UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CLUJ- NAPOCA

STUDIU PRIVIND STRUCTURA FINANCIARĂ ȘI IMPACTUL EI ASUPRA

RENTABILITĂȚII. STUDIU DE CAZ

TODICA (GANEA) V. IOANA-LILIna

CLUJ-NAPOCA
2022
 CAPITOLUL 1. ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE ÎN CONCEPȚIA
PATRIMONIALĂ.
1.1.PREGĂTIREA INFORMAȚIILOR CONTABILE PENTRU ANALIZA PATRIMONIALĂ
FINANCIARĂ)

Analiza bilanțului financiar sau analiza patrimonială își propune identificarea stării de
echilibru la nivelul firmei analizate și are meritul de a pune în evidență riscul de insolvabilitate al
întreprinderii, care consta în neputința firmei de a-și plăti angajamentele asumate față de terți.
Pentru evaluarea riscului de neplată, analiza patrimonială studiază, în vederea comparări, gradul de
exigibilitate al elementelor de pasiv și cel de lichiditate al elementelor de activ, deci riscul constă
în imposibilitatea întreprinderii de a face față pasivului exigibil cu activul. Practic, se încearcă
evidențierea raportului dintre activele și pasivele pe termen lung și scurt. În principiu, activele pe
termen lung ar trebui finanțate din pasivele pe termen lung, în timp ce activele pe termen scurt, din
pasivele pe termen scurt. Nerespectarea acestei reguli va determina fie o nesiguranță pentru
managerul firmei, care va fi obligat să asigure acoperirea unor active ce trebuie să se găsească
permanent la dispoziția firmei din pasivele temporare, fie la un preț ridicat al procurării de
capitaluri.

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepția patrimonială a

întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criterii de clasificare a posturilor bilanțiere. În calculul
indicatorilor se ține seamă și de gradul de lichiditate al elementelor de activ, respectiv gradul de
exigibilitate al elementelor de pasiv.

Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Cu cât

un activ este mai lichid, cu atât este mai ușor transformabil în bani. Cele mai lichide active din
bilanț sunt chiar disponibilitățile bănești, iar cele mai greu transformabile în bani sunt
imobilizările.

Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor de pasiv de a fi transformabile în

lichidități, adică de a ajunge la scadență la un moment dat. Astfel cele mai exigibile pasive sunt
reprezentate de creditele de trezorerie, iar cele mai puțin exigibile pasive sunt capitalurile proprii,
care de astfel nu trebuie rambursate niciodată, decât în cazuri de faliment.

Bilanțul prezentat în forma cerută prin lege nu oferă întotdeauna o structură perfectă din punctul de
vedere al lichidității, respectiv al exigibilității. De aceea în analiza financiară patrimonială se
încearcă structurarea posturilor de activ si de pasiv în ordinea invers, în funcție de gradul de
lichiditate și, respectiv, exigibilitate.
1.2. SITUAȚIA NETĂ (SN)
 În optica analizei financiare sau patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-
economică care posedă un patrimoniu, regăsit în activul și pasivul bilanțier. Aici apare valoarea
patrimonială a unei întreprinderi la sfârșitul exercițiului, care se numește activul net contabil și
care se calculează ca diferența intre activ total și datoriile totale față de terți. Pornind de la
abordarea juridică a bilanțului a bilanțului, numeroși analiști financiari, utilizează noțiunea de
situație netă (SN), care reprezintă din punct de vedere contabil, valoarea drepturilor ce le posedă
proprietarii asupra întreprinderii.

