Sunteți pe pagina 1din 81

NOTIUNI DE BAZA DIN

ANATOMIA CORPULUI
OMENESC
CELULA
Este unitatea morfofuncţională şi genetică a organizării materiei
vii.
Clasificare: - după formă:
 stelate, piramidale, piriforme (ex. neuron)
 ovale (ex. ovulul)
 fusiform (ex.fibra musculara)
 turtite (ex. epiteliu de acoperire)
 cilindrice, cubice
 cu prelungiri (spermatozoidul, neuron)
- după mărime:
 mici (ex. trombocite)
 medii ex. hematii)
 mari (ex. fibra musculară striată)
-după funcţie:
 secretori (ex. celulele insulare B din pancreas)
 senzoriale (ex. celulele gustative)
 contractile (ex. fibra musculară)etc.
Structura: există 3 componente principale:
1. Membrana celulară: este de natură lipoproteică, alcătuită
din 3 straturi. Ea prezintă o serie de sisteme enzimatice, care realizează
shimbul de substanţe transcelular, determinând încarcarea electrică a
acesteia.
2. Citoplasma: are o structură complexă, la nivelul ei
desfăşurându-se principalele funcţii celulare. Aici găsim organite
celulare:
→comune (ex.reticul endoplasmatic, mitocondrii, aparat Golgi,
lizozomi, centromer)
→specifice(neurofibrile, corpi Nissl, miofibrile)
3. Nucleul: este situat deobicei central, însă poate lua şi poziţii
periferice (ex. celula adipoasă). Majoritatea celulelor sunt uninucleate (au
1 nucleu), dar pot fi şi anucleate (0 nuclei-ex. hematia) sau multinucleate
(fibra musculară striată). Nucleul are rol în:
- depozitarea materialului genetic
- transmitrea informaţiei ereditare
- coordonarea metabolismului celular
Proprietăţile celulei: -proprietăţi generale:- metabolismul
-diviziunea(înmulţire)
-proprietăţi specifice:
- excitabilitatea (celula nervoasă)
- contractilitatea (celula musculară)
- activitate secretorie (celula glandulară)
- fagocitoză (macrofagul)
- chemotactism (limfocitul)

ŢESUTURILE
Sunt sisteme organizate ale materiei vii formate din celule
similare, care îndeplinesc în organism aceleaşi funcţii. Celulele sunt
unite între ele prin prelungiri citoplasmatice (desmosomi,
hemidesmosomi) sau prin intermediul substanţei intercelulare.
Clasificare:
1. Ţesutul epitelial - care se subclasifică după funcţia pe care o
îndeplineşte:
a) Ţesutul epitelial de acoperire: intră în structura pielii,
căptuşeşte cavităţile;
b) Ţesutul epitelial glandular: intră în structura glandelor cu
secreţie internă, externă sau mixtă;
c) Ţesutul epitelial senzorial: ce intră în structura organelor de
simţ (ex. mucoasa olfactivă);
2. Ţesutul conjuctiv este foarte asemănător ca aspect cu cel
epitelial şi este alcătuit din trei componente principale: celule, fibre
conjunctive şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive în funcţie
de consistenţa lor se clasifică în :
 Ţesut conjunctiv moale :
a) Ţesut conjunctiv lax: este ţesutul care umple spaţiile libere dintre
organe, intră în structura pielii, leagă fibrele musculare şi grupele de
muşchii.
b) Ţesut conjunctiv adipos: are rol mecanic şi de izolare termică
c) Ţesut conjunctiv fibros: formează fasciile ce acoperă muşchii,
intră în structura tendoanelor şi a capsulei unor organe (ficat, splină,
rinichi).
d) Ţesut elastic: intră în structura arterelor mari, corzilor vocale,
ligamentelor
e) Ţesut reticular: formează măduva oaselor
 Ţesut conjuctiv semidur (cartilaginos): are funcţie
mecanică, intrând în structura cartilajelor (articulare, traheei, de
creştere)
 Ţesut conjunctiv dur (osos): are rolurile de suport,
protecţie şi depozit, intră în structura scheletului fiind format din celule:
osteoblaste, osteocite şi osteoclaste şi substanţă fundamentală (matrice
osoasă)
Ţesutul osos poate fi: - compact (formează oasele lungi, scurte şi
late)
- spongios (epifiza oaselor lungi)
3. Ţesutul muscular este adaptat funcţiei de contracţie, fiind
format din celule musculare (fibre musculare). Se clasifică în :
 Ţesut muscular neted: - are o acţiune involuntară şi intră în
structura stratului muscular al tubului digestiv, al conductelor
aparatului respirator, urinar, genital;
 Ţesut muscular striat: - are o acţiune voluntară, formează
muşchii scheletici, reprezentând 40% din greutatea corpului; formează
muşchii limbii, faringelui, 2/3 superioare ale esofagului şi sfincterele:
anal, vezical extern;
 Ţesut muscular cardiac formează miocardul şi asigură
contracţia cardiacă;
4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni),
prezentând prelungiri ale citoplasmei, numite dendrite şi axoni.
5. Ţesutul sangvin (sângele) este un lichid de culoare roşie, cu
gust puţin sărat, alcătuit din plasmă şi elemente figurate. Elementele
figurate sunt reprezentate de globulele roşii (hematii), de globulele albe
(leucocite) şi din trombocite (plachete sanguine).
 Globulele roşii (hematii) sunt în număr de 4-4,5 milioane
3
/mm de sânge. Ele sunt produse de măduva roşie a oaselor
spongioase. Au o viaţă scurtă (cam de 100 de zile), apoi sunt distruse în
ficat şi în splină. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită
hemoglobină care are rolul de a transporta gazele respiratorii sub formă
de oxihemoglobină şi carbohemoglobină.
 Globulele albe (leucocitele) sunt mai puţin numeroase
(7.500/mm3 ) având rolul în apărarea organismului. De îndată ce
microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având
condiţii prielnice se îmulţesc. Leucocitele care se pot deplasa cu
ajutorul pseudopodelor trec prin pereţii vaselor sanguine pentru a
ajunge la locul invadat de microbi prin procedeul numit diapedeză.Tot
cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră,
fenomen numit fagocitoză. Alte leucocite numite linfocite produc
anticorpi, proteine cu rol în distrugerea structurilor nonself (care nu
aparţin organismului).
 Trombocitele sau plachetele sanguine sunt celule de talie
mică găsindu-se într-un număr de 200–400 mii/mm3 de sânge. Ele au
rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc
leziunile. Aici trombocitele se unesc şi participă împreună cu alţi
factori de coagulare din plasmă la formarea cheagului.

PIELEA
(organul tegumentar sau cutanat)

Este un organ receptor ce înveleşte corpul la exterior, având


rol în protecţie şi excreţie. Prezintă receptori tactili, termici, dureroşi,
de presiune şi vibratori.
Din punct de vedere anatomic, pielea este structurată în 3
straturi, de la suprafaţă spre profunzime :
1. Epidermul: este format dintr-un
epiteliu pavimentos stratificat, aşezat pe o
membrană bazală fiind avascular, dar
foarte bine inervat.
2. Dermul: este format din ţesut
conjunctiv dens foarte bogat în vase de
sânge şi limfatice, terminaţii nervoase şi anexe cutanate. La contactul
cu epidermul prezintă un strat papilar format din mici proeminenţe
numite papile dermice ce sunt mai evidente pe degete şi în regiunea
palmară (baza amprentelor utilizate în medicina legală).
3. Hipodermul: este stratul profund al pielii format din ţesut
conjunctiv lax bogat în celule adipoase, organizate în paniculi
adipoşi.

Anexele pielii :
1. Firul de
păr este format
dintr-o parte
oblică înfiptă în
piele, numită
rădăcina firului de
păr şi o parte
liberă, la
suprafaţă, numită
tulpină. La
rădăcina firului
există: o glandă sebacee care unge firul de păr, un muşchi erector, vase
sanguine şi nervi. Firul conţine celule cu pigment melanic ce dă
culoarea părului.
2. Unghiile sunt aşezate pe partea dorsală a degetelor şi sunt
formate din lame cornoase. Unghia are o porţiune vizibilă – corpul
unghiei şi o porţiune ascunsă – rădăcina unghiei. Între corp şi rădăcină
există o porţiune albicioasă sub formă de semilună. Unghia poate fi
sediul multor afecţiuni.
3. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase (2-3 milioane)
întâlnindu-se mai frecvent pe frunte, buze, axilă, palmă, plantă. Produc
un lichid (sudoarea) asemănător cu urina, în ceea ce priveşte
substanţele minerale şi organice.
4. Glandele sebacee au rolul de a secreta o substanţă grasă
numită sebum, ce unge pielea şi firul de păr. Dacă secreţia este abundentă,
vorbim de seboree, iar dacă este scăzută vorbim de ihtioză
Funcţiile pielii : în protecţie (faţă de agenţi fizici, chimici,
infecţioşi), în imunitate şi în homeostazie (conţine bogate plexuri
vasculare, pielea fiind un important rezervor de sânge, patul vascular
cutanat=1/3 din volumul sanguin circulant); şi în termoreglare ( prin
ţesutul adipos din hipoderm şi secreţia sudorală, care împiedică
supraîncălzirea corpului ).

APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă
la susţinerea corpului şi la locomoţie, adică la deplasarea diferitelor
segmente ale acestuia. În alcătuirea aparatului locomotor intră:
- oasele şi articulaţiile – formează sistemul osteoarticular cu rol
pasiv în mişcare;
- sistemul muscular – reprezentat prin muşchi cu rol activ în
mişcare.
I. SISTEMUL OSTEOARTICULAR
A. Sistemul osos:
Cuprinde oasele - organe dure şi rezistente care după forma lor se
clasifică în:
1. Oase lungi – predomină lungimea (ex. femur, tibie, humerus,
cubitus, radius);
2. Oase late (plane) – predomină lăţimea şi înălţimea (ex. coxal,
omoplat, parietal, frontal, occipital, stern);
3. Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex.
carpiene, tarsiene);
4. Oase neregulate - ex. vertebre, mandibula, sfenoid, etmoid;
5. Oase pneumatice – conţin cavităţi cu aer (ex. maxilar
superior, sfenoid, frontal);
6. Oasele sesamoide – în apropierea articulaţiilor sau în
interiorul unor tendoane;
7. Oasele suturale – sau wormiene, sunt inconstante.

Conformaţia internă a oaselor:


1. Osul lung este format din două extremităţi numite epifize, o
porţiune de mijloc numită diafiză. La suprafaţă osul este acoperit de
periost (o membrană conjunctivă care asigură protecţia şi nutriţia
osului), mai puţin pe suprafeţele articulare. La nivelul epifizelor se
găseşte o lamă de substanţă compactă înspre exterior care înconjoară
substanţa spongioasă. La nivelul diafizei se formează un cilindru de
substanţă osoasă compactă în interiorul căruia se află măduva osoasă.
La copii aflaţi în perioada de creştere, între diafiză şi epifiză se găseşte
un cartilaj de creştere numit metafiză, care se osifică când creşterea în
lungime a osului se opreşte (la adulţi).

2. Osul plan (lat)


Este învelit la exterior de periost, sub care există două lame de
substanţă compactă ce mărginesc substanţa spongioasă.

