Russell A.

DEWEY
Categorie: Introducere in psihologie de Russell A. Dewey

Sindromul disforic de gen. Sexul nu înseamnă acelaşi lucru cu genul. Sexul este o activitate
biologică. Ca şi comportament, sexul este o activitate care are ca scop satisfacţia sexuală.
Aceasta poate sau nu să fie direcţionată către o altă persoană.

 
 
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.16: Sex, prietenie şi iubire) - (Partea a II-a: Tulburări sexuale şi terapia sexuală) -
Tulburări sexuale şi terapia sexuală

Genul, aşa cum psihologii folosesc termenul, este identificarea psihologică a unei persoane
ca fiind de sex masculin sau feminin.

Sindromul disforic de gen este diferit de homosexualitate. Disforia este opusul euforiei,

aceasta însemnând suferinţă şi nemulţumire. Disforia de gen se referă la alienare şi la
insatisfacţia faţă de propriul aspect exterior. O persoană disforică de gen se simte ca o femeie
într-un corp masculin sau ca un bărbat într-un corp feminin.

O astfel de disonanţă poate apărea din cauza fluctuaţiilor hormonale în timpul perioadelor
critice de dezvoltare în uter. Aşa cum am văzut în prima secţiune a acestui capitol, hormonii
pot modifica dezvoltarea organelor interne de reproducere, organelor externe de reproducere
şi comportamentelor tipice sexului... toate în diferite momente. Identitatea sexuală interioară
a unei persoane poate fi formată într-un moment diferit faţă de cel al formării organelor
sexuale. Dacă nivelul de testosteron este prezent în timpul unei faze, dar absent în timpul
celeilalte, rezultatul va fi o nepotrivire între identitatea sexuală interioară şi cea exterioară.

În anii 1960 şi 1970 au fost efectuate multe operaţii de schimbare de sex pentru persoanele
care s-au simţit cu adevărat „prinse într-un alt corp.” O persoană care trece de la un gen la
altul se numeşte transsexual sau (cum se spune mai nou) o persoană transgen. În cazul în care
se doreşte, chirurgia poate finaliza tranziţia aspectului exterior. După o examinare detaliată a
istoricului întregii vieţi a individului şi a formării hormonilor, plus o perioadă de aşteptare
pentru asigurarea că decizia nu a fost impulsivă, un medic poate utiliza procedurile
chirurgicale pentru a modifica organele genitale externe. Hormonii finalizează procesul
completând cu dezvoltarea sânilor la bărbaţi sau creşterea părului pe corp la femei.

Sunetul vocii nu poate fi schimbat, deoarece acest lucru depinde de structura corzilor vocale.
Manierele caracteristice sexului opus pot fi cultivate, deşi, istoric vorbind, după operaţie
transsexualii au adoptat, uneori, comportamente sexuale exagerate stereotipe. Un studiu a
arătat că transsexualii deveniţi din bărbaţi femei au folosit manierele feminine, postura şi
mişcarea, mult mai mult decât un grup de control de femei „selectate pentru aspectul lor
feminin” (Allgeier & Allgeier, 1984).

Câteodată persoana care îşi face operaţie de schimbare de sex are înfăţişarea convingătoare a
unui individ de sex opus. Pe de altă parte, unii oameni nu par a fi de sexul opus nici după o
intervenţie chirurgicală, indiferent de cât de mult s-ar strădui. O operaţie de schimbare de
sex, îndepărtarea părului şi administrarea hormonilor feminini nu pot schimba însă şi vocea,
înălţimea ori structura oaselor faciale.

Johns Hopkins de la University Medical Center, cel care a iniţiat operaţiile de schimbare de
sex, a realizat un studiu pentru urmărirea pe termen lung, comparând 29 de transsexuali care
au suferit intervenţii chirurgicale de schimbare de sex, cu 21 de persoane cu sindrom disforic
de gen care nu au avut parte de intervenţii chirurgicale. După mulţi ani de la operație, cele
două grupuri nu au diferit în realizările educaţionale, stabilitatea locului de muncă, sau
ajustarea relaţiilor maritale (Restak, 1979). De asemenea, cercetarea a arătat că mai mulţi
pacienţi au fost nemulţumiţi de reconstrucţia organelor sexuale.

