Sunteți pe pagina 1din 438

DREPTUL TRATATELOR.

NOŢIUNI DE TEORIE ŞI PRACTICĂ


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dreptul tratatelor: noţiuni de teorie şi practică. –


Bucureşti: Editura Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, 2008
ISBN 978-973-745-063-0

341.24(100)

Imaginea de pe copertă reprezintă simbolic drama persoanelor „protejate”


de Convenţiile de la Geneva şi este realizată de N. Ploeşteanu
la Muzeul Crucii Roşii Internaţionale din Geneva
Coordonatori:

Cristian BACI

Adrian PĂTRAŞCU Florin NAN

Colectiv de autori:
Nicolae PLOEŞTEANU
Felix ZAHARIA
Adrian PĂTRAŞCU
Cătălin GIULESCU
Lucia RATCU
Gabriel CRĂCIUN
Constantin NEDELCU

DREPTUL TRATATELOR.
NOŢIUNI DE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative


Bucureşti, 2008
Redactare: Mariana CIOBĂNAŞ
Tehnoredactare: Angelica STĂNESCU, Niculina TÂRŢĂU
Copertă: Gabriel CRĂCIUN

Tipărit la Tipografia Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

Lucrarea se distribuie gratuit în bibliotecile şi punctele documentare


ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
COD CNCSIS 270
PREFAŢĂ

Lucrarea „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică” constituie o


fereastră către tărâmul ştiinţei, astfel că depinde de priceperea autorilor şi de
receptivitatea privitorilor, dar şi de curgerea timpului, măsura în care această
carte va influenţa procesul complex de valorizare socială ce trebuie să se
desfăşoare mereu, în special în lumea juriştilor.
Autorii au abordat un domeniu interesant al realităţilor juridice şi,
totodată, unul dintre cele mai complexe – tratatele internaţionale – prezentând,
pe de o parte, aspecte esenţiale şi primare ale dreptului tratatelor, iar pe de altă
parte, numeroase exemple necesare pentru conturarea unei imagini cât mai clare
asupra noţiunilor de bază, precum şi asupra diferitelor nuanţe tehnice şi de fond
care apar în procesul de negociere, încheiere, executare şi încetare a tratatului
internaţional.
Se cuvine a menţiona că elaborarea lucrării reprezintă continuarea unor
demersuri anterioare ale autorilor, însoţite, de această dată, de o mai amplă
ancorare în aspectele practice care se ivesc în viaţa tratatelor, motiv pentru care
lucrarea prezintă atât aspecte de sinteză, cât şi aspecte concrete a căror tratare
este realizată într-o manieră originală. Abordarea autorilor reflectă clar
ancorarea cercetării în cadrul larg al dreptului internaţional public şi al relaţiilor
internaţionale contemporane, ceea ce conferă valoare ştiinţifică lucrării; astfel,
se remarcă analiza efectuată cu privire la influenţa pe care o exercită dreptul
comunitar asupra tratatelor internaţionale, îndeosebi cele încheiate de
Comunităţile Europene/Uniunea Europeană şi de statele membre, influenţa pe
care o exercită dinamica relaţiilor internaţionale asupra modului în care statele
participă la tratatele internaţionale, fragmentarea capacităţii de a încheia tratate
internaţionale a statelor în beneficiul diferitelor autorităţi naţionale sau locale
care acţionează în limite specifice în câmpul relaţiilor internaţionale, raportul
dintre dreptul internaţional public şi dreptul comunitar, nuanţe ale practicii
României în domeniul dreptului tratatelor. Demersul întreprins de autori nu este
simplu şi nici nu va fi unul uşor, deoarece, la momentul prezent, fenomenul de
globalizare ce caracterizează relaţiile internaţionale poate fi regăsit şi în
domeniul dreptului tratatelor, iar în privinţa practicii de stat a României apariţia
Legii nr. 590/2003 privind tratatele a generat noutăţi în aplicarea sa.
Calitatea lucrării este datorată, în primul rând, observării de către autori,
în mod constant, a surselor originare din domeniul dreptului tratatelor, motiv
5
pentru care analiza diferitelor situaţii porneşte nu de la dreptul pozitiv intern
român sau sistemul convenţional internaţional de referinţă în vigoare, ci de la
regulile de drept al tratatelor cuprinse în dreptul internaţional general.
Concluziile autorilor se întemeiază însă, întotdeauna, pe luarea în considerare a
aspectelor şi nuanţelor sistemului de drept românesc, ori de câte ori problema
analizată priveşte conduita autorităţilor române.
Parcurgând lucrarea, cititorul va remarca deseori că problemele care
apar în practică nu sunt dintre cele mai simple, deoarece tratatul, chiar încheiat
sub imperiul regulilor internaţionale, rămâne dependent cel puţin în executarea
sa de sistemele juridice naţionale. Această idee pune în lumină modul în care se
receptează în dreptul intern al statelor normele juridice internaţionale. Această
receptare rămâne dependentă totodată şi de modul în care interferează sistemul
juridic internaţional cu sisteme internaţionale regionale de integrare, precum
este cazul, unic deocamdată, al sistemului de drept comunitar. În acest sens,
remarcăm că aderarea României la Uniunea Europeană a influenţat modalităţile
clasice de legare juridică a României la diferitele acorduri internaţionale,
exemplificativă fiind aderarea automată a statului nostru la convenţiile şi
protocoalele menţionate în lista de la Anexa I a Actului privind condiţiile de
aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Semnificaţia aderării
prin efectul Actului constă, printre altele, în aceea că se creează un precedent în
ceea ce priveşte regulile procedurale cu privire la modificarea convenţiilor şi
protocoalelor încheiate de statele membre, consolidându-se, prin confirmare,
puterile instituţiilor comunitare în raport cu voinţa statelor, deoarece acestea
sunt cele care vor stabili data intrării în vigoare a respectivelor convenţii. O
asemenea procedură (aderarea automată, în condiţiile exprimării intenţiei de
aderare ulterior încheierii Tratatului) pune în discuţie supremaţia Constituţiei,
deoarece riscă să submineze autoritatea acesteia, chestiune care, cu siguranţă,
nu a fost dorită de negociatorii Tratatului de aderare. Ceea ce este important de
remarcat cu privire la întreaga procedură de aderare la convenţiile respective
este că drepturile, obligaţiile şi situaţiile juridice pe care acestea le creează sunt
eficientizate în contextul integrării europene, astfel că se adevereşte, şi în acest
domeniu al procedurilor, afirmaţia profesorului Victor Duculescu conform
căreia „dreptul comunitar se înfăţişează ca un drept specific, răspunzând unor
anumite scopuri legate de înfăptuirea integrării europene, ce implică
elaborarea unor instrumente juridice cu caracter specific, dar şi modelarea
unor raporturi cu totul aparte între structurile juridice comunitare, între
competenţele diferitelor organe care exercită acţiuni la nivelul întregii Uniuni
şi autorităţile de decizie ale statelor suverane”.
Una dintre caracteristicile lucrării constă în aceea că, deşi autorii încep
prin a prezenta noţiunile de bază din domeniul dreptului tratatelor, totuşi, în
mod constant aspectele concluzive includ referiri la modul în care acele noţiuni
6
sunt reflectate de regulile Legii nr. 590/2003, precum şi de practica de stat, sens
în care nu rareori evidenţiază discrepanţe care pot conduce, în final, la o
slăbiciune în executarea diferitelor tratate ori în finalizarea unor demersuri
internaţionale. În acest context, observaţiile autorilor apar valoroase în special
atunci când acestea sunt însoţite de propuneri de lege ferenda.
Apreciind în ansamblu lucrarea, menţionez că autorii reuşesc să
dezvăluie mirajul studiului pe mai departe a acestui domeniu, idee pe care o şi
afirmă în finalul lucrării atunci când îşi propun ca în viitor să aducă noi
îmbogăţiri conţinutului cărţii. Acest scop evidenţiază obiectivitatea cu care
abordează domeniul dar şi calităţile individuale pe care le prezintă fiecare dintre
autori. Lucrarea se adresează deopotrivă specialiştilor în domeniu cât şi celor
pentru care dreptul internaţional reprezintă un domeniu de interes, reuşind să
constituie un instrument util pentru desluşirea unor aspecte controversate ale
dreptului tratatelor.
În fine, cercetarea demonstrează dorinţa autorilor de a marca trecerea
timpului prin creaţie, dar şi de a se perfecţiona şi a contribui la perfecţionarea
altora prin aportul pe care-l aduc cercetării ştiinţifice româneşti într-o perioadă
în care, deseori, creaţia ca valoare socială caracteristică progresului pare
estompată. Autorii dau dovadă de îndrăzneală în demersul pe care îl realizează,
însă siguranţa acestora este susţinută prin aceea că sunt practicieni în domeniul
dreptului internaţional şi apreciez că vor avea în viitor un cuvânt greu de spus în
domeniul pe care-l abordează, cu condiţia să continue demersurile lor. De
aceea, îmi permit să efectuez o paralelă între viaţa tratatelor şi viaţa creaţiilor,
deoarece întotdeauna părţile la un tratat trebuie să aibă în vedere şi momentul în
care acestea vor înceta, tot astfel cum cei care pornesc pe un drum creativ
trebuie să aibă în vedere şi capătul acestuia, aşa cum aprecia şi La Fontaine:
„En tout chose il faut considérer la fin”.

Conf. univ. dr. Alexandru Mircea


Secretar de stat în
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

7
I. CONSIDERAŢII GENERALE

Ordinea politică mondială cunoaşte ca principal instrument democratic


de realizare a sa tratatul internaţional. Realitatea mondială se măsoară, însă, în
dimensiunea efectivă şi valorizatoare a efectelor tratatelor internaţionale.
Încetarea efectelor tratatelor internaţionale poate reprezenta poarta către haos şi
primitivism, sau poate reprezenta poarta către realizarea valorii.
Exprimând – în maniera cea mai limpede, directă şi neechivocă – voinţa
şi interesul statelor prezente în viaţa internaţională de a se conforma unor reguli,
tratatul internaţional constituie principalul izvor 1 al dreptului internaţional.
Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state,
prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui
număr tot mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile
multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele
juridice esenţiale 2 ale vieţii internaţionale.
Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o
metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele
internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor
internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere.
Rolul lor în cadrul dreptului internaţional public se manifestă sub două
aspecte principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de
altă parte contribuie la dezvoltarea sa progresivă.
În timp ce codificarea conduce la o mai mare acurateţe a
reglementărilor, dezvoltarea progresivă conduce, în principiu, la creşterea
calităţii dreptului internaţional, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Există în prezent domenii ce sunt de neconceput în absenţa tratatelor
internaţionale (cum ar fi drepturile omului, dreptul internaţional, investiţiile
internaţionale şi comerţul internaţional, transporturile şi comunicaţiile
internaţionale etc.). Codificarea dreptului tratatelor s-a realizat prin Convenţia

1
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, Continent XXI, Bucureşti, 1995, 11; Anghel,
I.M., Dreptul tratatelor, I, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 49; Mazilu, D., Dreptul internaţional
public, II, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 17; Molea, M.C., Viciile de consimţământ în Dreptul
Internaţional Public, Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, 15; Popescu, D., Năstase, A., Drept
internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, 42; Geamănu,
G., Drept internaţional contemporan, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 24;
Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 54
2
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 47
9
de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, fără ca aceasta să epuizeze toată
problematica ce se iveşte cu prilejul încheierii, executării, modificării sau
încetării tratatelor internaţionale. Cunoaşterea dreptului tratatelor este esenţială
pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile internaţionale şi dreptul
internaţional (chiar dacă ne găsim într-o sferă a relaţiilor sociale în care
prezenţa factorului politic este constantă).
Rolul dreptului tratatelor nu se reduce doar la contribuţii în relaţiile
dintre state, ci, dimpotrivă, este în creştere. Dreptul tratatelor are vocaţia de a
reglementa absolut toate relaţiile ce se desfăşoară între entităţi ce au
capacitate internaţională (organizaţii internaţionale guvernamentale,
popoare care luptă pentru eliberare), chiar dacă asupra unor aspecte există
opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu
constituie decât un împrumut fără forţă juridică.

10
II. TRATATUL INTERNAŢIONAL.
CONCEPTE FUNDAMENTALE

A. Ce este un tratat?
Preliminarii

Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, fără a


epuiza, însă, domeniul. Ea fixează mai degrabă categoria tratatelor cărora le vor
fi aplicabile reglementările Convenţiei. Potrivit articolului 2 din Convenţie,
tratatul este „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument internaţional
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi
denumirea sa particulară”.
Termenul „tratat” este utilizat de cele mai multe ori generic, primind
numeroase definiţii şi denumiri. Comisia de Drept Internaţional a arătat că: „La
termenii de tratat, convenţie, protocol, se adaugă alţi termeni utilizaţi mai puţin
frecvent, cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact, act, statut, înţelegere,
concordat, în timp ce denumiri ca declaraţie, acord şi modus vivendi sunt
utilizate pentru tipuri de înţelegeri mai mult sau mai puţin formale. În ceea ce
le priveşte pe ultimele, nomenclatura lor este aproape nelimitată. Chiar dacă
există câteva denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de scrisori,
memorandum of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele... nu
există o folosinţă exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular,
de tranzacţii”.
Convenţia de la Viena nu cere ca un tratat să aibă o anumită
denumire sau să conţină anumite elemente particulare. De aceea, dacă există
o dispută privind statutul unui instrument, se va folosi un test obiectiv pentru
a clarifica problemele, ţinând cont de termenii instrumentului şi de
circumstanţele particulare în care acesta a fost conceput. 3 De exemplu,
minutele unei întâlniri pot să conţină un tratat. În cauza Qatar vs. Bahrain,
Curtea Internaţională de Justiţie constată şi explică în modul următor: „Curtea
nu găseşte necesar să considere care ar fi fost intenţiile ministrului de externe
3
Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law, Malcom D.
Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003, 174
11
al Bahrainului, sau cele ale ministrului de externe al Qatarului. Cei doi miniştri
au semnat un text prin care se consemnează înţelegerea acceptată de guvernele
lor, iar câteva dintre ele sunt cu aplicare imediată. Semnând acest text, prin
ministrul de externe al Bahrainului, acesta nu este în poziţia să afirme că a
subscris doar la o formulare politică, şi nu la o înţelegere internaţională
(juridică – n.a.)”.
De vreme ce tratatul este o modalitate prin care se creează obligaţii
juridice, trebuie să existe intenţia părţilor de a naşte raporturi juridice.
Raportorul Comisiei de Drept Internaţional precizează că acest element este
prezent implicit în fraza „guvernat de dreptul internaţional”. Totuşi, există
unele instrumente ce pot lua forma unor înţelegeri internaţionale, dar prin care
nu s-a intenţionat crearea de obligaţii juridice, cum ar fi, spre exemplu, Actul
Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(1975). Actul stabileşte că nu se supune înregistrării în baza articolului 102 al
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este, în general, văzut ca un act fără forţă
obligatorie.
Neînregistrarea unui tratat potrivit articolului 102 nu înseamnă că
instrumentul respectiv nu este un tratat, aşa cum un act înregistrat nu presupune
că este el însuşi un tratat. Spre exemplu, Declaraţia din 1957 a Egiptului privind
naţionalizarea Canalului Suez a fost supusă înregistrării de către Egipt, chiar
dacă nu era un tratat.
Asemenea documente (cum ar fi şi Declaraţia de la Stockholm din 1992
cu privire la Mediul Uman şi Declaraţia de la Rio din 1992 cu privire la Mediu
şi Dezvoltare), denumite uneori soft law, nu au un statut legal complet lămurit.
Ceea ce se ştie este că, atât timp cât nu obligă juridic, acestea nu pot fi utilizate
în faţa instanţelor. În acelaşi timp ele nu pot fi ignorate, deoarece, aşa cum am
amintit, aceste norme de soft law pot fi întâlnite într-un tratat sau ar putea
chiar să se transforme în norme ale dreptului cutumiar internaţional. De
exemplu, Declaraţia Ministerială din 1988 cu privire la Marea Baltică şi
Declaraţia din 1992 privitoare la Marea Baltică s-au transformat în cele din
urmă în Convenţia din 1992 privitoare la Protecţia Mării Baltice şi a zonei
Mării Baltice (Convenţia de la Helsinki).
Anumiţi autori consideră acest soft law ca o alternativă mai flexibilă la
elaborarea unui tratat. Alţi autori consideră că tot acest concept este de
neimaginat, întrucât dacă nu creează obligaţii atunci nu intră în categoriile
juridice ale dreptului, ba poate conduce chiar la subminarea autorităţii dreptului.
De asemenea, din practica Curţii Internaţionale de Justiţie, reiese că
uneori chiar şi actele unilaterale ale statelor pot avea efect obligatoriu. Ele
trebuie însă să exprime foarte clar intenţia de a obliga pe cel care le efectuează
(de a crea obligaţii) iar circumstanţele elaborării lor să nu conţină obscurităţi. În
cauza Testelor Nucleare, Curtea Internaţională de Justiţie a precizat, cu
12
deosebită claritate, că luările unilaterale de poziţii ale statelor pot avea efecte
obligatorii dacă intenţia lor de a crea obligaţii este foarte clară; că există o
evidenţă clară privind circumstanţele în care ele sunt elaborate; iar această
chestiune trebuie abordată cu multă precauţie şi diligenţă. Totuşi, s-a
argumentat că există puţine dovezi care confirmă punctul de vedere al Curţii şi
că, în orice caz, nu au existat suficiente dovezi ale intenţiei, pe baza situaţiei de
fapt în cauza dată spre soluţionare. Condiţia de existenţă a intenţiei a fost
reiterată de către Curte, în cauza Disputei de Frontieră.
Denumirea de „tratat internaţional” evocă realizarea unei operaţiuni
juridice 4 cu semnificaţii internaţionale 5. Termenul „tratat” apare utilizat într-o
varietate de situaţii, motiv pentru care definirea sa nu este unică. Totuşi,
raportându-ne la situaţiile în care este utilizat, se pot desprinde două accepţiuni
principale. Într-o primă accepţiune, tratatul este apreciat în sens larg, exprimând
înţelegerea realizată între subiecte ale dreptului internaţional cu scopul de a
produce efecte de drept internaţional.
Tratatul, în sens larg, este considerat, în doctrină, ca fiind orice acord,
orice înţelegere între state, cu scopul de a crea, a modifica sau a stinge între
acestea un raport de drept 6. Ca urmare, un document internaţional ce exprimă
existenţa unor voinţe concordante, indiferent de denumire, va fi considerat tratat
internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 conţine reglementări în acest
sens 7. Dacă un act internaţional se încheie între subiecte de drept internaţional
(1), generează drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional (2), atunci intenţia
părţilor, indiferent de denumirea particulară a actului, fără îndoială, se
manifestă în sensul încheierii unui tratat internaţional.
Stricto sensu, tratatul este apreciat într-o manieră complexă, încorporând
atât negotium iuris potrivit unor reguli exacte, cât şi instrumentum iuris.
Tratatul reprezintă un acord de voinţă stabilit în scris prin care două sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale creează sau intenţionează să creeze
între ele un raport care operează în sfera dreptului internaţional 8. Ca urmare, în
sens restrâns tratatul presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Pe de altă parte, în mod tradiţional, denumirea de „tratat” este atribuită
doar unor categorii de acorduri internaţionale, prin care se reglementează
probleme de importanţă deosebită, cum sunt tratatele de pace, tratatele de
alianţă etc. 9 Calificarea îşi găseşte rădăcinile în antichitate, fiind nuanţată şi

4
În sensul de negotium iuris
5
Efectele sale depăşesc sfera unui singur stat
6
Le Fur, L., Précis de droit international public, Dalloz, Paris, 1931, 189
7
Articolul 2(1)(a)
8
McNair, D., The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, 3-4
9
Le Fur, L., Précis de droit, 190
13
extinsă de reprezentanţii diferitelor curente, îndeosebi şcoala dreptului
natural. 10 Această ultimă distincţie este întâlnită cu ocazia definirii tratatelor,
fiind atribuită uzanţelor diplomatice moderne. Potrivit Enciclopediei Britanice,
prin tratat se înţelege un contract 11 sau un alt instrument scris prin care două sau
mai multe state se obligă în conformitate cu dreptul internaţional. Potrivit
uzanţelor diplomatice moderne, termenul „tratat” este limitat la categoria celor
mai importante înţelegeri internaţionale, în timp ce acele înţelegeri de o
importanţă mai redusă sau inferioară au fost denumite convenţii, acorduri,
înţelegeri, protocoale, acte 12 etc.
Un tratat este, în general, negociat între plenipotenţiari investiţi de
guvernele lor cu „puteri depline” (full powers) pentru a încheia tratatul potrivit
instrucţiunilor primite. „Semnătura, totuşi, este în prezent prezumată a fi obiect
al ratificării de către guvern, mai puţin dacă s-a renunţat la aceasta”. 13 Sigur
că înţelesul acestei ratificări este de exprimare a consimţământului statului de a
se lega prin tratat, ceea ce în dreptul românesc presupune ratificarea de către
Parlamentul României a tratatului. Separat de aceste condiţii exprese,
instrumentul nu leagă formal părţile până când ratificările (instrumentele) n-au
fost schimbate (exchange). 14 Un tratat multilateral este în mod obişnuit negociat
în cadrul unei conferinţe diplomatice ce se încheie cu semnarea tratatului. 15
Denumirile atribuite tratatelor internaţionale în relaţiile internaţionale nu
sunt utilizate consecvent de către state, chiar dacă este vorba de tratate cu
acelaşi caracter şi cu acelaşi conţinut.
Prin elaborarea Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 16,
autorii acesteia s-au preocupat şi de lămurirea înţelesului expresiei „tratat
internaţional”.
Potrivit articolului 2(1)(a) din Convenţie 17 „prin expresia „tratat” se
înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de

10
Potrivit istoricului Titus Livius, Menippus, trimisul regelui Antioh pe lângă romani, a împărţit
tratatele în 3 categorii: tratate între învins şi învingător, tratate de prietenie şi de pace, tratate de
alianţă; Hugo Grotius consideră că unele tratate stabilesc acelaşi lucru ca şi dreptul natural, în
timp ce altele adaugă ceva la acesta; Grotius, H., Despre dreptul războiului şi al păcii, XV,
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 416
11
Se are în vedere ideea de act internaţional constituit prin acordul de voinţă al unor părţi aflate
pe poziţii de egalitate juridică
12
The New Encyclopaedia Britannica, 11, Encyclopaedia Britannica Ltd., Chicago, 907
13
Idem
14
Idem
15
Idem
16
Întocmită la 23 mai 1969, Convenţia a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după a treizecea
zi de la data depunerii celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau aderare
(articolul 84 din Convenţie)
17
Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor
14
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie
în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa
particulară”. Pe de altă parte, la paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează
că dispoziţiile paragrafului 1 privind expresiile folosite în Convenţie nu
prejudiciază folosirii acestor expresii, nici sensurilor ce li se poate da în dreptul
intern al unui stat.
Acordurile dintre state şi organizaţii internaţionale şi cele intervenite
între organizaţii internaţionale au fost excluse în mod deliberat 18 din categoria
tratatelor la care face referire expresă Convenţia de la Viena din 1969, din
motive de preciziune, deoarece aceste acorduri fac obiectul unei convenţii
separate, adoptată şi deschisă spre semnare în 1986.
Potrivit ghidului de informaţii privind tratatele 19 al Naţiunilor Unite,
termenul „tratat” (treaty) poate fi utilizat într-un sens generic comun sau într-un
sens particular ce presupune un instrument cu anumite caracteristici.
a) în sens generic: termenul „tratat” este utilizat în mod frecvent ca un
termen general ce cuprinde toate instrumentele ce obligă în dreptul internaţional
şi încheiate între entităţi internaţionale, indiferent de denumirea formală.
Utilizarea termenului în sensul generic este confirmată de ambele Convenţii de
la Viena, din 1969 şi, respectiv, din 1986. Chiar dacă prin Convenţia de la
Viena din 1969 s-a prevăzut ca părţile la tratat să fie entităţi statale, ulterior,
Convenţia din 1986 extinde noţiunea de tratat, incluzând şi acordurile
internaţionale la care organizaţiile internaţionale sunt părţi. Pentru a vorbi
despre „tratat” în sens generic, un instrument trebuie să întrunească o varietate
de condiţii. În primul rând, va trebui să fie un instrument obligatoriu, ceea ce
înseamnă că părţile contractante au intenţionat să creeze drepturi şi obligaţii. În
al doilea rând, instrumentul trebuie să fie încheiat de state sau organizaţii
internaţionale ce au capacitatea de a încheia tratate. În al treilea rând,
instrumentul trebuie să fie guvernat de dreptul internaţional. În al patrulea
rând, angajamentul trebuie efectuat în formă scrisă.
b) în sens particular: nu există o regulă consecventă cu privire la
practica statelor de a utiliza termenul „tratat” ca denumire pentru un instrument
internaţional. În general termenul „tratat” este rezervat acelor materii de o
anumită generalitate, importanţă, necesitând o solemnitate aparte a înţelegerii.
Exemplele tipice de instrumente internaţionale ce poartă denumirea de „tratate”
sunt tratatele de pace, tratatele privind frontiera, tratatele privind extrădarea şi
tratatele privind relaţiile de prietenie, de cooperare şi comerţ. Utilizarea
termenului „tratat” pentru instrumentele internaţionale s-a redus considerabil în
ultimele decenii, în favoarea altor denumiri.
18
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 13
19
United Nations Treaty Collection – Treaty Reference Guide, http://untreaty.un.org (ultima
accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
15
B. Natura juridică a tratatului internaţional
1. Relevanţa în plan internaţional

