A.

Popoare şi spaţii istorice 

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român,

reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi
cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de
cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca
modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive
politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în
spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au
combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că
românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării
de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută
între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la
originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până
astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale  

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor
popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană,
care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i
prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi
cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi,
volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor

romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin
Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său
militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul
XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a
cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a
semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele
petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei,
în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor
conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor
căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează
existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de
voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini,
Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche,
Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului
român, aducând argumente istorice şi etnografice.
 
3. Teoria  imigraţionistă despre formarea poporului român.
Argumente pro şi contra
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o
teorie greşită despre formarea poporului român,
numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din
1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de
unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au
fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a
retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol.
Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea
că poporul român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania,
stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii
îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii
îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că
drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea
maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII. 
 
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru
Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria
imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului
român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească.
Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în
cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană
a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document
numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români
din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea
românilor şi drepturilor lor.
 
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-
Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea
autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria
imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific
teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea
teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut,
pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală
a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp
de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la
sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi
făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV.
Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind
aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există
ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I. 
 
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că
teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi
este Alexandru D. Xenopol.  Principalele argumente ştiinţifice ale
istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de

origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi
putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din
antichitate până în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe
teritoriul României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile
agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte
clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea
daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul
României s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii
erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii
daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat
şi în alte teritorii cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau
bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la
venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la
jumătatea secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost
cu nimic afectat.

4. Teoria  imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi
reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a
trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară
această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra
drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei. 
 
Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente
pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia
au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile
Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul
continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o
sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi
lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi
cea mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu,
teoria imigraţionistă a fost combătută constant, de data aceasta
argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor.
Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman
deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.
 
5. Teoria  imigraţionistă astăzi
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă,
considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari au
reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar
disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o
miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează
astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea
Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această
dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie
lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi
străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori
dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au
acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la formarea
poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o
ipoteză, ci ca o realitate istorică.
Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!
Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român
Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes
deosebit românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe
care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii
greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a
vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au
descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii
colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte
despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice
culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că
românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în
Dacia. 
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva
Imperiului otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea,
a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a
poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor. 
Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt
mândri de originea lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste
originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru
cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea
românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală
limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei
au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu se puteau
considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră
cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau
conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba
română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric

privitoare la formarea poporului român. Cel mai cunoscut umanist român
a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în
Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a
ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost
arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa
este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a
românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei
ţări medievale. 
Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către
cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche,
în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor,
muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne
tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron
Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche,
originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a
românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este
mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente
lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor,
recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi
românilor. 

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea

alfabetului chirilic pentru scrierea limbii române în evul mediu şi
epoca modernă.
 
De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost,
pentru români, limba slavonă?  De ce limba română s-a scris în evul
mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte
simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor
creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea textului biblic,
considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul
Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile
vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba latină, iar
ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a
fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la
Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă
nu era tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este
atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina. În secolele
IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei
bisericeşti, episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba
bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania. După
întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a
cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din
spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este
acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată
integral Biblia în limba română). Când au început să apară documente în
limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu
alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul
chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când
oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în
România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii
române.   

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …

Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu
şi epoca modernă
I. Statutul Transilvaniei
- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut
parte din Ungaria până în 1541, fiind provincie autonomă,
numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă . 
- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un
principe maghiar şi Dietă.
- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie
autonomă a Imperiului habsburgic (Austria). Împăratul austriac (toţi
împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al
Transilvaniei.
- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea
politică, devenind Austro-Ungaria
Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în
două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul
său. Transilvania a fost  anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel
autonomia.
 
II. Statutul românilor din Transilvania
În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni
privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi secuii, care alcătuiau o adunare a
stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau
drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute
oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani
dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte.
 
Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul
împăraţilor habsburgi (1699-1867)
În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite
drepturi economice, politice şi culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i
reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.
- În  1701:  se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici
obţin anumite privilegii şi alcătuiesc prima comunitate de intelectuali
români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor
românilor. Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul
să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu Klein (1728-1751)
începe lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie
numeroase petiţii către instituţiile administrative din Transilvania sau
către cele din Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau pe
români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai
important document scris de el este memoriul numit Supplex Libellus
(1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-
lea, lupta pentru drepturile românilor este reluată de mişcare culturală
numită Şcoala Ardeleană.
 
Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru
drepturi în Transilvania.
- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă,
în regimentele de graniţă.
- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.
- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi
împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii ajung să fie liberi şi să aibă
o mică proprietate.
 
Statutul românilor în Austro-Ungaria
În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-
Ungaria prin împărţirea imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria,
fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune erau
ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri
simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia austriecilor şi maghiarilor,
erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor
autonome au fost suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile
administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la
Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a
statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de
eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost
luată ca urmare a înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din
1866.
Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte  din  provincia
Ungaria. Românii au protestat faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea
la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele
drepturi ale românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă,
folosirea limbii materne în administraţie, libertatea religioasă, dreptul de
vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi
administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii
erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea maghiară, că pentru a
vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu
obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au
luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român
(creat în 1869), a asociaţiei culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.
Ideile principale ale lecţiei
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 

 Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format

prin amestecul dacilor, romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de
Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.
 Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de
cronicari străini (de ex. Anonymus), de cărturarii umanişti
occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron
Costin).
 Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca
modernă când a fost elaborată teoria imigraţionistă de către
istoricul austriac Robert Schulzer,  în secolul XVIII,  reluată
de Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în
secolul XX.  Teoria imigraţionistă contestă originea romană a
 poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O
cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor
din Transilvania pentru drepturi politice. 
 Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin
argumente istorice, arheologice şi lingvistice. Principalii istorici care
au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene
(în secolul  XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan,
Gh. Brătianu (în secolul XX).
 Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea
românilor): 
                         - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu
romanii, 
                         - retragerea completă a populaţiei din Dacia la
sudul Dunării în secolul III,
                         - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut
pe un teritoriu pustiu,
                         - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I
nu poate fi atestată.
 Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin
romanitatea românilor): 
                         - toponimele şi hidronimele de origine daco-
romană; 
                         - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine
descoperite în sec. IV-VIII;
                         - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari
medievali;
                          - structura gramaticală a limbii române şi
vocabularul de bază al său este de origine latină. 

Întrebări recapitulative
1. Menţionaţi câte  doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care
o combat şi prezentaţi argumentele lor.
2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în
secolul  XVIII şi la reluarea ei în secolele XIX şi respectiv XX.
Eseuri 
Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea
românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:
- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii
românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii
românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea
românilor;
- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii
românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii
românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric.
 
Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii
românilor, având în vedere:
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea
romanităţii românilor;
- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a
abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii
românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii
romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
(secolele IX-XVIII)

După retragerea romanilor din Dacia (271), locuitorii rămaşi nu au mai avut stat. Ei
au trăit numai în sate, deoarece oraşele romane au fost părăsite. Când unii dintre
migratori (goţii, gepizii în secolele IV-V, avarii, slavii în secolul VI) s-au aşezat pe
teritoriul ţării noastre, şi-au impus autoritatea militară asupra locuitorilor din anumite
zone, punându-i probabil să le plătească tribut. Dar pentru că numărul lor a fost mic,
în timp au fost asimilaţi de populaţia locală, trecând şi ei la viaţa sedentară.
Despre organizarea politică a locuitorilor din spaţiul românesc la începutul evului
mediu se cunosc foarte puţine informaţii. Se ştie că în secolul al IX-lea
existau organizaţii politice prestatale numite cnezate, voievodate sau ţări,
alcătuite din mai multe sate. Conducătorii acestor teritorii autonome, cnezi sau
voievozi, erau fie români, fie migratori, dar populaţia era majoritar românească.
Românii apar, în izvoarele medievale străine, sub numele de vlahi,
blachi, olahi sau valahi. Ei erau de religie ortodoxă şi adesea erau supuşi unor
presiuni de către papă sau regii maghiari să treacă la catolicism. Formaţiunile
prestatale româneşti erau sub controlul unor forţe politice străine (maghiarii în
Transilvania şi Ţara Românească, tătarii şi cumanii în Moldova, bizantinii în
Dobrogea).

a. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Transilvania

Primele formaţiuni prestatale pe care le cunoaştem din sursele istorice scrise sunt în
Transilvania. Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum - Faptele ungurilor) scrisă
de notarul unui rege maghiar din secolul XII, prezintă istoria venirii maghiarilor în
Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea
politică a Transilvaniei.

Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului IX, existau în

Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. El îl numeşte pe
Gelu, blac, adică român, ceilalţi doi e posibil să fie slavi. Aceşti voievozi au luptat cu
şefi de trib maghiari, care au pătruns în anumite zone ale Transilvaniei. Arheologii au
încercat să localizeze aceste voievodate, după cetăţile întărite descoperite pentru
această perioadă. Se pare că voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei şi
avea sediul probabil în cetatea Dăbâca, cel al lui Menumorut era în Bihor, iar cel al
lui Glad în Banat. Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul
voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi
formaţiunea sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este învins de nişte
căpetenii maghiare şi în final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui
maghiar Arpad. La moartea lui Menumorut voievodatul său rămâne ginerelui pentru
că nu avea un alt fiu. Deci, la sfârşitul secolului IX, două voievodate locuite de români
ajung sub stăpânirea unor căpetenii de trib maghiare.În anul 1000 maghiarii se
creştinează şi îşi formează un stat, sub conducerea regelui Ştefan I. După acest an,
statul maghiar începe cucerirea Transilvaniei. Informaţii despre formaţiuni politice
existente în Transilvania în secolul XI aflăm din izvorul istoric Viaţa Sfântului
Gerard. În centrul Transilvaniei, la conducerea unui voievodat se afla Gyula. El intră
în conflict cu regele Ungariei, Ştefan I, şi teritoriul său este cucerit şi alipit Ungariei. În
Banat se afla Ahtum, un urmaş al lui Glad. El este ucis de trupele regelui Ştefan şi
teritoriul său este alipit Ungariei.

Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est

a) Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est

La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa (în

1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie
de cuceriri care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest
timp Europa creştină simte ameninţarea turcilor musulmani. Statele cele
mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi dealtfel
cucerite până la sfârşitul secolului al XV-lea), Ţările Române, Ungaria,
apoi, din secolul XV, Polonia şi, din secolul XVI Austria (Imperiul
habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului otoman fie
prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianţe diplomatice şi
coaliţii militare împotriva lor. Războiul din estul şi centrul Europei
împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie  deoarece nu era doar
lupta pentru apărarea graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor împotriva
păgânilor. Ţara Românească şi Moldova au avut un rol foarte important
în această cruciadă târzie, fiind şi cele mai expuse atacurilor turcilor
deoarece graniţa Imperiului otoman era pe linia Dunării.

Statutul internaţional al unui teritoriu faţă de   Imperiul otoman.