3. Osul scurt seamănă cu epifiza oaselor lungi.

Măduva osului se găseşte în canalul medular al diafizei oaselor


lungi şi în areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte şi late.
Ea prezintă 3 varietăţi: roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie are rol
hematopoetic, adică este capabilă să formeze globule roşii (hematii).
Odată cu creşterea şi dezvoltarea organismului ea este treptat înlocuită
de măduva galbenă, care este mai puţin activă şi joacă un rol de
rezervă, fiind bogată în ţesut adipos. În oasele persoanelor în vârstă
există măduvă cenuşie, fără rol funcţional.
Funcţiile oaselor

1. Oasele servesc ca suport, sprijin pentru corp şi pentru părţile


moi.
2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale
segmentelor acestuia.
3. Protejează anumite organe importante (craniul protejează
creierul, cutia toracică protejează organele toracice, oasele bazinului
protejează organele pelviene).
4. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind pârghii
pentru mişcare
5. Reprezintă depozitul de substanţe minerale, cu rol important în
menţinerea echilibrului fosfo-calcic.
6. Prin măduva roşie, oasele generează o mare parte a
elementelor figurate din sânge (celulele sangvine).

Scheletul

Este alcătuit din scheletul capului, al trunchiului şi al membrelor.

Scheletul capului prezintă un număr de 23 de oase împărţite în


oasele craniului (neurocraniul – adăposteşte creierul), oasele feţei
(viscerocraniul- adăposteşte organele de simţ şi elementele iniţiale ale
aparatului respierator şi digestiv).

Neurocraniul este alcătuit din 15 oase: frontal, occipital, etmoid,


sfenoid, doua parietale, doua temporale, doua cornete inferioare, doua
lacrimale, doua nazale si vomerul. Cele mai importante orificii pe osul
frontal sunt: fisura orbitală superioară prin care intră în orbită nervul
oculomotor şi ramura oftalmică a nervului trigemen.

Viscerocraniul este format din 8 oase: maxilare, palatine,


zigomatice, mandibula si osul hioid.
Osul hioid este un os nepereche situat în partea anteriosuperioară
a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osetofibros al
limbii. De osul hioid se prind muşchii supra şi infrahioidieni.
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi
bazin.
1. Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situat în
partea mediană şi posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol: este
axul de susţinere al corpului, protejează măduva spinării, participă la
executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului. Este alcătuită
din 33-34 de vertebre care sunt aşezate metameric (una deasupra alteia)
şi sunt clasificate în funcţie de regiuni în:
cervicală – 7
toracala-12
lombară– 5
sacrală – 5
coccigiană – 4-5
Structura generală a vertebrei este reprezentată de corpul
vertebral aşezat anterior şi arcul vertebral aşezat posterior, cele două
fiind legate prin 2 pediculi vertebrali. Suprapunerea pediculilor
delimitează orificiile intervertebrale (de conjugare) prin care ies nervii
spinali.
Corpul vertebral prezintă o circumferinţă, o faţă superioară şi una
inferioară care se articulează cu vertebrele supra şi subadiacente prin
intermediul discului intervertebral, o formaţiune fibrocartilaginoasă
având în centru nucleul pulpos.
Arcul vertebral prezintă o serie de apofize: musculare,
reprezentate de apofiza spinoasă unică, situată median şi apofizele
transversale, dreaptă şi stângă şi 4 apofize articulare.
Corpul vertebral, pediculii şi arcul vertebral delimitează orificiul
vertebral, care prin suprapunere formează canalul vertebral ce
adăposteşte măduva.
Joncţiunile intervertebrale se clasifică în: articulaţiile corpului
vertebral , articulaţiile apofizelor articulare, apofizelor transverse şi
apofizelor spinoase.
Discul intervertebral are multiple roluri:
 menţine curburile coloanei vertebrale;
 readuce coloana la starea de echilibru, prin elasticitatea lui,
după terminarea mişcării;
 redistribuie forţele în toată coloana;
 amortizează presiunile la care sunt dispuse diferitele
segmente ale organismului.
Discurile intervertebrale sunt în număr de 23, şi totalizeză circa ¼ din
lungimea coloanei vertebrale. Discul este o structură fibrocartilaginoasă
alcătuită dint-un inel fibros şi un nucleu pulpos.
Inelul fibros.este situat periferic, este alcătuit din fibre conjuctive şi se
inseră profund pe cadrul osos. Rezistenţa la tracţiune a inelului este
asemănătoare cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie.
Fibrele inelului se încrucişează între ele sub un anumit unghi, atunci când
discul este comprimat, rezultând micşorarea discului.
Nucleul pulpos este situat central, fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi
având forma unei lentile turtite. În regiunea cervicală nucleul este situat
mai anterior, la unirea 1/3 anterioară cu 1/3 mijlocie, iar în regiunile
toracală şi lombară este ceva mai posterior. Practic nucleul pulpos este
destul de mobil, deplasându-se în sens contrar mişcării efectuate de
coloana vertebrală. Datorită conţinutului în apă, nucleul este deformabil,
elastic şi extensibil. El este într-o permanentă presiune, orice lezare a
inelului fibros ducând la hernierea acestuia.
Ligamentele sunt benzi fibroase sau elastice, care se întind pe toată
lungimea coloanei vertebrale contribuind la statica şi biomecanica
acesteia.
Biomecanica coloanei vertebrale:

În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente


vertebrale. Amplitudinea mişcărilor reprezintă suma micilor deplasări
dintre două vertebre. Mişcarea este posibilă, datorită rolului de rulment al
nuceului pulpos. Acesta în tipul mişcării se deplasează în sens opus.
Mişcarea este limitată de ligamente, forma articulaţilor intervertebrale şi
gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale. Din punct de
vedere biomecanic, coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială,
fiind premise mişcări de: flexie, extensie, înclinare laterală, torsiune sau
rotaţie şi circumducţie

.
Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale:

Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale, aceasta nu


este rectilinie, ci prezintă încurbării în două plane: unul sagital şi unul
frontal. Astfel, în plan sagital există 2 tipuri de curburi: cu concavitatea
anterior (ex. curbura toracală si sacrala) şi cu concavitatea spre posterior
(ex. curbura lombară si cervicala). În plan fontal curburile sunt mai putin
pronuntate ca in plan sagital. In mod obisnuit intalnim: curbura cervicala cu
convexitatea la stanga; curbura toracala cu convexitatea la dreapta; curbura
lombara cu convexitatea la stanga. Curbura toracala este primara fiind
determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati la membrul superior
drept. La stangaci curburile frontale sunt indreptate in sens invers.
2. Sternul este un os lat, nepereche situat anterior, pe linia
mediană a toracelui. Este format din manubriu, corp, şi apendicele
xifoid, care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani.
3. Coastele sunt în număr de 12 perechi şi împreună cu sternul
formează cutia toracică. Primele 7 perechi se articulează cu sternul şi
se numesc coaste adevărate, următoarele 3 perechi se articulează între
ele şi pe urmă cu sternul, numindu-se coaste false, iar ultimele 2
perechi rămân libere şi se numesc coaste flotante.
Scheletul membrelor :

1. membrul superior: - centura scapulară- claviculă şi


omoplat (scapulă)
-scheletul membrului superior
liber- humerus, radius, ulnă(cubitus), 8 carpiene, 5 metacarpiene, 14
falange (câte 3 pentru degetele II, III, IV şi V şi 2 pentru police).
2. membrul
inferior:
- bazinul- os
sacru, 2 oase coxale
- scheletul
membrului inferior
liber- femur, tibie,
fibulă (peroneu), 8
tarsiene, 5
matatarsiene, 14
phalange (3 pentru
degetele II, III, IV şi
Vşi 2 pentru haluce).
B. Sistemul articular
Totalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele formează
articulaţiile. Acestea sunt reprezentate de formaţiuni fibro-conjunctive
şi formaţiuni musculare, fiind sediul mişcărilor.
În funcţie de mişcarea pe care o permit, articulaţiile se clasifică astfel:
1. articulaţii fibroase sau sinartroze;
2. articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze;
3. articulaţii sinoviale sau diartroze.
1. Articulaţii fibroase (sinartroze)
o leagă oasele strâns între ele prin ţesut fibros, dens: membrane
sau ligamente;
o sunt articulaţii fixe, imobile şi nu posedă cavitate articulară;
o se clasifică la rândul lor în : -sindesmoze au suprafeţele
articulare unite prin ligament interosos (ex. coloana vertebrală);
-suturi se întâlnesc numai la
nivel cranial (ex. sutura interparietală);
-gomfoze la implantarea
dinţilor în alveolele dentare.
2. Articulţiile cartilaginoase (amfiartroze)
 legătura între oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj;
 sunt articulaţii semimobile şi se clasifică în: -sincondroze
(discurile intervertebrale);
-simfize(simfiza
pubiană).
!Osificarea sincondrozelor formează sinostozele.
2. Articulaţii sinoviale (diartroze)
 cele mai frecvente articulaţii;
 sunt articulaţii complexe ce permit mişcări variate;
 se mai numesc şi artrodii
 sunt alcătuite din: -suprafeţe articulare,
-cartilaj articular,
-formaţiuni de asigurare a concordanţei
articulare (discuri, meniscuri),
-mijloace de unire (capsula articulară,
ligamente)

Lanţul articular reprezintă totalitatea articulaţilor ce compun o mişcare


complexă a unui segment al corpului.
Componentele unei artrodii
 Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular, format
din ţesut cartilaginos hialin, fără nervi şi vase de sânge, cu rol de tampon,
amortizor. Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în articulaţia
respectivă (anchiloză).
 Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele
extremităţi osoase. Este formată dint-un strat extern fibros şi unul intern,
reprezentat de membrana sinovială şi este mai puţin dezvoltată la
articulaţiile cu mobilitate mare. Are rol de protecţie şi împiedică
răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile vecine.
 Membrana sinovială reprezintă stratul intern al capsulei articulare şi
secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros ce lubrefiază suprafeţele
articulare. Membrana sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente.
 Cavitatea articulară este un spaţiu virtual cuprins între capetele
osoase ce se articulează şi capsula articulară. În acest spaţiu se gaseşte o
cantitate mică de lichid sinovial.
 Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele
două oase ale unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact.
Când între suprafeţele ce se articulează există nepotriviri, apar diferite
formaţiuni fibrocartilaginoase, realizând potrivirea suprafeţelor articulare
- de ex. meniscul articular de la nivelul articulaţiei genunchiului.
Rolul musculaturii este de a menţine prin tonicitate şi elasticitate
suprafeţele articulare în contact. Prin contracţia lor trag de capsula
articulară evitându-se formarea de plici care ar putea fi prinse între
suprafeţele articulare.

Biomecanica articulară

Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele


articulare: - alunecarea (în articulaţile plane);
- învârtirea sau rostogolirea (cot, genunchi);
- rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său ex. umăr, şold).
Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările
unei articulaţii. O articulaţie poate avea între unul şi trei axe. Mişcările
complexe se realizează prin combinaţii de mişcării în jurul axelor
articulare.
În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efecturea
unei mişări avem : FLEXIA- cele două segmente se apropie ;
 EXTENSIA - cele două segmente se departeaza, este contrar
flexiei;
 ADDUCŢIA - mişcarea de apropiere a unui membru de
planul sagital al corpului;
 ABDUCŢIA - mişcarea de îndepărtare a unui membru de
planul sagital al corpului;
 CIRCUMDUCŢIA - mişcare în trunchi de con, cu vârful in
articulaţie. Ea totalizează flexia, extensia, adducţia, abducţia şi le asociază
cu rotaţia;
 PRONAŢIA - mişcare de rotaţie a membrului prin care
policele sau halucele se apropie de corp;
 SUPINAŢIA- mişcarea inversă pronaţiei.