Tratatul internaţional are o natură juridică, iar, în concret, aceasta


presupune că produce efecte de drept într-un regim determinabil prin aplicarea
regulilor generale ale dreptului. Sigur că, referindu-ne la sfera socială în care îşi
realizează menirea, tratatul internaţional, spre deosebire de alte acte juridice,
prezintă trăsături particulare, specifice. În primul rând, faptul că părţile
tratatului sunt în general entităţi statale, iar regimul aplicabil tratatului este
guvernat de dreptul internaţional.
Ceea ce este într-o măsură importantă necesar de identificat, privitor la
tratatul internaţional, este dacă natura sa juridică se particularizează în sfera
exclusivă a dreptului internaţional sau nu. Interesul practic al problemei constă
în aceea că de soluţia adoptată depinde analiza altor probleme de drept şi de
fapt: raportul dintre dreptul intern şi internaţional, culpabilitatea unui stat în
relaţiile internaţionale etc. În ce ne priveşte, apreciem că natura juridică a
tratatului este exclusiv internaţională. De altfel, o serie de autori, în mod direct
sau indirect, convin asupra acestei soluţii. În acest sens, profesorul Ion Anghel
afirmă că 20 „riguros vorbind, un tratat internaţional priveşte statele–părţi, deci
subiectele de drept internaţional, care sunt destinatarele prevederilor pe care
acest document le cuprinde”.
În sprijinul tezei privind natura juridică internaţională a tratatului se
poate porni şi de la fundamentul acestuia: principiul autonomiei de voinţă a
subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt libere să se
oblige şi să-şi creeze drepturi prin încheierea de tratate, să determine conţinutul
şi întinderea acestor drepturi şi obligaţii. Or, tratatul internaţional reprezintă
expresia practicii externe a statelor; acestea înţeleg să colaboreze în viaţa
internaţională şi, ca urmare, în această sferă se va reglementa conduita acestora
cu putere normativă, adică obligatorie. În dreptul intern caracterul obligatoriu
nu operează direct, ci poate fi doar dedus, şi, în cel mai bun caz, subînţeles.
Caracterul juridic al tratatului internaţional este de esenţa acestuia, tocmai
pentru că înţelegerile internaţionale se realizează pe anumite fundamente anterior
existente, a căror exprimare o regăsim în dreptul cutumiar şi convenţional. Nu
întâmplător, la articolul 2(1)(a) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
întâlnim următoarea formulare: „prin expresia „tratat”, se înţelege un acord
încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional…”. Aceasta
presupune că în ceea ce priveşte încheierea şi executarea sa, orice tratat
internaţional trebuie să respecte un nucleu de reguli ale dreptului internaţional, tot

20
Anghel, I.M., Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, 11
16
astfel cum prin conţinutul său nu trebuie să lezeze acest nucleu. Avem în vedere
nucleul constituit din regulile de ius cogens, dar şi alte reguli consfinţite pe baza şi
cu respectul acestora – indiferent de caracterul convenţional sau cutumiar al unor
asemenea reguli. Despre existenţa unei atari conformităţi se poate convinge orice
cititor al Convenţiei de la Viena; chiar apariţia unei noi norme imperative de drept
internaţional, dacă această normă intră în conflict cu orice tratat în vigoare, duce la
nulitatea tratatului cu efecte ex nunc.21
Determinarea concretă a acordului încheiat între state (respectiv
convenţie, acord, pact, protocol, act final, statut) nu influenţează natura juridică
a actului internaţional. Important de reţinut este că nu există o denumire întru
totul exactă pentru tratatele internaţionale. Mai mult, înţelesul majorităţii
termenilor utilizaţi în dreptul tratatelor este foarte variabil, schimbându-se de la
o ţară la alta şi de la o constituţie la alta. În dreptul internaţional se poate spune
că înţelesul variază de la un tratat la altul: fiecare tratat este, sau a fost, un
microcosmos prevăzut, în clauzele sale finale, lege a propriei sale existenţe, în
proprii săi termeni. 22
În practica internaţională, în prezent, cel mai adesea întâlnim
următoarele denumiri:
Tratat (treaty) – cu această denumire sunt desemnate acele acorduri
politice mai importante, ce au influenţă decisivă asupra relaţiilor dintre două
sau mai multe state (ex. Tratatele de pace).
Convenţia (convention) – desemnează acorduri referitoare la domenii
specializate (ex. Convenţie consulară bilaterală). Această expresie este folosită
şi pentru desemnarea acordurilor multilaterale constituite în cadrul ONU (ex.
Convenţia privind dreptul mării, 1982).
Acord (agreement) – înseamnă o înţelegere intervenită între guverne, pe
baza împuternicirii date de acestea, în probleme de importanţă mai redusă. Se
apreciază că nu are un conţinut tehnic foarte precis.23 Unii autori consideră că la
un astfel de acord se ajunge cu ignorarea formelor solemne, fără intervenţia
şefului de stat sau a Parlamentului, ele încheindu-se numai la nivelul organului
executiv. Această formă a luat naştere în SUA, unde poartă denumirea de
executive agreement. Aplicarea lor s-a răspândit repede şi în alte state, aproape
jumătate din tratatele internaţionale moderne se încheie la nivel de guverne,
prin această procedură simplificată, adică accelerată. Bineînţeles că şi aceste
acorduri obligă statele. 24
Acord de sediu – este o categorie de tratate internaţionale care are ca
obiect stabilirea între două subiecte de drept internaţional a unui spaţiu (teritoriu

21
Articolul 64 din Convenţia de la Viena
22
Reuter, P., Introduction to the Law of Treaties, Kegan Paul International, Londra, 1995, 29
23
Anghel, I.M., Tratatul internaţional, 36
24
Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog, Aula, Budapesta, 50
17
şi/sau imobil) unde una dintre părţile acestui acord îşi va desfăşura activitatea.
Acordurile de sediu au o poziţie secundă în raport cu noutatea pe care o
exprimă voinţa părţilor, deoarece anterior încheierii acordului de sediu, de
regulă, statele părţi la acordul de sediu au convenit prin acordul de bază, statul
unde urmează să se organizeze noul sediu, fără însă a se preciza exact locaţia
administrativă. Astfel, spre exemplu, prin Acordul de cooperare pentru
prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti
la 26 mai 1999, s-a stabilit că Centrul SECI se va înfiinţa şi va avea sediul la
Bucureşti, România [articolul 13(1)]. 25 Ulterior, a fost încheiat Acordul de
sediu dintre România şi Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în
Sud-Estul Europei pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere, semnat
la Bucureşti la 2 octombrie 2000 26. La articolul 8(1) din Acordul de sediu se
menţionează locaţia sediului Centrului SECI.
Pact (pact) – prin această denumire părţile vor să accentueze noutatea şi
solemnitatea unei convenţii încheiate. De exemplu, prin Pactul Briand-Kellogg
statele au renunţat pentru prima dată în relaţiile interstatale la folosirea
războiului ca instrument de politică naţională.
Protocol (protocol) – expresia desemnează acele documente care
completează prevederile unui tratat sau reglementează executarea acestora. De
exemplu, Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) este completată de
Protocolul din 1967; Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost completate prin
Protocoalele din 1977. Excepţional, au fost situaţii când un document individual
de o importanţă majoră a fost desemnat cu denumirea de protocol (Protocolul
de la Geneva din 1925 referitor la interzicerea folosirii gazelor asfixiante,
otrăvitoare şi a altor gaze şi unelte bacteriologice în scopuri beligerante).
Carta (charta) – de cele mai multe ori desemnează actul de constituire a
unei organizaţii internaţionale (ex. Carta ONU). Actele constitutive ale
organizaţiilor sunt desemnate şi prin expresia „constituţii”. Spre exemplu,
Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Compromis (compromise) – este denumirea acelor convenţii în care
părţile se înţeleg să lase diferendele juridice intervenite între ele la latitudinea
unui organ judecătoresc internaţional.

25
A se vedea Legea nr. 208 din 1 decembrie 1999 privind ratificarea Acordului de cooperare
pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai
1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 31 decembrie 1999
26
A se vedea Legea nr. 48 din 12 martie 2001 pentru ratificarea Acordului de sediu dintre
România şi Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru
Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 2 octombrie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 15 martie 2001
18
Concordat (concordat) – acordurile între Vatican şi un alt stat. De
exemplu, Acordul intervenit între Vatican şi Italia în 1984, care a luat locul
celor anterioare.
Act – este, de regulă, genul de tratat ce cuprinde reguli enunţiative de drept.
Act final – desemnează deseori lucrările conferinţelor diplomatice.
Act general – acord multilateral ce stabileşte un anumit regim juridic
unei instituţii sau cadrul juridic într-un domeniu al relaţiilor internaţionale.
Declaraţie comună – poate reprezenta un act internaţional prin care se
enunţă un set de principii juridice sau se afirmă o atitudine comună a statelor.
Printr-o declaraţie se poate declara dreptul existent sau să se creeze un nou
drept. Uneori declaraţia cuprinde principii de politică (de ex. Declaraţia
Comună a Miniştrilor Afacerilor Externe, Mircea Geoană şi Igor Ivanov,
efectuată cu prilejul semnării Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de
cooperare dintre România şi Federaţia Rusă, Moscova, iulie 2003).
Alteori, acordul încheiat între state sau guverne poartă denumiri
improprii unuia sau altuia dintre sistemele de drept naţionale ale celor două
părţi, însă, în pofida acestui aspect, în spatele denumirii se află un acord
internaţional. Există chiar posibilitatea ca denumirea pe care o poartă acordul să
nu releve întocmai existenţa unui tratat, ci mai degrabă a unui angajament
politic, sau a unui act internaţional prin care se iterează o anumită poziţie de
principiu adoptată de respectivul stat; totuşi, din conţinutul tratatului poate să
reiasă natura juridică a documentului. Pentru acest motiv, uneori este util ca în
legislaţia naţională specială în materia tratatelor, să se facă trimiteri concrete la
dispoziţii din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, în
sensul preluării doar a unei denumiri largi ce poate cuprinde o paletă largă de
documente. Practica internaţională satisface impedimentele ivite în legislaţia
naţională şi permite adaptarea denumirii unui document internaţional la o serie
de acte însuşite de către state în realizarea politicii externe. Astfel, spre
exemplu, Legea nr. 590/2003 privind tratatele cuprinde mai multe menţiuni
referitoare la termenul „declaraţie”, la articolele 1(j)(k), 22(5), 23(1)(i), 25(8),
fără însă a se referi la această noţiune prin a-i atribui sensul unui acord
internaţional, ci doar prin a se referi la sensul clasic al declaraţiei, şi anume
acela de act interpretativ sau care încorporează o rezervă sau o poziţie
unilaterală adoptată de statul român. Cu toate acestea, din practica încheierii de
tratate, rezultă indubitabil că statul român a încheiat numeroase tratate
internaţionale care poartă denumirea de „declaraţie”. Pentru a se sublinia
caracterul bilateral sau multilateral al documentului, de regulă se adaugă
termenul „comună” la acela de „declaraţie”. 27

27
A se vedea, spre exemplu, Declaraţia Comună privind cooperarea dintre Ministerul
Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul de Interne al Landului Baden-
Wurttemberg, semnată la Bucureşti, la 30 octombrie 2007, aprobată prin H.G. nr. 202 din 28
februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007
19
Aranjament – desemnează actul prin care se stabilesc măsuri de
implementare a unui tratat preexistent sau când se stabileşte un regim
provizoriu.
Avenant – instrument diplomatic ce modifică un altul anterior, ce are
caracter comercial.
Declaraţie unilaterală – act ce exprimă poziţia unui stat relativ la o
problemă determinată, putând constitui parte a unui tratat.
Comunicatele comune – pot consfinţi încheierea unui acord internaţional
şi cuprind, uneori, chiar textul acordului.
Cartel – înţelegere intervenită între beligeranţi cu privire la răniţi,
prizonieri, circulaţia persoanelor.
Schimb de note (exchange of notes) – preschimbarea „notelor”
referitoare la un anumit subiect (note cu conţinut concordant) de către
autorităţile afacerilor externe a două state, cu scopul de a constitui o înţelegere
în probleme de importanţă mai redusă, în general. În astfel de cazuri, acordul
părţilor nu este conţinut într-un singur document comun, ci în notele cu aceleaşi
texte ale celor două state părţi [vezi Convenţia de la Viena, articolul 2 (1)(a)].
Bineînţeles, numai acel schimb de note poate fi considerat tratat internaţional
care naşte, generează drepturi şi obligaţii internaţionale. Schimbul de note
desemnează schimbul de scrisori, schimbul de corespondenţă sau schimbul de
comunicări, reprezentând „două instrumente unilaterale”, fiecare emanând de
la un stat sau organizaţie internaţională, şi care leagă părţile prin procedura de
schimb. Este o formă foarte flexibilă de tratat, des utilizată în prezent.
Spre exemplu, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul
Republicii Italiene privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere
auto, a fost încheiat prin schimb de Note Verbale şi a intrat în vigoare la data de
17 august 2002, adică la 60 de zile de la data primirii Notei verbale de răspuns
din partea Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Italiene, în
conformitate cu articolul 11(2) din Acord.
Modus vivendi – constă în rezolvarea unei probleme, temporar, printr-un
acord provizoriu. De regulă, este urmată de încheierea unui tratat cu clauze
detaliate.
Gentlemen’s agreement – este un acord despre a cărui natură juridică şi
efecte există controverse în literatura juridică. Această expresie este folosită, de
regulă, pentru promisiunile orale făcute în cadrul discuţiilor diplomatice. Uneori
este şi notată sub formă de schimburi de note sau schimburi de scrisori. Aceste
acorduri sunt prezente în cadrul organizaţiilor internaţionale. De exemplu, prin
acest mod s-a hotărât împărţirea locurilor de membru nepermanent în cadrul
Consiliului de Securitate a ONU.
Memorandum of Understanding (MOU) – un acord des întâlnit în
practică, chiar dacă nivelul de încheiere este de regulă unul inferior celui de
stat. Cu titlu de exemplu, amintim Memorandumul de Înţelegere dintre
20
Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul de Interne şi
al Relaţiilor Naţionale din Regatul Ţărilor de Jos şi Ministerul Justiţiei din
Regatul Ţărilor de Jos în domeniul afacerilor interne, semnat la Haga la 21
aprilie 2004, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1473/2004. 28
Între aceleaşi părţi a fost încheiat Memorandumul de Înţelegere privind
cooperarea în domeniul urgenţelor civile, semnat la Bucureşti la data de 19
aprilie 2005, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 854/2005. 29
Deocamdată, putem concluziona că MOU intervine atunci când ne
găsim în prezenţa unui Acord la alt nivel decât cel statal, iar, pe de altă parte,
atunci când există o practică specială cu anumite state (spre exemplu, cu Olanda
sau cu Israelul).
Se consideră că, în mod tradiţional, MOU nu constituia un instrument
juridic internaţional, în sensul că nu crea drepturi şi obligaţii în cadrul unor
raporturi juridice de drept internaţional. Cu toate acestea, practica statelor
demonstrează că există instrumente care, deşi denumite MOU, totuşi ele
constituie adevărate instrumente care obligă juridic. Statutul unor asemenea
instrumente poate fi determinat după terminologia specifică ce indică intenţia
părţilor de a încheia sau nu un tratat internaţional. Ca urmare, din analiza
textului Memorandumului poate să rezulte dacă acesta constituie un instrument
menit să oblige juridic sau un instrument politic. O atare concluzie se desprinde
prin observarea termenilor specifici care se repetă în cuprinsul acestuia. Spre
exemplu, MOU ca şi instrument politic va conţine termeni precum
„participants”; „paragraph”; „reached”; „understanding”; „will”; „come into
effect” etc. Toţi aceşti termeni indică intenţia părţilor de a nu încheia un tratat
prin semnarea documentului în cauză.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că şi înţelegerile cu
caracter politic angajează buna credinţă din partea guvernelor care le
efectuează.
Scrisoare de înţelegere (letter of agreement) – în practica încheierii unor
asemenea documente se observă că acestea intervin îndeosebi în domenii
sectoriale mai puţin exhaustive, cum ar fi suport şi asistenţă tehnică pentru
dezvoltare şi se încheie pentru perioade destul de scurte, cu posibilitatea
prelungirii prin acte adiţionale. Uneori, încheierea unor documente de acest gen
pretinde o îndeplinire rapidă a procedurilor interne necesare intrării în vigoare a
acordului. Un exemplu în acest sens ar fi Scrisoarea de înţelegere dintre
Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul
drogurilor si aplicarea legii, semnată la Bucureşti la 3 iulie 2001, ratificată prin

28
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004
29
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 5 august 2005
21
Ordonanţa Guvernului României nr. 4 din 19 iulie 2001. 30 Prin Scrisoarea de
Înţelegere, se urmăreşte realizarea în comun de către părţi a unor proiecte prin
care să se întărească capacitatea instituţiilor române cu atribuţii în aplicarea
legii de a lupta împotriva activităţilor şi organizaţiilor criminale. Acest efort de
cooperare include susţinerea de seminarii de pregătire de scurtă durată şi
furnizarea de echipamente specifice destinate aplicării legii. În ceea ce priveşte
intrarea în vigoare a acordului, la punctul 9 din Scrisoarea de înţelegere
(Încetarea valabilităţii) se stipulează:
„A. Prezenta scrisoare de înţelegere va intra în vigoare la data primirii
de către GSU (Guvernul Statelor Unite ale Americii ) a notificării scrise prin
care GR (Guvernul României) informează despre îndeplinirea procedurii legale
interne necesare pentru intrarea sa în vigoare, dacă această notificare este
primită în termen de 20 de zile de la semnarea prezentei scrisori de înţelegere.
Orice parte poate denunţa această scrisoare de înţelegere prin notificarea
prealabilă a unei astfel de intenţii, transmisă celeilalte părţi cu 90 de zile
înaintea datei avute în vedere pentru încetarea valabilităţii prezentei scrisori de
înţelegere. Încetarea valabilităţii acestei scrisori de înţelegere va anula orice
obligaţii asumate de părţi privind contribuţiile în temeiul acesteia, cu excepţia
plăţilor pentru angajamente făcute cu terţi înaintea datei notificării intenţiei de
denunţare a prezentei scrisori de înţelegere.” Ca urmare, intrarea în vigoare
este dependentă de îndeplinirea procedurilor interne într-un termen foarte scurt
de la semnare şi notificarea acestui fapt. Teoretic, neîndeplinirea acestor
condiţii, ar conduce la ineficienţa juridică a acordului semnat.

2. Relevanţa în plan intern pentru România

2.1. Reglementare legală


Reglementarea cadru în materia tratatelor este cuprinsă la articolul 91(1)
din Constituţia României, în conformitate cu care „Preşedintele încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite
prin lege” (s.n.).
Ceea ce interesează la această secţiune este în primul rând observarea
distincţiei pe care o realizează constituantul prin instituirea prevederii anterior
citate. În primul rând, se observă că dispoziţia distinge două categorii de tratate
internaţionale:
1) Tratate internaţionale încheiate în numele României de Preşedinte, în
urma negocierii lor de către Guvern;

30
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 20 iulie 2001
22
2) Alte tratate internaţionale, afară de cele de la punctul (1).
Întrebarea firească este ce criteriu de distincţie a fost utilizat pentru
această categorisire ?
Se pare că singurul criteriu de distincţie, într-adevăr real, este stabilit
prin raportare la entitatea juridică care are capacitatea de a încheia tratate.
Astfel, potrivit acestui criteriu, clasificarea va putea fi reformulată,
obţinându-se următoarele două categorii :
1) tratate încheiate de Preşedintele României;
2) tratate încheiate de alte entităţi, stabilite prin lege.
Astfel reformulată, clasificarea evidenţiază poziţia şefului statului
român în cadrul politicii externe, poziţie întemeiată pe dispoziţiile articolului 80
al Constituţiei României, în conformitate cu care „Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării”.
Consecinţele juridice ale prevederilor cuprinse la articolul 91 (1) al
Constituţiei României sunt, în principal, două:
a) constituirea dreptului Preşedintelui de a încheia tratate internaţionale
în numele României, dar sub condiţia ca tratatele pe care le semnează să fie
negociate de Guvern; obligaţia Preşedintelui de a supune tratatele, pe care le
încheie, spre ratificare Parlamentului;
b) crearea obligaţiei în sarcina autorităţilor legislative de a reglementa
procedura de încheiere – în sens larg – a acelor tratate internaţionale care nu
sunt încheiate de Preşedintele României.
Utilitatea clasificării tratatelor, în tratate încheiate de şeful statului şi
tratate încheiate de alte autorităţi, constă în aceea că regimul juridic aplicabil
fiecărei categorii de tratate este diferit. Astfel, spre pildă, în timp ce tratatele
încheiate de şeful statului sunt în mod obligatoriu negociate de Guvern şi
ulterior încheierii sunt supuse Parlamentului spre ratificare, în cazul celei de-a
doua categorii particularităţile procedurale privind încheierea tratatelor sunt
stabilite de la caz la caz prin lege.
Dincolo de faptul că etapele principale ale încheierii tratatelor de către
Preşedintele României sunt stabilite prin dispoziţie constituţională, Legea nr.
590/2003 privind tratatele cuprinde în mod exhaustiv reguli referitoare la
încheierea tratatelor de către autorităţile din România.
Categoriile de tratate enunţate de Legea nr. 590/2003 sunt regăsite la
articolul 2 (1): „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte
autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este
special prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat,
tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”.

23
Din redactarea articolului 2(1) al Legii nr. 590/2003 rezultă o nouă
clasificare31 a tratatelor internaţionale încheiate de autorităţile statului român, şi anume:
1. tratate la nivel de stat;
2. tratate la nivel guvernamental;
2. tratate la nivel departamental.
Luând în considerare întreaga dispoziţie reglementară amintită se poate
cu uşurinţă deduce ideea că această clasificare are la bază acelaşi criteriu
precum în cazul clasificării rezultate din interpretarea textului constituţional,
respectiv entitatea care are capacitatea de a încheia tratate internaţionale,
potrivit legislaţiei române. Cu toate acestea, de această dată clasificarea este
mai detaliată şi, totodată, exprimă în mare măsură importanţa domeniului în
care intervine tratatul ce se încheie. De altfel, aşa cum se va observa ulterior,
această idee este evidenţiată şi de alte norme ale Legii nr. 590/2003.

2.2. Semnificaţii ale reglementării cuprinse la articolul 91(1) al


Constituţiei României
În primul rând, trebuie să se ţină cont de faptul că articolul 91 stabileşte
explicit capacitatea Preşedintelui României de a încheia tratate internaţionale în
numele României şi, ca urmare, în ce priveşte capacitatea acestuia de a acţiona
în numele statului nu este necesară existenţa unei legi care să confirme
capacitatea acestuia. O asemenea reglementare este conformă cu regula de drept
cutumiar internaţional potrivit căreia preşedintele statului se consideră că
reprezintă statul în fruntea căruia se găseşte, fără a fi necesară prezentarea de
puteri depline cu prilejul oricăror operaţiuni ce se desfăşoară în vederea
încheierii unui tratat. Regula este exprimată la articolul 7(2)(a) din Convenţia
de la Viena privind dreptul tratatelor. Subliniem faptul că cele două reguli (cea
constituţională şi cea internaţională) nu se suprapun, însă există o concordanţă
între ele. În timp ce regula constituţională atribuie Preşedintelui prerogativa de
a încheia tratate în numele României, regula cuprinsă la articolul 7 din
Convenţia de la Viena confirmă mai degrabă o prezumţie generală de
reprezentare a statului de către şefii de state în raporturile convenţionale. Se
impune concluzia că şeful statului român va acţiona în sensul încheierii unui
tratat ori de câte ori doreşte, competenţele sale fiind constituite în virtutea unei
norme constituţionale, motiv pentru care acesta nu va fi ţinut prin diverse
reglementări normative de rang inferior Constituţiei, ori de câte ori prin
asemenea reglementări se reduc din puterile sale. Cu toate acestea, Preşedintele

31
Această clasificare este una des întâlnită în practica statelor, în prezent. Spre pildă, articolul 3
din Legea Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele stabileşte :
„Tratatele internaţionale se încheie în numele: a) Republicii Moldova - tratate interstatale; b)
Guvernului Republicii Moldova - tratate interguvernamentale; c) ministerelor sau
departamentelor Republicii Moldova - tratate interdepartamentale”
24
trebuie să-şi manifeste puterile sale în condiţiile stabilite prin norme
constituţionale (spre exemplu, Preşedintele nu poate să încheie un tratat care nu
a fost negociat în prealabil de Guvern ci de o altă entitate). Aparent poziţia
Preşedintelui pare slăbită în virtutea normei constituţionale citate, deoarece
acesta nu poate nici să negocieze conţinutul viitorului tratat – atribuţia fiindu-i
conferită Guvernului – şi, totodată, nu poate nici să-l ratifice – atribuţia fiind de
competenţa Parlamentului. Totuşi, poziţia şefului de stat nu este deloc de
neglijat deoarece în cadrul procesului de încheiere a tratatului acesta are
posibilitatea nu doar să efectueze un control asupra oportunităţii încheierii
tratatului şi asupra conţinutului acestuia ci chiar să împiedice încheierea sa.
Astfel, în virtutea articolului 91 din Constituţia României, Preşedintele poate să
refuze semnarea tratatului, fără să existe posibilitatea ca altă autoritate să
exercite prerogativa semnării sale. În plus, în virtutea articolului 77 din
Constituţie Preşedintele poate cere Parlamentului să reexamineze legea de
ratificare a tratatului, înainte de promulgare, fie poate să sesizeze Curtea
Constituţională pentru ca aceasta să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor
prevederi din cuprinsul tratatului. În ce priveşte aceste din urmă două
posibilităţi aflate la dispoziţia Preşedintelui României, învederăm că este de
preferat ca Preşedintele să nu facă uz de ele, îndeosebi în ce priveşte prima
posibilitate, deoarece poziţia sa pe scena politică poate avea de suferit dacă
luăm în considerare faptul că semnificaţia uzului celor două căi procedurale
după ce în prealabil a semnat tratatul este, de principiu, negativă.
O altă problemă care se iveşte este dacă Preşedintele are posibilitatea ca
după semnarea tratatului să revină asupra hotărârii sale în sensul de a nu-l mai
supune Parlamentului spre ratificare. Încă o dată credem că o asemenea
schimbare de atitudine nu este benefică, deoarece exprimă dacă nu rea-credinţă
cel puţin o atitudine labilă, nepotrivită în relaţiile internaţionale. Chiar dacă prin
semnare, dacă nu este prevăzut altfel sau dacă nu rezultă altfel din practica
statelor, tratatul încă nu se consideră definitiv încheiat şi nici nu obligă părţile,
totuşi ideea bunei credinţe în dreptul internaţional justifică o obligaţie
cutumiară din partea autorităţilor statului semnatar de a derula procedura
ratificării în aşa mod încât asupra ratificării să se pronunţe autoritatea
competentă, în cazul României fiind vorba de Parlament.
O propunere de lege ferenda, ţinând cont de raţionamentele şi
argumentele prezentate anterior este ca în Constituţie să se menţioneze expres
că prin derogare de la dispoziţiile articolului 77 din Constituţia României,
atunci când Preşedintele urmează să promulge legea de ratificare acesta nu are
dreptul de a o trimite spre reexaminare Parlamentului. Totuşi, este firesc 32 ca

