Sunteți pe pagina 1din 6

conf. univ.dr.

Dorin
Universitatea „Al.I.Cuza”
POPA
Facultatea de Litere
Email: dpopa@uaic.ro
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele
Mobil: 0722 369 654
Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
TEXT JURNALISTIC Martie 2008

ARTICOLE DE OPINIE

Spre deosebire de articolele prezentate până acum şi care aveau ca scop principal
arătarea faptelor, prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea personajelor
etc, articolele de comentariu (editorialul, tableta, analiza, critica, comentariul,
recenzia, cronica, dosarul) îşi propun să dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme
poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin forţa lucrurilor, articole
subiective.

Editorialul

Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”. Veridicitatea
afirmaţiei nu poate fi dovedită decât prin analiza redacţiei, de la caz la caz.
Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă
aprecierile, judecăţile, opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment. Editorialul
conferă unui ziar un caracter propriu, distinct, permiţând stabilirea unui contact
aproape direct cu publicul căruia i se adresează “uneori spunând ceea ce numai un
prieten sau un vecin pot să spună”1. Deoarece este un comentariu, o reflectare a
punctului de vedere a autorului pentru care redacţia îşi asumă responsabilitatea,
editorialul nu apare ca un articol fundamentat şi argumentat ştiinţific, ci ca o
convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale,
informaţia propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o
perspectivă originală, inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de
context şi analiză, pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la
care s-a pornit.
Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul, deşi
editorialul nu comentează decât informaţii deja cunoscute, apelând din plin la motive,
demonstraţii. Articolul păstrează însă o doză mare de ambiguitate, avântul este
personal, subiectiv şi, în acelaşi timp, încearcă să convingă. Pentru aceasta se vor
realiza translări subtile de la “eu” la “noi”, de la “eu cred” la “toată lumea crede”.
Scopul îl consituie propunerea unor accepţiuni universale, a unor judecăţi de valoare
personale generalizate, prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic. Editorialul
trebuie lăsat să-şi exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e
mai bine să se renunţe la redactarea unui asemenea material.
Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea
editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte în raport cu
celelalte pagini de evenimente este posibilitatea şi obligaţia chiar a exprimării opiniei,
a comentariilor.
Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor grile
stabilite în prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către editorialişti
propriile opinii. Or, acest lucru presupune jurnalişti bine documentaţi, profesionişti,
cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă asumarea unei responsabilităţi colective a
redacţiei. De fapt, în economia unei publicaţii, pagina editorială este a doua ca
1
*** (1992), Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editat de World Press Freedom
Committee, p. 87.

1
importanţă, după pagina întâi, ale cărei funcţii – a explica şi a interpreta – reprezintă o
tribună pentru opinia publică şi pentru exprimarea liberă a cetăţenilor.
Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea imediată.
Dar, spre deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut imperativului urgenţei. De
cele mai multe ori, editorialele se publică în conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi
explica o alegere, o schimbare (de regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de
conturi (ce se doreşte un semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale,
din lumea interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecinţe importante în
plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată
de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu
mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze
sau să plictisească cititorul).
Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind validate
de un criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva scopului urmărit,
conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a tipologiei editorialului. Astfel,
distingem între editoriale care:
♦ explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de impozitare, noi
hotărâri legislative etc.
♦ conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul scris, în
favoarea sau defavoarea unor decizii.
♦ răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune să ofere
explicaţii în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale structurilor din care
face parte.
♦ avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate oferi sfaturi
care să conducă la remedierea situaţiilor în cauză.
♦ comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora opiniile sunt
limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor, moment în care se
impune nevoia susţinerii din partea unei instanţe recunoscute: presa.
♦ critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice
sau culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte. Editorialiştii îşi asumă
prin acceptarea redactării acestui gen de articole responsabilitatea de a balansa
criticismul cu sugestii şi modalităţi alternative de soluţionare, îndepărtarea de aceste
considerente conducând la pierderea credibilităţii şi, indirect, a audienţei.
♦ laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria persoană sau
persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze laudele, pentru a nu lăsa, greşit
poate, impresia că, de fapt, le critică.
♦ distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea unui
articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au adeseori o morală
evidentă şi reuşesc să impună un punct de vedere mai bine decât un articol redactat pe
un ton grav, serios, agresiv.
♦ ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate chiar
genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi lideri, poate fi o
forţă a schimbării. Obligaţia ziarului este, de fapt, îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar
acest lucru nu se poate realiza numai printr-un criticism constructiv, ci şi prin
emiterea unor alternative, prin sugerarea unor soluţii. Promovarea corectă a acestor
direcţii poate asigura publicaţiei un respect deosebit într-o comunitate.
Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte specii
jurnalistice, se diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând chiar cu tonul,
foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu unui grup nedefinit.

