Organizații în dificultate și continuitatea exploatării

(Principiul continuității activității)

Cadrul de definire al conceptului de întreprindere în dificultate

Până în prezent nu există o definiție clară în ceea ce privește ,,o entitate aflată în
dificultate”, având la dispoziție pentru acest lucru o serie de reguli generale stabilite de
știința economică.
Se consideră că o întreprindere se află în dificultate în cazul in care nu este capabilă, din
resurse proprii sau cu fonduri pe care le poate obține de la acționarii sau creditorii săi, să
oprească pierderile care, fără ajutor din partea autorităților publice, o vor condamna la
ieșirea din afaceri în termen scurt sau mediu.
În încercarea de a distinge etapele prin care trece o întreprindere aflată în dificultate de la
momentul începeri acestei stări,  Hervé Chapeau a structurat în trei faze viața unei entități
aflate în dificultate:
1. Faza de degradare

Aceasta este cauzată adesea de erorile de gestiune și are o durată cuprinsă între 2 și 4 ani,
iar măsurile luate sunt cele de restructurare a activității întreprinderii.
2. Faza de dificultate

În această fază se atinge un grad de vulnerabilitate sporit. Cauzele care au dus la

degradarea situației economico-financiare au generat efecte multiple care la rândul lor
au determinat noi efecte. Această fază are o durată cuprinsa între 2 și 6 luni, maximum
un an și sunt necesare măsuri de redresare, deoarece degradarea suferită este evidentă.
3. Faza de criză (colaps)

O entitate care se află în această fază se îndreapta spre faliment. Durata medie a fazei de
criză este de 3 saptămâni, timp în care sunt luate măsuri de salvare a situației în mod rapid,
pentru ca întreprinderea să nu ajungă din starea de insolvență în faliment, care determină
lichidarea totală a firmei, mai exact încetarea activității.

Dificultăţile entităților sunt semnalate de anumiţi indicatori, iar dacă aceştia nu sunt
identificaţi din timp starea de dificultate poate fi accentuată de reacţia tardivă şi lentă a
managerilor, care au un rol major atât în determinarea dificultăţilor cât şi în redresarea
situaţiilor nefavorabile.
Dificultăţile de ordin economic se pot defini prin pierderile structurale sau cronice. Adică
entitatea nu mai este rentabilă şi generează un excedent de cheltuieli faţă de venituri.
Modul cel mai facil de a detecta non-profitabilitatea unei activităţi îl constituie utilizarea
unui indicator care analizează exploatarea, şi anume "excedentul brut de exploatare" (EBE).
Indicatorul nu ţine seama de politicile financiare şi fiscale şi are la bază cuantumul valorii
adăugate obţinute de entitate în procesul de producţie calculându-se astfel:

E.B.E. = Valoare adăugată + Subvenţii - (Impozite şi taxe + Cheltuieli de personal)

Pe cale de consecință,caracteristicile uzuale ale întreprinderii aflate în dificultate, sunt

reprezentate de :
 pierderi și cifra de afaceri în scadere;
 stocuri prea mari sau supraproducție;
 datorii mari și activ net in scadere sau negativ, nereușind să se redreseze cu
resursele proprii sau cu fonduri furnizate de proprietari și /sau actionari ;
 pe termen scurt sau mediu este în pericol de a ieși din circuitul de afaceri, adică
de a dispărea ca întreprindere, cu tot cortegiul de consecințe nefavorabile asupra
stakeholder-ilor săi.
Capitalurile proprii negative (activ net negativ) ale unei entități arată un grad mare de
îndatorare a acesteia, înregistrarea unor pierderi contabile mari sau repetate, precum şi
imposibilitatea acesteia de a-şi acoperi datoriile din fonduri proprii, punându-se problema
continuității activității. Continuitatea activităţii este nesigură, aceasta este situaţia
frecventă, pentru întreprinderile aflate în dificultate.
Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, prevede la art.153-24 coroborat cu art.69 ,faptul
că “dacă se constată o pierdere a activului net al societăţii, acesta diminuându-se la mai
puţin de jumătatea capitalului social, adunarea generală extraordinară va hotărâ dacă
societatea trebuie să fie dizolvată. Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte
dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel tarziu pană la încheierea
exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva
dispoziţiilor art.10 din lege, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel
puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest
interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit pană la nivelul unei valori cel puţin
egale cu jumătate din capitalul social. Problema care apare este aceea că orice terţ interesat
poate cere dizolvarea societăţii, în conformitate cu prevederile art.237 din lege. Pentru a
evita acest neajuns societatea trebuie să-şi majoreze capitalul social, pană ce activul net
ajunge la minim jumătate din acesta.

Salvgardarea întreprinderii depinde într-o mare măsură de recunoaşterea timpurie a

dificultăților financiare. Avertizarea asupra situației de criză a entității poate proveni din
surse externe (bănci, auditori externi) sau din surse interne (informație contabilă, auditori
interni sau cenzori). Băncile și, in general, sistemul financiar-bancar sunt o sursă importantă
de informare asupra dificultăților financiare ale entităților. Sistemul financiar-bancar, cel
puțin după Acordul Basel II, este construit in așa fel încât să se asigure el insuși și să asigure
băncile contra riscurilor de insolvență a clienților lor.
Auditorii externi reprezintă o altă sursă de informații pentru avertizarea timpurie asupra
dificultăților întreprinderii. Auditorii pot să acorde consultanță societătilor, atunci când
examinarea situatiilor contabile anuale indică semne de dificultăți financiare sau criză.
Procedurile de scoring si cele de rating (evaluarea bonității și, respectiv, a gradului de risc al
unei afaceri) sunt, de asemenea, surse importante de informatii pentru avertizarea
timpurie. In funcție de pozitia în clasamenetele de rating, întreprinderea analizată prezintă
o credibilitate mai mică sau mai mare pentru investitorii în produsele financiare ale
acesteia, pentru eventualii împrumutători (prin credite, obligațiuni sau G.D.R-uri) sau
pentru clientelă.
Avertizarea timpurie iși poate găsi sursa și în mecanismele interne de funcționare a unei so-
cietăți comerciale pe acțiuni. Legea societăților comerciale reglementează o procedură de
alertare față de criză, procedură ce se poate derula, în special, prin cenzori sau prin auditorii
interni, dar si prin acțiunea individuală sau colectivă a acționarilor. De asemenea, consiliile
de administrație care vor fi delegat o parte din atribuțiile lor către directori (în sistemul
monist), precum și consiliul de supraveghere (în sistemul dualist), au ca principale atribuții
controlul și supravegherea managementului, primul element controlat și supravegheat
fiind, desigur, gestiunea afacerilor societății. în cadrul acestor consilii, de altfel, pot fi
constituite comitete specializate de audit, care sunt insărcinate cu evaluarea gradului de
risc al afacerii societății și a atitudinii managerului față de acest risc.