele pe care le zugrăvea pe acel chip.
Celelalte fețe îi păreau niște foi goale pe lângă a ei, unde o pagină întreagă,
plină de text îndemna ochiul să citească.
Între mp, două zdrahoance nere, care plimbau de la una la alta o
carafă de cidru ca pe un prunc care trebuia alăptat, nu-și mai încăpeau în
piele de prea multă băutură și trufie și se înghesuiau în ea. Căutau să li se
facă un reproș, ca să aibă prilej de harță și țipete. Numai că Anne l-a lipit
mai strâns de ea pe frățiorul vitreg, ocupând mai puțin loc. Will a văzut nu
sfială, nici lipsă de voință, ci pura respingere a unei dispute. Atât de pură,
încât se revărsa neîncetat, un refuz infinit și mut în fața pros ei și a
urâțeniei.
– Domnișoară, a intervenit el, vino aici, lângă mine, că este mai mult loc!
A făcut loc și l-a apărat cu spatele încordat și coatele țepene. Buzele ei s-
au mișcat, murmurând poate o mulțumire. El ar fi preferat să nu spună
nimic. Când piesa se apropia de momentul catastrofei, a băgat de seamă
cum, la fel ca Joan, își muta greutatea de pe un picior pe altul; băiatul
stătea pe pământ, la picioarele ei. O piesă însemna să stai mult în picioare;
asta, dacă nu te înnebuneai după teatru, ca el.
– Will! Ce faci?
– Vă ofer puțină odihnă, i-a răspuns el lui Joan, stând în genunchi.
Îi văzuse uneori pe bărbați făcând asta pentru însoțitoarele lor în mpul
unei piese, când două ore se făceau chiar trei. Iar nerii se rezemau unii de
alții, stând spate în spate.
– Sprijiniți-vă de mine. Haide, vă rog!
Aproape că n-a întors capul spre ea.
– Domnișoară Hathaway, dacă binevoieș .
Chico nd, Joan s-a rezemat de îndată pe umărul lui. Anne a șovăit puțin,
cât să îi dea mp să presupună că o jignise de moarte, pe veci; și să se
întrebe ce însemna asta pentru el. Când a pus mâna pe umărul lui, toate
celelalte, gânduri, sen mente, au lăsat locul senzațiilor. Era uimit de
greutatea și de căldura ca o adiere ale trupului ei. Parcă nu mai a nsese
până atunci o ființă omenească. Avea optsprezece ani – optsprezece ani de
viață, care acum nu îi păreau decât un somn lung și îmbâcsit înainte de
adevărata trezire. Niciodată nu voia ca o piesă să ia sfârșit. Însă de data
asta era altceva. Nu putea să stea în genunchi la nesfârșit, bineînțeles; dar
numai își închipuia și se și vedea luminat de această nouă străfulgerare de
noroc.
La ieșire din clădirea primăriei, tot Joan, în nzându-se, căscând și
flecărind în același mp, era cea mai stăpână pe situație.
– Doamne, ce lumină e afară! Mă simt ca o câr ță. Clovnul ăla era
groaznic, așa-i? A încercat să se uite în ochii mei când se hâțâna așa
scârbos, dar nu i-am îngăduit. Da’ de râs, tot am râs. Pfui, nu te uita,
domnișoară, ce animale, ar putea să aștepte până ajung acasă!
Pe o ulicioară de lângă primărie, un șir de bărbați se ușura la un zid,
gemând de plăcere.
– Păcat că piesa scoate din casă neamurile proaste! Al el, e un lucru
plăcut și distrac v. Pe dumneata nu te conduce nimeni, Anne? Atunci,
trebuie să-l iei pe Will să te însoțească până acasă. Nu, eu am de mers
numai până în strada Henley și îl am pe Gilbert cu mine, dar nici nu mă pot
gândi ca tu și micuțul să străbateți singuri drumul până la Sho ery, mai ales
după ce am văzut așa niște fețe de mocofani pe aici.
Ar fi trebuit să propun eu asta, și-a zis Will. Era bucuros s-o însoțească,
dar se simțea un pic rău, avea greață de la îndoielile care îl chinuiau. De ce?
Poate fiindcă, deși o porniseră pe poteca spre Sho ery în pas domol, în
minte se vedea iar gonind cât îl țineau picioarele, fugind neîngăduit de
departe.
– Recolta pare cam proastă, a zis el, întrebându-se îndată dacă nu cumva
erau terenurile fratelui ei.
– Chiar? l-a privit surprinsă, apoi încurcată. Nu mă pricep niciodată să
cântăresc lucrurile astea.
Se simțea cu mâinile goale, de parcă ar fi vrut să cumpere ceva fără să
aibă bani. Apoi și-a amin t de vițelul nenăscut și și-a zis că poate ea nu-l
putea ierta vreodată că a văzut-o într-un moment de suferință. S-a întrebat
dacă era posibil să meargă tot drumul până la ferma Hewlands în tăcere. Și
ar fi putut, dacă n-ar fi fost băiatul, John. Scăpat de orice constrângere
fizică, nu avea astâmpăr – se cățăra, sălta, se dădea de-a dura, se tăvălea în
noroi.
– John, dă-te jos de acolo – o să te loveș .
– Eu nu mă lovesc niciodată.
A aterizat la picioarele lor, ținând strâns în mâini o creangă ruptă. S-a
pocnit cu ea în cap.
– Vezi?
Băiatul s-a uitat pieziș spre Will.
– Ți-a plăcut piesa?
– Da. Ție nu?
– A ținut prea mult.
John a azvârlit bățul și a rupt-o la fugă, bătând din brațe și țipând.
– Îmi amintesc când eram și eu așa, a mărturisit Will, după care și-a pus
frâu limbii dezgustat.
Se trădase că era atât de tânăr; în plus, era curată fățărnicie. Nu-și
aducea aminte să se fi simțit vreodată atât de liber în copilărie. Să se lase în
voia clipei – nu, asta însemna să scape din vedere clipa dinainte și pe cea
următoare. Iar el avea nevoie să cuprindă tot.
– Chiar ți-a plăcut piesa? a întrebat ea.
– Mie îmi plac toate piesele. Îmi plac mai mult decât viața.
O afirmație copilărească, dar era o ușurare să se trezească deodată
spunând ceva adevărat.
– Dumitale chiar nu ți-a plăcut?
– Mă întreb cum de pot ține minte toate vorbele alea. Mare meșteșug.
– Atâta doar?
Încolțită fie și așa de blând, a părut să bată în retragere, mușcându-și
buzele ca să-și ia parcă înapoi cuvintele. Iar roșeața din obraji nu era doar o
părere – îți aducea aminte că e făcută din sânge. Să fie sfială? s-a întrebat
el. Dar cum să te sfieș , când ai ca aliați frumusețea și farmecul? Cum să nu
sfidezi pe toată lumea de pe metereze?
– Simțeam că nu este adevărat, a zis ea în cele din urmă. Dar poate că îi
semăn eu fratelui meu. El spune că teatrul este o prefăcătorie fără rost,
care naște visuri deșarte.
Will nu îl crezuse puritan pe jupân Hathaway; dar de bună seamă că mai
existau o mulțime de nuanțe pe lângă cucernicia aspră și neagră ca smoala
a soților Field.
– Dar nu s-a supărat că te-ai dus?
Ea a clă nat din cap.
– Mi se îngăduie să fac ce-mi place.
A sunat, pe undeva, ca cea mai jalnică mărturisire.
John s-a apropiat din nou de ei, sărind și bătând pământul cu tălpile.
– Po im, Anne! Am călcut pe umbra ta, asta înseamnă că eș moartă.
– Călcat, nu călcut.
– Călcut și murut. Călcut și murut...
– I-au rămas în cap toate rimele, a murmurat ea pe un ton dezaprobator.
Băiatul scanda fără încetare, bătând din picioare ca un apucat.
– Eș moartă, eș moartă, ce bine!...
Mergând cu spatele, a scos un fel de pârțâit cu limba afară din gură.
Deodată pe chipul ei s-a așternut furia. S-a repezit după el:
– Rușine! Să-ți fie rușine că spui așa ceva!
Will a vrut s-o cheme înapoi, să-i spună că e doar o prosteală
copilărească. Dar în fapt era ceva sinistru în toată scena. Când l-a ajuns din
urmă pe băiețel, care scotea acum țipete ascuțite, nu l-a înhățat de guler și
nici nu l-a lovit. Privirea ei albastră, care parcă arunca scântei, a fost de
ajuns să-l țină locului. Săltându-și poalele, a sărit sprintenă pe umbra lui.
– Acum și tu eș mort. E bine așa?
Băiețelul s-a bosumflat, cu o expresie pe jumătate înspăimântată, pe
jumătate răzvră tă pe fața lătăreață. Will a deslușit o asemănare cu
fermierul. Vedea parcă și alte lucruri, în străfulgerări de o clipă.
– Gata, hai să ne pupăm! a zis ea simplu și drăgăstos. Băiețelul s-a agățat
aprig de ea un moment, după care s-a desprins iute, arătând spre Will.
– Acum fă-l și pe el să moară!
Ea s-a îndreptat de spate, privind la umbra lui Will așternută pe iarbă,
apoi la fața lui.
– Nu e nevoie, a zis el. Pe mine m-ai omorât deja.
– Ba nu, a scâncit nerăbdător băiețelul. Lasă că te omor eu!
Asta le-a dat un scurt răgaz, în care vorbele lui Will să prindă ecou.
S-a întrebat cum de le spusese; nu cu regret, ci uimit că fusese în stare
deodată să rostească ceva.
Anne a clă nat ușor din cap și a surâs la fel de ușor. Will a simțit că ea ș a
mereu să îndulcească asprimea unui refuz.
– Nu, cred că eș încă viu.
I-a întors spatele, gata să-și con nue drumul. Din punctul ei de vedere,
Will zisese, probabil, unul din lucrurile alea neadevărate.
A pornit după ea. Nu mai era mult de mers de acolo până la ferma
Hewlands, dar nu avea importanță – acum, cu atâta muzică răsunându-i în
inimă, cât să spargă veacuri de tăcere, nu conta cât de departe trebuia să
meargă.
3
Îi face curte în două feluri diferite, lucru care îi îngăduie ei, poate, să nu
se creadă curtată deloc.
Pe de o parte, este acel Will a cărui prezență este acceptată în casă,
având frâu liber în calitate de cunoș nță, frâu mânuit cu bunăvoință de
Bartholomew: „Ei, domnule Shakespeare, cum îți merge? Vino să vezi ce
mârțoagă am cumpărat!“ (Dar de la sărbătoarea recoltei, de când dansase
cu ea, ochii fratelui ei îl cântăresc cu o privire nouă și atentă, chiar și atunci
când îl bate pe umăr.)
Bella, toată numai sâni uriași și glezne leneșe, îl îndeamnă pe Will să stea
jos aici, să mai ia o bucată din asta, hai, mănâncă tot. De parcă bărbații ar fi
ca gâștele, buni numai dacă sunt îndopați. Lui Anne acest Will îi pare jalnic
de micșorat. E doar domnul Shakespeare, fiul mănușarului, care se duce tot
mpul la ferma Hewlands, așa umblă vorba. Da, ș u și eu. Așa stau
lucrurile. Adică nicicum, cu alte cuvinte.
Când sunt afară însă, lucrurile stau al el.
Afară este cu pu nță să ofere în dar o pereche de mănuși. Afară nu este
micșorat, ci mul plicat. Cum merg pe cărarea pus e din câmp, Will face să
apară tovarăși de drum, însuflețind pădurea. Iat-o pe Daphne apucând pe
drumul spre Evesham ca să scape de Apollo!
– E o poveste păgână, de bună seamă… Dar care parte din ea s-a prefăcut
mai întâi în copac?
– Oricare vrei tu. Eu aproape tot mpul văd frunze tremurându-i în vârful
firelor de păr.
– Frumos! Dar, vai, păgân! Toți zeii ăș a care se îndrăgostesc de oameni!
– Tocmai de-aceea sunt cu atât mai zei.
Sau, când are chef să imite, aduce tot târgul dinaintea ei. Cei doi
Goodwin, croitori, tată și fiu. Ai crede că domnul Goodwin este cel mai
bătrân om din lume, până când apare după el, bălăbănindu-se, domnul
Goodwin cel bătrân. Will le imită glasurile subțiri și sâsâite și ochii lăcrimoși
și plini de urdori.
„O bere mică doar pentru flăcăul ăsta, că-i zvântura c rău.“
Carafa nevăzută descrie o traiectorie incredibilă și tremurată către buzele
lui, călătorie zădărnicită de intrarea lui jupân Hobb, azi puritan, odinioară
bețivan.
„Ș i cum e să ai o suliță înfiptă în coaste, prietene?“
Sărmanul domn Goodwin se rușinează că nu ș e.
„Și apoi loviturile de bici și scorpionii...“
„Ce au a face scorpionii?“ strigă tușa Summers.
– Îmi e greu să-ți dau o idee despre înfățișarea ei, zice Will, doar că
zâmbește cu țâțele.
– Vai, Will, să-ți fie rușine!
– Zău! Femeie cuviincioasă, totuși.
„Lasă predicile, jupâne Hobb! Ai noroc că sunt o doamnă, al el aș zice că
eș un fățarnic scârbos. Și nu vreau să-i vorbesc de rău pe morți, dar
nevastă-ta a fost o rapandulă în toată legea. Doamne, iartă-mă, nu spun
decât ce ș e toată lumea!“
Și acum cine pășește grav pe scenă, silindu-l pe Will să se lase nițel pe
spate ca să închipuie o burtă, și cu degetele bătând ușor darabana,
pasămite grele din pricina inelelor?
„Isprăviți cu palavrele astea! Trebuie să vorbim despre ches uni cu
adevărat importante. După incendiul petrecut de curând în Sheep Street,
care a distrus una bucată firmă de prăvălie și una bucată sac, am hotărât ca
de acum înainte fiecare consilier să procure pe cheltuiala lui două
burdufuri din piele și fiecare deputat, câte un burduf din piele, ca măsură
împotriva vreunui alt pârjol. Consilierul Quiney întreabă dacă n-ar putea să
ofere un burduf și jumătate, dat fiind că sunt vremuri de scumpete, dar
consiliul nu este îndrituit să ia în considerare ches unea jumătăților de
burduf...“
– Ăsta cine mai e? strigă Anne râzând și îl trage în jos, la pământ, cu
răsuflarea tăiată.
– Nimeni.
O clipă arată așa de speriat și misterios, încât ai zice că a descoperit că
ține în mână un pumnal din care picură sânge.
Ea se minunează, îi a nge fața.
– Nu ți-e teamă că ai să uiți cu totul de ne făcând așa?
– E ul mul lucru de care mă tem.
– Eu doresc să se întâmple, să ș i.
El se luminează la față.
– Ș u.
– Îngâmfat ce eș ! Atunci, dă-mi sărutul ăla!
– Care?
– Ăla de ieri… care era așa. Uite-așa…
Iar afară și aceasta este cu pu nță. Aceasta, prăbușirea avidă, soarele ca
o aureolă păioasă și înțepătoare în jurul capetelor lor, care apasă și se zbat
să găsească acel unghi al sărutului, care să-l întreacă pe cel de mai înainte.
Ea chiar și-o dorește, această înfrângere a judecății și a simțurilor, deși
este un giuvaier răzleț și nu și-l poate închipui prins nicăieri în țesătura
modestă a vieții ei. În cele din urmă, libertatea buzelor și a mâinilor îi duce
spre o altă descătușare, unde lucrurile interzise abia dacă se deosebesc de
cele necunoscute.
– Mă opresc. Ar trebui să ne oprim.
– Ba nu.
De bună seamă acesta este momentul, mai ales prin ceea ce nu este. Ah,
ș e ea bine cum l-ar numi glasul din fântâna pros ei: o tăvăleală prin fân.
Dar un as el de nume nu cuprinde nimic din alcovul verde pe care l-au
clădit și din înfricoșătoarea intensitate pe care i-o aduc. Nu cuprinde nimic
din chinul uriaș care crește în Anne, care îi dilată mintea, inima, carnea; din
faptul că vede fiecare parte a vieții sale conducând spre acest moment –
copilul ascultător, tânăra care tânjea după cer tudinile copilăriei, femeia
ascunzându-se în noapte. În mp ce îl trage spre ea, gâfâind nu atât de
durere, cât din pricina propriului trup devenit fățiș străin, își dă seama de
cât mp așteaptă să se poată dărui.
– Și fecioara asta era atât de blândă, a con nuat Will, încât păsările
sălba ce îi ciuguleau hrană din palmă.
Edmund, care nu voia să se culce până nu-i spunea Will o poveste, stătea
în ns și privea printre gene flacăra lumânării. Avea o clipire anume înainte
să adoarmă, pe care puteai parcă s-o auzi, ca atunci când trăgeai un zăvor.
Dar nu venise încă vremea.
– Mai departe!
– Lua firimiturile în palmă și șuiera să le cheme…
Nu se întâmplase întocmai așa, dar amin rea aceea îi aparținea numai
lui. Porniseră peste câmpuri cu o pâine și niște brânză. Anne a aruncat
bucățele de pâine câtorva vrăbii și grauri care s-au apropiat. În cele din
urmă luase firimituri în mână și pusese palma în nsă pe iarbă. Vrăbiile nici
n-au luat-o în seamă. Un singur graur i-a dat roată țanțoș, ițindu-se la ea
din toate unghiurile.
– N-au să vină, a spus Will. Nu niște păsări sălba ce ca astea. Sau poate
doar iarna, când sunt înfometate.
Dar, deși râdea, ea era hotărâtă.
– Cred că arăt prea mare, a zis, culcându-se iute jos, cu mâna în nsă.
Graurul a bătut din aripi, s-a retras, i-a dat ocol.
– Tot om eș .
– Pentru că mă uit la ele. Dobitoacele nu pot privi în ochii noștri.
Se rostogolise încet pe spate, iar acum privea spre cer, cu brațul în ns și
firimiturile încă în palmă.
– Acum te crede nebună, a râs el.
Dar își dădea seama că Anne nu putea să pară caraghioasă: natura nu
îngăduia așa ceva. În ul ma vreme avea parte des de asemenea revelații
neașteptate, de parcă era trezit din somn chiar și atunci când era treaz.
Graurul se apropiase cu pași șovăielnici; deodată s-a repezit, a înhățat
pâinea și într-o clipă s-a făcut nevăzut.
– Nici măcar n-am simțit, a zis Anne.
S-a ridicat în capul oaselor, făcând haz de ea însăși, dar mulțumită
totodată.
– S-a mișcat atât de ușor și de iute – n-am simțit nimic...
Cu buzele deschise, Will îi acoperise râsetul.
– Mai departe! a murmurat Edmund.
– Și fecioara asta era așa de miloasă, a con nuat Will, că nu suferea să
vadă nici cum se sparge un ou în gaie.
Sau, mai degrabă, se gândea el, blândețea era felul ei de a înțelege
lumea. O purta cu gingășie, lăsându-se călăuzită de ea ca un orb de bățul
lui.
– Trăia într-un castel înalt, departe, dincolo de nori.
A abătut cursul poveș i spre fantezie, scuturat de valurile năprasnice ale
amin rii.
La școală tot vorbeau despre călărit și cordeală – cât de tare se înșelau,
atribuindu-i o finalitate viguroasă, când, de fapt, actul în sine era atât de
nedefinit, un hotar șovăielnic între ceva înrudit cu durerea și un strănut pe
care ți-l stăpâneș , un dor nebun după ce ai avut deja, ca și când ai fi sătul
și flămând în același mp. După acea primă oară, nu ș a nici el ce vrea mai
mult: să suspine nepu ncios în brațele ei sau să devină pe loc o ființă
neasemuit de bună, puternică, lucidă și înțeleaptă, pe care ea să se bizuie
veșnic de acum înainte.
– N-ar trebui să mai facem asta niciodată! s-a trezit zicând.
– Da, a încuviințat ea.
De la unt și ouă a început tot. Mai ales de la mirosul de unt, dar și din
pricină că e gălbui și unsuros și are o moliciune grea în pânza care îl
înfășoară. Îl vinde repede, lăsând prețul sub patru pence livra doar ca să
scape de el, dar parcă îi rămâne pe degete și simte nevoia să înghită în sec
întruna, încercând să-și țină privirea țintuită pe ceva nemișcat și acru. Dar
în piață totul pare să se miște, unsuros și dulce. Gâturile și sânii femeilor
tresaltă ca laptele covăsit; și zgomotul glasurilor lor i se rotește în cap ca în
jurul unui havuz.
– Ia te uită, domnișoara Hathaway! Îmi pare bine că mai este cineva care
se simte ca mine. Chiar că e nefiresc de cald pentru vremea asta, nu? De
acum ar trebui să se simtă în aer răcoarea aia aspră, ca o mușcătură dintr-
un măr. Când colo, pfui, simt că mă înăbuș.
Joan Shakespeare o prinde de mână. Prezența lui Joan e acrișoară și
înviorătoare – bun: Anne reușește să înghită nodul din gât. Dar chiar atunci
Joan îi atrage atenția asupra ouălor.
– O frumusețe de coș acolo, dar nu se vând, nu? Cred că lumea nu are
încredere să mănânce ouă pe vremea asta. La urma urmei, oul poate să
arate frumos, dar cum ș i ce-i înăuntru?
Asta îi pune capac: gândul la ce e înăuntru. Anne dă fuga și varsă. Ieși,
untule, ieși. Poezioara îi umblă prin cap în mp ce găsește un colț de uliță
unde să se aplece împroșcând afară, nepu ncioasă și moartă de rușine.
Petre stă și-așteaptă/ Prăjitura coaptă. O rostea deasupra pu neiului de
unt, ca să-l facă să se aleagă. Rotește, rotește. Nu i-a mai fost niciodată atât
de rău până acum, dacă nu pune la socoteală ziua de ieri. Joan așteaptă la
depărtare cuviincioasă.
– Iartă-mă! Este cumplit...
Pare cu nepu nță, dar o apucă iar.
– Cumplit pentru dumneata, zice Joan, ferindu-și poalele. Dar măcar
acum ș m ce este.
Frântă de mijloc, Anne icnește și se uită lung și pieziș la fe șcana care dă
înțeleaptă din cap.
– Biata de ne, nu te sili încă să vorbeș ! Păi, e de când am pomenit de
ouă, nu? Pun prinsoare că ai mâncat un ou stricat astăzi. E ciudat cum e de
ajuns să rostească cineva vorba, că gata, ți se și întoarce stomacul pe dos.
Aoleu, iartă-mă, nu e bine să vorbesc despre asta.
– Nu, nu. Îmi e mai bine acum...
Mai bine, dar nu chiar bine, și buna și inimoasa Joan o ia de braț și o
sprijină, insistând să vină în Henley Street să se odihnească. E la doi pași și
doar n-o să se întoarcă în halul ăla la Sho ery. Joan nici nu vrea să audă,
zău așa...
Așa că acum – tocmai acum – are să-i vadă casa lui Will, să-i cunoască
familia, să-i treacă pragul. Ah, gândul acesta stătea la păstrare ca un
mănunchi de ierburi puse la uscat în cămară, până ce le-ar fi venit rândul.
Dar nu așa, nu acum, când ș e lucruri noi. (Că tot a venit vorba despre ce e
înăuntru.) Cum de ș e? Nu numai după soroacele care nu i-au mai venit și
după grețuri. Un fel de glas lăuntric a spus Da, o voce pe care nici n-o
recunoaște ca fiind a ei: înțelepciune femeiască, asta trebuie să fie, deși
Anne nu s-a crezut niciodată în stare de așa ceva. Se putea închipui
bătrână, fără nicio greutate, dar nu înțeleaptă.
Și iată și casa unde s-a născut el, ibovnicul ei. Oare așa ar trebui să-l
numească? Fără să dea nume lucrurilor, asta fusese o parte din frumusețea
jocului. Dar acum vine vremea numelor. Înghite iar cu noduri când trece
pragul, atentă ca un contrabandist. Casa are o demnitate misterioasă, deși
ușor ofilită – la fel și bărbatul care se înclină în fața ei.
– ...prin urmare, tată, i-am zis că poate să vină să se odihnească aici.
– Foarte bine. Domnișoară Hathaway, bine ai venit!
Voce groasă, adâncă. Ochii lui Will, rătăciți pe o față cenușie.
– E o vreme aducătoare de boli, mă tem. Te rog, simte-te ca acasă!
Și, curios, Anne chiar se simte în largul ei. Atâta atenție și gravitate ar
putea face omul să se simtă s ngherit. Mama lui Will se poartă la fel,
intrând fără zgomot, luând cu blândețe mâna lui Anne într-a ei, cercetând-o
din priviri.
– Vrei să guș un întăritor, draga mea?
Când ea refuză poli cos, nu insistă, o lasă în pace. Ce deosebire față de
zarva făcută în jurul oaspeților la ferma Hewlands, unde i s-ar spune: „Hai,
zi, ce-ai pățit? Ia și dă-l de dușcă!“ Aici, socoate ea, poți să-ți ascunzi
sen mentele într-un ungher, fără să pășeș pe câmpul deschis al
sincerității, ca acolo. Nu e cazul, totuși, să stea liniș tă: ea este cea care
otrăvește acest aer grav. Nu s-ar mai purta ei așa de blând, dacă ar ș , își
zice. Povestește despre prețurile din piață, întrebându-se unde Dumnezeu
o fi Will, dar și dacă vrea cu adevărat să-l vadă în clipa asta. Acum, că ș e,
va trebui să dea ochii cu el în curând, dar asta e altă poveste. Totul a
devenit o altă poveste.
Iată-l, deodată, și pe Will. Își dă seama că niciodată nu-l aude când intră
într-o încăpere. E numai în cămașă, asudat de la muncă.
– Doamne, Will, strigă Joan, du-te și îmbracă-te că, uite, de data asta a
venit domnișoara Hathaway la noi, în loc să te duci tu mereu la Sho ery!
Ah, deci se vorbește despre asta în familie. Li se întâlnesc privirile: o clipă
sunt doar ei doi în pădure.
– Domnișoară Hathaway, iartă-mă o clipă! îl aude zicând apoi.
Și iese ușurel să își pună un pieptar. Se duce să-și pună însă și altceva, se
pare; când revine, deși este tot Will, se înfățișează cu un alt chip, înarmat
pentru galanterii, căutând în depărtare, cu privirea palidă a unei san nele.
Păstrează aceeași privire chiar și în mp ce ascultă cum Joan povestește în
amănunt despre cât de rău i-a fost lui Anne. Acesteia adevărul îi pare o
pasăre rămasă cap vă într-o încăpere, bătând din aripi zgomotos și
imposibil de ignorat deasupra capetelor lor. Dar cei doi soți o privesc
zâmbind grav și blând; protestează cu blândețe când, de atâta încordare,
sare în picioare și susține că se simte bine, suficient de bine ca să se ducă
acasă pe jos.
Nici vorbă de așa ceva. O să meargă călare pe iapa lor, pe care Will o va
duce de căpăstru. Înfățișarea jupânului Shakespeare pare a spune că un
refuz i-ar provoca un soi de mâhnire adâncă și dis nsă; ea se surprinde
gândindu-se la monarhii învinși, strălucind palid în tenebrele exilului. Iar
apoi la o remarcă a lui Bartholomew: Dacă pierzi bani, măcar ai grijă să-i
pierzi pe ai tăi.
*
*
Când ies din oraș, Will o ajută să descalece. Rămâne câteva clipe în
brațele lui, apoi se trage înapoi. Acum e nevoie de cuvinte, fără a ngeri –
încă o noutate.
Se uită în jos la un smoc de iarbă. Se întreabă dacă își va aduce aminte de
împle tura asta mică de verdeață, de șuvița uscată de studeniță, de
buburuza întârziată, târându-și în spate cele cinci pete.
– Will, o să am un copil.
Din câte chipuri sunt de a o spune, îl alege pe acesta, de parcă ar fi vorba
de crescut gâște sau de vreo altă hotărâre la fel de pașnică.
– Și ce facem? întreabă el oarecum la fel de detașat, după ce răsuflă de
două-trei ori; ai crede că vor să facă o plimbare și discută despre asta.
– Of, Doamne! se tânguie ea, ros ndu-și cu glas tremurat temerea. Să nu
mă părăseș !
– Să te părăsesc, cum așa? Te iubesc, sunt supusul tău...
– Da, te cred, dar vezi, spui vorbele astea, tu eș atât de priceput la
vorbe, și tocmai de-asta… de-asta mi-e teamă.
Acum, că și-a dezvăluit marea slăbiciune, se simte îndrăzneață. Nu are
rost să-ți ascunzi goliciunea sub zdrențe.
– Nu mă supără născocirile tale, Will. Ș u că nu le poți stăpâni. Numai să
nu născoceș și acum, nu despre lucrurile astea.
La un moment dat s-au apropiat, mâinile ei îl lovesc blând în piept,
buzele se caută. Dar nu, uită-te la el, privește-l drept în ochi.
– Copilul nostru, spune el, o viață împreună. Asta vom avea. Ce ne-am
putea dori mai mult?
Face un gest larg, ca și cum întrebarea ar fi răscolit un roi de întrebări
înțepătoare; le alungă cu o altă mișcare a mâinii.
– Anne, tu eș marele câș g al vieții mele.
– Și tu la fel… Tu eș acela…
Marele câș g – da, poți să te bizui pe el că o să găsească vorbele
potrivite. Îl strânge în brațe și nu e nevoie să spună, niciunul din ei, că, pe
lângă câș g, s-a și pierdut ceva: pu nța de a alege.
Î
În curtea bisericii, niște băieți arătând ca Will acum zece ani se cațără pe
lângă morminte, împotrivindu-se cap vității până în ul ma clipă. Înăuntru,
guturaiul de toamnă face ca psalmul să se înalțe cam dogit spre zidurile
date cu var. Un cerșetor stă ghemuit în pridvorul bisericii și își desface
binișor oblojelile, scoțându-și la vedere buboaiele ca pe niște moaște. Iar
acasă, în strada Henley, Will se apleacă să ațâțe focul și îi mărturisește
tatălui său că aleasa lui este însărcinată.
Tatăl îl lasă să se perpelească în țepușa ascuțită a tăcerii lui... doar câteva
clipe, nu mai mult.
– Ea câți ani are? Domnișoara Hathaway.
– Douăzeci și șase. Dar ce are a face?
– Ei, iaca. Numaidecât crezi că vorbesc împotriva ei. Nu e așa. Richard
Hathaway a fost un om bun, bărbat de toată isprava, și nu am auzit vreun
lucru rău nici despre moștenitorul lui sau despre altcineva din familie...
– Nu am intenția să mă însor cu familia ei, tată.
– Nu există bărbat care să aibă așa intenții, zice el cu un râset posac, în
care ar putea sta la pândă furia... încă nu se ș e.
– Mă gândesc numai la Anne. O iubesc cu adevărat și…
– Așa nădăjduiesc și eu. Este frumoasă și cu purtări plăcute. Dacă ar fi să
nu faci ce se cuvine față de asemenea femeie, după mine ai merita să fii
biciuit... Of, și acum ai ațâțat focul până l-ai s ns.
O clipă, Will crede că e vreun proverb deșucheat – dar așa ceva nu era în
firea lui John Shakespeare. Se îndreaptă încruntat către cămin, frecându-și
mâinile.
– Ascultă, lasă cenușa să zacă deasupra! Nu, Will, nici dacă n-ai fi forțat
lucrurile, tot aș fi avut o părere bună despre domnișoara Hathaway, crede-
mă. Dar acum nu este vorba de vârsta ei, ci de a ta.
– Mai sunt bărbați care s-au însurat la optsprezece ani.
– Desigur, ridică din umeri taică-său. Cel mai adesea când sunt mânați de
nesăbuință și nu mai au de ales.
– Cel mai adesea, da, dar asta nu înseamnă întotdeauna, nici în toate
cazurile; și acum ce altceva ai vrea să fac, tată? Îți dai sau nu
consimțământul? La urma urmei, dacă te împotriveș , nu eu voi avea de
suferit.
– Ce te mai aprinzi! zâmbește sec tatăl. O iubeș pe fată și vrei să o iei.
Cine pune asta la îndoială, Will? Ia zi, cine?
Will se lasă greu într-un scaun. Privirile li se întâlnesc. Te simți cumva
ușurat când ș i că cineva vede ce e mai rău în ne. Da, taică-său a zărit
cumva, în asfințitul gândurilor lui, acei lilieci bătând din aripi. Gândul că nu
și-a croit el singur viitorul, așa cum faci cu o pereche de mănuși, de la
bucata de piele și până la lucrul isprăvit, ci l-a încropit din rămășițe.
Într-o bună zi, se jură Will în sinea lui, are să vadă ce am eu mai bun. Și
are să se minuneze.
– Firește că trebuie să vă căsătoriți, reia tatăl lui. Dar ăsta e doar
începutul. Ea ș e la ce să se aștepte, ce situație ai, ce avere?
– Nu am creat iluzii în privința mea, tată. Așa ceva nu se cade în casa
asta.
– Chiar trebuie să pui atâta ură în ce spui? Sau poate că trebuie...
Ca și dragostea ilicită, dușmănia se arată nestăpânită și pă mașă când
are ocazia. Nemișcați, pironindu-se cu privirea, cei doi gâfâie ca niște
luptători.
– Unde mai pui că, odată însurat, nu mai e cu pu nță să-mi fii ucenic. Te-
oi fi gândit și la asta.
– Nu zău! De-asta m-am și îndrăgos t în primul rând. Cum al el?
– Și totuși, va trebui să te așezi, Will, să te așezi la casa ta. Te-ai gândit la
asta? Fiindcă eu n-am să spun da dacă am bănuieli că nu eș de bună
credință și că ai să vrei să-ți iei calea de cum se învechesc straiele de nuntă.
Să te așezi și să fii soț și tată, să munceș din greu, să faci planuri pentru
ziua de mâine, să cunoș ziua de mâine, să-i ș i forma și culoarea. Și dacă
descoperi că nu-ți place, pe cine ai să dai vina?
Nu zâmbește, dar pe chip i se ivesc crâmpeie de zâmbet.
– Nu pe mine, nu și de data asta, băiete. Acesta este un lux de care
trebuie să te dezveți.
– Intenția mea este să nu existe regrete pentru niciuna din părți, tată. Și,
mai mult decât orice, să nu roșească vreodată nevasta mea pentru
alegerea pe care a făcut-o.
O ușoară apăsare pe cuvântul mea. Ș e el cum să așeze accentele, cum
să producă cel mai grăitor efect. Crâmpeiele de zâmbet ale tatălui se
destramă.
O rundă brutală, dar nimic altceva decât o ie ină luptă de câini, unde
animalele sunt până la urmă târâte înapoi de lanț ca să li se oblojească
rănile; nu ca viezurele aruncat între câini pe care l-a văzut Will luna trecută,
cu vărgile albe și negre ajunse roșii și țepoase, nebiruit, dar ucis în cele din
urmă cu bâtele, când s-au plic sit spectatorii.
Și, în vreme ce în strada Henley prinde contur o nouă generație, în
biserică, enoriașii tușesc, își târșâie picioarele și ascultă supuși predica.
Ches unea păcatului este dezbătută cu vocea ciudată, înaltă și sâcâitoare a
vicarului; unora le sună ca glasul nevestei sau al stăpânului, plângându-se
din bucătărie și stăruind că musai să se facă de îndată ceva jalnic de
trebuincios. Alții poate că nici nu prea aud nimic, ocupați fiind nu să admire
zugrăvelile de pe pereți, crucifixul unde atârnă blazonul regal, ci dorindu-și
ca vicarul cel cicălitor să se ridice plu nd în zbor pe deasupra lor, înfășurat
în veșmintele lui. Poate, căci credința este în mare măsură o obișnuință și
până și cele mai profunde gânduri sunt împrăș ate ușor, de o criză de
scia că, de croncănitul unei ciori venind dinspre cimi r, incredibil de
puternic, plin de emanații din iad.
– Va trebui să vă cununați înainte să se vadă, zice tatăl lui Will. Ar fi bine
să facem cerere pentru un cer ficat de căsătorie. Hm, o să vină puțină
lume. Când a mers mama ta la altar, era la fel de subțire ca dantela rochiei
de mireasă.
Lui Will îi apare în fața ochilor albeața trupului gol al lui Anne, strălucind
pe patul întunecat; și, punând alături clipa de atunci cu cea de acum, i se
pare că nu există în viață niciun principiu al legăturii, ci numai salturi,
impasuri și rupturi.
– O burtă mare, o nuntă în pripă și nici vorbă de ucenicie. Bun, asta este,
intervine Will, dar nu ni se îngăduie să ne bucurăm nițel în mpul ăsta? E
vorba de dragoste, nu de moarte.
– Nu am spus deja că vă doresc fericire? Ba da, fiecăruia dintre voi. Vă
doresc mai multă fericire decât e cu pu nță, mă tem. Tu, Will, nu eș un
călos sau un risipitor, nu, nicidecum, dar eș un maestru al micilor
dezamăgiri.
Pâini vechi și frânte, ca zilele pe care le-ai trăit, dar de care nu îți
aminteș . Hamnet Sadler, om milos v și destul de prosper ca să-i dea
mâna, o dăruiește pe ul ma unei bătrâne sărmane. Will, cu banii schimbați
în pungă, zăbovește în lumina zilei lungi din miez de vară, ajutându-l pe
Sadler să ridice tejgheaua prinsă în balamale și stând la taifas. De când s-a
însurat, s-a apropiat de Sadler, care îi este naș fiului lui. Brutarul e bărbat
voinic, cu părul creț, care își poartă sprinten greutatea, ca un dansator.
Suflet milos, îi dau lacrimile când aude o poveste tristă sau un cântec, e
lucru ș ut. Lumea îi zice Sadler Plângărețul; „Hai, du-te-n moaș-ta!“,
răspunde el cu voie bună. Privește lumea nedumerit, dar mereu cu real
interes.
– Jupânul Eames, ăla din Clopton, îl ș i? Cică a început să poarte ciliciu și
să se biciuiască zi și noapte. Tu pricepi cum vine asta?
– Același îndemn pe care îl simți către berea tare, zice Will.
– Păi, aia îmi place.
– Și, drept pedeapsă, berea nu ți-a dat niciodată dureri de cap?
– Mă rog, îți dau dreptate aici. Totuși, e de mirare ce lucruri nebuneș fac
oamenii.
– Și niciodată fără mo v.
Vina, își zice Will, ea este adevăratul veșmânt de sub ciliciu.
– Micuții cresc bine? Judith bănuia că mai vine unul și la noi, dar nu a fost
decât luna plină, care a dat-o peste cap. Ciudat mai sunt alcătuite femeile,
nu-i așa? Eu nu contenesc să mă minunez.
La fel ca Will, se însurase de tânăr. Nevasta lui e femeie frumușică,
roșcovană, topită după găteli și plină de toane. Câteodată Sadler pare gata-
gata să-i mărturisească ceva lui Will despre – în fine, despre căsătorie, dar,
deși sunt prieteni suficient de buni ca să se tutuiască, acel pas nu este
niciodată făcut. Will se întreabă dacă nu este ceva în felul lui de a fi care
descurajează destăinuirile.
Sadler adulmecă văzduhul pe când lumina se îneacă în propriul ei sânge.
– Frumoasă vară! Dea Domnul să mai țină!
– Ar cam fi mpul să avem o recoltă bună.
Da, e în stare de așa ceva; să-și păstreze acel fel de-a fi vreme
îndelungată.
– Ei, ar fi bine să mă duc și eu.
– Așa e, or să trimită după ne, de teamă să nu fi fost răpit.
Will râde. Râsul lui sună anapoda pe ulița pus e.
– Ce-a fost asta? gâfâie Anne, săltându-se deodată din așternut, cu mâna
la gât.
– Ce să fie? N-am auzit nimic.
Ea clipește des în tăcerea luminată de lună.
– Nu ș u.
Se în nde la loc în pat.
– Poate că a fost... poate că tocmai adormeam. Ș i, tresărirea aceea.
– Ah, da, ș u.
El întotdeauna înțelege.
Knell cade în nas ca un taur înjunghiat. Sângele care țâșnește șuvoi pare
negru în lumina lunii. Încă mai împroașcă și băltește când ajung acolo
Tarlton și Wilson: ah, Doamne, ah, Isuse Hristoase! Knell zace la pământ,
mare cât un munte. Amândoi abia izbutesc să-i ridice trupul zvâcnind. Jack
Towne, cu sabia la picioare, plânge frecându-se la ochi cu dosul palmei, ca
un băiețel. Wilson încearcă să lege și să oprească sângerarea, Tarlton strigă
să trezească tot târgul. Un doctor, un doctor.
Prea târziu, prea târziu.
5
– Dumnezeule mare!
– Păi, da, așa zici mereu, Will. Ce, te pregăteș să te faci preot?
Jack Towne a scos o vestă stacojie din raniță și a scuturat-o enervat.