2
Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor informaţionale şi polemice este
direcţionată spre sesizarea în linii mari a întrebărilor şi spre desprinderea elementelor
raţionale. Ca structură, se apropie foarte mult de planul universitar, care presupune
înlănţuiri logice de argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziţie de genul:
deoarece, pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un
articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de
vedere sau cel mult o trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a
da câştig de cauză propriei opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării,
pentru a ajunge la sfârşit de articol la informaţiile ce au permis această argumentare.
Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar departe de
echilibrul şi obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă
de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un
altul, care are nevoie de demonstraţii şi atestări, demers ce creează sentimentul
agreabil al unei descoperiri logice.
Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor
recunoscute ale comunităţii din care face parte, potenţându-le prin publicare. E un
subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în politica editorialelor.
Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar nu-şi au locul aici: ele constituie
doar originile, premisele.
Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în
argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor, rezultate din
examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în spatele aparenţelor
evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificaţii, să reformuleze la nesfârşit. Grija de
căpătâi pentru orice semnatar de editoriale va fi evitarea conflictelor de interese sau a
impresiei că ar putea exista conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică şi
polemică, proprie acestui tip de articol.
Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul
neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi sistemul
certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai
mult cu cât există şi editoriale care fac elogii, care laudă.
Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea
nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive
şi chiar întrebări, exclamaţii specifice genului retoric.

Tableta

Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni


reduse (câteva linii, nu mai mult de o pagină), dar cu un cuprins şi o exprimare foarte
subiective.
Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care declanşează
reacţii din partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării
(autor şi receptor), toate acestea pentru a conduce, în final, la haz şi reflecţie. Finalul
trebuie să fie aşadar, în mod obligatoriu, neaşteptat, pentru a crea surpriză.
Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-
un dozaj la limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează actualitatea pe un ton lejer,
superflu, ea încearcă să atingă, pornind de la particular, generalul. Aceasta înseamnă
că autorul are libertatea şi puterea de a apropia două sau mai multe fapte luate din
locuri, momente şi domenii diferite, de a crea conexiuni între evenimente aparent
disparate, pentru atrage o concluzie la care nu te aştepţi. Se poate spune că tableta,

3
articolul ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei concluzii care ascunde
adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu personal.
Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de editorial,
să abdice de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea ce o face cu atât
mai savuroasă. Autorul dă dovada artei sale dacă reuşeşte să atenueze caracterul forţat
al afirmaţiilor şi apropierilor. O modalitate de a realiza acest deziderat o reprezintă
utilizarea, fără nici o reticenţă, a persoanei întâi: cel ce scrie, individualizat şi
identificat, îşi scoate ghearele pentru a zgâria, recunoscând, în mod direct, acest lucru.
Titlurile, surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să conţină formule
inedite.
Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă chiar,
evitând stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să surprindă, să
delecteze, să încânte, tocmai pentru că celălalt aspect, cel informativ, e lăsat deoparte.

Analiza

Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea faptelor şi


dezvoltarea ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea, autorilor lor.
Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de
actualitate, ce face apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca principală
sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competenţă din partea realizatorului.
Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de vedere istoric, geografic,
politic, economic, cultural, religios, tradiţional – în funcţie de natura subiectului.
Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice
semnificaţia evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la
concluzii provizorii sau polemice, în ciuda caracterului său subiectiv. Misiunea sa,
explicit formulată, se rezumă la disecarea faptelor, a temelor, a problemelor şi
consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o explicaţie la ceea ce se întâmplă în prezent
sau se preconizează a se petrece în viitor.
Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat printr-un
studiu atent al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor posibile, al mizelor
aflate în joc, intenţia fiind ca, printr-o cercetare atentă a tuturor factorilor
determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni noi, semnificaţii noi asupra lucrurilor,
evitându-se pronosticurile şi luările de poziţie. Dincolo de a fi doar o serie de
aserţiuni, accentul cade în analiză pe interpretare şi explicare, acest demers
necesitând, prin definiţie, autorităţi sau experţi identificaţi ca atare.

