Luceafarul

Romantismul este un curent literar-artistic, aparut in Europa, la sfarsitul secolului al

XVIII-lea, ce se manifesta mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, cuprinzand intreaga
Europa; el se naste ca o reactie impotriva rigorilor clasice si a rationalismului iluminist.
In literatura romana, romantismul se manifesta in al 3-lea deceniu al secolului al XIX-lea,
cunoscand 3 etape:
-preromantism, evident in lirica pasoptista
-romantism propriu-zis, reprezentat de Mihai Eminescu, considerat “ultimul mare romantic
universal”
-postmodernism, ilustrat de lirica unor poeti ce se afla la confluenta curentelor literare:
Alexnadru Macedonski, Octavian Goga, George Cosbuc.
Principalele trasaturi promovate de romantici sunt:
-manifestarea sentimentelor si a fanteziei creatoare prin intermediul artei;
-inspirarea din noi surse: istoria, folclorul si natura;
-meditatia asupra universului pe plan terestru, cat si cosmic
-crearea eroului exceptional ce evolueaza in imprejurimi exceptionale
-evidentierea nemultumirii fata de prezent si refugierea in lumea trecutului idealizata sau al
visului
-folosirea antitezei ca principal procedeu artistic
Cu Ion Creanga, povestitorul, in Moldova, cu I.L. Caragiale, dramaturgul, in Muntenia si
cu Ioan Slavici, nuvelistul, in Ardeal, s-a format un triunghi al spiritualitatii romane, din mijlocul
careia se inalta, ca o coloana a infinitului, Mihai Eminescu, poetul.
Mihai Eminescu apartine epocii marilor clasici fiind considerat de Titu Maiorescu “poet
in toata puterea cuvantului”, promovandu-l in cenaclul “Junimea” prin revista “Convorbiri
literare”.
Capodopera a liricii eminesciene “Luceafarul” imbina elemente clasice: echilibrul
compozitional, simetria, armonia cu cele roamntice evidentiate de tema conditiei nefericite a
geniului intr o lume care nu-l intelege, de relatia geniu-societate, de cosmogenie, de motivul
luceafarului, dar si de dezvoltarea unor antiteze: cosmic/terestru, om comun/geniu, cunoasterea
rationala/cunoasterea luciferica, iubirea ideala/iubirea decazuta.
Imaginarul poetic eminescian este cuprinzator si original, imbinand teme si motive
romantice de factura universala cu elemente autohtone, apartinand specificului rational.
Poemul “Luceafarul” a fost publicat in 1883, initial in almanahul Societatii Academice
“Romania juna”, din Viena, apoi in revista “Convorbiri literare”.
Opera dezvolta 3 teme, tratate in maniera romantica: iubirea neimplinita, natura (prin
alternanta terestru/cosmic) si tema filozofica a cunoasterii (prin raportul om comun/om
superior).
Povestea de iubire dintre fata de imparat si luceafar, proiectata intr un decor romantic,
in I tablou, este interpretata din perspectiva cunoasterii: fata incearca sa isi depaseasca propria
conditie, in vreme ce luceafarul experimenteaza o cunoastere pe baza afectelor, metamorfozele
lui evidentiindu i natura duala de inger si demon, idila dintre Catalin si Catalina, proiectata, in
tabloul IV, intr un cadru al inserarii, este privita cu detasare de luceafar, care, in urma lectiei de
cunoastere date de demiurg, adopta starea de ataraxie stoica, constientizand conditia sa
superioara si imposibilitatea.
Viziunea despre lume este prefigurata inca din titlu. Cuvantul “luceafar” denumeste
planeta Venus, devenind, in sens conotativ, un simbol al unicitatii si superioritatii, intruchipand
geniul.
Poemul filozofic “Luceafarul” cuprinde 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiind
dominat de existenta a 2 planuri: universal-cosmic si uman-terestru, care converg si se
interfereaza uneori in cele 4 tablouri. Pe parcursul intregului poem sunt evidentiate ipostazele
omului de geniu in raport cu ipostazele ideii de femeie.
 Compozitia poemului este simetrica: tablourile I si IV imbina planul universal-cosmic si
cel uman-terestru; tabloul II este dominat de planul uman-terestru, iar tabloul III de planul
universal-cosmic.
In ceea ce priveste ipostazele sau “mastile” geniului, in tabloul I omul superior este
simbolizat de Luceafar; in tabloul II e numai aspiratie spirituala pentru Catalina; in tabloul III e
intruchipat de Hyperion, iar in tabloul IV e sugerat de Luceafar/Hyperion, ca simbol al lumii
superioare, detasat de progmatismul si efemeritatea oamenilor obisnuiti, muritori. Ipostazele
feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de imparat (T I); de Catalina-femeia pamanteana care
are identitate (T II); aspiratia geniului catre iubirea ideala (T III); o muritoare oarecare, o
anonima, “un chip de lut” (T IV).
Textul dezvolta o serie de opozitii: lumea comuna/omul de geniu; teluric/cosmic;
vesnic/efemer evidentiind ideea poetica referitoare la soarta geniului care nu cunoaste moarte
dar nici fericirea prin iubire.
Tabloul I este o poveste fantastica de iubire, deoarece se manifesta intre 2 fiinte
apartinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmica, fiind, de fapt, o iubire imposibila.
Geniul este astrul ceresc in ipostaza Luceafarului, fata de imparat e univa, iar in raport cu
Luceafarul, aproape o egala.
Incipitul enunta o formula specifica basmului “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca
niciodata”, avand rolul de a introduce cititorul in universul imaginar eminescian, proiectand
alegoria intr-un timp neprecizat, mitic (“illo tempore”). Unicitatea fetei este evidentiata prin
superlativul popular “prea frumoasa” dar si prin comparatii sugestive: “Cum e Fecioara intre
sfinti/ Si luna intre stele”.
