Creaţia literară sadoveniană stă sub semnul direcţiei impuse de tradiţionalismul ideologic

promovat de revista „Viata românească”, însumand principiile poporaniste si sămănătoriste.

Într-o epocă în care culturii româneşti i se cerea sincronizarea cu valorile culturii europene
(Eugen Lovinescu), Mihail Sadoveanu se simte agresat de progresul civilizaţiei, de tehnilogizare
si urbanism, astfel încat opera sa devine o expresie a defensivei sufleteşti care încearca să
conserve „fondul” autohton despre care vorbea şi Titu Maiorescu. Refugiindu-se în istorie
(Creanga de aur), în natura (Valea Frumoasei) sau în universul patriarhal al satului (Baltagul),
M. Sadoveanu se ipostaziază în scriitorul care apară o moştenire spirituală ancestrală: tradiţii,
religie, ritualuri si superstiţii.

Una dintre creaţiile reprezentative din perspectiva cultivarii tradiţionalismului este romanul
Baltagul, publicat în 1930, inconsistent valoric prin caracterul de „nuvelă poliţienească” (G.
Călinescu); în schimb, adevarata calitate a scrierii se identifică în arta deosebită prin care
autorul reînvie legile nescrise ale lumii moldovenilor de la munte: „scrierea nu produce emoţii
estetice veritabile decât aceluia care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice” (G.
Călinescu).

Tema romanului inscrie creatia in aria larga a operelor de factura realista: este realizata o ampla
monografie (intr-un spatiu tipografic limitat) a satului moldovenesc la inceputul secolului al
XX-lea, personajele intruchipand existente obisnuite, surprinse in mediul tipic de viata:
tarani-pastori, carciumari, preoti, jandarmi s.a. Este respectat principiul verosimilitatii; mai mult,
cu exceptia denumirii fictive a satului Măgura-Tarcăului, abundenta toponimelor si hidronimelor
amplifica veridicitatea textului prin existenta lor in realitate (Cruci, Borca, Dorna, Piatra, Bistriţa
etc.). Potrivit principiilor realiste generale, naratorul devine o instanta demiurgica, omniscienta si
omniprezenta, autorul optand pentru naratiunea extradiegetica. Pe de alta parte, insa, in pofida
trasaturilor realiste, viziunea artistica asupra universului evocat este romantica: Vitoria Lipan,
personajul principal, se transforma intr-un simbol al unei lumi idealizate, utopic re-create, un
tărâm mitic in care fiinta taranului traieste in deplina comuniune cu natura, cu divinitatea, iesind
astfel de sub incidenta timpului real si integrandu-se intr-o durata mitica.

Conform regulilor genului romanesc, textul este strucurat in XVI capitole, precedate de motto-u
„Stăpane, stăpane/ Mai chiamă ş-un câne…” care situeaza creatia in evidenta descendenta
baladesc-mioritica. De altminteri, desi intinderea narativa este redusa, impresioneaza alternanta
planurilor narative, iar filiatia tematica in sensul dezvoltarii mitului mortii si al nasterii, dar si cel al
transhumantei ii confera statut de roman mitic. Totodata, datorita frescei rurale a societatii
surprinse in manifestarile caracteristice, scrierea dobandeste valentele de roman social. Din
persepctiva initierii in viata si obiceiuri a tanarului Gheorghita, creatia are caracter de
Bildungsroman. Fara indoiala, latura de roman politist nu lipseste, dar aceasta, analizata, este
menita a reduce valoarea intrinseca a scrierii.

Titlul romanului face referire la mitul labirintului, ceea ce se contureaza si la nivelul actiunii.
Baltagul (toporul cu 2 taisuri) este un obiect simbolic, ambivalent: arma a crimei si instrumentul
actului justitiar. Trebuie remarcat ca in roman acelasi baltag (al lui Lipan) indeplieste cele doua
functii. Criticul Marin Mincu asociaza baltagul cu labrys-ul, securea dubla cu care a fost doborat
minotaurul mitic. Chiar numele personajelor (Nechifor, Victoria, Gheorghita) ar avea semnificatii
simbolice desemnand victoria dreptatii.

In sensul unui anumit cod de lectura stau atat motto-ul cat si incipitul romanului. Ca atare,
expozitiunea propriu-zisa este precedata de o secventa constituita de o poveste, rostita de
Nechifor Lipan in momentele festive ale comunitatii, concretizata intr-o legenda sociogonica.
Acest prolog are rolul de a avertiza cititorul ca, de fapt, romanul este povestea alegorica a unui
“modus vivendi” al romanului care se distinge intre celelalte etnii prin placerea de a trai,
intruchipand astfel acel spirit dionisiac dacic, “caci Dumnezeu le-a randuit inima usoara”, “sa va
para toate bune”, “sa vie la voi cel cu cetera”, “si cel cu bautura”, “s-aveti muieri frumoase si
iubete”. De altminteri, cateva pagini mai tarziu, profilul psihologic al romanului este dezvoltat, cu
referire directa la muntenii moldoveni – “fapturi de mirare”, “rabdatori in suferinti ca si in ierni
cumplite”, “mai cu seama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta”. Acest tip uman,
dionisiac, pastrator inversunat al datinilor, este intrupat prin eroina romanului, Vitoria Lipan, care
“nu e o individualitate, ci un expert al speţei” (G. Călinescu).

Actiunea este simpla, subiectul avand un singur fir epic care urmareste drumul parcurs de
Vitoria si fiul ei in cautarea sotului disparut. Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările
Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de drum, incluzând expozitiunea (prezentarea satului
Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care își așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și
pregătirile de drum).

Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și prezintă drumul parcurs de
cei doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc
îmnormântarea din final.

Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului, ancheta poliției,

îmnormântarea, parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul culminant este reprezentat de
reconstituirea fidelă a scenei crimei făcută de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie
Cuțui și Calistrat Bogza. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii
mortului” si faptul că viața merge înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla de acum încolo în
familie.

O primă scenă cheie este găsirea lui Lipan în râpă. Din punctul de vedere al suspiciunilor
Vitoriei, acest moment este sfârșitul călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui Nechifor. Pe
de altă parte, momentul e punctul care declanșează acțiunea de răzbunare.

Simbol central: râpa, un simbol al morții. Acest simbol marchează o coborâre în infern care
reprezintă moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță precum și maturizarea acestuia.
Suspansul este bine conturat prin aglomerarea enumeraților oase risipite cu zgârcuirile umede.
Utilizarea arhaismelor și regionalismelor conferă textului autenticitate și culoare locală.
Scena se încheie cu replica femeii:” Gheoghiță!” care reprezintă numele de botez al soțului ei
folosit doar în intimitatea lor. Fiul tresare la această replică, momentul marcând preluarea
autorității familiale de către fiul lui Lipan.

O a doua scena este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și
împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Aceasta scena
reprezintă finalul călătoriei și dezvăluirea adevărului. În confirmarea suspiciunilor, Vitoria dă
dovadă de o inteligență și o viclenie aparte. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza,
analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului
justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine
ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.