32
Caracterul firesc al unei atitudini de felul amintit rezultă implicit din ordinea constituţională relevantă
aici dacă ne raportăm la dispoziţiile articolelor 1(5), 80(2) şi 142(1) din Constituţia României, în
conformitate cu care în România supremaţia Constituţiei este obligatorie, iar Preşedintele veghează la
respectarea acestei supremaţii, în timp ce Curtea Constituţională este garantul acesteia
25
atunci când Preşedintele are convingerea că unul din textele tratatului ce
urmează să fie încheiat definitiv este incompatibil cu dispoziţiile
constituţionale, să sesizeze Curtea Constituţională în vederea efectuării unui
control de constituţionalitate.
În concluzie, articolul 91(1) stabileşte competenţa Preşedintelui
României de a încheia tratate internaţionale în numele României, ceea ce
înseamnă că acesta va fi competent să semneze tratatele internaţionale, având
obligaţia ca ulterior semnării să le supună spre ratificare 33 Parlamentului
României 34. Aceste atribuţii se realizează prin emiterea de decrete ale
Preşedintelui României. Temeiul emiterii acestor acte este oferit de articolul
100 din Constituţie, unde se precizează 35 că decretele emise de Preşedinte în
temeiul articolului 91 se contrasemnează de primul ministru. Practica este
conformă acestei dispoziţii 36. O întrebare firească ce se iveşte atunci când este
analizată dispoziţia cuprinsă la articolul 91(1) din Constituţia României este
dacă Preşedintele României exercită atribuţia de „încheiere” a tratatelor
internaţionale exclusiv independent de concursul altor organe ale statului sau nu
este aşa. Pentru a găsi răspunsul, trebuie să distingem între noţiunile de
„manifestare de voinţă” şi noţiunea de „condiţii de existenţă necesare
valabilităţii unui act”. Din interpretarea articolului 91 al Constituţiei, rezultă

33
Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale (2006),
Departamentul Constituţional Legislativ are obligaţia de a întocmi lucrările pregătitoare în vederea
trimiterii tratatului, după semnarea sa, la Parlament, spre ratificare (capitolul 3 secţiunea 3)
34
A se vedea şi Drăganu, T., Drept constituţional, 1998, II, 270-1
35
Articolul 100 din Constituţia României stabileşte: „(1) În exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea
atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3),
articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru”.
36
Spre exemplu, supunerea de către Preşedintele României în vederea ratificării a Tratatului
dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica
Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica
Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale
Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a
României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005 s-a
realizat prin Decretul nr. 357 din 3 mai 2005 care cuprinde următorul text: „În temeiul
prevederilor art. 91 alin. (1) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, precum şi
ale art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, la propunerea Guvernului,
potrivit Hotărârii nr. E 104 din 28 aprilie 2005, Preşedintele României decretează: /ARTICOL
UNIC/ Se supune spre ratificare Parlamentului Tratatul dintre (…), semnat de România la
Luxemburg la 25 aprilie 2005, şi se dispune publicarea prezentului decret în Monitorul Oficial
al României, Partea I. /PREŞEDINTELE ROMÂNIEI/TRAIAN BĂSESCU/ În temeiul
art. 100 alin. (2) din Constituţia României, republicată, contrasemnăm acest decret.
/PRIM-MINISTRU/CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU/ Bucureşti, 3 mai 2005./Nr. 357.” –
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 6 mai 2005
26
clar că manifestarea de voinţă în sensul încheierii unui tratat internaţional în
condiţiile acestui articol aparţine Preşedintelui României. Ca urmare, această
atribuţie cade în competenţa exclusivă a sa. 37
O altă chestiune care interesează aplicarea dispoziţiilor articolului 91 din
Constituţia României, constă în a stabili dacă dispoziţiile cuprinse la articolul
91 limitează în vreun fel competenţele pe care le poate exercita Preşedintele în
domeniul încheierii tratatelor internaţionale, mai exact dacă Preşedintele poate
încheia tratate internaţionale numai în sensul că le poate semna, adică fără a
putea participa la negociere, sau să parafeze, sau să autentifice textul tratatului,
pe de o parte şi, interesează dacă Preşedintele poate încheia doar tratate
negociate de Guvern, fără a putea încheia tratate la nivel guvernamental,
departamental sau fără a putea încheia tratate negociate la nivel departamental.
Răspunsul la această întrebare are meritul de a pune în lumină anumite
inadvertenţe datorate lipsei de claritate a textului Legii nr. 590/2003 privind
tratatele, respectiv în ce măsură sunt distribuite competenţele diferitelor
autorităţi ale statului român în domeniul încheierii tratatelor internaţionale în
funcţie de clasificarea oferită de Legea nr. 590/2003 la articolul 19: tratate la
nivel de stat; tratate la nivel guvernamental; tratate la nivel departamental.

2.3. Practica încheierii de „acorduri” la un nivel inferior celui


departamental
În condiţiile intensificării relaţiilor de cooperare între ţările vecine şi
mai ales ca urmare a tendinţei ce se manifestă în cadrul teritorial al Uniunii
Europene de desfiinţare treptată a graniţelor, pe de o parte, şi de cooperare
transfrontalieră între autorităţile de aplicare a legii din statele membre ale
Uniunii, pe de altă parte, apare necesitatea încheierii unor documente
internaţionale care să reprezinte temeiul legal de desfăşurare a activităţii de
cooperare între autorităţi cu competenţă locală sau regională, îndeosebi din
zonele de delimitare a frontierelor dintre state. Pentru acest motiv numeroase
autorităţi cu competenţe locale, spre exemplu, întreprind demersuri pentru
încheierea respectivelor documente internaţionale, fără totuşi a cunoaşte exact
procedura de încheiere, competenţele proprii ce le revin în domeniu şi, adesea,
chiar legislaţia naţională sectorială incidentă. 38

37
Afirmaţia nu priveşte celelalte acorduri internaţionale la care se face referire în a doua
propoziţie de la alineatul 1 al articolului 91 din Constituţie
38
Astfel, spre exemplu, ipotetice proiecte de acorduri de colaborare între inspectorate de
poliţie din România şi autorităţi poliţieneşti din ţări vecine, prin care părţile ar conveni
acordarea unor facilităţi poliţiştilor aparţinând celor două unităţi, pentru îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu pe teritoriul statelor părţilor, ar fi în contradictoriu cu legislaţia română în domeniul
cooperării poliţieneşti (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 103 din 13 decembrie
2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1019 din 21 decembrie 2006)
27
În primul rând, trebuie să arătăm că încheierea unor astfel de documente
internaţionale constituie o procedură sui generis în materie de „tratate”,
deoarece până la momentul de faţă cooperarea între autorităţi locale de aplicare
a legii avea la bază încheierea unor acorduri la nivel de stat sau guvernamental,
ori cel puţin ministerial (departamental). Totodată, deşi asemenea autorităţi au
personalitate juridică proprie, există cel puţin două cauze pentru care acestea nu
pot încheia în nume propriu acte juridice internaţionale de cooperare cu entităţi
străine, în regim de drept internaţional public: 1. în primul rând faptul că aceste
autorităţi (spre exemplu, inspectoratele de poliţie judeţene) nu beneficiază de
capacitate internaţională de a încheia tratate internaţionale (ius contrahendi); 2.
în al doilea rând, aceste autorităţi pot face parte uneori dintr-o structură în
cadrul căreia ele se găsesc în raporturi de subordonare faţă de autorităţi de nivel
superior şi cu competenţă naţională. Ca urmare, în timp ce prima cauză
afectează capacitatea juridică în cadrul relaţiilor internaţionale, cea de-a doua
cauză afectează capacitatea juridică deplină în planul dreptului intern, existând
oricum o întrepătrundere între cele două nivele, respectiv capacităţi.
Pentru motivele de mai sus, apreciind că este necesară încheierea unor
astfel de documente în actualele condiţii ale vieţii sociale, considerăm că se
impune de lege ferenda completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române în sensul stabilirii competenţei de a încheia
documente internaţionale de cooperare de către inspectoratele judeţene de
poliţie.
În orice caz, chiar dacă o asemenea competenţă ar fi stabilită prin lege,
documentele respective nu ar putea constitui tratate internaţionale în înţelesul
dreptului internaţional al tratatelor, deoarece inspectoratelor judeţene le lipseşte
calitatea de subiect de drept internaţional public necesară actorilor din sfera
internaţională juridică. Însă, stabilirea prin lege a competenţei este necesară
deoarece acţiunea de cooperare angajează răspunderea statului român în temeiul
dreptului internaţional cutumiar, motiv pentru care atribuţia de încheiere a unor
documente internaţionale trebuie să rămână supusă principiului precizării
explicite prin lege a competenţei. În plus, exigenţele respectării legalităţii în
activitatea administraţiei publice conduc la aceeaşi concluzie.
Părţile între care se poate încheia un astfel de document de cooperare
Potrivit articolului 2 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, România,
Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei
publice centrale, pentru care această atribuţie este expres prevăzută de
legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel
guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental. Prin urmare, pentru ca o
instituţie să poată încheia tratate aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii
generale: să se încadreze în categoria celor enumerate de articolul 2, iar
încheierea de tratate să fie una dintre atribuţiile sale stabilite prin lege.
28
Luând în considerare cele enunţate mai sus, precum şi raportându-ne la
prevederile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române, apreciem că Inspectoratul Judeţean de Poliţie nu îndeplineşte
condiţiile impuse de Legea nr. 590/2003 pentru a încheia un document
internaţional valabil care să producă efecte juridice, astfel că actul supus
analizei nu poate avea caracter juridic raportat la legislaţia română.
Dacă se doreşte, totuşi, încheierea unui astfel de document, apreciem că
parte nu poate fi decât ministerul internelor şi reformei administrative, în
considerarea prevederilor articolului 2 din Legea nr. 590/2003 şi ale Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului României nr. 30/2007 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a evidenţia distincţia dintre un tratat internaţional şi un document
de genul celui supus analizei, apreciem că ar fi utilă introducerea unei prevederi
asemănătoare celei referitoare la autorităţile administraţiei publice locale,
cuprinsă la articolul 41 din Legea nr. 590/2003, ţinându-se cont de întinderea
locală a competenţei autorităţii, de locul acesteia în sistemul administraţiei
publice centrale, precum şi de tendinţele existente în privinţa gestionării
autonome a treburilor publice în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale,
urmând a se respecta totodată poziţia Ministerului Afacerilor Externe în cadrul
sistemului administrativ românesc.
Încheierea de către prefect a unor documente internaţionale nu înseamnă
în mod neechivoc că ne găsim în prezenţa unei practici care ar confirma
capacitatea acestuia de a încheia tratate internaţionale, nici în sensul Legii nr.
590/2003 şi nici în sensul dreptului internaţional public. Totuşi, acesta rămâne
un actor internaţional în domeniul cooperării internaţionale, atât în cadrul unor
parteneriate cu instituţii similare din străinătate cât şi în scopul implementării
unor programe de interes alături de diverse entităţi internaţionale care nu au
calitatea de subiect de drept internaţional public. Astfel, ori de câte ori ne găsim
în prezenţa unor acorduri încheiate de prefect sau de instituţia prefectului cu
entităţi care nu au calitatea de subiect de drept internaţional public şi fără
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 590/2003 privind tratatele,
respectivele acorduri nu vor fi supuse regimului de drept internaţional public,
însă vor putea fi apreciate drept acte juridice cu elemente de extraneitate, astfel
că eventualele litigii pot fi soluţionate prin aplicarea regulilor dreptului
internaţional privat român, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea
nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

2.4. Receptarea în dreptul intern


În general, încheierea tratatelor internaţionale presupune şi parcurgerea
unor proceduri interne, de către fiecare parte, pentru a da eficienţă juridică în
plan intern regulilor cuprinse în tratat, pe de o parte şi pentru a asigura
29
competenţele fiecăreia dintre părţi. Metodele prin care se realizează obiectivele
de mai sus, adică procedurile necesare, diferă de la stat la stat şi sunt în general
prefigurate prin dispoziţii constituţionale ale statelor.
În ceea ce priveşte România, sunt relevante prevederile articolelor 11 şi 91
din Constituţia României, din economia cărora rezultă că fac parte din dreptul
intern doar tratatele care, încheiate la nivel de stat, au fost negociate de Guvern,
„încheiate” de Preşedinte şi ratificate de Parlament, precum şi cele care au fost
încheiate cu respectarea procedurilor prevăzute de legea privind tratatele.
Nerespectarea acestor proceduri nu conduce automat la inexistenţa,
nulitatea sau încetarea unui act internaţional, însă tratatul este unul imperfect
deoarece el este lipsit de eficienţă juridică în plan intern, iar regulile cuprinse în
el vor exista doar în plan internaţional, în funcţie de dispoziţiile constituţionale
şi, în general, de drept intern ale statelor.
Pentru observarea efectelor tratatului internaţional sau a influenţei
acestuia asupra ordinii juridice de drept intern, este utilă identificarea
raporturilor dintre cele două ordini juridice. Legătura dintre dreptul tratatelor şi
dreptul intern constă în trimiterea pe care un sistem juridic o face la celălalt 39:
– norma de dreptul tratatelor presupune o trimitere a dreptului tratatelor
la dreptul intern al unui stat ;
– norma de drept intern al acelui stat condiţionează efectele juridice
dintre stat şi celelalte state în baza convenţiei şi face o trimitere la regulile
dreptului tratatelor privind formarea, încheierea şi validitatea acordurilor
internaţionale.
În practica statelor se cunosc deseori situaţii în care actele internaţionale
cuprind reguli care nu au fost transpuse în dreptul intern, însă în baza lor
autorităţile competente pentru punerea lor în executare au desfăşurat activităţi
conforme. Dacă din punctul de vedere al dreptului internaţional se poate admite că
obligaţiile (de executare a tratatelor internaţionale) au fost îndeplinite întocmai şi
cu bună-credinţă de către părţi, nu la fel stau lucrurile atunci când ne referim la
regimul juridic de drept intern al acestor activităţi. Aceasta deoarece în plan intern
asemenea activităţi nu au nici o bază legală şi, astfel, lipseşte mecanismul care să
aducă aceste activităţi în sfera juridică a unor acte de drept intern.
Totodată, autorităţile care au vocaţia să execute obligaţiile cuprinse în
tratat şi, eventual, desemnate în tratat, nu sunt obligate juridic prin acesta,
deoarece acel tratat este lipsit de eficienţă în ordinea juridică internă.
În legătură cu asemenea tratate, imperfecte datorită neparcurgerii tuturor
etapelor şi procedurilor interne de încheiere a tratatului internaţional, se pune şi
problema răspunderii internaţionale a statelor, deoarece chiar dacă un tratat
nedefinitivat sau imperfect nu poate produce efecte juridice în plan intern, în
39
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. I, Lumina Lex, 2000, 170
30
plan internaţional el există şi este valabil, astfel că produce efecte juridice, tot
astfel cum neexecutarea sa angajează răspunderea internaţională.
În ordinea de drept român, tratatele, indiferent de nivelul la care se
încheie, urmează să fie definitivate doar după ce s-a exprimat consimţământul
de a deveni parte la tratat printr-un act normativ. Acest lucru reiese din
interpretarea prevederilor articolului 91 din Constituţia României coroborat cu
articolul 22 din Legea nr. 590/2003 40. Regula ratificării, aderării, acceptării sau
aprobării unui acord internaţional prin act normativ era prevăzută într-o altă
formă şi de Legea nr. 4/1991 privind încheierea tratatelor, la articolul 11(1) al
acesteia: „Legile pentru ratificarea tratatelor internaţionale şi hotărârile pentru
aprobarea acordurilor, convenţiilor şi a altor înţelegeri internaţionale, precum
şi textele acestora, se publică în Monitorul Oficial”.
În practica autorităţilor din România au intervenit uneori situaţii de
existenţă a unor convenţii imperfecte, a căror încheiere nu s-a efectuat cu
respectarea şi observarea prevederilor legii tratatelor, chiar dacă autorităţile au
pus în executare acordurile respective. În atare condiţii, activitatea autorităţilor,
efectuată în executarea tratatului, contravine exigenţelor impuse de regula
legalităţii, principiu potrivit căruia autorităţile administrative trebuie să
acţioneze numai în baza şi în executarea legii.

2.5. „Ratificarea”, „Aderarea”, „Aprobarea” sau „Acceptarea” sunt


procedurile interne legale prin care prevederile unui Acord sunt receptate în
dreptul intern
În absenţa unei proceduri de acest gen, executarea Acordului de către
autorităţile române este lipsită de fundament legal. Această idee este pusă în
lumină de Constituţia României şi de Legea nr. 590/2003; pentru aceasta, în
conformitate cu prevederile articolului 24(1) din Legea nr. 590/2003, după
adoptare, actul normativ de aprobare se publică în Monitorul Oficial al
României, însoţit de textul în limba română al tratatului. Acesta din urmă este
corpul normativ care intră în ordinea juridică internă, obligând deopotrivă pe
toţi destinatarii ce urmează să-i asigure executarea în spiritul bunei-credinţe.
Normativele ce alcătuiesc ordinea juridică internă trebuie redactate în limba
română, deoarece sunt acte oficiale şi se supun exigenţelor articolului 13 din
Constituţia României. Principiul utilizării limbii române în redactarea actelor

40
Năstase, A., Aurescu, B., Păunescu, I., Legea nr. 590/2003 privind tratatele - comentată şi
adnotată -, ADIRI, 40: autorii conchid fără echivoc (în legătură cu articolul 22 din lege) că
alineatele 1 şi 2 reamintesc tipurile de acte normative care se adoptă, după caz, în vederea
exprimării consimţământului părţii române de a deveni parte la un tratat: lege sau ordonanţă de
urgenţă de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare şi hotărâre a Guvernului de aprobare,
acceptare sau aderare. Există chiar opinii că regulile de la articolul 22(1)(2) sunt o repetiţie a
celor cuprinse la articolul 19 – Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, Lumina Lex, 2000, 208
31
normative interne, reprezintă la rândul său una dintre cauzele care, alături de
principiul publicităţii în Monitorul Oficial al României şi de principiul statuat la
articolele 10 şi 11 din Constituţia României (al exercitării întocmai şi cu bună
credinţă a tratatelor), creează necesitatea ratificării, aderării, aprobării sau
acceptării.
În ceea ce priveşte nivelul actului normativ prin care se produce
receptarea, trebuie analizat articolul 19 din Legea nr. 590/2003, unde se
precizează categoriile de tratate a căror ratificare se face prin lege.
Recurgând la interpretarea acestui fapt juridic, rezultă că un acord va fi
supus ratificării prin lege în următoarele condiţii:
1. a) sunt încheiate cel puţin la nivel guvernamental;
b) procedurile convenţionale nu se pot aplica în dreptul intern decât
dacă se adoptă noi dispoziţii normative;
c) noile dispoziţii normative trebuie să aibă forţa juridică a unei legi.
2. a) indiferent de nivelul la care sunt încheiate, acestea prevăd cerinţa
ratificării lor.
Potrivit articolului 20 din Legea nr. 590/2003, „Tratatele semnate la
nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19, precum şi
tratatele semnate la nivel departamental, sunt supuse Guvernului spre aprobare
prin hotărâre.” Prevederea de la articolul 20 este generală şi stabileşte
domeniul de incidenţă prin metoda eliminării excepţiilor. Astfel, pot fi supuse
spre aprobare prin hotărâre de guvern toate acordurile care nu cad sub incidenţa
articolului 19, id est acelea pentru care nu este necesară ratificarea prin lege.
Totodată, se poate reţine că prin hotărâre de guvern pot fi aprobate acorduri ce
se încheie fie la nivel guvernamental fie la nivel departamental. Ca urmare,
nivelul la care se încheie nu reflectă altceva decât poziţia pe care o ocupă în
sistemul instituţional-juridic entitatea care încheie tratatul, fără însă să se poată
aprecia că, din punct de vedere internaţional, acest concept (al nivelului) ar avea
vreo importanţă, deoarece atât guvernul cât şi departamentul (spre ex. un
minister) nu au calitatea de subiecte de drept internaţional public. În acelaşi
timp, răspunderea internaţională pentru executarea întocmai şi cu bună credinţă
a documentului internaţional revine în ambele situaţii României, prin Guvernul
României, drept consecinţă a două surse: regula internaţională de drept
cutumiar; şi existenţa temeiului juridic guvernamental – hotărârea de guvern.
Apreciem că noua înfăţişare a relaţiilor internaţionale convenţionale reflectă în
mod evident existenţa unei practici a încheierii acordurilor internaţionale atât la
nivel guvernamental, cât şi la nivel departamental. Ca urmare, există o regulă
cutumiară generală în domeniul dreptului tratatelor, potrivit căreia pot fi părţi la
acorduri internaţionale guvernele statelor şi departamente ale statelor în măsura
în care dreptul intern al acestora le permite să acţioneze ca atare; totuşi, acest
lucru nu reprezintă o dovadă a calităţii de subiect de drept al acestor entităţi; în
32
realitate, statul este nu doar cel ce-şi asumă răspunderea pentru încheierea
respectivelor acorduri, dar şi cel care atribuie respectivelor entităţi competenţa
de a acţiona astfel, iar această atribuire este esenţială tocmai datorită
incapacităţii in rem în plan internaţional a altor entităţi decât cele care au
calitatea de subiect de drept internaţional public.
Actul de drept intern prin care se „ratifică” un acord internaţional nu
este neapărat dictat în mod exclusiv de domeniul în care intervine respectivul
acord internaţional, existând mai multe criterii care determină încadrarea într-o
categorie sau alta, dintre cele care fie se „ratifică” prin lege, fie sunt aprobate
prin hotărâre de guvern, tot astfel cum nu reprezintă un criteriu absolut nici
nivelul la care se încheie. Astfel, spre exemplu, există acorduri care se încheie
în domeniul finanţărilor, însă asemenea acorduri pot fi ratificate fie prin lege fie
prin hotărâre de guvern, în funcţie de existenţa sau inexistenţa anumitor criterii
prevăzute de lege, cum este situaţia avută în vedere la articolul 19(1)(g) din
Legea nr. 590/2003. Aici întâlnim următoarea prevedere: „(1) Se supun
Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate: ... g)
tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament
financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;” Ca urmare,
ratificarea unui acord care intervine în domeniul finanţărilor, se va face prin
lege ori de câte ori acea finanţare constă din asumarea unui angajament
financiar ce are ca şi consecinţă sarcini suplimentare la bugetul de stat. Altfel,
acordurile respective pot fi aprobate prin hotărâre de guvern. Totodată, se poate
observa că acordurile la care face referire prevederea de la litera g) sunt
semnate la nivel guvernamental, chiar dacă ratificarea lor se face prin lege. Ca
urmare, în cazul de faţă criteriul care a stat la baza stabilirii nivelului actului
intern de „ratificare” nu a fost nivelul entităţii care semnează acordul ci un
domeniu de linie din sfera domeniului finanţelor publice.
În pofida faptului că prevederea de la litera g) are pretenţia de a fi foarte
concretă, evocând o situaţie determinată, în interpretarea acesteia se pot ivi
anumite probleme pentru simplul motiv că nu este foarte bine exprimat
conţinutul expresiei „sarcini suplimentare la bugetul de stat”, deşi ar fi trebuit
să se aleagă o exprimare foarte exactă, întrucât prevederea stabileşte o excepţie
de la regula potrivit căreia acordurile de finanţare se aprobă prin hotărâre de
guvern. Această din urmă regulă rezultă implicit din interpretarea mai multor
prevederi ale Legii nr. 590/2003, interpretare ce duce la concluzia că legiuitorul
a intenţionat ca acordurilor ce intervin în domeniul finanţelor să li se aplice o
procedură cât mai rapidă, pentru ca acestea să-şi producă într-un timp relativ
scurt efectele urmărite de către părţi.
În literatura de specialitate 41 s-a afirmat că fac obiectul prevederii de la
litera g) „doar acele tratate prin care se asumă un angajament financiar care
41
Năstase, A., Legea nr. 590/2003, 37
33
impune sarcini suplimentare, deci care ar conduce la diminuarea bugetului de
stat”. Totuşi, nici această afirmaţie nu pare să ofere un răspuns precis deoarece
diminuarea bugetului de stat este o expresie lipsită de rigoare juridică în
condiţiile în care bugetul de stat reprezintă o instituţie juridico-financiară în
care sunt cuprinse atât cheltuieli cât şi venituri, fără a se pune problema
diminuării acestuia decât eventual în comparaţie cu un buget anterior. Din acest
punct de vedere expresia „sarcini suplimentare la bugetul de stat” este mai
corespunzătoare deoarece reflectă corect care este locul unui angajament
financiar în cadrul bugetului de stat, fără a utiliza expresia „majorează” sau
„diminuează”. Asemenea expresii sunt indicate doar atunci când se face referire
la balanţa de venituri şi cheltuieli.
Totodată, în practica Consiliului Legislativ al României se pare că
prevalează punctul de vedere potrivit căruia orice angajament financiar al unei
instituţii a administraţiei publice centrale a cărui destinaţie este execuţia unui
proiect pe termen lung (spre exemplu 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an bugetar)
impune sarcini suplimentare la bugetul de stat. În acest sens, spre exemplu, a se
vedea Avizul Consiliului Legislativ, referitor la proiectul de Hotărâre pentru
aprobarea Acordului de cofinanţare între Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru implementarea
proiectului „Întărirea capacităţii Guvernului României de a gestiona situaţiile
dificile generate de dezastre naturale – Dezvoltarea capacităţii pentru situaţii
de urgenţă (CDES)”, semnat la Bucureşti la 4 aprilie 2007 şi la 2 mai 2007 42;
aviz nr. 1005 din 26.07.2007. Urmând înţelesul atribuit de Consiliul Legislativ
prevederii de la litera g), ajungem la concluzia că orice angajament financiar
din partea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat constituie o
sarcină suplimentară la bugetul de stat.
Poziţia Consiliului Legislativ relativ la această problematică este
criticabilă, deoarece lipseşte de rost termenul „suplimentar”, căci dacă înţelesul
prevederii analizate ar fi fost cel dat de Consiliul Legislativ, atunci legiuitorul ar
fi utilizat fie expresia „care impune sarcini la bugetul de stat”, fie expresia
„care majorează volumul cheltuielilor în bugetul de stat”, ambele în locul celei
în vigoare: „care impune sarcini suplimentare la bugetul de stat”.
Apreciem că, pentru a lămuri înţelesul prevederii de la litera g) este utilă
raportarea la natura juridică a bugetului de stat, pe de o parte, precum şi la poziţia
pe care, de principiu, legiuitorul o acordă documentelor internaţionale ce implică
angajamente financiare, în acelaşi timp cu luarea în considerare a poziţiei părţilor
la acord. Analiza prevederilor articolului 138 din Constituţia noastră conduce la