Principalele articulaţii din corpul uman


1. Articulaţiile centurii pectorale sunt reprezentate de : articulaţia
sternoclaviculară (între manubriul sternal şi faţa articulară sternală a
claviculei) şi articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a
claviculei şi faţa sternală de pe acromion)
2. Articulariţile membrului superior liber
a) Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi
cavitatea glenoidă a scapului. Stabilirea unei concordanţe bune între
feţele articulare se realizează printr-o formaţiune fibrocartilaginoasă
numită cadru glenoidal.Capsula articulară este de forma unui manşon
şi se inseră, pe de o parte, pe circumferinţa cavităţii glenoidale, iar pe
de alta, pe colul (gâtul) humerusului. Există două ligamente:
ligamentul glenohumeral şi coracohumeral care întăresc articulaţia.

Biomecanica articulară este cea mai mobilă enartroză a corpului, în ea braţul


execută mişcări de flexie (proiecţia înainte a braţului până la 90-100 grade),
extensie (mai redusă de 35 de grade), abducţie, adducţie, rotaţie internă (80
grade), rotaţie externă (50-60 grade) şi circumducţie.

b) Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia


humeroulnară, articulaţia humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de trohleea şi capitul humeral,
incizura trohleară a ulnei şi foseta capului radial. Capsula articulară se inseră
pe toate cele trei oase (humerus, ulnă şi radius). Ligamentele colateral ulnar
şi colateral radial solidarizează articulaţia, care se comportă ca o
trohleartroză, permiţând mişcări de flexie (atinge un unghi de 40 grade) şi
mişcări de extensie până la 180 grade.
c) Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a
ulnei şi circumferinţa articulară a capului radial, iar distal între incizura
ulnară a radisului şi circumferinţa capului ulnei. Între cele două oase există
şi o sindesmoză radioulnară formată dintr-o membrană interosoasă şi o
coardă oblică întinsă între extremitatea superioară a radiusului şi baza ulnei.
Biomecanica: cele două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi
sinergic, având caracterul unei articulaţii trohoide, în care osul mobil este
radiusul. Acestea execută mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la
nivelul antebraţului şi mâinii, devin mişcări de pronaţie şi supinaţie (70
grade).

d) Articulaţia radiocarpiană
(articulaţia mâinii) se realizează
între faţa carpiană a radiusului
şi faţa inferioară a ulnei cu faţa
superioară a scafoidului,
semilunarului şi piramidalului
(oase carpiene). Se comportă ca
o articulaţie elipsoidă cu două
axe de mişcare. În jurul axei
transversale se execută flexia şi
extensia (60-90 grade), iar în
jurul axei anteroposterioare
mişcări de abducţie (20-30
grade) şi adducţie (40 grade).

3. Articulaţiile centurii pelviene

a) Articulaţia sacroiliacă se realizează între feţele articulare ale coxalului şi


ale sacrului, fiind stabilizată prin ligamentele sacroiliace anterioare,
posterioare şi interosoase, ligamentul sacrotuberozitar şi sacrospinos.
Articulaţia sacroiliacă reprezintă o articulaţie de tranziţie între diartroză şi
sinartroză. Prin mişcări foarte reduse ale sacrului contribuie la modificarea
diametrelor bazinului. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se înclină
înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea
inversă).

b) Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. Între


acestea se interpune un fibrocartilaj de forma unei prisme triunghiulare
numit disc interpubian. Ligamentele pubian superior şi inferior solidarizează
articulaţia a cărei biomecanică este reprezentată de distanţarea celor două
oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul naşterii şi a sarcinii.

4. Articulaţiile membrului inferior liber


a) Articulaţia şoldului realizată de capul femural şi cavitatea
acetabulară a coxalului. Capsula articulară se prinde ca un
manşon de marginea externă a acetabului, iar anterior cuprinde
în întregime gâtul femural. Ligamentele care solidarizează
articulaţia sunt iliofemural, pubofemural, ischiofemural şi
rotund. Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile, de-a
lungul a trei axe principale (flexie - 120 grade, extensie 15-20
grade, abducţie 40 grade, adducţie, rotaţie şi circumducţie).

b) Articulaţia genunchiului realizată între condilii femurali, faţa patelară a


femurului, faţa articulară superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a
patelei.
Meniscurile intraarticulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se
interpun între suprafeţele articulare asigurând concordanţa între ele. Au
forma unor inele incomplete şi sunt reprezentate de meniscul lateral (cu
formă de O) şi meniscul medial (sub forma literei C). Ligamentele care
solidarizează articulaţia sunt patelar, retinaculele patelei, ligamentul
colateral tibial şi colateral fibular.
Biomecanică: flexia este apropierea feţei posterioare a gambei la faţa
similară a coapsei şi are o amploare de 40-60 grade. Extensia este poziţia de
rectitudine a genunchiului, considerată ca poziţie fiziologică. Mişcările de
rotaţie sunt pasive şi se petrec la terminarea extensiei şi a flexiei, fiind
numite mişcări terminale. Mişcările de rotaţie excesivă în articulaţia
genunchiului dezinseră sau rup meniscul, mai frecvent pe cel medial (leziune
de menisc).

5. Joncţiunile tibiofibulare
Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie
iar distal printr-o sindesmoză. Între cele două diafize legătura se face prin
membrana interosoasă gambieră care opturează spaţiul interosos de la acest
nivel.
6. Articulaţia talocrulară (a gleznei)
se realizează între cele două oase ale
gambei şi talus, singurul os tarsian prin
care piciorul se articulează cu gamba.
Există două ligamente pentru
solidarizare: colateral medial sau
deltoid şi colateral lateral. Articulaţia
permite mişcări de: flexie plantară prin
care piciorul se îndepărtează de gambă
(30-40 grade) şi flexie dorsală prin care dosul piciorului se apropie de gambă
(30-40 grade).

Sistemul muscular
Sistemul muscular este format de muşchii striaţi scheletici (care se prind de
schelet), care reprezintă componenta activă a sistemului locomotor.
Există o serie de muşchi striaţi ce se prind de schelet, dar prin funcţia şi
aşezarea lor aparţin organelor de simţ sau organelor viscerale. Ţesutul
muscular striat care formează muşchii are rol în contracţie, favorizează
întoarcerea venoasă şi limfatice, şi totoadată reprezintă principala sursă
de căldură a organismului.
Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter) si tendoane, prin
intermediul cărora muşchii se fixează de suprafeţele de origine ca: oase,
piele, membrane fibroase, fascii, septe intermusculare. Inserţia se face
totdeauna prin intermediul unui tendon, deşi uneori acesta nu se poate
distinge macroscopic (cu ochiul liber). De obicei este bine reprezentat. El
este inextensibil şi necontractil, foarte rezistent si de culoare sidefie. Forma
lui diferă de forma corpului muscular.
Dintre cele două capete de fixare ale unui muşchi, unul, de obicei cel
proximal, este originea, iar cel distal inserţia.

Clasificarea muşchilor:
 după formă: - lungi ( în special la membre);

- laţi ( la nivelul trunciului, abdomenului);


- scurţi (de dimensiuni mici, aşezaţi de obicei
profund - muşchii spatelui);
- orbiculari (circulari, înconjoară diferite orificii-
ex. orbicular al gurii)
 după numărul capetelor de origine: biceps, triceps, cvatriceps;

 după gruparea fasciculelor faţă de tendoane: fusiform, penaţi,

digastrici, muşchi lungi cu inserţii tendinoase;


 după aşezare: superficiali (cutanaţi sau pieloşi) ex. muşchii

mimicii;
 după numărul articulaţiilor peste care trec:

- uniarticulari (muşchii scurţi);


- biarticulari ( biceps brahial, croitor);
- multiarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai
degetelor).
Anexele musculare:

1. Fasciile musculare sunt formaţiuni ce învelesc muşchiul individual, un


grup muscular sau totalitatea muşchilor unui segment. Au rol de
protecţie, de favorizare a alunecării muşchiului în timpul contracţiei, în
menţinerea calibrului unor vene favorizând circulaţia venoasă. Au o
mare importanţă în practica chirurgicală, ajutând la descoperirea vaselor
de sânge şi a nervilor, delimitează colecţiile purulente sau hemoragiile,
şi permit propagarea lor într-o anumită direcţie.
2. Retinaculele sunt îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş sub formă de
panglică. Au fost numite şi ligamente inelare. Ele menţin tendoanele în
locul unde acestea îşi schimbă direcţia (ex.retinaculul flexorilor de la
nivelul mâinii).
3. Tecile sinoviale sunt formaţiuni cu rol de a favoriza alunecarea
tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase determinate de
retinacule. Au formă de cilindru format din două foiţe care închid o
cavitate în care se găseşte lichid sinovial.

tendon

teacă sinovială
4. Bursele sinoviale au rolul unor perne de apă, protejând tendonul sau
muşchiul prin distribuirea presiunii. Au forma unor saci ce conţin o
cantitate minimă de lichid. Se găsesc acolo unde tendonul sau muşchiul
alunecă pe o suprafaţă dură.
5. Trohleele muscular (scripete de reflexiune) sunt inele fibroase complete
sau incomplete prin care trec anumite tendoane, schimbându-şi direcţia.

Proprietăţile fizice ale muşchilor


A. Elasticitatea este proprietatea unui muşchi de a se alungi sub
acţiunea unei forţe.
B. Extensibilitatea – continuând alungirea muşchiului acesta va
opune o rezistenţă direct proporţională cu forţa de întindere şi
apoi revine la lungimea iniţială dacă forţa deformatoare
încetează.
C. Contractilitatea este proprietatea activă şi cea mai importantă a
muşchiului. Astfel sub acţiunea unui stimul nervos, fibra
musculară răspunde printr-o contracţie, dezvoltând o forţă ce
tinde să apropie cele două capete musculare. Se cunosc mai
multe tipuri de contracţii:
1. contracţia izometrică - lungimea rămane aceiaşi
(muşchiul nu se scurtează), dar se modifică tensiunea
internă;
2. contracţia izotonică - muşchiul se scurtează, iar
tensiunea rămâne aceiaşi;
3. contracţia auxotonică este o combinaţie între primele
două, fiind cel mai des întâlnită.
În timpul contracţiei muşchiul îşi modifică volumul prin vasodilataţie şi nu
prin modificarea masei musculare.
D. Tonusul muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului
cu inervaţia păstrată. Definiţia clinică: - este o stare de
contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus,
manifestată printr-un grad mic de tensiune. Tonusul variază de
la individ la individ, dar şi la acelaşi este diferit în funcţie de
activitatea nervoasă (scade în somn) şi paralel cu diferite stări
funcţionale (emoţii, frig, excitaţie, activitate intelectuală).
Dispare total doar în narcoza profundă.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare
A. Forţa de contracţie este în raport cu numărul de fibre ce intră
în compoziţia unui muşchi şi cu organizarea internă a acestora
(poziţia lor faţă de tendon)
B. Amplitudinea contracţiei este înălţimea la care un muşchi în
contracţie poate ridica o greutate. Depinde direct de lungimea
fibrelor componente şi de starea acestora de întindere în
momentul contracţiei.
C. Lucrul mecanic (travaliul muscular)se calculează înmulţind
forţa muşchiului cu amplitudinea mişcării.
Grupele musculare: după poziţia în organism, muşchii somatici se împart
în: muşchii capului, gâtului, trunchiului şi membrelor.
A. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în
jurul orificiilor orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor),
muşchii masticatori (maseteri şi temporali), muşchii limbii şi muşchii
extrinseci ai globului ocular.
B .Muşchii gâtului sunt grupati astfel:
1. regiunea laterala ce cuprinde trei planuri:
a) muschiul platisma situat imediat sub pielea regiunii laterale a
gatului
b) planul superficial reprezentat de muschiul sternocleidomastoidian
c) planul profund cu muschii scaleni(anterior, mijlociu, posterior) si
dreptul lateral al capului
2. regiunea mediana a gatului cu muschii suprahiodieni si infrahioidieni
3. muschii prevertebrali ce ocupa planul cel mai profund al gatului fiind
aplicati direct pe coloana vertebrala. Sunt in numar de trei si se numesc astfel:
muschiul lung al capului; muschiul lung al gatului; muschiul drept anterior al
capului.
C. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului si cefei sunt asezati pe
mai multe planuri astfel:
1. planul I este reprezentat de muschiul trapez(1) si marele
dorsal(2)