Critica

O critică face cunoscut publicului şi judecă o muncă, o realizare, un produs, ea


reprezentând opinia personală a unui redactor asupra acestora (carte, spectacol, film,
tablou, concert, restaurant).
Pentru că are drept scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii serioase şi
argumentate cu rigoare, critica necesită reporteri specializaţi care, la rândul lor, au
astfel ocazia să se pună în valoare, să facă dovada unei cunoaşteri solide a genurilor
literare şi a operelor care abordează acelaşi stil, aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l
sufoca pe cititor cu erudiţia redactorului. Spre deosebire de demersul universitar, care
diseacă, reperează fiecare procedeu, compară şi pune faţă în faţă, critica, privită ca
specie publicistică, aduce mai mult umor şi participă la crearea de opinii, ilustrând,

4
într-o oarecare măsură, şi funcţia educativă a presei, de care aminteam la început, spre
deosebire de tabletă, ce pare să slujească mai mult funcţia de divertisment (loisir).
Critica solicită aşadar redactori cultivaţi, capabili să meargă mai departe de
simpla detestare a unui autor sau altul şi să ofere comentarii solid justificate şi
argumentate centrate îndeosebi pe detalii specifice şi nu pe generalităţi (ex: “Regia
spectacolului este inedită…” – de ce?, “Romanul este deosebit” – de ce, în raport cu
ce?).

Comentariul

Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un


editorial sau o tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el reprezintă
punctul de vedere al unui specialist pentru care redacţia nu-şi asumă responsabilitatea.
Ca orice specie publicistică, comentariul îmbină subiectivitatea cu obiectivitatea
generată de gradul de pregătire profesională a autorului.
Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind
amestecate cu articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere poate fi uşor
catalogat drept un articol eminamente de captare, nu-i lipsesc aproape niciodată
elementele care aduc informaţie nouă, de regulă sondaje sau studii de caz efectuate de
anumite organisme. Mai mult decât să impună un punct de vedere, ele oferă o viziune,
o perspectivă a unui fenomen, necesară cititorului care rareori deţine toate datele
pentru a putea realiza de unul singur o atare acţiune.

Recenzia

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere.
Aceasta înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel
ce realizează recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar
consemnarea părţilor sale principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va
cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri critice referitoare la lucrarea în chestiune.
Această activitate reclamă persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv
şi a căror competenţă este recunoscută. Comentariul va fi pertinent, dar va conţine în
acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va încerca şi o
integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor de noutate pe
care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia operei de autor. Nu vom
recenza personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a
operei produse. Desigur, aşa cum precizam chiar de la început, o scurtă biografie a
autorului este absolut necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire
strictă la acesta nu fac decât să scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.

Cronica

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar obiectul


analizei lor. În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic, câte un tip de
cronică: cronică teatrală, cronică politică, cronică sportivă etc. Scopul oricărei cronici
îl reprezintă informarea, stimularea interesului public pentru frumos şi creativitate.
Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume gustul publicului printr-o atitudine
critică de evaluare, să educe, în definitiv. Pregătit special pentru aceasta, autorul
descoperă mesajul, semnificaţia manifestării artistice şi modalităţile sale de realizare

5
şi le oferă publicului, dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii de
genul sub- şi supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar
realizatorului unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o
apreciere a actului regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri, regizorul şi
actorii pot efectua retuşurile necesare îmbunătăţirii performanţelor lor artistice. În
aceeaşi măsură, părerea unui specialist determină regizorul să capteze semnificaţiile
tipologice ale personajelor, resorturile lor psihologice, ca oameni printre oameni.
Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult
subiectivism, ilustrat de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului, personalizarea –
“eu” apare nestingherit –, libertatea de expresie. Prin comunicarea propriilor impresii,
în calitate de specialist, redactorul nu se izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i
apropie pe aceştia, în încercarea de a descifra valenţele educative şi artistice ale artei,
ale sportului etc.

Dosarul

Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii utile


cititorului, însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată, din punct de vedere
jurnalistic. Caracterul său pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el un instrument
uşor de mânuit.
Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei
abordate, furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o
manevrabilitate cât mai mare cititorului.
Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să evidenţiem
faptul că, şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice, prezenţa la faţa locului,
documentarea şi sursele joacă un rol decisiv. Dosarul nu poate fi complet în absenţa
acestor elemente, care ajută la conturarea contextului, la identificarea factorilor
declanşatori, dar şi la desprinderea consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea
este întotdeauna impersonală, indirectă şi nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu
excepţia veridicităţii faptelor, de care acesta este direct responsabil. Şi, pentru că de
multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de interes naţional sau chiar
internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare incorectă sau
inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a jurnalistului.