În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învăţaţii arabi în secolele
VIII-IX), întreaga lume era divizată în două părţi: Casa Islamului (Dar al-
Islam) şi Casa Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului  se aflau toţi
cei de religie islamică, iar în Casa Războiului, toţi cei de alte credinţe, pe
care islamicii trebuiau să-i convertească la islam prin războiul sfânt
(djihad). În timp a apărut şi o a treia delimitare, Casa Păcii (Dar al-ahd,
ce se poate traduce şi prin Casa Pactului) care este considerată
provizorie şi presupune că teritoriile cuprinse aici au încheiat o înţelegere
prin care îşi răscumpără pacea prin plata unui tribut. Tributul capătă
sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani plătită pentru a
răscumpăra pacea. În cazul în care se refuză plata sa, automat teritoriul
trecea din nou în Casa Războiului.
În mod practic statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea să
fie următorul:
  stata independent;
 stat plătitor de tribut – stat care plăteşte o taxă pentru
răscumpărarea păcii;
 stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat
obligat să plătească tribut, să ajute otomanii cu armată de câte ori
se solicită şi să nu încheie alianţe cu alte popoare împotriva
Imperiul otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea formula să
fie prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor);
 paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul
unui paşalâc erau desemnaţi cu termenul de raiale, în sensul
de supuşi, şi erau datori să plătească un impozit numit, pentru
creştini, djizie.   

În teritoriile paşalâc, creştinii trebuiau să arate respect faţă de musulmani

şi religia lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu mănânce
carne de porc şi să nu bea vin în prezenţa musulmanilor, să nu le vândă
vin), să nu poarte arme, să călărească doar catâri şi nu cai, să nu-şi facă
locuinţe mai înalte decât musulmanii, să nu-şi construiască biserici la
vedere, să nu tragă clopotele ca să audă musulmanii etc. Aceste
interdicţii nu s-au respectat însă cu stricteţe, regimul otoman dovedindu-
se mult mai tolerant decât alte regimuri de ocupaţie.
Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană,
venind din  sistemul relaţiilor feudale ale Europei occidentale şi au fost
folosiţi de istoricii europeni. Din punct de vedere al jurisdicţiei
musulmane, statul plătitor de tribut şi statul vasal făceau parte din Casa
Păcii. Sultanii nu făceau o distincţie juridică foarte clară între cele două
tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită, dar, distincţia se
poate observa din obligaţiile pe care le fixau în tratatele pe care le
încheiau cu şefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în faţa
sultanului otoman şi acesta era termenul folosit atât pentru şefii statelor
plătitoare de tribut cât şi pentru cei ai statelor vasale. Închinarea o făcea
fie şeful statului fie un trimis al său. Politeţea cerea ca, la închinare, să
se facă daruri sultanului şi celor din anturajul său.

Tratatele încheiate între turci şi statele creştine  se numeau, în limba

turcă, ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la
faptul că erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu
statele independente dar şi cu statele plătitoare de tribut sau vasale. Ele
reglementau relaţiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligaţii ale
părţilor (ex.: plata tributului, navigaţia liberă într-o anumită zonă etc.),
având şi rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au încheiat şi între
Imperiul otoman şi Ţările Române, dar s-au păstrat până astăzi puţine
dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel Bătrân.
Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din timpul lui
Ştefan cel Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai multe. O astfel
de înţelegere dura atâta timp cât era respectată de statele
semnatare.Tratatele specificau obligaţiile financiare şi militare ale
românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se guverna singuri.
Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei care
încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin atacul
militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii îi
acuzau pe turci că au încălcat vechile capitulaţii deoarece îi obligau pe
locuitorii Ţărilor Române să presteze prea multe serviciu economice faţă
de Imperiul otoman şi nu le respectau dreptul de a-şi alege conducătorul.

b) Marii voievozi români implicaţi în relaţiile internaţionale

Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XIV-lea

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman şi-a stabilit graniţa pe
linia Dunării, prin cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice:
după 1354 a ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în
stat vasal Serbia, cea mai puternică ţară din zona balcanică (învingându-
i pe sârbi în bătălia de la Kossovopolje), în 1394 şi 1396 a ocupat
teritoriile bulgarilor. În acest moment era clar că următoarele state
ameninţate de turci vor fi Ţara Românească şi Ungaria, care ajunseseră
să aibă graniţă cu Imperiul otoman.
Alte două mari puteri în Europa centrală şi de est la vremea respectivă
erau Ungaria şi Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală prin
relaţiile lor cu papa de la Roma. 

1. Mircea cel Bătrân, domnitor în Ţara Românească (1386-1418)

Primele lupte cu turcii. Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395)  . Primele
lupte dintre turci şi români, pe teritoriu românesc, au fost duse de
domnitorul Mircea cel Bătrân. El a declanşat conflictul cu turcii datorită
atitudinii sale ofensive la sudul Dunării: în 1388 a cucerit Dobrogea, pe
care turcii urmăreau să o ocupe, iar în 1389 a acordat sprijin militar
sârbilor în bătălia de la Kossvopolje. În 1394 sau 1395 (anul nu este
sigur) sultanul Baiazid I a organizat o expediţie de pedepsire a
domnitorului român. Mircea i-a lăsat pe turci să înainteze pe teritoriul
românesc, evacuând satele din zona pe unde urmau să meargă oştile
inamice. Românii îi hărţuiau pe turci, dând atacuri prin surprindere, de
obicei în timpul nopţii. Lupta decisivă s-a dat într-un loc numit Rovine (nu
se cunoaşte sigur localizarea sa), probabil în apropiere de Curtea de
Argeş, capitala Ţării Româneşti. Victoria a fost de partea românilor, iar
turcii s-au retras.
Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395).
Bătălia de la Nicopole (1396).
 

Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, o privire de

ansamblu asupra politicii interne şi externe
Dacă studiem istoria Ţărilor Române doar prin prisma politicii externe a
marilor domnitori victorioşi în lupta antiotomană suntem puşi în situaţia
de a ne imagina cu greu ce s-a întâmplat în perioadele dintre aceste
domnii excepţionale. Pentru a umple acest gol este nevoie de o privire
oricât de sumară asupra evenimentelor ai căror eroi au fost domnitori
excepţionali care au avut mai puţine şanse de reuşită, domnitori
pragmatici care au condus fără multă glorie dar cu înţelepciune,
domnitori care au lăsat în urmă doar amintiri sinistre sau domnitori atât
de puţin vizibili încât au fost repede uitaţi până şi de contemporanii lor. Şi
aceşti actori mai mult sau mai puţin importanţi ai istoriei merită atenţia
noastră întrucât, toţi laolaltă, au imprimat un curs istoric al evenimentelor
la fel de mult ca domnitorii glorioşi. Pentru a uşura înţelegerea
evenimentelor şi a reduce confuzia pe care o poate provoca un număr
mare de personaje istorice, am optat pentru o prezentare distinctă a
situaţiei în fiecare stat în parte, în ordine cronologică, încercând totodată
să delimităm caracteristicile fiecărui secol în parte.
Ţara Românească
Secolul al XIV-lea este secolul întemeierii şi consolidării statului Ţara
Românească, marcat de stabilitate pe plan intern şi de afirmare pe plan
extern. Urmaşii lui Basarab I au fost domnitori capabili, care s-au
preocupat de consolidarea instituţiilor statului şi de menţinerea
independenţei câştigate de înaintaşul lor. Totodată, domnitorii se implică
activ în politica statelor balcanice, aşa cum au făcut Vladislav Vlaicu,
Mircea cel Bătrân, Dan I. 
 
Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a întemeiat Mitropolia
Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, în 1359, aducându-l în scaunul
acesteia pe Iachint, mitropolit al Vicinei (localitate aflată în Dobrogea sub
jurisdicţie bizantină). El a avut iniţial relaţii bune cu Ungaria, recunoscând
suzeranitatea regelui Ludovic I şi acceptând jurisdicţia episcopului
Transilvaniei asupra catolicilor din ţara Românească. A doua soţie a sa,
doamna Clara, era dintr-o familie nobiliară maghiară şi catolică. La
sfârşitul domniei ajunge în conflict cu Ludovic; din documentele rămase
nu se poate desluşi cauza conflictului. Două fiice ale sale s-au căsătorit
cu şefi de state importanţi din Balcani: una cu Ştefan Uroş, cneazul
Serbiei, iar cealaltă cu Ioan Straţimir, ţarul bulgar de Vidin, fapt ce arată
importanţa statului Ţara Românească în zonă.
 
 Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, îşi începe
domnia cu un război declanşat de Ungaria, pentru că nu recunoaşte
suzeranitatea maghiară, acceptată de părintele său. Atacul maghiar se
îndreaptă mai întâi împotriva cumnatului lui Vlaicu, Straţimir, aliat al său,
care este înlăturat de la conducerea ţaratului de Vidin. După ocuparea
ţaratului, maghiarii nu mai continuă războiul. În 1366 Vladislav
recunoaşte suzeranitatea maghiară şi primeşte în schimb feudele
Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul în Transilvania. În 1368 domnitorul
român ocupă Vidinul, cu scopul de a-l restitui cumnatului său. Regele
Ludovic I reuşeşte să recucerească Vidinul şi trimite o oaste în Ţara
Românească; aceasta suferă o înfrângere pe râul Ialomiţa, comparabilă
cu cea de la Posada, în care moare chiar voievodul Transilvaniei,
Nicolae Lackfi, comandantul armatei maghiare. Ludovic încheie pace cu
Vladislav Vlaicu şi este obligat să îi redea lui Straţimir stăpânirea supra
Vidinului. Vladislav Vlaicu a participat şi la primul conflict al românilor cu
turcii, trimiţând trupe în 1369, în ajutorul regelui Ludovic I la o luptă cu
sultanul Murad şi ţarul de Târnovo. Pe plan intern, a bătut primele
monede ale Ţării Româneşti, a întemeiat o nouă mitropolie, la Severin, în
1370, şi prima mănăstire, Vodiţa.
 
Radu I (1377-1383?), fiul lui Nicolae Alexandru, şi-a început domnia, se
pare, tot printr-o luptă cu Ludovic I, căreia nu i se recunoaşte rezultatul.
Se ştie că el nu mai poseda teritorii în Transilvania, ceea ce ne face să
credem că nu era vasal al regelui Ungariei. Radu I a rămas în memoria
populară prin importantele sale ctitoriri bisericeşti: Tismana, Cozia veche,
Cotmeana, numeroase renovări de biserici şi mănăstiri; a ctitorit şi în
Serbia şi Constantinopol. În tradiţia populară el este confundat cu
întemeietorul ţării, fiind amintit cu numele de Radu Negru Voievod. Radu
I a întemeiat episcopia catolică de la Severin şi episcopia catolică de la
Argeş şi a bătut trei tipuri de monede.
 
Dan I (1383?-1386), este fiul lui Radu I. El a murit într-un război la sudul
Dunării în care i-a acordat ajutor ţarului bulgar Straţimir contra fratelui
său, Şişman, vasal turcilor. 
 
Mircea cel Bătrân (1386-1418) era fiul lui Radu I şi frate al lui Dan I.
Situaţia de la sudul Dunării este pe primul plan şi la începutul guvernării
sale. În 1390 otomanii, comandaţi de Firuz-bei, îl înlătură pe Straţimir din
Vidin, trimiţând trupe de pradă şi în Ţara Românească. Mircea îi alungă
pe otomani  şi îl reinstalează pe Straţimir. În 1390 a încheiat un tratat de
alianţă cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello, în care cei doi
promiteau să-şi acorde reciproc ajutor în caz de atac din partea Ungariei.
Până la urmă şi relaţiile cu Ungaria au fost foarte bune, astfel că tratatul
nu s-a mai pus în aplicare.  Lunga sa domnie a fost perturbată de un
pretendent la tron, numit Vlad Uzurpatorul, chiar în perioada luptelor cu
turcii din 1394-1395. Vlad era probabil fiul lui Dan I şi a fost susţinut de o
parte a boierilor care nu erau de acord cu lupta antiotomană. Unii istorici
susţin că ar fi stăpânit doar jumătate din ţară, iar alţii că timp de mai bine
de un an ar fi fost singurul domnitor. Mircea l-a alungat cu sprijin din
partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aliatul său începând
cu 1395. 
 