42
În prezent, Acordul de cofinanţare este aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 873
din 1 august 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 11
septembrie 2007
34
concluzia că bugetul de stat se aprobă prin lege; în acest spirit, Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice stabileşte regula potrivit căreia „(1) Legea
bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.” Ca
urmare, respectând principiile de drept în domeniul actelor normative, îndeosebi
cel al ierarhiei juridice, se ajunge la concluzia că orice modificare a sistemului de
venituri şi cheltuieli poate fi realizată doar dacă ne găsim în prezenţa unui act
normativ de nivelul legii. Ca urmare, consecinţa acestor prevederi este că acele
angajamente internaţionale care presupun operaţiuni financiare ce conduc la
modificarea faptică a bugetului de stat aprobat prin lege trebuie la rândul lor să
fie „ratificate” printr-un act juridic de acelaşi nivel. Tocmai din acest motiv,
Legea nr. 590/2003 utilizează expresia „sarcini suplimentare”. Dimpotrivă, ori de
câte ori angajamentele financiare asumate prin acordul internaţional se vor
executa din sume alocate deja în cadrul bugetului de stat, respectiv atribuite în
bugetul unui ordonator de credite, respectivul acord internaţional nu trebuie
„ratificat” prin lege, ci poate fi aprobat prin hotărâre de guvern. Acest principiu
este exprimat implicit şi prin dispoziţia de la articolul 6 din Legea nr. 500/2002:
„Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi
de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de
rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale
iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.” În acest sens se
pronunţă şi autorii lucrării citate anterior: „Per a contrario, nu va fi necesară
ratificarea tratatelor prin care se acordă sprijin financiar părţii române, deci
care au o influenţă pozitivă asupra bugetului de stat sau prin care este afectat
doar bugetul alocat deja al unei instituţii, în aceste cazuri fiind suficientă
aprobarea tratatului prin hotărâre a Guvernului”. 43
Regula tocmai exprimată este mult mai clar evidenţiată de profesorul
I.M. Anghel în lucrarea Dreptul tratatelor, vol. III, respectiv: „...acest
angajament financiar să impună sarcini suplimentare la bugetul de stat, adică,
în cazul în care cheltuiala este prevăzută în bugetul de stat, nu mai apare
necesar ca un asemenea tratat să fie supus Parlamentului spre ratificare” 44.
Ca urmare, dincolo de eventualele observaţii care s-ar putea face cu
privire la fundamentul prevederii de la articolul 19(1)(g), criteriul care a fost
avut în vedere pentru formularea expresiei „care impune sarcini suplimentare
la bugetul de stat” este cel al previziunii acelei cheltuieli în bugetul de stat.
Însă, întrucât anumite angajamente financiare presupun eforturi financiare pe
perioade mai mari decât aceea a unui an bugetar, întrebarea care apare în mod
firesc este dacă acele acorduri trebuie ratificate în mod obligatoriu prin lege,

43
Idem
44
Năstase, A., Legea nr. 590/2003, 196
35
deoarece fondurile necesare executării angajamentului nu sunt „alocate” încă
într-un buget, dat fiind caracterul viitor al bugetelor anuale ulterioare. Răspunsul
deja se regăseşte în criteriul utilizat, deoarece la formarea viitorului buget
fondurile respective vor fi avute în vedere în cadrul previziunii bugetare şi, ca
urmare, nu ne găsim în prezenţa unor sarcini suplimentare la bugetul de stat.
O altă întrebare care poate să apară este dacă asemenea acorduri pot să
fie semnate şi încheiate la nivel departamental şi aprobate prin hotărâre de
guvern, ori pot să fie încheiate numai la nivel guvernamental sau de stat.
Întrebarea apare în primul rând datorită faptului că în practica Consiliului
Legislativ s-a efectuat afirmaţia cum că „Legea nr. 590/2003 privind tratatele
nu prevede posibilitatea încheierii de acorduri internaţionale la nivel
departamental pentru asumarea unui angajament financiar”. 45
Această afirmaţie este totuşi contrazisă atât de practica existentă în
domeniul încheierii acordurilor de acest gen, cât şi de conţinutul prevederilor
Legii nr. 590/2003. Astfel, dacă vom observa prevederile articolelor 20,
26(1)(d) şi 27(1), vom putea concluziona că nicidecum legiuitorul nu a stabilit o
excludere a acordurilor încheiate la nivel departamental pentru reglementarea
domeniului sprijinului financiar şi, chiar mai mult, reiese foarte clar că
asemenea angajamente, mai ales când acestea privesc integrarea europeană şi
politica comunitară, pot fi negociate şi semnate de reprezentanţii împuterniciţi
ai ministerelor.
Un alt exemplu din practica de stat a României îl constituie Acordul
dintre Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei cu privire la
punctele de trecere a frontierei de stat româno-ucrainene, semnat la Kiev la 2
februarie 2006, care a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr.
675/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 5 iunie 2006.
Acest act normativ a fost adoptat de Guvernul României în temeiul art. 108 din
Constituţia României, republicată, şi al articolului 20 din Legea nr. 590/2003
privind tratatele, acesta din urmă stabilind regula potrivit căreia „Tratatele
semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art.
19, precum şi tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului
spre aprobare prin hotărâre”.
Astfel, cum reiese din cuprinsul şi titlul Acordului aprobat prin actul
normativ menţionat, obiectul înţelegerii îl constituie trecerea frontierei de stat
prin punctele de trecere şi stabilirea unor puncte de trecere a frontierei de stat.
Prin natura reglementărilor pe care le conţine acest Acord, obiectul său de
reglementare cade sub incidenţa articolului 19(d) din Legea nr. 590/2003
privind tratatele, astfel că încheierea sa definitivă trebuia să se efectueze prin
supunerea acestuia spre ratificare prin lege. Având în vedere aprobarea sa prin

45
Avizul nr. 1005/2007
36
Hotărâre de Guvern, dispoziţiile sale pot oricând forma în mod întemeiat
obiectul unui control de legalitate, deoarece contravin dispoziţiilor imperative
ale Legii nr. 590/2003.
În exemplul de mai sus, pentru a aprecia legalitatea unei asemenea
practici, este necesar să ne raportăm la contextul juridic în care acest Acord a
luat fiinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, la natura dispoziţiilor sale. Astfel,
se poate observa că între România şi Ucraina există încheiat un tratat de bază
privind frontiera, şi anume Tratatul dintre România si Ucraina privind regimul
frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în
problemele de frontieră, semnat la Cernăuţi la 17 iunie 2003, ratificat prin
Legea nr. 93 din 5 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
348 din 21 aprilie 2004. Potrivit articolului 13 din tratat, „1. Chestiunile
referitoare la construcţia, repararea şi exploatarea căilor de comunicaţie care
traversează frontiera de stat, la înfiinţarea unor noi puncte de trecere a
frontierei de stat, precum şi la stabilirea culoarelor aeriene vor fi reglementate
prin acorduri separate între părţile contractante”. Totodată, la articolul 33 se
stipulează următoarele: „Trecerea frontierei de stat de către persoane şi
mijloace de transport se efectuează prin punctele de trecere, în baza unor
acorduri separate”. Ca urmare, în ceea ce priveşte regimul juridic cadru privind
deschiderea punctelor de frontieră şi principalele activităţi în zona de frontieră,
se poate constata că ne găsim în prezenţa unui cadru bine precizat în cuprinsul
unei legi, anume legea de ratificare. Această lege, împreună cu textul tratatului
menţionat, a fost adoptată, respectiv încheiat, anterior apariţiei Legii nr.
590/2003, adică sub imperiul Legii nr. 4/1991, astfel încât cadrul de executare
de către România a obligaţiilor cuprinse în tratatul de bază este cel conturat
juridic la momentul încheierii tratatului, iar nu cel conturat juridic pe timpul
executării tratatului, deoarece părţile nu pot conveni obligaţii decât în virtutea
contextului juridic şi faptic existent la data acordului de voinţă al acestora.
Astfel, dacă în perioada aplicării prevederilor Legii nr. 4/1991 deschiderea de
noi puncte de trecere a frontierei se putea face prin schimb de note verbale, în
baza acestei practici se va putea face şi în prezent, dar numai atunci când la
baza practicii se află fie o lege naţională specială în conformitate cu ansamblul
dispoziţiilor normative interne, fie la baza acestei practici se găseşte un tratat
internaţional de bază, întrucât acesta va avea întâietate în virtutea prevalenţei
dispoziţiilor internaţionale asupra dispoziţiilor dreptului intern. Ca urmare, în
executarea tratatului de bază, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 13 şi 33
din Tratatul încheiat între România şi Ucraina, a fost încheiat Acordul semnat la
2 februarie 2006, fără ca prin aceasta să se contravină dispoziţiilor Legii nr.
590/2003. În acest sens, menţionăm că la articolul 31 din Legea nr. 590/2003 se
prevede că „Obligaţiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai şi
cu bună-credinţă”, în timp ce la articolul 10 din Constituţia României se
37
stipulează faptul că relaţiile României se întemeiază pe principiile general
admise ale dreptului internaţional, în categoria cărora se include şi principiul
pacta sunt servanda.
Un alt exemplu în acest sens este şi Hotărârea Guvernului României nr.
1913 din 22 decembrie 2006 privind deschiderea Punctului de trecere a
frontierei şi a Biroului vamal de frontieră Rădăuţi-Prut (România) – Lipcani
(Republica Moldova), publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 din 10
ianuarie 2007.
Potrivit articolului 25(9) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele,
„Intrarea în vigoare a tratatelor se face cunoscută prin ordin al ministrului
afacerilor externe, care se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al
României, Partea a I, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data intrării
în vigoare”.
Prevederea de la articolul 25(9) este menită să asigure publicitatea
textului tratatului internaţional încheiat. Totodată, trebuie să se facă distincţie
între publicarea tratatului necesară intrării în vigoare a acestuia pentru ordinea
juridică de drept intern (tratatul fiind încorporat în actul normativ intern prin
care se face ratificarea, aderarea etc.) şi publicarea în scopul publicităţii
tratatului, incluzând în această din urmă ipoteză şi pe aceea a publicităţii
efectuate cu privire la momentul intrării în vigoare a acestuia.
Referindu-ne la identificarea fiecăreia dintre cele două ipoteze, arătăm că
publicarea este, în general, o operaţiune necesară pentru producerea de efecte
juridice a tratatului, iar în ceea ce priveşte România, publicarea este o condiţie a
existenţei tratatului rezultată din convergenţa operaţiunii de încheiere a tratatului cu
operaţiunea de adoptare (în sens larg) a actului de ratificare. Astfel cum s-a afirmat
„Chiar dacă intrarea în vigoare a celor două documente – a actului normativ şi a
tratatului – se face după reguli specifice şi are loc la date diferite (una este
intrarea în vigoare a legii de ratificare, care fiind un act intern, se produce
conform legislaţiei naţionale şi alta este încheierea tratatului şi intrarea lui în
vigoare, care se face potrivit dreptului internaţional şi survine ulterior)” legătura
dintre actul normativ de ratificare şi tratat este aşa de strânsă pentru a nu spune
că, într-o anumită măsură acestea apar ca un act comun, astfel încât nici unul nu
este de conceput fără celălalt; actul normativ, prin care se ratifică tratatul reprezintă
modul de exprimare a consimţământului de a fi legat prin acel tratat, în vreme
ce tratatul constituie obiectul însăşi al actului normativ, reprezintă raţiunea
adoptării actului normativ.46
În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză luată spre analiză,
publicitatea 47 tratatului, ea pune în discuţie diligenţa autorităţilor române
competente manifestată în scopul asigurării cunoaşterii diferitelor aspecte ale
46
V.I.Anghel, vol. III, 355
47
Năstase, A., Legea nr. 590/2003, 51
38
unui tratat, în special, în ipoteza conturată prin articolul 25(9) din Legea nr.
590/2003, a datei intrării în vigoare a unui tratat internaţional.
Sub aspectul utilităţii regulii evidenţiate la articolul 25(9) din Legea nr.
590/2003 mai facem precizarea că se poate observa un rost necesar, atunci când
intrarea în vigoare se produce cu privire la acea categorie de tratate
internaţional încheiate fie prin semnare, ori pentru cele care se aplică cu titlu
provizoriu de la data semnării. Evidenţiem că situaţiile amintite nu se subscriu
neapărat ipotezelor luate în considerare la articolul 2848 din Legea nr. 590/2003,
deoarece aceste din urmă ipoteze nu exclud posibilitatea intrării în vigoare
internaţională la o dată ulterioară semnării, care exprimă în acest caz doar
modalitatea de încheiere a tratatului. Totuşi, chiar dacă ipotezele se suprapun –
cea de la articolul 25(9) şi articolul 28 – regulile exprimate sunt totuşi diferite,
deoarece articolul 25(9) se referă inter alia la publicarea datei intrării în
vigoare, în timp ce articolul 28 se referă la publicarea textului. Astfel, ambele
reguli contribuie la publicitatea tratatului.

C. Clasificarea tratatelor
Tratatele internaţionale comportă diverse clasificări, în funcţie de
criteriile ce stau la baza distincţiei lor, cum ar fi: obiectul tratatelor, calitatea
subiectelor, numărul părţilor, durata determinată de părţi, posibilitatea de
aderare, forma pe care o îmbracă etc.
a) în raport cu obiectul lor de reglementare, tratatele pot fi politice,
economice, sociale, culturale etc. Se consideră că această clasificare nu are o
importanţă deosebită, mai puţin în privinţa unor chestiuni administrative (ex.
evidenţa acestora);
b) în raport de perioada avută în vedere de părţi la încheierea tratatului,
pentru ca acesta să producă efecte juridice, se deosebesc tratate cu termen şi
tratate încheiate pe durată nedeterminată;
c) în raport cu posibilitatea de a deveni parte la tratat şi alte subiecte decât
cele ce l-au negociat şi semnat, deosebim tratate închise şi tratate deschise;
d) în raport cu forma pe care o îmbracă, există tratate propriu-zise şi
tratate în formă simplificată;
e) în raport cu caracterul conţinutului material, se disting tratate-
contract şi tratate lege 49. În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă această

48
Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 1.883 din 10 august 2007 privind publicarea textelor
unor tratate, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 632 din 14 septembrie 2007
49
Există autori care consideră că la baza acestei clasificări stă criteriul funcţiei, dar în ce ne
priveşte considerăm criteriul principal al clasificării cel amintit, deoarece faptul că în conţinutul
material al tratatelor-lege întâlnim obligaţii identice pentru toate părţile le deosebeşte de
tratatele-contract, caz în care părţile urmăresc lucruri diferite şi stipulează prestaţii reciproce; a
se vedea pentru o opinie diferită Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public.
Sinteze pentru examen, All Beck, Bucureşti, 2000, 199
39
categorie a tratatelor internaţionale şi cea a legilor interne ale unui stat se
aseamănă sau sunt diferite. Tratatele-contract, astfel cum rezultă şi din
denumirea lor, se aseamănă mult cu contractele din dreptul privat şi mai puţin
cu legile. Chiar se afirmă că, astfel cum sunt contractele între particulari,
tratatele sunt legea statelor semnatare; ele nu obligă decât după ce au fost
valabil încheiate. Tratatele-lege cuprind, precum legea în dreptul intern, reguli
juridice cu aplicare generală şi permanentă. Totuşi, în dreptul intern legea se
aplică tuturor membrilor colectivităţii, în timp ce în dreptul internaţional
comunitatea nu poate impune norme membrilor săi, în măsura în care aceştia
din urmă nu sunt de acord (ca regulă generală). Regula comportă excepţii,
atunci când se au în vedere normele ius cogens.
f) în raport cu calitatea subiectelor participante, există tratate încheiate
între state, tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate
încheiate între organizaţii internaţionale. Importanţa clasificării constă în aceea
că tratatele interstatale au cadrul de bază reglementat în Convenţia de la Viena
din 1969, iar celelalte două categorii în Convenţia de la Viena din 1986;
g) în raport de natura juridică, unii autori fac distincţia între tratatele
creatoare de drepturi şi tratatele administrative. Cele din prima categorie consacră
norme cu un caracter destul de general şi abstract, având în vedere o varietate de
ipoteze în care urmează să se facă aplicarea regulilor cuprinse în acestea. Tratatele
administrative reglementează cazuri individuale concrete, cum ar fi, spre exemplu,
un acord privind schimbul de prizonieri. Ambele categorii de tratate sunt supuse
aceloraşi reguli juridice internaţionale privind modul de încheiere, de executare şi
stingere a lor. Totuşi, una dintre diferenţieri constă în faptul că îndeplinirea
tratatului administrativ echivalează cu încetarea acestuia, în timp ce în cazul
tratatelor creatoare de drepturi nu se produce acelaşi efect;
h) în raport cu numărul părţilor contractante, se cunosc tratate bilaterale
şi tratate multilaterale. Clasificarea este una dintre cele mai importante,
deoarece apartenenţa tratatului la una sau alta din categorii determină şi
aplicarea unor reguli juridice diferite privind mecanismul de încheiere şi chiar
de încetare a lor. Tratatele bilaterale au o existenţă originară în relaţiile
internaţionale. Fiind singura formă cunoscută vreme îndelungată, numeroase
dintre normele actuale generale privitoare la tratatele internaţionale s-au format
pe baza practicii legate de tratatele bilaterale. Practica tratatelor multilaterale
primeşte anvergură abia târziu, în a doua jumătate a secolului XIX. Un factor
determinant al acesteia este evoluţia tehnologică galopantă, care atrage apariţia
şi utilizarea unor servicii adecvate nevoilor statelor (serviciile poştale şi de
telegraf). În secolul XX, tratatele multilaterale devin un instrument esenţial în
evoluţia comunităţii internaţionale, în raporturile dintre state, dar şi în strânsă
legătură cu constituirea organizaţiilor internaţionale (organizaţiile internaţionale
au la bază un act constitutiv acceptat de statele membre printr-un tratat
multilateral; de asemenea, organizaţiile internaţionale oferă cadrul încheierii a
40
numeroase dintre tratatele internaţionale). Tratatele multilaterale pot fi clasificate,
la rândul lor, în tratate particulare şi tratate generale, sau tratate deschise ori
tratate închise. La tratatele particulare participă un număr limitat şi predeterminat
de state, în timp ce la tratatele generale participă majoritatea statelor. Tratatele
închise (spre ex. NATO sau tratatele de constituire a Uniunii Europene) stabilesc
foarte clar care sunt părţile contractante, iar participarea ulterioară este
condiţionată de voinţa părţilor iniţiale şi de condiţiile concrete pe care le stabilesc
acestea. În rândul tratatelor particulare sunt incluse şi tratatele regionale, ce
cuprind state care aparţin aceloraşi regiuni geografice; acestea sunt tratate închise
ab initio. Tratatele deschise fac posibilă participarea statelor care nu au fost
nominalizate de la început sau nu au participat din proprie voinţă la negocierea
textului şi semnarea tratatului; altfel spus, statele originare la tratat nu cunosc
eventualii parteneri viitori, dar îi acceptă în condiţiile tratatului. Asemenea tratate
reglementează probleme de interes general, ce exprimă la un moment dat valorile
comune ale societăţii internaţionale. Participarea se face de regulă printr-un act
unilateral de aderare sau prin mecanisme speciale de admitere de noi membri (de
regulă la tratatele constitutive ale organizaţiilor internaţionale) 50.
Trebuie să facem precizarea că lista clasificărilor nu este epuizată de
enumerarea de mai sus.
i) în pofida ideii că încheierea unui tratat este rezultatul liberei
manifestări de voinţă a părţilor, în condiţiile politicii comunitare, există o
categorie de tratate care au o natură complexă: acestea exprimă în mare măsură
libera manifestare de voinţă a statelor membre UE, însă pe de altă parte,
reprezintă acte date în realizarea unor prevederi comunitare. Observarea acestei
categorii apare interesantă deoarece reflectă puterile Uniunii Europene în
domeniile de integrare şi pare să apară regula potrivit căreia asemenea tratate
pot fi încheiate în domeniile reglementate de Uniune numai în măsura în care
prin reglementările comunitare statele ar fi abilitate să procedeze în acest fel.
Apreciind astfel lucrurile, ne găsim în prezenţa unei condiţii speciale de
capacitate la încheierea unui tratat.
Asemenea tratate sunt generic denumite „acorduri de implementare”.
Ele evocă dependenţa faţă de reglementările comunitare. Spre pildă, potrivit
articolului 23(1) din Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18
februarie 2003 de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului
membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul
dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe : „(1) Statele
membre pot stabili între ele, pe baze bilaterale, aranjamente administrative cu
privire la detaliile practice de punere în aplicare a prezentului regulament
pentru a facilita aplicarea şi a mări eficienţa acestuia. Astfel de aranjamente se

50
O prevedere de acest gen este consacrată de Actul de bază al ONU la articolul 4 referitor la
primirea de noi membri
41
pot referi la: (a) schimbul de ofiţeri de legătură; (b) simplificarea procedurilor
şi scurtarea termenelor referitoare la transmiterea şi examinarea cererilor de
preluare sau reprimire a solicitanţilor de azil. (2) Aranjamentele menţionate la
alineatul (1) sunt comunicate Comisiei. Comisia verifică dacă aranjamentele
prevăzute la alineatul (1) litera (b) nu încalcă prezentul regulament”.
În vederea implementării articolului 23(1) la data de 14 noiembrie 2007,
Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare au semnat la Sibiu un
Aranjament Administrativ. În practica de stat a României apare regula
încheierii acestor Aranjamente prin aprobarea lor prin hotărâre de Guvern în
temeiul prevederilor articolului 20 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
Totuşi, apreciem că practica nu este pertinent pusă în lumină de
prevederile actuale ale articolului 20, deoarece motivaţia principală a încheierii
lor prin aprobare prin hotărâre de Guvern constă în aceea că sunt încheiate în
implementarea unui regulament comunitar, iar nu pentru că nu intră sub
incidenţa prevederilor articolului 19 din Legea nr. 590/2003.
Trebuie să facem precizarea că lista clasificărilor nu este epuizată de
enumerarea de mai sus.

D. Convenţia de la Viena (1969)


Convenţia de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 aprilie 1969
şi a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenţiei au fost
cercetate reglementările existente în domeniu şi elaborate proiecte de către
Comisia de Drept Internaţional cu mai mulţi ani înaintea adoptării. Dezbaterile
efective s-au desfăşurat în cadrul a două Conferinţe ale Naţiunilor Unite
(privind dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena din 26 martie până în 24
mai 1968 şi din 9 aprilie până la 22 mai 1969.
Convenţia care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul
tratatelor dintre state şi Organizaţii internaţionale ori dintre Organizaţii
internaţionale, a adaptat regulile anterior edictate specificului materiei proprii
şi, deşi nu este în vigoare, se consideră ca fiind aplicabilă precum dreptul.
Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate
internaţionale, este în vigoare. Totuşi, nu toate regulile sale sunt considerate
ca exprimând dreptul cutumiar internaţional.

1. Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena


Convenţia de la Viena reglementează tratatele încheiate în formă scrisă
între state. Aceasta nu înseamnă că acordurile în formă orală nu produc efecte
potrivit dreptului internaţional, sau că principiile cuprinse în Convenţia de la
42
Viena (1969) nu pot să se aplice unor astfel de înţelegeri, ci înseamnă doar că
asemenea acorduri nu sunt guvernate exclusiv de Convenţia de la Viena
(1969) 51.
Problemele legate de succesiunea tratatelor, răspunderea statelor, sau
efectul declanşării de ostilităţi sunt excluse din sfera de reglementare a
Convenţiei (articolul 73). Altfel spus, nu constituie obiectul acesteia. De
asemenea, Convenţia nu este retroactivă, aplicându-se doar tratatelor încheiate
după intrarea sa în vigoare (conform articolului 4). O altă trăsătură a Convenţiei
este că acţionează ca o normă subsidiară (reziduală), aplicându-se numai dacă
tratatul nu prevede altfel, dacă părţile nu se înţeleg altfel sau dacă nu s-a stabilit
că intenţia părţilor a fost alta. Deşi Convenţia de la Viena din 1969 nu se aplică
relaţiilor dintre state şi Organizaţii internaţionale per se, acele prevederi ale
Convenţiei care reflectă reguli ale dreptului cutumiar internaţional se aplică şi
unor asemenea tratate [articolul 3(b)]. În plus, prevederile Convenţiei de la
Viena (1969), aplicabile între statele părţi la aceasta, privesc şi tratate la care
sunt părţi alte subiecte ale dreptului internaţional în afara statelor [articolul 3(c)]
– cum ar fi organizaţiile internaţionale.

2. Terminologie

Potrivit Convenţiei, aceasta „se aplică tratatelor încheiate între


state”(articolul 1). Pe cale de interpretare a textului, rezultă că statele care au
încheiat un tratat au calitatea de părţi ale tratatului, sens în care se utilizează
expresia de stat-contractant la un tratat. Convenţia preia din limbajul specific
domeniului tratatelor o anumită distincţie între statul contractant faţă de care un
tratat a intrat în vigoare şi statul contractant legat printr-un tratat, indiferent că
acel tratat a intrat în vigoare sau nu. Astfel, potrivit articolului 2(1)(f)(g):
– prin expresia „stat contractant”, se înţelege statul care a consimţit a se
lega prin tratat, fie că acesta a intrat sau nu în vigoare; în timp ce,
– prin expresia „parte”, se înţelege statul care a consimţit să se lege prin
tratat şi faţă de care tratatul a intrat în vigoare.

3. Raportul dintre Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar


Două probleme principale privesc fixarea raportului dintre Convenţia
de la Viena şi dreptul cutumiar internaţional:
1) care sunt prevederile Convenţiei ce codifică dreptul cutumiar şi care
dintre prevederi reprezintă o dezvoltare progresivă şi
2) cum acţionează dreptul cutumiar în raport cu tratatele? 52

51
Fitzmaurice, M., The practical working, 176
43
Un răspuns exhaustiv la prima întrebare este dificil, dacă nu chiar
imposibil de oferit datorită complexităţii materiei. De exemplu, anumite
prevederi ale Convenţiei reprezintă dezvoltarea progresivă a dreptului cutumiar
la data semnării sale. Ar putea fi incluse în această categorie regulile privind
rezervele sau modificarea tratatelor. S-a opinat totuşi că acestea, probabil
făceau deja parte din ansamblul dreptului cutumiar la data intrării în vigoare a
Convenţiei. 53 În cauza Gabčikovo-Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie
a identificat regulile privind încetarea sau suspendarea tratatelor ca fiind
codificate, iar în cauza Insulei Kasikili/Sedudu a opinat că regulile de
interpretare reflectă dreptul cutumiar internaţional.
În ceea ce priveşte a doua problemă, potrivit Convenţiei de la Viena din
1969, atunci când aceasta nu se aplică, urmează să se aplice regulile cutumiare
(sau, în anumite cazuri, principiile generale ale dreptului) privitoare la acea
problemă. O astfel de concluzie reiese pe cale de interpretare a articolelor 3(b),
4, 38, combinate cu articolul 43. În acest sens, cel mai semnificativ este
articolul 4 care stabileşte caracterul neretroactiv al prevederilor Convenţiei de la
Viena din 1969, care nu exprimă dreptul cutumiar 54.