Date fiind costurile mari şi ireversibilitatea modificărilor, această cercetare a descurajat

operaţiile de schimbare de sex. În consecinţă, deşi operaţiile de schimbare de sex sunt încă
efectuate astăzi, ele nu mai sunt efectuate la fel de frecvent și uşor ca la începutul anilor
1970, iar cei mai mulţi transgeni (cum au fost denumiţi în 1990) îmbracă şi joacă rolul
sexului opus fără intervenţii chirurgicale.
Parafilia

Parafiliile sunt atracţiile sexuale neobişnuite sau nepotrivite (termenul provine de

la para adică în afara sau neobişnuit şi philia care înseamnă atracţie sau interes). Acestea
includ fetişuri (obsesia pentru obiecte neînsufleţite, cum ar fi pantofi sau lenjerie),
exhibiţionism, travestism, voyeurism, zoofilie (actul sexual cu animale), masochism şi
sadism şi o varietate de alte curiozităţi sexuale precum excitarea în prezenţa fecalelor sau a
urinei.

Parafiliile implică întotdeauna ceva interzis. Un voyeur poate fi atras, din punct de vedere
sexual, dacă priveşte prin gaura cheii o femeie care se dezbracă. Aceleiaşi persoane poate să
nu îi placă sexul obişnuit din cuplu, unde lipsesc factorii de risc şi interzişi.

Travestism

În travestism excitaţia sexuală se obţine prin îmbrăcarea în hainele sexului opus. Travestiţii
nu sunt neapărat homosexuali, de fapt, într-un sondaj al abonaţilor revistei Transvestia doar
10% s-au descris ca fiind homosexuali. Travestiţii de obicei raportează schimbarea
vestimentaţiei în cea a sexului opus (cross-dressing) înainte de pubertate (Buhrich &
Beaumont, 1981). Buhrich şi Beaumont afirmă, de asemenea, faptul că cross-dressingul este
adesea însoţit de fantezii de supunere în sclavie (fiind legat sau dominat).

Atât bărbaţii, cât şi femeile pot adopta vestimentaţia specifică sexului opus, dar se pare că
bărbaţii o fac doar pentru senzaţii sexuale tari. Travestiţi de sex masculin nu suferă neapărat
de disforie de gen. Ei pot fi perfect fericiţi ca bărbaţi, dar le place la nebunie să îmbrace
hainele sexului opus.

Definind travestismul ca un comportament sexual, mai degrabă decât ca o manifestare a

disforiei de gen, Levine şi Lothstein (1981) au afirmat că toţi travestiţii sunt bărbaţi. Money
(1981) a fost de acord. El a descoperit că femeile care se îmbracă precum bărbaţii, indiferent
dacă acestea sunt heterosexuale, lesbiene, transsexuale, pur şi simplu se simt mai confortabil
în îmbrăcăminte masculină şi nu se simt excitate sexual din acest punct de vedere.

Exhibiţionism

Exhibiţionismul („flashing” – expunerea indecentă) este cea mai comună formă de parafilie.
Aproape toate persoanele arestate pentru exhibiţionism sunt de sex masculin. Poate că acest
lucru se datorează faptului că anumite subculturi acceptă exhibiţionismul ca fiind normal
pentru femei şi chiar le oferă o rampă de lansare profesională, cum ar fi dansul exotic.

Exhibiţionismul reprezintă o treime din cazurile de arestări de agresiune sexuală.

Exhibiționistul tipic debutează pe la 20 de ani şi se expune în faţa femeii de 16 – 30 de ani.
Aproximativ jumătate dintre exhibiţionişti raportează absenţa satisfacţiei actului în sine, ei
apreciază reacţia şocată a femeii şi folosesc incidentul ca temei pentru fanteziile de mai târziu
din timpul masturbării. Dacă femeia nu dă nicio atenţie exhibiționistului sau îi spune că este
ridicol ori bolnav mintal, acest lucru va ruina calitatea erotică a evenimentului.

Exhibiţioniştii nu reacţionează prea bine la tratament. Recidivismul (repetarea delictului şi a

arestării pentru acelaşi motiv) este comun printre exhibiţionişti (Allgeier & Allgeier, 1984).
Femeile, de obicei, consideră exhibiţioniştii „enervanţi şi ciudaţi”, mai degrabă decât
periculoşi (Rosen & Hall, 1984). Cu toate acestea, exhibiţioniştii au adesea un istoric cu alte
tulburări, cum ar fi pedofilia (atracţia sexuală faţă de copii), care ar putea să nu fie atât de
inofensive.