SN = ACTIV – DATORII TOTALE

Persoanele interesate de acest indicator sunt nu numai acționarii și proprietarii întreprinderii, care
vor să știe valoarea pe care o posedă, ci și creditorii al căror interes îl constituie activul realizabil,
adică garanția creanțelor lor. Situația netă reprezintă și sumele pe care le vor obține asociații sau
acționarii în cazul lichidării întreprinderii.
Situația netă este cel mai adesea pozitivă și crescătoare, ca urmare a unei gestiuni sănătoase.
Această situație edifică, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, adică
maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea
situației nete reprezintă consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de
acumulări, cum ar fi: provizioanele reglementate, reporturi din exercițiul precedent, subvenții, etc.
Situația netă care înregistrează valoare negativă, poate apărea în cazuri pre-falimentare. De astfel
această situație semnifică o depășire a activului real de către datoriile contractate de întreprindere.
Ea reprezintă o urmare a încheierii exercițiilor financiare anterioare cu pierdere, care au consumat
integral capitalurile proprii. Partea rămasă neacoperită cade în sarcina creditorilor, și-au asumat
riscul de insolvabilitate al întreprinderilor. Situația netă poate indica deci o îmbogățire (o creștere a
capitalurilor proprii) în cazul realizării și reinvestirii profitului net sau, deopotrivă, o sărăcie (o
micșorare a capitalurilor proprii), în cazul încheierii exercițiului cu pierderi.
În conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), originea și variația
capitalului propriu, deci a situației nete de la un exercițiu la altul se explică prin influența a patru
factori:
1. Relația întreprinderii cu proprietarii, care constă in:
 Investiția de capital a proprietarilor, adică aportul în numerar și natura la constituirea
capitalului social;
 Distribuiri de dividende în favoarea proprietarilor;
 Restituiri de capital social;
2. Activitatea de gestiune a întreprinderii generatoare de venituri, cheltuieli, profit net,
reflectată în contul de profit și pierdere;
3. Activități accesorii neobișnuite, cu influența directă asupra capitalului propriu: reevaluarea
activelor fixe și conversia rezultatelor filialelor din străinătate (în cazul grupurilor);
4. Politici contabile utilizate de întreprindere, efectele corecțiilor de erori și al schimbării de
metode contabile.
1.3. FONDUL DE RULMENT FINANCIAR (FRF)

Aprecierea echilibrului financiar și implicit al nivelului de trezorerie nete se realizează, pe

baza bilanțului. În funcție de tipul de bilanț folosit, adică cel financiar, contabil, funcțional, putem
evidenția ecuația echilibrului financiar, dar la nivele diferite ale fondului de rulment, necesarului
de fond de rulment și trezoreriei nete. Gruparea elementelor de activ în active pe termen lung și
active pe termen scurt, precum și acelor de pasiv în pasive stabile și pasive curente se realizează în
mod diferit în cele trei tipuri de bilanț (contabil, financiar, funcțional), astfel încât putem vorbi
despre fondul de rulment financiar, corespunzător bilanțului financiar și fond de rulment net
global, corespunzător bilanțului funcțional. În cele două situații formula de calcul este aceeași, dar
rezultatele pot să difere, deși ambele sunt corecte. Problema se pune care reflectă cel mai bine, mai
corect realitatea în ceea ce privește trezoreria și acestea este, bilanțul financiar.

Regruparea activului și a pasivului, într-un bilanț financiar a făcut mai întâi să apară regulile de
echilibru minim, ceea ce înseamnă necesitatea unui echilibru minimum între durata unei resurse
financiare și durata operațiunii financiare. Astfel spus, activul imobilizat mai mult de un an trebuie
să fie finanțat prin capitaluri stocate mai mult de un an sau capital permanent.
Verificarea concordanței între lichiditate și toate posturile de activ și exigibilitatea și toate
posturile de pasiv este delicată. În particular, nivelul posturilor cu durate mai mici de un an
generează modificări de echilibru continue, în funcție de transformările permanente de creanțe și
datorii. Compararea elementelor bilanțului, din punct de vedere al lichidității și al exigibilității nu
scoate în evidență punctele slabe ale întreprinderii, puncte generatoare în multe cazuri de
dezechilibre financiare.
Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanțului financiar, constituie un fond de
rulment de lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) și poate fi stabilit prin doua modalității:
FRF = Resurse permanente – Nevoi permanente
Această formulă evidențiază fondul de rulment financiar degajat de etajul superior al bilanțului,
pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.
FRF = Nevoi temporare – Resurse temporare
Această formulă evidențiază partea activelor circulante nefinanțate de datoriile pe termen scurt,
relație determinată prin recursul la elementele din partea inferioară a bilanțului.
1.4. NEVOIA DE FOND DE RULMENT (NFR)

Pornind de la principiul ca trebuie să existe un anumit echilibru între nevoile temporare și resursele
temporare, bilanțul patrimonial scoate în evidență un alt indicator de echilibru financiar numit
nevoia de font de rulment (NFR). Necesitatea de finanțare ale ciclului de exploatare (în stocuri și
creanțe) sunt acoperite, în cea mai mare parte, din sursele temporare corespunzătoare (datorii
curente). Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de finanțare și datoriile de exploatare
dă conținut noțiunii de nevoie de fond de rulment.

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

(exclusiv activele de trezorerie) (exclusiv pasivele de trezorerie) adică,

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii de exploatare

Nevoia de fond de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, respectiv
a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri temporare.

Valoarea pozitivă a nevoii de fond de rulment, semnifică un surplus de nevoi, stocuri și

creanțe (temporare) în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. Această nevoie de font de
rulment pozitivă, poate fi considerată normala, dacă este rezultatul unei politici de investiții
privind creșterea stocurilor și a creanțelor (nevoia de finanțare a ciclului de exploatare). Astfel
nevoia de fond de rulment poate arăta un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a
creanțelor, și exigibilitatea datoriilor de exploatare (încetinirea încasărilor și urgentarea plăților).