4. Aplicarea Convenţiei de la Viena de către România

În practica României deseori se afirmă că România nefiind parte la


Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, dispoziţiile
acesteia se aplică numai în măsura în care prevederile acesteia se regăsesc
menţionate în cadrul acordurilor particulare, ori rezultă explicit din dispoziţiile
acordurilor, şi numai în măsura în care nu contravin legislaţiei române în
vigoare. Spre pildă, un asemenea acord îl reprezintă Acordul dintre Guvernul
României şi Guvernul Republicii Ungare privind transportul combinat
internaţional, semnat la Budapesta la 12 martie 1997 şi ratificat prin Legea nr.
60 din 10 martie 1998 55.
O asemenea practică pare să fie una stereotipă şi, evident, prezintă
avantaje incontestabile, deoarece permite statului român să adopte soluţii
flexibile în practica tratatelor. E important de reţinut că neincluderea în Acord a
unor dispoziţii ale Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor nu exclude
cu totul aplicarea unor dispoziţii ale acesteia, anume cele care reprezintă o
codificare a dreptului tratatelor şi nici nu pot fi eludate prin acordul părţilor
dispoziţii cu caracter de ius cogens.
52
Fitzmaurice, M., The practical working, 176
53
Sinclair, Sir I., The Vienna Convention on the Law of Treaties, Oxford University Press,
Oxford, 1984, 10-21
54
Fitzmaurice, M., The practical working, 176
55
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 10 martie 1998
44
Aplicarea acelor norme ale Convenţiei care reprezintă o codificare a
dreptului cutumiar, fie la data încheierii Convenţiei fie la momentul încheierii
acordului particular, altele decât cele cu caracter de ius cogens, este limitată de
două condiţii: – părţile să nu fi prevăzut în mod expres că astfel de norme nu
pot să se aplice; – prin normele Convenţiei să nu se contrazică conţinutul unor
norme din cuprinsul Acordului.
Ca urmare, problema aplicării unor dispoziţii ale Convenţiei se pune
atunci când părţile nu au făcut referiri în cuprinsul Acordului, referiri legate de
neaplicarea Convenţiei. De altfel, pentru ca dispoziţiile Convenţiei să nu fie
aplicabile în totalitatea lor, este necesar ca părţile să consimtă expres aceasta. În
plus, părţile trebuie să consimtă expres că asemenea dispoziţii „se vor aplica
numai în măsura în care ele nu contravin legislaţiei române în vigoare”. O
astfel de prevedere dă expresie concepţiei moniste cu primatul dreptului intern.
Acest aspect apare în disonanţă cu sistemul consacrat prin articolul 10 din
Constituţia României, potrivit căruia normele cutumiare ce alcătuiesc dreptul
internaţional general au aplicabilitate directă pentru reglementarea relaţiilor
României cu alte state. Faptul că acest efect le este atribuit de Constituţia
României, fără a se menţiona alte condiţii, are semnificaţia că normelor
dreptului internaţional general li se atribuie valoare constituţională. O astfel de
idee denotă faptul că normele Constituţiei României, la care ne-am referit, au
consacrat sistemul monist cu primatul dreptului internaţional. În realitate nu
există vreo contradicţie, deoarece în temeiul articolului 11 din Constituţie
aplicarea dreptului internaţional general în raporturile convenţionale dintre state
este limitat de voinţa părţilor, mai puţin când e vorba de norme cu caracter de
ius cogens.
O altă problemă care se pune în legătură cu această practică a tratatelor,
priveşte opozabilitatea prevederii „România nefiind parte la Convenţia de la
Viena din 23 mai 1969, va aplica prevederile respective, dacă acestea sunt
cuprinse explicit în cadrul Acordului şi nu contravin legislaţiei române în
vigoare”. Problema opozabilităţii prevederii se pune atât timp cât prevederea nu
este cuprinsă în textul Acordului, dar este cuprinsă într-un alt document
diplomatic sau juridic. Iată de exemplu, Legea nr. 60/1998 amintită mai sus,
cuprinde prevederea în cauză la articolul 2(2)(3), imediat după articolul 2, fără
însă a se regăsi această prevedere în cuprinsul textului Acordului propriu-zis.
Consecinţa este că o asemenea prevedere nu este cunoscută celeilalte părţi a
Acordului la momentul autentificării textului tratatului, ori, uneori, chiar nici
ulterior. Aducerea la cunoştinţă despre această prevedere se poate realiza la
momentul schimbului de instrumente de ratificare, la momentul notificării
celeilalte părţi cu privire la îndeplinirea procedurilor legale interne privind
intrarea în vigoare a tratatului sau la momentul realizării altor activităţi
diplomatice. Însă cealaltă parte poate să nu fie de acord cu o astfel de
45
prevedere, în condiţiile în care ea pare mai degrabă o „adăugire
neconvenţională” la tratat. În acest caz, considerăm că trebuie notificată
problema şi rezolvată pe cale amiabilă de către cele două părţi. Alta va fi
situaţia atunci când procedura de cuprindere a unei asemenea prevederi a
devenit o practică obişnuită între două sau mai multe state, astfel că ne putem
găsi în prezenţa unei cutume internaţionale care va obliga părţile pe mai
departe.

46
III. STRUCTURA INTERNĂ A TRATATULUI

A. Consideraţii generale
Preliminarii

Tratatele sunt, în mod categoric, cele mai importante instrumente de


reglementare a relaţiilor internaţionale. Ele pot fi încheiate între state, între
state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale.
Organizaţiile internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, joacă un
rol important în elaborarea dreptului internaţional, atât în etapa de iniţiere şi
proiectare a regulilor internaţionale, precum şi în etapa de evaluare a acestora 56.
Tratatele internaţionale parcurg, anterior intrării lor în vigoare, o serie
de etape şi proceduri menite să conducă la elaborarea acestora şi la viabilitatea
lor în conformitate cu dreptul internaţional. Etapele parcurse cu prilejul
încheierii 57 unui tratat reflectă bine corelaţia dintre conţinut şi formă, care
trebuie să existe pentru ca tratatul să ia fiinţă şi să producă efecte juridice.
Procedura de încheiere a unui tratat reflectă într-o mare măsură existenţa
incipientă a condiţiilor de validitate ale acestuia, datorită garanţiilor multiple de
exprimare liberă a consimţământului părţilor, procedurii exprimării libere a
consimţământului părţilor, precum şi procedurii deosebite de realizare şi fixare
a conţinutului viitorului tratat.
Se spune deseori 58 că valabilitatea unui tratat este condiţionată atât de
elemente exterioare lui, cât şi de elemente intrinseci acestuia. Din prima
categorie de elemente fac parte capacitatea părţilor şi consimţământul, în timp
ce condiţiile caracteristice tratatului se referă la un obiect licit şi o cauză licită.
Aceasta nu este singura clasificare şi enumerare a elementelor tratatului
internaţional. Unii autori le grupează altfel: subiectele sau părţile tratatului,
respectiv statele sau alte subiecte de drept internaţional; voinţa părţilor, liber

56
Fitzmaurice, M., The practical working, 177
57
Procedura de încheiere a tratatelor presupune negocierea tratatului, semnarea acestuia şi
exprimarea consimţământului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat. Termenul „încheiere”
în dreptul internaţional primeşte şi alte accepţiuni mai restrânse (a se vedea Molea, M.C., Dreptul
tratatelor internaţionale, Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, 59)
58
Le Fur, L., Précis de droit, 207
47
exprimată; obiectul tratatului 59. Alţi autori alătură acestor elemente condiţia ca
tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional 60. Indiferent care este
aranjamentul sintezei elementelor esenţiale ale tratatului, în fapt, toţi autorii se
preocupă de aceleaşi aspecte: subiectele sau părţile tratatului să fie subiecte de
drept internaţional; voinţa părţilor la încheierea tratatului să fie exprimată în
mod liber, pentru ca acel acord să poată avea forţă juridică; obiectul tratatului să
fie licit şi posibil 61.
Una din problemele ce comportă serioase discuţii doctrinare o reprezintă
forma pe care trebuie să o îmbrace tratatele internaţionale pentru a fi considerate
valabile. Deşi importanţa materiei reglementate şi calitatea părţilor presupun o
solemnitate deosebită a înţelegerii intervenite între acestea, totuşi reglementările
internaţionale nu impun o formă ad validitatem tratatelor internaţionale, esenţială
fiind exprimarea neechivocă a consimţământului de a fi parte la tratat. În practica
internaţională jurisdicţională s-a confirmat această idee62.

B. Subiectele tratatelor internaţionale


1. Preliminarii
Articolele 7 şi 8 ale Convenţiei de la Viena (1969) privesc aspecte
referitoare la încheierea tratatelor. Una din chestiunile de importanţă deosebită
este cea a deplinelor puteri. Potrivit articolului 2(1)(c) din Convenţie, prin
„depline puteri” se înţelege „un document emanând de la autoritatea
competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite
să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului
unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratate”. Deţinătorul
acestora este autorizat, în virtutea lor, să adopte şi să autentifice textul unui
tratat şi să exprime consimţământul statului de a fi legat prin tratat. Există însă
un număr din ce în ce mai mare de tratate care au îndeosebi caracter bilateral şi
care încheiate în formă simplificată nu cer prezentarea deplinelor puteri (cum ar
fi schimbul de note) 63.
59
Geamănu, G., Dreptul internaţional, 479-490; Mazilu, D., Drept internaţional public, II,
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 20; Rad, M., Curs de drept internaţional public –
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MarcelaRad/cap.1html (ultima accesare de către
autor la 22 aprilie 2008), V; Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 224-226
60
Popescu, D., Năstase, A., Drept internaţional, 220
61
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 244-245
62
În cauza Statutul juridic al Groenlandei de Est (Danemarca versus Norvegia), A/B53, 1933,
CPJI a considerat că declaraţia orală a ministrului de externe ca reprezentant cu puteri depline a
statului, referindu-se la o chestiune internaţională, angajează statul reprezentat
63
Fitzmaurice, M., The practical working, 177
48
În plus, distinct de operaţiunile de negociere, adoptare, autentificare sau
exprimare a consimţământului de a fi parte la tratat, problema prezentării
deplinelor puteri este exprimată în textul articolului 2 prin formularea „oricare
alt act cu privire la tratate”. În pofida faptului că o asemenea formulare pare
generală, numai acele acte menţionate în concret în deplinele puteri vor fi
autorizate. Expresia „oricare alt act cu privire la tratate” include următoarele
categorii de acte:
(1) acte cu privire la statutul tratatului, cum sunt actele prin care se
declară invaliditatea, încetarea sau retragerea, ori suspendarea executării unui
tratat 64;
(2) declaraţiile sau notificările de natură a reprezenta instrumente
juridice prin care se extind sau modifică obligaţiile unui stat, cum sunt, spre
exemplu, notificarea aplicării provizorii sau notificarea extinderii teritoriale;
(3) declaraţiile în baza articolului 36(2) al Statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie 65.
De asemenea, formularea analizată include şi operaţiunea de semnare ad
referendum sau operaţiunea de semnare atunci când aceasta este obiect al
ratificării.
Regula generală stabilită de Convenţia de la Viena (1969) la articolul 7
este că o persoană va fi considerată ca reprezentând statul, pentru a exprima
consimţământul acestuia de a fi legat prin tratat, numai dacă persoana prezintă
deplinele puteri în acest sens, sau dacă rezultă din practica statelor, ori din alte
împrejurări că intenţia acestora este de a considera acea persoană ca
reprezentând statul pentru acel scop şi că astfel o dispensează de obligaţia
prezentării deplinelor puteri. Totuşi, anumite persoane în virtutea funcţiilor lor
şi fără a prezenta depline puteri sunt considerate ca reprezentând statul.
Acestea îşi fundamentează puterile pe baza dreptului internaţional cutumiar şi
pot fi grupate în următoarele categorii: şefii de state, şefii de guverne şi
miniştrii afacerilor externe; şefii misiunilor diplomatice în scopul adoptării
textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
reprezentanţii acreditaţi de către state la o conferinţă internaţională, pe lângă o
organizaţie internaţională sau pe lângă un organ al acesteia, în scopul adoptării
textului unui tratat la acea conferinţă, organizaţie sau organ.
Deplinele puteri trebuie deosebite de simplele scrisori de acreditare
(credentials), care sunt utilizate în cadrul organizaţiilor internaţionale sau

64
Articolul 67 din Convenţia de la Viena menţionează expres necesitatea prezentării deplinelor
puteri de către reprezentantul statului care notifică nulitatea, suspendarea sau încetarea unui
tratat la care este parte
65
UN Depositary Practice, paragraful 105; cu privire la această sferă a actelor avute în vedere
de expresia „oricare alt act cu privire la tratate” a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law
and Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, 58-9
49
guvernelor gazdă a unei conferinţe internaţionale de către delegaţii ce participă
la negocierea tratatelor multilaterale. Scrisorile de acreditare autorizează
delegatul numai în scopul adoptării textului unui tratat sau semnării actului
final. Dar, semnarea tratatului însuşi necesită depline puteri sau instrucţiuni
specifice din partea guvernului. Deplinele puteri şi scrisorile de acreditare pot fi
cuprinse într-un singur document 66.
Când o persoană neautorizată îşi arogă un drept în legătură cu
încheierea unui tratat, articolul 8 al Convenţiei de la Viena prevede că această
acţiune nu produce efecte juridice, cu excepţia faptului când, ulterior, este
confirmată de către stat. Pe de altă parte, articolul 47 al Convenţiei de la Viena
prevede că atunci când un reprezentant autorizat exprimă consimţământul de a
fi legat prin tratat, deşi acest lucru i-a fost expres interzis de către statul său,
acest fapt nu invalidează acel consimţământ, mai puţin dacă interdicţia a fost
notificată celorlalte state negociatoare.
Legea nr. 590/2003 privind tratatele defineşte deplinele puteri la
articolul 1(e) astfel: „prin depline puteri se înţelege documentul eliberat de
Ministerul Afacerilor Externe, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit
cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor şi practicii internaţionale, care
consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea
tratatelor la nivel de stat sau de guvern sau pentru participarea delegaţiilor
române la reuniuni internaţionale”. Evaluarea acestei definiţii legale conduce
la concluzia că probabil s-a dorit o definire foarte generală însă neexhaustivă a
operaţiunilor ce necesită prezentarea deplinelor puteri. Altfel, interpretându-se
strict formulările operaţiunilor pentru care se eliberează un asemenea document,
vom ajunge la concluzia că sunt excluse de la această procedură o gamă variată
de operaţiuni, precum autentificarea, semnarea ad referendum, notificări şi
declaraţii în legătură cu statutul juridic al tratatului, sau cu privire la aplicarea
acestuia în timp şi spaţiu, notificări de interpretare, ratificarea etc. Pe de altă
parte, ipoteza unei definiri cu un grad mare de generalitate apare mai degrabă
confuză decât oportună, deoarece specificul deplinelor puteri trebuie să constea
în precizie, aceasta din urmă fiind o exigenţă ce ţine de scopul instituirii
procedurii deplinelor puteri. O altă observaţie ce poate fi efectuată este legată
de sfera actelor internaţionale cu privire la care operaţiunile statului român
necesită a fi efectuate de persoane care trebuie să prezinte depline puteri.
Definiţia nu circumscrie clar această sferă, ci, dimpotrivă, pare să creeze
confuzie prin faptul că menţionează operaţiunea de negociere fără a mai detalia
cu privire la care tip de tratate (la nivel de stat, guvernamental sau
departamental), după care menţionează operaţiunea de semnare, precizând exact
că aceasta vizează tratatele la nivel de stat sau de guvern. Pornind de la această

66
Fitzmaurice, M., The practical working, 177
50
idee, se pot desprinde mai multe concluzii. În primul rând, reglementarea Legii
nr. 590/2003 restrânge în mod nejustificat sfera operaţiunilor pentru care la
nivel internaţional este necesară prezentarea deplinelor puteri, îndeosebi
asemenea operaţiuni fiind legate de ratificarea unui tratat ori de încheierea unor
acte ulterioare referitoare la tratatul ratificat. Această restrângere nu poate fi
justificată pe nici un considerent, în condiţiile în care scopul Legii nr. 590/2003
a fost să reglementeze exhaustiv domeniul încheierii, executării şi încetării
tratatelor internaţionale cu premisa participării statului român sau a autorităţilor
interne la operaţiuni legate de acestea.
În al doilea rând, dacă luăm în considerare prevederile cuprinse la
articolul 17 al legii, articol care alcătuieşte secţiunea a 4-a intitulată „Deplinele
puteri”, vom ajunge la concluzia că textul este nepotrivit în raport cu practica
globală în domeniul precizat. Atât pentru tratatele la nivel de stat şi
guvernamental, cât şi pentru tratatele la nivel departamental, sunt necesare
depline puteri potrivit prevederilor articolului 17 numai dacă partenerul solicită
asemenea depline puteri. Prevederea este lipsită de pertinenţă practică, deoarece
ea evidenţiază (sau cel puţin pare să evidenţieze) existenţa unei reguli în
domeniul prezentării deplinelor puteri. În realitate, o asemenea regulă cutumiară
la nivel internaţional nu există decât cu privire la tratatele bilaterale.
Dimpotrivă, pentru semnarea – sau efectuarea altor operaţiuni privitoare la
încheierea tratatului – unui tratat multilateral este necesară prezentarea
deplinelor puteri, chiar dacă pentru efectuarea altor acte, inclusiv semnarea
Actului Final al unei conferinţe diplomatice, sunt suficiente scrisorile de
acreditare 67. Totodată, din prevederile articolului 17 al legii rezultă implicit că
deplinele puteri sunt necesare doar cu prilejul negocierii sau semnării.
În al treilea rând, se impune observaţia că dispoziţiile articolului 1(e) nu
sunt corect corelate 68 cu cele ale articolului 17, care lasă să se întrevadă
posibilitatea eliberării de depline puteri şi cu prilejul negocierii sau semnării
unui tratat la nivel departamental, dacă partenerul solicită expres aceasta. Ca
urmare, se impune de lege ferenda adăugarea în cuprinsul definiţiei de la
articolul 1(e) şi a tratatelor încheiate la nivel departamental.
Analizând cine [persoană fizică] poate încheia un tratat, ajungem la un
aspect foarte important, şi anume, care sunt subiectele tratatelor internaţionale
67
Cu privire la existenţa practicii menţionate, a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law and
Practice, 60; de asemenea, este relevant faptul că semnarea Actului Final produce efecte
juridice nesemnificative – în acest sens a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law and
Practice, 73-4
68
Profesorul Ion Anghel, în lucrarea sa de importanţă deosebită, având în vedere că este prima,
singura până în prezent şi efectuată pe baza unei experienţe solide, subliniază faptul că
reglementarea de la articolul 17 al Legii privind tratatele nu se potriveşte cu cea de la articolul
1(e) a aceleiaşi legi – Anghel, IM, Dreptul tratatelor. Addendum. Comentarii asupra „Legii nr.
590/2003 privind tratatele”, vol.III, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, 63
51
sau, mai general, subiectele dreptului internaţional. Dreptul internaţional
reprezintă ansamblul de reguli şi principii ce reglementează relaţiile şi conduita
statelor între ele. Dreptul internaţional este privit deseori în sensul de drept
internaţional public, adică reglementând problemele drepturilor dintre mai
multe naţiuni ori chiar dintre naţiuni şi cetăţeni sau subiecţi aparţinând altor
naţiuni 69. Spre deosebire de dreptul internaţional public privit mai degrabă ca
un völkerrecht, dreptul internaţional privat priveşte controversele dintre
persoane fizice şi juridice în calitate de particulari apărute în cadrul unor relaţii
ce depăşesc limitele unei singure naţiuni 70.
Dreptul internaţional este înrădăcinat în acceptul statelor de a constitui
un sistem aplicabil în relaţiile dintre ele. În acest context cutuma internaţională
şi tratatul internaţional reprezintă sursele primare ale dreptului internaţional.
Dreptul internaţional cutumiar se formează prin conduita statelor de a urma
anumite practici generale şi de valoare în afara unei obligaţii legale, dar
considerând că aceste practici reprezintă dreptul 71. Cutuma internaţională a fost
codificată în urma dezbaterilor în cadrul Conferinţei de la Viena, adoptându-se
în acest sens Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969). Dreptul
internaţional convenţional rezultă din înţelegerile internaţionale (International
agreements) ce se pot stabili în numeroase forme de către părţile contractante
prin manifestarea lor de voinţă. Statele, de asemenea, pot crea cutume
internaţionale prin practica unor conduite generale ce sunt întâlnite în mod
repetat, devenind larg recunoscute şi acceptate.
Evoluţia dreptului internaţional şi multitudinea de reglementări în materia
relaţiilor internaţionale, natura convenţională a majorităţii reglementărilor acestuia
au determinat o anumită ierarhizare a izvoarelor sale în ce priveşte aplicabilitatea
acestora. Astfel, există puncte de vedere potrivit cărora, pornind de la enumerarea
din articolul 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, ar rezulta că instanţa
va aplica în primul rând dispoziţiile tratatului, iar în lipsa lui o regulă cutumiară de
drept internaţional72. Cu toate acestea, punctele de vedere nu sunt unanime cu
privire la această ierarhizare, existând şi opinia potrivit căreia regula cutumiară şi
cea convenţională au o autoritate egală în dreptul internaţional73. Se consideră,
totodată, că părţile pot oferi prioritate în aplicare uneia dintre cele două surse

69
În doctrină există numeroase definiţii, fără a exista deosebiri esenţiale între acestea, ci doar
accentuându-se mai mult sau mai puţin unele elemente definitorii ale dreptului internaţional
70
Relaţii în care se manifestă prezenţa „elementului de extraneitate”
71
Se apreciază, în doctrina dreptului internaţional, că acest izvor de drept are două elemente
constitutive, unul material şi unul psihologic; pentru amănunte, a se vedea Bolintineanu, A.,
Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan, All Beck, Bucureşti, 2000, 50-52
72
A se vedea Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional, 22
73
A se vedea International Law: An overview , Cornell Law School, Myron Taylor Hall, Ithaka
– New York – www.law.cornell. edu/topics/international.html (ultima accesare de către autor la
22 aprilie 2008)
52
juridice, pe bază de înţelegere. Totuşi, există anumite reguli de drept internaţional
recunoscute de comunitatea internaţională ca fiind peremptorii, nepermiţând vreo
derogare. Asemenea reguli vor putea fi schimbate doar prin apariţia unor noi norme
peremptorii, de ius cogens, în dreptul internaţional public.
Specific reglementărilor internaţionale, indiferent de natura cutumiară
sau convenţională, este că acestea sunt create în principal de către aceleaşi
subiecte ce vor fi destinatarii acestor norme. Sigur că, realizarea, adoptarea şi
eficienţa juridică a normelor de drept internaţional presupun declanşarea unui
proces complex, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea numeroase persoane,
instituţii şi organisme juridice, dar numai anumitor subiecte le vor fi aplicabile
regulile de drept internaţional.
În literatura de specialitate se arată că orice entitate juridică ce participă
la raporturile reglementate de dreptul internaţional are calitatea de subiect de
drept internaţional. Aceasta presupune ca entităţile participante la „viaţa
internaţională” să aibă aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii
recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice
aferente 74. În acest sens, este notoriu faptul că statele sunt subiectele principale
şi originare ale dreptului internaţional, dar potrivit teoriei pluralităţii 75
subiectelor de drept internaţional, statelor subiecte directe şi nemijlocite li se
alătură şi alte subiecte de drept internaţional, de la caz la caz, cum sunt:
organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru eliberare
naţională. De asemenea, există numeroase studii prin care sunt scoase în
evidenţă anumite elemente de fond sau formă caracteristice reglementărilor
dreptului internaţional şi prezente în raporturile la care participă societăţile
transnaţionale şi persoanele fizice.
Cu privire la această tendinţă de lărgire a sferei subiectelor dreptului
internaţional public, considerăm că se impune scoaterea în evidenţă a două idei:
pe de o parte, faptul că această tendinţă are un determinism preponderent
intrinsec, dinlăuntrul mecanismelor juridice ale dreptului internaţional public,
iar pe de altă parte reglementările ce alcătuiesc această ramură a dreptului
reprezintă una din expresiile principale de manifestare a suveranităţii statelor în
planul politicii externe şi implicit în cel al relaţiilor internaţionale. În legătură
cu primul aspect, ideea evolutivă şi de valoare este elocvent subliniată de
celebrele cuvinte ale lui Savigny: „Dreptul nu trebuie creat, ci se creează
singur, ca un fenomen natural, precum limba, arta, literatura populară” 76. Cel

74
A se vedea Anghel, I.M., Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, 7
75
Această teorie este prevalentă şi de necontestat în epoca actuală – a se vedea Anghel, I.M.,
Subiectele de drept…, 7
76
Citat de Duculescu, V., Duculescu, G., Justiţia Europeană. Mecanisme, deziderate şi
perspective, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 417
53
de-al doilea aspect este consacrat atât în literatura de specialitate 77, cât şi de
practica internaţională, afirmându-se în numeroase rânduri că „dreptul de a
intra în angajamente internaţionale este un atribut al suveranităţii de stat” 78.
Corelaţia ce există între calitatea de subiect de drept internaţional şi
atributul suveranităţii, element de natură statală, este evidentă îndeosebi atunci
când ne referim la limitările dreptului de a încheia tratate internaţionale. Cu
privire la acest drept, articolul 6 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor (1969) prevede: „Fiecare stat posedă capacitatea de a încheia
tratate”, dar, potrivit articolului 3 din Proiectul Harvard, „Capacitatea de a
deveni părţi la anumite tratate poate fi limitată”. În acest context al limitărilor
dreptului de a încheia tratate valabile, datorită competenţelor de suveranitate au
apărut probleme legate de statutul confederaţiilor, statelor federale, statelor sub
protectorat, uniunilor personale şi uniunilor reale 79. Numeroase alte probleme
s-au ivit cu privire la alte subiecte de drept internaţional şi entităţi juridice ce
participă la viaţa internaţională, cum este cazul insurgenţilor, al mişcărilor de
eliberare naţională etc.
Astfel cum aminteam anterior, în viaţa internaţională există un număr
mare de participanţi, dar potrivit regulilor comunităţii internaţionale, exprimate
prin dreptul internaţional, acest număr este limitat 80. În contextul dreptului
tratatelor, care este ramură a dreptului internaţional, calitatea de subiect de drept
internaţional o include şi pe aceea de a fi parte într-un tratat „deoarece calitatea
de titular al lui ius contrahendi pe plan internaţional, pe care o are o entitate
internaţională, constituie manifestarea cea mai expresivă şi definitorie a
faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică internaţională,
pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, şi orice
subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o anumită
entitate încheie cu un alt subiect tratate care sunt reglementate de dreptul
internaţional, atestă prin urmare, în mod esenţial, existenţa calităţii juridice de
subiect de drept internaţional al acesteia” 81. Este util de menţionat că însăşi
încheierea de tratate de către entităţi ce au calitatea de subiect de drept
internaţional general recunoscută cu alte entităţi juridice, cu privire la care