Masochism şi sadism

Persoana masochistă este excitată sexual prin rănire, bătaie sau dominare. Termenul provine
de la numele lui Leopold Sacher-Masoch, care a scris romane despre astfel de oameni şi a
fost un masochist el însuşi. A fost un nobil care se potriveşte unui stereotip de persoane
masochiste. Adesea, acestea sunt persoane care ocupă funcţii cu statut înalt sau de autoritate,
cum ar fi „directori, politicieni, judecători şi bancheri” (Master, Johnson şi Kolodny, 1982).
Experţii cred că actul de supunere la durere sau dominaţie este o „evadare” pentru astfel de
oameni, care le permite să se comporte în moduri interzise prin rolul lor obişnuit din viaţa
publică (Leo, 1981).

Sadicii se bucură provocând durere asupra altora. Aşa-zisele saloane S&M din oraşele mari
răspund nevoilor sadicilor şi masochiștilor sexuali oferindu-le bice şi alte echipamente pentru
a-şi exprima fanteziile sexuale. Multe site-uri de pe internet răspund nevoilor comunităţii
BDSM (Robie/Dominare/ Sadism/Masochism), care are propriile sale cluburi, societăţi şi
purtători de cuvânt care atestă că acesta este modul lor de exprimare sexuală pe care îl
preferă şi l-au ales în mod voluntar.

Tratamentul tulburărilor sexuale

Cele mai frecvente probleme sexuale întâlnite la bărbaţi sunt ejacularea prematură şi
impotenţa. Ejacularea precoce este orgasmul apărut imediat după începerea actului sexual,
prescurtându-l prin eliminarea dorinţei bărbatului şi incapacitatea de a menţine erecţia.
Impotenţa este incapacitatea unui bărbat de a menţine o erecţie.

Cea mai comună problemă sexuală la femei este anorgasmia, incapacitatea de a avea orgasm.
Atât bărbaţii, cât şi femeile pot suferi din cauza lipsei dorinţei, care poate sau nu să fie
considerată o tulburare sexuală. Mulţi oameni sunt perfect fericiţi şi fără sex. Pe de altă parte,
o scădere bruscă a dorinţei sexuale, într-o relaţie, poate indica o problemă precum depresia,
un dezechilibru hormonal sau nemulţumirea faţă de relaţie.

Dificultăţile sexuale apar, ocazional, la persoanele altfel decât normale. În cazul în care
persistă şi interferează cu o viaţă sexuală normală, tratarea lor poate necesita terapie.
Problemele comune enumerate mai sus răspund la terapiile simple, care funcţionează pentru
majoritatea oamenilor.

Tratamentul pentru impotenţă depinde de cauza care stă la baza acesteia. Impotenţa poate fi
cauzată de boală, depresie, stimulanţi precum alcoolul sau dificultăţi pe plan emoţional al
unei relaţii. Descoperirea unei valve speciale în penis arată că multe cazuri de impotenţă sunt
de natură biologică mai degrabă decât psihologică, aşa cum au presupus medicii cândva.
Problemele biologice pot fi diagnosticate prin monitorizarea bărbatului în timpul somnului.
În cazul în care erecţia nu reuşeşte să apară în timpul somnului REM, cauza impotenţei este
mai probabil biologică decât psihologică.

Impotenţa devine o problemă mai frecventă odată cu vârsta, mai ales la cei care au un lung
istoric de consum de tutun. Viagra, lansată în 1998, a revoluţionat tratamentul impotenţei la
bărbaţii mai în vârstă. Aceasta acţionează prin îmbunătăţirea circulaţiei sângelui în zona
penisului, permiţând sistemului natural de valve să funcţioneze din nou. În cazul în care
cauza impotenţei este biologică, Viagra şi alte medicamente similare sunt aproape 100%
eficiente la bărbaţii care nu au afecţiuni ale acestui sistem.