– Uită-te la asta! Boțită ca dracu’! Și o așezasem așa de frumos... Ascultă,
am fost în legi mă apărare, judecătorul și-a dat seama de la bun început.
Întreabă-l pe Tarlton, întreabă-l pe Wilson.
– Nu, nu, nu am nicio îndoială în privința ta. Mă minunez doar de... de ce
poate să facă un om. Când viața ia subit o asemenea întorsătură.
– Subit, ăsta e cuvântul.
Towne avea o înfățișare os lă și parcă se micșorase, ca și când se aștepta
ca fiecare suprafață, fiecare umbră să îl amenințe cu spada.
– M-ar fi omorât, să ș i. Am văzut moartea cu ochii... acolo, chiar în locul
ăla.
– Dumnezeule mare! Și cum e? a întrebat Will cu însuflețire.
– Când? În fața morții sau când omori un om?
Towne a tras afară și o pereche de pantaloni bufanți.
– Rupți, uite. Ce rușine! Un Om al Reginei în pe ce și zdrențe.
– Dă să văd! a în ns Will mâna după ei. Sunt doar descusuți. Aș putea să
ți-i repar eu, curat, să nu se vadă nicio cusătură. În amândouă cazurile;
vreau să zic, sen mentul morții. Firește că eș sătul să tot vorbeș despre
asta, a răspuns, ridicând privirea spre el.
– Ai putea să-i repari? a întrebat Towne, căscând plic sit. Cum așa? Eș
cusătoreasă?
– Nu, mănușar, cum bine ș i.
Will i-a aruncat înapoi pantalonii. Acum, indiferent. Bănuia oarecum cât
de rece putea fi – avea un vast potențial.
– Și dacă sunt prea băgăreț sau te supăr, să-mi zici.
– Ah...
Towne a părut străbătut de un fior de melancolie:
– Nu sunt sătul să tot vorbesc despre asta, Will, pentru că nu vorbesc. Nu
vorbim. Este între noi tot mpul. Dar a trebuit să mergem mai departe.
Fiindcă trebuie să mergi mai departe, înțelegi? Chiar și după ce...
Tonul lui a devenit o clipă rugător; și și-a privit mâinile frumoase de parcă
ar fi avut dinaintea ochilor un beteșug.
– Încă n-am scăpat, frate. Da, judecătorul m-a declarat nevinovat, dar
sunt sub, cum se zice, cauțiune, în așteptarea hotărârii Maiestății Sale. Aș fi
dat tot ce am să nu se fi întâmplat. Dar el nu se oprea. Nu voia să se
oprească, Will.
Cel din urmă și-a pus mâna ușor pe umărul lui. Towne l-a privit uluit de-a
binelea, rătăcit, ca și când abia se trezise din somn.
– Dă-mi voie să-ți repar hainele. Cugetul nu pot să ți-l repar.
– Habar n-am. Dacă ar putea cineva... Eș un ciudat, Will. Uită-te la ne,
om bătrân, însurat, cu șase copii...
– Trei, pentru Dumnezeu!
– Ce mi-e trei, ce mi-e șase. Uită-te la ne! Nu eș cu nimic deosebit de
flăcăul care se ținea scai după căruța noastră de cum treceam podul spre
oraș. Tot n-ai pus pic de carne pe ne. Orășenii cumsecade nu se rotunjesc
de cum împlinesc douăzeci și unu de ani?
– Mă crezi un orășean cumsecade?
– Păi, bineînțeles. Ai totuși un aer ciudat, oarecum de vinovăție, pe care
nu mi-l explic. Cum călcați pe de lături prin părțile astea? Vânați ilegal?
– De ce aș face așa ceva? a râs Will. Nu, eu sunt mult mai rău decât un
hoț sau un tâlhar de rând.
– Ce eș ?
– Te las pe ne să ghiceș . Prin urmare, cine ia acțiunile lui Knell? Cum
mergeți mai departe?
– Mergem așa cum mergem, a mormăit Towne, adică la fel ca o căruță cu
trei roți. Împărțim acțiunile lui Knell între noi și ne descurcăm. Dar, cum
toată lumea a înaintat cu o treaptă, cum s-ar zice, rămâne locul gol pe
treapta de jos. Gândește-te și tu: Adevărata tragedie a lui Richard al III-lea
are șaizeci și opt de roluri. Chiar și când trupa este completă, patru dintre
noi iau câte șapte roluri, iar atunci trebuie să ne schimbăm costumele cu
iuțeala fulgerului. Un singur om lipsă, și îți închipui ce se întâmplă; nu poți
să dublezi atâtea roluri. Facem o figură proastă ca Oameni ai Reginei. Ne
merge faima că aducem spectacole mărețe, nu-i așa?, unde toată istoria
trece în mândru alai prin fața spectatorilor. Și, pe urmă, zău că o să
ajungem toți niște umbre până să... Dar ce s-a întâmplat?
– Nimic.
– Atunci, de ce te uiți așa? Parcă m-ai condamna. Da, fapta e a mea, dar
nu și vina.
– Nu te condamn.
– Eș bolnav? Dacă da, ține-te deoparte, că nu vrem să ne mai
împuținească și boala. Oare găsim ceva bere în casa asta?
– Nu sunt bolnav. Cum? Împuținească?
– Așa am zis? Păi, da, să ne împuținească, să ne împuțineze, merge. Dă-le
dracului de cuvinte, frate, le avem ca să facem ce vrem cu ele. Dacă nu e
bere, atunci, cidru. De vin nu mă mai a ng. Nu, e încurcată rău toată
treaba. Trebuie să tocmim măcar încă un om de la Londra ca să întregim
trupa, dar cum să aducem unul potrivit? Ar trebui să plece unul din noi,
ceea ce nu ar face decât să încurce mai rău povestea. Dar un lucru e sigur,
nu putem să întrerupem turneul.
Towne l-a măsurat pe Will din cap până în picioare.
– Ia zi, ce e cu ne? Eș beat? Atunci, măcar să te ajung din urmă.
– N-am nimic. Nu, eu...
Lui Will i-a alunecat din mână man a pe care o cerceta. Încăperea s-a
înclinat și s-a bălăbănit ca tava unui vânzător de plăcinte. A depărtat
picioarele ca să-și recapete echilibrul și și-a auzit propriul glas ros nd parcă
de departe:
– Nu mai pot nici să rămân, nici să... nici altceva. Noroc!
A ajuns în curtea hanului fără să cadă. A găsit o adăpătoare pentru cai și
și-a cufundat capul în ea ca să scape de exaltări ciudate și de posibilități
întrezărite în pripă. Și, cum ele nu voiau să dispară, a rămas așa, cu capul în
jos și ținându-și răsuflarea, cu părul plu ndu-i la suprafața apei. Gândindu-
se. Întotdeauna există această soluție. Întotdeauna.
A ridicat capul, luând cea mai mare gură de aer din viața lui, și încă
răsufla zgomotos și scutura din păr stropi de apă, când a dat buzna înapoi
în han, a trân t ușa de perete și Jack Towne a sărit cât colo:
– Doamne sfinte, ce ai? Eș nebun sau ce?
Și Willl, șiroind de apă, gâfâind și cu ochii holbați, a strigat:
– Luați-mă pe mine! Puneți-mă la încercare. Încercați-mă, luați-mă cu voi!
„Răsplata cea mai mare din regat
A ta va fi; iar vărul meu poznaș
Un gând mai crud de-și pune-n neagra-i minte...“
– Nu-i așa textul, a intervenit John Du on. Reaua-i minte, gând mai hâd.
Parcă ziceai că ș i bucata asta pe de rost. Mai bine ai ci din caietul de
roluri!
– Chiar o ș u, dar textul meu este mai bun.
Erau în berăria de la Hanul „Lebăda“, unde împinseseră băncile la perete.
Spectatorii lui, șase dintre Oamenii Reginei, stăteau în picioare sau
ghemuiți pe vine, mușcându-și buzele, smulgându-și fire din barbă. Fără să
fie – sau să se arate – impresionați. Ciutanul ăsta de la țară? Jack Towne îi
înduplecase să-l pună la încercare. Will s-a uitat fix la Towne, înaintând pe
scena închipuită. Încercând să pară sprinten și în largul lui, nu apăsat de
greutatea celor doisprezece ani de când tânjea la clipa aceasta:
„Cu însăși râvna lui am să-l răpun,
I-a spus mai întâi tatălui său, în atelier – așa i s-a părut firesc.
John Shakespeare străbătea încăperea de la un cap la altul, uitându-se
când la chipul lui Will, când la ușă. Nu avea alt refugiu decât mânia și nici
acolo nu găsea destul loc. Nu făcea decât să spună întruna:
– Dar ăia sunt comedianți.
– Sunt Oamenii Reginei. Au autorizație de la Curte. Oriunde se duc,
succesul este asigurat. Dacă mi s-ar oferi de lucru în orice altă ocupație la
fel de prosperă...
– Aia nu e ocupație.
Glasul îi era pierit de consternare.
– Sunt comedianți.
– Atunci, poți să-i zici meserie sau cum vrei tu. Nu, zi-i așa: o pâine de
mâncat. Ei au nevoie de un om, eu am puterea, bunăvoința și aplecarea,
foarte multă aplecare. Tată, asta este o ocazie. Drumurile lor sfârșesc la
Londra, unde sunt teatre, teatre permanente, care se ridică întruna, iar
cine urmează meșteșugul actoricesc nu va rămâne fără slujbă nicicând. Este
un noroc, cum a avut Richard Field când a plecat la Londra să se facă
pograf.
– Richard s-a dus ca ucenic, cu învoială pe șapte ani, încheiată cu o
breaslă. Bănuiesc că nu există nicio Onorabilă Societate a Actorilor, nu?
Slavă Domnului, nu există. Will s-a străduit să nu lase acest gând să i se
citească pe față.
– Și zici că te iau doar ca slujbaș. Nu ca partener în companie... atâta câtă
este. Will…
Tatăl lui a făcut un gest de nepu nță – era un lucru pe care mâinile lui
atât de pricepute nu puteau să-l mânuiască, nici să-i dea vreo formă.
– Este un risc din cele mai nesăbuite.
Ascuns după cor na chipului, Will și-a zis din nou: „Nici nu se compară cu
specula cu lână, cu tribunalul pe urmele tale.“
– Tată, pentru această profesie, pentru oamenii aceș a, eu sunt bun la
ceva. Aici la ce sunt bun? Da, încep să-ți deprind meșteșugul, dar mai e și
Gilbert, care lucrează pentru ne, iar Richard se arată mai îndemâna c
decât noi amândoi. Nici în cel mai profitabil an din prăvălia asta n-ai putea
întreține trei fii în toată firea. Și, pe lângă asta, eu mai am…
– Nevastă și trei copii, a completat tatăl lui zâmbind ușor, ca unul care
răspunde la o ghicitoare.
– Un mo v în plus să îmi fac un drum în viață. Pe spinarea mea.
Trebuie să se fi ridicat cor na, căci tatăl lui a zis deodată tăios:
– Era mai bine și mai cins t să fugi pur și simplu într-o noapte, zău așa.
Dacă nu vrei decât să scapi de aici.
Will și-a întors fața de la el și, răsuflând greu, și-a zis: „Aș putea să te
omor pentru vorbele astea, tată. Zău că în închipuire lucrul ăsta îmi pare cu
pu nță și chiar priincios…“ Dar, la urma urmei, niciodată nu-i fusese greu
să-și închipuie ceva. Partea cu a trăi era cea anevoioasă.
– Nu vreau să scap, a zis în cele din urmă, deși, cel puțin, a scăpa e o
acțiune, carevasăzică presupune ceva îndrăzneală, nu?
Și-a ro t privirea prin atelier, măsurându-l parcă.
– Spre deosebire de a ne ascunde, de a ne ascunde câte zile mai avem.
– Ai să vii înapoi. Ai să te târăș până aici, în zdrențe și cu mâna goală.
Chipul tatălui era când inundat de sânge, când palid ca al unui spânzurat.
– De asta mi-e groază, Will, să te văd umilit. Dacă spun că îți interzic este
numai din cauza asta…
Î
– Îmi interzici? Cum? Pentru Dumnezeu, sunt om în toată firea, la rândul
meu soț și tată. Nu ai căderea să-mi interzici.
– Da, chiar așa.
Dintr-odată tatăl lui a devenit mai liniș t; domol, aproape glumeț.
Aproape.
– Eș soț și tată, precum spui, și tocmai aici stă răspunderea ta. Și, dacă
se întâmplă ca soția ta să zică nu, e altă poveste. Așa e?
Da. Will n-a mai trebuit s-o spună.
În ziua aceea, Oamenii Reginei au jucat în sala primăriei din Stra ord
Izbânzile ves te al lui Henric al V-lea. A fost un succes modest. Chiar și cu
un text scurtat, lipsa unui actor îi punea la grea încercare. La un moment
dat, Robert Wilson s-a repezit în culise și apoi din nou în scenă,
schimbându-și peruca într-o asemenea grabă, încât spectatorii au râs, în loc
să fie cutremurați, și cu greu au mai fost recuceriți după aceea.
– Bine, bine. Să zicem că aveți dreptate, a recunoscut Lawrence Du on,
care se împotrivise până la capăt angajării lui Will Shakespeare și,
bodogănind, se resemnase în fața voturilor celorlalți. Dar, băgați de seamă,
este numai o măsură provizorie, ca să nu ne facem de râs în turneu. Odată
ce ajungem la Londra, se duce în treaba lui.
Câteva reacții ale cetățenilor din Stra ord la vestea că Will Shakespeare
părăsește orașul ca să se alăture unei trupe de comedianți.
Înnebunise.
Își asuma un risc amarnic și avea să se căiască.
Întotdeauna fusese un ins ciudat.
Niciodată nu fusese un ins ciudat.
Se însurase și își luase pe cap o familie mult prea de tânăr, deci era de
așteptat să o ia din loc așa în cele din urmă.
Avusese mereu aplecare pentru asta.
Nu avea să facă niciodată avere sub acoperișul lui taică-său, căci erau
vremuri grele și nu era destul de lucru pentru toată lumea, prin urmare era
firesc să-și încerce norocul de unul singur.
Își ura nevasta bătrână.
La „Doi Ulmi“ i-a ajuns din urmă, gâfâind, Gilbert. Will și-a amin t o
întâmplare asemănătoare, nădușeala, soarele orbitor.
– A, nu, nu ne mai trebuie încă unul! a exclamat Tarlton. Nu suntem
societate de binefacere.
– Will! La Londra – găsește-mi și mie ceva, a zis Gilbert, răsuflând greu. O
meserie. Un loc ca ucenic. Ca Richard Field. Orice. Doar să plec de aici.
– Am să încerc, i-a strâns Will mâna.
Și-au făcut semn de rămas-bun.
– El nu e însurat, nu? a zis Lawrence Du on.
Și-a aruncat man a peste umăr, enervat.
– Ei, întreb și eu.
Ben s-a antrenat, a făcut instrucție și s-a pregă t de luptă, dar n-a venit
niciun spaniol să-l pună la încercare.
Dumnezeu a suflat asupra lor și i-a împrăș at, s-a scris pe Medalia Regală
după ce Armada s-a făcut fărâme, iar focurile de aver zare au fost s nse
sau folosite ca să se pregătească viței la proțap pentru a sărbători victoria.
Ben era printre privitori, în Ludgate, când alaiul șerpuitor al mărimilor zilei
a trecut spre catedrala St Paul pentru slujba de mulțumire. Ușurarea, a
remarcat Ben, era oarecum mai puțin emoționantă decât frica. A zărit
trăsura Reginei, legănându-se și săltând în urma a patru cai suri, cam
abrași, și s-a întrebat dacă și ea gândea la fel.
Peste o săptămână, la capătul străzii King a dat nas în nas cu William
Camden.
Pentru prima oară în viața lui, după felul cum l-a privit domnul Camden –
din cap până în picioare –, Ben și-a dorit să dea fuga să se vadă într-o
oglindă. Dar apoi vechiul lui profesor a încetat să-l mai măsoare din priviri
și i-a pus prietenește o mână pe umăr; s-au plimbat și au stat de vorbă de
parcă ar fi fost egali.
Tamerlan – da, domnul Camden văzuse piesa. Și îl cucerise și pe el sau cel
puțin îi înfrânsese aversiunea față de ceea ce până atunci considerase că e
trivialitatea teatrului.
– Renunțarea la rimă, la rima săltăreață, cum o numește poetul, a dat,
fără îndoială, versului o forță și o măreție nouă, a zis el aprobator. Dar
poate acest vers să fie și flexibil? Este capabil să aibă grație? Sunt mări
necunoscute pe care să plutească temerara noastră limbă engleză.
Bineînțeles, este încă departe de perfecțiunea limbilor an ce...
Mergând la pas cu domnul Camden, ascultând cum dezbate, cerne și
deslușește, Ben și-a dat seama că la teatru nu se gândise la lucrurile
acestea. Chiar și în mp ce admira spectacolul, mintea lui era pe jumătate
la sânii sumețiți ai doamnei, pe care îi zărea cu coada ochiului.
– E drept, măsura versului nostru se bazează pe accent, nu pe can tate,
așa că efectul versului la nesc nu poate fi niciodată reprodus cu adevărat...
Domnul Camden s-a oprit la colțul străzii, locul unde drumurile lor se
despărțeau. S-a uitat la Ben cu blândețe, străduindu-se parcă să șteargă
privirea aceea de dinainte.
– Ei, și când termini cu ucenicia?
– Peste cinci ani.
– Vor trece repede.
– Nu m-ați mai mințit până acum, a surâs forțat Ben.
Vreme de un an a renunțat la teatru și la femei. Luase hotărârea ca și
cum ar fi sărit într-o apă rece ca gheața. A ci t și, isprăvind cărțile, a strâns
bani să-și mai cumpere. Colindând librăriile de pe lângă cimi rul St Paul, s-
a ciocnit de un tânăr smead, pe care l-a recunoscut fără să-l cunoască. Fața
aceea care se îngusta sub fruntea largă, ochii tulburători, dureroși ca niște
răni. Tânărul s-a tras poli cos într-o parte.
– Domnule...
– Sluga dumitale...
Ben nu se dădea niciodată la o parte să facă loc cuiva. Tânărul și-a
con nuat drumul, pășind sprinten printre rahați de câine, și atunci Ben și-a
adus aminte de el. Cârciuma din Shoreditch: actorul, Will. S-a pomenit
deodată întrebându-se de ce el nu făcea niciodată altcuiva loc să treacă.
Întrebarea l-a urmărit sâcâitoare în următoarea prăvălie, unde librarul se
ținea neliniș t după el, uitându-se la mâinile lui de zidar cum răsfoiau
prețioasele file. Catul: poezii de dragoste, mii de sărutări. A lăsat cartea jos.
Marțial: cloco nd de duh ca o oală pe foc, mai bine. A constatat, lucru
îngrozitor, că nu vrea s-o cumpere pe niciuna. Nu-i venea în minte nimic pe
lumea asta care să-l mulțumească. A ieșit amețit din prăvălie. A început să
colinde străzile. A încercat să facă altora loc să treacă, dar nu i-a plăcut
deloc – nu fiindcă era împroșcat cu noroi, ci din pricina felului cum oamenii
aceia treceau mai departe fără să-l privească, ca și când li s-ar fi cuvenit.
Parcă nu mai putea să respire. Trebuie să fie ceva pe lumea asta, striga în
gând, dar era ca atunci când încerci să-ți aminteș un vis prea târziu
dimineața.
Înfrânarea: s-a repezit să se agațe de acest gând. Da, da, prea multă
înfrânare în ul ma vreme, ăsta era baiul; tragi o beție zdravănă, asuzi
vârtos și de cele mai multe ori a doua zi te trezeș readus la viață. S-a
pomenit ajuns la poalele străzii Paul’s Wharf; a intrat în prima cârciumă,
mizerabilă, plină de barcagii care se întreceau în înjurături. Primele două
ulcele le-a golit în tot atâtea minute; mp suficient ca să dea la o parte
coaja bubei și să cerceteze adevărul scârbos ca un puroi, că nici Catul și nici
Marțial, nici desfrâul și nici învățătura nu puteau să schimbe realitatea
existenței tatălui său vitreg sau să întârzie ziua aceea când Ben avea să
ajungă aidoma lui.
Nu o putea schimba nici băutura, totuși el a con nuat să bea. A trecut
prin diferite stări – a urât tot, a ș ut tot, a fost jalnic de fericit – și s-a
pomenit tăifăsuind cu un bărbat voinic, cu ochi pătrunzători și o haină
cafenie, care ocupa banca de lângă foc. Trebuie că avea o pungă bine
căptușită, căci avea la dispoziție un servitor care stătea lângă ușă și aducea
băuturi proaspete ori de câte ori ridica un deget. Omului îi plăcea doar să
întrebe și să asculte, așa că în scurt mp aflase tot ce era de ș ut despre
Ben. A scos, în schimb, pipa de lut și chiseaua și l-a învățat pe Ben arta cea
nouă și foarte la modă de a bea tutun. O tovărășie plăcută – și chiar dacă
Ben s-a lămurit ce era omul când acesta i-a făcut semn cu ochiul hangiului,
iar servitorul a zăvorât ușa cu un drug de lemn, nu și-a schimbat prea mult
impresia.
– N-ai spus nimic despre domnia ta, a zis Ben. Dar socot că flăcăul de colo
nu îți este tocmai slugă.
Ochii iscoditori au sclipit prin fumul de tutun.
– Nu chiar. E copist.
– Aha. Atunci, dumneata trebuie să fii căpitan.
Omul s-a înclinat.
– Frumos jucat! Și noi…
S-a uitat de jur împrejurul încăperii: ceilalți bețivani, pe jumătate năuci,
păreau să nu fi observat încă nimic.
– Noi suntem peș în năvodul dumitale.
– Doar cei pe care aleg să nu-i arunc înapoi. Vor fi fiind și unii care să aibă
vlagă să dea iute din coadă și să scape. Regina mai are nevoie de soldați,
domnișorule Benjamin, să se bată cu spaniolii alături de olandezi. Am venit
joi-săptămână de la Flushing, hotărât să găsesc niște suflete nere și
curajoase ca să le duc cu mine în Olanda. Bunul Sir Philip Sidney nu a fost
ul mul cavaler englez, pot să o spun cu mâna pe inimă.
– Nici ul mul cavaler mort, a adăugat Ben, terminând berea din ulcea.
Deși le cam pierduse numărul, încă vedea destul de bine. Ochii i-au sclipit
nemișcați.
– Două ocale de bere pe zi. Corabie care să te ducă spre o țară nouă.
Gloria și faima de care se bucură un om al armelor. Femeile, ai să vezi, dau
mare atenție soldaților. Și apoi mai este și prada de război, pentru cine ș e
să o ochească. Mantaua soldatului se căptușește repede. Ce zici? Copistul
are lista la el și într-o clipă îți putem trece numele acolo.
– Vorbeș ca și când am avea de ales. Nu suntem oare siliți?
Era mânat de o uriașă curiozitate, pură și nealterată de frică.
Căpitanul a apăsat ușor în pipă câteva fire de tutun.
– Păi, treaba e delicată. De bună seamă că unii din oamenii ăș a sunt fără
stăpân și ușor de înhățat. Dar tu, tu ai rostul tău, eș tocmit ucenic la taică-
tău.
– Tatăl vitreg. N-am zis tată, nicidecum, omul îmi este doar tată vitreg.
– Ușurel, ușurel! Am greșit. Meșterul tău sau ce-o mai fi – membru într-o
breaslă, om cu ceva greutate, cu un pic de cheag, așa-i? Ascultă, eu îți spun
toate astea fiindcă îmi place de ne și sunt și eu un biet căpitan, așa cum
sunt toți nenorociții de căpitani de acolo. Unii con nuă să tragă solda
oamenilor lor după ce aceș a mor, așa că nu le pare rău să-i vadă uciși pe
toți; eu nu sunt din ăia, dar trebuie să trăiesc și eu. Apelează la taică-tău
vitreg și sigur scapi din năvodul ăsta, domnișorule Benjamin. Putem să ne
înțelegem.
Ben s-a uitat lung la el, apoi la fumul de tutun care se încolăcea și se
risipea, prefăcându-se din plăcere în neant. Prin el trecea imaginea tatălui
vitreg, fantas c de amănunțită – putea să-i numere fiecare por sau fir de
păr din barbă. Uimitor lucru, mintea! Domnule, trebuie să-ți cer un hatâr.
Da, tatăl vitreg ar plă suma; l-ar deranja să-și piardă ucenicul și s-ar gândi
și la mama lui Ben. Da, cere-i să plătească. Și, în acele câteva clipe învăluite
în fum, Ben și-a dat seama că nu avea să-i ceară.
Numai fiindcă ar veni de la el, nu voia s-o facă.
– Când ar fi să ridicăm ancora?
– Destul de repede.
Ochii strălucitori s-au îngustat, măsurându-l din nou, ca și când s-ar fi
deschis un oblon, azvârlind înăuntru o lumină intensă.
– Un marș până în port cu convoiul cu echipament și pe urmă așteptăm
vreme prielnică. Dar...
– Treceți-mă pe listă, atunci. Vreau și eu să văd câte ceva din lumea asta.
Și nu mă feresc de luptă, dacă este o cauză dreaptă.
– Ei, toate cauzele sunt drepte, a răspuns căpitanul, râzând alene. Eș
sigur că nu te răzgândeș ? Acum eș beat.
– De obicei gândesc la fel, beat sau treaz.
Căpitanul l-a chemat cu un semn pe copist:
– O să ai mp să-ți iei rămas-bun, firește.
Iată-l, deci, dinaintea celui mai mare salt – hotărârea vieții lui; apele reci,
aflate atât de jos, că abia le zărește sclipirea. În spatele lui, pe marginea
falezei, niște siluete: mama lui, domnul profesor Camden, Nicol, mai
nimeni, de fapt. Cum zisese atunci actorul ăla tânăr, Will? Dacă stai într-un
loc, te faci stană de piatră. I-a trecut deodată prin minte gândul că, intrând
în armată, ar putea să fie ucis; sau, mai rău, să se s ngă încet, ca bravul Sir
Philip Sidney, ros de cangrenă o lună. Dar, la urma urmei, nu era singura
cale să te s ngi încet. Și-a privit mâinile aspre, așa cum le privise și domnul
Camden. Vreau să fiu cel mai învățat om din regat. Tamerlan a sărit în carul
lui de luptă. Sunt suveran și o voi arăta. Ben a început deodată, în chip
curios, să-și simtă sângele în vine, de parcă lichidul se transforma odată cu
viitorul lui, foc lichid, sămânță, cerneală și lacrimi, cine să ș e? Atunci, hai!
Copistul avea un scris mizerabil; Ben l-a dat la o parte, a luat pana și și-a
trecut numele pe listă. Îi plăcea nespus să-și scrie numele; ce n-ar da să-l
scrie peste lumea întreagă! Haide! Fă saltul!
6
(
A fost rândul lui Will să râdă, la fel de mola c. (I se întâmpla adesea,
împrumuta tonul celui cu care vorbea, chiar îl jignise odată pe un bâlbâit
părând că îl imită, dar nu se putea stăpâni.)
– Pricep.
– Așa că se întrebau, unii dintre ei, cum o să te obișnuieș . Nu însă și eu.
Fiindcă asta ai vrut, nu? Bineînțeles că mai ai mult de învățat. De pildă, nu
are rost să arăți spaima cu privirea, care nu străbate până la celălalt capăt
al curții hanului – cu atât mai puțin când o să ajungi la Londra și o să te afli
pe scena unui teatru adevărat. Trebuie s-o transmiți cu trupul.
– Cum... să turui din gură și să secer aerul cu brațele?
– Nu, înfumuratule, afurisitule ce eș ! a râs Towne, luându-l de gât.
Ascultă, vrei să înveți de la mine sau nu?
Deodată și-a strecurat cealaltă mână în cămașa lui, mângâindu-l ușor, de
la sfârcuri spre coșul pieptului; a coborât vocea:
– Nu e nimic rău în asta, dragule, dacă îți face plăcere. Uneori un bărbat
are nevoie de alinare, nu de cuceriri, așa-i?
Will l-a prins de încheietura mâinii. Ce pronunțate îi erau oasele și vinele,
dar nu lipsite de finețe. S-a simțit ațâțat, în parte amin ndu-și cum se
gândise prima oară la aceste mâini și la a ngerea lor, o fantezie de mult
uitată a nereții. Dar da, se simțea ațâțat.
– Te-am supărat, a ros t Towne cu voce slabă, gâtuită, când el i-a respins
ușor mâna.
– Ba nu, Jack. Tu, niciodată. Numai că…
– E din pricină că am omorât un om?
Se gândise la asta, când îl a nsese – la ce săvârșiseră mâinile acelea. Dar,
surprinzător poate, gândul nu-l tulburase. A clă nat din cap.
– E vorba doar de moment.
Towne s-a lăsat pe spate. Ochii lui erau pete de lumină.
– E târziu, vrei să spui.
– Prea târziu.
Petele de lumină au stăruit asupra lui câteva clipe, iar Will a avut un
sen ment ciudat, de meschinărie măruntă, ca și când i-ar fi spus unui
prieten aflat la ananghie că nu are bani, când punga îi era doldora.
– De unul singur, deci, Will, da? a zis în cele din urmă Towne, în nzându-
se și înfășurându-se în velința lui. Așa te gândeș să răzbeș ? Mă rog, o să
vedem.
De unul singur, deci. Will stătea în ns pe spate, pe podeaua rece a
hambarului, tremurând ca vai de el, și își amintea – oare cât mp trecuse?
Cum stătea în ns pe spate în leagăn sau în primul lui pătuț; era chiar foarte
mic și simțea limpede că este nou-venit pe lume. Era ora de culcare. Razele
soarelui în asfințit pătrundeau ascuțite prin fereastra numai pe jumătate
astupată. Se adunau asupra ta ca un mănunchi de paie uscate. Puteai să le
apuci cu mâna, dacă nu erai prea obosit. Mama îi spunea noapte bună. Îi
auzea poalele foșnind când se îndepărta. Și după aceea nu mai erau decât
el și razele. În cele din urmă, se domoleau și se roteau dinaintea ochilor
grei de somn – și avea să se facă iar dimineață, mama avea să se întoarcă la
el și totul avea să fie ca înainte; cu toate acestea, când venea clipa, te
adânceai singur în întuneric.
Când s-au îngălbenit primele frunze, Oamenii Reginei se aflau la o zi de
marș chinuitor până la Londra, și Will era alt om. Nu unul de-ai lor, nu încă,
dar acum era și el comediant, era actor, nu ageamiul de la țară, puțin cam
penibil, dar folositor, care îi scosese din necaz. Primise câteva roluri mai
mari, când îl doborâseră frigurile pe John Du on în mlaș nile nesănătoase
din Cambridge; și învățase să-și aducă vocea de undeva de mai jos de baza
șirei spinării, să se miște și să vorbească precum un uriaș într-o lume de
uriași; învățase să vadă în fața lui o femeie, și nu un tânăr fardat și cu
perucă; să fie gata să inventeze ceva, în caz că apărea vreo greșeală, în caz
că vreunul dădea din gură ca peștele, fiindcă uitase replica sau sărea zece
versuri, să nu-i pese că lui Robert Wilson, eruditul cel liniș t, nu-i plăcea de
el și încerca să-l distrugă; să bage de seamă când vreun copil dădea să se
cațere pe scenă, să grăbească reprezentația când scădea lumina, să
reacționeze, întotdeauna să reacționeze la ce se întâmpla dincolo de micul
cerc al piesei.
– Ai să fii un actor bunicel, îi zisese Richard Tarlton în ajunul sosirii la
Londra, dar ține minte că ai fost oarecum ferit de concurență cât ai colindat
cu noi, iar acum eș un peș șor într-o baltă plină, și firimiturile sunt puține.
Spre norocul tău, eș maleabil. Unii oameni, de cum îi vezi trecând, îți zici:
o făptură princiară. Așa era Knell. Eu doar îmi arăt botul pocit de după
cor nă și lumea începe să râdă. Tu – tu nu duci cu gândul la nimic. O
calitate de preț. Da, nere Will, am stat cu ochii pe ne, a zis el, văzând că
Will îl privește uimit. Și m-am întrebat cum ai să te descurci. Și eu am venit
tot de la țară. Doamne, tare eram ageamiu când am început! Nimic nu
ș am.
L-a bătut pe Will pe braț.
– Ai grijă la Londra, drăguțule, să nu bei și să nu preacurveș ! Caută-mă
când o să mori de foame de-a dreptul, deși înainte să deschid punga o să
vreau să-ți număr coastele.
Acum, că drumul se lărgea și se netezea, iar căruța huruitoare devenea
doar una din atât de multe, orizontul fiind umplut doar de un oraș mare, ca
trupele ocupând o poziție, Will se silea să aibă o reacție. Văzuse atâtea
locuri, cătune sordide și orașe frumoase, văzuse piscuri înalte și mări
sclipitoare; acum Londra cerea ceva, iar el parcă nu mai avea mare lucru de
oferit. Mai cu seamă că simțea, în chip nelămurit, că locul acesta nu avea să
se mulțumească cu puțin. Ca și când i-ar fi făcut un legământ de sânge cu
multă vreme în urmă.
Jack Towne l-a plesnit peste umăr. A cam durut. După întâmplarea din
hambar fusese rece cu el, apoi în sfârșit din nou prietenos, mai ales de
când le ieșise înainte, în Essex, un trimis, care îi înș ințase că Regina
binevoise să-i acorde iertare deplină slujitorului ei credincios, John Towne,
pentru rolul lui în incidentul de la Thame. Acum era iar vechiul Towne,
sclipitor ca un păun, devenind tot mai mult el însuși pe măsură ce zidurile
Londrei prindeau contur în amurgul fumuriu și prefăcându-se parcă într-un
ins pe care Will avea să-l cunoască din ce în ce mai puțin.
– Iat-o, Will, marea târfă a regatului! Și, pe Dumnezeul meu, încă o iubesc
și o să-mi fac mendrele cu ea în fiecare zi din săptămână. Ce zici, ha? Vrei
să-ți iei coada la spinare și s-o tuleș acasă, la Stra ord?
– Tu ai fost primul care mi-a vorbit despre Londra, i-a amin t Will. Mi-ai
spus că este cel mai rău loc în care să mori de foame.
– Eu? Când?
– Pe legea mea, Will, ce memorie ai! a clă nat din cap Towne, iuțind
pasul.
Dinaintea lor, lumea era înfășurată într-un șal întunecat, brodat cu lumini.
Schimbați deodată, Oamenii Reginei au început să flecărească și să
vorbească tare. Dar Will era tăcut.
– Ah, Shoreditch! îi auzea zicând, pe când erau împresurați de ulițe
prăpădite. Mizerabil ca întotdeauna, dar e locul nostru, pe Sfânta Cruce.
Mai era câmp pe acolo și oamenii mânau vite, dar până și văzduhul era
altul; roiau în el sute și mii de glasuri. Towne a rămas în urmă ca să-i facă
semn cu cotul și să-i arate. The Theatre. Și uite acolo, The Curtain. Erau mai
mici decât și le închipuise Will, însă tot l-a mirat cum dintre locuințe
obișnuite, serioase, se iveau teatrele, atât de nerușinat, atât de sfidător
diferite de celelalte clădiri; erau îngăduite – cu adevărat îngăduite?
Un zid și o poartă. Marele oraș i-a primit cu indiferență. Bishopsgate 3.
Acum lui Will i se părea că sunt mânați de-a lungul străzilor înțesate de
lume ca oile la târlă. Casele se ridicau pe cinci sau șase caturi – palate, le-ar
fi numit odată, însă se deprindea iute cu lumea și le vedea deja drept ce
erau, case de negustori bogați. Dar ce fel de negustori, se întreba, în mp
ce cu ochiul minții îl zărea pe tatăl lui trecând trist, apăsat de povara
mândriei. A văzut un sacagiu cărând în spate un burduf cu cercuri de fier,
cât el de mare. A văzut un urs dansator, purtat prin mulțime ca un grăsan
bălăbănindu-se nepu ncios. A încercat să deslușească duhoarea locului.
Miasma obișnuită a orașelor, și-a zis la început, dar era mai mult de atât:
hrănită așa din belșug, aici devenise ciudată, ca o ciupercă de formă
fantas că, crescând luxuriant sub un trunchi prăbușit.
Ține-ți legământul, se îmbărbăta el, ține-ți legământul. Sânge și pietre –
le vedea în închipuire. Căci acesta era târgul făcut de Will și felul cum
plănuia să se împartă. Poate că tot ce vreau de la viață se află aici, dar tot
ce vreau de la iubire a rămas acolo. Așa să fie, dacă nu, să cadă blestemul,
da, blestemul meritat. Ce simțea era oare o senzație de sfâșiere? Dar îl
asaltau atâtea senzații – emoție, greață, oboseală – și un cerșetor, care îl
trăgea de mânecă, un cerșetor care parcă nici nu avea nas sau gură, numai
ochii rugători.
– Gonește-l! i-a dat peste mână Robert Wilson, care mergea lângă el.
Al el, or să se adune toți în jurul tău. Ei, uite colo, The Bull! Capătul
drumului. Nu-mi pare rău, a zis cu un căscat. O să ai nevoie de o locuință,
Will.
Nu era o ofertă de ajutor, nici măcar un simplu enunț, ci un semnal că de
acum, da, Will era singur.
Jacqueline Vautrollier.
Numele l-a izbit prima dată pe Will în toată frumusețea lui amețitoare,
când a auzit-o pe ea ros ndu-l. Înainte, persoana doamnei Vautrollier îl
impresionase și ea destul; îl fermecase chiar. Intrând prima oară în atelierul
Vautrollier din Blackfriars, Will s-a simțit deodată stânjenitor de
respectuos. Venea să-l vadă pe Richard Field, pe care și-l amintea ca pe
ucenicul plin de zel, și se aștepta oarecum să fie expediați amândoi la
bucătărie, cu o ulcică de bere slabă, să stea de vorbă acolo în liniște.
Pierduse socoteala anilor – sau poate căzuse în obiceiul de la Stra ord de a
confunda maturitatea cu blazarea.
Richard nu mai era ucenicul acela. Își încheiase cei șapte ani. Era acum
membru al Cucernicei Societăți a Papetarilor și se vedea. Will și-a pipăit pe
ascuns fața după ce și-au strâns mâna: oare se făcuse și el fălcos? Sau
expresia lui Richard crease impresia de plinătate, de îmbuibare?
– N-aș fi crezut niciodată, a spus Richard. Doamne, Doamne! Actor, zici?
Măi, să fie! Este o îndeletnicire îndrăzneață, Will. Să sperăm că va da roade.
Drept e că tu ai avut mereu drag de teatru și câteodată mă temeam că…
A lăsat să se întrevadă un Richard mai vechi, cel de demult, în acel ton
admira v. Apoi a redevenit fălcosul de acum.
– Păcat că este atât de nesigură ca profesie! O molimă rea de ciumă? și
teatrele se închid. Și ce te faci atunci? Te-oi fi gândit și tu la asta, firește, cu
o familie de hrănit – da, am auzit, Greenaway îmi aduce întotdeauna o
tolbă de veș de la Stra ord. Le merge bine?
Prin urmare, nici vorbă de băut bere slabă în bucătărie. Richard era în
largul lui, ca un stăpân, plesnindu-l peste degete pe ucenicul care pierdea
vremea pe lângă presă, pe când îl conducea pe Will spre încăperile de
locuit din spate. Will a adulmecat aprecia v – cerneală, hâr e încinsă – și
și-a ascuns repede, ca pe poala zdrențuită a unei cămăși, dorința de a
cerceta ra urile cu cărți, pe care le văzuse în prăvălie. Oamenii Reginei îi
dăduseră plata de pe urmă și, după ce își găsise locuință, își reparase
încălțările ferfenițite și își tunsese barba, mai rămăsese doar cu un șiling și
șase pence.
– Madame Vautrollier, acesta este bunul meu prieten din Stra ord,
William Shakespeare, sosit de curând la Londra…
Richard era în largul lui în salonașul acesta înghesuit, unde, cu toate că
ziua era blândă, ardea un foc curios de înmiresmat, care se reflecta în
pahare de s clă venețiană, în lemnăria lustruită și într-o oglindă rotundă.
Will a început să înțeleagă când femeia în negru și-a ridicat privirea, cu
pana în mână, de la masa acoperită cu ca fea. El și-a făcut plecăciunea,
plecăciunea londoneză, cum socotea deja că este. Spre mirarea lui, a
observat că ea era desculță.
– Doamnă, sluga dumneavoastră.
– Domnule, sunteți binevenit. Vă rog să vă simțiți ca acasă și iertați-mă
un minut…
Turneul prin Anglia făcuse din el un bun cunoscător al accentelor, dar
unul mai fascinant ca acesta nu mai auzise până atunci. Franțuzesc, desigur.
Cei din familia Vautrollier erau hughenoți – numeroși în vremea asta în
Londra.