77
A se vedea Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 22; McNair, D., The Law of
Treaties, 35
78
S.S. Wimbledon (Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia versus Germania), A01, 1923;
Parisi, F., The Formation Of Customary Law, 96th Annual Conference Of The American
Political Science Association, Washington-District of Columbia, 2000 – www.law.gmu.edu
/faculty /papers /docs/01-06.pdf (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
79
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 23
80
Cassese, A., Le droit international dans un monde divisé, Berger-Levrault, Paris, 1986, 73,
citat de Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 73
81
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 74
54
există îndoieli în societatea internaţională din prisma acestei calităţi, face ca
acestora din urmă să li se ofere un loc în relaţiile publice internaţionale şi,
implicit, să li se recunoască elemente ale personalităţii juridice de drept
internaţional. Tocmai prin această activitate actuala comunitate internaţională
autorizează anumite entităţi să participe la activitatea internaţională, cu un statut
juridic distinct şi autonom 82.
Din punct de vedere istoric, apariţia pe scena internaţională a unor noi
entităţi, al căror număr este într-o accelerată creştere după cel de-al doilea război
mondial, chiar dacă naşterea şi formarea dreptului internaţional este intim legată de
apariţia statelor, face necesară reconceptualizarea dreptului internaţional tocmai
pentru a menţine oarecum ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale. Asemănător
rolului pe care l-a îndeplinit dreptul tratatelor până în prezent, eficienţa sa în
continuare depinde totuşi de subiectele primare ale dreptului internaţional public,
aspect ce nu împietează în vreun fel calitatea altor entităţi de a fi subiecte ale
tratatelor, deoarece expresia voinţei colective a indivizilor se manifestă
fundamental prin intermediul acţiunilor statului ce îi cuprinde.
Încheierea unor documente internaţionale se realizează deseori între
autorităţi centrale naţionale, pe de o parte, şi autorităţi centrale regionale, pe de
altă parte. Această situaţie se iveşte în contextul în care statele de care aparţin
autorităţile participante la încheierea tratatului sunt fie state unitare fie state
compuse. Astfel, spre exemplu, în cazul Germaniei, împărţirea administrativ-
teritorială a acestui stat reclamă încheierea de acorduri între autorităţile centrale
ale landurilor 83, pe de o parte, şi autorităţi ale altor state pe de altă parte. În
acest fel, practic se angajează răspunderea pentru executarea obligaţiilor din
acord, doar a autorităţii landului, raportat la capacitatea acestora, iar nu a
federaţiei germane.
Sfera subiectelor dreptului tratatelor cuprinde acele entităţi ce participă
la viaţa internaţională şi exercită drepturi, facultăţi şi competenţe juridice
instituite prin dispoziţiile ce alcătuiesc dreptul tratatelor, revenindu-le în
acelaşi timp şi obligaţii corespunzătoare, în legătură cu formarea, validitatea şi
stingerea acordurilor internaţionale 84. Făcându-se aplicaţia de drept civil
în materie contractuală 85, mutatis mutandis, se poate concluziona că
subiectele dreptului tratatelor sunt acele entităţi ce-şi asumă obligaţii şi

82
Idem, 73
83
Spre exemplu, Declaraţia comună privind cooperarea între Ministerul Administraţiei şi
Internelor din România şi Ministerul de Interne al landului Baden-Wurttemberg, semnată la
Bucureşti la 30 octombrie 2006, aprobată prin HG nr. 202/2007, publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 160 din 7 martie 2007
84
Arangio-Ruiz, G., Gli enti soggetti del l´ordinamento internazionale, Giuffrè, Milano, 1951
85
Ploeşteanu, N., Clausa rebus sic stantibus/Dezvoltare şi performanţă universitară prin
cercetare la început de mileniu, Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, 59
55
beneficiază de drepturi prin încheierea directă a tratatelor internaţionale,
precum şi orice alte entităţi faţă de care tratatele internaţionale produc efecte
în mod direct.

2. Clasificarea subiectelor dreptului tratatelor

Asemănător clasificării subiectelor dreptului internaţional public, şi


subiectele dreptului tratatelor pot fi grupate după diverse criterii; o enumerare
generală a acestora ar putea fi următoarea:
a) statele – subiecte tipice şi primare;
b) organizaţiile internaţionale guvernamentale – subiecte derivate;
c) naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;
d) alte entităţi a căror calitate de subiect de drept internaţional este
contestată în practica internaţională şi doctrină.
În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare
şi cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse
toate statele, deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul,
în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale,
Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială
în mod natural proprie. Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele
primare şi cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile
internaţionale) există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de
subiecte ale dreptului tratatelor86.
În funcţie de momentul apariţiei acestor subiecte întâlnim subiecte ce-şi
găsesc originea odată cu apariţia comunităţii internaţionale, precum şi subiecte
care s-au format în decursul istoriei.
În funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul comunităţii, întâlnim
subiecte fundamentale şi nemijlocite, cum este situaţia statelor a căror existenţă
rezultă din fiinţarea naturală a unei naţiuni, precum şi subiecte cu funcţiuni
specializate, de regulă acesta fiind cazul organizaţiilor internaţionale.
În funcţie de sursa capacităţii juridice internaţionale şi a temeiului legal
ce o consacră, întâlnim subiecte naturale şi subiecte recunoscute ca având o
asemenea capacitate. Astfel, statul dobândeşte în mod natural această capacitate
prin însăşi existenţa sa şi interdependenţa unitară dintre acesta şi elementele
alcătuitoare (populaţia, teritoriul, puterea publică); această capacitate juridică
este rezultată prin însuşi faptul formării lor. În situaţia altor entităţi, capacitatea
juridică poate fi atribuită de către state prin prevederea expresă în acordurile
internaţionale de constituire a entităţii respective.

86
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 74
56
2.1. Statele
Datorită afectaţiunii specifice dreptului internaţional şi elementelor
unice pe care le prezintă statele ca subiecte ale acestuia, ele sunt apreciate ca
fiind subiecte „tradiţionale” ale societăţii internaţionale, în sensul că ele sunt
dramatis personae ale scenei internaţionale de la originea sa 87. În privinţa altor
entităţi, ţinându-se cont de fizionomia structurală a acestora, ele sunt apreciate
în doctrină ca fiind subiecte atipice de drept internaţional, în categoria acestora
fiind menţionate Sfântul Scaun, organizaţiile internaţionale şi, uneori,
individul 88. Ceea ce influenţează evoluţia dreptului internaţional în general şi,
implicit, accepţiunile cu privire la calitatea de subiect de drept internaţional
sunt, pe de o parte, dinamica relaţiilor internaţionale, dar, în acelaşi timp şi ceea
ce este de evidenţă şi notorietate în doctrină şi în practica internaţională şi
exprimând chiar datul în dreptul internaţional: astfel, în mod tradiţional legea
internaţională îşi găseşte temeiul în viziunea societăţii internaţionale alcătuite
din state suverane, care au o putere suverană asupra teritoriilor lor, fapt ce a
determinat crearea regulilor juridice aplicabile între ele doar pe baza acordului
de voinţă liber exprimat. Elementul central al întregului sistem internaţional
este această concepţie statală, deoarece de acest factor depinde primordial
funcţionarea şi viabilitatea lor. Această concepţie era direct inspirată din dreptul
privat, în care interesele private predomină şi se pot manifesta deplin atât timp
cât nu intră în contradicţie cu ordinea publică. Este incontestabil faptul că după
cel de-al doilea război mondial a avut loc o anumită schimbare în relaţiile
internaţionale, de o manieră atât de puternică încât şi-a pus amprenta asupra
structurii şi dinamicii dreptului internaţional. Această manieră se traduce prin
crearea unor sisteme normative şi instituţionalizate ce se depărtează oarecum de
interesele suverane şi particulare ale unui stat în vederea servirii intereselor
omenirii. Tocmai de aceea, se constată o dezvoltare a diverselor ramuri din
cadrul dreptului internaţional, deoarece au la bază conceptul unui interes comun
pentru omenire: protecţia drepturilor omului, relaţiile de pace şi colaborare în
întreaga comunitate internaţională, conservarea biosferei etc. De altfel,
finalitatea acestei evoluţii este previzibilă dacă ţinem cont de unul din
principiile de bază ale sistemului de drept, formulat de Ulpianus: „Publicum ius
est quod ad statuari rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum

87
Anghel, I.M., Subiectele…, 35
88
Schwarzenberger, G., A Manual of International Law, I, Stevens and sons, Londra, 1967, 79;
Thiermann, O., Messing Jr., F.A., Assasination policy / The Washington Times, 6 octombrie
2002 - se afirmă: „of particular importance is whether a terrorist is classified as a combatant
or a criminal. If a terrorist is classified as a combatant, then that individual is subject to the law
of war, and targeting that individual lethal force would be perfectly justifiable. However if a
terrorist is classified as a criminal, then that individual is subject to criminal law, and such
action would no longer be permissible”
57
utilitatem”. Şi pentru acest motiv statele reprezintă subiectele principale ale
dreptului tratatelor, fapt ce, în prezent, considerăm că nu înseamnă a priori că
sunt beneficiarele unor drepturi ci în primul rând că le revine o responsabilitate
vitală în cadrul societăţii internaţionale: aceea de a aşeza, prin încheierea de
tratate, relaţiile internaţionale pe temeiuri solide, fiabile şi viabile, astfel încât să
se conserve valorile universale şi naturale. Această formă de activitate statală
manifestată prin stabilirea de tratate internaţionale este consacrată expres şi prin
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, ce vine să codifice o regulă
existentă anterior în dreptul internaţional cutumiar (customary law). Articolul 6
al Convenţiei dispune în acest sens că „orice stat are capacitatea de a încheia
tratate” 89. Detalierea elementelor acestei dispoziţii a revenit tot doctrinei şi
practicii internaţionale pe baza criteriilor oferite de dreptul internaţional
cutumiar 90, apreciindu-se că subiectele dreptului internaţional ar trebui să
prezinte următoarele caractere:
– o structură centrală susceptibilă de a exercita un control autonom şi
efectiv pe un teritoriu dat;
– să aibă un teritoriu care nu aparţine sau nu mai aparţine unui alt stat
suveran, cu o comunitate ai cărei membri nu datorează supunere
autorităţilor externe.
Sigur că, deşi aceste reguli prezintă o mare generalitate, există numeroase
alte instrumente juridice şi de cercetare la care specialiştii se raportează în
determinarea unei entităţi statale. În acest sens, sunt utilizaţi ca factori de
importanţă maximă principiul efectivităţii şi atitudinea statelor preexistente de
recunoaştere sau nerecunoaştere a noii entităţi. În doctrina internaţională91
prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă
personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente:
a) existenţa unui teritoriu determinat;
b) o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de
membri);
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state 92.

89
Harris, D.J., Cases and Materials on International Law, Sweet & Maxwell, Londra, 1991, 732;
206; Parisi, F., The Formation Of Customary – www.law.gmu.edu/faculty/ papers/docs/01-06.pdf
(ultima accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
90
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 75 – se arată că la Conferinţa de Codificare s-a prezentat
un amendament în sensul că numai statele suverane să aibă capacitatea juridică de a încheia
tratate, dar a fost respins, arătându-se că noţiunea de suveranitate este vagă; a se vedea şi
Documents officiels/ Conference des Nations Unies sur le droit des traites, Nations Unies, New
York, 1969, 30-31
91
A se vedea Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 66
92
Acest element este prevăzut de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933 de
la Montevideo: „capacity to conduct international relations”
58
Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în
următoarea corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având
personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală
independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi
asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată în acest teritoriu,
exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale. Este important
de menţionat aici faptul că exercitarea acestui control nu exclude cooperarea
între state. Mai mult, în prezent, evoluţia dreptului internaţional este marcată nu
doar prin lărgirea domeniului de competenţă a statelor, ce intervin tot mai mult
în reglementarea unor domenii care în mod obişnuit erau lăsate în seama
iniţiativei private (învăţământul, sănătatea etc.), ci şi prin modificarea
concepţiei generale cu privire la rolul statelor. Tocmai pentru acest motiv, unul
dintre factorii importanţi ce limitează suveranitatea statelor îl reprezintă nevoia
de neînlocuit de a coopera între ele într-un număr crescând de domenii pentru
soluţionarea unor probleme majore. Nu întâmplător, unii autori aşează
principiul cooperării în categoria principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional contemporan 93.
O tendinţă principală în mărirea numărului de subiecte cu personalitate
juridică de tip statal s-a manifestat îndeosebi în perioada primelor decenii ce
s-au scurs după cel de-al doilea război mondial, având ca suport procesul de
decolonizare. Acest proces a presupus, din punct de vedere juridic,
recunoaşterea faptului că anumite populaţii (naţiuni) sunt capabile să-şi
determine singure statul de care să aparţină. Această recunoaştere a fost făcută
implicit prin consacrarea în Convenţiile privind drepturile omului, a dreptului la
autodeterminare şi de a dispune de ele însele 94. De altfel, acest principiu stă la
baza formării multor state moderne, dar în multe situaţii recunoaşterea lor nu a
reprezentat un interes comun al comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, în
practica internaţională şi în doctrină se apreciază că recunoaşterea unei noi
entităţi ce se consideră de tip statal şi se manifestă ca atare, nu are caracter
constitutiv în ce priveşte personalitatea sa juridică internaţională.

2.1.1. Raportul stat – organizaţii internaţionale. Un alt fenomen de


amploare l-a reprezentat înfiinţarea, extinderea şi sporirea de anvergură a
competenţelor organizaţiilor internaţionale, odată cu începerea secolului al
XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în categoria subiectelor de drept

93
Menţionat iniţial în articolul 3(3) din Carta ONU, acesta este un principiu nou şi presupune
obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale; a se vedea şi Năstase, A.,
Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 53
94
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
59
internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale.
Calificate ca fiind subiecte derivate ale dreptului internaţional, acestea sunt
create prin înţelegeri internaţionale de către state pentru a atinge obiective
comune. Potrivit doctrinei, statele deleagă o parte din puterea suverană către
organizaţie pentru ca aceasta să poată funcţiona într-un domeniu precis. Pe de
altă parte, potrivit unei opinii, înţelegerile făcute de organizaţii nu sunt „tratate”
în sensul precizat de Convenţia de la Viena (Michael Connely). Totuşi,
Convenţia din 1986 confirmă capacitatea organizaţiilor internaţionale de a
încheia tratate internaţionale, implicit prin dispoziţiile articolului 6 al acesteia 95.
Dar, beneficiile tratatelor internaţionale încheiate de atari organizaţii nu se vor
răsfrânge asupra acestora ca părţi ale tratatelor, ci numai asupra statelor ce l-au
fondat şi le justifică existenţa, sub rezerva anumitor drepturi de natură
procedurală. Altfel spus, aceste organizaţii, deşi vor avea personalitate juridică
internaţională, totuşi ele rămân supuse voinţei fondatorilor lor, nereprezentând
altceva decât „instrumente în serviciul statelor”.
Există mai multe teorii ce privesc fundamentarea capacităţii
organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate. Potrivit unei teze, statele fiind
subiecte originare cu capacitate deplină de a încheia tratate pot, implicit, să
convină prin tratat la crearea unei entităţi cu personalitate juridică distinctă
proprie. Teza se corelează cu definiţia organizaţiei internaţionale propusă de
Comisia de Drept Internaţional: „o asociere de state constituită printr-un tratat,
înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Efectele
constituirii unei organizaţii internaţionale sunt evidenţiate şi de anumite surse
juridice ce s-au format în practica internaţională, deseori fiind menţionat Avizul
consultativ dat de Curtea Internaţională de Justiţie, la solicitarea Adunării
Generale a ONU în 1949 asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”.
Potrivit Curţii, „50 de state reprezentând o largă majoritate a membrilor
comunităţii internaţionale au puterea, conform dreptului internaţional, de a
crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una
recunoscută de ele”.

2.1.2. Raportul stat-individ în dreptul internaţional. În discuţiile legate


de sfera subiectelor de drept internaţional, îndeosebi în literatura de specialitate mai
recentă, s-a acordat interes problemei dacă individul poate fi situat alături de alte
subiecte ale dreptului internaţional. Cu toate acestea individul nu a fost recunoscut
vreodată ca având capacitatea de a încheia tratate internaţionale cu nici unul din

95
Potrivit Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, între state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale, „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este
guvernată de regulile acestei organizaţii” (articolul 6)
60
subiectele de drept internaţional. Printre argumentele principale se situează şi cel
potrivit căruia tratatele internaţionale impun obligaţii şi conferă drepturi doar
statelor, iar nu indivizilor. Faţă de aceştia, tratatele internaţionale nu au forţă
juridică decât în măsura în care dispoziţiile lor sunt trecute în dreptul intern de către
însuşi statul ce-şi manifestă jurisdicţia şi competenţele asupra indivizilor. În
susţinerea acestei teorii, deşi nu are rol primordial, se uită totuşi faptul că la bază se
află conceptul de suveranitate a statelor în sensul cel mai deplin al acesteia. Or, în
prezent modul de exercitare a competenţelor statale sugerează faptul că s-au produs
modificări în structura suveranităţii, cauzele fiind diverse (ideea cooperării, ideea
unui super-control, ideea de aplicare şi de exercitare unitară a competenţelor la
nivelul unor federaţii de state, uniuni de state etc.), iar legitimitatea acestor mutaţii
fiind conferită chiar prin încheierea de tratate în acest sens. Ca urmare, în prezent
este evident că individului i se recunosc anumite drepturi în planul relaţiilor
internaţionale şi în legătură cu celelalte subiecte ale dreptului internaţional public.
Bunăoară, anumite competenţe procesuale sunt de necontestat ca aparţinând
individului, competenţe cum sunt, spre exemplu, cele consacrate prin Convenţia de
la Washington din 1907 prin care s-a creat Curtea de Justiţie Interamericană, prin
Convenţia a XII-a de la Haga din 1907, sau prin Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit practicii şi statutului
Curţii Europene a Drepturilor Omului, orice persoană având calitatea de victimă, în
sensul Convenţiei, poate solicita tragerea la răspundere a oricărui stat ce a ratificat
Convenţia. Sigur că rolul individului în dreptul internaţional a crescut considerabil,
dezvoltându-se puternic ramura dreptului umanitar, insinuându-se tot mai des ideea
unei ordini politice mondiale în care normele internaţionale în materia drepturilor
omului să se bucure de o protecţie superioară. În spiritul acestei tendinţe se constată
şi creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale ce desfăşoară activităţi în
domeniul apărării drepturilor omului (ex: Anti-Slavery Society, Amnesty
International etc.).
În acest context, se pune în discuţie o problemă delicată: tratatele în
domeniul drepturilor omului au efect direct asupra indivizilor, generând în mod
automat drepturi pentru aceştia sau este necesară crearea unui mecanism
indirect potrivit teoriei că obligaţiile sunt create pentru stat şi apoi în baza
dreptului acestuia individul are acces pentru exercitarea lor?
Pentru a identifica o soluţie pertinentă în acest caz, apreciem că este
necesară o analiză atentă a domeniului, pornindu-se de la concepţia conform căreia
protecţia internaţională a drepturilor omului nu poate fi descrisă fără a lua în
considerare sistemele legale naţionale care oferă prima linie de apărare şi care
interferează într-un mod complex cu organizaţiile şi procesele internaţionale.
De asemenea, este necesară o evaluare a normelor, organizaţiilor şi
proceselor internaţionale care contribuie la protecţia drepturilor omului. Ceea ce
a fost relevant în domeniul protecţiei internaţionale este reprezentat de
61
numeroasele presiuni aplicate de către organismele internaţionale sau de către
anumite state împotriva statelor aşa-zis „delincvente” – note diplomatice critice,
rapoarte de investigaţie şi rezoluţii cu recomandări; hotărâri ale instanţelor,
ameninţări cu împiedicarea comerţului sau ajutoarelor; boicoturi sau
embargouri; intervenţii militare – în efortul de a opri încălcările asupra
drepturilor omului şi de a creşte probabilitatea de conciliere.
Internaţionalizarea şi constituţionalizarea normelor din tratate de către
numeroase state au generat din aceste norme un puternic nucleu în cadrul
sistemului legal intern. Acestea au fost instituţionalizate şi au fost folosite ca
argumente suficient de puternice în dezbateri politice şi populare, iar pe termen
lung chiar au influenţat şi vor influenţa modul de gândire al multor oameni.
Ca o consecinţă, apărătorii drepturilor omului şi grupurile politice
mobilizate şi-au susţinut solicitările pentru schimbări politice şi sociale
invocând obligaţia internaţională a statului şi legislaţia internă care a fost creată
în virtutea obligaţiei de executare a tratatului.
În această situaţie, chiar textul din tratat poate să dea putere populaţiei
de a face solicitări de reformă şi de a mări presiunea asupra statului. Acest text
poate el însuşi, de asemenea, să constituie prima linie de protecţie a drepturilor
pe care le asigură iar efectele sale pot să crească foarte mult cu timpul.
Într-adevăr, cel mai coeziv şi autoritar mecanism este cel instituit la
nivel regional de către Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, care înlocuieşte sistemul universal în cazul multor litigii generate
în cadrul statelor membre la Convenţie. Deşi cele mai multe dintre state sunt, de
asemenea, părţi la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi
Protocolul adiţional, precum şi la alte tratate din domeniul drepturilor omului,
persoanele „provoacă” statele aducând litigiile (după epuizarea căilor interne de
recurs) în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a fi interpretată
aplicarea drepturilor prevăzute în Convenţie, printr-o cerere adresată Curţii
împotriva statului membru la Convenţie.
Se impune precizarea că o mare perioadă de timp viziunea dominantă a
fost că indivizii nu au un rol efectiv independent în sistemul legal internaţional.
Rolul lor a fost în întregime determinat de către state, aceştia fiind în întregime
subiectul consimţământului statelor. Dezvoltarea dreptului internaţional, în
special a dreptului internaţional al drepturilor omului în cea de-a doua jumătate
a secolului al XX-lea a fost principalul motiv pentru care rolul indivizilor în
sistemul legal internaţional a ieşit în evidenţă.
Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie a apreciat în cauza
Jurisdiction of the Courts of Danzig că este posibil ca indivizii să aibă drepturi
în cadrul dreptului internaţional. Astfel, instanţa a reţinut că:
„Nu se poate contesta faptul că însuşi obiectul unei înţelegeri
internaţionale, potrivit intenţiei părţilor contractante, poate fi adoptarea de

62
către părţi a anumitor reguli care creează drepturi individuale şi obligaţii care
pot fi întărite de către instanţele naţionale” 96.
În timp ce această opinie a confirmat că indivizii pot avea drepturi în
sistemul de drept internaţional, aceste drepturi nu vor avea întotdeauna aceeaşi
natură. Astfel cum Wesley Hohfeld (1913) a demonstrat, un drept poate să
semnifice pretinderea „unui drept”, un privilegiu, putere sau o imunitate. În
anumite cazuri, dreptul individului în cadrul sistemului de drept internaţional
depinde de natura abilităţii de a pretinde ceva (pretinderea unui drept) împotriva
statului. În aceeaşi ordine de idei, inclusiv statele au o varietate de drepturi în
cadrul sistemului de drept internaţional. Drepturile indivizilor şi drepturile
statelor în sistemul de drept internaţional nu sunt identice, ci distincte, dar se
pot suprapune sau pot interacţiona.
Domeniul în care drepturile indivizilor sunt cele mai dezvoltate este în
relaţia cu drepturile omului, care include drepturile indivizilor şi ale grupurilor,
şi care fac parte acum din dreptul internaţional. Oricum, drepturile omului
reprezintă o parte a sistemului de drept internaţional cu o structură
instituţională, ce include mecanisme de supraveghere a respectării obligaţiilor
legale. Constatarea că drepturile omului reprezintă un concern legitim al
comunităţii internaţionale are un efect direct asupra suveranităţii statale, în ceea
ce priveşte controlul şi autoritatea statului asupra activităţilor desfăşurate
pe teritoriul său şi în jurisdicţia sa, care este subiect al evaluărilor
internaţionale. Aceasta se aplică atunci când un stat a fost de acord în mod
expres cu privire la această evaluare prin ratificarea tratatului privind protecţia
drepturilor omului.
Indivizii au, de asemenea, drepturi în sistemul de drept internaţional în
afara cadrului legal din domeniul internaţional al drepturilor omului. De
exemplu, în cadrul dreptului internaţional umanitar, indivizii au anumite
drepturi ce depind de statutul lor (prizonieri de război sau necombatanţi).
Oricum, statele nu mai deţin în prezent un control complet şi absolut
asupra continuităţii, dezvoltării şi interpretării drepturilor indivizilor iar
drepturile indivizilor sunt distincte de cele ale statelor. Astfel, anumite drepturi
ale indivizilor în sistemul internaţional sunt acum, într-o oarecare măsură,
separate de controlul specific al statelor, fiind protejate de dreptul internaţional
public cutumiar (sau de normele de ius cogens), fiind drepturi independente în
cadrul sistemului de drept internaţional.
Afirmaţia conceptuală că indivizii au drepturi şi obligaţii în sistemul de
drept internaţional nu înseamnă în mod automat că aceştia au şi dreptul de a
face o plângere internaţională pentru a-şi apăra drepturile sau dreptul de a

96
Malcom D. Evans, International Law, 312
63
pretinde imunitate pentru a preveni atragerea responsabilităţii. Astfel, Curtea
Permanentă Internaţională de Justiţie a apreciat că „este aproape necesar să
sublinieze că, capacitatea de a avea drepturi civile nu implică în mod necesar
şi capacitatea de a exercita aceste drepturi însuşi”. În schimb, concluzia la care
s-a ajuns a fost aceea că „indivizii sunt extrem de handicapaţi în dreptul
internaţional din punct de vedere procedural” 97.
Această poziţie, prin care individul nu putea ridica pretenţii direct la
organele internaţionale, a început să se schimbe în secolul al XX-lea. O serie de
organizaţii internaţionale au fost create la începutul secolului al XX-lea care
şi-au inclus în atribuţii dreptul de a lua în considerare reclamaţiile formulate de
către indivizi. Aceste organisme au inclus Curtea de Justiţie Central Americană,
Tribunalele Arbitrale Mixte în Europa, mecanismele de protecţie a minorităţilor
oferite de Liga Naţiunilor şi mecanismele contencioase ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.
În cadrul dreptului internaţional al drepturilor omului, anumite tratate au
permis indivizilor să facă reclamaţii împotriva unui stat invocând încălcări ale
drepturilor omului în faţa organelor internaţionale şi regionale.
Aceasta reprezintă o extraordinară dezvoltare în sistemul dreptului
internaţional de la poziţia în care acţiunile statului pe propriul teritoriu nu erau
subiect al analizei internaţionale. Plângerile puteau fi formulate de către indivizi
împotriva statului ai căror cetăţeni erau aceştia şi împotriva statului în
jurisdicţia căruia se aflau, chiar şi temporar, cu singura condiţie ca acel stat să
fie parte la documentul internaţional care garanta indivizilor acest drept.
Cu toate acestea, există anumite trăsături ce rezultă din practică cu
privire la aceste plângeri, ce caracterizează acest drept independent al
indivizilor de a face plângeri internaţionale în acest domeniu.
Primul aspect este reprezentat de perspectiva crescută ca statele părţi la
anumite tratate în domeniul drepturilor omului, în special Convenţia pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, să permită indivizilor să facă
plângeri indiferent de voinţa statelor (odată cu modificarea Convenţiei prin
Protocolul 11, dreptul petiţiilor individuale nu mai era opţional pentru statele părţi).
Cel de-al doilea aspect este reprezentat de faptul că legătura între
cetăţenie şi dreptul de a face plângere nu mai este esenţială. În prezent
elementul esenţial este jurisdicţia. Dacă un stat are jurisdicţie asupra unui
individ, atunci acesta poate face o plângere împotriva acelui stat pentru
încălcarea unui drept, dacă statul a ratificat un tratat relevant în domeniul
drepturilor omului.
Cel de-al treilea aspect vizează posibilitatea oferită indivizilor de către
tratate prin capacitatea de a face plângeri internaţionale, consimţită de către
statul parte vizat.