Secolul al XV-lea a debutat cu a doua parte a domniei lui Mircea cel
Bătrân, aflat în plină glorie, dar în 1417 Ţara Românească a trebuit însă
să plătească tribut Imperiului otoman. După moartea lui Mircea cel
Bătrân, fii şi nepoţii săi au continuat lupta antiotomană până la sfârşitul
domniei lui Vlad Ţepeş (1462); domnitorii care au urmat acestuia, până
la sfârşitul secolului, s-au arătat însă supuşi turcilor. Din punctul de
vedere al politicii interne, acest secol aduce numeroase lupte pentru tron
între diverşi urmaşi cu drept de moştenire ai lui Mircea cel Bătrân şi Dan
I (lupte între fraţi, veri, unchi şi nepoţi) şi anumite comploturi ale boierilor,
care ajung până la uciderea domnitorilor. Radu al II-lea Prasnaglava este
alungat de vărul său, Dan al II-lea, iar Radu reuşeşte să îl alunge de
două ori pe Dan, fără a se putea menţine în scaun mai mult de câteva
luni. Alexandru Aldea, care se considera fiul al lui Mircea,  îl alungă pe
Dan în 1431. Radu cel Frumos îl înlătură pe fratele său, Vlad Ţepeş.
Domnia lui Radu este întreruptă de patru ori de Laiotă Basarab. Pe Vlad
Ţepeş în a treia domnie (1476) se pare că l-au ucis boierii. Basarab
Ţepeluş este înlăturat de Vlad Călugărul şi apoi ucis de boieri. Cei mai
importanţi domnitori au fost Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Vlad
Ţepeş.
C. II. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României
Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce
prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat,
garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor
categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi
numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând
desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi
împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi
independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor
într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în
diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială presupune:

 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele

mai importante privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe la stat,
puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi
după alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să
aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul
XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi
(numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu
aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier,
în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă)
sau să plătească o sumă de bani (cens)  şi să facă muncă gratuită
pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să
se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi

cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
  realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în
secolul XVIII, în mai multe state. Ei doreau să alcătuiască un stat
care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu
depindă de nicio putere străină (stat independent). Ţările Române
erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate
otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă
proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică
nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul
românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe
state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În
Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi
Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia.
Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa

identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta
se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi
Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au
avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi
Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat
unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai
întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate
categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile

unora dintre oamenii politici şi de cultură, care mai întâi au propus
realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat
să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost
susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de
comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În
Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin câţiva
proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai
important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în
special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au
avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în
Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili
modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice.
Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al.
I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor

Române a fost Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare
politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale,
iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz
special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea
Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la

jumătatea secolului al XIX-lea
a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost
numiţi direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul
Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav
autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul
Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit
domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor
împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în
Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie
financiară foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai
neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul
otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era
atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la

cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să
câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să
aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi
frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar
executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de
succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai
mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai
multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi
invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea
mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o
gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau
albanezi.
 
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi
au avut şi o contribuţie importantă la începerea procesului de
modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi
oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin
Mavrocordat (1731-1749). El a domnit alternativ în Ţara Românească şi
Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi
administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor

libertate personală. Pentru că ţăranii nu au primit pământ,
majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul
boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor primite.
Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4
rate. Până atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse
produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era
fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie;
acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de
identitate pentru locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o
revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea

primelor coduri de legi: Codul Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea
Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor
reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o
parte a boierilor români şi-a dat seama că societatea românească are
nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au
început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat
domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi
la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit
gruparea numită partida naţională deoarece se opunea domniilor
străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în
număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte
cereau:
  înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a
Ţărilor Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea
marilor voievozi. 
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor
constituţii care să limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi
proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în

perioada 1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi
recunoaşterea dreptului boierilor români  de a alege domnitorul. 
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772,
redactate cu ocazia unor tratative de pace purtate la Focşani (în
urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile
pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub
protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei. 
 Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El
a propus instaurarea unui regim în care puterea politică să fie în
mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime,
iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se
apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea
privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea

Principalele categorii sociale
Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi
modificase sensul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu
însemna  un mare proprietar de pământ, ci desemna o persoană care
deţinea dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o
serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră
în Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor
respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii
pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu
timpul, cei mai vechi dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete
ale boierilor pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni
a existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau
împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile deţinute. Dar toţi
dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul iniţial de boier
proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi aveau
monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică
clăcaşii nu  puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu aveau voie să
macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau dreptul să
impună restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi făceau foarte
urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de care abuzau adesea,
răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile. 

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau

descendenţi ai boierilor de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii.
Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite de impozite erau
scutelnicii şi posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul mănăstirilor,
respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că
prestau mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care

nu aveau pământ şi cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care
dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită).
Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în
Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din
Transilvania care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar
ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau să plece în
alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele

erau puţine; majoritatea aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica
şi agricultura. Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu
achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi sare. Mulţi dintre ei erau
străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea socială
prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria
boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor
de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu s-a putut dezvolta
normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona
Imperiul otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână
în cale dezvoltării comerţului erau vămile interne, care trebuiau plătite la
trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau mici ateliere în care
produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de
construcţie. Ei erau organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare a
breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau
mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur
meşteşugar şi un ajutor.
 
Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa
otomană. 
Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii.
Tributul faţă de turci a crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta
era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara Românească şi 135 pentru
Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de
pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun. De
exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în
1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era de
4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru
confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri
oficiale prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau
diverse evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele
neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor funcţionari
otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile

datorate dependenţei otomane, să achite impozitele datorate statului şi
erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările.
Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe
spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig
substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor
devenise de nesuportat la începutul secolului XIX. În perioadele de
secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să
mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de

început de secol anumite trupe militare rebele din Imperiul otoman
jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin,
Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul
Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în
perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova.
Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii, dar de multe
ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă
problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe
teritoriul Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi
austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze armata otomană, iar
celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau nevoie, producând
pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la
cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg,
pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean
care luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812
şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj,  numiţi panduri.
Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului
1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până
la venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri
pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul

în Rusia (la Odesa) şi avea drept scop eliberarea grecilor de sub
stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a
popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării
Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult pentru că i-ar fi
făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a
semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să
participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru
care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră
că vor obţine sprijinul militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat
să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români,
locuitorii ţării şi eteriştii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar
şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu ceilalţi.
Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci,
care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau nemulţumiri
împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi români
sau între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva
lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi împroprietărirea cu
pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin
desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul
libert precum şi libertatea comerţului intern, prin desfiinţarea vămilor
interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe pământurile boiereşti).
 
Proiectul lui Tudor Vladimirescu. 
Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia
de a evita o intervenţie armată otomană în Ţara Românească, spunând
că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să
ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să
amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai
important document  elaborat de Tudor a fost Cererile norodului
românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze
abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

 limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea
obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti.

Programul lui Tudor nu este foarte radical, în primul rând pentru că îşi
propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru
că a încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii
români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi nu
revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării
masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie
considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a  răsturna
ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta
este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele
politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor
largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre
marii boieri. 

Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor
Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat cum să înceapă revolta. Tudor s-
a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl
constituiau trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a
citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea locuitorilor să vină la
luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această
proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în sate. Cei care
i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea
norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul
Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit
locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste
5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost
organizate pentru o rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti. 

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat

să mai presteze muncă gratuită în folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui
Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să
fugă din ţară în Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă,
ca o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis orice acte de
vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi
omoruri. Spre deosebire de alte armate de la vremea respectivă, care
jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate
proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a
trimis mai multe scrisori sultanului în care l-a asigurat că ridicarea la
luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii

martie, fiind atunci în număr de aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat
tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care
alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor,
încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea mişcării lui
Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica
externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului să-şi
unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El
a renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine
alăturarea tuturor categoriilor privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui
Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi spunea Domnul
Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.
 
Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*
Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării,
venind din Rusia prin Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin
faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta
generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele
eteriste în apropiere de Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu dorea o
colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea,
de teama unei intervenţii otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în
apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre în capitală, ci l-a
convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la
Târgovişte. 

În luna mai, trupele otomane  au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la

nordul Dunării şi au intrat în Ţara Românească. Vladimirescu trimisese
mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru a
evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era
depunerea armelor şi colaborarea cu turcii împotriva eteriştilor. El a
refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu
Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din Oltenia. Eteriştii au
interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii
împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost
ucis şi trupul său aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost
posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o
pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această severitate
ajunsese până la executarea unor căpitani de panduri. După moartea lui
Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a alăturat
eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata eteristă
aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie 1821). 
 
Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate
şi au arătat pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor
Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor
fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul
scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi
Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În
1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice,
s-au pus în aplicare alte două dintre prevederile Cererilor norodului
românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea armatei
naţionale. 

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare
înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene.
În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara
Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au
încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză financiară. 
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei.
Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia devenea putere
protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest
stat avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor
Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de
control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea
comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul
otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator
pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării.
 
Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins
Imperiul otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare
constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au
numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români
împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă
românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de
constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în
vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice
prevedeau separaţia puterilor în stat. 

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită

în majoritate din boieri. Marii boieri erau membrii de drept ai
Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin
vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea
ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea
bugetului. 
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat
administrativ alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul era ales pe viaţă de
 către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca
miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi
protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere.
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale.
Înaltul Divan Domnesc era instituţia supremă. Erau instituiţi
procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele
sistemului juridic modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile
interne. 
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic
menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De
asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii
otomane. 
 
Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din
1834 până la 1848, s-au numit domni regulamentari. Ei au fost
Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi Mihail
Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi
culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi
de boieri datorită guvernării lor autoritare. 
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească.
În anii '30 boierii din partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan
Câmpineanu,  au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând
independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat.
Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie liberală care prevedea
egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie
ereditară. 

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă

de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus
înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi
instaurarea unei republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de  reviste şi cărţi care
au promovat, în spirit romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin
scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele
Dacia literară, Iaşi, 1840, Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti,
1845).  

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea
statelor europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice
absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii
moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea
ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au fost
pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea filiale
(numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel,
revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale
începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*.  Revoluţia în Principatele

Române a fost organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea
proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii
la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie
sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor
Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu.
Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială,
politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de
mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de
societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la

organizarea socială sau politică. Marii boieri şi boierimea mică erau
nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau
nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea
să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă
deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri
(zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă
pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în
anii anteriori revoluţiei. 
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic
paşoptist). Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din proiectele
politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile
revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare,
următoarele revendicări:

 Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea

privilegiile sociale, acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja
corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:  
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică
desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); 
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia
faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional. 