2. planul II este reprezentat de 5 muschi: muschiul ridicator al


scapulei, romboidul, dintatul posterior si superior, dintatul posterior si
inferior, muschiul splenius
3. planul III este reprezentat printr-un complex muscular ce ocupa
santurile costovertebrale. Reprezinta musculatura profunda a coloanei
vertebrale, alungita longitudinal, ce se intinde de la osul occipital pana la
osul sacru. Este reprezentat de muschiul erector spinae(extensorul coloanei
vertebrale) alcatuit din: masa comuna; muschiul iliocostal; muschiul
longissimus; muschiul spinal.
4. planul IV este format din fasciculele musculare care se intind de la
procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos supraiacent fiind din
aceasta cauza considerate ca facand parte dintr-un singur complex muscular
numit muschiul transversospinal. Acest muschi este impartit in trei grupe:
muschiul semispinal care are trei portiuni(toracic, cervical, al capului);
muschii multifizi; muschii rotatori.
5. planul V este planul cel mai profund care acopera in parte scheletul
osteofibros axial si se clasifica astfel: muschii interspinosi, muschii
intertransversari, muschii rotatori ai capului, muschii sacrococcigieni.
D. Muschii toracelui sunt reprezentati de muschiul marele pectoral,
micul pectoral, muschiul subclavicular, muschiul dintat anterior si de
muschii proprii toracelui care sunt urmatorii: muschii intercostali, muschii
supracostali, muschii subcostali, muschiul transvers al toracelui.

E. Muschii abdomenului sunt reprezentati de muschiul drept


abdominal, muschiul oblic extern al abdomenului, muschiul oblic intern al
abdomenului, muschiul transvers abdominal, muschiul patratul lombelor.
D. Muşchii membrului superior sunt:
-muşchii umărului:deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic,
rotund mare, subscapular

-muşchii braţului:biceps, coracobrahial, brahial, triceps brahial


-muşchii antebraţului:
a) regiunea anterioara: rotund pronator, flexor radial al carpului,
palmar lung, flexor ulnar al carpului,flexor superficial al degetelor,flexor
profund al degetelor, flexor lung al policelui, patrat pronator

b) regiunea posterioara: extensorul degetelor,extensorul degetului


mic,extensorul ulnar al carpului, anconeu, lung abductor al policelui, scurt
extensor al policelui, lung extensor al policelui, extensor al indexului
c) regiunea laterala: m. brahioradial, lung extensor radial al carpului,
scurt extensor radial al carpului, supinator
-muschii mainii:
a) eminenta tenara contine urmatorii muschi: muschiul scurt
abductor al policelui, muschiul opozant al policelui, muschiul scurt flexor
al policelui, muschiul adductor al policelui
b) eminenta hipotenara contine urmatorii muschi: muschiul flexor
scurt al degetului mic, muschiul adductor al degetului mic, muschiul
opozant al degetului mic
c) regiunea mijlocie a mainii contine muschii lombricali si muschii
interososi
D. Muşchii membrului inferior sunt:
a) muschii bazinului dintre care amintim: muschiul iliopsoas(in
partea anterioara a bazinului), muschii fesieri(mare, mijlociu,mic), muschiul
tensor al fasciei lata, muschiul piriform, muschii obturatori(intern si extern),
muschiul patrat femural, muschii gemeni(superior si inferior).
b) muschii coapsei dintre care amintim: muschiul cvadriceps,
croitor,adductorii(lung, scurt,mare), muschiul gracilis, pectineu, biceps femural,
semitendinos, semimembranos

A. M. biceps femoris
(caput longum)

B. M. semitendinosus

C. Caput breve m.
bicipitis femoris

D. M. plantaris

E. Tendo m. bicipitis
femoris

F. M. gastrocnemius

G. M. sartorius

H. M. gracilis

I. M.
semimembranosus
A. Spina iliaca anterior
superior

B. M. iliopsoas (dybe
hoftebøjer)

C. Lig. inguinale

D. Tuberculum
pubicum

E. M. pectineus

F. M. adductor longus

G. M. gracilis

H. M. adductor magnus

I. M. rectus femoris

J. M. sartorius

K. M. vastus medialis

L. Tractus iliotibialis

M. M. vastus lateralis

N. M. tensor fasciae
latae et tractus
iliotibialis

O. M. gluteus medius

c) muschii gambei dintre care amintim: muschiul tibial anterior,


extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor,
muschiul peronier(lung si scurt), muschiul gastrocnemian,
muschiul solear, muschiul plantar, muschiul popliteu,
muschiul flexor lung al degetelor, muschiul flexor lung al
halucelui, muschiul tibial posterior
d) muschii piciorului dintre care amintim: extensor scurt al
halucelui, extensor scurt al degetelor, abductorul halucelui,
flexor scurt al halucelui, adductorul halucelui, muschiul flexor
scurt al degetelor, flexor scurt al degetului mic, abductor al
degetului mic, muschii lombricali, interososi
Sistemul nervos
Este format din doua sisteme mari:

 sistemul nervos somatic: -sistemul nervos central (SNC);


- sistemul nervos periferic.
 sistemul nervos vegetativ: - sistemul nervos simpatic;
-sistemul nervosparasimpatic;

La baza sitemului nervos stă neuronul, unitatea structurală şi


funţională a acestuia. Neuronul este o celulă specializată în generarea şi
conducerea unor semnale de natură electrochimică numite impulsuri
neruronale. Anatomic neuronul prezintă un corp celular (soma) şi prelungiri
celulare (dentrite şi axon). Dentritele sunt mai multe şi uneori ramificate,
ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase,
având funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular
(conducere centripedă). Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele
efectoare care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).

Funcţiile neuronului:

 primeşte informaţii de la alţi neuroni în special pe calea


dentritelor şi a somei;

 execută o computerizare, o sumare particulară a impulsurilor


excitatorii şi inhibitorii ce sosesc la nivelul somei;

 conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale;

 transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectuare.


Clasificarea neuronilor:

 după formă: - stelate, piramidale (ex: scoarţa cerebrală),


piriforme (ex: scoarţa cerebeloasă);

 după numărul prelungirilor: - unipolari, bipolari (mucoasa


olfactivă); multipolari (majoritatea neuronilor).

Sistemul nervos somatic

A. Sistemul nervos central

Se mai numeşte nevrax sau ax cerebrospinal. Cuprinde măduva


spinării şi encefalul.

1. Măduva spinării: este adăpostită în canalul vertebral având ca limită


superioară un plan orizontal care trece pe marginea superioară a atlasului
(vertebra C1) iar ca limită inferioară un plan orizontal care trece prin
discul separator dintre L1 şi L2 (vertebrele lombare). Lungimea ei este în
medie de 43 cm la femei şi 45 cm la bărbat. Măduva nu ocupă în
întregime lărgimea şi lungimea canalului vertebral. În lărgime măduva
este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular,
împărţit de învelişurile meningiale într-un spaţiu epidural, cuprins între
peretele osos şi duramater, un spaţiu subdural între duramater şi
arahnoidă şi un spaţiu subarahnoidian între arahnoidă şi piamater în care
se găseşte lichidul cerebrospinal (LCR). În lungime din cauză că măduva
se termină la nivelul L2 nu există o corespondenţă între segmentele
medulare şi cele ale coloanei vertebrale:

- măduva cervicală se întinde


pînă la vertebra C6,

- măduva toracică până la T9,

- măduva lombară până la


vertebra T11,

- măduva sacro - coccigiană până


la L2.
Configuraţia externă:

Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin uşor turtit în sens


anteroposterior, la nivelul regiunii C3 - C6 există o umflătura numită
intumescentia cervicalis iar între T10 – L1 o umflătura numită intumescentia
lumbalis, ce corespund plexurilor nervoase brahiale şi lombare. Pe faţa
anteriară măduva prezintă un şanţ larg şi adânc numit fisura mediană aici
găsindu-se arterele perforante ce au rol în vascularilzaţia măduvei. De o
parte şi de alta a fisurii există două şanţuri laterale ventrale, locul de
emergenţă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară
prezintă un şanţ median posterior (mai puţin adânc) şi lateral de acesta două
şanturi laterale posterioare locul de intrare ale rădăcinilor posterioare ale
nervilor spinali.

Configuraţia internă:

Măduva spinării este alcătuită din substanţă albă, formată de


prelungirile neuronale şi celulele gliale, situată periferic şi o substanţă
cenuşie situată central care are forma literei H şi este formată din corpul
neuronilor. Substanţa cenuşie se împarte în patru coarne: unul anterior
asociat funcţiei motorii unul posterior asociat funcţiei senzitive şi două
laterale asociate funcţiei nervoase vegetative.

Funcţiile măduvei:

1. Funcţia reflex

Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul


nervos. La baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din
receptori,care preiau informaţiile din mediul extern, centrii nervoşi, la
nivelul cărora se eliberează informaţia şi se elaborează răspunsul şi efectorii
care realizează comanda venită de la centrii. Reflexele închise la nivelul
măduvei sunt reflexe somatice, clasificate după numărul neuronilor în
reflexe monosinaptice (ex: rotulian, ahilean, bicipital) şi reflexe
polisinaptice (ex: reflexe de flexie); şi reflexe vegetative – reflexul cardio-
accelerator, pupilo-dilatator, vasomotor, de micţiune etc
2. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoate prezente
în cordoanele anterioare, posterioare şi laterale. Asfel ele deservesc
sensibilităţii exteroceptive (tactilă, termică durerosă), proprioceptivă
(contrilează mişcările conştiente şi inconştiente) şi visceroceptivă (de la
nivelul organelor interne).

Encefalul (creierul)

Se găseşte în cutia craniană, fiind situat în prelungirea măduvei


spinării. Este alcătuit din: 1. trunchiul cerebral - bulb
- punte
- mezencefal
2. diencefal - talamus
- hipotalamus
3. emisfere cerebrale
4. cerebel (creierul mic).
În cea ce priveşte configuraţia internă, encefalul respectă împărţirea
în substanţă alba şi substaţă cenuşie, dar dipunerea acestora este
specifică fiecărui nivel.