97
Malcom D. Evans, International Law, 315
64
În concluzie, precizăm că tratatele în domeniul drepturilor omului
reprezintă o specificitate a dreptului internaţional public, iar normele juridice pe
care le conţin alcătuiesc o ramură distinctă a acestei discipline 98. Raportul
juridic ce ţine de protecţia internaţională se naşte direct, pe temeiul normei
internaţionale între individ şi stat. Dacă raportul juridic se naşte în mod direct
între stat şi individ, primul nivel la care trebuie să se realizeze protecţia
drepturilor omului este cel naţional, prin elaborarea şi aplicarea normelor
interne referitoare la drepturile şi libertăţile persoanei. Astfel, statele convin ca
pe calea unor instrumente internaţionale, să-şi autolimiteze suveranitatea în
materie, prin crearea de sisteme de protecţie internaţională, creându-se cel de-al
doilea nivel de apărare a acestor drepturi, anume cel internaţional.
Prin încheierea tratatelor internaţionale privind apărarea drepturilor
omului, statele nu se obligă între ele, ci faţă de indivizi, oricare ar fi calitatea
juridică a acestora, în raport cu teritoriul statal pe care se află. De asemenea, ca
un argument al faptului că statele recunosc direct, fără să creeze mecanisme
interne, drepturi cetăţenilor din jurisdicţia lor, este şi faptul că îşi asumă
obligaţii faţă de comunitatea internaţională, ca atare, să respecte drepturile
astfel recunoscute persoanelor, creându-se în acest mod o adevărată ordine
publică internaţională în materie.
Obiectul tratatelor în domeniul drepturilor omului este dat de înseşi
drepturile şi libertăţile recunoscute direct indivizilor.
În ceea ce priveşte practica României, precizăm faptul că, potrivit
articolului 11(2) din Constituţia României, republicată, tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Aceasta înseamnă că, după
ratificare, tratatele din domeniul drepturilor omului devin parte integrantă a
sistemului român de drept şi dobândesc, în cadrul acestuia, aplicabilitate
directă. De asemenea, se impune a fi menţionate dispoziţiile articolului 20 din
Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

2.2. Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională


Insurgenţii constituie subiect al dreptului tratatelor, dar sunt recunoscuţi
de comunitatea internaţională în măsura în care fac dovada exercitării unor
drepturi care sunt în mod tipic statale. Statutul lor este prin esenţă temporar,
98
Bârsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, I, Bucureşti,
C.H.Beck, 2005, 14
65
deoarece prin lupta pe care o desfăşoară ajung în timp să se constituie într-un
stat sau dispar de pe scena internaţională. Capacitatea lor juridică este limitată,
putând participa şi încheia doar anumite tratate şi având o poziţie distantă în
raport cu un număr mare de state. Caracteristic insurgenţilor este faptul că
aceştia beneficiază de un statut internaţional în măsura în care se impun ca o
putere efectivă, în principal, prin forţă. Pe de altă parte, acestei recunoaşteri i se
opune poziţia suverană adoptată de „guvernul legitim”, poziţie ce imprimă
deseori un caracter intern conflictului dintre insurgenţi şi guvernul legitim,
înlăturând oarecum posibilitatea aplicării regulilor dreptului internaţional
tocmai datorită principiilor sale.
Recunoaşterea insurgenţilor ca având calitatea de subiect în raporturile
internaţionale a fost determinată în mare măsură de consacrarea principiului
autodeterminării ca principiu fundamental al dreptului internaţional public.
Mişcările de eliberare sunt recunoscute ca subiecte deoarece ele au o vocaţie
concretă de a stăpâni un anumit teritoriu şi a-şi exercita atribute ale suveranităţii
asupra colectivităţii aflate pe acel teritoriu.
Printre subiectele atipice şi fără caracter statal se numără şi popoarele şi
mişcările de eliberare naţională. Acestora li se recunoaşte în anumite condiţii
calitatea de subiect de drept internaţional şi beneficiază de o capacitate juridică
limitată şi tranzitorie. În literatura de specialitate există opinia că recunoaşterea
făcută de către organizaţiile internaţionale are valoare constitutivă, în sensul că
ar crea personalitate juridică mişcării de eliberare naţională. Cu toate acestea,
considerăm că, şi în afara recunoaşterii mişcările de eliberare naţională au
capacitatea asemănătoare altor subiecte de drept internaţional, dar limitată, fiind
suficientă conduita sa ca parte la tratate în viaţa internaţională.

2.3. Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta


În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite
colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun şi al Ordinului Suveran de
Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este
reprezentativă în procesul de reconceptualizare a dreptului internaţional, în
sensul acceptării în sfera subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi
decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de
drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter
totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept
internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta
fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această
calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale – Biserica
Romano-Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub
suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.
66
Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi
Sfântul Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu
numele de Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării
Vaticanului ca subiect de drept internaţional de tip statal, într-o opinie
argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice
statului (suveranitatea şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu
beneficiază de o autonomie a serviciilor sale publice.
Cu toate acestea, Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un
subiect de drept internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii
internaţionale (spre pildă, în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa), are calitatea de observator în cadrul ONU şi pe lângă Consiliul
Europei 99, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, iar
uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor
diferende internaţionale. De asemenea, Sfântul Scaun are capacitatea de a
încheia tratate internaţionale. În cadrul activităţii de cooperare cu instituţiile
Consiliului Europei, Sfântul Scaun participă la următoarele Acorduri parţiale 100
(„accords partiels” sau „partial agreements”): Comisia Europeană pentru
Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia”) – statut de observator din
1992, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei – membru din 1973 şi Centrul
european pentru interdependenţă şi solidaritate mondială – membru din 1998,
iar din anul 1962 a aderat la Convenţia Culturală Europeană şi a semnat şi
ratificat o serie de tratate la nivelul acestei organizaţii regionale care vizează în
special domeniile cultural, media şi educaţional.
În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional sui
generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.

99
Printr-o rezoluţie din 14 mai 1993, Comitetul Miniştrilor a decis acordarea, după consultarea
Adunării Parlamentare, a statutului de observator pe lângă Consiliul Europei oricărui stat care
are intenţia de a coopera cu Organizaţia şi care este pregătit să accepte principiile democraţiei,
preeminenţei dreptului şi respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia sa
100
Convenţiile şi acordurile Consiliului Europei trebuie să fie distincte de acordurile parţiale
care nu sunt tratate internaţionale ci mai degrabă o formă specială de cooperare în cadrul
Consiliului Europei. Acordurile parţiale permit statelor membre să se abţină de la participarea la
o activitate specială iniţiată de un alt stat membru. Dintr-un punct de vedere statutar, un acord
parţial reprezintă o activitate a Organizaţiei la fel ca şi celelalte activităţi ale programului,
diferenţa fiind că un acord parţial are bugetul său şi activităţi specifice, care sunt determinate
doar de către membrii acordului parţial. Potrivit rezoluţiei adoptate de către Comitetul
Miniştrilor, cu ocazia celei de-a 9-a Sesiuni, din 2 august 1951, ca şi Rezoluţia statutară (93)28
asupra acordurilor parţiale şi deschise, două condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a realiza un
Acord parţial:
- autorizarea Comitetului Miniştrilor pentru stabilirea unui acord parţial, şi
- o rezoluţie instituind acordul parţial care conţine un statut al acordului parţial şi care este
adoptată doar de către acele state care îşi doresc acest acord (pentru detalii a se vedea pagina de
web a Consiliului Europei: www.coe.int) (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
67
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea
tradiţională că Papa este „suveran secular” 101, încă din perioada de formare a
dreptului internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii
mondiale – Biserica Romano-Catolică, pe de altă parte.
Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.
Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:
1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple;
2) populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi
supletiv;
3) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.
Caracterul statal al Sfântului Scaun este recunoscut de statele din
comunitatea internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Sfântul
Scaun întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.
Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în
interesul Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal. Astfel,
potrivit articolului 2 din noua Lege fundamentală a Statului Oraşului Vatican 102,
intrată în vigoare la data de 22 februarie 2001, „reprezentarea Statului în
raporturile cu statele terţe şi cu alte subiecte de drept internaţional, pentru
relaţiile diplomatice şi pentru încheierea tratatelor, este rezervată Suveranului
Pontif (Conducătorului Bisericii Catolice, Papă – n.a.), care o exercită prin
intermediul Secretariatului de Stat”.
Ordinul Suveran de Malta este unul dintre subiectele cu recunoaştere a
personalităţii internaţionale. A avut iniţial ca bază teritorială insula Rhodos,
apoi Malta, din 1834 stabilindu-şi sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif.
Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi suverane,
cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă. Ordinul nu este parte la nici un tratat
internaţional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa de
subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu
Sfântul Scaun, San Marino, Spania, Haiti.

2.4. Importanţa „recunoaşterii” în dreptul internaţional


S-a apreciat în doctrina interbelică cu privire la existenţa ca subiect de
drept internaţional că aceasta nu reprezintă un simplu fapt. În această idee s-a
susţinut că dreptul internaţional prevede diferite faze ale devenirii juridice ale
acestora, reglementând naşterea, transformarea şi dispariţia statelor.
Se consideră că un stat există în fapt dacă întruneşte elementele sale
esenţiale: existenţa unei grupări de oameni stabiliţi pe un teritoriu determinat şi

101
A se vedea Anghel, I.M., Subiectele, 188-189
102
A se vedea în acest sens La nuova Legge fondamentale dello Stato della Città del Vaticano
publicată pe pagina de web a Sfântului Scaun: www.vatican.va/home_it.htm (ultima accesare de
către autor la 22 aprilie 2008)
68
trăind organizaţi sub o autoritate comună. Îndeosebi s-a cerut ca pe lângă aceste
elemente, pentru ca un stat să facă parte din comunitatea naţiunilor, el trebuie să
fie admis de către membrii acesteia, apărând astfel necesară o condiţie formală
specială: recunoaşterea acelui stat de către statele preexistente 103. În legătură cu
recunoaşterea există două teorii: cea atributivă de drepturi şi cea declarativă.
Teza potrivit căreia recunoaşterea statelor şi organizaţiilor internaţionale este
constitutivă de drepturi, a fost susţinută îndeosebi de şcoala germană, dar şi de
către alţi autori, printre care şi ilustrul profesor italian Cavaglieri. Punctul de
plecare în fundamentarea acestei teorii constă în aprecierea că orice drept îşi are
sursa în voinţa statelor suverane, iar acel stat care nu este recunoscut de alte
state nu poate crea vreun drept dacă nu este voluntar admis de alte state şi, în
consecinţă, practic nici nu se poate vorbi de existenţa unei voinţe, cu atât mai
mult cu cât, în acelaşi timp, nu este apreciat ca fiind suveran.
Potrivit teoriei declarative, prezentată pentru prima oară de Lorimer,
recunoaşterea unui stat reprezintă prea puţin actul său de naştere, căci atunci
când elementele sale sunt reunite, noul stat are dreptul la recunoaşterea sa,
astfel cum în dreptul intern se întâmplă cu persoanele juridice.
Problema recunoaşterii, indiferent către care dintre teorii am opta, se
pune în prezent atât în cadrul organizaţiilor internaţionale 104, prin faptul
acceptării noului stat ca membru, precum şi, în al doilea rând, cu privire la
recunoaşterea sa de către state ce nu sunt membre ale vreunei organizaţii
internaţionale. În legătură cu recunoaşterea unui stat s-a apreciat că ea se poate
prezenta şi sub forme atenuate (formes attenuées de reconnaissance), spre
exemplu atunci când se face recunoaşterea nu a statului, dar a unei naţiuni şi,
deseori, recunoaşterea beligeranţilor. Asemenea situaţii au un caracter
excepţional, deoarece se nasc din conjuncturi excepţionale. Acesta a fost cazul
Poloniei sau Cehoslovaciei, atunci când se găseau sub ocupaţie străină şi nu
aveau un teritoriu guvernat nemijlocit de o putere independentă, dar cărora li s-a
recunoscut de către Aliaţi dreptul de a avea un drapel distinct, dreptul de a avea
trupe proprii şi de a avea un organism de guvernare cu sediul pe un teritoriu
străin. Ca urmare, recunoaşterea unei naţiuni reprezintă în fond doar o
anticipaţie: că în viitor, odată cu întrunirea elementelor statale specifice, statul
va fi recunoscut de către o parte a comunităţii internaţionale.
Recunoaşterea beligeranţilor intervine din alte motive decât
recunoaşterea naţiunilor; şi anume, se apreciază că în cadrul unui război civil
existând două părţi în conflict ambele reprezentând fracţiuni organizate şi
puternice, între care se desfăşoară o luptă serioasă, există motive de a fi

103
Erich, V.R., La naissance et la reconnaissance des Etats / RCADI, Haga, 1926, A.XIII
104
Această problemă a fost prezentă şi înainte de cel de-al doilea război mondial, astfel că a
constituit preocuparea Comisiei Speciale
69
recunoscute ca beligeranţi. O atare recunoaştere s-a produs în timpul Războiului
de Secesiune din partea Franţei şi a Angliei în favoarea statelor din sudul
Americii de Nord. Atât recunoaşterea statelor cât şi a beligeranţilor sunt în mare
măsură efectuate pe motive de oportunitate politică.
S-a apreciat totodată că recunoaşterea beligeranţilor poate reprezenta o
etapă spre recunoaşterea ca stat, astfel petrecându-se lucrurile atunci când în
anumite cazuri beligeranţii reuşesc să triumfe şi sunt recunoscuţi ca un nou
stat 105. Odată constituit şi desăvârşit ca stat prin afirmarea statală şi declararea
statalităţii sale, noul stat beneficiază de dreptul egal la respectul autorităţii sale
interne, a monedei 106 etc., drepturi ce-i permit acestuia să se angajeze cu succes
în relaţii internaţionale. Indiferent dacă s-ar accepta recunoaşterea statelor sau
recunoaşterea beligeranţilor sau insurgenţilor, ca etape ale constituirii etatice, în
mod cert asemenea recunoaşteri produc efecte juridice în planul dreptului
internaţional astfel, recunoaşterea insurgenţilor are următoarele consecinţe:
– insurgenţii capătă calitatea de combatanţi şi vor fi judecaţi după legile
războiului, iar nu după legile penale de drept comun, aplicându-se, în
cazul capturării lor, regimul prizonierilor de război;
– daunele cauzate de insurgenţi terţilor nu vor fi suportate de către
guvern;
– statul-terţ care recunoaşte insurgenţii ca parte răsculată este obligat să
adopte o poziţie de neutralitate faţă de ei şi are dreptul de a cere
insurgenţilor să respecte persoana şi bunurile cetăţenilor proprii;
– insurgenţii sunt puşi pe picior de egalitate cu guvernul împotriva
căruia luptă.
Când în cadrul conflictului insurgenţii stăpânesc efectiv zone întinse ale
ţării, unele state sunt îndreptăţite să stabilească contacte cu ei atunci când
consideră că este necesară protecţia naţionalilor proprii şi a proprietăţii acestora.
Recunoaşterea făcută de către guvernul împotriva căruia se luptă, le oferă
calitatea de subiect de drept internaţional şi conflictul se va desfăşura după
legile războiului. Dacă revoluţionarii sunt învinşi, recunoaşterea încetează în
mod automat, iar dacă sunt victorioşi urmează recunoaşterea noului guvern sau
a noului stat.
Cu toate acestea, aşa cum s-a subliniat deseori de către experţi, în mod
tradiţional statele prezintă o reticenţă în a acorda insurgenţilor statutul de parte
într-un conflict armat internaţional, deoarece deseori au existat motive de
oportunitate politică (în cazul puterilor coloniale sau atunci când s-a ţinut cont
de legăturile de loialitate cu anumite grupări politice implicate în conflict). În

105
A se vedea Le Fur, L., Précis de droit, 329
106
Pella, V.V., La Cooperation des Etats dans la Lutte contre le faux-monnayage / R.G.D.I.P.,
1927, 672-915
70
schimb, statele terţe pot oferi asistenţă şi trupe militare guvernului legitim.
Comunitatea internaţională a luat măsuri, deseori prin Consiliul de Securitate al
ONU şi în conformitate cu capitolul VII al Cartei, atât de natură militară cât şi
economică: astfel, spre exemplu, în cazul Etiopiei, Eritreei, Irakului,
Iugoslaviei, Sierrei Leone etc., precum şi împotriva insurgenţilor, cum este
cazul formaţiunii UNITA din Angola 107. Uneori au fost luate măsuri chiar
împotriva unor facţiuni politice aflate la guvernare 108.
Cea mai utilizată formă de sprijin exterior a mişcărilor insurgente
include porturi sigure, sprijin financiar, politic şi asistenţă militară directă;
pentru că statele sunt capabile să asigure toate aceste tipuri de asistenţă,
sprijinul lor a avut un impact profund asupra eficacităţii mişcărilor rebele după
sfârşitul Războiului Rece. Cu toate acestea sprijinul statelor nu este singurul
suport şi nici nu a fost de multe ori necesar. Au existat situaţii în care sprijinul a
fost acordat mişcărilor de gherilă de către diaspora, refugiaţi şi alte non-state 109.
Această realitate nu este conformă regulilor de drept internaţional.
În prezent, mişcările de insurgenţi au o altă fizionomie şi deseori sunt
beneficiarele unor resurse financiare consistente. Noii „sponsori” au alte
obiective şi mijloace decât în Războiul Rece. Noile obiective sunt de a obţine
influenţă în zone vecine lor, sau strategice, sau în cadrul unor guvernări rivale,
deosebindu-se astfel de obiectivele anterioare prin care se urmărea
implementarea unor ideologii şi crearea unui anumit bloc de alianţe. Totodată
numărul de state capabile să susţină temeinic mişcările de insurgenţi a scăzut,
fiind împovărător financiar să ofere un sprijin la scară largă departe de frontiere.
În schimb, se dezvoltă un fenomen nou: apariţia altor actori ce sprijină mişcările
de insurgenţi (diaspora, refugiaţii, mişcările de insurgenţi ce sprijină alte
mişcări, organizaţiile religioase). Măsurarea impactului sprijinului extern este
dificilă pentru că valorile la care putem să ne raportăm sunt relative. Astfel,
insurgenţii caută în exterior ceea ce nu pot obţine pe plan intern (o mişcare
poate avea nevoie de un port, alta de arme sau alta de sprijin politic). Una din
cele mai importante forme de sprijin extern o reprezintă asigurarea de adăpost
sigur. Insurgenţii prosperă ca număr atunci când statele nu-şi pot controla
graniţele şi nici nu exercită un control asupra zonelor izolate ale ţării lor. Acest
fenomen este prezent în zone din Asia Centrală sau Africa, unde insurgenţii se
pot organiza lesne.
După cel de-al doilea război mondial s-a conturat îndeosebi tendinţa de
apariţie a unor grupări organizate, care luptă în numele unui popor

107
A se vedea Rezoluţia nr. 1173/1988 din 12 iunie 1988
108
Facţiunea afgană a talibanilor - a se vedea Rezoluţia nr. 1267/1999 din 15 octombrie 1999
109
A se vedea Byman, D.L., Khalk, P., Hofman, B., Roseman, W. şi Brannan, D., Trends in
Outside Support for Insurgent Movements, Rand Publishing, Santa Monica-California, 2001
71
declarându-se mişcări pentru eliberare naţională. Acestea au militat şi şi-au
concentrat forţele împotriva puterilor coloniale, manifestându-şi prezenţa în
Africa sau în Asia. Fundamentul recunoaşterii acestor mişcări ca subiecte de
drept este dat de principiul autodeterminării popoarelor, fundamentat de
doctrină şi acceptat treptat ca regulă universal valabilă de drept internaţional
public ce permite anumitor mişcări vocaţia la un statut internaţional 110.
Practica internaţională înregistrează fenomenul delegării unor atribuţii
de recunoaştere organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională,
precum şi a unor atribuţii de apreciere a existenţei condiţiilor cerute pentru
recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională 111. Deşi există opinii în doctrină
cu privire la caracterul constitutiv al recunoaşterii mişcărilor de eliberare
naţională de către organizaţiile internaţionale, în sensul conferirii acestora a
calităţii de persoană juridică internaţională, o asemenea teză ar permite în
anumite conjuncturi continuarea reîmpărţirii zonelor de influenţă prin
intermediul organizaţiilor internaţionale datorită acceptării ideii că alţii decât
comunitatea internaţională, în mod nemijlocit şi direct, au un drept suveran în a
crea noi entităţi de drept internaţional. Or, tocmai că acest drept suveran
exclude afirmarea principiului autodeterminării popoarelor ce are ca temei tot
conceptul de suveranitate manifestată sub formele sale specifice: lupta pentru
independenţă şi exercitarea unei voinţe autonome. Or, în acest mod se ajunge la
un nonsens, şi anume coexistenţa a două drepturi suverane cu privire la aceeaşi
problemă: personalitatea juridică internaţională. Considerăm că recunoaşterea
unui nou subiect de drept internaţional reprezintă un act ce caracterizează
esenţialmente suveranitatea statelor, iar ca decizie este specific acestei
suveranităţi, dacă se manifestă într-un mod direct şi nemijlocit. Desigur,
recunoaşterea de către organizaţii internaţionale nu poate fi decât benefică
acestor mişcări, dar a atribui caracter constitutiv recunoaşterii efectuate de
organizaţii presupune încă o dată a lăsa o parte din puterea de decizie suverană
în mâinile unui subiect în plus faţă de statele preexistente. Ar fi poate o variantă
mai utilă recunoaşterea de către organizaţii internaţionale, intervenită a
posteriori dobândirii personalităţii juridice de drept internaţional. Pe de altă
parte, recunoaşterea de către organizaţii internaţionale prezintă avantaje, oferind
posibilitatea mişcărilor de eliberare de a se angaja în relaţii internaţionale şi a-şi
realiza obiectivele principale. Astfel este cazul OEP, care a obţinut şi statut de
observator în cadrul ONU şi al altor instituţii specializate. Această recunoaştere

110
Lazarus, C., Le Statut des Movements des Liberation Nationale a L’Organisation des
Nations Unies / Annuaire Français de Droit International, 20, 1974, 73 şi urm., citat de
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 82
111
A se vedea Rezoluţiile nr. 2918/1972 şi 3102/1973 ale Adunării Generale a ONU
72
le permite să beneficieze de protecţia oferită de regulile dreptului internaţional
ce-şi produc efecte asupra lor în mod direct şi indirect 112.

2.5. Tendinţe de apariţie a unor noi subiecte în dreptul internaţional


Atât în situaţia insurgenţilor cât şi a mişcărilor de eliberare cu obiective
de orice natură, populaţia din zonele unde aceştia îşi desfăşoară lupta armată
este direct afectată, şi chiar mai mult, lupta lor depăşeşte în numeroase cazuri
cadrul teritorial revendicat şi capătă reflexele unor activităţi teroriste sau cel
puţin aduce atingere regulilor consacrate de legile războiului şi ale dreptului
umanitar. Ca urmare, anvergura ce o capătă asemenea fenomene poate
îndreptăţi uneori statele în a lua măsuri decisive pentru apărarea comunităţii
internaţionale, ori a propriei integrităţi. Sigur că, asemenea măsuri trebuie să se
încadreze în tiparele cerute de regulile dreptului internaţional public.
În prezent este semnalată existenţa mai multor organizaţii şi grupări ce
se pretind insurgenţi, desfăşurând operaţiuni în forţă şi promovând activităţi
teroriste 113.