Valoarea negativă a indicatorului semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu

nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv, dacă rezultatul
accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate. Această
situație poate fi găsită la întreprinderile cu activitate comercială, unde nevoia de fond de rulment
negativă constituie o sursă temporară care finanțează fondul de rulment și trezoreria. Astfel acest
indicator în valoare negativă semnifică o situație nefavorabilă, și este considerată consecință unor
întreruperi temporare de aprovizionare și reînnoirea stocurilor, cu efecte nefaste în perioada
următoare.
1.5. TREZORERIA NETĂ ȘI CASH-FLOW-UL

În cadrul analizei patrimoniale, diferența dintre fondul de rulment financiar și nevoia de fond de
rulment o reprezintă trezoreria netă (TN).

TN = FRF - NFR

Unde: TN –trezoreria netă;

FRF – fonul de rulment financiar;

NFR – nevoia de fond de rulment.

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și
eficiente. Ea evidențiază calitatea echilibrului financiar general al întreprinderii atât pe termen
lung, cât și pe termen scurt. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive, în cadrul mai multor
exerciții succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităților bănești pentru intrarea poziției ei pe piață.

În concepția echilibrului contabil determinarea trezoreriei nete se poate face și prin diferențierea
activelor de trezorerie de pasivele de trezorerie.

TN = AT - PT

Unde: AT- active de trezorerie;

PT– pasive de trezorerie.

Activele de trezorerie (AT) sunt reprezentate de lichiditățile efective, adică disponibilități, și de

lichidități potențiale, adică valori mobiliare de plasament.

Pasivele de trezorerie (PT) sunt reprezentate de creditele bancare curente, care pot fi: credite de
trezorerie, credite de scont, etc.

Trezoreria netă pozitivă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate
și eficiente, este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. Dacă trezoreria netă este
pozitivă (FRF > NRF), atunci surplusul monetar, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei
activități eficiente, se va regăsi sub formă disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă.
Această situație favorabilă se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, deoarece întreprinderea
dispune de lichidități care îi permit să-și ramburseze datoriile financiare pe termen scurt, dar și să
efectueze diverse plasamente eficiente, în deplina siguranță pe piața monetară și financiară. În
acest caz, putem spune, că avem o autonomie financiară pe termen scurt.

Plasamentul monetar sau financiar urmărește trei obiective:

 Lichiditatea valorilor mobiliare de plasament;

 Rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament;

 Securitatea valorilor mobiliare de plasament.

Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea
exercițiului financiar contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen
scurt. În acest caz putem spune că întreprinderea este dependentă de resursele financiare externe și
trezorierul urmărește în aceasta situație să acopere deficitul prin obținerea de noi credite la cel mai
mic cost posibil și prin negocierea mai multor surse de astfel capital (credite de trezorerie, credite
de scont, etc.). chiar dacă trezoreria netă negativă evidențiază o anumită dependență financiară,
aceasta nu trebuie sa fie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate. Pot exista întreprinderi,
cu o astfel de situație, care sa supraviețuiască și să prospere, dacă partenerii financiari acceptă
menținerea resurselor de trezorerie încredințate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Echivalența între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment corespunde unei situații în care
echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent sau deficit. În această situație putem spune
că fondul de rulment financiar finanțează integral nevoia de fond de rulment (FRF = NFR), deci
întreprinderea poate evita dependența sa de resursele de trezorerie.

Creșterea trezorerie nete, pe perioada exercițiului financiar, reprezintă cash-flow-ul (CF) sau flux
net de trezorerie, care se explică prin variația fondului de rulment și variația nevoii de fond de
rulment

Dacă fluxul monetar net al exercițiului, respectiv cash-flow-ul perioadei, este pozitiv, acestea
semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, respectiv o îmbogățire a activului
net real. O valoare negativă sugerează o situație inversă, deci o sărăcire a valorii proprietăți.
Analiza lichiditate- exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul financiar, prin faptul ca
pune în evidență, atât regulile vizând menținerea echilibrului structurilor financiare ale unei
întreprinderi, cât și riscul de insolvabilitate cu care se pot confrunta acționarii și creditorii.

Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale:

1. Regula echilibrului financiar minim, presupune ca resursele utilizate pentru finanțarea

activelor să rămână la dispoziția întreprinderii pe durata unei perioade care trebuie să
corespundă, la minim, aceleia de imobilizare. Având în vedere decalajele care se pot
produce în categoria elementelor mai mici de un an din bilanț, întreprinderea trebuie să
prevadă o marjă de securitate, sub forma fondului de rulment financiar pozitiv.