1. Trunchiul cerebral se găseşte la baza encefalului, anterior de


cerebel cu care se leagă prin pedunculii cerebeloşi. Substanţa cenuşie
se găseşte la interior sub formă de nuclei, iar substanţa albă la exterior.
Conţine nucleii nervilor cranieni, care sunt în număr de 12 perechi,
dintre care 11 se distribuie la nivelul capului şi gâtului.
Funcţia de conducere a trunchiului este realizată de:
a. căi ascendente;
b. căi descendente;
c. căi de asociaţie - între nuclei trunchiului.
Funcţia reflexă se realizează cu ajutorul nucleilor de substanţă cenuşie
ce se găsesc la acest nivel. Astfel în trunchi se închid numeroase
reflexe, unele chiar vitale (respiratorii, adaptative cardio-vasculare,
motorii digestive - salivare, deglutiţie, lacrimale, orientare vizuală şi
auditivă).
O serie de neuroni reprezentaţi difuz la nivelul trunchiului formează
sistemul reticular activator ascendent cu rol în menţinerea tonusului
cortical, a “stării de veghe” corticale.
2. Cerebelul (creierul mic) este situat în spatele trunchiului cerebral,
legându-se de acesta prin pedunculii cerebelosi (superiori, mijlocii,
inferiori). Substanţa cenuşie formează la exterior scoarţa cerebeloasă,
iar la interior 4 nuclei. Substanţa albă este formată din fibre de
asociaţie, ascedente şi descendente.
Funcţia de conducere asigură căile de legatură aferente şi eferente,
coordonarea mişcărilor pentru menţinerea echilibrului şi precizia
mişcărilor de fineţe prin dozarea contracţiilor musculare.
3. Diencefalul este situat între trunchi şi emisfere, fiind alcătuit din
talamus, hipotalamus, metatalamus şi epitalamus.
 Hipotalamusul este situat la baza diencefalului şi este foarte
important în cadrul funcţiilor de reglare. El controlează funcţiile
autonome ale organismului (temperatura, tensiunea arterială, ritmul
cardiac, funcţia digestivă, ritmul respiraţiei, reproducerea, alternanţa
somn-veghe), dar şi activitatea psihică, coordonând comportamentul
afectiv (euforie, manie, teamă, calm, depresie). Tot aici se găseşte
centrul plăcerii, durerii, foamei, saţietăţii, setei. Împreună cu glanda
hipofiză controlează marele sistem endocrin al organismului.
 Talamusul este situat deasupra hipotalamusului iar nucleii săi
reprezintă un releu pe traiectul staţiilor senzitive (excepţie: simţul
olfactiv). Împreună cu formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului
determină tonusul cortical, realizând conştientizarea senzaţiilor şi
proceselor mentale.
 Metatalamusul este o staţie de releu pe calea fibrelor optice şi
auditive.
 Epitalamusul este de fapt epifiza, glandă endocrină.
4. Emisferele cerebrale (creierul mare) este partea cea mai
voluminoasă şi mai complexă a sistemului nervos central. Cele două
emisfere sunt desparţite de şanţul interemisferic. Pe suprafaţa fiecăreia
se găsesc alte şanţuri (fisuri) care delimitează girusurile
(circumvuluţiunile). Cele mai adânci şanţuri delimitează lobii
cerebrali: frontal, parietali, temporali, occipital. Substanţa cenuşie este
dispusă înspre exterior formând scoarţa cerebrală, iar axonii
neuronilor formează substanţa albă, reprezentată de corpul calos,
trigonul cerebral, comisura alba anterioară, şi posterioară cu rolul de
a lega cele doua emisfere între ele.
Sistemul limbic (paleocortex) este situat pe faţa mediană a
emisferelor are forma unui inel de substantă cenuşie (coordonează
reacţiile emoţionale şi viscerale) şi împreună cu hipotalamusul
determină întreg comportamentul emoţinal al omului. Deasemenea
sistemul limbic îndeplineşte rol în reglarea comportamentelor
instinctuale, de baza (supt, deglutiţie, masticaţie, foame, activitate
sexuală, frică, furie şi asocierea lor cu fenomenele vegetative).
Neocortexul poate fi, în funcţie de rolul său, senzitiv(receptor),
motor şi de asociaţie.
a. Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive primare şi secundare,
situate în girusul postcentral al lobului parietal. Segmentele corpului
sunt proiectate răsturnat, alcătuind homunculus senzitiv.
b. Neocortexul motor este reprezentat de arii motorii primare, situate
în girusul precentral al lobului frontal. În mod similar se formează un
homunculus motor. Aria senzitivă primară şi cea motorie formează o
unitate funcţională numită aria senzitivo-motorie. Leziunile de la
nivelul cortexului motor drept vor avea drept consecinţă o pareză pe
partea stângă, datorită încrucişării fibrelor nervoase la nivelul ariei
senzitivo-motorie.
În cazul anumitor funcţii corticale superioare, una dintre emisfere
deţine rolul dominant. Astfel 94% dintre oameni sunt dreptaci având
emisfera stângă dominantă. Anumite funcţii sunt îndeplinite de
emisfera stângă (funcţii predominant cognitive: scris, citit, calcul,
limbaj, analiză), iar altele de emisfera dreaptă (funcţii predominant
intuitive - organizarea spaţială a percepţilor şi mişcărilor, muzica,
pictura, dans, sport, imaginaţie creativă, sinteză).
Sistemul nervos periferic este alcătuit din:- nervi senzitivi, care preiau
infomaţia de la receptori şi o transmit la centrii nervoşi superiori
- nervi motori, care se
distribuie organelor efectoare.
Nervii spinali sunt in număr de 33-34, şi corespund regiunilor
medulare unde îşi au originea. Sunt alcătuiţi din 2 rădăcini, una
posterioară, senzitivă, la nivelul căreia se găseşte ganglionul spinal
(formaţiune nervoasă formată dintr-o aglomerare de neuroni) şi una
anterioară, motoare, ce pleacă de la nivelul coarnelor anterioare
medulare. Cele două rădăcini se unesc înr-un trunchi comun care este
mixt (conţine atât fibre senzitive cât şi motorii), trunchi care prin
ramificaţie dă naştere la 4 ramuri mixte (meningeala, posterioară,
anterioară şi comisurală). La nivelul vertebrei L2, acolo unde structura
cilindrică a maduvei dispare, formează un mănunchi de fibre nervoase
numite COADA DE CAL, ce se întinde pana la nivel coccigian. Nervii
spinali acoperă ca inervaţie, atât motorie cât şi senzitivă, întreg
organismul de la gât în jos, de la straturile superficilale cutanate până la
nivel muscular.
Nevii cranieni îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral
(excepţie fac nervii I si II), fiind în numar de 12 perechi. Ei se distribuie
gâtului şi viscerocraniului, cu excepţia vagului (nervulX), care
abordează şi organele abdominale (tubul digestiv). Din punct de vedere
al fibrelor pe care le conţin se clasifică în:
 nervi senzitivi: I, II, VIII;
 nervi motori:III, IV, VI, XI, XII;
 nervi micşti: V, VII, IX, X.
I. Nervul olfactiv (senzitiv) de la mucoasa olfactivă nazală la lobul
frontal (aria olfactivă), fiind răspunzător de sensibilitatatea mirosului.
II. Nervul optic (senzitiv) de la retină prin chiasma optic, spre lobul
occipital (aria vizuală), fiind răspunzător de sensibilitatea vizuală.
III. Nervul oculomotor (motor) din mezencefal la globul ocular
(muşchii exrinseci ai ochiului şi irisul), fiind răspunzator de mişcările
acestuia în orbită. Intervine şi în reflexele de acomodare şi pupilar
fotomotor.
IV. Nervul trohlear (motor) din mezencefal la muşchii globului
ocular, intervenind în mişcarea acestuia.
V. Nervul trigemen (mixt) este alcătuit din 3 ramuri: olftamică,
maxilară şi mandibulară. Fibrele senzitive aduc informaţii de la nivelul
nasului, ochiului, pielea frunţii şi pleoapa superioară, mucoasa bucală şi
nazală, pielea regiunii temporale, a buzei superioare şi a pleopei
inferioare, glande salivare, limbă, pielea feţei, buza inferioară, dinţi şi
pavilionul urechii, la trunchi. Fibrele motorii de la trunchi la muşchii
masticatori, tensori ai timpanului, ai valului palatin.
VI. Nervul abducens (motor) de la trunchi la globul ocular, fiind
răspunzător de mişcăriile acestuia.
VII. Nervul facial (mixt) este format de o ramură senzitivă ce vine de
la limbă, de o ramură motorie ce pleacă de la trunchi la muşchii mimicii şi
auriculari, şi de o ramură vegetativă ce inervează glandele salivare
(sublingulă, submaxilară), lacrimală şi nazală, fiind răspunzător de
sensibilitatea gustativă, mimică, secreţia lacrimală şi salivară.
VIII. Nervul acusticovestibular (senzitiv) de la urechea internă la
trunchiul cerebral (bulb), fiind răspunzător de auz şi poziţia capului.
IX. Nervul glosofaringian (mixt) are o ramură senzitivă de la
urechea medie, faringe, limbă şi zonele reflexogene cardiovasculare la
trunchi, o ramură motorie de la trunchi la muşchii faringelui şi laringelui
şi una vegetativă care inervează glanda salivară parotididică.
X. Nervul vag - pneumogastric (mixt) cuprinde fibre senzitive de la
urechea externă, mucoasa şi muşchii laringelui şi faringelui la bulb, şi
fibre motori, de la bulb la muşchii netezi ai viscerelor toracice,
abdominale şi glandele acestora. Răspunde de sensibilitatea gustativă,
viscericeptivă, de secreţia glandulară şi de mişcăriile laringelui şi ale
musculaturii netede din viscere.
XI. Nervul accesor (motor) de la bulb şi măduva cervicală spre
muşchii laringelui, sternocleidomastoidian şi trapezi, răspunzând de
mişcăriile laringelui, capului şi umerilor.
XII. Nervul hipoglos (motor) de la bulb la musculatura limbii,
determinând mişcările acesteia.

Sistemul nervos vegetativ

Intervine în reglarea activitaţii organelor interne, fiind parte a


sistemului nervos. Este format din centrii nervoşi localizaţi în unele
regiuni ale encefalului şi în măduva spinării, cele două lanţuri de
ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, precum şi nervi
ale căror fibre îşi au originea în aceşti centri.
Cele două sisteme nervoase, vegetativ şi somatic, nu sunt separate,
ci trebuie înţelese ca un tot unitar. De fapt, creierul prin intermediul
scoarţei cerebrale conduce şi activitatea sistemului vegetativ. În condiţii
normale, activitatea organelor interne se desfăşoară fară ca noi să o
conştientizăm. Nu simţim mişcările stomacului, intestinului sau ale
plămânilor, nu ştim când se dilată sau se contractă vasele de sânge. În
concluzie creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile
din organism şi realizează unitate între diversele părţi ale organismului,
cât şi unitatea acestuia cu mediul exterior.
Caracteristici: - funcţionează autonom, inconştient şi involuntar
- inervează întregul organism
- are receptori la nivelul organelor interne
- are un efect de durată.
Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex, care este alcătuit dintr-o cale
aferentă (neuron senzitiv), un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o
cale eferentă (2 neuroni motori). Este alcătuit din sistemul nervos
parasimpatic, care utilizează ca şi transmiţător acetilcolina, şi sistemul
nervos simpatic, care utilizează noradrenalina (norepinefrina).
Parasimpaticul determină contracţia pupilelor, accelerarea
mişcărilor tubului digestiv, vasodilataţie periferică. Simpaticul acţionează
în special în situaţii de pericol, neobişnuite pentru organism. Determină
dilatarea pupilelor, accelerarea bătăilor inimii, inhibă motilitatea tubului
digestiv, vasoconstricţie periferică.