Dacă impotenţa nu este cauzată de o tulburare biologică, ea apare de obicei din cauză că (1)
lipseşte dorinţa de a face sex sau (2) apare îngrijorarea cu privire la a face sex cât mai bine.
Pentru a ajuta re-direcţionarea atenţiei spre interacţiunile senzuale mai degrabă decât asupra
anxietăţii legate de performanţă sau de aşteptări, un terapeut probabil va sugera activităţi
între parteneri care să concentreze atenţia asupra senzaţiilor delicate corporale, cum ar fi
masajul reciproc, mângâiatul părului sau zgârieturile.

Ejacularea precoce apare atunci când un bărbat ajunge la orgasm prea repede (şi pierde
apetitul pentru activitate în continuare) în timpul activităţii sexuale. Ejacularea precoce este
de obicei tratată cu tehnica strângerii dezvoltată de Masters şi Johnson. Femeia aduce
bărbatul aproape de orgasm, apoi îi strânge vârful penisului. Acest lucru nu doare, dar face să
dispară senzaţia orgasmului iminent. Uneori, bărbatul îşi va pierde parţial erecţia. Stimularea
sexuală este apoi reluată, dar este oprită din nou înainte de orgasm şi această rutină este
continuată până când bărbatul învaţă să recunoască senzaţiile şi obţine controlul asupra
senzaţiilor de orgasm iminent.

Tehnica strângerii este o variaţie a tehnicii mai vechi oprire-pornire a lui Semans (1956).
Unii terapeuţi sexuali renumiţi (cum ar fi Helen Singer Kaplan) preferă tehnica de oprire-
pornire în locul tehnicii lui Masters şi Johnson. În tehnica de oprire-pornire, femeia
stimulează bărbatul cu mâna ei, dar se opreşte înainte de a avea orgasm şi aşteaptă ca el să
înceapă să-şi piardă erecţia. Apoi, ea reia stimularea oprindu-se din nou înainte de orgasm.
Acest lucru continuă până când băratul se obişnuieşte şi devine capabil să controleze actul de
întârziere a reflexului de ejaculare. Mai departe, partenerii îşi încep activitatea sexuală cu
poziţia „femeia deasupra”. Când băratul se apropie de orgasm o informează pe femeie, care
pur şi simplu se opreşte din mişcare. Treptat cuplul dezvoltă un control mai bun şi o
capacitate mai bună în a menţine sexul pentru un timp mai îndelungat.

Anorgasmia este incapacitatea unor femei de a avea orgasm. Poziţia „femeia deasupra” este
utilizată, de asemenea, în tratarea acestei afecţiuni. În poziţia de sus femeia are un control
mult mai bun al mişcărilor şi îşi poate produce mai eficient stimularea. După ce o femeie
devine orgasmică (capabilă de a avea orgasme) în această poziţie, ea poate descoperi că
orgasmul devine posibil şi în alte poziţii.

Uneori, anorgasmia apare şi din cauza vaginismului: încleştarea involuntară a muşchilor

vaginali din cauza tensiunii şi durerii anticipate. Durerea în timpul actului sexual poate fi
cauzată de infecţii genitale sau de lipsa de lubrifiere. Dacă sexul este dureros, apoi apare
evitarea condiţionată. Stimulii asociaţi cu sexul declanşează frica şi anxietatea.

O femeie care este tensionată şi anticipează durerea s-ar putea să nu se simtă excitată. Dacă
ea încearcă totuşi să facă sex, este puţin probabil să aibă o lubrifiere vaginală normală. Acest
fapt agravează problema durerii şi iritării în timpul actului sexual. Pentru a rupe ciclul durere,
teamă şi lipsă de stimulare sexuală, sunt necesare mai multe lucruri: un partener sensibil,
înţelegător; tratamentul cu privire la orice afecţiuni medicale, cum ar fi infecţiile genitale, şi
lubrifiere suplimentară cu un produs conceput pentru acest scop.

LoPiccolo şi Lobitz (1972) au dezvoltat o terapie pentru anorgasmie. Ei au sugerat că primul

pas pentru o femeie este să se simtă mai confortabil în propria-i piele şi să se obişnuiască cu
senzaţiile de orgasm. Ei au recomandat auto-explorarea, apoi masturbarea, la început singură
şi apoi cu un partener, continuând cu actul sexual. Din păcate recomandarea pentru
masturbare face acest tratament inacceptabil în unele culturi cu interdicţii tradiţionale în
practică. Cu toate acestea, rata de succes pentru acest tratament este bun.