– Prea numeroși, bombănea proprietăreasa grăsană și cu față de pisică a
locuinței lui din Shoreditch în mp ce își sorbea laptele de migdale. Nu vin
decât vene ci, în mâna cărora a încăput tot negoțul, și fără îndoială
papistași, pe deasupra…
– Sunt protestanți, a lămurit-o el, de aceea își caută adăpost la noi.
Dar până acum nu mai avusese de-a face cu ei. Madame Vautrollier era
cea dintâi, iar ea era cu totul diferită, într-un chip greu de descris, precum
lemnul acela rășinos pus pe foc: foarte smeadă, având totuși pielea ca de
ceară; numărând cam treizeci de ani, a soco t el, cu șolduri largi și brațe
rotunde, dar deloc trupeșă, cu gura arcuită a tristețe, când ținea o coală de
hâr e ridicată în lumina discretă.
– Am scris-o din nou, i s-a adresat ea lui Richard, și am încheiat as el: „În
ce privește datoria, mă străduiesc cât pot să o res tui și mă bizui pe
răbdarea domniei tale. A dumitale întru Hristos, Jacqueline Vautrollier.“
Și atunci a auzit-o Will prima oară ros ndu-și numele, acel amestec de
sunete lichide și guturale. I s-a părut că venea nu din Franța, ci dintr-un loc
pe care îl visase sau și-l închipuise într-un miez de noapte fără somn.
Richard a luat hâr a și a aruncat o privire. Doamna Vautrollier se uita la
el, iar Will se uita la amândoi.
– Da.
Fălcile reapăruseră.
– Da, așa sună foarte bine. Scurt este cel mai bine. Dacă spui prea mult,
arăți că nu eș stăpână pe situație.
– Ș u bine care îmi este situația, Richard. Sunt o sărmană văduvă, așa că
toți încearcă să profite de mine.
Sărmană văduvă – mă rog, partea cu văduva o ghicise, dar cuvântul
sărmană nu putea fi luat ca atare, cel puțin nu în această încăpere și nu cu
toate podoabele prinse în păr.
Zâmbetul acela ironic, țin t spre William, părea o recunoaștere.
– Trebuie să ne iertați că vorbim de afaceri, domnule. Sunt trei luni de
când s-a prăpădit soțul meu. Sunt tare multe de făcut. Și acum toate astea
îmi aparțin mie. Dar eu nu le aparțin. Ș u că nu este spus în engleza curată,
dar este adevărul curat. Mulțumesc lui Dumnezeu că îl am pe Richard.
Punând la loc pana în scobitura suportului pentru călimară, a făcut o
strâmbătură și și-a arătat degetele pătate de cerneală. Richard a adus o
carafă și un castronaș pentru clă t mâinile. Ciocul carafei avea forma unei
guri de leu. Will s-a uitat fascinat la cum i-a spălat Richard degetele
doamnei Vautrollier și i le-a șters cu grijă. Un gest de servitor umil, plin de
in mitate totodată; și, pe deasupra, de părinte peste măsură de zelos.
Viața oamenilor, cu infinitele ei detalii. Câteodată îl apuca amețeala
gândindu-se la asta, mai cu seamă aici, la Londra, unde era o altă lume în
spatele fiecărei uși. Era fascinat, dar și stânjenit – o versiune amplificată a
unui sen ment ciudat, care pe Will îl încerca adesea: sen mentul că n-ar
trebui să se afle aici, aici putând să însemne oriunde; că s-ar cuveni să
ceară iertare și să plece, că lumea aștepta nerăbdătoare s-o ia din loc.
– Deci, Richard, de când vă cunoașteți tu și domnul Shakespeare?
Doamne, de atâția ani? Și stați acolo ca și cum ar fi o zi obișnuită. Vin, adu
vin! Beți în cinstea unei as el de prietenii, sărbătoriți-o! Doamne, cum
sunteți voi, bărbații!
Dar privirea piezișă pe care i-a aruncat-o nu părea să însemne bărbații, ci
Richard.
Au băut, iar doamna Vautrollier i-a întrebat despre anii de școală
petrecuți împreună; dar până și lui Will i s-a părut un subiect răsuflat și
ar ficial aici, printre facturi și pungi cu bani cu scârțâitul și bubuitul presei
răsunând din atelier. Curând au început să vorbească iar despre afacere, pe
tonuri pe care el le cunoștea deja, după numai câteva săptămâni în Londra:
totul atârna de un fir de păr, totul se afla într-un moment de criză și as el
de vremuri nu se mai pomeniseră până atunci. Între mp, doamna
Vautrollier și-a în ns către foc tălpile subțiri, încălțate în ciorapi, îndoind
degetele și părând să-și studieze cri c forma gleznelor. L-a surprins pe Will
privind și el; acesta nu ș a dacă se cuvine s-o facă. Richard, adâncit în
reflecții despre amenințarea reprezentată de Spania și de prețul hâr ei,
părea să nu observe. Will s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă ar sosi vestea
că acostaseră spaniolii și că totul era pierdut. S-ar lăsa pe îndelete cuprins
de panică? (Mai erau și cărțile acelea, gleznele acelea.) Sau și-ar goli
paharul cu vin și ar o a, cugetând că lucrurile se întâmplă în mod
inevitabil? Se întreba când au să se căsătorească Richard și doamna
Vautrollier.
– Vino când po eș ! l-a îndemnat Richard la ușa dinspre stradă, când
Will pleca.
L-a surprins propria franchețe, ca și când ar fi încheiat un târg prost, apoi
s-a înmuiat, însă, și i-a în ns mâna lui Will:
– Vino la orice oră. Dacă nu sunt pe aici, roagă-l pe tânărul Maarten să-ți
aducă un scaun în atelier. Îți vor plăcea cărțile, ș u. Caut să mă ex nd, să
pășesc mai departe decât domnul Vautrollier. Lista lui era întemeiată pe
rațiuni profund religioase – ah, toată cinstea pentru asta –, dar eu vreau să
aduc mai multă poezie, limbi străine, grama că. Am ajuns la o înțelegere,
ș i, numai că încă nu am făcut-o publică, i-a șop t. Madame Vautrollier nu
poate să țină singură pografia. De fapt, nici nu dorește. Eu bănuiesc că
până și domnul Vautrollier, pe când era grav bolnav, avea de gând...
Chiar așa? și-a zis Will. Chiar așa? Dar, la urma urmei, cine era el să pună
la îndoială puterea autoconvingerii? Ea mișca munții din loc.
– Ne gândim să ne căsătorim după ce vor trece șase luni de doliu, poate.
Deși sunt destui care o fac și după trei luni…
Richard a clă nat din cap cu o expresie vagă, sugerând o problemă
morală, la care nu avea mp să cugete.
– Madame Vautrollier este o făptură minunată. Will, după cum ai văzut și
singur. Iar eu cred că însurătoarea este cel mai bun, cel mai firesc lucru pe
lumea asta pentru un bărbat, dacă vrea să pună suflet. Mă rog, tu ș i,
probabil, că așa e.
Mai târziu, în odaia lui rece, Will stătea și se uita cum se tot micșorează
lumânarea, ascultând cum șoarecii țopăiau în spatele lambriului de lemn.
Se gândea că e ori foarte prost, ori nepriceput, și nu se putea hotărî cum
era mai rău. Când s-a s ns lumânarea, și-a zis că ar putea să se ducă să-l
caute pe Jack Towne, care îi spusese că locuiește la Hanul „Delfinul“, în
Bishopsgate, deși, când fusese acolo ul ma oară, nu auzise nimeni de el,
așa încât se întrebase dacă nimerise la „Delfinul“ care trebuie. Pe toate
străzile erau o mulțime de as el de firme, cum era să ș i? Cum...?
A rămas așezat la masă și după ce lumânarea murise. La un moment dat,
stând pe întuneric, și-a îngropat fața în palme.
Era o iarnă câinoasă. Dacă trec de ea, și-a zis Will, am să pot să trec peste
orice; dar asta nu însemna că avea să supraviețuiască. Bani, bani. Oamenii
Reginei, orânduindu-se din temelii, nu mai aveau nevoie de el. Mă rog, mai
erau și alte trupe, erau Oamenii Amiralului și ai lui Leicester și ai Lordului
Strange, și erau și teatrele – uite, creștea încă unul pe malul de miazăzi al
Tamisei, al cărui schelet prindea carne, pe când lui Will începeau să i se
vadă coastele. Rose, noul și splendidul teatru al domnului Henslowe. Tot
acest avânt, iar el nu își găsea suficient de lucru. Talentul lui, atât cât era,
nu era remarcat aici. Era un actor bunicel, fără prea multă experiență și
înclinat spre improvizație. Aproape frumușel, observase un actor veteran,
alungându-l cu o fluturare a mâinii. Cu perseverență reușise să se angajeze
ici-colo, de obicei când se îmbolnăvea câte un actor. Vreme de două
săptămâni, la Oamenii Lordului Leicester, l-a înlocuit pe sufleur, ajutând cu
replici, o slujbă la care era peste măsură de priceput, căci învățase, prac c,
pe de rost toată piesa în scurt mp și nu avea nevoie să răsfoiască și să
caute. Pe urmă sufleurul lor a ieșit de la închisoarea datornicilor și cu asta
s-a încheiat. Fericirea de a apărea pe scena unui teatru adevărat s-a
dovedit în cel mai bun caz vremelnică – da, frumoasă, uimitoare priveliște,
când se strecura pe scenă să îndruge câteva versuri neghioabe și de jur
împrejur, și deasupra, și dedesubt, mai puțin sus de tot, în mijloc, unde se
zărea o felie de cer, erau oameni, un cerc imens de oameni făcând larmă;
însă pe cât erau de mulți, pe atât erau de indiferenți – nu puteai să-i înfiori
sau să-i faci să râdă ca pe privitorii binevoitori din curțile hanurilor de țară.
Aceș a erau mereu avizi de noutate; și la garderobă era dat la o parte,
fiindcă trebuia să intre protagonistul, și gloata din stal fluiera, iar mâine era
o nouă zi aducătoare de chin și obidă, în care putea să mai existe sau nu.
Odată s-a așezat să scrie o scrisoare la Stra ord ca să ceară bani. Însă,
dacă i-o scria lui Anne, trebuia să i-o citească cineva; iar dacă i-o scria lui
taică-său... În plus, sfârșind scrisoarea, trebuia să sfârșească și cu viața de
actor. Dacă ar fi fost pe scenă, ar fi mototolit hâr a cu un gest aprig. Dar
hâr a era scumpă, așa că a folosit-o ca să scrie altceva.
La cincizeci de pași depărtare, pe strada unde stătea Will, un bărbat care
dormea pe o tejghea a murit înghețat într-o noapte, chiar înainte de
Crăciun. Negustorul, trăgând obloanele de dimineață, l-a văzut acolo și l-a
împuns cu un băț, iar el a căzut la pământ ca un câine tăvălit. Altcineva
spunea că i s-au rupt degetele ca niște nuielușe, dar partea asta Will nu o
credea.
– Într-o săptămână se vor găsi douăzeci de inși gata să jure că au văzut cu
ochii lor, a zis Richard Tarlton.
El a fost acela care l-a ajutat pe Will să scape de o soartă asemănătoare.
În după-amiaza aceea amarnică, un băiat a fugit după Will în Shoreditch să-
i spună că domnul Tarlton voia să-i vorbească și l-a condus înapoi până la o
casă spațioasă, nu departe de St Leonard’s. Clovnul stătea pe bancheta de
la fereastră, fumând tutun și bând cherry. Îl văzuse de acolo pe Will trecând
pe stradă.
– Sau ce-a mai rămas din ne. Ce s-a întâmplat? Eș bolnav?
– Nu, doar că nu prea găsesc de lucru.
– Sfinte Isuse! Philip, dă fugă la bucătărie, băiete, și spune-i slujnicei să
aducă niște pâine, carne, ce găsește pe acolo. Așa, să trăieș ! E fiul meu, a
adăugat când copilul a ieșit degrabă. Cel mai bun lucru, singurul lucru cu
adevărat bun pe care l-am făcut în viață. Maică-sa era o boarfă, așa că
trebuie să îmi asum toate meritele. Asta este man a ta cea mai bună?
– Singura man e.
– Doamne, apără și păzește! Trebuie să te îmbraci cumsecade, măi,
omule. După asta te judecă mai întâi, după cum arăți și ce porți. Te-ai
gândit până acum să porți cercel? E vorba de bani, de bună seamă. Stai jos,
stai jos! De ce n-ai venit la mine? Nu ți-am spus să vii să mă cauți?
– Ba da.
Căldura focului îi dădea o stare plăcută, de slăbiciune și depărtare; nu era
rău să mori așa, dacă e să fie...
– Am crezut că e unul din lucrurile alea pe care le zice omul...
– Ca să se afle în treabă. Doamne, că urâtă lecție despre lume trebuie să
fi învățat de la noi! Vezi că eu sunt un ins cu toane. Sunt bolnav.
A ros t aceste lucruri cu un soi de mândrie, de parcă vorbea de cine ș e
ce ispravă.
– De aceea m-am retras. Beau, dar, de mâncat, nu pot să mănânc. Și
câteodată mă piș cu sânge. A, da, m-a văzut un doctor. Tot mormăie despre
soluții coloidale și sulf și Saturn în Casa vieții și așteaptă să încaseze multă
vreme bani frumoși de la mine – fiindcă arăt destul de zdravăn, nu-i așa?
Și-a ridicat fața rotundă, cârnă și vicleană în lumina ce pătrundea prin
fereastră, și privirea lui piezișă a întâlnit-o pe a lui Will. Greu de spus ce
anume se schimbase la el, în afară de faptul că pielea lui părea ciudat de
moale, ca a unui prunc îmbăiat.
– Mă rog, eu pot să-ți împrumut ceva bani. Am avut grijă. Și bine ar fi să
ai și tu, Will, de îndată ce te aranjezi cum trebuie. Căptușește-ți punga! Nu
de dragul banilor, ci ca să te pui la adăpost.
Slujnica a intrat aducând o tavă.
– Mănâncă, mănâncă tot. Dar rămâi cu tava acolo, îmi face rău mirosul.
În adăpostul ăla, hei, poți să fii tu însuți, ferit de lupi și de păduri care te
împresoară. Ai încercat și la Oamenii Lordului Sussex? Acum par mereu pe
drum, ia vezi!
Tarlton l-a ospătat, i-a împrumutat destui bani cât să-și cumpere o
man e nouă și să se îngrijească să nu-l azvârle gazda în stradă și, mai mult,
l-a ajutat să se înzestreze cu cele trebuincioase în lumea actorilor Londrei.
A strecurat ici și colo câte o vorbă cu greutate. L-a învățat pe cine să
măgulească și pe cine să nu ia în seamă, care era pe val și pe care îl ducea
băutura la pierzanie, dar și cum stăteau lucrurile între cei care stăpâneau
sau cârmuiau teatrele și diriguitorii trupelor actoriceș . Trebuia să fii, pe de
o parte, alunecos și rafinat, pe de alta, brutal de hotărât – ca un păianjen.
Î
Încetul cu încetul, Will s-a trezit învățând să se miște pe pânza în nsă și
tremurătoare. Și-a arătat recunoș nța față de Tarlton, care a respins-o
ridicând din umeri – din câte se pare, era într-adevăr pe ducă, așa că
faptele bune erau lucru firesc.
– Habar n-am ce este. Cine ș e ce se petrece în trupul nostru? Vreme de
cincizeci de ani am fost zdravăn ca un bou. Am băut și am mâncat cât am
po it și niciodată nu m-am omorât cu firea; am curvăsărit fără să mă aleg
cu vreo boală lumească. Și acum, uite!
Nu numai că slăbea, dar oasele lui păreau că încep să-și facă drum în
afară prin piele. Când se uita la fața lui, Will îi vedea în același mp țeasta
descărnată.
– Am isprăvit cu doctoriile. Acum îmi îngrijesc sufletul. Vezi tu, am fost
întotdeauna un creș n mulțumitor de bun, cu toate măscărelile mele. Și
am crezut întotdeauna că, atunci când va veni vremea, am să mă aplec cum
se cuvine asupra acestor lucruri înalte.
Așezat comod într-un scaun cu spătar înalt, având în preajmă scăunel
pentru picioare, perne și blănuri – căci refuza să stea în pat –, Tarlton a
arătat spre cărțile aflate pe masă.
– Uite acolo! Scrieri duhovniceș . Ah, am încercat. Dar nu poți să opreș
o carte și să-i zici: „Stai așa, stai să cuget la asta.“ Așa că aduc teologi să
stea de vorbă cu mine. Săptămâna trecută a fost un protestant de nădejde
de-ai reginei, care a zis că totul va fi bine. Ieri, un puritan flămând, care se
cam îndoia. Mă gândesc ca mai departe să scot din vizuină pe unul din
papistașii ăia ascunși și să-l fac să-și spună și el punctul de vedere. E de
ajuns să trimiți pe careva în Yorkshire sau pe aproape, să bată în pereții
oricărui conac – mișună preoții pe acolo ca în cuiburile de șobolani. Tu ce
părere ai?
– Eu zic că nu se cade să vorbim așa.
– Ah, la dracu’, măi, omule, eu sunt pe moarte. Dacă eș papistaș, puțin
îmi pasă, și dacă eș dintre ceilalți și te gândeș să mă denunți ca să mă
supună bine la cazne, nu-mi pasă nici atâta.
S-a în ns după ulceaua cu vin. Will i-a pus-o în mâna tremurândă. I-a
simțit degetele ca lamele unui evantai.
– Iartă-mă! Prea mulți ani m-am ținut de glume, înțelegi, și de aici mi se
trage. În plus, tu… Nu te văd potrivindu-te în niciuna din tagme. Ia spune,
îți e teamă de ce se va alege de sufletul tău?
– Teamă?
Will a stat să se socotească. Cuvântul însuși îl speria, dar așa erau
cuvintele, mai iuți și mai puternice decât trândavele lucruri. A ridicat din
umeri:
– Nu, atâta vreme cât îmi aparține.
– Nu, nu, sufletul îi aparține lui Dumnezeu, a psalmodiat Tarlton cu glas
mustrător de popă.
În batjocură, dar nu prea. A închis o clipă ochii.
– Și eu sunt de la țară, ș ai? Din Shropshire. Au obiceiuri ciudate oamenii
la țară. Când eram copil, am văzut un pui de cioban băgându-și scula într-o
oaie. Animalul și-a văzut mai departe de păscut în mp ce băietanul i-o
trăgea de zor. Ce-i drept, nu e o lecție rea pentru viața de om însurat.
A deschis iute ochii, dar privirea a rămas pierdută.
– În satul de dincolo de deal fusese inundată biserica. Pământul s-a frânt
ca un cozonac și înăuntru, într-un talmeș-balmeș fantas c, erau o grămadă
de oase. Groparul le-a așezat într-o movilă, cu țestele rânjind deasupra. A
devenit locul preferat al nerilor îndrăgos ți, care colindau pe-acolo ca să
vadă oasele; fata se cutremura și băiatul o cuprindea ocro tor cu brațul.
Eu, când am văzut oasele alea așezate așa, mi-am zis: „Prea bine, domnule,
prea bine, m-am prins.“
Tarlton a dus ulcica la gură folosind ambele mâini, ca într-o împărtășanie
brusc sardonică.
– Acum te aștepți la vreo încheiere potrivită, de genul „Și așa m-am făcut
eu clovn“. N-a fost chiar așa… Deși sigur m-am gândit că, dacă faci o glumă
înseamnă, cel puțin, că faci ceva.
Will a zâmbit larg, apoi a simțit cum se posomorăște.
– La fel și când îți faci un dușman.
– Of, iar te-au înjunghiat pe la spate? Ți-am spus, este ca un duel, parezi,
loveș cu partea dinspre gardă înspre vârful sabiei, apoi revii în forță.
– Nu, nu e atât de grav. Cei de la Pembroke mi-au plă t pentru încă două
săptămâni. Numai că am auzit că Robert Wilson m-a vorbit de rău în fața
lor și mă întreb de ce. Are un loc călduț și sigur în trupa Reginei, de ce oare
se simte amenințat de mine?
– Păi, e invidios, măi, omule. Ascultă, el e un actor grozav și frumușel, dar
ar vrea mai mult. A oblojit câteva piese deșelate și a mai scris două din
capul lui. Doamne, cât s-a mai chinuit la fiecare vers! Îmi amintesc că atunci
când scria înmuia cârpe în apă rece să și le pună pe sărmanul cap, care
stătea să-i plesnească. Și pe urmă vii tu și forțezi limitele versului alb cu
improvizații, când te lasă memoria, ori cârpeș textul cu câteva replici
comice ca să-i amuzi pe localnici, toate astea fără să pară că te străduieș
măcar. Totul vine de la sine. Tocmai de-aia.
– E curios să poți urî pe cineva pentru atâta lucru.
Așa socotea Will; dar apoi s-a gândit mai bine.
Până să se întoarcă roata norocului, în anul următor, Will nu prea s-a dus
la pografia din prosperul Blackfriars. Era prea jerpelit, prea conș ent de
burta care îi ghiorțăia.
Și nu din pricina lui Richard sau nu în primul rând, ci din cauza doamnei
Vautrollier. Cu totul agreabilă, primitoare, chiar mărinimoasă. Cu toate
acestea, nu era tocmai persoana cu care ai vrea să te vezi în împrejurări
neprielnice.
– Nu te mai vedem deloc, William.
Numele suna aproape ca Guillaume, așa cum îl rostea ea, chiar dacă nu
exact la fel. Între și între, ca și culoarea ochilor ei, aproape albastru,
aproape violet. Ca și ceea ce era: o văduvă sobră, dar tânără, mama
băiețelului îmbrăcat în negru, care apărea câteodată în salonul înmiresmat
ca să facă ascultător o plecăciune; totuși, cât de subțire era mijlocul pe care
îi plăcea să-l netezească cu palme, ce păreau să laude sau să facă aluzie la
altceva.
– Ar trebui să iei cina cu noi. Lui Richard i-ar face plăcere. Și mie.
– Mulțumesc. Seara am adesea de studiat roluri, așa că...
– Ai putea s-o faci aici, nu? Te-am ajuta și noi. Ar fi amuzant, a scos un
o at. Ne e urât adesea în serile acestea de iarnă.
Și totuși, urma să se căsătorească. Făcuseră deja anunțurile: în șase
săptămâni, Richard Field avea să se însoare cu văduva fostului său meșter –
visul suprem al ucenicului – și să se facă stăpân peste frumusețe de trup și
de afacere. Ne e urât în serile acestea de iarnă. Fățiș, prea fățiș. Will și-a
propus să nu se ducă, dar a făcut-o, o dată; și-a luat cu el la cină cel mai
nou rol și l-a parcurs împreună cu ei. Richard era interesat, deși o cucernică
dezaprobare îi trecea întruna pe față, parcă suferea de indiges e.
– Nu este toată piesa, de bună seamă.
– Nu, doar replicile mele și intrările. Pare greu să înțelegi ceva din ea,
ș u. Dar în cabina actorilor sunt scenarii prinse pe pereți – rezumate ale
poveș i, ca să ș i unde eș .
– Și ș i? l-a întrebat Richard. Aș zice că uneori aproape că uiți ce e
adevărat și ce e închipuire.
Nu, niciodată. Will avea un foarte dezvoltat simț al realității; era atent la
plu rea ei ca un copil mânuind un zmeu. Doamna Vautrollier a luat foaia
de hâr e. Will încerca să recite mai degrabă decât să joace, dintr-un mo v
sau altul. Interpreta un lord bătrân, credul și nesăbuit. Părea să se priceapă
la rolurile de bătrâni. Mâna doamnei Vautrollier bătea tactul în mp ce el
recita, urmărind cadența versului alb, lucru care l-a surprins, căci înțelesese
că ritmurile limbii franceze erau cu totul diferite.
– Ei bine, a spus ea când Will a terminat, eș desăvârșit.
Mâncarea era grozavă și aproape că îl amețise cu savoarea ei; sau poate
vinul ori altceva. Ea a înfășurat niște brânză și ruladă rece din carne de oaie
să ia cu el acasă.
– Un mic dar, a spus, pe un ton care aducea ușor a aver zare.
Pe când se înapoia la locuința lui – era absurd să o numească „acasă“ –, îi
dădea ghes mireasma de cuișoare, nucșoară, oțet. Aprinzând o lumânare,
care a scos la iveală încăperea în toată nimicnicia ei roasă de cari, a avut
ciudata senzație că fusese urmărit.
La Stra ord, primăvara se prefăcea în vară, o primă vară fără el. Dar iată
că Greenaway, cărăușul, sosește de la Londra într-o după-amiază caldă și
luminoasă, când nu se vorbește decât de debarcarea spaniolilor, iar Richard
și Gilbert fac instrucție cu trupa locală, și îi pune lui Anne în palmă un
pachet. Înăuntru sunt două monede de cinci șilingi, una de aur și una de
argint, și o scrisoare de la bărbatul ei.
John Shakespeare zăbovește pe lângă ea în pragul ușii. Înșfacă scrisoarea
și o citește mișcând din buze, respirând cuvintele. Will este singurul dintre
cei pe care îi cunoaște care ș e să citească în gând.
– Ce curajos! Îți mulțumesc… Și cum îi mai merge doamnei Greenaway?
Am fost tare mâhniți de moartea micuțului vostru. Acum odihnește întru
Domnul… Sunt pregă te focuri peste tot de-a lungul drumului? Lasă că
dacă vin or să aibă parte de așa o bătaie, că or să-și dorească să nu se fi
născut… Și zici că Will arăta bine? Așa, așa deci…
Trebuie să facă ea toate astea, în mp ce socrul ei stă gânditor lângă ea,
orb la toate. Devine din ce în ce mai stânjenit cu lume în preajmă, își zice
Anne în sinea ei. Dar, la urma urmei, și momentul acesta este excepțional,
când Will revine în viața lor, chiar dacă de la depărtare. Și, deși nu poate ci
cuvintele, prezența lui nu i se pare îndepărtată – doar a făcut el, cu mâna
lui, acele urme de cerneală vălurite, iar aceste monede le-a a ns și mâna
lui. Ei i se pare că sunt calde, o iluzie care o mulțumește, căci Anne judecă
iluziile după calitatea lor. Sfâșiată între dor și ură, închipuindu-și-l cum o
părăsește pentru totdeauna ca să rămână la Londra, nu se aștepta ca niște
veș de la el să aibă un asemenea efect: să nască pur și simplu fericire. Fără
îndoială că sen mentul avea să se complice mai târziu, dar deocamdată se
mulțumește să strângă în pumn monedele calde și să aștepte să audă
scrisoarea.
Luându-și rămas-bun de la cărăuș, Anne intră în casă și îl găsește pe John
Shakespeare așezat lângă focul ce arde fără rost în cămin. Scrisoarea –
scrisoarea zace pe podea.
Se aud lipăind pașii lui Edmund.
– O, aia e de la Will?
– Du-te tu fuguța în pivniță, Edmund, și adu-mi bere!
Anne se apropie și îi pune o mână pe umăr. Focul arzând într-o zi
călduroasă i se pare aproape de nesuportat, dar poate că asta este și ideea:
refuzul realității.
– Ce scrie?
Deodată o cuprinde frica.
– Pentru Dumnezeu, ce scrie bărbatul meu? S-a întâmplat ceva? Will
Greenaway zicea că era sănătos, când l-a văzut.
– Domol, domol, că e bine.
Se desprinde iute de lângă ea.
– Cât ți-a trimis?
Anne deschide pumnul. Monedele nu sclipesc, sunt monede de la
Londra, tocite de atâta întrebuințare, dar au strălucirea lor.
– Un bărbat stăpân pe meșteșugul lui poate zice că se descurcă bine,
dacă îi câș gă în două săptămâni.
Își mută priviriea de la bani.
– Te mulțumeș cu atât? Soțul plecat la Londra, departe de ne, și asta e
tot ce capeți de la el?
– Tot soț este. Și tot fiu.
Se miră și ea de asprimea din propriul glas.
Apare Edmund, cumpănind solemn carafa cu bere. Tatăl lui îl urmărește
din priviri, parcă așteptându-se să o scape din mână. Așa îi privește acum
pe copiii lui: an cipând permanent o dezamăgire. Anne ia carafa și îi
toarnă. Dar pe John Shakespeare băutura nu îl schimbă deloc, nu în sensul
că l-ar face mai blând sau mai aspru. Este tot el, doar că mai îndârjit. În cele
din urmă, scrisoarea o citește cu glas tare Gilbert, care sosește de la
instrucție asudat leoarcă și ars de soare.
E o scrisoare scurtă. Trimite închinăciune tatălui și mamei și toată iubirea
lui adâncă și devotată dragii lui soții Anne, sperând din inimă că rândurile
acestea îi vor găsi bine pe toți cei de acasă. Îi înș ințează că, după câteva
slujbe trudnice, se află bine și capătă în mod regulat de lucru în teatrele din
Londra ca actor în compania Lordului Sussex, în condiții care îi îngăduie să
trimită prin bunul său prieten Greenaway suma încredințată, trăgând mare
nădejde că vor urma și altele curând. Că, slavă Domnului, nu prea sunt
semne de ciumă de vară în Londra în acest an. Că în scurt mp va face cu
compania un turneu de vară în părțile de miazăzi și de mijloc ale regatului
și că speră să petreacă un pic de mp cu ei, când vor veni pe lângă
Wycombe și Oxford. Trimite încă o dată toată dragostea soției lui, Anne, și
sărutări copilașilor…
– Iată, carevasăzică, vorbește socrul ei după ce golește ulcica. Se va
strădui să ne strecoare și pe noi printre locurile din țară pe unde va trece
cu comedianții lui. Câteva zile, poate, ce crezi? Și apoi își ia din nou
tălpășița. Asta e tot, fata mea, și la fel și de acum înainte.
Anne îi face semn pe-ascuns lui Edmund să-și sufle nasul.
– Mă rog, vedem. Este nou în meserie, așa că trebuie să muncească mult.
Cu mpul…
– Te amăgeș singură, Anne.
– Oare? Mă silesc doar să îmi păstrez credința nestrămutată, nu să mă
tot sucesc. La urma urmei, dumneata mi-ai spus că are să vină acasă cu
coada între picioare, ca un câine bătut. Acum zici că este un filfizon care nu
mai vrea să vină deloc. Nu poate fi și una, și alta, tată John.
O privește lung. Simte și ea căloșia vorbelor și se străduiește să nu
roșească. E un lucru nou: până acum nu s-a mai certat niciodată cu el, n-a
avut de ce. Vede aceeași întrebare și în ochii lui: dacă ne certăm, de partea
cui va fi puterea după aceea, care va fi învinsul și care învingătorul?
– Atâta vreme cât tu te mulțumeș cu această – această viață, pe care te
silește s-o trăieș , spune el în cele din urmă, cine sunt eu să vorbesc? Bine
faci că mă dojeneș , fiica mea!
Iese afară. În carafă a mai rămas bere. După o clipă, Gilbert o înșfacă și
bea din ea. Pe deasupra buzei pline de spumă a vasului, privirea lui se
ciocnește de a ei, lăsând o crăpătură de răzvră re. Încă o noutate.
Dar Anne se teme de ea, așa cum se teme de orice schimbare. Este silită
să se înfățișeze în curte de zbierătele lui Hamnet, pe care Judith l-a
îmbrâncit pe caldarâm. Îi șterge fața scăldată în lacrimi, îl ogoiește,
întrebându-se de unde slăbiciunea oamenilor față de gemeni; uneori
aceș a doi seamănă cu niște pui de pasăre, care nu mai încap în cuib, și
fiecare încearcă să-l împingă afară pe celălalt. Apoi se duce să-l caute pe
socrul ei.
Îl găsește în fața casei. A împrumutat scara vecinului și a rezemat-o așa
încât să ajungă la acoperiș de pe frontonul dinspre apus și acum a început
să urce. S-au și adunat câțiva privitori, ca de fiecare dată când se întâmplă
ceva, orice, o bătaie între câini, un bețiv care varsă.
Anne se duce să țină de scara care se cla nă.
– Ce faci?
– Treburile casei, se aude răspunsul. Mă îngrijesc de treburile casei.
Găurile din acoperiș. Ajuns pe coamă, începe să scobească aiurea în ele.
Fără nicio noimă, căci e treabă de țiglar. Se apleacă în față, se cla nă și ea
simte gust de metal în gură. E puternic, da, dar în ul ma vreme s-a
îngrășat, merge țeapăn și cu picioarele depărtate, ca motanul îndopat al
unei fete bătrâne.
– Coboară de acolo, tată John!
Încearcă să-și păstreze vocea egală, fără vreo notă de panică în ea. Ca
atunci când s-a tăiat Susannah la genunchi: n-o lăsa să-ți citească pe chip
cât este de grav.
– Nu este treabă de dumneata și nu poate fi cârpit. Și nici nu intră ploaia
pe acolo. Lasă-l!
Scara se zgâlțâie din nou. Îi simte încăpățânarea, împungând ca razele
soarelui; o recunoaște.
– Ai să pățeș ceva.
– Ei, și care-i baiul?
Baiul e că o să fie vina lui Will, bineînțeles. Anne îi înțelege judecata. La
fel se încăpățânează și Susannah în rarele momente când are toane; tot așa
a făcut și ea, când tatăl ei era pe moarte, iar ea prefera să-l ș e că suferă
decât să o părăsească.
– Dacă nu cobori, urc eu la dumneata.
Anne urăște înălțimile, dar începe să urce cu înverșunare. Ce mai pereche
de maimuțe cățărate pe un băț… Scara prea îngreunată scârțâie. El se uită
în jos, alb la față.
– Poți să te sui cât vrei de sus, îi zice, că el tot nu te vede.
Nici n-o să i se facă milă, să se întoarcă acasă și să devină alt om. Partea
asta nu o rostește, dar socrul ei o simte probabil ca pe un suflu rău, fiindcă
scoate un mârâit și coboară. Odată ajunși pe pământ, se proptesc față în
față.
– Tu să nu-mi porunceș mie, Anne, zice el răsuflând greu, că nu primesc
porunci de la ne!
– Iubirea nu caută să poruncească.
– Atunci, iubirea iese adesea în pagubă.
Socrul ei cla nă din cap. Îl vede cât e de descumpănit, mai–mai să
întrebe: „Tu de partea cui eș ?“
Și e bună întrebarea. De partea mea, tată John; doar de partea mea. Ai o
singură viață, se gândește deodată. De câte ori mergi înainte, în urma ta
pământul se surpă.
În acea seară, socrul ei se înfurie pe Edmund din oarece pricină sau din
nimic și ridică mâna să-l lovească. Intervine soacra ei. Nu mai vreau certuri,
se plânge ea. Îi cuprinde pe toți cu privirea ei tristă și amară: ar vrea să fie
mai buni cu toții. Să-i urmeze exemplul. Anne îi pregătește socrului
băuturile preferate și ațâță focul, făgăduindu-i pe ascuns lui Edmund să-i
spună o poveste mai târziu. Expresia de pe fața lui Gilbert este de obicei
calmă și reținută, dar acum Anne vede mai mult de atât în ea, atunci când
o îndreaptă spre tatăl lui: vede dispreț. Era mai bine dacă ajungea și Will în
punctul acela? Punctul la care să-și privească tatăl și să zică în sinea lui:
moșneag nebun și jalnic. Și apoi să urmeze ruptura, fără multă vâlvă. Dar se
înfioară închipuindu-și-l pe Will într-atât de dârz, de înspăimântător de
capabil s-o facă.
Î
Îi spune o poveste numai lui Edmund, după ce copiii ei adorm, așa cum îi
place lui. Doar cu trei ani mai mare ca Susannah, se culcă odată cu adulții și
are paloarea însetată a adolescentului.
– Edmund, zice ea, adu abecedarul!
– Of, bombăne el, fac lecții acum?
– Nu tu, eu. Vrei să mă înveți și pe mine puțin, Edmund? Abia dacă ș u
literele. Vreau să citesc repede și clar. Hai să învățăm împreună, ce zici? Dar
rămâne secretul nostru.
– O, da!
Nimic nu-i face mai multă plăcere – deja este întru totul al ei și al lui Will.
Apoi, soco ndu-se, zâmbește șiret:
– Și după lecție dansăm, da?
Au dansat la Crăciun, la Hewlands Farm, într-una din rarele vizite acolo.
(Doamne sfinte, a exclamat Bartholomew auzind de fuga lui Will la Londra,
apoi o sută de remarci reținute cu grijă, o mie de strâmbături.) De atunci,
ori de câte ori cântă muzica în Stra ord, că e nuntă sau un scripcar
ambulant, Edmund tânjește să danseze. Câteodată Anne țopăie cu el,
îngânând doar melodia, ca să-i facă pe plac. Dar acum e un târg cins t.
– Da, pe urmă dansăm.
Și dansează, străduindu-se să nu facă podelele să scârțâie, pe când
vocalele îi saltă și ele prin minte. Nu ia în seamă glasul care îi zice: N-ai să
înveți niciodată. Edmund seamănă așa de bine cu Will, că aproape îi vine să
plângă – dar Anne își croiește drum ocolind stâncile acelea, unde zac și se
prăpădesc epave întregi de lacrimi.
Will ajunge la Stra ord cu o zi înaintea trupei, mergând pe jos toată
noaptea. Coborând dis-de-dimineață ca să aprindă focul, Anne îl găsește în
bucătărie, bând pe întuneric cu înghițituri lacome. O clipă crede că
închipuirea ei l-a zămislit acolo. Până și paloarea curioasă a vedeniei pare o
mărturie, ca și cum vrăjile ei de dor au dat greș în privința culorilor. Apoi
bagă de seamă că e plin de colb de pe drum.
– Ai praf pe ghete.
El se uită în jos spre podea, apoi bate cu palma în pieptar, din care iese
un nor de praf.
– Peste tot, zice el, și repetă: Peste tot.
Aici, cuibărită în îndoitura brațului lui, e totul bine și nici nu are cum să
fie al el. Și este doar pentru o noapte, dar nopțile se pot în nde, și la
adăpostul lor poți face, spune și gândi multe lucruri, care nu încap în
îmbulzeala zilei.
– Nu este el mereu așa, îl apără ea.
Au vorbit despre multe lucruri: despre cum cresc copiii frumos și despre
infinita varietate a absurdităților pe care le spun; viața lui la Londra, cum
locuiește și cum trăiește, greutatea urcușului; mulțimile și trăsurile,
procesiunea doamnelor de la curte, cu fețe de cucuvea ieșind din uriașele
gulere scrobite, pușcăriașii de la Bridewell adunând baliga de pe străzi,
înhămați la căruțe precum caii; la teatru, vânzoleala asudată de la cabine,
unde șușotelile s-au schimbat de la un os l Cine e ăsta? la un indiferent
Este Will Shakespeare. (Și ea este bucuroasă să afle toate acestea, dar e de
o sută de ori mai bucuroasă de propria ei concluzie tainică: pe buze a simțit
numai gustul lui, mâinile care îi devorează trupul au fost multă vreme
goale, slavă Domnului. Și, de bună seamă, asta nu este ceva ce ș e propriu-
zis, ci pur și simplu tot o putere a minții, dar ce altceva are la îndemână?)
Totuși discuția se întoarce la unul și același subiect: John Shakespeare,
cârligul de care sunt atârnați.
– Nu întotdeauna înseamnă foarte des?
– Nu. Acum a fost... un caz excepțional.
Râsul lui zgâlțâie ușor patul. Da, aici pot chiar să și râdă, amin ndu-și
cum a fost astăzi: tăcerile imense, crâmpeiul de zâmbet șters, când Joan
sau Gilbert râdeau zgomotos la vreo anecdotă a lui Will, felul cum
reacționa tăcând mâlc, dar apoi se întorcea către Anne ca o șopârlă
greoaie, zăcând la soare: Ei, Anne? Ei, fiica mea? Aruncând toată vina
asupra ei. Fiindcă cine era el să…?
– M-am întors, zice Will, și am să mă întorc oricând am să pot, în Postul
Mare, vara, ori de câte ori voi avea răgaz și bani să călătoresc, iar dacă mă
ridic mai mult ca actor, voi fi mai liber s-o fac… Nu e destul pentru el?
– Să mă gândesc… Nu, nu e.
Will o ează, cu toate că ea își dă seama prin întuneric că o atul se naște
dintr-un zâmbet. Aici încă poate să îl facă să zâmbească.
– Ne trebuie o casă a noastră, spune el.
Și Anne nu întreabă, nici măcar în gând, cum o să se întâmple asta. El
așază gândul ca pe o stea după care să navigheze, ceea ce e un lucru bun.
Deocamdată, totul este deocamdată.
De dimineață pornesc peste câmpuri și Will încearcă să găsească
mormanul de pietre peste care a sângerat. Dar, după cum observă, parcă și
copacii sunt așezați al el; și este nevoit să se dea bătut. Ea ar putea să-i
spună, dar nu o face, că a venit să-l caute la foarte scurtă vreme după
plecarea lui, când își amintea foarte limpede locul, și că dispăruse cu totul,
de parcă nici n-ar fi existat.