Aparat circulator
Realizează aportul de oxigen şi substanţe nutritive către celule prin
intermediul sângelui şi totodată relizează transportul produşilor de
degradare matabolică în vederea eliminării acestora din organism.
Componentele sistemului sunt:
A. Inima este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi
plămâni. Este alcatuită din 4 cavitaţi: 2 atrii şi 2 ventriculi. Principalul său
rol este acela de pompă, asigurând circulaţia sângelui în întreg
organismul.
Structura inimii: La
exterior inma este învelită
în pericard (două foiţe
între care se găseşte o
cantitate minimă de lichid
ce asigură lubrefierea
pentru o mai bună
alunecare în timpul cotracţiei). Medial se găseşte miocardul (ţesutul
muscular cardiac), care asigură contracţiile ritmice specifice inimii. Este
mai bine reprezentat la nivelul ventriculului stâng. Principalele
caracteristici ale miocardului sunt: excitabilitatea, automatismul,
conductibilitatea şi contractilitatea. În miocard pe lângă fibrele musculare
specifice, apare şi un ţesut special numit excito-conductor, care generează
impulsurile electrice necesare contracţiei musculare. Astfel, sunt generate
contracţii ritmice de circa 70de ori/minut, în funcţie de starea
organismului (somn 50-55/min, în emoţii puternice sau efort susţinut 140-
180/min). La interior, căptuşind cavitaţile cardiace, se găseşte
endocardul, care se continuă cu cel al vaselor de sânge.

Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept
interatrial, necomunicând între ele, şi de ventriculi prin valve (tricuspida
în dreapta, bicuspida sau mitrala în stanga). În atriul drept se deschid cele
două vene cave: superioară (aduce sângele din regiunea capului şi
gâtului, din ½ superioară a trunchiului şi membrele superioară) şi
inferioară (din ½ inferioară a trunchiului şi membrele inferioare). De aici
sângele trece în ventriculul drept, de unde va fi pompat spre plămâni prin
artera pulmonara. De la plămâni sângele oxigenat pleacă prin 4 vene
pulmonare spre cord unde se varsă în atriul stâng. Trece apoi în
ventriculul stâng şi de aici este pompat în artera aortă spre toate ţesuturile
organismului. La emergenţa aortei cu cordul se găseşte originea arterelor
coronare, vase care asigură vascularizaţia cordului.

Procesele care au loc între două contracţii ale miocardului


alcătuiesc revoluţia cardiacă. Vorbim de sistolă (contracţia atrilor şi a
ventriculilor) şi de diastolă (relaxarea lor). Sistola atrială asigură
umplarea cu sânge a ventricului de aceiaşi parte. Urmează sistola
ventriculară care pompează sângele în aortă, respectiv în artera
pulmonară. Sistemul valvular care separă atriile de ventriculi asigură
trecerea sângelui într-un singur sens, împiedicând regurgitarea.
Contracţiile ventriculului stâng se transmit şi aortei, rezultând o undă de
contracţie numită puls (cu o valoare normală de 80/min), care împinge
coloana de sânge.
4. Sistemul arterial
Arterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre
ţesuturi, transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară, care
transportă sânge cu CO2 spre plămâni). Pornind de la inimă spre periferie,
arterele se ramifică, dând naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai
înguste. Astfel există: artere de calibru mare - aorte
artere de calibru mediu
artere de calibru mic - arteriole.
Pereţii arterelor sunt formaţi din 3 tunici: adventiţie (la exterior) – ţesut
conjuntiv format din fibre colagene şi elastice
media (la mijloc) – ţesut format
din lame elastice concentrice, alterând cu fibre musculare (rare la vasele
mari şi mai frecvente la vasele maijlocii şi mici), precum şi din fibre
colagene.
intima (la interior) continuă
endocardul ventricular.
Proprietăţile arterelor:
1. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse, când
presiunea sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea
scade.
2. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a
arteriolelor, de a-şi modifica activ calibru prin contracţia sau relaxarea
fibrelor musculare din pereţii lor.
Volumul de sânge existent la un moment dat într-o arteră apasă pe
pereţii acesteia cu o anumită presiune măsurabilă - tensiune arterială.
Vorbim de o tensiune arterială sistolică (TAS): 110-140 mmHg (care se
datorează expulzării sângelui din ventricul în urma sistolei) şi o tensiune
arterială diastolică (TAD): 70-90 mmHg (corespunde diastolei, relaxării
miocardice).

Capilarele sunt vase de dimensiuni mici, la nivelul cărora se realizează


schimbul de substanţe cu ţesuturile, datorită structurii permeabile a
pereţilor vasculari.. Ele sunt vase de tranziţie făcând trecerea de la
arteriole la venule , permiţând realizarea circuitului sanguin în organism.
Proprietăţile capilarelor:
1. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de
apă şi substanţe nutritive dizolvate în apă prin endoteliul lor. Pereţii
capilarelor pot fii străbătuţi de toate componentele plasmei cu excepţia
proteinelor. La acest nivel fluxul sanguin este continu, cea ce permite
schimbul.
C. Sistemul venos
Venele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă.
Ele cresc în dimensiune pe măsură ce se apropie de cord, astfel:
 vene de calibru mic- venule (care iau naştere prin unirea mai
multor capilare)
 vene de calibru mediu
 vene de calibru mare- cave.
Structura anatomică a venelor este asemănătoare cu cea a arterelor, cu
deosebirea că: inelele elastice şi musculare nu sunt foarte bine
reprezentate (circulaţia sângelui fiind asigurată de contracţia musculară
adiacentă), iar intima venelor prezintă din loc în loc valvule sub formă de
„cuib de rândunică”, ce fragmentează coloana de sânge şi face posibilă
întoarcerea venoasă, care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale.
La nivelul inimii se deschid două mari vene: vena cavă superioară
(colectează sângele din ½ superioară a corpului) şi vena cavă inferioară
(colectează din ½ inferioară).
Proprietăţile venelor:
1. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibru sub
acţiunea presiunii sângelui.
2. Contractilitatea este proprietatea de a-şi varia în mod activ calibrul prin
contracţia sau relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor.
Factorii care determină întoarcerea venoasă:
 activitatea de pompă a inimii, prin crearea şi menţinerea unei
diferenţe de presiune între venele cave şi atriul drept.
 păstrarea forţei de împingere imprimată iniţial de inimă
 presa abdominală, creată de coborârea diafragmei în timpul
inspirului
 pompa musculară, determinată de contracţia musculaturii
 masajul pulsatil efectuat de arterele pe care le însoţesc.
! Dacă arterele sunt dispuse în profunzime, însoţind oasele scheletului şi
fiind protejate de masele musculare, venele sunt dispuse atât la nivel
profund cât şi superficial, putându-se distinge prin piele

D. Sistemul limfatic:
Limfa este o plasmă deproteinizată care circulă prin vasele limfatice.
Circulaţia limfatică diferă de cea sanguină prin:
 este adaptată la funcţia de drenaj al ţesuturilor, capilarele
limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de
sac”) şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine.
 pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri ca cei ai vaselor
sanguine.
Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform şi sunt prevăzute în
interior cu valvule semilunare, care înlesnesc circulaţia limfei într-un
singur sens.
Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare, situate pe traiectul vaselor
limfatice, mai ales la locul unor confluenţe. Au rol în producerea
limfocitelor şi monocitelor, în formarea şi depozitarea anticorpilor,
împiedicând astfel pătrunderea în organism a diferiţilor germeni patogeni.
În organismul uman ganglionii au o dispunere specifică: submaxilar,
subaxial, inghinal, abdominal.
Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa. Există 5
trunchiuri, denumite după zona din care colectează limfa:
1. trunchiul jugular - cap, gât
2. trunchiul subclavicular - membru superior, peretele anterior al
toracelui şi glanda mamară
3. trunchiul bronho – mediastinal - pereţii şi viscerele toracice
4. trunchiul lombar - membre inferioare, viscere din pelvis
5. trunchiul intestinal - de ganglionii mezenterici şi colici (situaţi pe
intestin)
Canalul limfatic toracic şi vena limfatică dreaptă – colectează limfa din
toate trunchiurile limfatice. Canalul toracic este cel mai mare colector
limfatic. Începe printr-o dilatare numită cisterna chili, situată la nivelul
vertebrei L2, urcă până la nivelul vertebrei T4, anterior coloanei
vertebrale, iar la acest nivel face un unghi spre stânga şi în faţă şi se varsă
în vena jugulară stângă. Vena limfatică dreaptă colectează trunchiurile din
parte dreaptă superioară şi se deschide în vena jugulară internă dreaptă.

Circulaţia limfei se face dinspre capilare spre marile ducte


limfatice, care deversează limfa în venele de la baza gâtului. De fapt prin
limfă, apa de la nivel tisular se întoarce la inimă. Viteza de circulaţie a
limfei este foarte mică (2mm/sec). Sensul de înaintare este asigurat de
valvulele semilunare ale vaselor limfatice care nu permit întoarcerea
limfei. Forţele motrice ale limfei sunt:

-extrinseci (includ presiunile tisulare şi factorii ce


favorizează circulaţia de întoarcere)

-instrinseci (reprezentate de contracţiile ritmice ale


vaselor limfatice mari)

Conţinutul limfei: - la nivel de capilare are compoziţie


asemanătoare cu a lichidul extracelular şi cu a plasmei. După trecerea prin
ganglionii limfatici se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine
(anticorpi), cu lipide (cea de la nivelul intestinului), cu enzime (de la nivel
hepatic) sau cu hormoni (de la nivelul glandelor endocrine).
Rolul sistemului limfatic:

1. cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul


venos;

2. drenarea continuă a proteinelor tisulare extravazate prin capilare


(în special le nivel hepatic şi intestinal);

3. transportul lipidelor absorbite în intestinul subţire (fiind


insolubile nu penetrează peretele capilar);

4. în sistemul de apărare antiinfecţios prin efectul de barieră al


ganglionilor:

5. crearea de depozite de anticorpi.


APARATUL RESPIRATOR
Cuprinde plămânii şi căile respiratorii extra şi intrapulmonare.

A. Căile respiratorii extrapulmonare:

1. Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii fiind


situat deasupra cavităţii bucale. Comunică cu exteriorul prin nări şi la
contactul cu faringele prin coane. Este format din două fose nazale
despărţite de septul nazal. La acest nivel se realizează purificarea şi
umectarea aerului, precum şi senzaţia olfactivă.

2. Faringele este un conduct muscular care continuă cavitatea


nazală. Este format din rinofaringe întins între cavitatea nazală şi cea
bucală, de bucofaringe porţiunea comună a aparatului respirator şi
digestiv (separarea celor două căi se face cu ajutorul unui „căpăcel”
cartilaginos numit epiglotă) şi laringofaringele, porţiunea terminală.

3. Laringele este un conduct musculo-cartilaginos de formă


piramidală cu baza în contact cu laringofaringele iar cu vârful întreptat
spre trahee. Este format din cartilaje legate prin ligamente şi muşchi
striaţi, fiind căptuşit de o tunică mucoasă. Îndeplineşte o dublă funcţie: de
conduct aerovector şi de organ al fonaţiei.

4. Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos, alcătuit din 15-


20 de inele catilaginoase incomplete posterior, la contactul cu esofagul.
Prin ramificare, la nivelu vertebrei T4, dă naştere la 2 bronhii principale,
la nivelul cărora inelele cartilaginoase devin complete. Dacă bronhia
stângă are un traiect aproape orizontal, un calibru de 1 cm şi este
înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă este aproape verticală, cu un
calibru de 1,5 cm, mai scurtă si este înconjurată de crosa venei azigos.
B. Căile respiratori intrapulmonare

Ramificarea intrapulmonară, de la nivelul hilului pulmonar, a celor


două bronhii primare (dreaptă şi stângă) dă naştere arborelui bronşic.
Bronhiile primare se divid în bronhii secundare, terţiare, bronhiole,
bronhiole respiratorii, duct alveolar, sac alveolar şi alveolă pulmonară (la
acest nivel au loc schimburile gazoase).

