Capitolul

2.

Sunt în fața colegiului. Pășesc pe poartă și străbat drumul pietruit până la intrare.
Sunt îmbrăcată în hainele Sahrei, dar nu mă cred ea, așa cum mi-a reproșat Leon aseară.
Eu sunt eu! Eu sunt Lina!
Îmi iau o cafea de la automat și mă așez pe o bancă afară în timp ce o aștept pe singura colegă
de care mă simt mai apropiată.
- Hei! Aștepți de mult?
Chris se așază lângă mine și ne pupăm pe obraz.
- Abia am ajuns, zic eu.
- L-ai văzut? Doamne cât este de frumos...spune visătoare.
- Pe cine să văd?
- Băiatul de aur a facultății! Știu că nu prea umblă cu fetele din școală, ci cu manechine, cu
actrițe...Însă nu e nimic greșit dacă îmi doresc să îl cunosc mai bine.
Știu la cine se referă. La fiul unui deputat îmbogățit din imobiliare. Emanuel.
- Nu lua în seamă faptul că pare simpatic de la distanță. Se spune că nu te face să râzi, ci să
plângi, când ești lângă el. Persoanele ca el nu te salută până nu-ți văd arborele genealogic.
- Oh...Lina! Măcar lasă-mă să visez un pic...
În timp ce mă amuz cu ea pe bancă, îmi vibrează telefonul. Îl scot din buzunar doar puțin cât să văd
cine este. Îi spun lui Chris că ne vedem mai târziu și mă îndepărtez că să răspund.
Mă uit în jurul meu la toți cei cu smartphone-uri în mână.
Ies din curtea școlii și duc telefonul meu antic la ureche.
- Lina?
- Da, mamă?
- De ce răspunzi așa greu la telefon?
- Păi...acum am ieșit de la curs, o mint eu. Ce s-a întâmplat?
- Fratele tău vrea să se întoarcă înapoi în provincie. Nu-l pot convinge să rămână cu noi. Să nu
cumva să zăbovești astăzi.
- Bine. Sunt pe drum, vin. Pa.
Nici nu apuc bine să închid telefonul că oglinda retrovizoare a unei mașini mă agață și mă lovește
peste mână atunci când vreau să trec strada.
Telefonul mi-a zburat pe trotuar făcându-se bucăți.
Mă doare îngrozitor. Încerc să-mi masez mâna accidentată cu cealaltă ca să mai amorțesc din durere.
Șoferul iese îngrijorat din mașină și se apleacă spre mine.
- Ești teafără? Îmi cer scuze. Nu știu cum s-a întâmplat asta.
Se uită la telefonul meu dezmembrat cum îl adun de pe jos.
- S-a spart. Chiar îmi cer scuze.
- Nu are importanță, îi spun.
Îmi trage mâna și verifică dacă sunt grav rănită.
- Să mergem la doctor?
- Nu, mulțumesc. Nu-i nevoie.
- Atunci, urcă, să-ți cumpărăm un telefon.
- Ăăă....pe ăsta îl folosesc de nevoie, că al meu este la reparat. Mulțumesc. Mă îndepărtez de
el, dar mă prinde de braț.
- Atunci, să-ți dau bani pe el, îmi spune în momentul în care scoate portofelul din buzunar.
Văd roșu în ochi și nu-mi mai pot controla nervii.
- Cui îi dai tu bani și pentru ce? țip la el. Nu am nevoie de banii tăi!
- Dar trebuie să mă revanșez...
Spune el confuz de reacția mea.
- Dacă vrei să te revanșezi, nu mai conduce niciodată, îi arunc vorbele în față și plec.
Cine se crede să-mi dea mie bani?! Nu știu ce vede Chris la arogantul ăsta.
În timp ce aștept în stație, printre călători, Emanuel oprește mașina și se uită la mine de la
volan.
Mă răzgândesc spontan și fac semn unui taxi să oprească. Nu știu de ce fac asta. Dar nu vreau să-i
dau satisfacția de a mă vedea urcând într-un autobuz.
Urc în taxi și spun șoferului adresa unde să mă lase, apoi mă controlez în buzunare să văd dacă
îmi ajung banii. La naiba! Nu sunt suficienți.
- Puteți opri aici vă rog, spun taximetristului după ce am mers trei minute.
Îi pun în palmă câteva monezi și cobor.
O plimbare pe jos până acasă nu are ce rău să-mi facă.

Leon încă de la început nu a fost de acord să ne mutăm în Londra. S-a opus ferm până în ultima zi.
Însă mama a tot plâns și a insistat să nu ne lase singure, așa că într-un final a cedat printre multele
of-uri scoase. Știam că nu se va acomoda și într-o zi avea să se reîntoarcă de unde am plecat. Iar acea
zi avea să vină mai repede decât m-aș fi așteptat, după nici trei luni. Nu că m-aș întrista prea tare
dacă ar pleca și n-o să mai am cu cine mă certa.
Ajung într-un final acasă. Îmi agăț paltonul în cuierul de la intrare și intru în camera mea.
Mama mă aude și vine după mine.
Scot piesele telefonului. Le așez pe pat și încerc să le asamblez să văd dacă mai pot face ceva că să
funcționeze.
- A plecat? o întreb fără a mă opri din activitatea mea.
- Își strânge lucrurile. Lina, te rog vorbește cu el. Convinge-l tu să nu plece.
- E destul de matur să ia decizii și singur, nu crezi?
- Ce o să facem noi, singure în orașul ăsta mare?
- Ne descurcăm și fără el.
Mama se apleacă cu mâinile în șolduri să vadă ce fac, ofticată că nu sunt atentă la ce vorbește.
- S-a stricat telefonul? Cum ai reușit să faci asta?
- L-am scăpat din mână, îi spun fără a adăuga și cum s-a întâmplat de fapt.
- Asta mai lipsea acum... Lasă, nu te bosumfla. Vedem noi ce facem. Să terminăm de plătit
mașina de spălat, și poate luăm un telefon în rate.
- Nu-i nevoie. Mă descurc și fără, câteva săptămâni. Lasă-mă acum să învăț.
- Și Leon?întreabă ea dezamăgită că nu fac nimic să-l împiedic să plece.
- Urează-i din partea mea călătorie sprâncenată.
Cum îl pot eu convinge dacă este hotărât.
Mă schimb de hainele scumpe. Trag pe mine treningul meu vechi și scămoșat, apoi iau
teancul de cărți pe care le-am împrumutat de la bibliotecă zilele trecute și mă apuc să extrag din ele
subiectele de care am nevoie pentru școală. Scriu pe foi ce cred eu că îmi este de folos și mă afund în
lectură până aud interfonul. Apoi mama mă întrerupe revenind în camera mea.
- Lina, au sunat de la numărul 6. Te duci tu? Eu nu am cum pentru că astăzi merg în alt cartier.
Mă uit la ceasul din perete. Este trecut de ora 14.
Las totul baltă pe patul meu pentru când mă întorc.
Urc la apartamentul 6. Aici stă o doamnă, creator de modă, împreună cu fiica ei.
În timp ce eu șterg bibelourile scumpe, atentă să nu le sparg, ele stau pe canapeaua din living,
servesc ceaiul și răsfoiesc revistele Vogue.