Trupa lui sosește în Stra ord și Will i se alătură ca să ia parte la
reprezentația din sala primăriei. Anne nu se duce. Prețul păcii, pre ns de
socrul ei, a cărui proastă dispoziție a devenit nefirească, absurdă, ca atunci
când o durere de cap, în loc să treacă, devine mereu mai rea. Will i-a
făgăduit deja să nu își facă publică prezența în Stra ord; și în ambele roluri
din piesă poartă perucă și glugă, așa că va trece, poate, cu totul neobservat
de concetățenii lui.
Dar, pe lângă asta, Anne nici nu vrea să se ducă. Azi-noapte el îi povestea
lui Gilbert despre falsificatorii din Londra și talentul lor atât de sub l, încât
nici nu poți să ș i dacă banii pe care îi ții în mână au valoare sau nu. Fals:
cuvântul însuși sună ca o șoaptă plină de ecouri. Nu, nu vrea să-l
urmărească pe Will jucând, de teamă că îl va vedea ges culând, zâmbind,
făcând jurăminte așa cum îl ș e ea; de teamă că pe scena aceea nu va
vedea ges culând un străin, ci pe Will acela pe care îl credea numai al ei.
7
Î
Îl apucă pe Kyd de umărul slăbănog, făcându-l să-și apropie fața de a lui.
Mai mult lup decât pisoi 6, își zice Will.
– Isuse! Nu ripostezi, Tom? Nu-mi zici să mă duc dracului?
– M-aș bucura să am o vorbă cu ne despre subiecte cu totul diferite,
șuieră Kyd printre dinți, uitându-se la Will ca și când l-ar fi po it să plece. În
ches unea cu Înălțimea Sa, lordul Sussex.
– A, da. Ți-am spus, o să încerc să văd ce pot face. Pe cei mari n-ai cum
să-i grăbeș , prietene. Dacă ai nevoie de bani, vinde-ți piesa.
– Nu e atât de simplu…
Cât despre Will, o fi el un simplu pion, dar ș e când să se facă nevăzut.
Găsește la fereastră o băncuță liberă și se așază lângă geamul întredeschis,
încercând să potolească băutura din măruntaie. Afară și ruptă de cele
dinăuntru, o după-amiază răcoroasă și înnorată. Se întreabă dacă ar trebui
să se teamă de ea. Se gândește la Marlowe și la Kyd, la acele mărunte
gelozii și neghiobii. Dacă aș putea să scriu ca ei, își zice, mi-aș desface
aripile și m-aș înălța în tării, fără teamă de nimic. Viața ar fi ca o răsplată.
– Bun locul! zice Marlowe, așezându-se lângă el și scoțând o pipă și
tutun. „Nu aici“, vor striga, „nu beți tutun aici“, de parcă mi-aș freca-o sau
mai rău. Mai am o pipă, dacă vrei. Nu? Și nici măcar nu eș beat. Îți trebuie
niște vicii, omule.
– Pentru ce?
Marlowe râde, apoi se concentrează asupra îndeletnicirii migăloase de a-
și aprinde pipa. Odată aprinsă, trage din ea lacom – majoritatea bărbaților,
zgârcindu-se, abia dacă pufăie.
– Scrii, nu-i așa, sau încerci să scrii? Mi-a spus Nashe. Păi, atunci, găsește-
ți niște vicii, ca să capeți experiență.
– De ce trebuie să scrii din experiență? Parcă tu eș Tamerlan!
Zâmbetul lui Marlowe se topește; rămân doar dinții încleștați pe coada
pipei.
– Nu. Dar nu l-aș fi putut scrie, dacă nu eram cel care sunt.
Will se simte neînsemnat, un pic mânios și foarte însuflețit. Vrea să
rânduiască argumente puternice contra acestei aroganțe, dar se teme că
toată armata lui e alcătuită doar din armuri goale și pieptare umplute cu
paie.
– Dar de bună seamă că omul poate să scrie și lăsându-se pe sine
deoparte.
Afirmația iese nesigură și temperată, deși Will crede în ea cu pa mă.
Marlowe îl măsoară cu un ochi cri c și neîncrezător.
– Nu ș u cum e cu omul. Nu cred în omul ăsta, dacă ai în vedere omul
obișnuit, sau cum îi zice ăluia din vechitura aceea înfiorătoare și
plângăciosă? Orișicine. Calea bătătorită, cei fără de număr. Puah! Eu nu
cred decât în omul excepțional. Viața este prea scurtă ca să numeri
diferențele dintre boabele de grâu. Pe ne nu te pun la socoteală. E ceva în
ne, deși nu-mi dau seama ce.
Marlowe își lasă mâna pe coapsa lui.
– Așadar, cine este Will, care e rostul lui? Ai venit de la țară, asta ș u.
Acolo eș chi t să trăieș ? Acela este locul tău? Ai de gând să te întorci
după ce strângi cincizeci de lire jucându-l pe Al Doilea Cavaler în diferite
piese anonime, ca să rostuieș un hambar nou și să trăieș mulțumit toată
viața?
Will își trage iute piciorul. Este enervat și speriat că are o ușoară erecție,
dar, privind situația cu detașare, se simte totodată fascinat. Pentru că,
văzut de aproape, Marlowe nu este așa de arătos cum pare, parcă e cumva
mai durduliu, mai din topor, Deloc pe gustul meu, o ia înainte gândul până
să-l prindă uimit din urmă. Ce gust? Când eș cu Marlowe, ți se îndeasă pe
gât as el de întrebări până când ți se apleacă.
– Am și eu ambițiile mele, ca toți ceilalți, răspunde Will.
– Dacă ai ambiții, nu eș ca toți ceilalți. Grâu față de pleavă. Ei cred că a
te naște om pe pământul acesta înseamnă pur și simplu a trage lozul
vremelniciei. Și dacă înseamnă cumva mai mult de atât, preotul sau sfânta
scriptură se vor îngriji de asta, iar ei pot să meargă înainte cu ochii în
pământ și să nu-i ridice niciodată până când se va închide mormântul peste
ei, niciodată să nu-i ridice ca să pună întrebări, să se îndoiască, să ceară. Și
as el suntem doar jumătate din ce am putea fi. Deci care e ambiția?
Hambarul? Căsătoria cu fiica unui consilier bogat?
– Sunt căsătorit.
Ros t degrabă și tare, ca o proclamație, ca și cum ai zice: „Sunt rege“.
Dar, la urma urmei, de ce așa de tare, dacă tronul este sigur?
– Adevărat? Mă rog, pot să zic că se mai întâmplă. Dar acum eș liber. Ei,
da, acum înțeleg.
– Ba nu. Nu înțelegi deloc.
Marlowe face un rotocol de fum și îl admiră:
– Nu mă placi, nu?
– Dar trebuie să fie întotdeauna așa? Nu putem rătăci pe tărâmul în ns al
minții fără să ne întoarcem la cărăruia sordidă, la capătul căreia te afli tu?
Marlowe rânjește: pare încântat.
– Ba înțeleg, Will. Ah, nimic nu îmi place mai mult decât să fiu subiectul
unei concluzii pripite. Ce este tatăl tău? Un om care își vede de ocupația lui
cins tă, bănuiesc. Tu crezi că îmi bat joc; nu, doar recunosc scena. Purcede
spre Canterbury, Will, leagănul pompei bisericeș și al popimii și întreabă
de jupân Marlowe, pantofarul. Foarte cucernică persoană, cu bun renume,
mai puțin atunci când bea un picuț prea mult și își provoacă ucenicul la o
bătaie cu pumnii în curte. Despuiat. Cu burta lui păroasă legănându-se ca
țâțele unei scroafe borțoase.
Lui Marlowe i s-a înfundat pipa; rezolvă problema, lovind-o cu
îndemânare de perete.
– Dar cel puțin sfințitul, binecuvântatul și cântătorul Canterbury are o
școală bună. Și de acolo, bursa care mi-a picat pe neașteptate m-a dus la
Cambridge, scăpându-mă de a ajunge ucenicul bătrânului. Kit a aterizat ca
un cotoi, a săltat coada și a luat-o din loc. Sunt sigur că îi urăș la fel de
mult ca mine pe cei care vorbesc despre ei înșiși la persoana a treia. De ce
o fac și eu? De ce fac mai tot ce fac? E ca și când aș proba un pantof. Ca să
văd cum e. Mi-l amintesc pe tata îngenuncheat, trăgând o gheată pe
piciorul unui fiu de boiernaș. Dumnezeu ș e când își schimbase ul ma oară
ciorapii plodul ăla. Onoarea, cică, onoarea! Onoarea de a te târî în
genunchi prin mizerie.
Deodată pare pierdut, ca un școlar căruia i se pun întrebări care îl
depășesc.
– Cum se cheamă locul de unde vii? Stra ord? Tot așa e și acolo?
Will dă din cap că da.
– Dacă îndepărtezi din tablou catedrala.
– A, am îndepărtat-o în gând, de multe ori, scrâșnește încet Marlowe,
urcându-și picioarele pe banchetă; degetele i se sprijină ușor de piciorul lui
Will, care de data aceasta nu se mai ferește, în bună parte fiindcă nu vrea
să-i dea prilej de speculație.
– O văd arzând, înainte ca flăcările mângâietoare să se împrăș e
cuprinzând restul orașului. Casele le cad pradă una câte una. Firește că
două–trei locuri le cruți, nu-i așa? Dar în realitate trebuie să-l părăseș .
Odată ce te eliberezi, poți să-ți reclădeș propria ființă.
Will se foiește sub privirea lui.
– Dacă vrei.
– Nu, nu ai de ales.
Marlowe vorbește acum cu o plăcută precizie; simți că numai un înger
sau un diavol ar putea vorbi așa.
– Să-ți spun eu care este adevărata îndatorire a unui bărbat? Să se
zămislească pe sine. Atotputernicul a făcut treabă de mântuială. Ai și copii
acolo, acasă? Of, Doamne! În fine, e mai bine, pe undeva. Eș iertat de
datorie. Ai plămădit suflete pentru împărăția lui Dumnezeu, ai crescut și te-
ai înmulțit, asta trebuie să-i mulțumească și pe puritanii care nu recunosc
decât Biblia și pe vechii papistași. Sunt mulți în Stra ord, pun rămășag. Țin
cu dinții de credința lor. Acestea sunt vechile noastre tradiții și sunt dragi
sufletelor noastre. Nu contează că o mână de preoți au impus-o strămoșilor
noștri, o înghiți așa cum e sau eș ars pe rug. Cul vă niște vicii, Will,
trăiește-ți viața!
– Acum vorbeș ca personajul nega v din piese.
– Asta și sunt. Am un prieten, adică am avut, că a fost îngropat de curând
– l-a omorât frenția, pe lângă faptul că era îmbibat de băutură. Vizitase
Italia, Flandra, fusese peste tot. Însemna pe răboj prin câte paturi se
tăvălise – avea și el principiile lui, pricepi, își făcuse o regulă din a nu se
coțăi la zid. Ajunsese la șapte sute unu. Preacurvise de șapte sute de ori
plus una. Acea plus una face numărul să pară adevărat, așa-i? Eu n-am avut
de ce să nu-l cred. Când a început să i se mănânce nasul și să orbească, l-au
cuprins până și pe el părerile de rău. Când l-au pus în coșciug, trupul îi era
atât de sucit, că a trebuit să-l lege în chingi ca să așeze capacul deasupra. Și
ș i ceva? Eu și acum îl invidiez.
– Ba nu, se trezește Will zicând. Ceva din ne spune că asta ar trebui să
simți, fiindcă dă frumusețe vieții, dar nu o crezi cu adevărat. Ai alege mai
degrabă să trăieș comod ca un melc pentru restul vieții, fără să vezi
vreodată stelele căzătoare străbătând bolta cerului și, în adâncul sufletului,
la fel ar face toți oamenii.
– Vrei să spui că mint, domnule William?
– Nu. Spun că născoceș .
Ciudat, se poate închipui înfruntându-l pe Marlowe, așa cum nu s-ar
putea închipui înfruntând pe altcineva. În afară de tatăl lui, desigur.
– Ei, atunci e cu totul altceva, zâmbește serafic Marlowe. Cu toții
născocim, Will, cei mai buni dintre noi. Vorbeș despre închipuire, iar ea ni
s-a dăruit ca să fim regi în mintea noastră. Hai acum, rogu-te, folosește
acest dar! Închipuie-ți că te-ai putea întoarce în mp, doar de data asta, ca
să te vezi pe ne însuți – la ce vârstă? Șaisprezece, șaptesprezece ani? Nu
ca să pluteș și să priveș ca o fantomă la sinele tău mai tânăr, nu – poți să-
i și vorbeș . Du-l tu, cel de acum, la o cârciumă pentru o ulcea de bere și
un taifas serios, pe îndelete. Doar voi doi. Ai vrea? Și ce i-ai spune acelui
tânăr Will?
Lui Marlowe îi sclipesc ochii. Will își smulge privirea dintr-a lor și, ca să
scape de s nghereală, o îndreaptă, prin zăbrele, asupra străzii, încercând să
se imagineze acolo – de obicei izbutește. O femeie zdravănă, cu capișon și
cu sâni mari ca două coșuri atârnate de gât, țipă la un bărbat cu un câine
fără botniță, amenințând cu tribunalul sau poate cu pumnul ei vânjos.
Câțiva băieți râd și aruncă cu noroi. Un cerșetor stă pe un prag, cu capul
rezemat de tocul ușii, cu fața neclin tă, ca moartă. După-amiaza este
încremenită și nu anunță nimic bun.
– Uite, îți zic eu ce i-aș spune tânărului Kit, vrei? Sau ce i-aș face.
Dă ochii peste cap și râde, iar râsul îi răsună ca un zdrăngănit de pietre
într-o căldare.
– Păi, eram flăcău frumușel și, la urma urmei, cine s-ar pricepe mai bine
să-ți dăruiască plăcere, când tu ș i exact cum anume? Acolo, ah, chiar
acolo!
– Ciudat lucru. Când îți dai osteneala cu efectele astea, nu mă
deranjează, fiindcă ș u că va urma ceva care să merite de îndată ce se
s nge focul de ar ficii.
– Răspunde naibii la întrebare! îl îndeamnă domol Marlowe.
– Nu sunt silit s-o fac, zice Will, clă nând din cap. Dacă ar fi să devenim
prieteni, atunci poate.
Marlowe își dă jos picioarele de pe bancă.
– Nu mă supăr, Will. Dar trebuie să mai beau ceva. Și nu te găsesc
nicidecum mai plic cos decât alții. De fapt ai dreptate. Te întrebi despre ce
am să scriu în con nuare? O măreață tragedie a unui suflet cu năzuințe
înalte? Sau poate chiar despre Will? Tragedia unui om care nu putea să
aleagă.
Așa sunt eu oare? se gândește Will, plecând de la han; ce-i drept,
grăitoare întrebarea. Când iese în aerul proaspăt, starea de beție revine,
merge clă nându-se și, pentru prima oară de la sosirea la Londra, se
rătăcește. Ulițele lăturalnice și curțile cu grajduri îi în nd capcane. Adieri
viclene se stârnesc pe la colțurile lor, ridicând în aer frunze uscate și
sfărâmicioase. Toate frunzele din Londra, observă el, indiferent de ano mp,
sunt ca frunzele de toamnă.
Brațele ei, un cafeniu-cald, de culoarea cojii de ou. Ș e în orice clipă în
care colț al casei se află ea, fără să se uite sau să asculte. Închipuirea. Cel
mai frumos cuvânt. Îl aude din nou, așa cum fusese ros t de glasul aspru și
răgușit al lui Marlowe. Deodată zărește Tamisa sclipind la picioarele unei
scări cu trepte pline de mâzgă și ș e unde se află. Culori reci vin și se duc
pe fundalul cerului. Ceasuri de seară, care așteaptă să fie umplute. Ar
trebui să se ducă să-l vadă pe Gilbert. Cumpănește, hotărât și vesel: îi
surâde gândul de a-și vedea fratele; întâlnirile lor sunt mereu plăcute,
totuși nu îl trage inima să se ducă. În gândul lui, Marlowe îl întreabă de ce –
sau mai degrabă zâmbește și nu are nevoie să mai întrebe.
Când te întorci acasă de la război, își zicea Ben, ar trebui să te simți mai...
în fine, ca atunci când te întorci acasă de la război. Nu neapărat un
sen ment de triumf. Ceva urale, poate, pe care să le primeș ridicând
istovit din umeri sau o alinare pentru piciorul beteag. Sau bucurie în suflet
atunci când contemplezi această fâșie de glie străbună, domolită cu o
privire piezișă la nevolnicia unei lumi aflate în vreme de pace.
Nimic din toate astea, doar un gol furișându-se vag în suflet. La fel de
bine puteam să fi săvârșit o crimă și să fi mers la pușcărie, și-a zis el, iar
acum să fiu eliberat. Temnicerul trage zăvoarele ruginite, care scrâșnesc, și
pe pardoseala de piatră cade o rază de lumină, iar tu ieși clipind des, pe
jumătate extaziat, pe jumătate temător. Cel puțin atunci ai simți ceva.
L-au debarcat la Deal, după o traversare dificilă. Marinarii priveau cu
dușmănie și scuipau în mp ce el și camarazii lui înaintau dezordonat pe
pasarelă, spre chei. Mateloților, de la stăpânul corăbiei în jos, le era silă să
ia la bord soldați, care erau certăreți, plini de păduchi și de boli. Puteai
doar mituindu-i să ai parte de o călătorie cât de cât confortabilă, iar Ben nu
avea bani. Ce îi lăsase căpitanul după ce-i dijmuise solda se dusese pe
plumbi și praf de pușcă, pe carne de porc stricată, pe pături împuțite și pe
alte șperțuri.
La castel, un grefier cu fața cât o mămăligă i-a scris greșit numele.
– Jonson fără h, i-a atras atenția Ben.
– Muschetă, corn, cen ron, a înșirat funcționarul dând din umeri. Plumbi
ți-au mai rămas?
– Nu, i-am tras pe toți în spanioli, dușmanii reginei noastre, în mp ce tu
stăteai la căldură și întocmeai liste, i-a întors-o Ben. Ce văd acolo, nu cumva
un vas cu cărbuni ca să-ți încălzeș picioarele?
– Să fii în parohia ta cel târziu marți, când se luminează de ziuă. Al el o
să fii pus în lanțuri, a zis grefierul bătând cu degetul în permisul pe care i-l
scria. Și acolo h-ul ăla n-o să schimbe nimic.
Ben a râs: nu-i rău; și nu era nicidecum vorba de îngâmfarea cazonă. Cine
ar fi putut să-l condamne că profita și el cât putea, la urma urmei, de o
încar ruire cumsecade? El nu, în niciun caz. Când compania lui dăduse
peste ferma aceea părăsită, nu făcuseră din ea un adevărat palat, la
adăpost de cumplita iarnă olandeză, cu focuri uriașe arzând în cămin și roți
de brânză scoase din groapa în care stăpânii le credeau în siguranță? Și cu
rațe la proțap. Și când focurile au scăzut și au rămas fără lemne, au ars
biblii luterane.
Ceea ce făcea ridicolă cauza pentru care luptau, desigur. Dar acesta era
unul din primele lucruri pe care le învățai ca soldat – că nu luptai pentru
nimic. Când primele trupe au venit în ajutorul olandezilor, pe vremea lui
Sidney, avuseseră parte de arcuri de triumf și ghirlande, dar acum aliații se
urau cordial unii pe alții și toată lumea ura războiul. Pe lângă asta, aveai
nevoie de foc atunci când te împresurau lupii. Noaptea le zăreai ochii
galbeni chiar la marginea taberei. Lupi, în Olanda cea prosperă și bine
organizată. Dar te făceau să te simți de parcă tu erai intrusul. După
plecarea ta, aveau să-și ia înapoi teritoriul.
Pe ulițele dubioase și mizerabile din Deal, a început să caute printre
prăvălii de lumânări și de haine vreun loc unde se cumpără bijuterii, mai
exact pentru inelul pe care îl trăsese de pe degetul unui cadavru dintr-un
șanț în mpul marșului spre Flushing. Nu îi făcuse plăcere, dar ș a că va
avea nevoie de bani, iar mortului nu părea să-i pese. Morții, descoperise el
în aceste ul me douăzeci de luni, erau oamenii cei mai îngăduitori. Cei vii
puteau să învețe multe de la ei. În cele din urmă, după nenumărate ocări la
adresa bețivanilor de soldați – ceea ce l-a supărat, fiindcă beat nu era, deși
voise să se îmbete – a găsit un frânghier care i-a dat pe el câțiva șilingi.
Frânghierul era beat. Mort sau beat, atunci este omul cel mai cumsecade,
și-a zis Ben.
A mâncat într-o cârciumă pâine și carne cât pentru o săptămână, și-a
umplut o ploscă cu vin și a pornit pe jos spre Londra. A ajuns două nopți
mai târziu, clă nându-se, cu picioarele sângerând în cizme; spășit, dar încă
în stare să zâmbească la gândul că s-a prefăcut atât de repede în soldatul
fanfaron. În campanie mai mult stătuseră pi ți decât să mărșăluiască.
– Te-ai întors, a zis taică-său vitreg.
Era noaptea târziu când Ben a intrat pe ușa vechii case din Hartshorn
Lane. În încăpere ardeau câteva lumânări. Omul stătea cu o farfurie de
cositor pe genunchi și se uita la foc. Poate că nici nu se mișcase de acolo de
când plecase Ben. O singură deosebire: la picioarele lui stătea tolănit un
câine. Câinele a mârâit la Ben, apoi a tăcut – simțind, poate, că era un om
venit dintre morți. Când ai văzut cum i se scurg unui om creierii pe urechi,
în mp ce el ține încă privirea spre cer, nu prea te mai sperie colții unei
javre, care mârâie la ne.
A intrat apoi maică-sa. A rămas fără grai, dar și-a revenit iute: doar el i-a
zărit lacrimile din ochi când l-a îmbrățișat. Poate că semăna cu întoarcerea
acasă de la război. Nu se aștepta să dureze prea mult. A luat-o în brațe.
– Mi-a fost dor de ne, a zis ea. Amândurora ne-a fost, a adăugat apoi
îndatoritoare.
– Se vede. Așa de dor, că v-ați luat un câine în locul meu.
Mama lui Ben a clă nat din cap, mângâindu-l pe umăr. Nu fusese
niciodată o femeie veselă, dar acum devenise gravă ca o statuie de sfânt.
Taică-său vitreg s-a întors spre el:
– E un câine de pază. Aveam nevoie de el, cu un singur bărbat pe lângă
casă.
– Glumeam, glumeam.
Dar era limpede că aici nu se glumea. Va trebui să țină minte asta. Făcând
haz de necaz, așa rămăseseră în viață printre muște și prin noroi, în voia
sângelui și a morții din acele războaie de peste mări, urâte de toată lumea.
– Pot să rămân aici? a întrebat, zicându-și în gând: „Nu pot să rămân aici.“
– Ce întrebare mai e și asta? Eș fiul meu. Asta e casa ta.
Două enunțuri diferite, a cugetat el. Trăind sub cerul liber și de azi pe
mâine, pentru el cuvintele ajunseseră încă și mai mult ca niște ființe vii. La
Bergen op Zoom recitase o carte întreagă de Virgiliu ca să nu mai dea
atenție bubuitului ar leriei. Era reconfortant să descopere că memoria îi
era intactă. Însă cam tot atunci începuse să se întrebe dacă nu cumva era
un laș. Aducându-și aminte de domnul Camden și de metoda lui savantă, se
hotărâse să se pună la încercare.
– Și am lansat provocarea. O singură par dă de luptă cu campionul
dușmanilor, sub ochii ambelor tabere.
Ben i-a poves t întâmplarea tatălui său vitreg câteva zile mai târziu, în
cârciuma preferată a acestuia.
Aceeași carafă lustruită, doar scaunul fusese tras mai aproape de foc.
Grandoare.
– Cu spada?
Nu, cu vase de încălzit așternutul. Până acum o scoseseră la capăt fără
ură. Doar câteva mârâituri, precum câinele ăla. Dar nu avea cum să țină
prea mult.
– Da, cu spada. Ca un duel. Învingătorul urma să ia prada de război de la
cel învins, armura și armele, o adevărată întrecere homerică.
Nu că ar fi avut vreo armură de pus în joc.
Tatăl vitreg a sorbit din bere. Părea nedumerit.
– De ce așa?
– Pentru că…
Tare ar fi vrut să fie cu cineva care să nu aibă nevoie să pună întrebarea
asta.
Tare rău îi părea că omenirea e alcătuită pe jumătate din proș și soarta
lui e să se afle veșnic în tovărășia lor.
– Pentru că acolo totul era o harababură, o încleștare fără fețe, explozii în
întuneric. Dar eu eram de-adevăratelea și el la fel, prin urmare era
adevărat…
Curios, acum nu mai putea să-și amintească fața spaniolului, deși își
ridicase viziera și la un moment dat, pe când se repezeau unul asupra
celuilalt, ajunsese îndeajuns de aproape ca să-i miroasă răsuflarea. Își
aducea aminte ovațiile, pământul aproape înghețat de sub picioare
sfărâmându-se ca un posmag, panglicile de la pantalonii spaniolului, dar nu
și fața lui. Și își mai amintea că nu îi era frică și tocmai despre asta era
vorba.
– Și ai câș gat?
– Păi, sunt aici, în fața ta, nu?
I-a mai făcut o dată cinste tatălui vitreg, ca dovadă că nu-i poartă
ranchiună, apoi a schimbat subiectul. Dar bătrânului îi stătea mintea tot
acolo, ca un soare palid, de iarnă, care zăbovește deasupra orizontului.
– L-ai omorât, deci?
– Așa e la război.
Îl omorâse doar, nu? Iată partea cea mai tulbure. Spaniolul se prăbușise,
sângele îi țâșnea din gât, iar secunzii lui veniseră în grabă să oprească
sângerarea și să-l care înapoi în tabără; Ben se întorsese să primească
uralele camarazilor și mai–mai să se prăbușească și el de oboseală și
slăbiciune, cu sângele țâșnindu-i din braț. A urmat oblojitul rănii, plata
rămășagurilor – cel puțin jumătate din trupa lui pariase pe inamic, după
cum avea să descopere –, apoi o ploaie cu spume, care i-a făcut și pe unii,
și pe alții să ridice tabăra și să o mute pe teren mai înalt. Își amintea că tot
cam atunci îi venea rău întruna. Își amintea și cum i-a rămas în braț, ca o
stare prelungită de exaltare, senzația aceea de os sfărâmat sub vârful
spadei, care depășea cu mult extazul cât un strănut al desfrâului. S-a
încruntat. Era o poveste nu îndeajuns de deslușită în memorie, fără să ș e
de ce. Trebuia s-o dichisească.
– Ei, acum s-a isprăvit cu toate astea, a zis în cele din urmă tatăl său
vitreg.
A pus jos carafa goală, scoțând un mic zgomot revigorat. Pe măsură ce
îmbătrânea sau poate băga Ben mai bine de seamă, dădea tot mpul mici
dovezi de recunoș nță, jalnic de la locul lor. În fața căminului în ndea
mâinile și zicea: „Of, simt un curent rece, brr, ce frig!“ Păreau să-i aducă
mulțumire, de unde până atunci viața îl făcuse ursuz. Ben nu ș a sigur pe
care din cei doi îl prefera. Sau, mai bine zis, ș a.
– Cu bani nu te-ai ales de acolo, bănuiesc? Din armata asta?
– Deloc. Dar am văzut câte ceva din țările străine, oameni și obiceiuri,
lumea largă…
S-a dat bătut.
– Nu, nu m-am ales cu bani.
– Păi, ș i că ai întrerupt ucenicia. Dar, întrucât ai fost silit… am să vorbesc
cu starostele breslei. Mă am destul de bine cu el acum, înțelegi.
Expresia de mândrie modestă a devenit categorică și tăioasă.
– Și n-ai să vrei, firește, să fii o povară pe umerii mamei tale.
Nu, nu voia. Prin urmare, după o săptămână s-a apucat iar de zidărie cu
tatăl său vitreg. Era scârbos, îngrozitor cât de repede își redobândea
vechea dibăcie. Uneltele pe care le ura atât de tare parcă îl așteptaseră.
Încă plănuia să ajungă cel mai învățat om din Anglia. A cugetat la asta și la
întorsătura pe care o luase viața lui, la surprizele și întâmplările ei de
neocolit. I-a venit în gând Nicol, sărmanul surd. Și și-a mai dat un răgaz de
cinci ani. După aceea avea să vadă cum stă. Dacă avea să se îndeletnicească
tot cu zidăria, atunci urma să facă un gest defini v, ca romanii, așa cum
zisese Nicol că o să facă. Și nu într-un spirit morbid, ci în spiritul unui om
care fusese un observator al vieții și care își folosea mintea. Un spirit care
nu este dat oricui. Cei mai mulți dintre semeni erau ca tatăl lui vitreg. Găini
din poiată, care ciugulesc aceleași plăceri mărunte zi după zi, necunoscând
altceva mai bun. Îi vedea la teatre. La început nu avusese de gând să se
ducă. Își zicea că, după acel sângeros spectacol al nebuniei, o piesă de
teatru ar fi o distracție ie ină. Dar când s-a dus să-și verifice ipoteza, s-a
schimbat tot. La câteva minute după ce a pășit în cercul miracolelor
plăsmuite, și-a luat seama.
Fiindcă aici, și nu dincolo, afară, exista formă. Aici puteai instaura un fel
de ordine. Și nu era o minciună, pentru că ordinea era prezentă în spatele
vălmășagului confuz al vieții, și mintea, mintea strunită, putea s-o
descopere, s-o înțeleagă, s-o îmbibe în cuvinte, să instruiască și să învețe.
Asta, dacă era piesa potrivită, bineînțeles, iar el rămânea un cri c sever al
pieselor de teatru, după ce trecuse extazul flămând și hao c dintru
început. Toate piesele erau bune, dar fiecare în parte trebuia să se măsoare
cu piesa perfectă, pe care o vedea proiectată la răs mpuri, ca o umbră
chinuitoare, pe zidul minții sale. Cineva trebuia s-o scrie într-o bună zi –
al el, ce ocazie s-ar irosi! Uită-te la ei cum se înghesuie, își lungesc gâturile,
chinuindu-se cel puțin să audă, dacă nu să asculte. Numai o luptă între urși
și câini sau o execuție publică adunau mulțimi mai mari.
Nu mai puțin de trei teatre deschise – Theatre, Curtain, Rose –, dar nu
duceau lipsă de spectatori. Nici de proș , din păcate. Și nu îi avea în vedere
numai pe acei gură–cască stând în picioare la parter, maimuțărindu-se; și
nobilul de la balcon era deseori la fel de ageamiu în privința calității
spectacolelor. Spectacole care lui Ben îi trezeau în con nuare sen mente
enervant de amestecate: adora și ura în aceeași măsură. Văzuse prea multă
imperfecțiune șleampătă în afara teatrului pentru a o tolera și aici, pe
scenă, unde omul era stăpân, unde se putea crea un model de echilibru, de
gust, de ordine. Dar proș i, fie ei săraci ori bogați, tot băteau din palme
aiurea și refuzau să-și folosească mintea. Chiar și la piesele lui Marlowe; și,
dacă la vremea când Ben a plecat din Londra acesta era împărat al scenei,
la întoarcere l-a găsit doar rege. Teritoriul bogat al dramei era acum
disputat. Un lucru bun, era de părere Ben. Dar, cu mpul, avea să fie
nevoie de un oarece arbitru al gustului, ca să aleagă dintre aceș
pretendenți, care se îmbrânceau unul pe altul. Să stabilească regulile, dacă
vreți.
– Da, dar cine s-o facă? Cineva care ar trebui să se bucure de foarte
multă autoritate, a fost de părere domnul Camden.
Ben își făcuse curaj, se spălase ca să dea jos praful de cărămidă și se
dusese să-l viziteze la Westminster School. Se aștepta ca vederea sălii,
mirosul de ardezie, de sobă și de cunoș nțe proaspăt dobândite să-l
străpungă cu cuțitul regretului după ce ar fi putut să fie. Nu era tăiș mai
ascuțit ca acela… Dar n-a simțit mare lucru. Doar o înțepătură. Punea
repede osânză pe el – în mai multe privințe, după cum se vedea. În sfârșit,
șoricul gros era bun și el.
– Întocmai, autoritate. Și asta vine din erudiție. De aceea un școlar
ascultă de dascălul lui. În plus, domnul meu, îmi amintesc că spuneai chiar
domnia ta că engleza noastră este încă prea crudă pentru o literatură
rafinată.
– Am zis eu așa ceva? În mine e un mic îngâmfat. Nu ș u, Benjamin –
putem să împrejmuim Parnasul? Piesele acestea cresc cum le vine, cred; le
priește căldura recunoașterii generale. Oare le-ar merge bine și în seră?
Iarăși, nu ș u.
A zâmbit.
– Pe măsură ce îmbătrânesc, devin mai puțin sigur.
După Ben, lucrurile stăteau exact pe dos. Dar și-a ținut gura. Încă îl
venera pe domnul Camden, chiar dacă avea sen mentul, puțin cam perfid,
că dusese o viață prea ușoară aici, printre cărți, ca un monah. Pe lângă asta,
domnul Camden era modest și umil din fire. Ben îl venera și pentru asta,
însă simțea că lui nu i se potrivește, așa cum nu i se potriveau nici curele de
slăbire, nici cas tatea. Trebuia să duci viața care ți se potrivea. Cât despre
teatru – da, dacă i s-ar oferi scaunul judecății, s-ar pronunța de acolo ex
cathedra, spunând lumii ce este rău în ea și cum s-ar putea îndrepta.
Marlowe era magnific. Marlowe avea cusururile lui. La fel și noul rege sau
poate pretendent, William Shakespeare.
– Cine este, zici? Un comediant. Un simplu comediant.
Nicol nu mai era, dar rămăseseră câteva fețe cunoscute printre nerii
bolnavi după reprezentații, care se adunau în cârciuma și pe terenul de
popice de lângă teatru.
– Acum este cu Oamenii Lordului Strange, pare-mi-se. Harry al VI-lea este
a lui, da, și Scorpia, și Cocoșatul. De astea ș u sigur. La altele poate că doar
a contribuit.
– Actor? Nu cărturar? De cât mp joacă?
Dar cunoș nța lui – ucenic de copist, cu ceafa groasă și glas de măgar,
încă în schimbare – nu prea avea ce altceva să-i spună. Ben bănuia că nu-i
plăcuse niciodată de el, fiindcă într-o zi îi corectase greșelile de grama că
de față cu colegi de breaslă. Asta e, pe un copist ar trebui să-l ducă mai
mult capul. Din păcate, cel care încearcă să facă bine se alege doar cu
ocara. El nu voia decât să-l îndrepte.
Cât despre încercarea de a afla mai multe despre domnul Shakespeare,
Ben a descoperit că e treabă anevoioasă. Lucruri adunate după întrebări
puse în stânga și-n dreapta: Shakespeare, da, actor. Poate l-ai văzut în ceva.
În piesa lui, Harry al VI-lea, cred. Ba nu, parcă nu. Joacă în comedii. Nu,
roluri tragice. Am auzit că vine de la țară. Fiu de măcelar. Nu, a fost în
slujba unui avocat. Ba nu, dascăl de școală. Foarte tânăr. Mai tânăr decât
Marlowe. Nu, are treizeci de ani și mai bine… Ben a dat chiar și de un
palavragiu de crâșmă, care clipea și se smucea apucat de spasme și care în
schimbul unei halbe de bere i-a încredințat în cele din urmă adevărul
ascuns, pe care el îl cunoștea, și anume că Shakespeare nici nu era, de fapt,
autor de teatru și că piesele pe care își punea numele îi erau aduse la
teatru noaptea, înfășurate în mătase, cu stema unui nobil pe sigiliu. După
care s-a prăvălit într-o rână.
Bineînțeles că era cât se poate de adevărat, dar cu siguranță alunecos.
Chiar și după ce îl văzuse și îl admirase într-o piesă, și ținea minte că
admirase la el și alte lucruri, o prezență firească, rezervată, chiar și atunci
și-a dat seama că nu izbutește să-i vadă fața cu ochii minții. În farmecul lui
era ceva nelămurit. Și, când a pândit laolaltă cu alți împă miți ca el în fața
Teatrului Curtain ca să-i vadă pe actori ieșind, a descoperit că Shakespeare
tot trecuse pe lângă el până să prindă de veste cine era – și chiar și atunci,
ca să fie sigur, a trebuit să se mai uite o dată la silueta subțira că și
dreaptă, care înainta grăbită și solitară pe drum. Da, el era. Parcă era o
bășicuță din acelea care plutesc pe suprafața ochiului, asupra căreia
trebuia să te concentrezi ca să-ți dai seama că e acolo. Mereu acolo; parte
din ne.
Atunci, prima oară, Ben mai–mai s-o ia la fugă după el. Nu ș a prea bine
de ce, poate doar ca să-i spună: „Domnule Shakespeare, te pricepi. În
dumneata aud adevăratul sunet al poeziei. Și, spre deosebire de Marlowe,
este acea poezie care poate să picure de pe buzele muritorilor, ale
muritorilor de rând, nu ale unor eroi pe jumătate de bronz. Te pricepi și
dacă – mă rog, probabil că n-ar fi fost nimerit să adauge acolo, în stradă, că
era cazul să-și stăpânească un pic limbajul prea pompos și să-și țină în frâu
imaginația hoinară, înainte s-o ia razna de-a binelea. Nu, înainte de toate
voia să-i strângă mâna și să se declare admiratorul lui. Găsise în el un
exemplu chiar. Mai cu seamă fiindcă un fapt incontestabil despre acest nou
autor și magician – da, îi fermeca deopotrivă pe gură–cască și pe cei avizați
– era că nu trecuse prin universitate. Ben chiar închinase în tăcere un pahar
pentru asta târziu în noapte, singur, atunci când amin rile despre speranțe
și regrete îl năpădiseră, cutreierându-i mintea amețită de băutură ca niște
păianjeni într-o temniță. Și poate că mai era vorba despre ceva: ce poate să
facă el, nu pot face și eu? Dar gândul ăsta trebuia alungat, nu era loc de așa
ceva, când el trebuia să se scoale devreme ca să ridice un zid în Lad Lane.
Până la urmă, ne vom cunoaște totuși, și-a făgăduit. Era unul din acele
lucruri pe care le aduce viața; avea să vină, când soarta și voința aveau să-și
unească puterile. Nu tot așa s-a întâmplat și cu următorul lui pas, care nu
era menit de sus. A fost pur și simplu urmarea unei serii de hotărâri. A
hotărât să se însoare.
8
Vizita din vara asta a fost mai bună. Mai întâi că a fost mai lungă. Nu mai
colindau țara. Și erau lungi răgazuri în care Anne chiar reușea să se
încredințeze că nici nu era doar o vizită.
Așezată în fața lui la cină, pe când copiii stăteau cu farfuriile dinainte de-a
stânga și de-a dreapta lui – și cât de răbdător le îndura stropii de zeamă,
murdăria și mo urile –, izbutea să-și închipuie că prezența lui nu este o
excepție, ci un lucru obișnuit: o pagină ca altele o sută din carte. Dar, la
urma urmei, ea nu înțelegea nimic din cărți – statornicise o sarcină de
fiecare seară împreună cu Edmund, dar el încă o întrecea. Și, după purtarea
gingașă și iubitoare a lui Will din toată vara aceea, nu își înțelegea nici
propria concluzie: că soțul ei se schimba și că era pe cale să-l piardă.
Să-l piardă pe el sau să piardă una din bătăliile pentru el? O bătălie dată
cu cine sau cu ce? Nu-i simțea încă sărutări străine pe buze, nici nu vedea
forme absente în visările lui din fața focului arzând în cămin. Un sen ment
morbid, așa i-ar fi zis Bartholomew. Așa l-a numit și ea când s-a trezit
speriată din somn de dimineață și s-a uitat la fața bărbatului ei, care
dormea alături – convinsă, de-a dreptul convinsă că fața lui va arăta al el:
dis nsă, frumoasă, atrăgătoare, poate, însă nu așa cum o ș a. Dar n-a fost
așa. Atunci, unde să-l piardă?
În spațiul dintre cuvinte, printre rândurile pe care le scria în iatacul lor
după cină, ghemuit și aplecat peste cufărul care îi servea drept masă de
scris. În depărtarea care s-a deschis odată, atunci când au petrecut o seară
cu familia Sadler, iar Will, răspunzând la întrebarea nevinovată a lui
Hamnet Sadler despre obiceiul fumatului în Londra, a răspuns și apoi a
mers dincolo de răspuns.