C. Plămânii sunt principalele organe respiratorii, la nivelul lor


realizându-se schimburile gazoase. Sunt situaţi în cavitatea toracică, cel
stâng venind în strâns contact cu inima. Este învelit la exterior de foiţa
viscerală a pleurei, în timp ce foiţa parietală căptuşeşte cavitatea toracică.
Între cele două foiţe există o peliculă fină de lichid pleural, care reduce
frecarea din timpul mişcărilor respiratorii. Pleura se răsfrânge şi la nivelul
scizurilor, şanturi pulmonare cu rol în delimitarea unităţilor morfologice-
LOBII PULMONARI (3 în dreapta şi 2 în stânga), deserviţi de câte o
bronhie secundară. Lobii se împart în SEGMENTE, iar acestea în
LOBULI. Lobuli sunt formaţi din ACINI PULMONARI, unităţile
funcţionale ale plămânilor. Ei permit schimbul de gaze, datorită prezenţei
ALVEOLELOR PULMONARE, structuri adaptaze funcţiei de schimb.
Alveolele vin în contact strâns cu sângele capilar, fiind despărţite de
membrana alveolocapilară, o strucură simplă şi extrem de permeabilă.
Vascularizaţia plămânului: este de 2 feluri:

 Funcţională reprezentată de mica circulaţie, la nuvelul căreia

se desfăşoară „respiraţia” şi

 Nutritivă reprezentată de arterele şi venele bronşice (fac

parte din marea circulaţie)


! Mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale ale celor 2
plămâni. Anterior se întinde până la stern, posterior până la coloană
vertebrală, inferior la diafragmă, iar superior până la baza gâtului.

Mecanica respiratorie este constituită de 2 procese: INSPIRAŢIA,


proces activ, care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept
rezultat mărirea diametrelor cutiei toracice, permiţând intrarea aerului., şi
EXPIRAŢIA, proces pasiv prin care toracele revine la dimensiunile de
repaus prin relaxarea musculaturii, iar aerul este expulzat. Frecvenţa
respiratorie în condiţii de repaus estede 16/min la bărbat şi 18/min la
femei.
Aparatul digestiv
Este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale
digestia şi absorbţia principiilor alimentare, şi totodată eliminarea
rezidurilor neasimilate ale alimentelor ingerate. Este reprezentat de tubul
digestiv, căruia i se alătură glandele anexe.

A. Tubul digestiv are o structură unitară fiind alcătuit din 4 tunici:


mucoasa, submucoasa, musculara, iar la exterior adventiţia sau peritoneu.

1. Cavitatea bucală este segmentul iniţial al tubului digestiv. Este


despărţită de fosele nazale prin bolta palatină, anterior comunică prin
orificiul bucal cu exteriorul, iar posterior cu faringele. Adăposteşte
organe specializate, cum ar fi: dinţii şi limba. Dacă dinţii sunt organe
dure, adaptate funcţiei de rupere, frământare şi mestecare a alimentelor,
limba intervine pe lângă funcţia digestivă (masticaţie, formarea şi
înghiţirea bolului alimentar), în vorbire, în senzaţia gustativă prin prezenţa
la nivel lingual a papilelor gustative (organe specializate în recepţia
gustatvă).

2. Faringele este un conduct muscular prin care bolul alimentar


(alimentele fragmentate şi amestecate cu salivă) este condus înspre
esofag. Musculatura faringelui cu dispoziţia sa circulatorie şi
longitudinală are un rol important în deglutiţie.

3. Esofagul este un conduct de 25-30 cm lungime, care leagă


faringele de stomac.

4. Stomacul situat în abdomen, în loja gastrică este segmentul cel


mai dilatat al tubului digestiv, având forma literei J sau în „cârlig de
undiţă”. Prezintă 2 feţe: anterioară şi posterioră, 2 margini sau curburi
(curbura mare şi mică) şi 2 orificii: cardia, prin care comunică cu
esofagul şi pilor, care asigură contactul cu duodenul. Astfel stomacul este
constituit din 3 regiuni: 1. o porţiune vertical, care nu se umple cu
alimente, numită fornix sau fundul stomacului, 2. corpul stomacului,
porţiunea digestivă a stomacului şi 3. o porţiune orizontală formată din
antrul şi canalul piloric. Mucoasa gastrică prezintă numeroase cute, care
măresc suprafaţa de contact cu bolul alimentar, precum şi orificile de
deschidere a numeroase glande gastrice. Glandele de la nivelul cardiei şi
pilorului sunt secretoare de mucus, iar cele de la nivelul fundului şi
corpului secretă HCl. Inervaţia stomacului este realizată prin fibre
parasimpatice ale nervului vag şi prin fibre simpatice ale plexului celiac.

5. Intestinul
subţire este segmentul cel
mai lung al tubului
digestiv (peste 4 m), care
se întinde de la nivelul
pilorului până la valva ileo
-cecală, prin care
comunică cu intestinul
gros. Are 3 segmente
constitutive: 1.duodenul,
porţiunea fixă, iniţială a
intestinului, sub formă de
potcoavă, care iniţiază
digestia intesinală prin
secreţia sucului intestinal
bogat în enzime
proteolitice (descompun
proteinele) şi lipolitice
(descompun lipidele).

2. jejunul şi ileonul, porţiunile mobile ale intestinului, care


comunică cu intestinul gros, favorizând prin structura lor absorbţia
intestinală.

! La nivel intestinal, datorită musculaturii din pereţi, alimentele


sunt deplasate prin mişcări peristaltice, astfel asigurându-se un bun
contact cu enzimele sucului intestinal şi cu dispozitivele de absorbţie, dar
şi o evacuare corespunzătoare a rezidurilor.

6. Intestinul gros este segmetul distal al tubului digestiv, de 1,7 m


lungime, care se împarte în 3 porţiuni: 1. cecul, segmentul situat sub
valvula ileo-cecală şi terminat într-un fund de sac, numit apendice
vermiform; 2. colonul , care formează un cadru abdominal constituit de
segmentele ascendent, transvers, descendent şi sigmoid; şi 3. rectul,
ultima parte a intestinului care se termină prin canalul anal ce comunică
cu exteriorul prin anus. Inervaţia intestinului gros provine din plexurile
mezenterice (superior şi inferior), iar a sfincterului anal din nervii
ruşinoşi.

B. Glandele anexe

1. Glandele salivare (parotida, submaxilara şi sublinguala) sunt


situate în vecinătatea cavităţii bucale, cu care comunică prin canale
excretoare. Sunt glande de tip tubulo-acinos, iar consistenţa salivei pe care
o produc diferă. Astfel parotida scretă o salivă mai apoasă dar mai bogată
enzimatic şi mineral, sublingula secretă o salivă mai vâscoasă, bogată în
mucus, iar submaxilara o salivă mixtă.

2. Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (1500g),
situată subdiafragmatic, în loja hepatică (partea dreaptă a abdomenului).
El intervine în numeroase procese metabolice, secretă un lichid cu rol
esenţial în digestie numit bilă, intervenind în condiţii necesare chiar şi în
hematopoeză (formarea celulelor sanguine). Este învelit la exterior de o
capsulă fibroasă numită capsula Glisson, cu rol de fixare şi protecţie şi are
o structură segmentară dată de ditribuţia intrahepatică a venei porte,
arterei hepatice şi căilor biliare. Unitatea structurală a ficatului este
reprezentată de lobulul hepatic, formaţiune piramidală, alcătuită din
celule hepatice (hepatocite) aranjate în cordoane cu dispoziţie radiară spre
o venă centrolobulară, şi din vase capilare şi canaliculi biliari ce ocupă
spaţiile dintre celule. Canaliculii biliari se varsă în canale biliare
interlobulare, care se colectează în final în 2 canale hepatice (drept şi
stâng). Acestea se continuă cu căile extrahepatice, reprezentate de canalul
hepatic comun şi apoi canalul coledoc, care se deschide la nivelul
duodenului printr-un orificiu prevăzut cu sfincterul Oddi. În perioadele
interdigestive bila este colectată în vezica biliară, de unde în momentul
digestiei este eliminată prin canalul cistic în canalul coledoc.

3. Pancreasul este o glandă mixtă situată retroperitoneal, înapoia


stomacului. Este format din cap, situat în potcoava duodenală, corp şi
coadă. Pancreasul exocrin are structură tubulo-acinoasă asemănătoare
glandelor salivare şi secretă sucul pancretic cu rol în digestie. Produsul de
secreţie este colectat în 2 canale: unul principal ( Wirsung), care se
deschide în duoden împreună cu coledocul şi un canal accesoriu
(Santorini), care se deschide în canalul Wirsung. Inervaţia pancresului
provine din plexul celiac.
Aparatul excretor
Cuprinde totalitatea elementelor destinate eliminării substanţelor de
catabolism. Dacă prin plămâni se elimină CO2 şi alte substanşe volatile,
substanţele nevolatile, inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreună
cu o cantitate variată de apă, în cea mai mare parte prin rinichi şi,
accesoriu prin sudoare şi materii fecale. Aparatul excretor este
reprezentat: de rinichi şi căile urinare.

A. Rinichii sunt organe perechi, situate retroperironeal, de o parte


şi de alta a coloanei vertebrale lombare. El are o formă caracteristă, de
boabă de fasole, prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară) şi 2 margini
(laterală-convexă şi medială- concavă). Pe marginea medială există hilul
renal prin care pătrund în rinichi artera şi vena renală, ureterul şi nervii.
Structura internă prezintă rinichiul împărţit în 2 zone: zona corticală - la
periferie şi zona medulară situată central. Unitatea morfo-funcţională
renală este reprezentată de NEFRON, structură ce îndeplineşte toate
procesele complexe care au drept rezultat formarea urinii. Există in jur de
2 milioane de nefroni/rinichi.
Alcătuirea unui nefron:

 Corpusculul renal Malpighi: este extremitatea proximală,


închisă şi dilatată a nefronului. Este reprezentat de capsula Bowman, care
are forma unei cupe cu pereţi dubli, mărginind o cavitate ce se continuă cu
lumenul tubului urinifer. În adâncitura capsulei se află un ghem de 4 - 12
bucle capilare (glomerul), care rezultă prin unirea arteriolei aferente şi
care se reunesc la ieşire în arteriola eferentă.

 Tubul urinifer este constituit dintr-un segment proximal, un


segment intermediar (ansa Henle) şi un segment distal. Mai mulţi tubi
distali se unesc şi formează tubul colector, care conduce urina spre
căile de excreţie.

Vascularizaţia renală este extrem de bogată, rinichii primind 20-


25% din debitul cardiac de repaus. Artera renală (ramură a aortei
abdominale) pătrunde prin hilul renal se împarte în ramuri interlobare,
care dau naştere arterelor arcuate, din care apoi iau naştere arteriolele
aferente, ce formează prin capilarizare glomerulul renal. Capilarele
glomerului se regrupează în arterila eferentă care conduce sângele înspre
venele arcuate şi de aici în vena renală, care se va vărsa în vena cavă
inferior.

A. Căile urinare sunt organe musculare adaptate funcţiei de


conducere şi depozitare a urinii. Sunt clasificate în căi intrarenale,
reprezentate de calicele mici şi mari, care preiau urina tubului colector, şi
de bazinet sau pelvisul renal (locul de deschiudere a celor 3 calice mari).
La nivelul hilului renal iau naştere căile extrarenale: astfel, ureterul preia
urina pentru a o conduce spre vezica urinar. Aici datorită structurii
peretelui vezical, care are proprietatea de distensie, vezica acumulează
urina până la o nouă micţiune (procesul de urinare propriu-zis). Cănd
apare senzaţia de urinare (la o acumulare de circa 200-300ml de urină în
vezică) şi există condiţii adecvate, vezica eliberează cantitatea de urină
acumulată, urină care parcurge uretra (caracteristică fiecărui sex) şi este
ulterior eliminată la exterior.
! Formarea urinii presupune alternanţa a 3 procese: ultrafiltrarea
glomerulară, reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. În urma acestor
procese ia naştere un lichid de culoare alb-gălbui, cu ph de 4-6, care
conţine: apă, ioni de Na, K şi Cl, uree, creatină, acid uric şi o mică
cantitate de glucoză. Prezenţa proteinelor de orice tip, induce o stare
patologică.