Terapia sexuală devine tot mai complicată

În anii 1980 şi 1990, meseria de terapeut sexual a devenit mult mai dificilă şi complicată.
Problemele care cedau uşor la tratament, cum ar fi ejacularea precoce, nu se mai prezentau în
cabinetul terapeutului. Oamenii citeau despre soluţiile simple şi mulţi dintre ei erau capabili
să se trateze fără a mai plăti pentru un terapeut. Medicii de familie au început să ofere mai
lejer recomandări despre astfel de tehnici.

Terapeuţii sexuali au început să întâlnească un nou tip de clienţi: persoane cu probleme

dificile care se opuneau la auto-vindecare. Pacienţii cu „uşoare” probleme cum ar fi
ejacularea prematură şi incapacitatea de a ajunge la orgasm au fost înlocuiţi de către pacienţii
cu probleme precum pierderea apetitului sexual sau aversiunea faţă de sex. Aceste probleme
aveau tendinţa de a implica factori complecşi sociali. De exemplu, puteau implica efectele de
durată ale unei educaţii stricte, viol sau abuz sexual în copilărie, sau scăderea atracţiei într-o
căsătorie. Pentru a rezolva aceste probleme, un terapeut trebuia să facă mai mult decât pur şi
simplu a recomanda o tehnică. Era nevoie de psihoterapie de durată sau consiliere de cuplu.
Dar chiar şi atunci, problemele erau dificil de rezolvat.
Aşa cum Sidney Jourard observase cu mulţi ani înainte: "Din experienţă, problemele care îmi
sunt prezentate ca presupuse problemele pur sexuale se dovedesc a fi în mod inevitabil,
problemele care apar din relaţii confuze". (Jourard, 1961) 

În zilele noastre, tulburările sexuale nu sunt în mod necesar tratate de către un terapeut
sexual. În cele mai multe cazuri, clienţii beneficiază de pe urma vizitelor la un terapeut care
este interesat de întreaga persoană. Un astfel de terapeut nu abordează doar problemele
sexuale, ci întreaga relaţie.

Rezumat
Psihologii folosesc cuvântul gen pentru a se referi la identificarea psihologică a unei
persoane ca bărbat ori femeie. Tulburările de gen apar atunci când sentimentele unei
persoane legate de propriul sex nu se potrivesc cu aspectul exterior al corpului. Acest lucru ar
putea apărea ca urmare a unei anomalii hormonale în timpul dezvoltării embrionare.

În anii 1960 şi 1970 au fost efectuate multe operaţii de schimbare de sex. Studiile următoare
au arătat că ele nu produc beneficii consistente, comparativ cu a fi transsexual fără operaţie.
Frecvenţa operaţiilor a scăzut. Ele se practică încă, dar numai după o perioadă de evaluare de
lungă durată.

Parafiliile sunt atracţii sexuale neobişnuite. Travestismul este considerat o parafilie atunci
când îmbrăcatul în haine de sex opus devine o sursă de excitare sexuală. Acest lucru pare a fi
unic pentru bărbaţi, femeile nefiind provocate. Exhibiţionismul este cea mai frecventă
parafilie şi este rezistentă la tratament. Femeile exhibiţioniste sunt acceptate în anumite
subculturi şi nu sunt neapărat considerate ca fiind anormale.

Masochismul este excitaţia sexuală la durere, abuz fizic sau umilire. Sadismul este excitaţia
sexuală prin provocarea durerii. Masochişti sunt adesea oameni care ocupă poziţii cu statut
foarte înalt, pentru care tendinţele masochiste sunt în mod normal interzise.

Cele mai frecvente două tulburări sexuale sunt ejacularea prematură şi impotenţa (la bărbaţi)

şi anorgasmia (la femei). Tratamentul acestor probleme este, de obicei, un succes pe termen
scurt. Pe măsură ce terapiile pentru aceste probleme comune au devenit cunoscute, terapeuţii
au început să întâlnească oameni cu probleme sexuale mai complexe. Adesea, aceştia au
nevoie de tratament pentru întreaga lor persoană. Acum este normal pentru terapeuţii
obişnuiţi (nu terapeuţii sexuali de specialitate) să aibă de a face cu  probleme sexuale care
sunt prezentate în contextul unei relaţii de căsătorie sau în relaţii similare.
 
Traducere: Ana Mitran