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe

revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în funcţie de împrejurările
în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice,
programele nu conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea
au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul
respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le
aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte moderat;
revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi
independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).
 
Desfăşurarea  revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara
Românească şi Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care
se remarcase prin guvernarea sa autoritară, cenzură severă, vinderea
funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale,
aici mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea
celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină
cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul
că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut
interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M.
Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.
 
Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile
Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au organizat o amplă
întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de
persoane, boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-
Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre
aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul
moderat cerând printre altele: respectarea Regulamentului Organic,
îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea
Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni
s-au temut de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în
program revendicări radicale.
 
Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul
revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-
Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;  nu a fost de acord doar
cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea
Adunării obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a
organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii
revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate, continuând
activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte
programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor
românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect
de constituţie. În Programul numit Prinţipiile noastre pentru
reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în
exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire,
desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe principiile libertăţii,
egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat
independent. Acest program a cuprins de fapt obiectivele maximale ale
revoluţiei române.
 
Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)
Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe
Bibescu. El a moştenit de la predecesorul său, Alexandru Ghica, o
opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a
scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846
într-un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea  unor
decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de
Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă
Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor
săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în

luna mai a alcătuit un Comitet  revoluţionar. Comitetul a popularizat
ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul
populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor
şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a
reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11
iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde

a fost  prezentat  programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de
puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând:
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate
stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea
ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă,
responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia

populaţia a luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu
s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut
rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama
revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost  preluată
de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu,
Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol
important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut  Christian
Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a
încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri
reformatoare:

  abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor

boiereşti;
   înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor
Comisari de Propagandă (care să meargă în  fiecare judeţ să
explice scopurile guvernului revoluţionar);
  înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă
agrară; din această comisie au făcut parte reprezentanţi ai ţăranilor
şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un
rezultat concret;
  adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi
diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul

lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis la Bucureşti în fruntea unui
corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat
să discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe
o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului
revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea
locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie politică în spiritul
Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei
revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o
legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost
mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele
ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca
misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă
armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion de
infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au
fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe
ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat
Regulamentul Organic.
 
Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist.  Programele
revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice
ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare,
cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a
cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*
Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care
prevedea: reintroducerea Regulamentelor organice, numirea domnitorilor
de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu
Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou
statut de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru
Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească; ei au continuat
reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde au militat
pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută
problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa,
Anglia şi statele italiene.  Domnitorul Moldovei a permis revenirea
revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat
asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau pentru unire).
a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor
Congresul de Pace de la Paris (1856).  În 1853-1856 are loc Războiul
Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În
1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat
german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit
la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi
turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se
analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii,
Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile.
În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres,
exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia

colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă suzeranitatea
otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul,
Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii
tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în
Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la
organizarea ţării şi unire.
Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă
special pentru aceasta. Adunările ad-hoc se întruneau doar pentru
hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate.  Alegerile pentru Adunările
ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în
ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate categoriile
sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în
fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât
în Moldova cât şi în Ţara Românească: 

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România 

 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi
moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a
celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la

1848, dar într-o formă moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de
Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris
pentru a discuta propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele,
hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act
numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru
Principate. Aceasta prevedea: 

  unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale

Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare principat să se aleagă câte un
domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări
elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani
(care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă –
domn, Adunare, Comisia Centrală, puterea executivă - domn şi
guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă
pe 7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea
privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai

modernă decât acestea deoarece prevedea  egalitatea în faţa legii şi
desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi
garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii,
profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde
că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele
principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la
realizarea unirii: 
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către
Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu
unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre
Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi
Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci
realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri
recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un
firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de
conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care
devine capitala ţării.
c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern
 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale
proiectului paşoptist, prin reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică
s-au format două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi
liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni,
moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide
politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare
statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de
personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea
statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii
româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza
a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât
conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim
constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După
1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu
toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră
majoritatea locurilor în Adunare. Prim ministru era liderul grupării
conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea
reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti
deoarece considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit
în Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea, înainte de a se
încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici
astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii
asasinatului. Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus
de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat
marile reforme. 
 
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în

proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate Sfântului
Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile
închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către
boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos.
Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate,
de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor lor în
proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului
otoman faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final
s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti,
care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au
fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au
refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând
să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de
pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii
plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu
 aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din
suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea
gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala
clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor
didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea  autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea,
pentru că aceasta a refuzat să adopte legea rurală.  El a supus votului
popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a
redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu
drept de vot). Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale
domnitorului, atât executive cât şi legislative:

 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea

legi spre aprobare, Adunării, prin intermediul unui organism, numit
Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor,
alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar, şi Senatul (Corpul
Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării

constituţionale de către puterile garante. Această conducere autoritară i-
a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să
abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi
liberali radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa
coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie;
singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După
înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă
domnească alcătuită din trei persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român

modern deoarece în această perioadă au fost create sau reorganizate o
serie de instituţii fundamentale. Armata naţională, Universităţile, Arhivele
Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus
sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-
a adoptat o legislaţie modernă în multe domenii. România a deschis
agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea
otomană să fie aproape formală.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Mişcarea unionistă din Principate între marile puteri europene şi
boierimea conservatoare
Revoluţionarii de la 1848 plecaţi în exil după înfrângerea mişcărilor
revoluţionare au militat pentru unirea Principatelor prin redactarea unor
articole de presă în publicaţii străine, înfiinţarea unor ziare şi reviste
româneşti, a unor asociaţii revoluţionare, prezentarea unor memorii către
oameni politici ai marilor puteri. Principalul centru al emigraţiei româneşti
a fost Parisul, dar mulţi revoluţionari au activat şi în alte oraşe europene:
Londra, Viena, Palermo şi chiar Constantinopol. Emigrarea în
Constantinopol se explică prin faptul că revoluţia a fost înfrântă la
cererea Rusiei, turcii manifestând o relativă toleranţă pe parcursul
evenimentelor. 

În 1849 s-au constituit la Paris Comitetul Democratic Român (înfiinţat de

Dimitrie Brătianu şi C. A. Rosetti) şi Asociaţia Română pentru
Conducerea Emigraţiei (la iniţiativa lui Nicolae Bălcescu), cu scopul
informării guvernelor şi opiniei publice internaţionale despre cauza
românească. Nicolae Bălcescu şi Dimitrie Brătianu au reprezentat
interesele emigraţiei române şi la Londra: Bălcescu l-a întâlnit pe
ministrul afacerilor externe, Lordul Palmerston, iar D. Brătianu a ţinut un
discurs în parlamentul englez. Tot la Londra a fost înfiinţat de către
revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini Comitetul Democratic European,
la care au aderat şi românii de la Paris.
 
În Ţara Românească, turcii l-au numit domnitor pe Barbu Ştirbei, un
boier cu vederi conservatoare, care a refuzat revenirea în ţară a
revoluţionarilor exilaţi. În Moldova însă, domnitorul Grigore Al. Ghica a
fost apropiat de cercurile liberale şi a permis unui număr mare de
paşoptişti să se întoarcă, încurajând activitatea pro unionistă a acestora.
Unii dintre ei, ca M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, au primit chiar funcţii
administrative. În Moldova au apărut şi două gazete unioniste: România
literară şi Steaua Dunării. Principatele au suferit din nou de pe urma
ocupaţiei armatelor străine: ocupaţia rusească din 1848-1851 şi 1853-
1854 şi ocupaţia austriacă din 1854-1857, aceasta din urmă cu mandat
otoman. Aceste evenimente l-au făcut şi pe domnitorul Barbu Ştirbei să
ceară autonomia Principatelor printr-un memoriu trimis Conferinţei
marilor puteri de la Viena, din 1855.

La Congresul de Pace de la Paris din 1856 problema românească

începuse să fie bine cunoscută, de aceea ministrul de externe francez,
contele Walewski, a cerut reprezentanţilor celorlalte mari puteri să
accepte unirea Principatelor Române. Reprezentanţii Prusiei şi Sardiniei
erau de acord deoarece şi aceste state luptau pentru unificarea
germanilor, respectiv a italienilor într-un stat naţional. Contele George
Clarendon, ministrul de externe britanic, şi contele Aleksei Orlov,
reprezentantul Rusiei au fost şi ei de acord. Ali paşa, reprezentantul
sultanului, a respins ideea spunând că populaţia din cele două state
româneşti nu doreşte unirea. Ministrul de externe austriac, contele Karl
von Buol, s-a arătat şi el ostil unirii, spunând că populaţia Principatelor
nu fusese consultată. Clarendon ar fi spus atunci: „Foarte bine, să le
consultăm”. Astfel s-a ajuns la hotărârea de a convoca adunările ad-hoc. 
 
În 1856 expira mandatul de 7 ani al celor doi domni, Barbu Ştirbei şi
Grigore Al. Ghica, numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman, de aceea
sultanul a desemnat  în locul lor doi caimacami (locţiitori de domn) care
să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În
Moldova a fost iniţial caimacam boierul antiunionist Teodor Balş, iar în
Ţara Românească fostul domnitor regulamentar Alexandru D. Ghica (pe
care îl ceruse ambasadorul britanic la Istanbul). Al. Ghica a permis
mişcării unioniste să se dezvolte prin apariţia presei libere şi
reîntoarcerea paşoptiştilor din exil. 

În Moldova, Teodor Balş s-a dovedit foarte dur, instaurând cenzura

presei. Dar el a murit în 1857 şi a fost înlocuit cu un alt caimacam,
Nicolae Vogoride, un grec ce primise cetăţenia moldovenească cu 10 ani
în urmă. Turcii i-au promis domnia Moldovei dacă împiedica unirea, aşa
că el a folosit toate mijloacele pentru a împiedica unioniştii să câştige
alegerile pentru adunarea ad-hoc: mită, falsificarea listelor electorale,
controlul presei, înlocuirea unioniştilor din miliţie şi serviciul civil cu
oameni de-ai săi. În aceste condiţii, antiunioniştii au câştigat, dar membrii
Partidei Naţionale au protestat, trimiţând comisiei marilor puteri
documente care atestau falsificarea alegerilor (inclusiv corespondenţa
personală al lui Vogoride cu persoane din Constantinopol, pe care soţia
sa, Ecaterina Conachi le-a descoperit şi le-a trimis unioniştilor). Al. Ioan
Cuza, pe atunci pârcălab (prefect) de Galaţi, şi-a dat demisia din funcţia
sa în semn de protest, fapt ce a avut un larg ecou internaţional. 

În aceste condiţii, Franţa a cerut sultanului să anuleze alegerile din

Moldova. Când sultanul a refuzat, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au
rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul otoman. Această criză diplomatică
era pe punctul de a determina un nou război. Anglia, care iniţial fusese
de partea statelor favorabile unirii, îşi modificase între timp opţiunea,
având o atitudine neutră sau chiar defavorabilă datorită intereselor ce o
legau de Imperiul otoman: legătura dintre ea şi întinsele teritorii coloniale
din Asia se făcea trecând pe teritoriul acestui stat. Pentru a împiedica
reluare războiul, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi regina Victoria
a Marii Britanii s-au întâlnit la Osborne (în sudul Angliei) unde au găsit o
cale de compromis. Ei au hotărât ca Franţa să renunţe la unirea deplină
a Principatelor, în favoarea unei uniri administrative, iar Anglia să-l
determine pe sultan să anuleze alegerile din Moldova. 