– Și prăvălia aia de tutun nu este doar un loc unde cumperi, poți să te și
instruieș în arta fumatului. Focul de lemn de ienupăr arde tot mpul, așa
că poți să iei cleștele și să-ți aprinzi pipa, apoi să-ți în nzi picioarele, să stai
și să cugeți acolo ziua întreagă, poate. Am văzut bărbați ieșind de acolo
seara uscați și afumați ca niște scrumbii.
– Mă mir, căci pentru foarte mulți este scârbos, a intervenit Hamnet
Sadler, cu via lui curiozitate. Și te îmbată ca băutura?
– Eu, unul, nu pot să spun, fiindcă gustul fumului nu-mi este pe plac și mi
se face limba ca un tăciune. Dar, din ce aud și observ, are în el câte puțin
din toate felurile de beție, fără să se apropie de una anume sau să devină
foarte intensă; așa încât omul poate să se înfierbânte și să o ia razna de
parcă ar fi băut arac. Apoi mai este în el puțin vin de Malmsey, care îl face
pe om profund și filosof, încât se bate cu degetul pe nas, cu chef de vorbă:
ș u eu ce ș u; pe urmă un pic din dulceața vinului spaniol, după care omul
se face rumen la față ca un măr domnesc și e gata să te iubească, suflet
nobil, ți-am mai spus vreodată ce prieten extraordinar eș , ca nimeni altul,
uite aici, am să înfig spada asta în pântecul primului venit, care spune că nu
eș cel mai de treabă om din lume. Da, și mai este și cel amețit de cidru,
devenit așa de năbădăios, că sare la următoarea ta insultă înainte s-o fi
săvârșit pe prima; și mai la urmă, un strop de mied, din acela care îți lipește
pleoapele cântând și face o masă de stejar moale ca divanul aromitor al lui
Morfeu....
De la un punct, după cum a băgat de seamă Anne, Hamnet Sadler nu îl
mai urmărea. Era anevoie și pentru ea, dar încă de pe vremea când o curta
se obișnuise să se zorească pe urma carului de gânduri al lui Will și să sară
în el când putea. Sadler nu părea înciudat, dar parcă s-ar fi făcut curent în
încăpere sau focul zdravăn din cămin și-ar fi pierdut vioiciunea.
Judith Sadler nu părea să fi observat nimic. Pentru ea, însă, era de ajuns
doar să se pomenească de Londra – diferită, fascinantă, departe de griji ca
făcutul copiilor sau pierderea lor, care pe ea au istovit-o de-a binelea.
– Bine, dar el n-o să trăiască veșnic, îi zisese ea lui Anne nu demult, când
tata John se arăta peste măsură de capricios. E crud din partea mea s-o
spun, dar ăsta este adevărul. Te afli la locul potrivit, Anne Shakespeare. Cei
trei îngerași cresc sănătoși pe lângă ne. Ce vrei mai mult?
Așa era. A primit adevărul ca pe o împărtășanie: de nerefuzat, fără po ă
și fără gust.
El era și nu era acolo. A intrat în toate rolurile: cel al vieții în Stra ord, cel
de vecin și gospodar, admirând cocina nouă a soților Smart, clă nând din
cap la auzul veș i despre biata slujnicuță, care s-a dus cu rufele la râu iarna,
când apa era crescută, și s-a înecat. Se uita cu ea la cuibul mierlelor, clădit
în subsuoara unui trandafir cățărător, chiar sub fereastra iatacului. Părinții
creșteau al doilea rând de pui. Anne îi urmărise pe cei dintâi crescând,
umplând cuibul, apoi părăsindu-l. Will era cu ea în ziua când puii cei noi și-
au luat zborul prima oară – toți, în afară de unul. S-a ghemuit în căușul
căptușit cu puf, s-a ridicat apoi clă nându-se, s-a ghemuit la loc. De pe
acoperișul latrinei, părinții puiului scoteau mici cârâituri, parcă ciobeau o
tăbliță de ardezie.
– Ce o să se întâmple dacă n-o să zboare? a zis Anne. Or să-l părăsească?
– Toți zboară până la urmă, a liniș t-o Will.
– Și dacă nu zboară toți?
Anne și-a lipit obrazul de geamurile rombice.
– O să zboare el. Sau ea. Nu se poate ș ce este la vârsta asta.
Și puiul a zburat până la urmă. A făcut un salt disperat, a poposit pe o
rămurică a trandafirului, la câteva picioare mai jos, și apoi, cu trupul
zvâcnind de o dureroasă șovăială, s-a azvârlit în zbor către latrină. S-au
scuturat petale de trandafir. Stângaci, dolofan, pierzând înălțime, a ajuns
până la urmă.
– Ai văzut?
Părea mulțumit. Și s-a bucurat și ea, pentru că, la urma urmei, dacă nu
zbura, pasărea avea să moară. Dar a simțit o schimbare în siguranța lui. Toți
zboară, până la urmă… Înainte nu se resemna niciodată în fața
inevitabilului, care pe ea o îngrozea.
Târgușorul însuși se învăța cu noul Will. Se trăgea cu un pas înapoi și,
strângând dintr-un ochi, dădea aprobator din cap: da, așezându-l laolaltă
cu acei bărbați, care plecau să muncească, trimițând bani acasă și croind
planuri pentru un viitor care se apropia încet, dar sigur. Devenind unul
dintre cei lesne de recunoscut. Anne îl prefera, îi prefera pe cei de
necategorisit. Probabil că era nerealistă. Dar, fără doar și poate, crezuse
întotdeauna că, în privința lui Will, și acesta este un lucru îngăduit.
Acum locul mormanului de pietre îl luase o cu e. Un mic sipet cu
închizători din piele, adus din Londra. Când Will l-a deschis, ea nu s-a putut
stăpâni să nu adulmece: caraghios, dar înăuntru era aer de Londra.
– Încep să devin cunoscut, a spus. Îmi merit leafa. Nu mă îmbogățesc din
ea, Anne, dar pun bani deoparte și, dacă mă pot ridica să ajung acționar
într-o trupă, atunci – în fine, iei o parte din profitul fiecărei afaceri. Iar dacă
pot vinde o piesă a mea...
– Ah, sunt sigură că poți.
Nu se îndoia de el: nu în privința asta.
Cu a era pentru banii pe care îi punea deoparte. Cu ei aveau să-și ia o
casă a lor. Parcă își dorea ca ea să fie mai entuziasmată de cu e decât îi
dădea ghes inima. Ar fi trebuit, poate, să o zgâlțâie încântată sau să-și
plimbe mâinile prin monede. Ca un avar din piesele de teatru.
– Mă bucur, a spus ea, căci parcă mai trebuia spus ceva.
Gilbert se descurca și el bine la Londra. Will aducea de la meșterul lui din
St Bride’s un raport amănunțit. Tatăl lui l-a ascultat cu evlavie, izbu nd
chiar să stea locului de la un cap la altul; lucru rar acum, când se foia
neliniș t de colo până colo mai toată ziua; zvâcnea din picior sau bătea cu
talpa în podea, se apleca deodată să culeagă ațe sau firimituri de pe jos și
apoi, bombănind, bătea drumul să le arunce la gunoi.
– Și tu, Will? a întrebat Joan. Acum, că eș cu adevărat actor de Londra,
crezi că ai să joci la Curte curând? Se zice că Reginei îi plac piesele de
teatru. Când mă gândesc ca Will al nostru să joace în fața Reginei! Sau, stai,
nu cumva numai Oamenii Reginei joacă?
Tatăl lui n-a mai rămas să asculte și asta. Nu putea. Erau lucruri fără rost,
care se cereau făcute.
– Nu, oricare companie poate fi chemată la Curte, dacă po ește ea, a
răspuns Will.
Anne s-a uitat la fața lui când bătrânul a ieșit mormăind din încăpere. N-a
văzut chiar o schimbare; parcă era o apă în care s-a oglindit scurt o umbră.
Joan era zglobie și veselă și punea întruna întrebări pe care poate că s-ar
fi cuvenit să le pună Anne. Dar mai târziu, în bucătărie, i s-au înnegurat
ochii și a prins-o pe Anne de braț.
– Mustră-mă pentru nerozie, a zis o ând, cu ochii închiși, dar să nu mă
părăseș , da? Nu încă.
Ea a zâmbit, fără să-i vină câtuși de puțin să zâmbească.
– Unde să mă duc?
– Păi, tu și Will plănuiți să aveți casa voastră, nu-i așa? Nu, el nu a spus
nimic. Așa am soco t eu doar. Ați fi nebuni să nu vreți. Numai n-o faceți
încă! Atunci eu voi avea toată atenția, iar ăș a doi au deja prea mult loc
pentru atenție. Domnul să le dea sănătate, eu îi iubesc, dar…
Joan a luat o cupă de vin tare din tava pe care o pregăteau, a golit-o, a
șters-o, totul într-o clipită. Anne bănuia că făcea treaba asta cam des: nu
prea des, dar îndeajuns.
– Ar fi trebuit să fie rege și regină sau ceva asemănător, ș i. Nicio altă
îndeletnicire mai prejos decât aceea de rege, cu toate îndatoririle ei
însemnate și faptele mărețe, nu ar ajunge ca să-i dea tatei de lucru. Iar cea
de regină i-ar oferi mamei prilejul trebuincios de a se arăta bună, bună,
bună.
Joan a scos de la brâu o bomboană care să ascundă mirosul de vin și a
vârât-o în gură.
– Nu te pot face să rămâi, ș u. Dar, dacă pleci tu, va trebui să mă grăbesc
să mă mărit, iar eu încă nu am găsit niciun bărbat la care să țin.
– Nu trebuie să te grăbeș , a zis Anne, neș ind nici ea de ce s-a oțărât
așa, de parcă ar fi mușcat dintr-un cățel de usturoi.
Cu patru zile înainte să vină sorocul întoarcerii, Susannah a intrat pe
vârfuri la ei în iatac, le-a cerut iertare pentru deranj și a apucat să spună că
se simte ciudat înainte să-i vină rău și să leșine.
– Febra e de la friguri. E o vreme aducătoare de boli, zău așa. Suflul nu
este încurajator. Dar asudă zdravăn, asta e bine.
’
Felcerul își schimba părerea de la un minut la altul. La dracu’, și-a zis Will,
ar fi mpul să aibă și ei un doctor mai bun în locul ăsta amărât…
– Locul a fost destul de bun ca să te creștem pe ne, a ripostat tatăl lui.
Doamne, și-a zis Anne, au să se pornească acum, când Susannah trage să
moară între ei. Gândul acesta a crescut în mintea ei ca apa cloco nd în
cra ță, dând pe răscoale. Will i-a auzit vaietul înăbușit, a văzut, a înțeles.
Cum stăteau la căpătâiul ei, a prins-o de mână și a început să-i dea
răspunsuri atente și respectuoase tatălui său, care aproape că nu ieșea din
camera bolnavei. Joan avea dreptate, pentru abnegația lui era nevoie de un
regat. Dar era sincer atașat de nepoții lui, voia să stea și el de veghe
noaptea și parcă îi făcea bine copilei cu tandrețea lui greoaie, cu șoaptele
dogite: „Hai, ține-te tare, mielușica mea, că în curând ai să zburzi din nou.“
Pentru Anne, nu era nici mp, nici loc de altceva decât de dragoste și
teamă, care îi mențineau concentrarea perfect trează. Somnul era unul
dintre numeroasele lucruri neînsemnate, pe lângă paloarea asta, pe lângă
șuvițele de pe frunte, lipicioase de sudoare, sau acest mic scâncet sfios, pe
care Susannah îl scotea, trezindu-se rușinată și uimită.
Apoi febra a cedat. Fata s-a ridicat în capul oaselor și și-a băut întăritorul
în felul ei de mică prințesă, cu o palmă ridicată ca să prindă picăturile
scurse. Will a strâns-o în brațe, apoi și Anne; după care s-au îmbrățișat în
trei. Susannah abia dacă părea puțin indispusă.
– Dormi acum, iubito! a îndemnat-o Will.
– Nu, s-a împotrivit Anne, pentru că nu avea nevoie și pentru că acum
nimic altceva nu conta.
Dar, cum nu conta nimic, s-a în ns pe podea, lângă patul ei, și s-a adâncit
într-un întuneric binefăcător. Când s-a trezit, lumina se schimbase,
Susannah tocmai se deștepta flămândă din piroteală, iar socrul ei îi ședea
la căpătâi.
– Ți-e foame, așa-i? Lasă că-ți dăm cea mai bună cărniță de pasăre,
păpușica mea, dar la început doar un pic, fiindcă cred că stomacul tău este
încă firav. Măicuța doarme lângă ne, suflețelule, iar tatăl tău doar ce a
coborât la cișmea să-și dea cu apă pe față, că a stat de veghe ceasuri lungi.
Da, se întoarce acum, suflețelule. Nu-ți fie teamă, e aici și n-o să mai plece
de lângă ne.
Anne simțea încă o ușurare prea adâncă și covârșitoare ca să mai pună
altceva la suflet. Când s-a ridicat, și-a zis: „Spune și el așa, ca să mângâie un
copilaș bolnav. Atâta tot. Nu se va folosi de asta.“
Nici când Will a revenit, cu părul ud și privirea istovită, fără tăgadă fericit,
iar tata John și-a înclinat capul spre el, cu privirea aceea scăpărătoare în
ochi, lui Anne tot nu i-a venit să creadă că o să-i dea mai departe:
– Tocmai îi spuneam garofiței noastre că nu are de ce să se teamă. Tatăl
ei este aici și aici o să rămână, nu?
A zâmbit către Susannah, zgâlțâit de un spasm, și i-a netezit păturica.
Î
– Îl întrebam și pe doctorul acela și mi-a dat și el dreptate, că nu-i face
bine copilului să fie veșnic fără unul din părinți și să se întrebe când o să-l
mai vadă; că asta îi zdruncină sănătatea și îl face galeș și bolnăvicios.
Și Will n-a sărit ca ars. N-a sărit ca ars, nici măcar nu a pufnit pe nări, nici
nu a încleștat pumnul, în vreme ce tatăl lui tot repeta vorbele acelea, le
răsucea, îi dădea înainte folosindu-se de boala copilului ca de o armă
meșteșugită, lovind când de-a latul, când cu tăișul, ca să-l înfrângă. Poate
că simțea și el la fel ca ea și ușurarea îl făcea invulnerabil. Dar Anne se
îndoia și de aceea nutrea convingerea mută – ca un oaspete binecrescut și
discret – că era pe cale să-l piardă.
Mult mai târziu, când își strângea bocceaua ca să pornească înapoi spre
Londra, Will s-a întrebat de ce și a cântărit concluziile.
De ce? Fiindcă, dacă putea îndura asta din partea tatălui său – iar ea ș a
că el cunoaște secretul de a-l răni mai adânc decât s-ar fi priceput sau ar fi
vrut ea să se priceapă vreodată –, atunci, musai că tăinuia el în suflet o
recompensă însemnată. Parcă exista undeva un alt sipet în care își păstra
mulțumirea, la adăpost și de nea ns; mulțumire sau bucurie, nu avea de
unde ș . Ceva îl răsplătea pentru toate astea – sau cineva. Și Anne credea
că orice ceva începe cu un cineva.
Dar, de fapt, nu ș a ce să creadă. Adevărul este că, dacă ai fi întrebat-o
care era lucrul cel mai verosimil, ar fi răspuns: acela că, adâncită în somn,
fac să treacă orele unei după-amiezi de vară la ferma Hewlands și din clipă
în clipă am să mă trezesc în iatacul meu, auzindu-l pe Bartholomew cum
sparge lemne afară – să mă trezesc fecioară, cu șapte ani înapoi, la lumea
adevărată, înainte de acest vis lung și doldora de întâmplări.
Londra îl înghite din nou pe Will, care intră de bunăvoie în gușa ei și de-
acolo în mațele bătrâne și încăpătoare. Aici nu poate să gândească, adică
poate înlocui gândurile cu altele o mie, la nevoie. Merge în Blackfriars să
scotocească prin șpalturi și să-i ducă lui Richard veș de acasă. Nu sunt
veș bune: bătrânul domn Field s-a șubrezit de tot. Mintea i-o ia razna, iar
la biserică a dat să se dezbrace în câteva rânduri, crezându-se parcă la ora
de culcare.
– Of, Doamne! exclamă Richard mai mult a lehamite decât de spaimă.
La etaj, moștenitorul nou-născut țipă din toți rărunchii. Richard a trecut
de pragul acela; generația nouă este acum temeiul îngrijorărilor.
– Păi, nu pot să mă duc acolo, sigur nu în trimestrul ăsta, dacă nu vreau
să se aleagă praful de toată afacerea.
Are și teama asta permanentă de catastrofe. Dacă prețurile rămân ca
acum, poate foarte bine să dea foc la prăvălie și tot așa. Până una-alta,
arată destul de prosper.
– De când cu copilașul, Jacqueline ține o cură cu oțet. Încearcă să-și
recapete silueta. După părerea mea, oțetul i-a afectat și dispoziția, adaugă
el mai încet. Ai văzut ul mul Ariosto părit?
– Nu, pot să-l împrumut?
– Numai să nu-l pătezi. Doamne, ce veș ! Vreau să cred, totuși, că mama
poate să-l stăpânească, nu-i așa?
De bună seamă, nu e o întrebare la care așteaptă răspuns.
La plecare, Will trece pe lângă Jacqueline, care stă de vorbă cu o vecină
franțuzoaică; stau aproape una de cealaltă, atente, ținându-se ușor de
mână. Glasurile sună ca un oboi împle ndu-și mbrul cu un flaut.
Exo smul lor îl încântă și îl îndurerează; vrea să zăbovească acolo cum
zăbovește limba peste crăpătura de pe buză, răscolind și zgândărind.
Întregul Shoreditch zumzăie de zvonul unei încăierări mortale, petrecute
în stradă: săbii trase, sudălmi, sângele împroșcând caldarâmul. Nimic foarte
neobișnuit în mahalaua aceea – până ce aude ros ndu-se numele lui
Marlowe.
– Ce e? N-a pățit nimic, îl liniștește Nashe.
Will îl găsește într-un târziu la „Sirena“, aproape ascuns după un zid de
cărți și hâr i, trăgând de o carafă cu bere slabă.
– Mă rog, doar că e în arest la Newgate. Dar e o formalitate, o să-i
hotărască o cauțiune. El a fost un părtaș nevinovat. Adică un părtaș atât de
nevinovat cât poate să fie prietenul Kit. Fă-mi cinste cu ceva de băut și îți
povestesc. Îți povestesc și fără băutură, dar n-o să fie o poveste
spumoasă…
Așa, carevasăzică, au fost trei inși la mijloc. Pe unul îl chema Bradley și e
fiul unui hangiu. Bradley l-a acostat pe Marlowe pe stradă – nici mai mult,
nici mai puțin decât în Hog Lane 7 – din pricina unei datorii. S-au scos
săbiile; părerea generală este că Bradley a fost primul. (Dar nici lui Marlowe
nu i-ar trebui mult să îl imite, cugetă Will.) Chiar când ei doi dădeau să se
ciopârțească, iaca vine și Thomas Watson, prieten bun cu Marlowe, tot
poet și el. Watson a protestat sau s-a băgat între ei, sau chiar a scos și el
sabia – mărturiile par să se contrazică –, și de îndată jupân Bradley,
năbădăios, s-a năpus t la el. Watson s-a apărat, dar atât de bine, că sabia i-
a pătruns mai bine de un lat de palmă în pieptul lui Bradley și l-a omorât.
Prin urmare, arest pentru amândoi.
– Kit o să iasă pe cauțiune, cum îți zic, sunt aproape sigur că o să fie
achitat, căci nu de la lovitura lui i s-a tras ăluia moartea, ci de la a lui
Watson, care însă era în legi mă apărare și fără îndoială va fi iertat, dacă
nu-l doboară lingoarea în temniță.
– Și totul din pricina unei datorii? se miră Will. Acum este plă tă cu vârf
și îndesat. Nu sunt legi care să pedepsească portul de săbii ascuțite, sper.
Cere de băut, căci simte că are nevoie.
– Și nici ieșirile de furie ale oamenilor.
Nashe se gâdilă sub bărbie cu pana de scris, uitându-se la Will cu priviri
scânteietoare și sub le.
– Și poate te întrebi și tu, ca și mine, cu cine se luptă, de fapt, Kit
Marlowe când face asemenea lucruri? Cu el însuși? Cu Dumnezeu? Celui
dintâi i se închină cu ardoare, celui de-al doilea, mai deloc, așa cum
Î
bănuiesc că te-ai încredințat – nepotrivită vorbă! În ceea ce mă privește, aș
prefera ca oamenii să nu vorbească niciodată despre preferințele lor la pat
și nici despre credință, dar Kit ai zice că vrea să le fluture pe amândouă pe
sub nasul întregii lumi.
Nashe cla nă din cap:
– Încăierare și măcel, sânge și moarte în porcăria de uliță a porcului. Ce
mai tablou!
Da, Will și-l închipuie, brutal și sfidător sub soarele după-amiezii. Dacă ar
fi să se zugrăvească și pe el în tablou, s-ar strecura în fundalul obscur.
Rătăcind la marginea vieții, acolo unde nu poți fi bine deslușit. Dar hai să
scoatem adevărul la lumină, Will: ți-a săltat inima și s-a smucit în piept
numai când ți-a ajuns prima oară la urechi cuvântul „moarte“, alături de
numele lui Kit Marlowe. Stra ord și Londra, aceste două extreme
imposibile și ireconciliabile, se întâlnesc cel puțin în acest punct. Will ș e în
amândouă ce înseamnă să doreș moartea unui om.
Dar el nu este asemenea niciunuia din ei. Nici făptuitor de lucruri
îndrăznețe, nici aprig spadasin al vieții. Are, în schimb, această armă, pe
care, ca să biruie, trebuie doar s-o ridice de jos, nespus de ușoară, cu vârful
ascuțit și sigur, încât poate ține în cumpănă lumea întreagă: pana lui.
9
Sorții (1592)
– Cocoșatul ăsta crezi că e și beteag de picioare? întreabă Burbage. Cum
ar fi dacă aș șchiopăta sau asta l-ar face prea demn de milă?
– Încrede-te din nou în mine! îl îndeamnă Will, urmărindu-l. Nu, aș zice
că fără șchiopătat. Mi-l închipui mișcându-se repede. Cu vigoare în pas, așa
cum orbul are glas puternic. Ia aminte, nu vrem deloc să stârnească milă.
– Nu? Nici măcar în scena fantomelor? „Sunt disperat. Nu-i om să mă
iubească.“
– Bine, bine, rostește-o așa. Ai învățat până aici?
– Am învățat tot rolul, oricât de greu m-ai pus la încercare.
Burbage se duce și dă cep la butoi. E nevoie de multe halbe de bere ca să
le ajungă cât țin repe țiile, începute la cântatul cocoșului ca să profite de
lumină. Căscând, sufleurul îi în nde o cană.
– Niciodată n-am tocit la un rol așa de-al dracului de lung. Dar e mai ușor
de ținut minte decât un personaj de-al lui Marlowe. Cocoșatul tău este
mult mai – în fine, este el însuși, nu doar un număr de versuri. Fiindcă veni
vorba, vezi că accentele nu cad regulat acolo.
– Și în altă parte. Așa că vreau. În Marlowe există prea multe…
Se oprește. Burbage, îndesat, roșcovan, cu fața rotundă și puhavă, îi
aruncă o privire strâmbă și uluită.
– Nu vreau regularitate. Nu ca căitul de ceasornic. Supune-l, ca înainte.
E un accent în plus la sfârșit, pe „eu“. Vocea coboară când ajungi la el. Aici
stă trista mărturisire a lui Richard. „Eu“ sunt aproape nimic.
– Fără compă mire, totuși? Fiindcă asta m-a îmboldit să primesc rolul,
Will: faptul că nu este un simplu fanfaron în s lul lui Tamerlan, cățărat pe
un morman de cadavre. Tot ce face este o căloșie, dar el nu e călos pe
de-a-ntregul.
Will își aduce aminte cum a protestat odinioară, stând pe lângă mamă-sa.
Suntem, de bună seamă, suma faptelor noastre.
– Cred că am putea simți împreună cu el și pentru el, dar nu cu acea milă
care ne așază deasupra lui. Nu privindu-l de sus. Mai degrabă ca și când ne-
am privi ca în oglindă.
Burbage își șterge barba.
–Cerul îmi e martor, am și eu păcatele mele, dar...
– Ascultă, râde Will, dacă ar fi să fim căloși, ce fel de căloși am prefera
să fim? Slabi și șovăielnici sau unii înfricoșători, cloco nd de viață și de
neastâmpăr? Și oare câteodată în viață n-am năzuit la prea mult, chiar dacă
nu până la crimă sau la tronuri regeș ?
Umple o carafă pe jumătate; buna dispoziție îl părăsește.
– Oare n-am făcut și eu la fel cu piesa asta? N-am năzuit prea departe?
– Așa crezi? Eu nu, îl liniștește Burbage. Nu mi-aș pune în joc reputația,
dacă aș crede că va fi un eșec. Ce ai înjghebat cu Harry al VI-lea a fost
foarte bine, dar cronica aceea încărcată nu aspiră la mai mult. Și să
putrezesc dacă-mi aduc aminte, dintre ducii ăia, care ce făcea în jumate din
piesă. Nu, eu asta caut: să-mi scrie cineva un personaj care cugetă, minte și
sângerează și pe care să nu-l uiți după ce ai lăsat cartea jos sau ai ieșit din
teatru, să-ți răsară în minte, să-l judeci și să te gândeș la el ca la un om pe
care îl cunoș de destulă vreme ca să stai la un pahar cu el.
– Ar trebui să-l compă mim mai mult pe măsură ce devine mai rău, zice
Will șovăind. Are vreo noimă ce spun?
– Da, dacă ne concentrăm asupra lui. Mai ușor cu paginile de istorie.
– Eu am încercat s-o las mai ușor. Mă tem chiar că faptele istorice s-au
dus pe apa sâmbetei.
– Acolo unde le e locul.
Will zâmbește silit. Nu poate să nu scotocească prin cronicile și
compendiile pe care le-a adunat din atelierul lui Field sau de altundeva, iar
câteodată se visează de parcă ar fi aievea, ci nd file pline de miez, și mai că
îi vine să plângă când ele se risipesc, la trezire; totuși, când se apucă de
scris, ar vrea le ignore ca pe niște cerșetori plângăreți și insistenți. Acolo
trebuie să fie lăsat în pace.
Burbage aranjează umplutura cocoașei.
– Ches a asta alunecă întruna. Când sosesc costumele, ar fi cel mai bine
să fie cusută de căptușeală. Deci intră pe scenă și ține un solilocviu despre
iarna vrajbei sau face o confesiune?
– Confesează-te, ia-ne ca martori, suntem toți oameni. Plimbă-te pe
scenă și fă-ne părtași la tainele tale, așa. Măsura versurilor este din nou
neregulată, ș u, asta a fost intenția. Urmărește-o pur și simplu: accentul îți
va da sensul cuvintelor. Cade apăsat pe prima silabă a lui vară, fiindcă el îl
rostește în batjocură. Acum zburdă ușor peste de-acest și apoi lasă-te cu
greutate pe York – da, te face să zâmbeș , ca o felie de brânză tare.
– Înțeleg ce vrei. Un ritm alunecos. Crezi că lui Alleyn i-ar ieși?
– Niciodată.
Alleyn este marele rival de scenă al lui Burbage, impozant, cu picioare
magnifice. Dar, după Will, Burbage este de două ori mai înzestrat datorită
prezenței lui sau, mai degrabă, datorită lipsei prezenței. Când pășește pe
scenă, Burbage se leapădă de propria ființă, cum își leapădă șarpele pielea
veche. Cam la fel cum a început Will, până la urmă, să scrie serios și numai
pentru scenă. Constată că îi iese cel mai bine dacă scrie luându-se aproape
prin surprindere: trage-te ușurel lângă masă și apucă-te să faci însemnări în
picioare, nu te așeza pătruns de nobilul act al creației. Pleacă enervat,
îndepărtează-te, apoi năpustește-te iar, fiind pe jumătate atent la o ceartă
izbucnită cu un cat mai jos sau la un crâmpei de cântec venind din stradă.
Fii părtaș la ceartă, fii o notă din cântecul acela, strecoară-te în urzeala
scrisului și nu contează unde te poartă, câtă vreme te ține departe de ființa
ta.
Iată marea și neasemuita descoperire: un loc unde poate să intre și să nu
mai fie.
Fără ore fixe, fiindcă și asta ar fi o stavilă (acum mă aștern la scris), dar
lucrează mult și din greu, nu stă niciodată departe de hâr ile lui. Le
observă și bărbierul.
– O comedie sprințară, asta ar trebui să le dai. Nu regii ăș a tragici.
Înveselește-i! Căci Richard ăla al tău era un călos aparte. Sau așa se zice.
Mai degrabă o amestecătură, ca noi toți, poate, dacă e să spunem
adevărul.
– Da, dar care adevăr?
– Straniu, unii bărbați își pierd părul de la tâmple, alții, pe cel din creștet.
Al tău este des ca stuful la ceafă, ia uite! Adevărul, ei bine, asta e ceva ce
arată frumos sau urât, după cum îl piepteni. Ai dori să parfumăm barba?
Dumneata ș i cel mai bine. Cât despre părul alb, când se ivește poți să-i
urezi bun venit, fiindcă nu cade.
– Prin urmare nu există o soluție fericită? întreabă Will. Ca să păstrezi și
părul, și culoarea?
– Și, dacă există, nu se întâmplă pe lumea asta. Uite, regina, de pildă,
este pleșuvă ca un ou de ani întregi. Coroana nu îți salvează creștetul, cum
s-ar zice. Dar m-aș pune oare în locul ei? Ba bine că nu, într-o clipită!
Burbage și Heminges se încruntă la discursul lui Brakenbury.
„N-au prinții alte glorii decât herbul.
Pe dinafară slavă – caznă-n piept.
Pentru plăceri pe care nu le gustă,
Will se duce să-l vadă pe Gilbert. Își face, iubitor, datoria, dar este
plic sit. În bucătărie, deasupra, un neguțător italian a venit la stăpânul lui
Gilbert și deplânge îndelung și în vorbe frumos cluite pierderea pe mare a
unui transport de țesături de preț. Le văd, le văd în vis cum se scufundă
adânc, tot mai adânc. Will se gândește la piesă, la Richard al lui, ca un iubit
ce tăinuiește un mic gând: se gândește la visul lui Clarence. Epave mii și mii
parcă vedeam; Și mii de oameni ciuguliți de peș .
– Zău, îți spun, Will, încă o recoltă proastă și s-a isprăvit cu noi.
În gve unii odihneau…
Acasă, dormind, înecându-se în vis, este trezit de glasul străjii, ves nd ora
– sau este cineva care strigă „crimă, crimă“? Sau poate un fante care, în
glumă, își plimbă vârful spadei pe sub podeaua încăperilor clădite pe
proptele de deasupra străzii? Ah, să fii un ștrengar vesel, să iei toată lumea
în piept, un Richard neostoit. Își amintește deodată cum Wilson, dușmanul
lui din rândul Oamenilor Reginei, a mormăit într-o zi: „Ah, Shakespeare și
figurile lui grațioase.“ Măcar dacă ne-am cunoaște unul pe altul. „Și lasă-mi
lumea să o cotropesc“, cum zice Richard. Și, întorcându-se acasă de la
teatru cu mintea plină de forme ce imită înșiruirea de ferestre luminate, își
închipuie că toată lumea din oraș, din lumea largă, e lovită de boală și se
s nge. Sunt morți cu toții. Acum ai putea să pătrunzi peste tot, să
răscoleș , să cunoș viețile tuturor. Și pe câți, la drept vorbind, ai ajunge
să-i compă meș ?
– Face toate astea, spune Will, privind peste costumul lui Burbage,
pentru că poate. Are o minte care plăsmuiește și se avântă pe urmele ei.
Așa este lumea făcută. Ce anume am născocit vreodată noi, oamenii, și ne-
am sfiit să punem în fapt? Mașini de tortură. N-a fost vreuna la care mintea
omului să se împotrivească, să-și zică: „Am gândit-o, dar nu cutez s-o
făuresc sau să mă slujesc de ea.“ Dă frâu liber ins nctului criminal, dragul
meu Rick. „Am să ascund cadavrul pe-aicea, pe undeva.“
– Ritmul e regulat, iată că ucigașii tăi au elocință în vers.
Burbage frunzărește pentru ul ma oară, agitat, paginile boțite pe care
este scris textul lui, apoi își face de lucru cu peruca.
– Să ș i că n-au să-ți aplaude parada de fantome, Will.
– Cine?
– Cei din tagma cri cilor cu pretenții. Dintre aceia care să-ți conteste
erudiția, să se plângă că versurile tale generoase sunt prea împodobite, să
strige „Echilibru, domnule, decență, ia exemplu de la an ci!“
– Atunci, am să accept aplauzele celorlalți. Tu nu?
Burbage râde zgomotos și îl bate prietenește cu palma.
– Richard al tău este însuși diavolul și tare îl iubesc.
Dar este viu? se întreabă Will. Atâta doar. La prima reprezentație cu
Richard al III-lea, lucrarea lui, de care este mândru, rușinat, exasperat, Will
îl joacă pe regele Edward, unul din rolurile lui obișnuite – plin de noblețe,
dar cam nevrednic, retrăgându-se curând în umbră în fața vitalității
demonicului Cocoșat. Să fie viu, doar asta contează, viu ca oamenii ăș a
din public, care sparg nuci și aruncă priviri peste umăr, urâți, frumoși,
nenumărați. Nu stau cu gura căscată ca la piesele lui Marlowe, ci privesc de
parcă ar fi la ei acasă, uitând unde sunt, pe marginea patului, abia treziți
din somn, ei înșiși.
Richard – regele lui, piesa lui, personajul lui – este un triumf. Spectatorii
râd, lăcrimează și strigă; freamătă odată cu povestea, până la finalul
precipitat. Fac ce i-a făcut și lui emoția când l-a străbătut, dar acum este
doar un ciudat ecou s ns al unei senzații.
– Aha, i-am luat pe sus, Doamne, am biruit! Ce zici? strigă Burbage după
aceea.
Cocoașa i se desprinde, bate din palmele uriașe. Will tremură și se
gândește… ei bine, se gândește la următoarea piesă. Îl bate pe spate pe
Burbage – și, cu toate că Burbage este, fără îndoială, voinic și trupeș, acum
pare ceva mai puțin real; și ceva mai împuținat. Primul indiciu că vraja
subțiază lumea. Că este un preț de plă t.
Spre casă, deci. S-a învățat de-acum cu călătoriile – ore lungi în șa,
drumuri pline de noroi sau de praf, unde nu ai voie să-ți pierzi răbdarea,
tovarășii printre care te nimereș și cum faci să-i descoperi pe cei care vor
fi suportabili sau primejdioși. Undeva de-a lungul drumului îl lasă în urmă
pe Will de la Londra și devine cel din Stra ord. Cum ar fi un stâlp de pe
marginea drumului sau o piatră, ca să însemneze locul. N-ar trebui să
gândească așa. Sună a despărțire, a ruptură, iar el nu vrea să creadă așa
ceva. Oricum, călătoria e o binevenită lecție de umilință. Pe drum este, ca
toți ceilalți, la cheremul hangiilor, poate chiar al tâlharilor, mai ales acum,
că straiele îl cam dau de gol că începe să prindă cheag. În locul de unde
vine – adică la Londra – este pe cale să-și facă un nume, adică să devină o
figură publică într-o oarece măsură. O persoană care atrage an pa e,
invidie, ură chiar.
Cât s-a ferit de asta! Niciodată, își zicea, nu mă voi putea deprinde cu așa
ceva. Când a auzit întâia oară de atacul unui confrate poet la adresa lui, și-a
simțit sinele lăuntric făcând un salt înapoi prin aer, înalt, ca o pisică a nsă
fără veste, scuipând și arcuindu-se.
Nashe, cel de la care a aflat, l-a liniș t:
– A, nu eș tu singurul. S-a luat și de Marlowe. Și de subsemnatul, care
m-am considerat întotdeauna prietenul lui Robert Greene, de când eram la
Cambridge. Dar ce să-i faci? Suntem în ochii publicului, prietene, tu pe
scenă, eu prin părituri. (Nashe este acum autor prolific de pamflete și
sa re; orice e neobișnuit, tăios și provocator este, probabil, scris de el.) Toți
suntem posibile ținte.
– Nu mă bucur nici de răul celorlalți, dar, da, sunt și eu om, lacrimile cele
mai amare le vărs pentru suferințele mele și mă jignește ce spune despre
mine. L-am întâlnit vreodată măcar, ca să mă poată ponegri de parcă m-ar
cunoaște? Am ci t câteva din poveș le lui de dragoste, dar de omul în sine
nu-mi aduc aminte. S-ar putea să fi fost împreună într-o adunare mai mare.
Dacă-l vezi, ți-l aminteș . Barbă roșie, ascuțită și păr roșu, țuguiat și el, în
chipul cel mai curios. Oricum îi pui capul pe umeri, arată la fel. Dar nu prea
este cu pu nță să vă fi nimerit împreună în ul ma vreme. Ei, la început și
Greene și-a dat în pe c, să ș i, cât mai mulți de-alde Marlowe la un loc –
jocuri de noroc, desfrâu, băutură. I se păreau curiozități picante, toți
pezevenghii și târfele alea, iar în cele din urmă ei i-au înrâurit gusturile ca
unuia care mănâncă în fiecare zi doar muștar iute și ridichi. Și scrie tot
mpul, încă din vremea universității, în toate formele și s lurile – scrie ca
să-și câș ge pâinea. Așa că rareori vorbește – cum să zic – cu măsură.
Actorii sunt o tagmă vulgară și obraznică, asta l-a auzit Nashe pe Robert
Greene zicând sus și tare, și este o rușine atunci când un domn trebuie să
se coboare ca să scrie pentru priceperea lor, dar cel puțin o face ca un
domn. Și iată că vine un amărât de actor ca acest Shakespeare și le ia din
mână meșteșugul întocmirii pieselor de teatru, le copiază s lul, le imită
metodele, culegând aplauzele pentru victoriile lui de mâna a doua.
Așa i s-a poves t lui Will din mai multe părți. Lucrurile rele care se spun
despre ne nu sunt date uitării niciodată; sunt ca niște scrisori căzute pe
jos, pe care oamenii abia așteaptă să le ridice și să le trimită unde trebuie.
L-a zgândărit; îl zgândăre și acum amin rea, pe când străbate călare
drumul de Oxford, ascultând doar cu o ureche la bătrânul guraliv de lângă
el, care își reînvie anecdo c nerețea, acea aventură ștrengărească, așa
cum se înfățișează întotdeauna nerețea bătrânilor.
În esență, Greene a spus așa: „N-ar trebui să fii aici, făcând ceea ce faci.
Eș omul nepotrivit la locul nepotrivit și faci lucruri nepotrivite.“ Iată ce îi
ciocănea în tâmple când se gândea la el; răpăia de parcă adeverea ceva.
Nashe îi găsea scuze și lăsa lucrurile de pe o zi pe alta. Marlowe, dacă ar
fi ș ut despre așa ceva, ori ar fi râs, ori ar fi pus mâna pe sabie. Will, în
schimb, s-a dus să stea de vorbă cu Greene.
De ce? Când cugetă la asta, simte cum îl furnică țeasta de rușine și
lehamite, dar fapt este că a pornit-o pe ulicioara aceea din Dowgate, prin
duhoarea de pe chei, zicându-și: „Am să-l fac să mă placă, să mă iubească.
Cea mai mare înfrângere dintre toate.“
Se tot gândea la Jacqueline Vautrollier – așa cum era atunci – și la
invitația aceea simplă, în mijlocul plantelor nevinovate, ce stăteau să
înflorească. Ispita: nu trebuia, totuși, nu-i așa, să ducă la o as el de mizerie,
cu pereți scorojiți și căpățâni de pește. Greene își lăsase nevasta după ce îi
tocase toți banii, povestea Nashe, și se instalase cu o amantă, Em Ball, sora
ves tului hoț Taie-Bile, despre care se zvonea că făcea pe garda de corp a
lui Greene, apărându-l de confrații scriitori pe care îi insulta. Din legătura
lor a rezultat un băiețel pe nume Fortunatus – zi-i mai bine Nefortunatus, a
sugerat Nashe, care iubește cuvintele mai mult decât orice pe lumea asta.
Totul era atât de ireal. Taie-Bile. Încăperea sordidă, aflată deasupra unei
cizmării, în care Greene l-a primit puțind a vin și a mațe putrede, îmbrăcat
în rămășițele unor veșminte cândva bune – dar fără ciorapi, arătând
nepăsător, între pantaloni și pantofi, niște țurloaie goale și descărnate. Și
moțul ăla roșu și încâlcit din creștet și barbă. Pe roșcovani nu-i prinde nici
suferința, nici sărăcia. Ochii spălăciți ai lui Greene arătau de parcă îi fusese
râcâită carnea ca să lase să se vadă găurile din ființa, din viața, din sufletul
lui. În încăpere nu se găseau decât două scaune fără spătar, o s clă și multe
hâr i. Greene scria, scria de-a curmezișul pe dosul unor documente și
înscrisuri. N-a părut mirat să-l vadă pe Will.
