Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii

sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti.

În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea
energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel
Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de
treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi.
Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea
splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre
grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către
dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...)

Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie

vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai
după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale,
la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului.
Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care,
scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru
totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex).

Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi
de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul
rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-
a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De
aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie).
Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală.
Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o
factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit
înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...)

Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea,
eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie
Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care
a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea
care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu.
Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate.
Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere

de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166)