În noile condiţii, unioniştii au câştigat alegerile în ambele ţări. Demn de

remarcat este faptul că pentru prima dată în istoria românilor au fost aleşi
şi deputaţi ţărani. Prin firmanul sultanului din 1857, clăcaşilor li se
permitea să aibă un delegat din fiecare judeţ, ajungând astfel la o
cincime din locurile fiecărei adunări. Marii boieri formau însă majoritatea.
Din punct de vedere politic, se distingeau patru grupări în rândul clasei
politice: conservatori, conservatori moderaţi, liberali moderaţi şi liberali
radicali, ultimele trei fiind însă în interiorul Partidei Naţionale (toate
aceste grupări politice nu aveau un statut ca şi partidele moderne, ci
reprezentau doar nişte indivizi pe care îi unea o opţiune politică
exprimată public). Din cauza prea multor divergenţa între deputaţi, s-a
decis să se adopte hotărâri doar în problema unirii şi să se lase celelalte
problema importante (ca împroprietărirea ţăranilor) să fie discutate cu
altă ocazie. 

După ce marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris din 1858, trebuia

să se organizeze alegeri pentru domnitori. Legea electorală prevedea un
cens foarte ridicat, de aceea au intrat foarte mulţi conservatori în
adunările care trebuiau să voteze domnitorul. Alegerile pentru
parlamente au fost organizate în fiecare principat de către trei caimacami
numiţi de sultan. Caimacamii din Ţara Românească erau boieri
conservatori. Aceştia au interzis presa liberă, au impus restricţii cu privire
la adunările publice şi au manipulat listele de alegători, astfel că
adunarea acestui principat a fost majoritar conservatoare. În Moldova
însă, doi dintre caimacami au fost membrii ai partidei Naţionale, de
aceea liberalii au avut aici mai mulţi deputaţi, 33 din totalul de 55. După
îndelungate discuţii cu privire la alegerea candidatului (la un moment dat
s-au aflat în cursă 38 de candidaţi), partida naţională l-a propus pe Al.
Ioan Cuza. Conservatorii i-au susţinut la domnie pe Mihail Sturdza şi pe
fiul acestuia, Grigore Sturdza. Cuza a câştigat alegerile cu unanimitate
de voturi.

În Ţara Românească 46 din cei 72 de membrii ai adunării erau

conservatori, dar şi ei şi membrii partidei naţionale erau împărţiţi în
numeroase facţiuni şi nu reuşeau să cadă de acord asupra unui
candidat. Conservatorii îi susţineau pe Gheorghe Bibescu şi Barbu
Ştirbei, foşti domnitori (cei doi erau fraţi buni, dar Ştirbei fusese adoptat
de un unchi bogat şi îi preluase numele). Cei din Partida Naţională nu
reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat. După trei zile de discuţii
furtunoase în clădirea din Dealul Mitropoliei, Dimitrie Ghica l-a propus,
din partea Partidei Naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. El a fost adoptat
şi de majoritatea conservatorilor. Dealtfel, alegerea lui Cuza s-a făcut
sub presiunea unei mulţimi imense, peste 30000 de oameni, adunaţi cu
sprijinul liberalilor radicali, în jurul clădirii. Cuza a fost Ales domn cu
unanimitate de voturi. 

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să
aducă la conducerea ţării un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele
politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul
Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu
regele Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania
modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este
aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da
sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul Carol).
Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar
din 1881 cea de rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după

principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia
liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii. Grupările
politice liberalii şi conservatorii devin partide politice moderne. Din punct
de vedere economic şi cultural  este creată Banca Naţională a României
(1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei
naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877
are loc războiului de independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai
este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul
de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881,
România este considerată una dintre cele mai importante state din zona
Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare
încât bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor (oferta este
refuzată). 
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi
conservator care au alternat la guvernare şi au avut fiecare propriul
proiect de modernizare.
 
Proiectele de modernizare liberal şi conservator*
Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul
Liberal), prin unirea liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi
a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii
săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii)
dar şi mici boieri. 
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României
aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii
partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-
1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în
1876-1888, prim-ministru  fiind Brătianu. 
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau
modernizarea României prin realizarea unor reforme accelerate, având
ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au fost
acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental fără să-l
adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În
acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc.
Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care
presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea ţării şi
folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de
intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale
occidentale care mergea pe principiul libertăţii economice totale şi
neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi reforme liberale au
fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii

de credit. 
 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe
vamale şi terenuri de construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru
cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu
un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori. 
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au
impus tarife vamale protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la
acele articole care le concurau pe cele româneşti). 
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza
învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală;
instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri,
şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul
Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost

Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907),
Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare
după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii  Partidului
Conservator au fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul au
aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii Partidului
Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare cu liberalii. Cele mai
importante guvernări ale conservatorilor au fost în 1871-1876 şi 1888-
1895, primul ministru fiind Lascăr Catargiu. 
 
Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator.
Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia să se producă
treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin preluarea
instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi
acceptat fără discernământ modelul politic şi cultural occidental,
aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale, structura socială şi
spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat doar
nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de
membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din Partidul
Conservator sau erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi
junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu, Caragiale şi Eminescu.
Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era
agricultura. 
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru
organizarea creditului rural şi a unor bănci populare. Una dintre cele mai
importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din
1895, care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu
excepţia petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848,
s-a înfăptuit în toate punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I.
În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este
realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922 Ferdinand şi Maria au fost
încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi
legea care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate
primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară,
mai amplă decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în
care predomină proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o
constituţia democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă,
împroprietărirea ţăranilor, legislaţie modernă putem spune că era pe
deplin realizat.

Din viaţa politică şi privată a regilor României

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh
foarte sobru şi cu autoritate, un adevărat factor de echilibru în viaţa
politică românească. După proclamarea regatului, în 1881, România era
considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei
răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât
bulgarii i-au propus, în 1886, să devină şi regele ţării lor (oferta a fost
refuzată). 

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (numele său german era Karl)

provenea din familia domnitoare a Prusiei, cel mai important stat german.
Tatăl său, Karl-Anton, a fost prim ministru al Prusiei (1858-1862). Carol a
urmat şcoala de artilerie din Berlin şi a fost ofiţer în armata Prusiei,
participând la războiul cu Danemarca din 1864. Când a fost ales
domnitor al României, Carol  avea 27 de ani. 
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români s-au consultat cu
împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a găsi un prinţ străin care
să accepte tronul României. După ce Carol a fost de acord în principiu,
s-a organizat un plebiscit (vot popular care solicită răspunsul la o
întrebare prin da sau nu) care a cerut opinia poporului cu privire la
instaurarea principelui Carol ca domnitor. Din cele 686193 de voturi
exprimate, 685696 au fost în favoarea prinţului german. În data de 10
mai, Parlamentul l-a proclamat pe Carol din dinastia de Hohenzollern-
Sigmaringen noul domnitor al României. Autorităţile otomane au trebuit
să facă faţă unor răscoale în Creta şi Serbia în acelaşi an şi au acceptat
fără prea multe proteste această realitate politică.

Totuşi, primii ani de domnie ai lui Carol nu au fost foarte liniştiţi. În 1868
domnitorul a ajuns în conflict liberalii radicali (condusă de I. Brătianu şi
C.A. Rosetti) datorită sprijinului pe care îl acordau revoluţionarilor bulgari
refugiaţi în România şi mişcării naţionale a românilor din Transilvania.
Domnitorul a fost presat de marile puteri să-i înlăture de la guvernare,
ceea ce i-a convenit şi lui deoarece radicalii acţionau pentru diminuarea
puterii şefului statului. În 1870, în contextul izbucnirii războiului franco-
prusac, Parlamentul a votat o rezoluţie în sprijinul Franţei, fapt pe care
Carol I nu l-a agreat. Tot atunci s-a creat o mişcare antidinastică, la
instigarea unora dintre liberalii radicali. În 8 august, Alexandru Candiano
Popescu a organizat, la Ploieşti, o acţiune de răsturnare a monarhiei,
intrată în istorie sub numele de republica de la Ploieşti, mişcare ce a fost
dealtfel ridiculizată în presa vremii. 40 de participanţi la aceasta au fost
arestaţi şi apoi eliberaţi de tribunalul din Târgovişte. 

Datorită mişcării antidinastice, conflictelor cu radicalii şi deselor

schimbări de guverne, Carol s-a simţit neputincios şi s-a gândit să
renunţe la conducere. Mai întâi el a cerut, printr-o scrisoare adresată
marilor puteri garante, să accepte modificare constituţiei în sensul întăririi
puterii regale şi restrângerii puterii Parlamentului. Acest fapt a stârnit
protestele liberalilor. Într-o altă scrisoare, de data aceasta anonimă (dar
toată lumea a bănuit că a fost redactată de domnitor), publicată într-un
ziar german, a acuzat liberalii că aplicau fără discernământ ideile politice
şi sociale occidentale care nu se potriveau nivelului de maturitate politică
al poporului. Scrisoarea a produs mişcări de protest în toată ţara. În 10
martie 1871 a avut loc o puternică manifestaţie antidinastică în jurul sălii
Slătineanu din Bucureşti. Carol şi-a manifestat dorinţa de a abdica, dar
conservatorul Lascăr Catargiu şi liberalul radical Nicolae Golescu l-au
convins să rămână.

Până la urmă Carol a pus capăt crizei politice prin aducerea

conservatorilor la guvernare, numindu-l ca prim-ministru pe Lascăr
Catargiu. Conservatorii au stat la putere din 1871 până în 1876. Carol a
numit apoi prim ministru pe Ion Brătianu, guvernarea liberalilor fiind
foarte lungă şi plină de realizări, din 1876 până în 1888. Alternanţa la
putere a celor două grupări politice a fost mijlocul prin care Carol şi-a
câştigat reputaţia de monarh echilibrat şi corect. Obţinerea
independenţei României în 1877-1878 şi proclamarea regatului în 1881
au contribuit la câştigarea unui prestigiu deosebit. Coroana folosită
pentru ceremonia de încoronare din 1881 a fost făcută din oţelul unui tun
capturat de la turci în războiul de independenţă. 

Carol a fost căsătorit cu Elisabeta de Vied, prinţesă de origine germană

(nunta a avut loc în 1869). Cei doi au avut un singur copil, o fetiţă care a
murit la vârsta de 4 ani. Şi regina Elisabeta s-a bucurat de un mare
prestigiu. Ea s-a implicat în sprijinirea artelor,  în organizarea unor
societăţi caritabile şi în organizarea serviciului sanitar în timpul războiului
de independenţă (a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi a procurat
medicamente pentru răniţi). Regina Elisabeta a fost şi scriitoare,
publicând sub numele Carmen Sylva în limbile română, franceză şi
germană. 
 
Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I; el s-a
născut în Germania şi la maturitate a venit în România. Ferdinand a fost
un monarh echilibrat, care a respectat regimul democratic şi nu a utilizat
în exces prerogativele largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu nu
a respins niciodată o lege votată de Parlament). Deşi german prin
naştere şi educaţie, Ferdinand a acceptat neutralitatea României în
Primul Război mondial în 1914 şi apoi trecerea de partea Antantei în
1916. În octombrie 1914, la urcarea sa pe tron, a declarat: Eu sunt un
rege constituţional; prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi
dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o
piedică la realizarea idealului ei naţional. Ferdinand a fost unul dintre
susţinătorii votului universal şi ai reformei agrare. În 1922, regele
Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai
României Mari. 
Ferdinand a sosit în ţară în 1888, când a devenit moştenitor al unchiului
său, regele Carol. El şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu

Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Regina l-a

susţinut în acest proiect al său, dar regele şi oamenii politici români nu
au fost de acord întrucât în 1866, la sosirea lui Carol I, politicienii de
atunci i-au pus condiţia lui Carol ca niciun membru al familiei domnitoare
să nu ia în căsătorie persoane din înalta societate românească pentru a
nu implica vechile familii boiereşti în probleme complicate de succesiune
la tron. Pentru a pune capăt legăturii lor, oamenii politici şi regele au
hotărât ca Elena Văcărescu să fie trimisă în exil. Ea a locuit apoi la Paris
şi a devenit o cunoscută poetă  de limbă franceză, fiind de două ori
premiată de Academia Franceză. De aici a susţinut România la
congresele de pace de la Paris după cele două războaie mondiale.
Prinţul Ferdinand a suferit foarte mult din cauza despărţirii de Elena
Văcărescu, dar a fost nevoit să accepte căsătoria cu Maria de
Edinburgh, tot în 1893. Prinţesa Maria de Edinburgh era  nepoata reginei
Victoria a Angliei şi a ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea. Carol şi Maria au
avut 6 copii (trei băieţi şi trei fete; unul dintre băieţi a murit la vârsta de 3
ani). Regina Maria a avut un rol social important, fiind foarte iubită de
popor datorită actelor caritabile pe care le făcea. În primul război mondial
s-a ocupat de serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din
spitale.
 
Carol al II-lea (1930-1940) a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand şi al
reginei Maria. Viaţa privată a sa a fost excesiv de tumultoasă şi a avut
consecinţe în plan politic. În 1918, în plin război, s-a căsătorit în secret
cu fiica unui general român, Ioana Maria (Zizi) Lambrino, încălcând
interdicţia impusă casei regale. Căsătoria s-a realizat în secret, la
Odessa, în Rusia. Regele Ferdinand şi oamenii politici români nu au
recunoscut această căsătorie; din punct de vedere juridic,o sentinţă a
tribunalului Ilfov a anulat-o. Prinţul Carol a hotărât să renunţe la
drepturile sale de moştenitor al tronului pentru a putea să rămână alături
de soţia sa, dar Ferdinand nu a acceptat nici această variantă. Pentru a-l
face pe prinţ să uite problema l-a trimis într-o călătorie în jurul lumii pe
timp de un an. Din legătura lui Carol cu Zizi Lambrino s-a născut un fiu,
Mircea, care s-a considerat moştenitor de drept al tronului. El a murit în
2006 şi a lăsat un fiu, Paul Lambrino, care astăzi susţine drepturile
tatălui sau şi ale sale de moştenitor. Familia regală l-a considerat însă pe
Mircea ca fiu nelegitim.

La dorinţa familiei, Carol s-a căsătorit în 1921 cu principesa Elena a

Greciei. Din această căsătorie s-a născut regele Mihai. Apoi Carol a
cunoscut-o pe Elena Lupescu, născută într-o familie de evrei creştinaţi,
fostă soţie a unui ofiţer român. În 1925 şi-a manifestat dorinţa de a se
căsători cu ea şi pentru aceasta a renunţat a doua oară la drepturile de
moştenitor al tronului. El a fost considerat de regele Ferdinand ca exclus
din familia regală şi a primit numele de Carol Caraiman. Carol s-a stabilit
la Paris unde a declarat însă că plecarea sa se datora neînţelegerilor cu
primul-ministru Ionel Brătianu; în 1928 a divorţat de soţia sa legitimă. În
1930 a revocat decizia de renunţare, revenind în ţară cu ajutorul primului
ministru, Iuliu Maniu, care i-a condiţionat sprijinul de rămânerea Elenei
Lupescu în exil. Carol nu a renunţat însă niciodată la legătura sa cu
Elena Lupescu, pe care a adus-o în ţară la scurt timp după ce
Parlamentul l-a acceptat din nou ca monarh. După abdicarea din 1940, a
trăit în exil alături de Elena Lupescu pe care a luat-o în căsătorie. Carol
al II-lea a murit în 1953, în Portugalia.  
 
Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19
ani. În 1940 s-a instaurat, însă, dictatura mareşalului Ion Antonescu;
mareşalul deţinea întreaga putere în stat şi guverna fără constituţie şi
fără parlament. Regele a reuşit, la 23 august 1944, să-l înlăture de la
conducere, dar rolul său a devenit din nou minor din pricina dictaturii
comuniste, instaurată începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege
să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica. Mihai s-a
căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru fete.
Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit
cetăţenia română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot
de avioane comerciale.
Ideile principale ale capitolului Statul român modern

 Un stat modern este un stat care se guvernează după o

constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia
puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând
desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor
şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi
independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor
românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută
teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică, prin reforme.
 Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia
(oamenii de afaceri), intelectualii şi ţăranii.
 Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea
legislativă), Guvernul şi şeful statului (puterea executivă). Primul
parlament în Principatele Române s-a numit Adunare obştească
(1832).
 Principalele proiecte de reformă  ale românilor au
fost: proiectele boiereşti din perioada domniilor fanariote,
proiectul lui Tudor Vladimirescu, proiectele revoluţionarilor de
la 1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania,
proiectul Adunărilor ad-hoc din 1857, proiectul liberal şi proiectul
conservator în timpul lui Carol I*, proiectul liberal şi cel ţărănist în
timpul regelui Ferdinand I*.
 Principalele reforme în Principatele Române şi România au
fost: reformele fanariote, adoptarea Regulamentelor Organice,
reformele guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara Românească,
reformele lui Cuza, reformele din timpul domnitorilor Carol I şi
Ferdinand I.
 Principalele documente juridice internaţionale care au
favorizat modernizarea în spaţiul românesc: Tratatul de Pace
de la Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de la Paris (1856),
Convenţia de la Paris (1858).
 Principalele documente internaţionale semnate de
România: Convenţia militară româno-rusă din 1877, Tratatul de
Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea la Puterile Centrale
(1883), Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă
cu Antanta (1916) şi Convenţia militară cu Antanta, Tratatul de
Pace cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul
 de la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul de la Trianon cu
Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

 Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):

o reformele fanariote
 desfiinţarea şerbiei,
 introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia
modernă),
 primele coduri de legi.
o proiectele boiereşti propun:
 revenirea la domniile pământene, reforme interne, 
 autonomia internă,
 unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

 obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme

pentru toate categoriile sociale.
 Proiectul Cererile norodului românesc: 

 limitarea boierilor greci din Divan, 

 plata impozitelor de către categoriile scutite,
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,
 înfiinţarea unei armate naţionale.

 Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme
 separaţia puterilor în stat
 introducerea votului cenzitar
 crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali:
judecători, procurori avocaţi)
 desfiinţarea vămilor interne
o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:
 sunt menţinute privilegiile boiereşti
 nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 
 Revoluţiile de la 1848
o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii
moderne, împroprietărirea ţăranilor, unirea românilor şi
independenţa.
o proiecte de modernizare:
  Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat
o cere respectarea Regulamentului Organic.
 Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

 desfiinţarea privilegiilor, 
 împroprietărirea ţăranilor, 
 domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,
 Adunare aleasă din toate categoriile sociale

 câteva reforme au fost realizate de către guvernul

revoluţionar din Ţara Românească (desfiinţarea
privilegiilor, abolirea Regulamentului Organic) dar
acestea au fost anulate după înfrângerea revoluţiei.

 Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte
întrunirea adunărilor ad-hoc.
o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:
 unirea Principatelor într-un singur stat
 conducerea unui prinţ străin
o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi
prevede:
 unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii
politice alese separat (domn, Adunare, Guvern),
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 desfiinţarea privilegiilor.
o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);
o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând
unificarea Adunărilor şi guvernelor, doar pe timpul vieţii
lui Cuza (1861).
 
 Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)
o principalele reforme (1863-1865):
 secularizarea averilor mănăstireşti,
 reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în
funcţie de numărul de vite deţinute,
 învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
 înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
o regimul autoritar (1864-1866):
 dizolvarea Adunării;
 noua lege electorală prevede scăderea censului;
 noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
  două camere ale Parlamentului (Adunarea
Deputaţilor şi Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor
Senatului.

 Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:
 adoptarea Constituţiei liberale (1866),
 crearea partidelor politice moderne (Partidul
Liberal, Partidul Conservator),
 proclamarea României ca regat (1881),
 crearea Băncii Naţionale a României (1881),  
 legi de încurajare a industriei,
 reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie
bacalaureatul.
o politică externă:
 recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin,
1878),
 proclamarea independenţei (1877),
 aderarea României la Puterile Centrale (1883),
 participarea la al Doilea Război balcanic (1913).
 
 Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)
o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire,
1918),
 votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
 constituţia democratică (1923).
o politică externă:
 participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-
Germain - 1919, Trianon - 1920)

Marea Unire,
Basarabia (27 Bucovina (15 Transilvania (1
1918
martie) noiembrie) decembrie)
Evenimente
Preluarea puterii de
Context Destrămarea Destrămarea
către
Internaţional  Austro-Ungariei Austro-Ungariei
comunişti în Rusia
Organizarea Sfatul Ţării Consiliul Naţional - Consiliul Naţional
 Român
Central
Român
Autonomă (Ion Inculeţ)
(Iancu Flondor) - Consilii naţionale
româneşti
locale
Republica
Independenţa Democratică - -
Moldovenească
Din cauza
Intervenţia Din cauza trupelor
pericolului -
armatei române ruseşti demobilizate
anexării la Ucraina
Proclamată de Proclamată de Marea
Proclamată de Congresul Adunare
Unirea
Sfatul Ţării General al Naţională de la
Bucovinei Alba-Iulia
Rusia (URSS) Tratatul de la Saint- Tratatul de la
Recunoaşterea
nu a recunoscut Germain Trianon cu
Internaţională
unirea cu Austria (1919) Ungaria (1920)

Întrebări recapitulative
Criterii de evaluare pentru pregătire examenului de bacalaureat
Pentru nota 7
1. Menţionaţi principalele proiecte de reformă din secolele XVIII-XIX şi
prezentaţi trei prevederi ale fiecăruia. 
2. Prezentaţi principalele acţiuni politice (fapte istorice) din secolele XVIII,
XIX şi XX care au dus la realizarea statului român modern.
3. Prezentaţi câte două-trei prevederi ale documentelor juridice
internaţionale care au contribuit la modernizarea în spaţiul românesc.
4. Prezentaţi un eveniment internaţional care a influenţat constituirea
statului român modern în secolul XIX.
5. Prezentaţi două acţiuni prin care statul român se afirmă pe plan
internaţional la începutul secolului XX.
6. Prezentaţi războiul de independenţă din 1877-1878, precizând:
contextul internaţional favorabil, contextul proclamării independenţei, o
luptă de la sudul Dunării, consecinţa participării la acest război.
7. Prezentaţi participarea României la Primul război mondial, precizând:
taberele militare care se confruntau, acţiunea diplomatică a României
anterioară intrării în război, două evenimente din 1916 şi două din 1917,
cauza încheierii păcii separate de la Buftea-Bucureşti, o consecinţă a
participării României la acest război.
8. Prezentaţi Marea Unire din 1918, precizând, pentru fiecare provincie
unită, contextul favorabil unirii, proclamarea autonomiei, proclamarea
unirii. 
9. Menţionaţi  o acţiune politică prin care s-a înfăptuit Unirea din 1918.
10. Prezentaţi un fapt istoric prin care s-a realizat România Mare.
11. Prezentaţi constituţia din 1866: contextul elaborării, trei principii,
atribuţiile Parlamentului, guvernului şi regelui, drepturi cetăţeneşti,
sistemul de vot, o asemănare şi o deosebire faţă de constituţia din 1923.
 