– Nu pot să-ți ofer nimic și nici n-aș face-o, firește.
Aruncă o privire la straiele lui Will:
– Nevoile mele sunt mai adânci, sunt de-a dreptul adâncit în nevoi.
Will s-a ferit de răsuflarea lui.
– Iertare pentru miasma ucigătoare: mă prăpădesc, înțelegi.
Will s-a uitat nepu ncios în jur.
– Nu, nu de foame. Am de mâncare. Gazda mea are o slăbiciune pentru
mine și îmi tot aduce supă și tocană. Dar nu rămâne nimic înăuntru, nu se
așază pic de carne, de unde și convingerea mea îndreptățită că moartea îmi
trage deja clopotele. Dar asta nu trebuie să te oprească, dă-i bătaie, la
urma urmei, eș Shakespeare și nutreș față de mine o dușmănie
temeinică. Te-am văzut jucând. Ne-am întâlnit odată la Henslowe acasă,
dar nu m-ai băgat în seamă, erai prea ocupat să asculți lingușelile unuia.
Domnul Shakespeare, dragul de el. Vezi? Le pun pe toate la grămadă, ca să
poți să loveș și să isprăvim, că am multe de făcut. O piesă, printre altele,
da, îmi încerc și eu norocul, deși mă întreb cu ce sorți de izbândă în fața ta.
Înălțimea Sa, Favoritul publicului. Nu e drept, îți faci apariția, cu provizii de
versuri albe, coapte și fierte la nimereală, cu doi stropi de mirodenii de-ale
lui Marlowe și le serveș ...
Deodată, Greene se aruncă în patru labe, vomitând în vatra căminului. Ce
iese din el are o culoare de neînchipuit.
– Iertare, fierea mea mă pedepsește fiindcă sunt plin de fiere.
– N-am venit aici să lovesc.
Greene se șterge la gură cu mâneca.
– Atunci, de ce? Să te împăunezi?
– Pentru Dumnezeu, nu e o întrecere! Am venit să te întreb de ce mă
defăimezi. Când eu nu ți-am făcut niciun rău. Când eu nu…
– Ba este o întrecere, așa cum bine ș i, chicotește Greene, tușind și
scuipând pe când se chinuie să se scoale în picioare. De ce? Are vreo
importanță? Te invidiez al dracului de tare. Uită-te la mine și uită-te și la
ne! Eu scriu de zece ani metri întregi de părituri, cele mai multe
mediocre, câteva bunicele. Le macin cu pietrele de moară ale creierului
pentru pograf, le vând iute și le dau uitării, apoi scriu altele. M-am
străduit așa încât s lul elevat și mâna de ajutor a unui patron nobil să mă
ridice cu un pas sau doi, acolo de unde nu mai este așa de ușor să te
prăvăleș la loc în mocirlă, am făcut totul ca să fiu auzit. Toți vrem să ne
facem auziți, da? Iar tu... tu eș . Și nu te-a costat nimic. Domnul
Shakespeare, dragul de el, se duce acasă la familia lui iubitoare, de cum
vine Postul Paștelui, sau de cum începe vara, în văzduhul înmiresmat de la
țară, unde se scutură dulce norii.
Greene a scos un hohot de râs.
– Ei, asta e îndeajuns să mă facă iar să vărs.
– Ai avut și tu nevastă, așa se spune. Trăiați bine.
– Da, și am părăsit-o, am trimis-o să stea în Lincolnshire, pe când eu
petreceam cu târfele. Și?
– Și așa ajungi poet? a ridicat din umeri Will. Arunci tot la gunoi ca să te
agăți de un singur lucru, de ceva nefast? De o singură ființă? Așa vezi tu
lucrurile?
– Vezi tu, Shakespeare, eu mai am puțin și mor, a zis Greene, brusc
cuprins de o lehamite calmă. Mă întreb numai – tu cât mai ai până începi
să trăieș ?
(Dar nerii de azi, se plânge bătrânul care călărește lângă el, sunt o
adevărată rușine, nu fac decât să se bată, să lase fetele borțoase și să-i
oropsească pe vârstnici.)
– Stai așa!
Greene a venit după Will, pornit către ușă:
– Hai, dă mâna! Mă crezi, Shakespeare, dacă îți spun că îți doresc binele?
Fiindcă așa este.
L-a cercetat pe Will cu ochii lui secați.
– Doar atât îți zic: Ia aminte! Norocul este o datorie. Trebuie să plăteș
pentru el.
Când a plecat, ulița era scăldată în lumina zilei, iar ororile cele mai mari,
ș e el bine, sunt cele scăldate în lumina zilei, ca pisica moartă pe care a
văzut-o în șanț, în mp ce alta, cât se poate de vie, îi mânca mulțumită
măruntaiele. Un luciu splendid, așternut peste toate: pe blana netedă, pe
intes nele sidefii.
„Târăște-i soțul într-o groap-ascunsă
Și trupu-i pernă fă-l iubirii noastre!“
Pe când scria asta, mintea îi era un spațiu vast și alb, iar Titus tăia cu o
singură mână gâturile fraților, în mp ce Lavinia, ciun tă de limbă și de
mâini, ținea între cioturile brațelor o căldare ca să adune sângele: pagina
era scăldată în lumină blândă și undeva, în casa de alături, un bărbat și o
femeie cântau acompaniați de o lăută, cântau așa de suav!
Când îi dai putere unei piese de teatru, iei ceva din puterea lumii.
Îngrozitoare bănuială, aceea că puterea este lucrul cel mai bun din toate.
Traversează acum podul Clopton, mânând calul vlăguit; aproape a ajuns
acasă. Îndată are să-l vadă pe Edmund, fiindcă, oriunde s-ar afla, fratele lui
mezin este mereu primul care îl întâmpină, parcă ar avea urechi de copoi.
Uite că vine, alergând într-un suflet de la celălalt capăt al străzii Henley. La
cei doisprezece ani, este mai răsărit decât erau ei, ceilalți frați, la vârsta lui,
lat în umeri, i se închide la culoare părul bălai, de copil.
– Frate, iubitul meu frate Will, mulțumesc cerului milos v că te-a trimis!
rostește el.
– Cel mai bun de până acum, zice Will și râd amândoi.
De fiecare dată Edmund îl salută cu o absurditate poe că – micul lor
ritual comic. Când se apucă să turuie despre o sută de lucruri făcute în
ul ma vreme, Will îi aude un șuierat în glas, ca atunci când acesta e pe cale
să se schimbe – foarte devreme. Unii băieți-actori își păstrează vocea
subțire până la optsprezece ani, din fericire. Joacă mai bine rolurile de
femeie când cresc, chiar dacă trebuie să-și ascundă tuleiele... Și totuși este
încă foarte copil, cum țopăie pieziș pe lângă el. Și are atâta vitalitate încât ai
zice că părinții i-au încredințat ul mele energii acestui de pe urmă vlăstar.
Mai ales tatăl: aceleași trăsături frumoase, oase puternice. Din nefericire,
tot ce ține de personalitatea lui Edmund pare să-l scoată din sărite pe tatăl
lui. Nefortunatus. Poate are prea mult din Will. Îi plac poveș le și versurile
și atârnă de fiecare vorbă pe care o rostește despre teatru. Deși Will se
silește să nu vorbească prea mult despre asta aici, pe celălalt tărâm.
– Anne!
Ea mijește ochii când Will intră în casă, amin ndu-și să plece capul când
pășește din lumina orbitoare a străzii în umbra lambriurilor întunecate
dinăuntru. Se îmbrățișează pe îndelete. Pe undeva, aceasta este
întotdeauna partea ușoară. Dorul de celălalt, reafirmarea iubirii devin un
impera v, de parcă tocmai ar fi supraviețuit unui accident, ferindu-se iute –
așa cum a făcut odată Will în Londra – de prăbușirea bruscă a unui coș de
fum. Mai târziu poate că se va dovedi anevoioasă această complexă
îndeletnicire simplă de a fi soț și soție, nu însă și acum. Acum sunt în
preajmă copiii. Vin în fuga mare, iar pe el îl fulgeră gândul că ar face la fel și
la sosirea unui unchi preferat. Îi încarcă grăbit cu darurile aduse, încercând
iar să nu pară surprins de cât de mult au crescut, de viața cloco toare pe
care o trăiesc în lipsa lui.
Se simte cel mai în largul lui cu fetele. Susannah merge pe zece ani și i se
pregătește toată frumusețea de floare de câmp, rară și proaspătă, a mamei
ei. Are purtări alese și îl consideră pe tatăl ei un ageamiu simpa c, ca mai
toți bărbații. Dintre gemeni, acum în vârstă de șapte ani, Judith pare, cum
s-ar zice, cel mai puțin îngemănată – lacomă, nepăsătoare, arogându-și
drepturile de mezin. În schimb, Hamnet – ochii lui albaștri, imenși par să
vadă atâtea, par răniți de-a dreptul de lumina prea multă care pătrunde în
ei. Nu îl mulțumesc explicațiile grăbite, lucrurile spuse unui copil ca și când
ai înhăța un măr din cămară și i l-ai arunca în mână, ține. Dar unde este
porcul soților Quiney? E mort. Cum adică mort? L-au tăiat. Cum adică l-au
tăiat? Dar amănuntele pe care le vrea îl dezgustă. Și anul trecut a fost
momentul acela oribil, când a intrat și l-a văzut pe Will, abia sosit, având
încă man a pe el, plin de praf, cu barba crescută, îmbrățișându-i pe ceilalți
și întorcându-se apoi să-și deschidă brațele pentru el; atunci Hamnet a
izbucnit în lacrimi și a fugit, plângând.: „Cine este omul ăla? Nu ș u cine
este...“
Bănuiala – îngrozitoare când e vorba de copilul tău! – că Hamnet se
prefăcea un pic, așa, de efect, sau ca să ce? În fine, bunicul era preferatul
lui, la el dădea fuga. Îi semăna în privința nevoii de cer tudini. Adevărul. Ce
este mai anost decât cer tudinea, se întreabă Will, ce lucru mort este mai
mort ca adevărul? Încearcă să biruiască privirea aceea din ochii lui Hamnet
cu un dar mai mare, cu atenția și blândețea cu care îl ascultă. Dar poate ar
fi destul să fie prezent aici mai multă vreme. A, asta, desigur. Întrebarea
care s-a ținut după el tot mpul, hurducată pe drum. Cât avea să dureze
molima, cât aveau să stea închise teatrele, ce avea să se facă el, dacă o
ținea tot așa? Cine era el, cum zicea Hamnet, înghesuindu-se în burta lui
John Shakespeare. Hotărăște-te!
Când tânărul acela voinic îl oprește în pragul prăvăliei lui Field, primul
gând al lui Will este că are de-a face cu un soi de recuperator și că are să-l
ducă la pușcărie. Nu se ș e dator în niciun fel, dar asta pare să li se
întâmple tuturor celor din breasla lui, așa că nu este pe de-a-ntregul
surprins.
Și chiar și atunci când tânărul spune, repezindu-se să-i în ndă o palmă
mare și pătrată: „Domnule Shakespeare, am vrut de atâta vreme să vă
cunosc, încât nu am avut de ales. Vă admir așa de mult lucrările, că trebuie
să risc să vă supăr spunându-v-o as el – chiar și atunci, Will are
sen mentul că a fost oarecum pus sub pază.
– Domnule, nu este nicio supărare, sunteți foarte amabil.
Will vede că tânărul are sub braț un exemplar nelegat din Venus și
Adonis.
Încurajat – deși nu arată ca și când ar avea nevoie de prea multă
încurajare –, străinul con nuă:
– Vă jur în fața lui Dumnezeu că puteți deveni cel mai mare poet al
vremurilor noastre.V-o spun, domnule, fără să urmăresc ceva. Ș u cum
sunt oamenii. Presupuneți că lauda aceasta caută o răsplată. Eu vorbesc
pur și simplu ca un cărturar, un iubitor al cuvântului; vorbesc ca unul care a
fost învățăcelul lui William Camden și care încă poate să-l socoată prieten.
Vorbesc ca unul care cunoaște modelele, Metamorfozele, Amorurile și
Georgicele, care au intrat aici.
Zicând acestea, bate cu degetul în carte:
– Și nu am ci t nimic în engleză care să se compare cu ea. Are, desigur, o
sută de cusururi și nu puține absurdități.
O spune cu un zâmbet larg, de parcă ar fi cel mai măgulitor lucru ros t
vreodată.
– Numai o sută?
– V-am văzut piesele. Apoi a apărut asta și am luat aminte la pograf, am
întrebat pe unul și pe altul și mi-au zis că puteți fi găsit adesea aici. Veți
întâlni cri ci neghiobi, care nu ș u despre ce vorbesc, deci trebuie că vă
prinde bine să cunoașteți unul care are și ș ință pe lângă altele.
Jacqueline Field trece prin prăvălie cu o privire neliniș tă, de parcă s-ar
teme că ăș a doi au să se ia la harță. Tânărul se înclină în fața ei, apoi pare,
pentru prima dată, să ia seama la sine însuși.
– Domnule Shakespeare, tot ce vă cer este să nu mă judecați după
înfățișare...
Și arată semeț spre straiele-i modeste. Will zâmbește.
– Nicidecum. Și nici dumneata pe mine.
După care nu mai rămâne nimic de făcut decât fie să zică „mulțumesc“ și
„la bună vedere“, fie să propună să se ducă în altă parte la un pahar.
Urmând a doua cale, Will face cunoș nță cu Ben Jonson.
Alege „Sirena“, soco nd că poate trage și un folos din asta, căci cei doi
Burbage și Henslowe sunt deseori pe acolo. Apoi se întreabă dacă nu
cumva locul are să fie cam prea mult pentru Jonson și dacă înlăuntrul lui nu
și-ar dori, de fapt, să fie așa, dacă nu cumva vrea să se fălească în fața unui
tânăr acolit cu reputația lui... Dar este sau nu adevărat că omul ăsta are
aerul unui londonez adevărat, mai în largul lui și mai impasibil decât va
reuși el vreodată să fie? Deja Ben Jonson îl face pe Will să-și pună întrebări.
De mirare că asta nu-l pune pe fugă.
– Spune, deci, cum ai izbu t?
Se vădește curând că lui Ben Jonson nu-i displace să vorbească despre
sine: la a doua carafă de bere deja i-a poves t lui Will despre buna lui
obârșie, despre școala de la Westminster, William Camden și anii petrecuți
ca soldat în Țările de Jos și despre ceea ce cu modes e amintește a fi doar
o parte din cuprinzătoarea lui ș ință. Dar este încă mai dornic să-l descoasă
pe Will; să afle tot – despre viața, gândurile, piesele lui. Will este bine școlit
în a nu se destăinui, așa că nu se teme. De al el, pe om nu-l prea supără
lucrul ăsta. Curiozitatea lui este ca un suflu proaspăt, ca cișmeaua sub care
ai zice că-și spală părul aspru și inelat.
– Ce să izbutesc?
– Tot. Zici că eș un ins obișnuit din Warwickshire. Și totuși, ai cluit
piese care încântă mulțimea, iar scrierile tale se ridică și ele la înălțimea
celor mai pretențioase gusturi. Toate acestea, pe lângă faptul că eș actor.
Te ajută în vreun fel meseria? Se zice că Marlowe disprețuiește teatrul.
– Așa lasă să se vadă. Nu ș u unde se sfârșesc aparențele și unde începe
realitatea.
– La Marlowe? Adică se preface?
– La oricine. Cât despre actorie – e un meșteșug. La fel și cluitul pieselor.
Înveți făcând, înveți ce e trainic și ce se destramă.
Jonson pare neîncrezător, chiar bănuielnic, ca la o glumă mârșavă.
– Cât despre restul… Doar ții cartea mea în mână. Ai fost cins t și mi-ai
spus că prac ci un meșteșug pe care nu-l îndrăgeș …
– Ei, nu trebuie să te întreci cu politețurile, ca la curte. E drept, munca
mea mă scârbește, dar cu ea câș g un bănuț, pe care îl dau pe cea mai
bogată hrană din toate, hrana minții.
Will încuviințează dând din cap.
– Atunci, ți-ai răspuns singur la întrebare. Cu iubire izbuteș întotdeauna.
Și prin iubire înțeleg o alegere. Eu am făcut această alegere, cu tot ce aduce
ea…
Simte durerea încolțindu-i sub frunte, ceea ce înseamnă, o dată din trei,
o migrenă lungă și chinuitoare.
– Pentru ce îți este de trebuință, găseș o cale. Eu am noroc că Richard
Field 12 îmi e vechi prieten, iar prăvălia lui este cu adevărat câmpul unde
hălăduiesc și pășunez. Dacă mai adaugi și puțină franceză, puțină italiană…
– Adăugate doar la învățătura căpătată într-o biată școală gimnazială de
la țară? Atunci, zău că ai hălăduit cum trebuie, zâmbește Jonson, de vreme
ce ți-a dat școala se cheamă, pe bună dreptate, o spoială.
– Să ș i că nu aveau dreptate cei care ziceau că aroganța este
fermecătoare.
Totuși, pe omul ăsta ș e de unde să-l apuce, nu ca pe Marlowe sau chiar
pe Nashe.
Jonson roșește... dar puțintel.
– Aroganța nu este altceva decât puterea minții scăpată din frâu. Te
încredințez, domnule Shakespeare, că mă port smerit cu dumneata, mai
smerit decât am fost vreodată. Și, așa stând lucrurile, îngăduie-mi să te
întreb: la ce vârstă crezi că ar trebui să se însoare un bărbat?
Un clarvăzător nu prea de nădejde. Will își freacă tâmplele. Durerea de
cap încă nu se hotărăște.
– Aștepți figuri de s l meșteșugite, poate un dis h? Nu pot decât să-ți
răspund prozaic. La vârsta la care este în stare să țină o nevastă.
– Da, așa e. Dar răspunsul are nuanțele lui. O hrăneș cu pâine sau o
înfășori în mătăsuri?
– Înainte de toate e nevoie să-i afli feleșagul. Adică să-l afle cel ce umblă
să se însoare.
– Mă rog, asta nu e treabă prea grea, cumpănește Jonson. La urma
urmei, sunt numai câteva soiuri de oameni. Există deosebiri locale de
temperament, de dispoziție, ce-i drept, dar acestea sunt doar ca petele de
pe pieptul sturzului, pe care tot îl deosebim de mierlă.
– Nu, îl contrazice Will revoltat, este o lume în fiecare fulg! Și un univers
în spațiul dintre ei.
– Hm! Dar nu se poate să judeci așa, fiindcă ai zăbovi la forma fiecărei
pietricele și ai șovăi la fiecare cuvânt, ca până la urmă să-ți ieși din minți.
Spune, când – și Jonson pune întrebarea aproape ca din întâmplare,
ștergându-și de la gură spuma de bere –, când ai de gând să reformezi
genul drama c?
Will se simte țeapăn și îndărătnic, precum capacul desferecat al unui
sipet.
– E un subiect vast. Eu nu mă gândesc mai departe de ziua când se va
sfârși cu molima și se vor redeschide teatrele.
– Ar trebui să te gândeș .
– Nici nu pot să-ți spun cât de tare îmi displace să mi se zică ar trebui pe
tonul acesta, domnule Jonson.
– Ei, să lăsăm asta! zice Ben, ridicând din umeri.
Îți dai seama lesne că sen mentele tale nu se vor bucura de cine ș e ce
atenție din partea lui.
– Să luăm seama la întrebarea esențială: de ce scrii, de fapt, pentru
scenă?
– Pentru că aduce profit, răspunde prompt Will.
Râd amândoi. Râsul acela firesc, simultan, care încheagă prietenii. Cu
toate că Will nu ș e sigur dacă râd de același lucru.
La „Sirena“, Will stă de vorbă despre asta cu Ben Jonson; căutând, poate,
un soi de detașare. Cât o fi el de împă mit de teatru, este totuși zidar,
aparține tărâmului celălalt, un tărâm al luminii. Dar, dacă se așteaptă la o
îmbărbătare, nu are parte de ea.
– E greu pentru Kyd. Și pentru Marlowe. E greu pentru toată lumea, zice
Jonson fără ocolișuri. Așadar, întrebarea este ce ai face tu într-o asemenea
situație.
Will soarbe îndelung... ca să se gândească.
– Mai întâi că eu nu m-aș pune în această situație.
– Ai spus-o ca și când ai vorbi serios! râde Jonson și bea și el.
– Zău? Este un obicei de care trebuie să mă lepăd.
De bună seamă, acela nu era un răspuns, așa cum o arată privirea
strălucitoare și scep că a lui Jonson.
Marlowe răsare dinaintea lui Will în Bishopsgate, din senin, de parcă ar fi
intrat printr-o trapă. Îl prinde cu o mână de ceafă.
– Hei, Will! Nu vrei să fii văzut cu mine, hulitorul cel josnic? N-ai grijă, eș
în siguranță!
Se retrage, surâzând răutăcios.
– La distanță, Will, la distanță, așa cum îți place ție.
Dar pe Will mirosul îl face să se tragă înapoi. Oare ce o fi băut de a ajuns
să-i duhnească așa răsuflarea?
– Eș liber? Ce s-a întâmplat?
– Liber, toți suntem liberi, dacă retezăm lanțurile care ne țin mintea în
robie. Îmi place Venus a ta. Scriu și eu ceva în maniera asta, despre Hero și
Leandru. Musai să te uiți odată peste ea și să-ți dai o părere.
Spusele lui îl izbesc pe Will ca o creangă plecată, care îi biciuiește fața.
Da, pun rămășag că vrea să mă întreacă.
– Ei, mi-au dat drumul deocamdată, dar trebuie să mă prezint în fiecare zi
dinaintea Consiliului Privat. Să vadă mămicuța că eș curat pe mâini.
Bineînțeles, tot rahatul și mizeria aia că aș putea să scriu eu acele afișe
caraghioase. Ah, ascultă aici, eu sunt cu totul de acord cu un masacru ici și
colo – plivim câmpurile, de ce nu și oamenii? –, dar fapt este că străinii sunt
urâți pentru că sunt mai deștepți decât bietul Toby Trot, englezul nostru. Și
spune-mi tu mie dacă poți care sen ment este mai puternic decât invidia!
– Gelozia.
– Lămurește de ce!
– Gelozia are în ea și frică. Pe lângă ea, invidia este doar un fel de a-ți
umfla mușchii.
– Ei, mă rog. E limpede că ș i despre ce vorbeș .
Marlowe se oprește să se uite iscoditor la fețele câtorva trecători și,
stând pe loc, zâmbește larg și neliniș tor.
– Doamne mare, orașul ăsta s-a umplut în ul ma vreme de dobitoace
fără simțire și fără viață. Lasă ciuma, ar fi nevoie de invazia de broaște și
lăcuste pentru ca turma asta să înceapă măcar să-și dea seama că e vie. Ș i
ce? Dacă tot trebuie să mă înfățișez zilnic dinaintea înălțimilor sau lățimilor,
sau micimilor lor, am să mă folosesc de prilej ca să le expun situația
noastră: când Dumnezeu au de gând să îngăduie redeschiderea teatrelor? E
suspendare criminală a vieții spiritului. Aproape nimeni n-a ci t Faust-ul
meu.
– Eu l-am ci t.
– Și ce crezi?
O clipă Marlowe pare nesigur, stânjenit chiar.
– Ce crede, probabil, toată lumea. Că este o operă mai puternică decât
tot ce s-a scris până acum.
– Ah, așa ar trebui să creadă, dar de ș ut, ș m numai noi doi.
Din nou mâna aceea care dă să-l rețină.
– Ia zi, Will, dacă ar fi să faci un târg cu diavolul, care ți-ar fi dorința?
Viață lungă, poate? O situație trainică pentru ne și ai tăi, o femeie sau un
bărbat care să aibă asemenea daruri neîntrecute, încât să uiți de toate...
– Tot aici ne-am întors, nu-i așa? Iar încerci să-ți vâri degetele în mintea
mea. Și apoi, de unde ș i că n-am făcut deja un târg cu diavolul?
Marlowe îi dă drumul, slobozind încă o dată spre el răsuflarea aceea
otrăvitoare.
– De unde ș u? Păi, sunt încă în viață, nu?
Pun totul cap la cap, atât cât pot. Will, Nashe și încă alți câțiva care îl
cunoșteau pe Marlowe. Se dovedește că, la fel ca mai toți cei duși, nu
avusese chiar așa de mulți prieteni.
Și se pare că a fost vorba tot de una din ciocnirile lui Marlowe, vârtejurile
violente care îi dădeau târcoale. Era cu un grup de bărbați într-o casă din
Dep ord. Stăpâna casei le-a oferit mâncare și băutură din belșug probabil.
Cine erau bărbații? Străini, cunoscuți de-ai lui? Cunoscuți, probabil, dar, cu
Marlowe, poți să ș i? A izbucnit o ceartă. Nashe, care se duce fără zarvă
până în Dep ord ca să iscodească în stânga și-n dreapta, crede că a fost din
pricina notei de plată. Sau poate că de aici s-a iscat și s-a ajuns mai
departe. Necazul este că deja l-au îngropat acolo și acum zvonurile sunt
singurul zgomot care se mai face pe această temă; iar zgomotul acesta este
mai spart ca oricând, dată fiind reputația îndoielnică pe care o avea
Marlowe dinainte. Cineva a văzut cum era cărat un cadavru, dar a crezut că
este o vic mă a ciumei. O pros tuată care cunoștea locurile zicea că a fost
o răfuială între sodomiți, iar Dep ord, cu docurile și marinarii lui, e
cunoscut ca loc al sodomiților, care adesea că se încaieră din pricina altor
sodomiți. Nu se ș e cum, dar cineva a scos un pumnal și, oricum o fi
început totul, s-a isprăvit cu pumnalul străpungându-i țeasta lui Marlowe,
punându-i capăt zilelor și, as el, punând capăt și multor alte lucruri.
Î
Însă cu Shakespeare nu putea vorbi despre boala lui. Probabil că așa-i
trebuia. Dacă era cea mai rea blenoragie, putea să-i cadă nasul sau să aibă
parte de o moarte mpurie. Se mira și el: moartea nu-i surâdea, în ciuda
hotărârii de a se sinucide, dacă nu scăpa de zidărie. Se vede că avea o po ă
de viață mai mare decât credea. Viață cu orice preț? Poate că nu, dar viața,
Dumnezeule, da, viața era un dar minunat, zbătându-se în vine,
revărsându-se în soare și tăioasă ca gerul iernii ori ca briciul bărbierului lipit
gingaș de moalele gâtlejului. Isuse bun, fă să nu mor! Și, cu voia Domnului,
fă să nu mi se înnegrească mădularul și să nu-mi cadă nasul!
S-a dus la un doctor din Westminster, dar omul vorbea așa o la nească
de baltă, că Ben s-a lăsat păgubaș. A încercat atunci într-o doară la o babă,
care vindea leacuri într-o dugheană la capătul dinspre miazăzi al Podului
Londrei. L-a pus să se ușureze într-o găleată, a adulmecat, și-a înmuiat
degetul. O tulburare a bășicii udului, a spus. L-a curățit și i-a zis să stea
departe de femei și de băutură două săptămâni. A funcționat. S-a întors să-
i mulțumească, dar dugheana dispăruse, bătrâna fusese mutată, arestată
poate de mai-marii puritani ai orașului. Ben a băut în sănătatea ei și a
făgăduit să se învețe minte; și atunci – iar aici bănuia amestecul providenței
– a văzut-o pe Agnes.
S-a întâmplat la teatru și, din nou, a fost o minune sau mâna providenței
că și-a întors privirea de la scenă și a văzut-o, fiindcă nu era o reprezentație
de duzină. Rămăseseră doar două companii mari care să-i atragă pe
spectatorii cu gust: Oamenii Amiralului, la Teatrul Rose al lui Henslowe,
avându-l în frunte pe Alleyn, și această trupă, Oamenii Lordului Șambelan,
nou alcătuită, cu Burbage în rolurile importante, cu Will Kempe în cele de
bufon – mai bun, credea Jonson, decât fusese vreodată Tarlton – și cu Will
Shakespeare în roluri secundare. Care și scrie pentru ei, scrie piese ca
aceasta (Romeo – da, dincolo de toate, Ben era din nou aici, fiindcă nu mai
fusese nimic aidoma, nimic pe măsura puterii ei de a cap va și de a amuți
spectatorii). Aceasta era trupa care merita urmărită, având un asemenea
geniu, așa neșcolit și nesupus cum era. Candela nopții-i arsă și, zglobie, Se
saltă ziua peste munți pâcloși … Și Burbage era mai firesc decât Alleyn, care
uneori mai mult cânta decât rostea versurile, iar Oamenii Amiralului se
bizuiau încă pe succesul pieselor lui Marlowe; și, cu toate că Faust și Evreul
încă atrăgeau spectatori, fântâna aceea secase. Nu, aici era locul potrivit
pentru – pentru cine? Pentru un aspirant? Oare atunci a început? Poate
începuse cu ani în urmă, iar mintea era de mult pregă tă, gata să facă
saltul. Dar mai întâi, da, cu inima trebuia să pună lucrurile la punct, ca să
spunem așa.
Agnes: la unul din balcoane, cu bătrâna gorgonă lângă ea. Dar,
Dumnezeule mare, cât de schimbată! Slabă, palidă, cu formele ei splendide
aproape topite. Să fi suferit de lipsă de fier? Dar sigur trecuse de vârsta
aceea.
Suferea de lipsa lui Ben. A aflat tot de-a fir a păr. S-a apropiat când pe
scenă era Doica, spunându-și unul din monologurile ei comice; Ben s-ar fi
descotorosit de ele, dacă ar fi fost piesa lui – stricau unitatea; o tragedie n-
ar trebui să aibă scene comice. Arta nu e viață, așa cum se străduia el să-i
explice lui Will serile trecute; arta înseamnă salvarea prin ordine de la
dezastrul și dezordinea vieții… La început ea nici nu a vrut să audă de el. Și-
a întors chiar fața, refuzând și să deschidă gura. Când el a stăruit, s-a ridicat
și a plecat. Bătrânul cerber l-a mustrat, clă nând din deget.
– De la ne i s-a tras, s-a lamentat ea. Starea în care a fost. Vai, în ce stare
a fost!
În cele din urmă, a fost primit la ea acasă. Unchiul ei nu-l mai ținea minte
sau nu ținea minte să-l fi uitat. Dragă domnule, îngăduie-mi să-ți arăt
colecțiile mele… A izbu t în sfârșit să rămână singur cu Agnes. În ce stare
fusese! Ei, era om și el, nu putea să nu se simtă și un pic măgulit, nu doar
surprins, mâhnit și rușinat. După ce o părăsise, ea nu se ridicase iute de jos,
văzându-și mai departe de viață, așa cum crezuse el. Fusese distrusă. Se
ura, se gândea că nu are să mai fie niciodată fericită, începuse chiar să bea
vin dulce dimineața. Și apoi un postăvar din St Mary Axe o ceruse de
nevastă și ea primise, deși nu ținea la el, dar voia să se răzbune, la rândul
ei, pe Ben. Ticălosul, călosul! Toate acestea i le-a poves t fără înconjur, cu
glasul ei gutural, când plângând cu fața în șorț, când azvârlindu-i priviri
pline de ură din ochii viorii, pe care lacrimile moi îi făceau răpitori. Era,
pesemne, deja al ei înainte chiar să se tânguie, tăbărând pe el, că l-a iubit
peste măsură, că postăvarul nu însemnase nimic, mai puțin decât nimic,
dar măcar el nu o părăsise.
– Însă după ce căpăta câteva sărutări, s-a strâmbat ea aducându-și
aminte (ha, nu ca ale mele, și-a zis Ben, punând rămășag cu el însuși),
adormea lângă cămin și sforăia, apoi se trezea dârdâind și îmi cerea să ațâț
focul, că răcea ușor. Și eu îl ascultam, biata de mine, iar el zicea: „Bravo,
eș o copilă bună…“
Nu râdea, nu se simțea în stare, încă nu; și era, de al el, lucru serios, Ben
și-a dat seama, așa că avea și el un aer sever în acel moment. Sever cu el
însuși, pentru că o făcuse atât de nefericită, pentru că se lepădase de ceva
atât de prețios, de cineva care îl iubea atât. Deși avea o părere bună despre
el însuși, trebuia să fie cins t: părea puțin probabil să mai inspire o
asemenea iubire. Așa că a zis:
– Ăla era un nenorocit. Dar unde este acum? Nu se poate să te fi părăsit.
Acesta e privilegiul proș lor ca mine.
– Nu, eu l-am părăsit. Nu mai voiam să am de-a face cu el fiindcă…
I se citea pe față furia îndurerată și plină de iubire; era parcă gata-gata să-
l lovească.
– Să ațâți focul, așa zicea? Pentru ne un bărbat ar trebui să fie gata să
bage mâna în foc, pentru o asemenea răsplată, idiot ce am fost să-i dau cu
piciorul! Scumpă Agnes, ar fi trebuit să fie gata așa cum sunt eu acum,
așa…
Și a făcut-o. N-a durut atât de tare cum crezuse; cel puțin, nu pe loc.
– Of, mare prost mai eș ! a strigat ea, cuibărindu-i în mâini lăboiul
stacojiu. Crezi că asta vrea o femeie?
A adus unt, l-a oblojit.
– Spune-mi tu, spune-mi ce vrea o femeie; sau nu, nu o femeie, ci femeia,
singura femeie…
Fuseseră la Romeo și Julieta și poate că plutea în aer acea intensitate. În
plus, era îngrozitor ca ea să fie slabă și palidă din pricina lui. Niște simple
daruri de iubire schimbate între ei puteau să vindece, la fel ca leacul dat de
bătrână, și nici nu erau scumpe. Era logic. Iar sărutul ei era la fel de
înrobitor ca întotdeauna, chiar dacă era un pic buimăcit de durere.
Unchiul ei, moșul ăla țicnit, i-ar fi lăsat să stea la el după căsătorie, dar ea
voia să scape de el și de tapiseriile putrezite. S-au dus să locuiască în
Westminster. Ben închiriase jumătate dintr-o casă, nu departe de
Hartshorn Lane. La pat totul era încântător și el abia aștepta să aibă copii,
pe care să-i crească așa cum se cuvine. Cam după o lună ea s-a pus pe
treabă, încercând să-l schimbe. Nu-i plăcea că bea, că dormea până își
revenea din beție și apoi se scula să studieze; cum era să se potrivească ea
în viața asta? El a ridicat din umeri: nici nu trebuia, de fapt. La început ea a
fost impresionată de cât de însemnate erau noile lui relații din teatru, de
faptul că se putea bizui să fie primit de câțiva dintre actori, în primul rând
de domnul Shakespeare, poetul farmecului gingaș, cel care îl crease pe
Romeo – acesta era un lucru remarcabil. Dar pe care, vai, îl folosea și ca
armă împotriva lui. Oare autorul lui Romeo tot la fel sforăia și își lăsa
hainele pe unde apuca?
– Mai bine întreab-o pe nevastă-sa, scumpo! a spus Ben. E în
Warwickshire, de unde este și el de loc, și nu-l vede niciodată acasă trei
luni la rând.
Asta a mai potolit-o, dar nu pentru multă vreme. Câteodată, când chiar i
se făcea lehamite, Ben pornea spre casa tatălui său vitreg și dormea o
noapte acolo.
– Toate sunt niște scorpii, mai mult sau mai puțin, zicea tatăl vitreg.
Ben scotea doar un mormăit. Nu-i plăcea să audă vorbele astea de la el,
fiindcă erau o batjocură la adresa mamei lui, pe care el o privea de mult ca
pe o excepție în rândul femeilor; era, totuși, un dram de adevăr în ele,
trebuia să recunoască.
Aveau însă și momente plăcute. Se găteau cu hainele bune și ieșeau să ia
aer și să se uite la întrecerile de tras cu arcul din Finsbury Fields. Într-o zi,
pe când se întorceau acasă, într-o atmosferă de mulțumire și armonie, el a
constatat că dulgherul care locuia în cealaltă jumătate de casă – un zevzec,
un idiot – își golise oala de noapte pe pragul lor.
– Nu ș m dacă a fost el, a zis Agnes, peste măsură de preocupată s-o
impresioneze pe prefăcuta aia de nevastă a dulgherului.
Certurile tatălui său vitreg cu vecinii fuseseră întotdeauna caraghioase,
dar aici era vorba de altceva.
– Lasă, Benjamin, nu ne putem îngădui să...
– Nu ne putem îngădui să ce? a răcnit el, fiindcă pentru un bărbat
mândru asta era culmea înjosirii, să i se spună să bage coada între picioare.
Așa ceva nu înghițea, nu avea să se plece el în fața unui tâmpit de
dulgher, care nu putea nici să se iscălească... Nu mai ș a prea bine cum s-a
petrecut totul după aceea. S-a lăsat cu răcnete și mai ținea minte că îl
apucase pe dulgher de falcă. As el de lucruri se uitau, ca o băută scurtă
după o zi de lucru. Dar după aceea și-a simțit gâtlejul ciudat de iritat, de
parcă zbierase, și a descoperit o tăietură misterioasă pe încheieturile
degetelor.
Multă vreme Agnes n-a scos o vorbă, văzându-și de gă t. Când cina a fost
pe masă, l-a înș ințat:
– Dacă mă loveș vreodată, îți pun otravă în mâncare.
S-a uitat la tocană și a rămas o clipă pe gânduri. Gândindu-se mai ales la
sine. Dar, de mâncat, a mâncat; părea un târg cins t. Și a doua zi i-a cerut
iertare dulgherului umilit și i-a cumpărat nevestei un șal nou. Parcă nu prea
conta, dacă stăteai să cumpăneș cât de trecătoare păreau toate – așa, ca
vremea, care avea o înrâurire pe moment, dar nu îți hotăra câtuși de puțin
existența. Piesa lui era pe jumătate gata și avea să-i pună o întrebare lui
Will.
11
Pur și simplu, odată ajunși la zece mile de Clopton Bridge, Anne s-a aflat
mai departe de casă decât fusese vreodată. De acum înainte avea să
petreacă fiecare clipă pe pământ nou, în toate privințele.
Era singura care simțea așa. Copiii, după cum și-a dat seama, iubeau
noutatea mai mult decât își iubeau casa. Hamnet stătea așezat în șa, în fața
lui Will, Judith, în fața lui Anne; amândoi se răsuceau și strigau cu nesecat
entuziasm. Susannah călărea singură, grațioasă și dreaptă în șa ca o stareță
de pe vremuri, și-a zis Anne.
Pe când cerceta locurile noi, și ele o cercetau pe ea, înfățișând o Anne
Shakespeare pe care nu o bănuise. Pe drum era tratată cu respect, ca o
lady – îmbrăcată ca la Londra, cu un soț care se vădea a fi om de lume:
probabil că nu era de glumit cu ea, sugerau privirile plecate ale slugilor de
la hanuri. Dar eu nu sunt nicidecum așa ceva. Pe dinăuntru sunt tânără și
proastă.
Pe la hanuri, copiii, prea agitați ca să adoarmă, se speriau unii pe alții în
noaptea nefamiliară: ai auzit zgomotul ăla, ce să fie, cineva îți sapă ție
mormântul. Hai, liniște! La hanul unde au tras în Thame nu era loc, sau nu
îndeajuns, așa că s-au înghesuit laolaltă într-un iatac, Will, Anne și copiii
grămadă în pat, Edmund în ns pe podea. Și pe toți i-a apucat chicoteala,
de nu se mai puteau opri. Șșt, șșt! Anne se cam temea de hangiu.
– Păi, doar am plă t, a zis Edmund de la locul lui de pe podea.
Glasul îi suna ciudat, ca de broscoi, și asta i-a stârnit din nou.
– Ba nu, a răspuns Will, plă m abia de dimineață.
Li s-a părut atât de caraghios că schelălăiau și gâfâiau de-a binelea, iar
Judith a zis că o să se scape pe ea când se zgâlțâia patul de atâtea râsete.
Și era bine, mergea așa. Anne își zicea: hai s-o facem la nesfârșit, să nu ne
mai oprim, să călătorim veșnic.