Fereastra constituie singurul spatiu de comunicare intre cele 2 lumi, terestra si cosmica.
Intalnirea celor 2 indragostiti care are loc in oglinda, ca spatiu de reflexie, si prin intermediul
visului.
Cele doua chemari, adversate de fata Luceafarului, sunt incarcate de dorinta si forta
magica: “Cobori in jos, luceafar bland,/Alunecand pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-
mi lumineaza” si determina metamorfozele acestuia in inger si demon ilustrand mitul
zburatorului.
Luceafarul se intrupeaza mai intai sub infatisarea angelica a “unui tanar voievod”, cafiu
al cerului si al marii, oferindu-i fetei statutul de stapana a apelor, iar a doua oara se intrupeaza,
cu un efort mai mare, sub infatisare demonica, nascut din osare si din noapte, oferindu-I de
aceasta data cosmosul, lumea lui. De ambele dati este refuzat de fata care-l simte “strain la
vorba si la port”, ca apartine unei entitati opuse, sugerandu-se astfel vesnicia luceafarului si
iminenta mortii.
Ideea apartenentei geniului la nemurire ca si statutul de muritoare al fetei sunt
exprimate prin antiteza dintre eternitate si efemeritate “Dar cum ai vrea sa ma cobor?/Au nu-
ntelegi tu oare,/Cum ca eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare?”. Fata, neputand accede la
lumea lui si neintelegandu-l, ii cere sa devina el muritor, sa coboare in lumea ei.
Puterea de sacrificiu in numele implinirii ideale este proprie numai geniului, viziune
romantica expreimata prin intensitatea trairii sentiment de iubire, care-l determina pe Luceafar
sa plece la Demiurg pentru a-l dezlega de numurire.
Tabloul al II-lea este o idila pastorala intre 2 fiinte apartinand aceleasi lumi. Cadrul
naturii este dominat de spatiul uman-terestru, fata se individualizeaza prin nume, Catalina, si
prin infatisare, iar Luceafarul este doar o aspiratie spirituala, ideal.
Numele celor doi, Catalin si Catalina, nu este intamplator ales, deoarece ei sunt
exponentii individuali ai aceleasi spete umane; ideea compatibilitatii lor fiind ilustrate sugestiv
prin lumbajul popular: “Si guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine”.
Tabloul al III-lea, “drumul cunoasterii”, este dominat de planul universal-cosmic,
Luceafrul fiind Hyperion iar fata, motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Pastelul cosmic al zborului intergalactic contine scurte referiri la ideea filozofica a
timpului si a spatiului universal, trimitand totodata si la geneza Universului.
 Aspiratia spre cunoastere a omului de geniu il determina pe Hyperion sa ii ceara
Demiurgului dezlegarea de nemurire pentru a descifra taina fericirii, prin implinirea iubirii
absolute, in numele careia e gata de sacrificiul suprem.
Demiurgul ii refuza aceasta dorinta, desconsiderand statutul de muritor al omului,
dominat de superficialitate, egoism si meschinarie, care nu-si poate determina propriul destin, ci
se bazeaza pe noroc, in antiteza cu omul de geniu, capabil de idealuri inalte, care-l fac nemuritor,
dar si neinteles de societate.
Tabloul al IV-lea imbina planul univers-cosmic cu cel uman-terestru, dand poemului o
simetrie perfecta (geniul redevine astm, iar fata isi pierde unicitatea, numele, frumusetea,
devenind o muritoare oarecare, un “chip de lut”.
Idila celor doi tineri indragostiti este plina de farmec, ei traind din plin clipa fericirii,
umbrita doar de caracterul efemer al acesteia.
“Imbatata de amor”, Catalina ii adreseaza Luceafarului o ultima chemare, izvorata din
dorinta de ocrotire, rugandu-l de data aceasta sa ii binecuvanteze destinul “Norocu-mi
binecuvanteaza.”
Raspunsul Luceafarului denota profundul dispret fata de incapacitatea acestei lumi de a-
si depasi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare “Ce-ti pasa tie, chip de lut/Dac-
oi fi eu sau altul?”
Finalul poemului semnifica esenta conflictului dintre etern si efemer. Pe cand existenta
umana sta sub semnul “norocului” de-o clipa, geniul isi asuma eternitatea dar e condamnat la
singuratate. “Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma
simt/Nemuritor si rece”. Atitudinea detasata, rece si rationala a luceafarului este specifica
geniului care nu mai permite un dialog intre cei doi, deoarece ei apartin unor lumi incompatibile.
Criticul Tudor Vianu identifica in structura acestui poem alegoric “mastile lirice” ale
poetului in sensul ca eul liric s-a imaginat pe sine in mai multe ipostaze: geniul-intruchipat de
Luceafar si Hyperion; muritor-Catalina;barbat indragostit-Catalin;forta universala-Demiurg.
Viziunea despre lume a autorului poarta amprenta romantismului prin inspiratia din
folclor, prezentarea naturii in concordanta cu sentimentele umane, peisajul terestru si cosmic,
titanismul, metamorfozele luceafarului, antiteza, tematica si motivele literare.
Prozodia ii sustine muzicalitatea poemului: catrenele au masura de 7-8 silabe, ritmul
este iambic si se observa alternanta dintre rima feminina si cea masculina.
Pentru ilustrarea conditiei geniului, autorul armonizeaza atat teme si motive romantice
cu influente schopenhaueriene, cat si simbolurile eternitatii/mortii si ale temporalitatii/vietii intr-
o maniera originala care particularizeaza natura geniului: geniul eminescian experimenteaza
cunoasterea pe baza afectelor pe cand geniul lui Schopenhauer are o existenta detasata de lume.