Întrebare de sinteză: 
12. Menţionaţi, în ordine cronologică, cele mai importante reforme şi
proiecte de reformă din secolele XVIII-XX.
 
Pentru nota 9.
13. Argumentaţi prin câte un fapt istoric relevant afirmaţiile: a) unele
proiecte politice româneşti din secolul al XIX-lea au vizat formarea
statului modern; b) unele reforme din secolele XVIII-XX au contribuit la
formarea statului român modern; c) Unirea din 1918 a contribuit la
desăvârşirea statului român modern.
14. Prezentaţi asemănări şi deosebiri între a) proiectele politice din
secolul XIX b) activitatea reformatoare a şefilor de stat din secolele XVIII-
XX.
 
Pentru nota 10.
15. Realizaţi introduceri, concluzii şi enunţuri de trecere de la o problemă
la alta în cazul unui eseu  (vezi mai jos).
16. Formulaţi puncte de vedere referitoare la: a) evoluţia statului român
modern, b) contribuţia proiectelor politice la făurirea statului român
modern, c) rolul statului modern în istoria românilor, şi susţineţi-le printr-
un argument istoric.
Eseuri
Statul Român modern de la proiect politic la realizarea României Mari
Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român
modern de la proiect politic la România Mare, având în vedere:
- precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;
- prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statului
român modern;
- menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;
- menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România
Mare şi a unei consecinţe a acestui fapt istoric;
- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român
modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte politice
româneşti şi realizarea lor, având în vedere:
- precizarea unui proiect politic referitor la statul român modern elaborat
în secolele al XVIII-lea - al XIX-lea şi menţionarea a două idei susţinute
de acesta;
- prezentarea unui fapt istoric, din secolul al XX-lea, care a contribuit la
formarea României Mari şi menţionarea a două consecinţe ale constituirii
României Mari;
- formularea unui punct de vedere referitor la contribuţia proiectelor
politice la făurirea statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.
 
Varianta 3
Elaboraţi, în aproximativ două pagini un eseu despre statul român
modern, având în vedere:
- prezentarea unei acţiuni desfăşurate în secolul al XIX-lea, pe plan
intern, care a dus la realizarea statului român modern şi menţionarea
unei consecinţe a acestei acţiuni;
- menţionarea a două fapte istorice care ilustrează raporturile statului
român modern cu marile puteri din Europa şi a unei consecinţe, din
secolul al XIX-lea, a unuia dintre aceste fapte;
- precizarea unei acţiuni, de la începutul secolului al XX-lea, la care
participă statul român modern;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român
modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 4
Elaboraţi, în aproximativ, două pagini, un eseu despre proiectele politice
româneşti din epoca modernă, având în vedere:
- precizarea unui secol în care au fost elaborate proiecte politice în
spaţiul românesc;
- menţionarea a două proiecte politice elaborate în spaţiul românesc şi
prezentarea unui fapt istoric, care reflectă aplicarea, în plan intern, a
uneia dintre ideile promovate de proiectele politice din epocă;
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, pe plan extern, în
epoca modernă;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa proiectelor
politice în evoluţia statului român în epoca modernă şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 5
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia statului
român, în secolele  XIX- XX, având în vedere:
- precizarea unui eveniment internaţional care a influenţat constituirea
statului român modern, în secolul al XIX-lea;
- prezentarea unui eveniment internaţional care permite afirmarea
României în relaţiile internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea
unei consecinţe, pentru spaţiul românesc, a acestui eveniment;
- menţionarea unui eveniment din secolul al XX-lea care favorizează
realizarea României Mari şi a două acţiuni prin care românii îşi
îndeplinesc obiectivul naţional;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în
secolele al XIX-lea şi al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric.
 
Varianta 6
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului
român modern în secolul al XIX-lea, având în vedere:
- menţionarea a două evenimente politice internaţionale care favorizează
realizarea statului român modern;
- prezentarea unei acţiuni realizate de români pentru constituirea statului
român modern şi menţionarea a două acţiuni, pe plan intern, prin care se
consolidează statul creat;
- precizarea unui eveniment internaţional în care se afirmă statul român
modern, în secolul al XIX-lea;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român
modern în istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric.
 
Varianta 7
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte de
realizare a statului român modern, având în vedere:
- precizarea unui secol în care românii elaborează proiecte de realizare a
statului român modern;
- menţionarea a două proiecte de realizare a statului român modern şi a
două prevederi asemănătoare înscrise în acestea;
- prezentarea unei acţiuni prin care se constituie sau se consolidează
statul român modern;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român
modern în istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric.
 
Varianta 8 
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului
român modern şi afirmarea lui pe plan internaţional, având în vedere:
- precizarea unui fapt istoric internaţional care a contribuit la realizarea
statului român modern şi prezentarea unei consecinţe a acestuia pentru
statul român, în secolul al XIX-lea;
- menţionarea a două acţiuni prin care statul român modern se afirmă, pe
plan internaţional, la începutul secolului al XX-lea şi a câte unei
consecinţe interne a fiecăreia dintre acestea;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii
statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 

Surse istorice

Statul român modern de la proiect politic la realizarea României

Mari

I. Tudor Vladimirescu

A. 1. Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi

boieri greci decât patru, adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un
portar şi un grămatic mare.

2. Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu

totul de către călugări greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi
precum să coprinde în hatişeriful răposatului întru fericire împăratul
sultan Selim din anul 1802.

3. Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea,
două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură
socotindu-se pe trei luni, una.

4. Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire
domnul Alexandru Şuţu să strice cu totul şi să rămâie toţi streinii şi toate
cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea. […]
7. Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la
cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de
bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară. Asemenea şi toate dările
preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai
facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă. […]

8. Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după

slujbă. […]

17. Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul,

nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie
bună şi să urmeze.

26. Caleştile poleite cu aur sau argint şi işlicele cele mari să lipsească cu
totul, afară numai familia domnească să aibă slobozenie a purta. […]

                                                                                      (Cererile
norodului românesc, 17 ianuarie 1821)

B. […] Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele,

când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care
mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele
bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge
sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun
lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne
asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să
strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit

întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voieşte

ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-
l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă
bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni.
Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor
bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu

arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de
grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită
pentru binele și folosul a toată țara. Şi ce vă vor povățui mai marii
Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne
ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu
s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă

macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan
sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele
rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor
urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru
folosul de obște!

                                                                                               (Proclamaţi
a de la Padeş, 23 ianuarie 1821)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un domnitor menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere

conform căruia poporul trebuie să se ridice la luptă împotriva celor care îl
nedreptăţesc. Selectaţi trei afirmaţii din sursa dată în acest sens.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa

A.

5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa

B.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la rolul

organizării politice şi administrative trecute în funcţionarea unei noi
societăţi, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la caracterul

revoluţionar al Cererilor, folosind două informaţii selectate din sursă.
8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la
organizarea Adunării norodului, folosind două informaţii selectate din
sursă.

9. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la: organizarea politică,

viaţa economică, respectiv viaţa socială.

10. Menţionaţi din sursa B două informaţii referitoare la protejarea unor

membrii ai societăţii de acţiunile de pedepsire ale revoluţionarilor care se
alătură Adunării norodului.

II. Revoluţiile de la 1848

A.

1. Independinţa administrativă şi legislativă a popolului român, pe temeiul

tractatelor lui Mircea şi Vlad V, şi neamestec al nici unei puteri din afară
în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunanţă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor

societăţii.

5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani şi căutat în toate stările

societăţii. […]

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în funcţia ce

ocupă.

8. Libertate absolută a tiparului. […]

10. Dreptul fiecăruia judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede
din dreptul Popolului întreg de a-şi alege Domnul.

11. Guardie naţională.

12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă

secsele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.

18. Desfiiţarea, pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea, atât în faptă, cât şi în vorbă, a pedepsei cu moarte.

20. Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele

lor şi să easă îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru ori-ce compatrioţi de

altă credinţă.

22. Convocare în dată a unei adunanţe generale estraordinare

constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile
naţiei, care va fi datoare a face constituţia ţărei pe temeiul acestor 21
articole decretate de Popolul român.

                                                                            
(Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848)

B.

1. Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său și fără nici o

răstălmăcire. […]

3. Siguranța personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe

temeiul legilor și în urmarea unei hotărâri judecătorești. Fieştecare
arestat să fie înfățișat în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului
competinte.

4. Grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni, atât în relația lor cu

proprietarii moșiilor, cât și în acelea cu cârmuirea, precum contenirea
tuturor beilicurilor* sub numirea de plată și celelalte. […]

8. Reforma școalelor pe o temelie largă și națională spre răspândirea

luminărilor în tot poporul.

10. Ridicarea pedepselor trupești înjositoare caracterului de miliție

națională, îmbunătățirea hranei sale și mai ales dreapta înaintire în
ranguri după merituri personale.
12. Miniștrii să aibă deplină libertate pravilicească** în lucrările lor, pentru
ca să poarte toată răspunderea acestor lucrări.

14. Îmbunătățirea portului Galații, ca cel mai mare canal al înfloririi

comerțului și agriculturii țării.

21. Liberarea tuturor arestuiților în pricini politice atât civile, cât și

militare; reîntoarcerea driturilor politice

23. Toți amploiații*** să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre

slujbelor.

29. Seanțele [şedinţele] Obșteștii Adunări să fie publice. Ținerea

rânduielii în sânul ei să atârne de însăși adunarea, iar nu de vornicia de
aprozi****, potrivit Regulamentului.

32. Chipul ce s-a întrebuințat la alegerile deputaților fiind împotriva legilor

și, în urmare, și Obșteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu
insuflă nici o încredere obștei, deci această adunare să se desființeze și
îndată să se înjghebe o nouă Cameră, fără nici o înrâurire asupra
alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru ca acea Cameră să fie adevărată
reprezentație a nației și adevărată închezășluire fericirii patriei.

34. Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor și a intereselor

dinlăuntrul țării.

35. Informare grabnică a unei garde cetățenești prin toate târgurile țării
alcătuită atât de români, cât și de străini proprietari.

*beilic = muncă gratuită în favoarea boierilor; **pravilicesc = legal (arh.

pravilă = lege);

***amploiat = funcţionar (din fr. employe = angajat), **** aprod =

funcţionar care introduce publicul într-o instituţie.

                                                                                    (Petiţiunea –
Proclamaţiune, Iaşi, 27 martie 1848)

C.

1. Naţiunea română pretinde să aibă reprezentanţii săi în dieta ţării în

număr direct proporţional cu numărul său. Să aibă dregători în
administraţia ţării, în funcţii judecătoreşti şi în armată în aceeaşi
proporţie.