Dar trebuia să vină și Londra. Ea își închipuise atâta vreme imensitatea ei,
încât, inevitabil, atunci când s-a ridicat sau doar s-a săltat leneș într-o rână
la orizont, orașul n-a mai părut așa de mare. Și ea a găsit o clipă să
zâmbească, văzând cu ce mândrie le arăta Will reperele: Abația 13, St Paul’s,
uitați-vă acolo! Era înduioșător – bărbații și lucrurile astea. La fel ca
Bartholomew cu carul lui cel nou, cum îi dădea ocol, luând seama la roțile
vopsite. Și apoi teama i-a oprit deodată inima în piept și i-au amorțit
degetele pe hățuri, când calul ei a început să străbată străzi după străzi,
legănându-și grumazul din care ieșeau aburi.Cât au fost ținuți pe loc de o
chingă desfăcută, s-a trezit uitându-se la o casă aflată peste drum, o clădire
înaltă și separată de altele, și la coșurile ei de fum. Cu nimic deosebită de
cele din Stra ord sau din oricare dintre celelalte orașe întâlnite pe drum. Și
totuși, nu avea să-i cunoască niciodată pe locuitorii ei sau să afle ce au pus
pe foc, de scotea așa un fum – iar acesta era lucru cert. Lumea era mai
mare decât ar putea să cuprindă ea cu mintea. Iar acum se isprăvise, podul
mobil fusese ridicat. Acum trebuie să mă descurc singură.
– Am ajuns.
Will părea odihnit când a descălecat în fața unei case aflate pe o stradă
lungă și zgomotoasă, toată numai hanuri și grajduri. Anne se simțea
istovită. Se simțea pe jumătate ștearsă, la fel ca desenul nerușinat de pe
zidul de acolo. De ce să desenezi așa ceva?
– Nu te holba! l-a prevenit Will pe Edmund, care chiar asta făcea, fățiș,
legănându-se pe picioare. Pe aici lumea nu se sinchisește de așa ceva.
Ca o confirmare, un argat, care trecea ducând de căpăstru niște cai, a tras
o înjurătură și a scuipat. Edmund a râs. Minunat! Ca atunci când auzi
răgetul unui leu, a presupus ea; o așteptare sa sfăcută.
– Cum ți se pare? a cuprins-o de mijloc Will.
Mi se pare că n-am să pot în veci să trăiesc aici. Dar gândul acesta nu
trebuia ros t.
– Frumos.
Cu ferestre înguste, înghesuite pe fațadă și greu de spus unde se termina
și unde începea casa următoare. Dar nu voia decât să se vadă înăuntru,
departe de lumea ciudată de afară, în care toți păreau că strigă, mânioși
sau exaltați. Niciun strop de blândețe; ca un tărâm unde nu existau decât
flori și spini, iar poame deloc.
Pe urmă a fost mai bine, parcă erau din nou pe drum, emoția de a
încerca să te acomodezi, asta înseamnă să te afli într-un loc străin. Copiilor
le plăcea nespus, urcau și coborau scările și căutau peste tot, uite aici, stai
să vezi asta. Acuarele pe pereți. Aveau și soții Quiney, dar nu se comparau
cu acestea. Păsări foarte viu colorate și animale fabuloase se îngemănau
printre ramuri și coloane neverosimile.
– Nu există cu adevărat păsări ca acelea, a declarat ferm Hamnet.
– Ai dreptate, a râs Will, de ce am vrea să zugrăvim păsări care nu există?
L-a săltat pe băiat în cârcă, învâr ndu-l prin casa care se zgâlțâia. Și Anne
și-a zis în sinea ei: „Ar trebui să nu mă mai gândesc doar la mine. Dacă asta
îl apropie pe Will de fiul lui, nu am de ce să mă plâng.“
Prima noapte petrecută într-o casă nouă e întotdeauna grea. Mâna lui
Will i-a mângâiat mâna pe când îi vorbea despre ce urma să facă, să vadă.
Cu nepu nță să te împotriveș , să spui: „Eu nu vreau să fac nimic din toate
“Î
astea.“ În cele din urmă, el a căzut pradă somnului, răsuflarea i-a devenit
șuierătoare. Anne s-a ridicat să arunce o privire prin crăpătura ferestrei.
Aer uscat și stătut, din care nu ghiceș ce ano mp este. Afară ardeau
lumini împrăș ate. Se auzeau pași zorind spre treburi misterioase. O strajă
vestea ora cu un glas chinuit. Undeva, un cal lovea întruna cu piciorul în ușa
grajdului, ca o sălbă ciune osta că într-un loc străin.
Î
Îl adusese Richard Burbage, deși era limpede că fusese cu încuviințarea
lui Will.
I-a privit de la o fereastră de la primul cat; stăteau în fața ușii de la intrare
în a tudini teatrale, Burbage cu o mână sprijinită ușor pe umărul băiatului,
Will cu brațele încrucișate, capetele celor doi oameni mari adunate pentru
taifas, și între ei băiatul, o măciulie bălană pe o tulpină subțire, un băiat-
păpădie. Se uita la un măgar cu povara în spate, cu aerul că ar putea să
stea așa încă multă vreme, cu mâinile în sân, că ar mai avea la ce să ia
seama de acum înainte.
Dacă n-ar fi fost el… Ce dușmănos din partea ei! Ar fi trebuit, vezi bine, s-
o încerce un sen ment matern. Dar și acesta trebuia să aibă o limită, fără
doar și poate, și doar de aceea veniseră aici, ca să se mai împuțineze
familia, nu să se lărgească.
Ținea, firește, de munca lui Will. Ma hew Hollingbery era un băiat-actor,
care trebuia instruit de un actor cu experiență. Nu era o ucenicie propriu-
zisă, dar ceva foarte asemănător. Will era stăpân și dascăl. Tot el era și
gazdă și, poate, un soi de părinte.
– Așa se face în teatru, a lămurit-o Edmund. E o ches une profesională.
Tot mai des venea cu asemenea lămuriri sau cu scuze – avocatul lui frate-
său.
Dar Edmund credea ce voia el să creadă, ceea ce, și-a zis ea răutăcioasă,
îi dădea un aer cam încordat trupului lui musculos și nervos, ca cel al
omului de la circ, care îndoaie fiare. De bună seamă că nu putea fi doar o
ches une profesională, decât dacă erai lipsit de simțire, iar Will nu era.
Trebuie să fie la mijloc și ceva căldură sufletească, un fel de legătură. Cu
atât mai mult, de fapt, cu cât Ma hew făcea parte din munca lui Will –
fiindcă acolo bănuia ea că era cuibărită inima lui, pasăre fugară.
Și îi era cu nepu nță, când Will și Ma hew se retrăgeau seara în pod o
oră ca să repete versuri, ca să încerce voce și gest, să nu nutrească bănuiala
că pe el lucrul ăsta îl încânta. Chiar și atunci când auzea în glasul lui o notă
de cicăleală sau lehamite – „Hai, repetă replica, Ma , ascultă ce-ți spun,
al el se duce totul de râpă, pentru Dumnezeu!“ –, Anne tot bănuia că
petrece mai bine decât cu copiii lui, care erau prea mult ei înșiși.
Se ura și mai mult fiindcă Ma hew era așa de la locul lui. Băiat de
învățător, din câte aflase, rămas orfan și dat în grija unei rude, care se
purtase rău cu el. Purtări fine, dar fără fandoseală. Stătea pe băncuța de la
fereastră și citea sau privea afară. Ochi albaștri, pielea de o culoare ciudată,
de piersică – ciudată în ochii ei de mamă, care îi vedea pe toți copiii ceva
mai urâței decât ai ei – și cu părul tăiat anapoda. Se uita la ea docil, dar nu
supus. Dacă era să aducă cu cineva, acesta era Will din vremea când se
cunoscuseră și când era în stare să-și șteargă prezența dintr-o încăpere, să
se prefacă într-un strop de soare, într-o pânză de păianjen în adierea
vântului.
Hamnet avea unsprezece ani, Ma hew, treisprezece. Nu aveau nimic să-
și spună. Hamnet îl privea cu luare-aminte pe tatăl lui. Deodată, a dat
drumul vorbelor:
– Spuneai despre băieți intrați la curtea câte unui nobil… Dacă aș face și
eu așa, ce ai zice, tată? M-ai prețui mai mult?
– Doamne sfinte! a tresărit Will. Cum aș putea să te prețuiesc mai mult
decât acum? a exclamat el și l-a strâns în brațe.
Cu sufletul împărțit, Anne ar fi putut să-i spună că lui Hamnet nu prea-i
mai plac îmbrățișările acum, nici măcar ale ei. I-a venit un gând și mai
întunecat: Londra a făcut asta, a arătat că nu prea ne înțelegem bine ca
familie, și era stupid și de prost-gust să ne închipuim altceva. Și poate că
nici ceilalți nu se înțelegeau. Gândindu-se la tatăl ei, la vremurile frumoase
din trecut, și-a dat seama că ea era o ciudățenie, un soi de mierlă albă. De
obicei lucrurile stăteau așa: tatăl se ocupa de toate, mama se ocupa de
copii; tata și mama se purtau unul față de celălalt cu cuvenit respect și
prețuire. Exista iubire în familie, dar la masa ei fiecare își avea locul său
bine rânduit.
Cât despre sacrul cămin conjugal, aici, la Londra, pe tărâmul teatrului…?
Mă rog, poate că din nou era ea prea exagerată. Câțiva dintre actori erau
căsătoriți, bineînțeles. Petreceau însă mai mult mp unii cu alții decât cu
soțiile lor. Se mai întâmpla ca, în loc să se ducă la un han, Oamenii Lordului
Șambelan să tragă la ei acasă după repe ții, câteodată și după spectacole.
Făceau zarvă mare, mâncau și beau strașnic. Uneori îi auzea devenind de o
veselie supărătoare. Și vorbind urât. Will se străduia să-i potolească. Ea,
totuși, nu putea să nu se întrebe cât de mult le ținea hangul, când nu era
ea în preajmă. Un pocal cu cidru i-a dat curaj să-l întrebe.
– Ei, sunt numai născoceli, joacă de-a vorbele, nimic serios.
– Nu asta te-am întrebat.
– Mi-am dat seama și n-am să răspund. Și femeile vorbesc măscări între
ele, asta ș u și eu.
– Și de unde ș i, dacă vorbesc numai între ele?
– Fiindcă ascult pe la uși.
Se purtau atât de șăgalnic parcă unul cu altul; atât de departe de a se
simți în largul lor, de a fi fericiți.
– Nu este oare păcat să se facă așa o deosebire între bărbați și femei?
Păi, dacă ar fi să joace femeile pe scenă, nu s-ar schimba lucrurile? a zis ea
sau, mai degrabă, a zis cidrul în locul ei. Ș u, ar fi o ocară adusă bunei-
cuviințe să se arate as el în văzul tuturor. Dar cel puțin ar fi adevărate. Nu
ca femeile astea născocite de un bărbat și întruchipate de un băietan. Nu
intră în alcătuirea lor nicio a ngere femeiască.
– Asta dacă nu cumva bărbatul care le-a plăsmuit este întru câtva femeie.
– Vrei să zici băieții care le joacă? a întrebat Anne, tresărind. Că doar nu
au ei ceva femeiesc...
– Nu, nu asta am vrut să zic… Ș u, nu-l ai la inimă pe Ma hew.
S-a simțit pusă la îndoială ca mamă și ca femeie.
– Este un băiat cumsecade, să fie sănătos! Dar nu aveam nevoie de el
aici, asta-i tot.
De jos, din curte, a venit un fluierat ascuțit. Anne a deschis fereastra și a
făcut semn cu mâna.
– Asta e Be y. E văcăreasă, cumpăr lapte de la ea. Proaspăt, abia muls.
Când și când mai stăm și de vorbă. E o femeie de-adevăratelea, nu o
făcătură.
Aceste ul me vorbe le-a ros t cu mânie, fiindcă el arăta oarecum mirat și
dezamăgit – de ce? De faptul că se împrietenise cu o văcăreasă? Dar cu
cine altcineva? și-a zis ea când cobora scările. Cu Jacqueline Field, care își
dezmierda pântecul și care nu vorbea decât de întâmplări de taină din
oraș? Sau cu cealaltă franțuzoaică, cea care părea să fie veșnic de față, cu
privirea ei abătută și salutându-l enigma c pe Will? (Iar Will abia dacă o
băga în seamă. Nu, nu de aici venea primejdia.)
Cât despre Be y, era cam de vârsta lui Anne, cu mișcări la fel de încete și
liniș toare ca ale vacii ei, cu felul ei anume de a-l ros pe „r“; gata mereu
să mai zăbovească prin curte și învoindu-se că soarele arde azi, arde de te
omoară, dar așa e la vremea asta, zău că da, și nici gând să zorească
vreodată taifasul către un final sclipitor. Venea în fiecare zi la Londra din St
Giles, un loc despre care Anne a crezut la început că e una din mahalalele
acelea ale orașului, îndesate ca niște cu i în alte cu i.
– Nu, acolo e la țară, nu ca aici, a zis Be y, arătând cu degetul mare
înapoi, spre Londra.
Ah, încântător dispreț!
– Casa noastră e lângă zidul bolniței, la umbra unui stejar bătrân; avem o
grădiniță de zarzavat și fântână cu apă dulce. Aici, de cum bei apă, te-apucă
naibii pântecăraia.
Zărindu-l pe Will, care dădea să iasă, a con nuat:
– Ăla e omul dumitale? Sunt frumușei în felul lor, nu? Câtă vreme îi ții din
scurt. Dickon al meu e om de treabă. Vinde orătănii. Un arțăgos, dar e om
bun. Ne-am luat când eu aveam cincisprezece ani. Pentru ochii ăia ai lui.
Frumoși ochi! mi-am zis eu. Acum ș u că toți au ochi frumoși când sunt
neri. Omul dumitale cu ce se îndeletnicește?
– Joacă teatru.
Săltându-și ciubărul, Be y a mormăit:
– Păi, asta fac toți.
Urma să se joace piesa lui cea nouă. Anne avea de gând să se ducă și ea
să o vadă. Pentru prima oară de când sosiseră, avea să pună piciorul într-un
teatru. Edmund îi dusese pe copii să-l vadă pe Will jucând în piese scrise de
alții. Ea de ce pregetase? Poate din loialitate: ca să se păstreze pentru o
piesă făcută de el.
Ori poate din pricină că nu mai putea să tărăgăneze.
Auzise frânturi din piesă. Juca în ea și băiatul, Ma hew, așa că îl auzise
repetând; iar Edmund o ci se chiar din exemplarul lui Will – cu toată
împotrivirea îndârjită a acestuia – și acum o ținea întruna murmurând la
versuri. Să șterg colbul de pe prag. 14
Anne s-a uitat și ea peste copie. Will o lăsase pe scrinul din iatacul lor.
Până să în ndă ea mâna, o adiere de vânt a răscolit filele. Miresme blânde
de primăvară ar fi trebuit să aducă adierea aceea; nu însă și aici, în oraș. S-a
uitat, a ci t un pic, dar îi venea prea greu să buchisească îndelung, Titanie
trufașă, nu mă bucur că te-ntâlnesc sub scânteierea lunii. Doar spusese Will
că nu erau pentru ci t. Cum de i se umeziseră ochii? Doar nu de plâns. A
lăsat ci tul și s-a dus s-o ajute pe Susannah să-și împletească părul. Uimitor
cum i se îndesise în ul ma vreme și era greu de parcă țineai o frânghie în
mână. Se întreba dacă fetei îi venise deja sorocul. Iarna trecută, la
încercarea de a aduce vorba despre asta, se alesese cu unul din cele mai
înțepate răspunsuri din partea ei: „Mamă dragă, te rog, să vorbim despre
lucruri plăcute.“ Susannah era fericită în țarcul ei. Lui Anne i-a venit în
minte pasărea din bucătăria din Henley Street, a cărei colivie o lăsase din
greșeală deschisă într-o bună zi. I-a dat de ș re un fluierat urgisit. Pasărea
nu se simțea fericită atâta vreme cât nu era închisă ușița coliviei.
Be y avea să ajungă curând. Anne a coborât s-o aștepte. Ajunsese să nu
se mai poată lipsi de laptele de vacă. Am venit aici, cu drag/Să șterg colbul
de pe prag. Și chiar că era colbuit pragul, a băgat ea de seamă. Parcă i-a dat
cineva ghes să scrie pe el cu degetul. Și a scris as el: Undeva e primăvară.
Îi plăcea mai mult așa decât cu pană și cerneală. Puteai să ștergi slovele pur
și simplu.
Acasă la noi? Da, da, au strigat copiii. Venitul încoace fusese ceva nou,
acum noutatea avea să fie plecarea acasă. Și pe urmă, le era dor de
bunicul.
Și, dincolo de toate astea, erau copiii lui Anne și ei îi erau devotați.
Susannah ș a, de bună seamă, că mama ei e nefericită și poate le spusese
ceva și celorlalți. Prin urmare, să profite de devotamentul acesta? Să-l
exploateze? Bineînțeles. Oamenii făceau lucruri și mai rele. Cerșetorul
gonit din urmă cu biciul pe străzi, având pe umeri o broderie complicată,
din sânge stacojiu. Maimuța care zbiera, legată de spinarea taurului, și
câinii asmuțiți asupra lor. Nu văzuse asemenea scenă – îi poves se Jonson,
dar era ca și când ar fi fost de față. Nu lipsea niciun amănunt.
Un alai de as el de amin ri a însoțit-o pe drumul spre nord. Aveau să se
s ngă, fără îndoială. Will călărea și el alături, deși treburile aveau să-l aducă
iute înapoi la Londra, de îndată ce ei vor fi ajuns teferi acasă. Cu Edmund cu
tot, fiindcă așa trebuia; deși, ș a ea bine, acesta s-ar fi lăsat de bunăvoie
legat de podul mobil al Londrei ca să poată rămâne. Lanurile coapte
sclipeau, așteptând secerișul, văzduhul era un cântec albastru. Soarele
punea licăriri noi în părul lui Judith, care călărea în fața lui Anne; și
trandafiri proaspeți în obraji sau așa îi plăcea ei să creadă? O fe ță care
păștea gâștele înainta anevoie, îndemnând orătăniile cu bățul și ridicând
privirile încruntate spre Anne, care deodată l-a văzut iar pe bărbatul lui
Be y ivindu-se din întunericul cocioabei mizerabile. Dar și viziunea aceea
avea să se mistuie, de bună seamă. Și tot așa, deie Domnul, și simțământul
că a dat greș.
N-ar fi bănuit în veci puterea magnifică a eșecului. Nu văzuse niciodată
marea, dar pe Tamisa zărise uriașe corăbii albite, roase și schilodite,
purtând pe ele pecetea mării; și când luaseră un vas până la Greenwich ca
să viziteze palatul, simțise sub tălpi cum îi trăgea mareea și își închipuise
cum crește și se face tot mai vârtoasă și mai cuprinzătoare. Cum se preface
în mare: un orizont perfect, o nesfârșită în ndere, adâncime și putere – cu
atât mai mult cu cât putea ascunde și monștri.
La fel era și sen mentul eșecului.
Era, deci, păcat să se bucure când au ajuns pe drumul spre Stra ord și le-
au apărut dinaintea ochilor imagini care deodată aveau o noimă. Era păcat,
după ce dăduse greș atât de amarnic, să-și simtă inima crescând as el.
Dar nu era o întoarcere rușinoasă, de ce ar trebui să o privească așa?
Vecinilor care s-au ivit de cum au trecut podul, făcând semne și în nzând
mâinile spre ei, clar nu le trecea gândul ăsta prin minte. Cel mult, păreau să
se sfiască în fața doamnei Shakespeare și a odraslelor ei, care petrecuseră
un sezon la Londra. Iar în Henley Street au fost întâmpinați cu nespusă
afecțiune, John Shakespeare era tot numai suflet, împărțind îmbrățișări,
ridicând copiii în brațe, zâmbind cu ochi strălucitori – fără să râdă, fiindcă
niciodată nu râdea cu adevărat – și dăruind laude.
– Ai izbândit, fiica mea, a zis el, cuprinzându-i mâna. Ai avut curaj.
Și ei i-a făcut plăcere. I-a plăcut să i se spună că are curaj și că era o
treabă dusă la capăt, împlinită, încheiată. Iar Judith părea și ea să se simtă
brusc mai bine, deși era greu de crezut; tropăia în sus și în jos pe scări, cum
nu făcuse niciodată la Londra. Care, la urma urmei, poate că fusese unul
din acele vise lungi, lungi de tot, care te lasă sfârșit. Ei, dar ce vis ciudat
visai! O minte de om n-ar putea poves ce-am visat.
Până la urmă, Will a fost cel care l-a tras deoparte pe tatăl lui. Se
întorsese roata: până atunci o făcea de fiecare dată John Shakespeare,
mare meșter la trasul deoparte și la trecutul la ches uni serioase. Anne ș a
care era subiectul discuției. Ei, lasă să se împace mulțumită lui, dacă e să se
împace vreodată. Ea voia să-și netezească veșmintele boțite, să afle cum
stă Joan cu sănătatea și cât mai costa făina, să se ocupe de lucruri mărunte.
Will a mai rămas o zi, cât să-i vadă așezați înapoi, oblojindu-și cu untură
de gâscă rosăturile făcute de șa și străduindu-se să-l înveselească pe
Edmund, care își văzuse visul făcut scrum, zâmbindu-i blând când acesta
trecea deznădăjduit de colo până colo, târșâindu-și picioarele. Au urmat
alte discuții serioase între patru ochi cu tatăl lui. În mpul uneia dintre ele,
cu soarele bătându-i din spate în poarta ogrăzii, pentru prima oară au părut
să semene o clipă sau, mai bine zis, dacă ar fi fost pe scenă, în roluri de tată
și fiu, i-ai fi găsit convingători. Will tot mai avea Londra zugrăvită pe față, și-
a zis Anne.
Înainte să plece, ea i-a spus:
– Mi s-a părut tare frumos Visul... tău.
– Mă bucur, a răspuns el mirat și a rămas în așteptare.
– Și ș u că este o pros e din partea mea, a con nuat Anne, uimindu-se
pe sine, dar cred cumva că asemenea lucruri n-ar trebui să existe. Una e să
străluceș și alta să te așezi în bătaia soarelui.
El a înclinat din cap cu respect. Vai, să fii vic ma respectului lui Will!
Într-un ungher ascuns al inimii, voia ca el să nu mai plece, voia să ș e
lucrul acesta fără să i-l spună ea, să-și lepede man a de drum, s-o lase
încolo de Londră și de faimă, să rămână și gata.
El și-a pus man a de drum.
– Sper să se descurce bine Ma hew, a zis ea.
Soarele bătea cu putere și, privind în sus cu ochii mijiți, abia dacă-l vedea.
Când a venit sărutul, a fost ca o a ngere pe întuneric, făcând-o să tresară.
Barba lui nu mai era așa moale, ci mai sârmoasă – mai bătrână. Will era
acum trecut de treizeci de ani. I-a dat prin gând că ei doi ar fi trebuit cumva
să oprească mpul în loc, că avuseseră un as el de prilej și îl pierduseră.
– Să ai grijă la pungă și să nu bei apă pe drum!
– Îți las inima mea, a râs el încet.
Așa că Will a pornit din nou spre Londra. Nu mai era acolo peste două
zile, când Hamnet a zis, la jumătatea cinei:
– Iertare, dar simt că mi se face rău.
Și a încercat să plece de la masă, dar s-a prăvălit pe podea.
Totul începe cu ciuma; oare la fel și sfârșește? Prima dată doctorul este
nesigur. Nu găsește umflăturile, buboanele, dar este greu să examineze
când Hamnet are febră atât de mare și este atât de agitat. Nu este ușor să
ții locului un băiat voinic de unsprezece ani, chiar și cu bunicul pe o parte și
cu Edmund pe de alta. Și Anne, de partea cealaltă a pământului rotund,
în nzând nepu ncioasă mâinile spre el și țipând înlăuntrul ei, când pune
cârpa rece și umedă pe capul lui înfierbântat, care se zbate pe pernă.
Ciumă; da, când fierbințeala se domolește pentru scurtă vreme, doctorul
îi descoperă semnele. Din nefericire, este ciumă. A bătut cale lungă pe o
mârțoagă gâfâită și nu are puteri fermecate. Unde a umblat băiatul în
ul ma vreme? De unde ar fi putut să se molipsească? Aha. Nu se poate ș ,
deci, cum și de unde. Trebuie să ne rugăm la Dumnezeu. E tânăr și
puternic. Întotdeauna există o speranță.
Întotdeauna există o speranță, dar nu și când copilul tău este orbit de
suferință și i se înnegrește pielea.
Revoltată, Anne îl strânge, îl strânge în brațe. În mpul crizei stă în nsă în
pat, lângă el, cât poate de bine, ca să se înfășoare în jurul lui, să-i
domolească arșița și scâncetele. Îi este vie în minte nașterea gemenilor, o
lungă și dureroasă primejdie, încununată cu un triumf, cele două fețișoare
care i-au fost puse la sân, atât de dulci în mânia lor. Dar de bună seamă că,
dacă s-a întâmplat așa, dacă nașterea aceea a fost o asemenea înfăptuire
însemnată, atunci nu se poate sfârși as el: nu are nicio noimă. Îl lipește pe
Hamnet de ea, de tot trupul ei, și, cu toate că el nu o recunoaște, nu ș e de
nimic, ea nu-i dă drumul. În cele din urmă, soacra ei o trage și o înduplecă
să se desprindă de el, atunci când nu mai este nicio nădejde, nicio cale să
se prefacă sau să mai refuze să creadă.
Nu este cu pu nță să spună că Londra l-a ucis pe Hamnet. Anne ș e însă
că asta i se citește pe chip atunci când sosește Will, chemat prin scrisoare,
dar ajuns, totuși, cu o săptămână întârziere; prin urmare, poate la fel de
bine să o spună și în cuvinte.
– N-ar fi trebuit să plecăm. Înainte de Londra, Hamnet n-a fost niciodată
bolnav. Trebuia să rămânem aici.
El pare, cel puțin, să recunoască. Este țeapăn, cenușiu la față și se mișcă
încet. Un tâlhar i-ar putea veni de hac într-o clipă, își zice în sinea ei. Dar
atunci, unde este vina? Undeva în vastul spațiu dintre ei, așa cum stau
lângă pământul reavăn de pe mormântul lui Hamnet. Degetele li se a ng
peste spațiul acesta, dar depărtarea îi face reci și inerți. Câtă depărtare!
El nu era aici. Într-un fel sau altul, iată peste ce ea nu poate trece. A lăsat-
o să înfrunte singură moartea fiului lor. Ei, nu singură, propriu-zis: Joan e
inimoasă și puternică, Edmund se străduiește, tata John își strunește
durerea ca să se îngrijească de durerea ei. Până și Bartholomew vine să-și
petreacă brațul cu stângăcie peste umerii ei împietriți. Iar Susannah și
Judith se poartă atât de bine cât o pot face niște copii în asemenea
împrejurări. Dar amara descoperire este că, în ciuda tuturor acestor lucruri,
fără Will se consideră tot singură. Este ca o datorie pe care nu o poți plă în
veci, oricâți bani ai avea.
– N-ai fost aici, îi zice cu glas amorțit.
– Așa e. Povestește-mi tot.
Asta n-o poate face, dar îi spune câte ceva. El ascultă. Plânge. Vorbește
despre fiul lor, despre viața lui. Sunt, în mod inevitabil, și goluri. Dar
vorbește minunat. Așa cum ș e numai el.
Cu toate astea, e în zadar. Anne a învățat ceva nou: că frumusețea, oricât
de multă, nu poate nicicând să compenseze pierderea; că Raiul, oricât de
mare, nu poate să răscumpere nici măcar o fărâmă de Iad.
N-a fost aici să-și vadă fiul murind. Este acum, poate, ca să vadă cum
altceva slăbește, se s nge, începe să moară sau nu mai are de ce trăi.
Scrisoarea sosește în octombrie, când se fac deja două luni de când nu
mai este Hamnet, iar în hambare abia se văd niște grâne trase și stricate.
Cum n-a fost niciodată iute la ci t și vederea i-a slăbit și ea, John
Shakespeare îi în nde scrisoarea lui Richard, fiul cel ascultător. Este de la
Will, bineînțeles. Și la început Anne nu prea pricepe, ascultând doar la
răs mpuri, prin câlții durerii, mormăitul monoton al lui Richard.
„Recunoscând credința cu care a slujit... Pe banda neagră a scutului, o
lance aurie cu vârful de argint, iar deasupra lui, ca emblemă...“
Socrul ei s-a săltat de pe banca de lângă foc, dând parcă să facă ceva – o
fâțâială de-ale lui sau gestul de a șterge praful, lucruri care îi ocupă atât
mp peste zi –, însă rămâne nemișcat, cu palmele în nse, ochii larg
deschiși și strălucitori cum nu i-a mai văzut vreodată până acum.
– Deviza, Non Sans Droict, însemnând „Nu fără temei“. Blazonul va fi
purtat de copiii săi, de urmașii și de urmașii urmașilor...
Richard aruncă o privire s ngherită spre Anne când citește partea asta.
Ea pricepe în sfârșit. Blazonul familiei Shakespeare este gata, pare-se. Nu
mai e Hamnet să-l ducă mai departe, desigur. Ieri a trecut prin Stra ord un
cerșetor schilod pe când ea era la piață, și-a ridicat rugător ciotul de braț și
ea l-a privit, zicându-și: „Așa, și ce-i cu asta?“
– Măi, măi! Ce părere aveți?
Socrul ei se uită nesigur în jur, cumpănindu-se și tremurând puțin, de
parcă ar sta în vârful unui stâlp înalt.
– Ia spuneți, ce părere aveți?
Edmund dă să vorbească, având în sfârșit prilejul să-i spună tatălui său ce
se cuvine:
– Domnule, ați primit tlul de gentleman, zice el, făcând o plecăciune, și
este un tlu pe deplin meritat.
– Da, da. Așa să fie! Edmund, scumpule, du-te și ad-o și pe mama ta,
trebuie să afle și ea. Măi, să fie!
Dă cu ochii de Anne.
– Trebuie să fii mândră, fiica mea.
Îi vine să întrebe: „De cine?“ Dar nu poate să vorbească sau osteneala de
a vorbi este peste puterile ei.
Nu are însemnătate; John Shakespeare este bucuros să rostească din
nou, ca o rugăciune sau ca o poruncă:
– Trebuie să fii mândră.
În sfârșit, se urnește de lângă focul lui veșnic și se duce la fereastra care
dă spre Henley Street.
– Frumos afară la vremea asta!
Pe geam se văd lăsându-se nori cenușii.
– Ar trebui să profit. Să ies un pic. Da, e mpul să ies din casă.
Așadar l-a cucerit și pe el, își zice Anne. Așadar, cucerește mai departe pe
toată lumea. Mă întreb cum are să mă mai cucerească pe mine vreodată.
12
Î
În toată larma și duhoarea de acolo, preotul era singurul, în afară de Ben,
care părea să-și țină firea.
Gândul că popa ș a ceva ce el nu ș a îl înfuria pe Ben. Chiar și aici, în
Newgate, Ben Jonson își păstra mândria, conș ința de sine; purta coroana
inviolabilă a propriei minți. Și, la urma urmei, de ce nu? Nu făcuse nimic
rău.
Ce-i drept, omorâse un om. Dar în niște împrejurări care făceau fapta
pardonabilă, de bună seamă. Ei, aici era întrebarea. Și de ea avea să atârne
tot – nimerit calamburul!
L-a văzut pe popă făcând la fel cu un alt pușcăriaș: mâna pe umăr,
privirea cercetătoare. Omul era un dobitoc, care nu lega două vorbe și care
își vânduse tot, până și încălțările, pe băutură, și l-a îmbrâncit pe popă cât i-
au îngăduit lanțurile.
– De ce o ții una și bună? l-a întrebat Ben, cu o curiozitate neprefăcută.
Ș i că au să te spânzure pentru asta.
– Probabil. Sau au să mă ardă. Dar cu ce anume o țin una și bună,
prietene? Vorbeș despre credință ca despre o înșelătorie sau o apucătură.
Să mă ardă? Eu ard deja.
Preotul s-a răsucit pe așternutul lui muced de paie.
– Poți să-ți închipui cum e să te trezeș în fiecare dimineață și, în loc să-ți
zici: „Ehe, uite încă o zi!“ – și a zâmbit, respirând greu –, să saluți inefabila
taină; cum spuneam, inefabila și veșnic reînnoita taină a vieții întru
Dumnezeu și pentru Dumnezeu, prin mila lui și a sfintei lui Biserici?
Ben s-a încruntat când bruta de bețivan s-a tolănit pe patul lui de
scânduri, pipăindu-și cu o mână prohabul.
– Facultatea aceasta nu este dată tuturor, bănuiesc.
Preotul a înclinat din cap cu delicatețe; gestul părea să însumeze tot felul
de posibilități, inclusiv amuzamentul. Sub litățile astea! Oricum, destul de
mare deosebirea față de puritanii cu fețele lor împietrite.
– Poate. Acesta e doar unul din multele lucruri care rămân ascunse. Noi
doar încercăm să întrezărim umbrele divine care se ivesc fugar. Îți
aminteș , însă, că te-am întrebat de ce eș aici. Asta, fiindcă socot că am
un răspuns. Maica Biserică te așteaptă.
– N-am nevoie de nicio mamă! s-a repezit Ben să răspundă. Am una, pe
cea mai minunată.
– Și ai și un Dumnezeu?
– Vrei să mă converteș la credința ta și n-ar fi așa de plic cos dacă ai
spune-o pe șleau, a ridicat Ben din umeri nervos.
– Ba nu ar fi, pentru că eu nu pot face așa ceva. Numai tu poți să vii spre
ea, prin propria voință și prin lucrarea harului divin.
Preotul s-a apucat să îndepărteze legăturile și să-și oblojească rănile
făcute de cătușe.
– Adaug doar atât: nu-l lăsa pe Dumnezeu să aștepte!
Ah, îl școliseră bine la Douai sau unde o fi fost. Dar, din fericire pentru
preot, curiozitatea lui Ben era mai puternică decât dezgustul. Și apoi, mai
era și forța covârșitoare a acelei idei, cum că Dumnezeu îl aștepta.
S-a gândit puțin la Agnes și îndelung la minunatul său fiu. S-a gândit la el
însuși, cum zăcea acolo, un criminal de drept comun, așteptându-și
judecata, unde cea mai mare nădejde a lui era să scape cu viață. Ura
gândul de a fi comun și ura așteptarea, cu corolarul ei, supunerea
înjositoare. Pe de altă parte, îl mișca ideea că este el cel așteptat.
Voia, în plus, să fie neînfricat ca preotul; să se măsoare cu el, cum făcuse
cu luptătorul spaniol pe câmpul jilav.
Și, pe lângă asta, dacă tot aveau de gând să-l ucidă pe cel mai strălucit
bărbat din Anglia, măcar să poată să simtă prin toată ființa lui cât de diferit
e.
– Nu discut de conver re.
I-a dat preotului să bea din cana lui de bere și i-a în ns un coltuc din
bucata de pâine.
– Dar, dacă ar fi să-mi asculți spovedania, ce fel de pas ar fi acesta?
– Un pas și atât.
Preotul a zâmbit ironic, vrând parcă să spună că aici el era sofistul.
Prea bine. Spovedania lui Ben Jonson. Mai întâi se cuvine să ș i cine sunt.
Eu sunt un poet al teatrului. Am fost actor, corector de piese, născocitor de
subiecte, coautor alături de alții mai mărunți, iar în ul ma vreme autor
drama c în toată puterea cuvântului. Și în privința aceasta aș putea să zic
că sunt cel mai bun. În prezent există două-trei spirite alese care scriu
pentru scenă, dar niciunul care să ș e, ca mine, cu ce se mănâncă teatrul,
care să înțeleagă importanța modelelor clasice și că o piesă trebuie să pună
la lucru mintea, și nu gura. Așa că îmi vine greu să cred că ăsta îmi va fi
sfârșitul, dacă nu cumva există vreun înțeles mai adânc peste toate acestea.
Nu de teamă mă îndrept spre ne sau spre biserica ta. Mai întâi,
închisoarea nu mi-e străină. Abia dacă a trecut anul de când m-au pus în
fiare din cauza unei piese pe care am scris-o. La care am contribuit, adică.
Era scrisă împreună cu Tom Nashe, un ins dubios, care nici nu ia bine pana
în mână, că și face o nefăcută. Am pus niște aluzii la Curtea Regală, iar
Nashe o mai fi adăugat ceva bârfe, pe care eu nu le-am recunoscut. El a
fugit la Yarmouth când s-a pus în mișcare Consiliul de Coroană, dar pe mine
m-au săltat și m-au azvârlit în închisoarea Marshalsea. Ah, a trecut furtuna
și mi-au dat drumul; și, la urma urmei, Coroana trebuie apărată de
răzvră ri. N-ai să mă converteș împotriva țării mele, domnule preot, pot
să ți-o spun de pe acum.
Când s-au petrecut faptele care m-au adus aici, eram în vârful piramidei.
Se juca piesa mea, prima mea capodoperă, dacă o pot numi as el. Fiecare
om cu toana lui. Prima oară când scena noastră are parte de o comedie
care respectă modelul celor din vechime, precum și cerința ca aceasta să
dea învățătură și să îndrepte chiar și atunci când aduce delectare. Scopul
acesta, iată ce-i lipsește prietenului meu Will Shakespeare. Dar eu îl iubesc
și îi iubesc și piesele, bagă de seamă, le iubesc și mai mult pentru
slăbiciunile lor, așa cum îmi închipui că iubește Dumnezeu omenirea. Și
chiar Will Shakespeare este cel care mi-a dat această șansă. Fără el,
mărturisesc cins t, poate că mai cârpeam și acum piese pentru Henslowe,
dobitocul ăla monumental. Sau băteam drumurile în căruță cu vreo trupă
de actori, ceea ce nu este pe gustul meu. E drept, nu eram cel mai talentat
actor. O, prezență scenică aveam – poate chiar prea multă. Actorul nu este,
la urma urmei, decât o maimuță care imită pe alții. Nu, scrisul e de mine,
vreau să mânuiesc cuvinte, să dau formă, să făuresc. Și să făuresc cu un
scop moral, acela de a-i arăta omenirii adevărata ei față în oglindă. Așa și
piesa mea, despre aceste umori pe care le prezintă oamenii din zilele
noastre – unul este veșnic invidios, altul, mereu melancolic. Scriind-o,
temerea mea era că va fi cu mult peste capetele spectatorilor, Hidra
noastră atât de îndrăgită și necesară. Atâtea capete și nicio minte printre
ele! Și Henslowe, idiotul de care am pomenit, a respins-o clă nându-și
toiagul de lemn. Bunul meu prieten Shakespeare a fost cel care i-a înțeles
valoarea și i-a înduplecat pe cei din compania lui, Oamenii Lordului
Șambelan, s-o pună în scenă. Cinste lui! În septembrie piesa era montată la
Teatrul Curtain, iar eu m-am trezit că devenisem podoaba de preț a scenei,
luceafărul stagiunii, Steaua Polară a constelației teatrale. Neghiobii de la
parter băteau din labe; dar cei școliți erau, cred eu, aceia care, prin
zâmbetul lor, îmi ofereau adevărata recunoaștere. Am de gând să păresc
piesa, dacă o vrea Domnul.
Și de acolo, iată-mă aici! Piesa era încă pe afișe când am fost arestat.
Totul s-a petrecut al naibii de iute. Însă clipa aceea – clipa în care am ucis
un om – parcă a durat o veșnicie. Uneori îmi închipui că încă o trăiesc.
Îl chema Gabriel Spencer și era actor. Nu de mult eram oarecum prieteni.
Era un tovarăș bun când berea era bună și când era și el în toane bune și nu
ridica nimeni glasul împotriva lui. Dar avea și o latură întunecată. Ș u că
odată s-a bătut cu un tânăr și l-a omorât, pentru că se lăuda chiar el cum că
fapta a fost soco tă o întâmplare nefericită și a fost eliberat. Ei, gândesc că
aici a fost greșeala mea: aflându-mă într-o stare de exaltare după triumful
piesei mele, am dat frâu liber acestei exaltări în prezența lui Spencer, aflat
în cea mai proastă dispoziție.
Luam masa împreună cu câteva cunoș nțe la o cârciumă din Hog’s Lane,
când ni s-a alăturat și Spencer. Norul de furtună de pe fruntea lui ar fi
trebuit să mă pună în gardă, dar eu eram încins și cât se poate de în largul
meu. Vorbeam despre înnoirea pe care aveam de gând să o aduc scenei și
cât de bine eram pregă t să o săvârșesc. Doar îmi fusese dascăl nimeni
altul decât William Camden. Ei bine, lucrurile au luat o întorsătură urâtă:
Spencer a început să-mi pună la îndoială erudiția. O, asta a fost ușor de
combătut, căci am izbu t să-l năucesc cu câte citate i-am dat. Dar, ajuns
aici, orice om cu judecată s-ar fi recunoscut învins și ar fi băut pe seama
asta. Spencer însă musai să stăruie ca un câine cu dinții înfipți în pielea
ursului.