Sistemul endocrin
Este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex coordonat de
sistemul nervos, care controlează şi reglează activitatea tutror organelor.
Este contituit din glande care nu au canal de excreţie, iar produşii lor de
secreţie – HORMONII - sunt eliminaţi direct în sânge, transportaţi la
nivelul structurilor celulare, unde reglează intesitatea şi viteza unor procese
specifice.
I. Hipofiza este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului
sfenoid, fiind legată prin tija pituitară de hipotalamus. Este împărtită in 3
lobi cu structuri embriologice diferite: lobul anterior şi lobul intermediar,
care formează adenohipofiza, şi lobul posterior, care formează
neurohipofiza.
Lobul anterior secretă hormonii:
 Somatotropi (STH- hormonul de creştere) care intervin în
procesul de creştere, fiind un hormon anabolizant (stimulează sinteza
proteinelor, lipidelor şi glicidelor). Dereglările secreţiei hormonale dau
naştere diferitelor boli: nanismul hipofizar, caracterizat prin deficit de statură
şi se datorează unei hiposecreţii de STH (secreţie scăzută) în copilărie,
gigantismul (înălţime peste 2m), datorat unei hipersecreţii de STH (secreţie
crescută) şi acromegalia, o hipersecreţie instalată la adulţi şi caracterizată
prin creşterea extremităţilor (nas, urechi, mâni).
 Tirotropi (TSH) care controlează secreţia tiroidei
 Gonadotropinele (LH-hormonul luteinizant şi FSH-
hormonul foliculostimulator) cu rol asupra gonadelor (organelor sexuale).
 Corticotropina(ACTH) care stimulează secreţia
corticosupralenarei şi creşterea.
 Prolactina a cărei secreţie la femeie stimulează dezvoltarea
glandelor mamare şi menţinerea secreţiei lactate. Dereglările secreţiei sunt
reprezentate de hiperprolactinemie care determină la femeie infertilitate şi
amenoree (lipsa ciclului menstrual), iar la bărbaţi impotenţă şi absenţa
libidoului, precum şi galactoree la ambele sexe.
Lobul intermediar reprezintă doar 2% din masa glandei şi secretă homonul
melanocitostimulator (MSH), răspunzător de pigmentarea pielii, a
pupilei.
Lobul posterior (neurohipofiza) este o structură adaptată depozitării şi
eliberării hormonilor secretaţi de hipotalamus- hormonul antidiuretic
(ADH) cu rol în reglarea metabolismului apei şi ocitocina cu rol în
declanşarea contracţiilor uterine în timpul travaliului şi în crestera secretiei
laptelui.
II. Tiroida este situată în partea anterioară a gâtului fiind formată din doi
lobi uniţi printr-un istm. Este singura glandă endocrină care îşi
depozitează produsul de secreţie în interior într-un material vâscos
numit coloid. Hormonii secretaţi sunt tiroxina şi triiodotironina,
hormoni care intensifică metabolismele energetic glucidic şi protidic
stimulând creşterea şi dezvoltarea organismului. Tulburările secreţiei
de hormoni tiroidieni sunt de două feluri: hipotiroidism (insuficienţă
tiroidiană) care se poate instala în copilărie producând cretinismul (un
deficit de creştere cu lipsa proporţionalităţilor dintre segmentele
corpului, însoţit de un retard mintal extrem), sau la vârsta adultă
producând mixedemul (edeme, uscarea pielii, pierderea părului, luare
în greutate şi guşă).
hipertiroidism – (hiperfuncţie tiroidiană) care provoacă boala
Basedow-Graves (tireotoxicoza) caracterizat prin nervozitate, insomnie
pierdere în greutate şi guşă.

III. Paratiroidele sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni şi


sunt esenţiale pentru viaţă datorită secreţiei de parathormon (PTH). El
intervine în metabolismul calciului şi al fosfaţilor. Împreună cu celulele C
din tiroidă, paratiroidele secretă calcitonina un antagonist al
parathormonului.
IV. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care
secretă insulina hormon ce intervine în metabolismul intermediar mai ales
în metabolismul glucidic. În hiposecreţia de insulină se instalează diabetul
zaharat, caracterizat printr-o glicemie de peste 180 mg%, poliurie
(eliminarea unei cantităţi mari de apă), polidipsie (sete exagerată), polifagie
(foame exagerată). În hipersecreţie de insulină se instalează o hipoglicemie
caracterizată prin tremurături nervozitate care poate evolua spre o comă
hipoglicemică.
Glucagonul şi somatostatina sunt antagonisti ai insulinei.
V.Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor
păstând configuraţi internă a acestora (corticală la periferie şi medulară
central).
1. Corticosuprarenala secretă hormonii glucocorticoizi (cortisolul,
corticosteron), hormonii mineralcorticoizi (aldosteron) cu rol în
menţinerea echilibrului hidric şi hormonii sexosteroizi (androgenii).
Tulburările de secreţie produc boala Addison (insuficienţa
corticosuprarenală) caracterizată prin scăderea marcată a lichidelor
organismului, prin hipoglicemie, hiperpigmentare şi slăbiciune extremă.
boala Cushing caracterizată
prin modificarea aspectului corpului (torace „de bizon”, faţă de „lună plină”)
hiperaldosteronism primar,
caracterizat prin hipertesiune arterială, creşterea volumului lichidelor şi
paralizie musculară.
2. Medulosuprarenala secretă catecolaminele (adrenalina şi
noradrenalina)
VI.Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului
şi secretă melatonina.
VII.Gonadele
1. Ovarele sunt organe perechi situate în pelvis cu rol în formarea gametului
feminin necesar reproducerii (ovulul), dar şi în secreţia unor hormoni, cum
ar fi: estrogenii şi progesteronul, cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale
primare şi secundare, dar şi în modificarile necesare menţinerii unei sarcini.

2. Testiculele sunt situate în sacul scrotal şi sunt organe cu rol în formarea


gametului masculin (spermatozoidul), dar şi în secreţia hormonilor
androgeni (testosteronul) cu rol în dezvoltarea şi pregătirea organismului
pentru reproducere.
VIII. Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat
înapoia sternului. Are o dezvoltare maximă în copilărie, după care
involuează. Intervine în apărarea imunitară prin maturare limfocitelor T.
Aparatul genital
Aparatul genital masculin: este format din gonadele masculine (testicule),
căile spermatice de excreţie (intra şi extratesticulare), glandele anexe
(veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretale) şi organul copulator
(penis).
 Testiculul este un organ pereche suspendat în sacul scrotal, îndeplinind o
dublă funcţie: reproductivă, prin producerea gameţilor masculini şi
endocrină prin secreţia hormonilor sexuali masculini
(testosteron). Testiculul este învelit la exterior de o capsulă fibroconjuctivă,
care delimitează cei 1-4 tubi seminiferi încolăciţi, la nivelul cărora are loc
procesul de spermatogeneză (formarea spermatozoizilor). Tubii se unesc
într-un tub drept, care la nivelul mediastinului formeză reţeaua tesiculară a
lui Haller.
 Epididimul este un organ alăturat testiculului, reprezentând partea
iniţială a căilor spermatice extratesticulare. Prezintă un cap, corp şi coadă.
Capul este alcătuit din 10-15 canale înghesuite în mase mici (canalele
eferente), care se unesc şi se continuă într-un canal încolăcit (canalul
epididimar), care formează corpul şi coada epididimului.
 Ductul deferent este un conduct musculo-membranos care continuă
canalul epididimar. Se găseşte în cordonul spermatic, alături de artere, vene,
nervi şi limfaticele testiculare, dar şi de muşchiul cremasterian.
 Glandele anexe:
Veziculele seminale sunt reprezentate de două tuburi lungi, cu calibru
inegal, cu diverticuli şi un traiect sinous. Produc lichidul seminal cu rol
nutritiv, care împreună cu gameţii (spermatozoizii testiculari) formează
sperma.
Prostata este o glandă tubuloalveolară ramificată, la nivelul căreia se
unesc cele două canale: ejaculator şi uretra. Din punct de vedere sexual
prostata are rol în depozitarea şi maturarea spermei.
Aparatul genital feminin: se compune din:
- organele genitale interne (ovare, trompe uterine, uterul, vaginul).
- organele genitale externe (vulva, cu labiile mici şi mari, şi clitorisul)
 Ovarele sunt organe perechi de formă ovalară turtită. Suprafaţa fiecărui
ovar este acoperită de un epiteliu cubic, care se aplatizează cu vărsta, sub
care se găseşte tunica albugineea, o structură fibroasă, avasculară. Ţesutul
ovarian este împărţit în: corticală, la periferie cu numeroşi foliculi ovarieni
(structuri care prin diferenţiere dau naştere ovulului- gametul feminin),
medulara, situată central, cu numeroase vase de sânge şi nervi, şi hilul
ovarian prin care intră şi ies vasele de sânge şi limfatice, precum şi nervii.
Corpul galben este o structură celulară, care rezultă din foliculii ovarieni, în
urma expulzării ovulului în trompe, şi care are important rol hormonal, prin
secreţia progesteronului în caz de sarcină. Dacă ovulul nu este fecundat,
corpul galben involuează, transformându-se într-o structură fibroasă,
cicatriceală, numită corpul alb.
 Trompele uterine sunt organe tubulare, perechi care se întind de la uter
la cele 2 ovare, având rol în captarea ovulului expulzat, în fecundarea
acestuia şi în conducerea lui spre uter.
 Uterul este un organ musculo-cavitar în formă de pară, reprezentînd
organul gestaţiei. Din punct de vedere anatomic prezintă: o porţiune
superioară dilatată- corpul sau fundul , o porţiune mijlocie strâmtă şi
îngustă- istmul uterin şi o porţiune inferioară, cilindrică- colul uterin. Uterul
prezintă 2 cavităţi: cavitatea uterin, unde are loc implantarea ovulului
fecundat, şi canalul cervical , cu 2 orificii, intern spre cavitatea uterină şi
extern spre vagin.

 Vaginul este un conduct musculo-membranos, care se inseră pe cervix


(colul uterin), comunicând la exterior cu orificiul valvular. Asemeni
uterului , suferă modificării ciclice induse hormonal.
 Placenta este un organ tranzitoriu care se dezvoltă în uter în timpul
sarcinii, cu rol de a asigura schimbul dintre mamă şi făt. Ea se dezvoltă atât
din ţesuturi materne, cât şi fetale, având rol şi în secreţia hormonală (HGC-
gonadotropina corionică umană, progesteron, etc.).
 Glandele mamare sunt alcătuite din 15-20 de lobi mamari, care
drenează într-un canal de excreţie, numit canal galactofor. Totalitatea
canalelor galactofore se deschid la nivelulul mamelonului, structură
pigmentară situată central glandei. Corpul glandei conţine pe lângă
structurile glandulare, ţesut conjuctiv lax, adipos, vase şi nervi. Şi glanda
mamară suferă modificări periodice în funcţie de fazele ciclului menstrual,
dar şi în sarcină, fiind atunci capabilă de secreţia lactată.