Fondul de rulment financiar  0.

2. Regula îndatorării maxime privește îndatorarea pe termen lung și mediu. Îndatorarea la

termen variază între două limite.

Prima limită: suma datoriilor la termen nu trebuie să depășească suma capitalurilor proprii.

Datorii pe termen lung și mediu ≤ capitalurile proprii.

A doua limită: suma datoriilor pe termen lung și mediu nu trebuie să depășească autofinanțarea
medie aferentă unei perioade de trei ani.

Datorii pe termen lung și mediu ≤ autofinanțarea medie anuală X 3.

3. Regula finanțării maxime este, în fapt o aplicație practică a primelor doua reguli. Pentru
fiecare operație de investiție, angajată de întreprindere, recurgerea la îndatorarea pe termen
nu trebuie sa depășească un anumit procent din valoarea investiției prevăzute. Acest proces
poate fi cuprins între 50 și 75% din valoarea investiției fără TVA. Procentul de 75 % din
valoarea investiției fără TVA, corespunde unui procent de 89,25% din sumă incluzând
TVA.
Analiza patrimonială prezintă anumite limite privind sfera de cuprindere a problemelor
evidențiate, cât și beneficiarii rezultatelor analizei. Astfel, analiza lichiditate-exigibilitate
evidențiază, în principal, riscul de insolvabilitate, cu interes deosebit pentru creditori și bănci, în
detrimentul riscului de exploatare, una din preocupările majore ale conducerii întreprinderii.
Această limită izvorăște din însăși concepția patrimonială, potrivit căreia întreprinderea este
definită ca o entitate juridică ce posedă un patrimoniu, înainte de a fi o unitate de producție
(concepția funcțională).

În optica patrimonială, fondul de rulment financiar ocupă poziția centrală, în analiza bilanțului
jucând rolul fundamental în relația întreprindere-bancă. Obiectivul analizei fiind minimizarea
riscului de insolvabilitate, analiza este, în principal, axată pe respectarea echilibrului financiar
lichiditate-exigibilitate. Acest echilibru bazat pe alocarea unor resurse anumitor categorii de
întrebuințări este idee care se pierde progresiv, în măsură în care finanțarea nevoilor tinde să
devină globală și negociată periodic între diverși parteneri, pe durate mai lungi sau mai scurte, în
funcție de variația ratei dobânzii.
1.6. POLITICI PRIVIND ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII.

În cadrul echilibrului patrimonial fondul de rulment este indicatorul cel mai important, el
asigurând legătura dintre partea de sus și partea de jos a bilanțului financiar-patrimonial.

Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranță, de securitate, care pune întreprinderea la adăpost
de evenimente neprevăzute în cadrul activității curente de exploatare. În fapt fondul de rulment
este rezultatul arbitrajului între finanțare pe termen lung și scurt a întreprinderii.

În stabilirea fondului de rulment pot fi urmărite trei politici financiare:

I. Politica defensivă sau prudențială care presupune constituirea unui fond de rulment mai
mare decât nevoia de fond de rulment. În acest caz fondul de rulment este acoperitor
pentru orice variație a nevoii de fond de rulment, mai mare sau mai mică, iar trezoreria netă
este pozitivă. În lipsa unui plasament rentabil de trezorerie, surplusul monetar s-ar regăsi
sub forma unor disponibilități slab remunerate. Deși este vorba de o situație de echilibru
financiar, cu o marjă de securitate pentru activitatea curentă, totuși fondul de rulment
excesiv sau excedentar determină costuri de oportunitate ridicate. Această politică este o
politică prudențială pentru managerii întreprinderilor care urmăresc să-și asigure autonomie
sau independența financiară. Rezultă că rentabilitatea și riscul sunt minime.

II. Politica ofensivă sau riscantă presupune un fond de rulment mai mic decât nevoia de fond
de rulment, urmând ca finanțarea nevoii de fond de rulment să se facă prin credite pe
termen scurt, care trebuie reînnoite permanent și reprezintă riscul întreprinderii finanțării și,
deci, întreruperii activității. Această politică reduce costul procurării capitalului la strictul
necesar, deci poate fi rentabilă, dar este și foarte riscantă.

III. Politica de echilibru, neutră sau de optimizare menține fondul de rulment la nivelul mediei
fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minimă necesară a fondului
de rulment. Politica echilibrată neutralizează efectele contradictorii ale celorlalte două
politici și în consecință poate avea o rentabilitate și un risc mediu.