„Cu toată parada asta de savantlâc“, a strigat el, „nu eș decât un actor
ca noi toți și, când o să-ți apună steaua, o să fii bucuros să te întorci la
meseria cins tă pe care ai părăsit-o ca să vii să-ți afișezi dezgustătoarea
mândrie în fața noastră. Și, Doamne, ce-o să ne mai bucurăm și noi! Așa că
întoarce-te la sculele tale, domnule zidar, întoarce-te la sculele tale…“
Iartă-mă, am o memorie încăpătoare, așa că îți redau cuvânt cu cuvânt.
Zidar, da, ăsta este meșteșugul căruia i-am fost sor t. Un meșteșug foarte
bun și cins t, aș zice, pentru cei născuți pentru așa ceva. Doar că eu nu mă
număr printre ei. Și i-am spus-o și lui Spencer întocmai așa. Dar firește că
nu puteam ierta jignirea adusă. Și nici el nu a vrut să-și retragă cuvintele.
Așa că am ajuns la duel. Un duel pe deplin onorabil, cu spada, nici vorbă să
tragem, ca prăpădiții, cuțitele în stradă.
Ne-am întâlnit în Hogsden Fields. Era o zi frumoasă, dintr-un septembrie
auriu, limpede și cald. Nu era nicicum o zi în care să-ți dea în gând să mori
sau să ucizi. Până la urmă, cu toată dispoziția lui scârbavnică, îmi închipui
că și Spencer a cugetat la fel și a chibzuit dacă să dea înapoi. Eu? Nu, nicio
clipă. Nici măcar o clipă.
M-a rănit la braț – uite-aici. Slavă Domnului, s-a vindecat fără urmări. Era
un luptător aprig. Îi vedeam în ochi furia. Ce vedea el în ochii mei? Ei bine,
îndreptățirea celui ponegrit.
El avea membre mai lungi, dar i-am aplicat o lovitură, îndrăzneață și
cruntă, o lovitură sub gardă. Și asta a fost. I-a pătruns adânc în coastă. Nu
una din cele care spintecă, așa cum ai tăia felii de carne. Chiar și cu cel mai
ascuțit vârf e mai mult ca atunci când înfigi spada în ceva tare, care
scrâșnește. Te dor grumazul și pieptul, și umărul.
A fost de la treaba aia cu zidarul, înțelegi. Și de la felul cum mi-a luat în
râs învățătura. Taică-meu vitreg e zidar și eu m-am silit, Dumnezeule mare,
cum m-am silit... E nevoie să dau lămuriri? Nădăjduiesc că nu. Iertarea
păcatelor? Mă rog, îmi place cum sună. Cuvântul în sine este ca un șuvoi de
apă purificator. Dar vom vedea.
În fine, eram îngrijorat. Lângă mine zăcea un om pe moarte și spada
însângerată era a mea, iar as el de lucruri se află. Fusese un duel, ce-i
drept, dar tot moarte de om era. Curtea are s-o considere crimă? Aceasta-i
întrebarea. Și oare în cazul crimei se mai ține seama de imunitatea clericală
15? Fiindcă, dacă o invoc... Îmi aduc aminte că am spus odată că acela care
profită de o lege învechită, care îi îngăduie să scape, dacă este ș utor de
carte, trebuie să fie un laș Acum, însă, este singura mea nădejde.
Pe lumea asta, vreau să zic. Cât despre cealaltă, nu e ea domeniul
dumitale? Căința, da, înțeleg că trebuie să existe căință. Dar spune-mi și
mie: unde se trage linia între regretul pentru păcatele săvârșite și dorința
de a nu le fi săvârșit niciodată?
Spencer nu avea nici nevastă, nici copii sau, cel puțin, nu ș u eu să fi
avut. Dar asta n-ar fi schimbat nimic. Nu și după ce a zis asta.
Să îngenunchez?
Mă rog, dacă crezi că ajută.
Dacă era să-l salveze ceva, ș a că acel ceva avea să fie învățătura. Când a
sosit ziua să-l scoată din temniță pentru judecată și l-au purtat, străbătând
grădina nepotrivit de frumușică, spre tribunalul din Old Bailey, a ș ut că se
ducea între vrăjmași. Judecătorul cocoțat în jilț, cu un mănunchi de ierburi
parfumate sub nasul lui gingaș, cetățenii jurați gâfâind și holbându-se, nu
dădeau doi bani pe el, în cel mai pur sens al cuvântului, și l-ar fi trimis cu
dragă inimă la spânzurătoare, dacă nu le-ar fi stat nimic împotrivă. Aici nu
era Ben Jonson, cel mai învățat om din Anglia, ci deținutul Benjamin
Jonson. Deținutul a fost adus și era încă păzit cu arma. Deținutul este
acuzat... deținutul recunoaște... Îi venea să strige: Eu sunt mai mult decât
atât! Dar aici bineînțeles că nu era. Și nimic din ce putea să spună sau să
facă el nu avea să le schimbe a tudinea. Straja din spatele lui căsca și își
cumpănea dintr-o mână în alta halebarda. Fire de praf se roteau într-o rază
îngustă de lumină, ce pătrundea pe fereastră. Ben încerca să-l vadă în ea pe
Dumnezeu. Numai învățătura îi putea veni în ajutor.
– Numitul Benjamin Jonson l-a înjunghiat și l-a ucis cu bună ș ință în
Shoreditch pe numitul Gabriel Spencer.
Judecătorul i-a repetat vorbele, deși juratul avea un glas cât se poate de
puternic, potrivit pentru scenă.
– Deținut, cum pledezi?
– Cer să beneficiez de imunitatea clericală.
Uite, asta voce! Umflă-ți pieptul, dilată-ți plămânii. Dacă judecătorul nu
încuviința – dacă aveau să consulte tomuri, să cerceteze precedente, să
cla ne din cap –, ei, atunci, avea să se întâmple cam ca în visele care îl
istoviseră în ul mele nopți petrecute în temniță, vise atât de strălucitoare
și de drama ce, încât începuse să nu se mai încreadă în forța propriei
imaginații. Prin urmare, o să atârne în Tyburn, în copacul spânzuraților. Or
să aibă nevoie de o frânghie zdravănă. Teamă nu-mi e. Dar cum am ajuns
eu aici? Zău că nu s-a mai pomenit un asemenea șir de greșeli prosteș ...
Capelanul episcopului s-a apropiat de banca acuzaților. Ben a luat
psal rea. O simțea slinoasă în mâini, de parcă ar fi mâncat cineva pe ea.
Asta era salvarea lui. Pământească, sau poate divină, dar în clipa asta el o
avea în minte doar pe cea dintâi.
– Alege-ți versetul, deținut!
Versetul? Lasă că vi le dau eu pe toate, mai întâi în la nă și pe urmă în
greacă... A ales și apoi a ci t cu intonație expresivă, fixându-și privirea în
ochii șefului juraților. Mânat de un impuls, a sărutat cartea când a isprăvit.
– Legit ut clericus? a ros t pe un ton cântat judecătorul.
– Legit.
Citește ca un învățat. Și as el pledoaria lui a fost acceptată. A încercat să-
și închipuie fața lui Agnes sau căpșorul cârlionțat al băiețașului său, dar nu
se putea gândi decât la niște ferestre mari, deschise în afară. Și la zâmbetul
vag al bătrânului preot din celula lui. Ei bine, și-a zis, este un târg. Lacrimile
care i-au umplut ochii l-au uimit de-a binelea.
Dar s-au dovedit a fi vărsate în contul ce avea să urmeze, și anume
înfierarea. Până la urmă, tot avea un pic de-a face cu călăul, și-a zis. Și ce
brută nemiloasă era, deși Ben și-a închipuit că asta făcea parte din meserie.
Condus în fața vasului cu jăra c, care dădea un fel de căldură blândă,
amin nd de Crăciun, și-a strâns limba între dinți, hotărât să nu scoată
vreun țipăt. Spre rușinea lui, a gemut puțin când fierul încins i s-a lipit
sfârâind de rădăcina degetului mare de la mâna stângă. Nu doar din pricina
durerii, ci și a goliciunii acelui T, care îl însemna pe viață ca răufăcător,
condamnat să atârne în copacul din Tyburn, dacă mai săvârșea vreo
nelegiuire. Imunitatea clericală nu se invoca de două ori . Dacă nu se
dovedea virtuos, intra sub stăpânirea morții, iar el nu suferea să aibă vreun
stăpân.
Dar supraviețuise. Escortat înapoi în temniță, Ben s-a întrebat dacă exista
vreo împrejurare din care să nu iasă viu. Poate că păcătuia prin mândrie –
va trebui să afle de la un preot al noii lui credințe. Sau poate să-și consulte
propria putere de înțelegere. Fără îndoială că Biserica cea Adevărată îl
așteptase, dar el avea de gând să fie propriul său papă.
Ben și-a săltat în brațe copilul până sus, la căpriorii salonului lor
sărăcăcios; băiatul striga, îi plăcea, voia cât mai sus.
– Ah, puișorul meu, te iubesc! a exclamat el.
A privit spre Agnes, care isprăvise cu plânsul de ușurare și acum stătea la
masă cu capul în mâini.
– Și pe ne, scumpete.
Fața de masă dispăruse, a băgat el de seamă, și la fel câteva vase –
amanetate, fără îndoială, căci temnicerul cerea bani mulți, iar ei erau
strâmtorați. L-a lăsat jos pe micul Ben. Era cazul să se pună pe treabă.
– Niciodată, a zis nevasta lui, ridicându-și fața răvășită, niciodată să nu
mă mai faci să trec prin așa ceva!
De fapt, avea o figură cumplit de acuzatoare. El a ridicat din umeri.
Oricine ar putea crede, și-a zis în sinea lui, începând să caute hâr e de
scris, că ea fusese la închisoare, nu el.
Cât de tare ar trebui să te grăbeș , s-a întrebat Will, când te duci să-ți
vezi tatăl murind? Inima și picioarele pregetă, fiindcă nu vrei să fii de față,
nu e om care să vrea. Și totuși, ți-e teamă să nu ajungi prea târziu, să
găseș obloanele ridicate, mortul deja legat pe sub falcă, sufletul lui
despărțit de trup. Fes na lente, atunci, grăbește-te încet, zorește ca într-un
vis năclăit, care se întoarce întruna în tresăltări și schimbări neașteptate. În
Oxford poposește la „Coroana“, mănâncă o plăcintă de miel grozavă, așa de
grozavă, că mai cere o porție, simte că ar putea s-o țină veșnic așa,
mâncând împărătește. Și patul, mereu bun la „Coroana“, cu așternuturi
curate și fără purici, dar de data asta neasemuit de moale și plăcut. Ai
putea, având destui bani, să locuieș la un han ca lumea, își zice; să stai
acolo pentru totdeauna, să mănânci și să bei bine, să te odihneș în patul
tău moale și să nu te mai duci niciodată acasă – să nu ai nevoie de ea, nici
ea de ne. Poate așa izbândesc unii oameni în lume. Doarme fără vise în
așternutul cel dulce. Trezindu-se, nu simte nicio grabă. E aproape ca atunci
când pun în scenă o piesă și mai au două săptămâni bune ca să repete –
fiecare minut bine drămuit.
Mai bune recoltele, bagă el de seamă pe când străbate ul ma poș e
lungă până la Stra ord. Culegătorii din lanuri nu mai au privirea aceea
aspră și înfricoșată. Pe el nu îl cunosc. Se întreabă dacă n-ar fi vremea să
cumpere pământ. Teatrul Globe merge bine, deși el are grijă să nu se culce
pe-o ureche: trebuie să fii conș ent că gusturile se schimbă, să simți
încotro merge gustul publicului. Lucrează la o tragedie a răzbunării, acestea
par să ajungă din nou la modă. Folosește ca model o piesă mai veche a lui
Kyd. Bietul Tom Kyd, care a murit sărac lipit cam la un an după ce l-au pus la
chinuri; care n-a avut niciodată o vorbă bună pentru Will. Moartea este
singurul lucru pe care îl vor avea în comun. Will se duce direct în Henley
Street, nu la New Place. În mp ce descalecă are senzația năucitoare și
insuportabilă a unui prag. Simte că ceva stă să iasă din țâțâni. La una din
ferestre se mișcă o umbră și ceva din umbra aceea îl face să-și zică: „E tata,
trebuie că se simte mai bine.“ Este însă Richard, care s-a mai împlinit între
mp; el e cel care îl întâmpină la ușă.
– Will, zice el, e pe ducă.
Și în iatacul întunecat Will scoate un urlet și apoi încă unul, ca să-și audă
propriul glas. Fiindcă nu se aștepta la asta. Tatăl lui și agonia, da, și încă
laolaltă. Dar nu această imagine perfectă a apropierii morții. Nu trupul ăsta
împuținat, nu oasele, privirea fixă, mâinile inerte, din care au rămas numai
vinele. Nu să i se întâmple așa ceva lui John Shakespeare, de parcă
universul l-ar fi ales anume, l-ar fi tras deoparte și l-ar fi înghesuit într-un
colț. Nu ochii aceia.
Pe când varsă lacrimi, simte prezența lui Anne în preajmă; simte că îl
înțelege și că asta nu-i e de niciun ajutor.
În căldura din cabina actorilor, unde îți faci loc cu coatele și miroase
înțepător a ciorapi, Will își dă cu praf de cretă pe obraji, singur, înghion t
cu indiferență. Replicile îi înconjoară mintea ca o coroană îndesată bine pe
creștet. Iar memoria se învârtește înlăuntrul acestui cerc. Își bea păhărelul
de dimineață acasă la Jonson. Acesta își caută protectori acum, și-a găsit o
locuință mai încăpătoare, deși tot se simte că pentru el casa e doar un alt
soi de cârciumă. Își oblojea o durere de cap pricinuită de mied, deși
susținea că nu bea niciodată așa ceva. „Asta e de la niciodată ăla de
săptămâna trecută.“ E ca un copil, po ește și refuză să recunoască; așa că
se înțelege de minune cu băiețelul voinic și cu dopul de fe ță, care se
atârnă de el, cerșindu-i îmbrățișările urseș . Doamna Jonson se uita la ei,
vigilentă și iubitoare. Nu putea zâmbi, a băgat de seamă Will, fără să-i
brăzdeze fruntea o încruntătură. Bănuia că între cei doi soți erau certuri
strașnice.
Jonson a ci t Danezul în manuscris.
– N-ai cum să-i cucereș . Nu cu așa ceva.
– Răzbunare, duhuri, sânge…
– Păi, or aștepta ei o tragedie a răzbunării, dar uite ce ai făcut din ea! Mai
întâi, nici nu există răzbunare.
– De asta nu trebuie să-și dea seama. Printre multe altele.
Pentru micul Benjamin a făcut o scamatorie cu un bănuț, învățată de la
Jack Towne cu mulți ani în urmă. (Oare câți? Dumnezeule! Îl visase pe
Towne într-una din nopțile trecute, un vis ciudat, limpede și pătrunzător. La
treizeci și șapte de ani.)
– Ia zi, Benjamin, ai văzut unde s-a dus bănuțul? Dar scamatoria ți-a
plăcut, așa-i?
– Și pe urmă, în partea a patra îl trimiți pe prinț în Anglia, dar pentru câtă
vreme? Ș u, nu ajunge acolo, îl răpesc pirații – și își dă ochii peste cap
exasperat când zice asta –, dar atunci de ce nu-i aduci și pe ei în scenă, să-i
pui să cânte un cântecel? Ce vreau să spun e că trebuie să ne închipuim că
trece mult mp cât este plecat pe mare. Luni întregi. Ș u că tu nu dai doi
bani pe regula unităților, dar asta – asta încalcă până și logica.
Will a făcut încă o dată scamatoria cu bănuțul. Benjamin l-a urmărit cu
jind.
– Pe legea mea, dacă aș avea geniul tău, a mormăit Jonson, aș ș ce să
fac cu el.
– Gata, împăcați-vă! a intervenit doamna Jonson.
– E abia nouă dimineața, a răspuns Jonson. Prea devreme pentru asta.
– Ține minte, nere Ben, a zis Will, nu este niciodată prea devreme să se
împace omul.
Jonson l-a privit întrebător:
– Cu Dumnezeu? Cu moartea?
– Cu faptul că s-a născut.
Will isprăvește cu machiajul. Praful de cretă nu-i spuzește pielea, cum
pățește de la căneală. Burbage se apropie cu pași mari – uriaș, binedispus,
emoționat – și zice cu glas tunător:
– Ați înnebunit cu toții? Măi, oameni buni, sunteți nebuni de-a binelea?
Și când ei răspund mormăind că da, zice:
– Grozav! Ăsta e semn bun.
Kempe, clovnul, a părăsit trupa. De obicei el le alunga tracul. Spoit pe
față, Will își încrucișează privirile cu Heminges și zâmbește strâmb, a
recunoaștere. Heminges, robust și viclean, se face alb ca varul înaintea unei
reprezentații. Toți au ceva din frica asta, dar de ce le e frică? Sunt Oamenii
Lordului Șambelan, un spectacol prost n-o să-i ruineze. Este frica de piesa
în sine, poate. Odată ce îi dai drumul, nu mai e cale de întoarcere, capătă o
viață a ei. Ce sunet este mai teribil și mai copleșitor pe lumea asta decât
primul țipăt al unui prunc abia născut? Îl vede pe Hamnet, mi tel de tot,
bătând aerul cu mânuțele și piciorușele când era pus la sânul lui Anne.
Ul mul strigăt de trompetă. Oare câți spectatori să fie? Potrivit de mulți.
Ziua e friguroasă. Nu la fel de rece ca noaptea plăsmuită pe meterezele
minții, nu ca frigul dinlăuntru, e un aer aprig și pătrunzător. Iar eu sunt
sătul și mi-e sufletul bolnav.
– Și eu m-am săturat, zice acum Burbage, să-i tot suflu sufleurului ăstuia
care mă scoate din sărite.
Se adună grămadă să-și strângă mâinile și râd nervos înainte să înceapă.
Ofelia e fardată, dar fără perucă: ochi migdalați, păr de arici. Ul mele
întrebări puse lui Will – Eyases, cum dracu’ se citește asta? –, dar nu prea
multe: el e cel care a scris cuvintele și e unul dintre actori, nu diriguitorul
lor.
Și ce simte despre spectacol? E încă viu sau ceva încă pe cale să se nască.
Da, dacă suntem în întârziere, tăiați partea cu Osric și pălăria. Chipul pe
care îl înfățișează Will sau personajul e neted și lucios și te poți vedea în el,
dar scrutează mai bine și ai să găseș în ndere, nu adâncime. La fel ca
spațiile dintre rânduri. Burbage, îmbrăcat în negru, aruncă pe jos un cotor
de măr. Nu mi-e doar man a cernită, mamă. Băiatul cu oglinda trece
printre ei, oglinda – o psie de argint strălucitor, bine lustruit, fiindcă s cla
se spărgea mereu în învălmășeala din cabină. O înclină spre Will, spre
Fantomă. Arătați bine, domnule. Oare așa am să arăt când oi fi mort? Dacă
am putea ș ! Oare plu m, suntem de față, auzim ipocriziile ros te la
înmormântare?
Și acum mai departe, acum trebuie să fie Stafia. Asta alungă celelalte
stafii din preajma lui, o vreme. Faptul de a fi altcineva. Părăsind lumea,
pășește pe scenă. Acum, cele reale se preschimbă în stafii. Ca un melc
întors pe dos, poate trăi numai când scapă din cochilia sinelui.
Fețe, atât de multe fețe nerăbdătoare. Înveți să nu le vezi în parte, să le
lași să-ți păteze vederea ca niște globuri de păpădie. Dar nu. Una din fețe
iese în evidență, în galeria cea mai apropiată.
Iat-o, din nou. O vede fără să o vadă. Așa cum vezi viitorul.
13
Negru și alb.
Will stă cu ochii pironiți pe pătratele negre. Poartă negru în ul ma
vreme, doliu după regină. Marea Elisabeta și-a găsit în sfârșit odihna – o
coborâre grea și dureroasă în moarte, din câte a auzit; așa că acum
Oamenii Lordului Șambelan, trupa ei privilegiată, îmbracă straie cernite.
Ul ma oară când a văzut-o, în Sala Mare de la Whitehall, a crezut că
doarme, căzută pradă somnului în încăpătorul culcuș ver cal al rochiei.
Apoi ochii de veveriță se deschideau, se rostogoleau pe chipul palid și se
opreau la el. Întotdeauna îl recunoștea, aducându-și aminte cum îl cheamă
chiar când el credea că a uitat – semnul unui bun suveran, desigur.
Gândește-te la toți cei pe care îi ș i pe nume: în Stra ord, poate cincizeci;
de două ori pe atâția aici. Oameni pe care îi cunoș , care întâmplător
trăiesc în aceeași felie de vreme ca ne: hârlețul înfipt în pământ, viermii
colcăind în halca umedă și neagră.
– Șah, excelent! se apropie Dekker prudent de masa lor. O cale mult mai
bună de a vă rezolva neînțelegerile. Chiar, care a fost pricina?
– O dispută între alb și negru, răspunde Jonson, zâmbind pe jumătate.
– Bine, dar care cine e? Și nu poți să nu fii nici așa, nici așa? zice Will.
– Fără alb și fără negru nu există joc, arată Jonson spre tabla de șah.
– Păi, ar putea fi o tablă de șah pe care toate pătratele sunt cenușii. Acolo
aș putea să joc și eu după po a inimii.
– Mută, omule! cla nă din cap Jonson.
Will privește îndelung albele și negrele. Rege negru, regină albă. Dacă
virtutea-nseamnă frumusețe,/ Atunci ți-e negrul ginere-o mândrețe.
Care a fost pricina? O piesă, bineînțeles – ce altceva ar putea fi? Și alte
lucruri, de pildă adevărul. Și o femeie oacheșă.
– Cum se cheamă această bucată?
Lumina focului îi brăzdează degetele pe când împunge delicat clapele
virginalului. Întotdeauna ține focul aprins, ca tatăl lui. Stă la distanță; mai
mult de un cot între ei. Mâine ar putea fi doi coți; sau ar putea să stea
lângă ea, la picioarele ei, cercetând vâna albastră de mai jos de gleznă. E
după voia ei. Muzica nu are formă. Te poartă pe cărări pline de desfătare,
apoi te părăsește fără să mai ș i încotro s-o iei.
– O improvizație, zise ea. Sunt preferatele mele. Nu-mi plac lucrurile
isprăvite. De aceea nu-mi iau niciodată rămas-bun.
Degetele ei se ridică de pe clape și închide ochii, iar el își dă seama că
este trimis la plimbare.
’
– Ah, să dea dracu’, să dea mii de draci! strigă el furios: asta în loc de
scuze, pe care nu poate niciodată să le rostească. Înjură-mă, zi că sunt un
cre n încrezut, încăpățânat și palavragiu...
– Am făcut-o ieri. Acum ajunge.
Jonson cla nă din cap și mută nebunul reginei.
Toată lumea s-a certat la un moment dat cu Jonson ... sau, mai bine zis,
Jonson s-a certat cu toată lumea. Will este excepția. Prin teatre, ca și prin
birturile și ospătăriile din preajma lor, în popicării, săli de scrimă și
lupanare, se ș e că Will Shakespeare nu se lasă târât în dispute.
Și după asta apare tragedia lui Jonson, Sejanus.
– Adică a introdus toată vorbăria asta blestemată aici doar fiindcă așa
apare în sursele lui? mârâie Burbage.
– E din Tacit, îl lămurește Will. Și pesemne că este tradusă curat chiar de
el, fără greșeală.
– Pe spectatori îi doare-n fund de Tacit, o ează Burbage. Uită-te și tu! Tot
ce e mai mișcător se petrece în afara scenei. Ș u, nu-mi spune: e în s lul
pic al lui Seneca.
– Are măreție, pledează Will. Este înălțător, maiestuos, sobru...
Se silește din răsputeri, o citește în ochii gălbui ai lui Burbage. Reputația
lui Ben Jonson în teatru e în creștere și, ves nd cu îndrăzneala lui obișnuită
că se apucă de scris tragedii, a stârnit interes. Dar Will ș e că de el ținea să-
i înduplece pe Oamenii Lordului Șambelan să-l accepte pe Sejanus, rodul
acestei co turi. A făcut-o din prietenie.
– Cum se citește, Ar-nus sau Ay-nus? întreabă Heminges când fac prima
lectură a piesei.
– Nu mă ispi , răspunde Burbage cu un rânjet pămân u.
Dar merg înainte. Burbage face loc monologurilor lungi și țepene în
mintea lui încăpătoare. Se străduiește, chiar se străduiește să facă un
personaj viu – și Will îi dă în sinea lui dreptate – dintr-o statuie de
marmură. (Ben, pe când se ciondăneau seara trecută: Îți spun eu, piesa
asta va dăinui mai mult ca marmura, va dăinui o mie de ani. Will: Nu, ți se
pare așa doar când o auzi ci tă.) Poate ar fi trebuit să spună ceva, ceva
convingător. Burbage vrea de la bun început să taie din ea, dar Jonson este
de neclin t. Așa cum este sau nimic. Și nu glumește. E vremea, proclamă
Jonson, ca pe scenă să se reprezinte o tragedie făcută cumsecade, croită
după modelele clasice și care să insufle virtute. Fără țipete de stafii sau
dueluri sângeroase. A venit vremea ca oamenii să fie serioși și să învețe.
Și ce i-au făcut romanii lui Sejanus cel adevărat i-a făcut și publicul de la
Globe piesei lui Jonson. Din fericire, o piesă nu sângerează când e sfâșiată
în bucăți.
Jonson este primul care recunoaște că este un dezastru. Urmărește piesa
de la galerie, stând alături de Sir Robert Townsend, noul lui patron. Da,
acceptă eșecul, remarcând însă că romanii erau în genere demni de a fi
numiți un popor mare, pe când gloata din teatrele Angliei este cea mai
tâmpită turmă de măgari gălăgioși, care strâmbă din nas la fânul dulce și
mărunțit cumsecade ca să înfulece scaieți plini de pișat.
Ce să-i mai spună Will? Că a fost prea rece, prea rigidă, că nu a trezit
niciun fel de emoție?... Orice are să zică îl va face pe Jonson să-l alăture
mulțimii de nătărăi, care îi aplaudă pe Shylock, pe Falstaff, lepădăturile lui,
care par ființe adevărate. Cum îi însuflețesc eu? Le dăruiesc viață. Și ei îmi
dăruiesc mie un trai.
Când se adună din nou toți după piesă la „Sirena“, Will trage nădejde să
nu fie nevoit să spună ceva. Poate că vor putea să se veselească și atât,
lăsând subiectul nea ns. Dar veselia nu vrea să vină. Monologurile
plic coase, fluierăturile mulțimii le stau tuturor pe suflet.
– Ei bine, zice Burbage, închinând oarecum paharul, noi am dat tot,
prieteni; și tot ce am primit în loc, ca binemeritată răsplată...
Discursul se frânge. Oamenii găsesc scuze ca să plece acasă devreme.
Will și Jonson, împreună cu alți câțiva, rămân să mai bea. Lucru nechibzuit,
după o asemenea zi. Dar nu sunt beți – sau, cel puțin, nici pe unul, nici pe
celălalt nu îi face băutura să se po cnească. Gândurile scapă nestrunite. În
loc de obișnuitul duel ajung cumva să se împungă cu ascuțișul vorbelor.
– Dar nu poți să faci publicul să te iubească ținându-i predici.
– Po im – iubire! –, te dai singur în vileag. Eu nu vreau să fiu iubit atunci
când creez, măi, omule, vreau să insuflu idei, reflecție, îndreptare morală.
– O pilulă greu de înghițit nepoleită.
– Atunci, lasă-i să se înece cu ea!
– Vezi tu, Ben, publicul își dă seama că asta crezi tu despre el.
– Ei, și ce-i cu asta? Ce este omenirea, dacă nu un alai de glasuri,
deșertăciune și nebunie?
– Orice altceva și încă pe deasupra. Uită-te la urma lăsată aici de degetul
cârciumarului și ai să cazi într-un infinit de lumi.
– E o urmă ca oricare alta, lăsată de un cârciumar ca oricare altul.
– Nimic nu este aidoma cu nimic.
– Greșeș . Un prost e la fel ca alt prost, un hoț, la fel ca alt hoț. Și, dacă
nu-i punem să mărșăluiască în ordine în mintea noastră, va fi iar haos. Da,
sunt chiar cuvintele tale, Will. Cuvintele tale aștern o penumbră
miraculoasă asupra minții, în care acesta pirotește în hnă, nemaifiind în
stare să vadă o formă bine închegată.
– Și as el îi farmecă, fără îndoială, pe proș și pe hoți.
– Ba și pe cei cu judecată. Nu tăgăduiesc. Dar pe ne uralele și aplauzele
te mână, nu-i așa, Will Shakespeare? Îi faci pe plac lui badea Gheorghe, râzi
în comedii sau strigi: Răzbunare! Și chiar și atunci când eș sclipitor, tot la
el ți-e gândul, să nu-l scoți din apele lui, să rămână veșnic cu tălpoaiele pe
pământ. Și îl faci să se simtă băiat fin în vreme ce-i bagi mâna în buzunar.
(Ai grijă, își zice Will alarmat pe când Jonson își rostește tremurând rada
– atât este de dezamăgit și invidios Jonson, și-a ieșit din fire, nici nu mai e
el.)
Î
– În privința asta, eș precum cocotele cele mai de soi.
Ai grijă.
– Despre asta vei fi ș ind tu mai bine decât mine.
Prea târziu.
– Ei, nu tăgăduiesc, nu sunt tocmai șoarece de casă și bănuiesc că mi s-o
naște vreun bastard printr-o cur cică de pe lângă Hog’s Lane. Și ce-i cu
asta? Eu nu sunt ipocrit.
Roșu la față acum.
– Spre deosebire de domnul Shakespeare, dragul de el, modestul prinț al
scenei, pe care toată lumea îl iubește și care trimite cuminte prada acasă,
să-și întrețină conacul de cetățean cins t și să-și îmbrace nevasta de la țară
în mătăsuri, iar în vremea asta are țiitoare la oraș.
Se întorc capetele spre el. Jonson se uită și el puțin cam speriat: Will s-a
ridicat pe jumătate de la locul lui. Însă pentru moment este pur și simplu
mut de uimire. Nu pentru că Jonson ș e ceva – vorba avea să umble
oricum –, ci din pricina felului cum o spune. Are țiitoare. Doamne sfinte,
așa îi zice?
Ce ironie! S-a mutat în mahalaua Cripplegate fiindcă a pomenit Jonson că
are să se așeze acolo cu familia. Pe lângă asta, i s-a părut o schimbare
înțeleaptă pentru un om de vârsta și situația lui, un loc departe de
vecinătatea teatrelor, mahalalele Southwark și Shoreditch, pline de
scandalagii gata să pună mâna pe cuțit. Aerul era mai bun, i-a scris el lui
Anne, fără să-și închipuie că i-ar păsa cine ș e cât. Era și mai aproape de
Ma hew, așa că putea sta cu ochii pe el. (Ochi de părinte? Mă rog, de ce
nu, odată ce băiatul nu avea tată?)
Un loc mai bun, un loc nou, departe de ispite. Și Jacqueline Field a fost
cea care i-a recomandat locuința din pașnica stradă Silver. Casa o ținea o
familie respectabilă de francezi protestanți, pe nume Mountjoy, cunoscuți
de-ai ei. Meșteri de veșminte din tată în fiu, cu o afacere înfloritoare: paruri
pentru doamnele de viță nobilă, chiar dintre capetele încoronate, așa se
zvonea. Oameni serioși și harnici, cu o casă îngrijită, și acolo avea două
încăperi bune și masă ori de câte ori voia.
Iar doamna Mountjoy, după cum s-a dovedit, o cunoștea pe Isabelle
Berger. Poate că nu avea nicio însemnătate. Prin urmare, se întorsese la
Londra; dacă avea să-l vadă, fără îndoială că va fi la fel ca în casa soților
Field, ea căutând să-i smulgă un semn oarecare, iar el nepricepând,
nevrând să dea niciunul. O femeie ciudată, capricioasă și palidă, pe care a
cunoscut-o cândva. O gropiță în drum, o po cneală și apoi mergi mai
departe.
Numai că… mai e și mpul la mijloc. Anii, întunecați și fără formă, fără uși
ca să intri sau să ieși, ani pe care i-a străbătut singur. Anne rămânea de
cealaltă parte a lumii ro toare – acolo unde o așezase el, unde se așezase
singură sau poate acolo unde îi lăsase marea ruptură.
Iar în paginile scrise, ca și în teatru, el era întotdeauna preocupat de
personaj, cercetând ce anume alcătuia o persoană, unde se termina și
unde începea sinele. Și în Isabelle descoperea o ființă pe care nu putea s-o
citească și nici s-o scrie. Odată pornit totul, nu se mai putea opri. Din
pricina misterului.
Will și-a pironit privirea pe pătratele albe și negre și se gândește: Cum să-
i explice toate astea lui Jonson? Oare ar rânji batjocoritor și ar spune că ș e
exact ce soi de mister este acela? Will mută turnul reginei. Ciudat de
nepu ncioasă este regina lui în jocul ăsta.
Î
– În esență, e un fel de dramă sau de piesă. Totul se preface în teatru în
mâinile tale, nu-i așa?
Will a făcut o mișcare echivocă din cap.
– Ar putea fi. Sau ai putea, stăpâne, să le numeș improvizații.
Dacă altădată fusese intrigat, contele părea astăzi nemulțumit că nu
izbutea să-l citească pe Will.
– Și ce urmează mai departe pentru scenă? Acolo am vrea să te vedem.
Fără îndoială că de acum poți să scrii ce vrei și să hotărăș și prețul.
– Din păcate, nu e chiar așa. E destul să nu placă o piesă și publicul te dă
la o parte.
Contele a strâns din buze, ca și când Will se plângea de sărăcie. Înaintând
în vârstă, ajungeai să accepți un lucru: unele prietenii se stricau,
sen mentele se risipeau și nu aveai ce face. Oricum, trebuia să te
resemnezi.
– Înseamnă că încă ai nevoie de protectori?
– Adevărul e că nu. Dar n-am uitat să-i prețuiesc pe aceia care mi-au
în ns o mână.
– Am slujit, de fapt, țelurilor tale.
– Dacă trebuie să dau un răspuns, milord, aș întreba la rândul meu: Eu nu
am slujit țelurilor Domniei Tale?
Contele s-a oprit și i-a aruncat o privire cruntă, un soi de privire exersată.
Apoi mânia s-a topit.
– Iartă-mă! Asta-i viața la Curte, te face să nu mai vezi în jur decât
înșelătorie și interes.
– Și eu cer iertare, dacă am fost obraznic.
– Ai fost, dar tu socoți că ai avut un temei.
I-a pus o mână pe umăr. Will îi simțea răsuflarea în față.
– Vezi, așadar, de ce n-ar fi mers niciodată. Prea multă aroganță și de o
parte, și de cealaltă.
A lăsat ochii în jos și a schimbat strânsoarea, acum îndreptându-l pe Will
spre un tablou proaspăt lăcuit.
– Hai să vezi portretul făcut de ziua mea. Ce zici? Eu sunt destul de
mulțumit, dar mama a fost indignată și de părere să tăiem din banii
pictorului.
Era un tablou frumos al unui bărbat frumos, și totuși e oarecum lipsit de
frumusețe.
– Foarte atent lucrat.
– Să ți se facă portretul este, în cel mai bun caz, ceva plic sitor. Ai pozat
vreodată?
– Nu văd de ce, a ridicat din umeri Will.
– Iar falsă modes e?
– Asta, dacă tu crezi că există și modes e adevărată.
– Eș blazat ca un curtean, a chico t contele. Sau te ascunzi din nou?
– Pot să vă încredințez de un lucru, milord, a replicat Will după o clipă.
Dacă mi-ați atârna portretul pe acest perete și ați invita toată curtea și pe
toată lumea din oraș și din țară să vă țină companie, nimeni nu s-ar opri să
se uite la el.
A șovăit puțin și apoi a adăugat:
– Din fericire.
Urcând treptele care gemeau sub pași, trecând prin dreptul ferestrei
strâmbe, și-a văzut picioarele încurcându-se în dungi de umbre și lumini.
Încurcătura, și-a zis el, e vădită și e o ispită din cele mai de rând; așadar
oprește-te și nu mai călca pe aici!
Ba nu, e altceva. E o piesă în care mă aflu, o piesă nescrisă – acestea sunt
cele mai de soi. Și, în afară de asta, când încerca să respingă întunericul, să
se gândească la bine și să stea de partea lui, Hamnet cel mort se răsucea și
striga din mormânt, iar Anne, cu toată puterea ca de stâncă a dragostei
moarte, se ridica și îl strivea. Prin urmare, de ce s-ar opri? Ce păstrez
neîn nat, dacă dau înapoi? Ce e mai bun din mine, ce voi fi în viitor,
acestea sunt lucruri afundate în beznă. Piesele? Ele nu dăinuiesc – sunt ca
niște vieți omeneș , depănându-și firul lor finit. Iar în privința nemuririi
sufletului, am îndoieli: cum să fie veșnic, când eu nu pot să-l stăpânesc, așa
cum nu pot prinde în pumn puful de păpădie?
– Astăzi n-o să vorbim decât franțuzește.
– Dar eu vorbesc prost franțuzește.
Ea nu îl suferea pe dar. Îl ucidea cu o privire, cu un zvâcnet din umeri.
Umeri care, goi, semănau cu niște mere netede și cafenii. El s-a învoit, căci
așa făcea mereu, fiindcă îl înduplecau mișcările ei ciudate, cafenii și liniș te
și părul și înfățișarea ei, așa că s-a chinuit toată seara aceea, însângerată de
o limbă plină de spini. Ea râdea de el în tăcere, dar așa făcea mai tot
mpul, nu era nimic ieșit din comun. Unele din cuvintele folosite de ea
erau, presupunea el, obscene, iar pe altele sigur le născocise.
Deodată, turnându-i vin, l-a întrebat în engleză:
– Mă iubeș ?
A cumpănit scurt și concentrat, ca atunci când îți încordezi mușchii ca să
sari peste bălegarul din stradă.
– Nu. Mai degrabă te urăsc.
– E de ajuns.
A dat din cap, cu ochii închiși, sorbind din vin. Părea deznădăjduită și
însetată și împuținată, de parcă ar fi fost salvată cu mare greutate.
– De ce vii aici, Will? Tragi vreo speranță? Că într-o bună zi ai să ajungi în
patul meu?
– Patul tău, a răspuns el sincer, e, la urma urmei, la fel ca toate celelalte.
A părut să-i placă răspunsul. Dar apoi s-a ivit din nou fiara pe chipul ei.
– Mă prefaci într-un vis, atunci când nu sunt lângă ne? Să nu faci asta,
Will! Să nu îndrăzneș să mă preschimbi într-un vis de-al tău.
A înfruntat fiara; la urma urmei, nu aveai cum să scapi cu fuga.
– Dar ce altceva eș tu, dacă nu propriul tău vis, Isabelle? Și monsieur
Berger, și el e tot un vis de-al tău? Săptămâna trecută mi-ai spus că a murit
acum zece ani. Ieri erau numai cinci. Păi, așa ceva nu se uită.
Ea a izbucnit în râs, ca și când conversația ar fi luat o întorsătură veselă și
foarte spirituală.
– Dar tu nu pricepi deloc. Tocmai un as el de lucru aș vrea să uit.
Monsieur Berger? Ei bine, și când avea scula în mine uitam de el. Era
singura cale. Te-ai simțit vreodată apăsat cu indiferență de cineva, cum face
negustorul de pește cu țiparul înainte de a-i reteza capul?
El a lăsat jos pocalul cu vin.
– N-am vrut să mă îndoiesc de ne, Isabelle...
L-a lovit peste obraz, nu foarte tare, dar îndeajuns.
– Iartă-mă, Will, dar am vrut să te doară ca să nu mă mai compă meș ,
fiindcă nu suport. Și acum, iată!
I-a luat mâna și i-a strecurat-o în corsaj, iar el i-a simțit în palmă sfârcul
tare și aspru. Fața îl durea, își simțea gura plină de pietre.
– Iar acum, a zis ea scoțându-i mâna, acum ne despărțim.
– Pentru totdeauna?
Nădejde și spaimă amestecate demonic, ca și când ai privi un vasilisc.
– Cum? Niciodată nu e pentru totdeauna. Prostuț dulce, nu vezi că așa
mă îngrijesc de asta?
Drumul de la casa din Hay Passage înapoi până în St Mar nlegrand îl
putea străbate cu ochii închiși, ș a fiecare piatră din caldarâm, fiecare
giurgiuvea, pe lumină și pe întuneric (dar era întotdeauna pe întuneric).
Fiece palmă de loc era luminată de suferința lui, ca luciul putreziciunii, pe
care îl văzuse așternut peste peș i morți și plesniți de pe Tower Wharf. Și
tot ce vedea, fiecare zgomot de pas răspundea în creier cu o bătaie,
alcătuind un refren al hotărârii: niciodată, niciodată să nu mai calci pe-
acolo!
Era, la urma urmei, o hotărâre atât de ușor de încălcat.