2. Naţiunea română pretinde ca biserica română, fără deosebire de

confesiune, să fie şi să rămână liberă, independentă de la orice altă
biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici din Transilvania.
Ea cere restabilirea mitropoliei române şi a sinodului general anual după
vechiul drept […]

3. Naţiunea română cere […] desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire

din partea ţăranilor iobagi […]

7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări

fără nicio cenzură […]

8. Naţiunea română cere asigurarea libertăţii personale; nimeni să nu se

poată prinde [să nu poată fi arestat] sub vreun pretest politic. Cu acestea
dinpreună cere libertatea adunărilor […]

10. Naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională […]
Miliţia română să aibă ofiţerii ei români.

13. Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române la toate satele şi

oraşele, a gimnasiilor române, a institutelor militare şi tehnice şi a
seminarelor preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din
casa statului […]

14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după

starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiilor.

15. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţie nouă pentru

Transilvania printr-o adunare constituentă din naţiunea ţării, care
Constituţiune să se întemeieze pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii
şi fraternităţii. […]

16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu ia

la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când naţiunea
română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi
decisiv, reprezentată în Camera legislativă […]

                                                
(Petiţiunea naţională, Blaj, 3 mai 1848)

 
Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un act legislativ menţionat în sursa B.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa A.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere

conform căruia şeful statului trebuie ales pe o perioadă limitată de timp.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa

B.

5. Menţionaţi o revendicare pe care o regăsiţi atât în sursa A, cât şi în

sursele B şi C.

6. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine ca desfiinţarea

iobăgiei să se facă fără despăgubirea proprietarilor de pământ din partea
ţăranilor.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la

organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la

organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la

organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

10. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti.

11. Menţionaţi din sursa B trei informaţii referitoare la drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

12. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

13. Menţionaţi câte două revendicări sociale din sursele A, B, respectiv

C.

14. Menţionaţi câte o revendicare culturală din sursele A, B, respectiv C.

15. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine dezrobirea ţiganilor.

16. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine respectarea
Regulamentului Organic.

Îndrumare!!!! Pentru a răspunde mai uşor la aceste întrebări

completaţi tabelul următor:

Petiţia –Proclamaţie
Revendicări Proclamaţia de la Islaz Petiţia naţională (Blaj)
(Iaşi)
politice      
sociale      
naţionale      
culturale      
drepturi şi
     
libertăţi

III. Constituţiile României   

A.

Art. 1 Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub

denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub
suzeranitatea M.S. Sultanul. Principatele se vor administra liber şi în
afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul
puterilor garante cu curtea suzerană. […]

Art. 6 Legile prezentând un interes special pentru fiecare principat vor fi

pregătite de către hospodar* şi votate de către adunare. Legile
prezentând un interes comun pentru ambele principate vor fi pregătite de
către comisia centrală şi supuse votării adunărilor de către hospodari.

Art. 8 Principatele vor plăti curţii suzerane un tribut anual al cărui total
rămâne fixat la suma de 1 500 000 de piaştri pentru Moldova şi 2 500
000 de piaştri pentru Valahia. […]

Art. 27 Comisia Centrală îşi va avea sediul la Focşani. Ea va fi compusă

din 16 membri, 8 moldoveni şi 8 valahi, 4 vor fi aleşi de către fiecare
hospodar dintre membrii adunării ori dintre persoanele care au îndeplinit
funcţii înalte în stat şi 4 de către fiecare adunare din sânul ei.

Art. 33 […] Comisia Centrală va pregăti legile de interes general comune

ambelor principate, şi va propune aceste legi, prin mijlocirea
hospodarilor, la dezbaterile adunărilor.

Art. 34 Sunt considerate legi prezentând un interes general toate acelea

care au ca obiect unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau
îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a telegrafului, fixarea valorii
monetare şi deosebitele materii de folos public comune ambelor
principate. […]

Art. 46  Moldovenii şi valahii vor fi cu toţii egali în faţa impozitului şi vor fi
în aceeaşi măsură admişi în slujbele publice într-unul sau într-altul din
principate. Libertatea lor individuală le va fi garantată. Nimeni nu va
putea fi reţinut, arestat sau urmărit decât conform legii. Nimeni nu va
putea fi expropriat decât legal, din motive de interes public şi contra unei
despăgubiri. Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura
deopotrivă de drepturile politice. [...] Toate privilegiile, scutirile sau
monopolurile de care se bucură încă unele clase, vor fi desfiinţate [...]

*hospodar (slav.) = domn

                (Convenţia de Pace de la Paris dintre Puterile garante

privind Principatele Române, 1858)

B.

Art. 1 Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil sub

denumire de România.

Art. 2 Teritoriul României este nealienabil.

Art. 5 Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea

învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.

Art. 10  Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi Românii sunt
egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile
publice.

Art. 13 Libertatea individuală este garantată.  Nimeni nu poate fi urmărit

decât în cazurile prevăzute de legi şi după formele prevăzute de ele.
Nimeni nu poate fi oprit sau arestat, decât în puterea unui mandat
judecătoresc motivat, şi care trebuie să-i fie comunicat la momentul
arestării sau cel mult în 24 ore după arestare.

Art. 15 Domiciliul este neviolabil.  Nici o vizitare a domiciliului nu se poate

face decât în cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea
prescrise.

Art. 17  Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.

Art. 21 Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor

este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce o atingere
ordinei publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este
religia dominantă a Statului român.

Art.  19 Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra

Statului, sunt sacre şi neviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat decât
pentru cauză de utilitate publică, legalmente constatată şi după dreaptă
şi prealabilă despăgubire. Prin cauză de utilitate publică urmează a se
înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările
de apărarea ţării.

Art.  31 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate

exercita decât numai prin delegaţie şi după principiile şi regulile aşezate
în Constituţia de faţă.

                                                                                                           
(Constituţia României, 1 iulie 1866)

C.

Art.  1 Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.

Art.  2 Teritoriul României este nealienabil.

Art.  5 Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie,

se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de
toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.

Art.  17 Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului

sunt garantate. (...)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de
justiţie. O lege specială va determina cazurile de utilitate publică,
procedura şi modul exproprierii. În afară de expropriere pentru căile de
comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes militar,
cultural şi acele impuse de interesele generale directe ale Statului şi
administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să
fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.

Art.  22  Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor

cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu
aduce o atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de
organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică
sunt biserici româneşti. Biserică ortodoxă română fiind religia marei
majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea
greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte.

                                                                                                     
(Constituţia României, 29 martie 1923)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere

conform căruia România este stat naţional unitar.

4. Menţionaţi titlul oficial pe care îl poartă statul român în sursa A,

respectiv în sursa B.

5. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că statul român este

plătitor de tribut.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la elaborarea

şi votarea legilor, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la drepturile

şi libertăţile cetăţeneşti, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la dreptul de

proprietate, folosind două informaţii selectate din sursă.
9. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti; precizaţi o informaţie în acest sens pe care nu o
regăsiţi în sursa B.

10. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la dreptul de

proprietate. 

11. Menţionaţi definirea exproprierii în caz de utilitate publică din sursa B,

respectiv din sursa C.

12. Precizaţi câte două informaţii referitoare la libertatea şi drepturile

cultelor din sursa B, respectiv din sursa C.

13. Formulaţi, pe baza sursei C, o opinie cu privire la drepturile şi

egalitatea cultelor folosind două informaţii selectate din sursă.

14. Menţionaţi din sursa A o informaţie cu privire la dreptul de

proprietate.

IV. Dreptul de vot

A.

Art. 58. Corpul electoral este împărţit  în fiecare judeţ, în patru colegiuri*.

Art. 59. Fac parte din întâiul colegiu acei care au venitul fonciar de 300
galbeni în sus.

Art. 60. Fac parte din al doilea colegiu, acei care au un venit fonciar de
300 galbeni în jos până la 100 inclusiv.

Art. 61. Fac parte din al treilea colegiu, al oraşelor, comercianţii si

industrialii care plătesc către Stat o dare de 80 lei. Sunt scutiţi de cens în
acest colegiu, toate profesiunile liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi
pensionarii Statului.

Art. 63. Fac parte din colegiul al patrulea toţi aceia care plătesc o dare
către stat oricât de mică si care nu intră în niciuna din categoriile de mai
sus. Acest colegiu alege la al doilea grad un deputat de district.

*pluralul pentru colegiu este astăzi corect în forma colegii.

                                                                                                                     
  (Constituţia României, 1 iulie 1866)

  B.

Art.  58 Corpul electoral este împărţit în fiecare judeţ în trei colegiuri.

Art. 59 Fac parte din colegiul întâi toţi acei care, întrunind celelalte
condiţii cerute de lege, au un venit funciar rural sau urban de cel puţin
1.200 lei.

Art.  60   Fac parte din colegiul al doilea toţi acei care, întrunind celelalte
condiţii prevăzute de lege, au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc
către Stat o dare anuală directă, de orice natură, de cel puţin 20 de lei.

Sunt scutiţi de cens în acest colegiu: a) Profesiunile libere; b) Ofiţerii în

retragere; c) Pensionarii Statului; d) Cei ce au absolvit cel puţin
învăţământul primar.

 Art.  61 Fac parte din colegiul al treilea toţi care nu sunt alegători în
colegiul întâi şi al doilea şi plătesc o dare cât de mică către Stat.
Alegătorii acestui colegiu, care au venit funciar rural de la 300 lei în sus
şi care ştiu citi şi scrie, pot să voteze, după voinţa lor, sau direct pe
deputat la oraşul de reşedinţă, sau indirect pe delegat în comunele lor,
împreună cu alegătorii fără ştiinţă de carte şi care nu au venitul cerut.

Votează asemenea direct, cu dispensă de cens:  a) Învăţătorii săteşti şi

preoţii; b) Cei ce plătesc o arendă anuală de cel puţin 1.000 lei. 50
alegători aleg un delegat.

                                                          (Constituţia României, 1 iulie

1866, Articole revizuite în 1884)

C.

Elementele democratice ale ţării ceruseră un singur colegiu, al ştiutorilor

de carte. Multă agitaţie s-a făcut în jurul unei astfel de idei cu prilejul
revizuirii Constituţiei din 1884. De aceea s-au şi despărţit C. A. Rosetti şi
I. C. Brătianu, cel de-al doilea nevoind să-l urmeze pe cel dintâi pe
această cale a reformelor mai hotărât democratice. Alte forţe politice ale
societăţii româneşti, cum erau socialiştii, cărora li s-a raliat o parte a
liberalilor de stânga, au cerut şi mai mult, votul universal. Clasa
conducătoare română a preferat însă prudenţa. O prudenţă exagerată şi
care era, bineînţeles interesată. Privilegiile şi averile clasei dominante
puteau fi periclitate. Sigur că, în dezbaterile de idei ale vremii, interesul
acesta era ascuns. Apărea învăluit în explicaţii istorice şi în comparaţia
cu situaţia din alte ţări. Adică prea de timpuriu intrase poporul român în
Epoca Modernă, prea tinere îi erau instituţiile, prea nestabilizate şi prea
necoapte mentalităţile societăţii moderne ca să poată rezista unor
experienţe.

                                                                                            (I. Scurtu, I.
Bulei, Democraţia la români)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine introducerea votului

universal.

4. Menţionaţi numărul de colegii electorale prevăzute în sursa A,

respectiv în sursa B.

5. Precizaţi tipul de vot existent atât în sursa A cât şi în sursa B.

6. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la extinderea

dreptului de vot, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la categoriile sociale

scutite de cens.

8. Menţionaţi din sursa B o categorie de persoane scutite de cens care

nu apare în sursa A. 

9. Menţionaţi două informaţii despre membrii ultimului colegiu censitar

din sursa A, respectiv din sursa B.

10. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa
C.