2.5.1. SWAPO-Namibia. În 1974 Africa de Sud încă administra Africa


Germană de Sud-Vest în termenii mandataţi la sfârşitul primului război
mondial, când Germania a trebuit să renunţe la coloniile sale în favoarea
aliaţilor.
Organizaţia Populară a Africii de Sud-Vest (SWAPO) a devenit un
militant tot mai important începând cu 1960, iar aripa sa militară, Armata
Populară de Eliberare a Namibiei (PLAN) a fost constituită în 1962. La
începutul anului 1966, primul rus antrenează membrii SWAPO care aveau baza
în Zambia. Prima lor incursiune în Africa de Sud-Vest a avut loc în septembrie
1965, iar a doua în martie 1966. Prima confruntare majoră dintre unităţile
sud-africane şi SWAPO a avut loc la data de 26 august 1966, declanşându-se un
lung război care a durat aproximativ 23 de ani, cunoscut sub denumirea de
„Războiul de Frontieră”. Întâlnirea mai multor lideri în 19 aprilie 1960 a avut
ca urmare crearea SWAPO, având ca preşedinte pe şeful Tanzaniei, Sam

112
Spre exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie şi-a dat avizul consultativ la 26 aprilie 1988
în ce priveşte aplicabilitatea obligaţiei de arbitraj prevăzută de Acordul din 24 iunie 1947
privind sediul Naţiunilor Unite, atunci când Congresul SUA a adoptat legea contra terorismului
(1987) prin care se declara ca ilegală stabilirea sau menţinerea unui birou al OEP pe teritoriul
Statelor Unite. Cu această ocazie Curtea a opinat că: „Statele Unite ale Americii, ca parte a
acordului dintre Organizaţia Naţiunilor Unite şi Statele Unite ale Americii, referitor la sediul
ONU, din data de 26 iunie 1947, sunt obligate, în conformitate cu secţiunea 21 a acestui acord,
să recurgă la arbitraj pentru reglementarea diferendului ce le opun ONU”
113
A.S.G. (Filipine), Al-Qaeda, Aum Shinrikyo (Japonia), ETA – Spania, Hamas – Palestina,
Hezbollah - Libia, IRA – Irlanda, PKK – Turcia, LTTE – Sri Lanka, MRTA – Peru etc.
73
Nujoma. În iunie 1960 acesta a apărut în faţa Comitetului Naţiunilor Unite.
Eforturile judiciare de a pune capăt mandatului Africii de Sud asupra Africii de
Sud-Vest au început în 1961. În 1966 Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia 2145 prin care revocă mandatul Republicii Africa de Sud, iar în 1968
numele teritoriului este schimbat în Namibia. La 21 iunie 1971 prezenţa
continuă a Republicii Africa de Sud în Namibia este declarată ilegală, iar în
1976 Adunarea Generală a ONU recunoaşte SWAPO ca reprezentant unic şi
autentic al poporului namibian.
Lupta armată de eliberare a Namibiei de sub dominaţia sud-africană a
început lângă Ongulumbashe, în provincia centrală Owambo, pe 26 august 1966
când primele focuri de armă s-au înregistrat între aripa armată a SWAPO
[Armata Populară de Eliberare a Namibiei (PLAN)] şi poliţia sud-africană.
Conflictul armat a escaladat enorm când regimul colonial portughez din Angola
(vecina de nord a Namibiei) s-a prăbuşit în 1975. Guvernul angolez devine
aliatul SWAPO, iar ţara devine o bază permanentă de unde SWAPO poate să
opereze împotriva forţelor de securitate sud-africane. În 1978 Grupul Vestic de
Contact – compus din Marea Britanie, Canada, Franţa, RFG şi SUA – a înaintat
o propunere Naţiunilor Unite de a rezolva disputa namibiană. Planul de
soluţionare, cunoscut sub denumirea de Rezoluţia 435, a fost acceptat de către
Africa de Sud, SWAPO, statele din prima linie (Angola, Botswana, Nigeria,
Tanzania, Zambia, Zimbabwe) şi de către majoritatea facţiunilor interne.
Rezoluţia 435 prevedea o tranziţie paşnică la independenţă în urma unor
alegeri libere şi democratice pentru a se forma o adunare constituantă, sub
supravegherea şi controlul Naţiunilor Unite.

2.5.2. Organizaţia pentru eliberarea Palestinei. Înainte de AL NABA,


Înaltul Comitet Arab pentru Palestina, condus de Haj-Amin Al Husseini, a decis
să constituie un guvern pentru a umple golul la sfârşitul mandatului britanic
asupra Palestinei. În toamna anului 1948 chestiunea devine urgentă şi la 23
septembrie guvernul tuturor palestinienilor a fost creat sub conducerea lui
Ahmad Hilmi Abdel Baky. În sprijinul noului guvern, Înaltul Comitet Arab a
convocat întrunirea Consiliului Naţional Palestinian la 1 octombrie 1948
(Gaza). Cu această ocazie a fost acordat sprijin guvernului ce se întemeia pe
Declaraţia de Independenţă a Palestinei în cadrul frontierelor internaţionale.
Guvernul a fost acceptat de toate statele arabe, cu excepţia Iordaniei, care a
opus o rezistenţă activă. Guvernul a fost invitat şi a participat în 30 octombrie
1948 la reuniunea Consiliului Ligii Statelor Arabe. Palestina a fost reprezentată
în cadrul Ligii de Abdel Baky. În septembrie 1963 Consiliul Ligii decide că
Ahmed Al-Shukairy îl va înlocui pe Abdel Baky, ca urmare a decesului acestuia
din urmă. Decizia Consiliului a arătat că este timpul pentru poporul palestinian
să-şi ia cauza în propriile sale mâini şi este de datoria statelor arabe să-i asigure
74
acestuia oportunitatea de a-şi exercita acest drept. În ianuarie 1964 preşedinţii
statelor arabe se reunesc la Summitul de la Cairo unde s-a decis, la 13 ianuarie,
să se treacă la organizarea poporului arab şi să-i permită să-şi ia rolul său în
eliberarea ţării lor, precum şi la autodeterminare.
Summitul l-a mandatat pe Ahmed Al Shukairy să contacteze poporul
palestinian şi statele arabe cu scopul de a se ajunge la bazele necesare pentru
crearea unei entităţi palestiniene. Sprijinul preşedintelui Nasser al Egiptului a
fost crucial în această perioadă.
În cadrul primei conferinţe palestiniene – desfăşurată la Ierusalim la 28
mai 1964 – s-a stabilit înfiinţarea OEP, ca fiind entitatea palestiniană. S-a
adoptat Declaraţia de înfiinţare a organizaţiei şi Carta Naţională Palestiniană.
Conferinţa a decis să se transforme ea însăşi în Consiliul Naţional Palestinian.
Au adoptat legea fundamentală a organizaţiei, iar Shukairy a fost ales
preşedintele comitetului executiv al OEP. Carta Naţională Palestiniană conţine
o introducere şi 29 de articole, definind palestinienii ca fiind acei cetăţeni arabi
care au trăit în Palestina până în 1947, atât cei rămaşi, cât şi cei expulzaţi,
precum şi orice copil născut din tată palestiniano-arab după această dată. Carta
i-a considerat pe evreii de origine palestiniană ca fiind palestinieni dacă sunt
doritori să trăiască în pace şi să fie loiali Palestinei. S-a considerat despărţirea
Palestinei, care a avut loc în 1947, şi înfiinţarea Israelului ca fiind nulă şi
ilegală, indiferent de trecerea timpului. Aceeaşi poziţie a fost luată şi în ceea ce
priveşte Declaraţia Balfour şi Sistemul de mandat palestinian. Carta a indicat de
asemenea că organizaţia n-a exercitat nici o suveranitate teritorială după
Cisiordania, în regatul Iordaniei, Fâşia Gaza şi zona Himmah. Activităţile sale
au fost la un nivel popular în cadrul de eliberare, organizare, politic şi financiar.
Urmare conferinţei, departamentele organizaţiei au deschis birouri în
Ierusalim şi birouri-reprezentanţe în statele arabe. Consultările au condus la
înfiinţarea unităţilor armate palestiniene, în înţelegere cu statele arabe şi
unităţile de comandă arabe.
A patra sesiune a conferinţei s-a ţinut la Cairo între 10-17 iulie 1968,
marcând începutul a ceea ce poate fi numită a doua etapă în istoria OEP.
Consiliul a adoptat amendamente la Cartă, înfiinţând practic una nouă cu un
nume nou: Palestinian National Chart (PNC). Noua Cartă prevede clar
independenţa naţională precum şi exerciţiul forţelor armate. Se face referire la
unitatea arabă şi la rolul de avangardă al poporului palestinian pentru eliberarea
teritoriului lor. Mai mult, se arată o identitate palestiniană distinctă şi rolul
conducător al OEP în lupta pentru eliberarea Palestinei. Carta arată de
asemenea natura colonialistă şi expansionistă a mişcării sioniste.
O altă dezvoltare importantă în istoria OEP a avut loc în 1988, aproape
la un an după începerea Intifadei palestiniene, odată cu a 19-a sesiune a PNC, în
Algeria. Sesiunea a adoptat la 15 noiembrie 1988 Declaraţia de Independenţă a
75
Palestinei, precum şi un comunicat politic. Declaraţia acceptă Rezoluţia 181(II)
din 1947 a Adunării Generale, iar comunicatul acceptă Rezoluţia Consiliului de
Securitate 242 din 1967.
A 21-a sesiune a PNC s-a ţinut pentru prima oară din 1966 în oraşul
Gaza din Palestina. În cadrul sesiunii s-a votat cu majoritate abrogarea acelor
reglementări din Carta OEP care sunt contrare schimbului de scrisori între OEP
şi guvernul Israelului de la 9 şi 10 septembrie 1993.
Din păcate, în prezent relaţiile dintre Israel şi OEP s-au deteriorat
considerabil, datorită numeroaselor prejudicii materiale şi victime omeneşti
cauzate de atacurile forţelor din ambele tabere.

2.5.3. Armata Republicană Irlandeză (IRA). IRA este o organizaţie


dedicată luptei împotriva dominaţiei britanice în Irlanda de Nord. Aceasta s-a
format pe fondul confruntărilor dintre catolici şi protestanţi, în Ulster, din vara
anului 1969; deşi au fost desfăşurate trupe britanice pentru a restabili ordinea,
catolicii au considerat că nu s-au luat măsuri suficiente în sprijinul lor. De
atunci IRA a condus operaţiunile de gherilă împotriva armatei britanice şi a
poliţiei. În acest context, unul dintre episoadele cele mai dramatice, cunoscut
sub denumirea de Duminica Sângeroasă, s-a petrecut în Londonberry la 30
ianuarie 1972, când trupele britanice au ucis 13 catolici neînarmaţi.
Evenimentul a proliferat activităţile violente ale IRA.

2.5.4. Mişcarea Separatistă Bască (ETA). ETA a fost înfiinţată în anul


1959, cu scopul de a crea un stat independent, în nordul Spaniei, din provinciile
Vizcaya, Guipuzcoa, Alava şi Navarra, precum şi în sud-vestul Franţei, în
regiunile Labourd, Basse-Navarr şi Soule, urmând ca noul stat să se guverneze
potrivit unor principii marxiste.
ETA este calificată drept o organizaţie teroristă, fiind listată de către
SUA şi UE în acest sens.
Uneori, cititorii de ziare aflaţi în afara Spaniei par să fie surprinşi de
faptul că ETA încă există.
Grupul separatist basc, ETA, a desfăşurat o campanie de violenţă de mai
bine de 30 de ani, fiind îndreptată asupra industriei de turism din Spania.
Perioada cea mai alarmantă a activităţii ETA a fost în 1990, când exploziile cu
bombe au ajuns la o anumită regularitate în zona de coastă a Spaniei, înspre
Marea Mediterană.
Cel mai grav atac terorist pus la cale de ETA s-a petrecut în anul 1996,
când o bombă plasată de ETA a explodat la aeroportul Reus din Tarragona,
rănind şi provocând prejudicii la 20 de turişti britanici.
Deşi scopul mişcării teroriste a fost de a pune capăt regimului Franco,
obiectivul acesteia s-a schimbat în timp: secesiunea regiunii basce şi
constituirea unui stat independent. Odată cu aceasta, s-a petrecut o schimbare şi
76
în strategia abordată, cum ar fi, spre exemplu, utilizarea atenţionării telefonice
anterior exploziei şi a bombelor cu explozie la comandă în perioade ale zilei
când nu este o aglomeraţie foarte mare.
Totuşi, atât timp cât turismul este cel vizat, intenţia grupării este de a
cauza pagube cât mai mari industriei, însă nu de a ucide străini aflaţi în vizită în
Spania.
ETA nu acţionează doar în Spania. Este cunoscut că aceasta are
contacte frăţeşti cu Armata Irlandeză Republicană; cele două grupări, în timp,
şi-au oferit sprijin reciproc. De asemenea, au legături cu alte mişcări militante
din Europa şi din alte regiuni din jurul lumii. Armata columbiană a afirmat că
există contacte stabilite între ETA şi guerila columbiană FARC, în pofida
faptului că nu au oferit nici un fel de probe solide în acest sens.
Unii dintre foştii militanţi au primit azil politic în ţări din America
Latină, cum ar fi de pildă în Mexic şi Venezuela. Alţi foşti militanţi au fost
trimişi de Franţa pentru a rămâne în Cuba, ca urmare a unui acord încheiat între
guvernul Spaniei şi Cuba. Departamentul de Stat al SUA nu deţine date cu
privire la activităţile acestora pe teritoriul cubanez.

The political wing of ETA in Spain is Batasuna


Potrivit unor surse, s-ar putea ivi un anumit progres în condiţiile în care
partidele regionale, inclusiv Batasuna, ar trasa un cadru politic nou cu privire la
regiunea bască, care oricum beneficiază deja de o mare autonomie.
Totuşi, posibilitatea unui astfel de progres pare destul de redusă.
Batasuna trebuie să ia parte în mod legal în următorul an la alegerile locale
pentru a da o eficienţă cât mai mare în viitor tratativelor. Până atunci guvernul
Spaniei trebuie să verifice şi să constate că actele de violenţă au încetat cu
adevărat. De asemenea, întregul proces ar putea fi întârziat în condiţiile în care
ETA a procedat recent la anumite acte de violenţă, în timp ce liderul Batasuna
riscă să fie condamnat pentru pretinsa incitare la violenţă în timpul grevei
generale din regiunea bască 114.
În luna mai 2000 jurnalistul şi conducătorul lui FORO Ermua, José Luis
López de Lacalle, a fost ucis de către ETA. Angajaţi ai televiziunii publice şi ai
radiourilor din regiunea bască au primit scrisori de ameninţare din partea ETA,
datorită calificării pe care o dădeau acesteia şi membrilor săi, respectiv de
organizaţie teroristă şi terorişti, situaţie care arată că nu există o conexiune între
media şi ETA.
Până la momentul prezent organizaţia nu a reuşit să se transforme
într-un guvern legal sau de facto.

114
The Observer, Sunday March 19, 2006
77
La 24 martie 2006, grupul separatist basc Euskadi ta Askatasuna (Basque
Homeland and Freedom – ETA) a anunţat o încetare definitivă a campaniei de 38
de ani de luptă militară prin metode violente, având ca rezultat uciderea a peste 800
de persoane. Şase zile mai târziu, Camera Reprezentativă a Spaniei a adoptat un
nou Statut cu 189 de voturi la 154 prin care se oferea o autonomie lărgită şi puteri
crescute zonei din Catalonia. Acest Statut urmează să fie supus aprobării Senatului
înainte de a fi supus referendumului din luna iunie.
Cu prilejul anunţării încetării focului, ETA nu a făcut nici un fel de
referiri la autodeterminarea populaţiei basce, însă a utilizat formula „drepturile
noastre ca naţiune”. Organizaţia nu a mai anunţat niciodată o încetare definitivă
a focului şi nici nu a apelat la vreun dialog sau negocieri. Teoretic, singura
pretenţie a ETA a fost aceea ca în zona bască din Spania şi Franţa populaţia să
fie lăsată să-şi decidă singură viitorul fără interferenţa puterii de la Madrid şi
Paris.
Primul ministru José Luis Rodríguez Zapatero aflat la conducerea
Partidului Socialist Muncitoresc a afirmat că dialogul formal cu ETA ar putea
să înceapă odată cu încetarea focului de către organizaţie, încetarea violenţelor
de stradă şi abolirea „taxei pentru revoluţionari” aplicată domeniului de afaceri.
Liderul politic al grupului separatist armat ETA şi partenerul său au fost
arestaţi în octombrie 2004, împreună cu alţi 19 membri cu ocazia unei
descinderi în sud-vestul Franţei.
Activităţile teroriste dezvoltate de organizaţie constau în plasare de
bombe şi asasinarea unor oficiali spanioli, îndeosebi forţe militare şi de
securitate, poliţie şi justiţie. Finanţele ETA provin din acţiuni de răpire, spargeri
şi escrocherii.
2.5.5. P.K.K. – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Turcia). În anii `70
au avut loc o serie de mişcări ale tinerilor din întreaga lume, precum şi în
Turcia. Abdullah Oçalan, Kesire Yldirim, Haky Karaer, Cemil Bayik, Kemal
Pir, membri ai Universităţii din Ankara, au pus bazele în 1974 fundaţiei Kadek.
Preşedintele fundaţiei, cunoscut sub denumirea de „pionier”, este responsabilul
cu administrarea acesteia şi acţiunile sunt ordonate de acesta (acţiuni criminale,
propagandă, contrabandă şi strategia organizaţiei). Obiectivul declarat al
organizaţiei este de a crea „Kurdistanul Democratic Unit” în zona de est şi
sud-est a Anatoliei, Siriei, Iranului şi Irakului. Organizaţia întreprinde
operaţiuni armate, dar ucide numeroşi civili nevinovaţi. Totodată, urmăreşte
distrugerea investiţiilor guvernului turc în provincia Anatoliei. Săvârşeşte
sabotaje, urmărind distrugerea infrastructurii, a centrelor industriale şi a
activităţilor economice, atacând chiar obiective turistice.

2.5.6. 17 Noiembrie – Grecia. Activităţile acestei organizaţii reflectă


foarte bine faptul că asemenea mişcări se impun în forţă, dar şi că ţintele lor
78
sunt de regulă bine determinate. În 1975 numele acestei organizaţii apare pe
buzele multor oameni din lume, ca urmare a senzaţionalei asasinări a şefului
CIA de la Atena. În manifestul său, 17 Noiembrie se defineşte ca fiind o „Aripă
revoluţionară de stânga”. Organizaţia este activă în Atena, iar ţintele sunt
misiunile diplomatice ale SUA, bazele NATO, misiunile turceşti şi greceşti,
uneori. 17 Noiembrie a fost fondată de un grup de studenţi care au cauzat
căderea juntei militare (1967-1974). Este o organizaţie de asasini, adoptând ca
model celula, având foarte puţini membri şi fără o strategie de dezvoltare.
Membrii conducători sunt avocaţi, jurnalişti, profesori care comandă şi
controlează nivelele inferioare ale organizaţiei. Scopul organizaţiei este să pună
capăt regimului existent din Grecia şi să creeze o guvernare şi un sistem
socialist, să scoată Grecia din NATO, să închidă bazele americane din Grecia,
să pună capăt ocupaţiei turceşti în Cipru şi să răcească relaţiile Greciei cu SUA,
NATO şi UE. 17 Noiembrie în mod normal se angajează în atacuri armate,
atentate cu maşină capcană şi atacuri cu rachete. Este implicată în crima
organizată, în special în contrabanda cu arme şi explozibili.

2.5.7. ABU SAYAF – Filipine. Abu Sayaf este cea mai mică şi cea mai
radicală grupare separatistă islamică, care operează în sudul Filipinelor.
Membrii Abu Sayaf au studiat şi lucrat în Orientul Mijlociu şi şi-au dezvoltat
legături cu mujahedinii în timp ce luptau şi se antrenau în Afganistan. Grupul
este desprins din Frontul de Eliberare Naţională „Moro” din anul 1999 sub
conducerea lui Abdurajik Abubakar Janjalani, ucis într-o confruntare cu poliţia
filipineză la 18 decembrie 1998. Presa arată că locul de conducător a fost luat
de fratele său mai mic, Khadafi, care este liderul grupului format din câteva
facţiuni. Sunt implicaţi în atentate cu bombă, asasinate, răpiri şi extorcări de
fonduri pentru promovarea unui stat islamic independent în vestul insulei
Mindanao şi în arhipelagul Sulu, zone din sudul Filipinelor masiv populate de
musulmani. Format din aproximativ 200 de luptători, dar sprijiniţi de mai mult
de 2000, mulţi s-au alăturat grupului datorită perspectivelor financiare. Este
posibil că primesc ajutor extern de la extremiştii islamici din Orientul Mijlociu
şi sudul Asiei. Operează în sudul Filipinelor, precum şi la Manila şi în
Malaezia.

2.5.8. AL QAEDA – Afganistan. Al Qaeda este o asociaţie internaţională


a organizaţiilor militante islamice teroriste, înfiinţată în 1988 de către Azzam,
ulterior, acesta din urmă fiind înlocuit de Osama bin Laden şi de alţi veterani
arabi afgani, după războiul sovietic din Afganistan. Adjunctul lui Osama bin
Laden este Ayman al-Zawahiri. Al Qaeda încorporează mai mult de 1000 de
membri, însă numărul exact al acestora nu se cunoaşte. Ultimul mare lider din
conducerea Al Qaeda a fost ucis, potrivit raportărilor publice, la data de
79
31.01.2008. Abu Latih al Libbi a fost un apropiat al lui Osama bin Laden, fiind
unul dintre organizatorii principali ai atacurilor şi purtător de cuvânt al
organizaţiei. El a fost libian, membru al Grupului de Luptă Islamic. Acesta a
fost ucis undeva în zona de graniţă dintre Afganistan şi Pakistan, ambele state
refuzând să confirme moartea lui al Libbi de teama de a nu fi acuzate de
găzduirea teroriştilor 115.
Al Qaeda probabil primeşte finanţări din partea unor donatori din
Orientul Mijlociu şi din Europa, din partea unor simpatizanţi locali din Irak, se
finanţează din diferite activităţi criminale sau comerciale, precum şi cu ajutorul
altor entităţi extremiste din lumea întreagă. În numeroase situaţii, donatorii sunt
probabil motivaţi mai degrabă de dorinţa de a sprijini terorismul decât de a se
afilia vreunui anumit grup terorist. 116
Ţintele vizate de această organizaţie, sunt atât civile cât şi militare, cel
mai renumit atac terorist fiind înregistrat la 11 septembrie 2001.
Scopul Al Qaeda este de a pune capăt influenţei străine în zona ţărilor
musulmane, precum şi crearea unui nou imperiu islamic, eradicarea celor care
sunt infideli şi eliminarea Israelului.
Domeniul de acţiune al Al Qaeda este foarte întins, reţeaua fiind una
mondială, însă cea mai puternică concentrare de membri se găseşte în Pakistan,
chiar dacă sunt şi membri din Irak, Iran, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est,
Africa şi Europa.
După atacurile din 11 septembrie s-a produs o schimbare majoră în
privinţa răspunsului faţă de terorism, demersul de ansamblu fiind cunoscut sub
denumirea de „războiul împotriva terorismului”.
Limbajul Consiliului de Securitate al ONU, utilizat prin Rezoluţia 1369
adoptată în septembrie 2001, este totuşi mai degrabă ambiguu şi lasă anumite
semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care atacurile teroriste au fost
caracterizate de Consiliu. Una dintre problemele legate de războiul împotriva
terorismului constă în determinarea subiectelor războiului: cine este inamicul şi
cine sunt beligeranţii. Actele de terorism, comise în majoritatea lor pe timp de
pace, nu pot fi caracterizate drept atacuri armate, iar conflictul nu poate fi văzut
ca un conflict armat. Al Qaeda şi alte organizaţii internaţionale pot fi înfrânte
prin identificarea şi detectarea lor, prin utilizarea informaţiilor de către
serviciile de informaţii şi prin punerea lor sub acuzare, alături de alte tehnici, în
baza legislaţiilor penale naţionale.
Metodele utilizate de Al Qaeda sunt în general condamnate de către
toate statele: maşini bombă, capturări de avioane, răpiri de persoane, executarea

115
CNN news at 31.01.2008
116
Terrorism 101.org (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
80
unor prizonieri. Atunci când ne referim la scopul organizaţiei însă, problema
poate fi adusă într-o altă sferă decât cea a ilicitului. Al Qaeda luptă cu metodele
sale pentru a stopa imixtiunea americană, pe când America luptă şi se implică în
Orientul Mijlociu pentru a lupta împotriva ameninţării teroriste. Unii analişti
consideră că pentru a identifica mobilul actualei politici americane în privinţa
Orientului Mijlociu este necesar să se ia în considerare politica americană
anterioară evenimentelor de la 11 septembrie, context în care tendinţa
americană de exploatare a unor resurse naturale din această zonă pare
realizabilă sub pretextul unei lupte împotriva terorismului acoperită legal. 117
Statele lumii sunt prea preocupate să stopeze efectele terorismului, în
raport cu preocuparea de a elimina cauzele care îl generează. Din acest motiv
apare deseori întrebarea dacă nu cumva prejudiciile terorismului nu sunt
acoperite de avantajele implicării în lupta împotriva terorismului. În acest sens,
se afirmă că atitudinea americanilor este foarte asemănătoare cu cea a romanilor
din perioada antichităţii. Imperiul Roman s-a extins datorită necesităţii de a se
proteja împotriva barbarilor şi datorită intenţiei de a răspândi un anumit tip de
civilizaţie, dar nu din cauza vreunei lăcomii. Imperiul s-a implicat în lupta
pentru putere în toată lumea şi de fiecare dată când era necesară o anumită
explicaţie, se adoptă o lege de către cea mai civilizată dintre naţiuni. Al Qaeda
se consideră că este sprijinită de guvernul taliban, însă şansele acesteia de a
deveni ea însăşi un guvern sunt nule. Membrii capturaţi ai Al Qaeda sunt ţinuţi
la Guantanamo Bay, o facilitate americană situată pe teritoriu cubanez, adică
într-o „gaură neagră juridică” – legal black hole. În faţa Comisiei
Interamericane pentru Drepturile Omului, cu prilejul anchetei asupra statutului
acelor deţinuţi, SUA a susţinut că IAHRC nu are competenţa de a aplica dreptul
de la Geneva sau dreptul cutumiar internaţional umanitar în considerarea
faptului că nu avem state părţi la Convenţia americană.

2.5.9. HEZBOLLAH
Scopul organizaţiei. Hezbollah din Liban are trei scopuri principale:
eradicarea colonialismului occidental din Liban; pedepsirea celor care au comis
atrocităţi în timpul războiului civil din Liban; transformarea Libanului într-un
stat islamic, cu menţiunea că organizaţia recunoaşte că acest din urmă obiectiv
nu mai este atât de adecvat. Ideologia organizaţiei este fundamentată pe ideile
revoluţionare ale Aiatolahului Khomeini şi pe naţionalismul islamic.
Organizaţia consideră că Israelul este o entitate ilegală.
Liderul organizaţiei este Sayyed Hassan Nasrallah.
Legăturile cu media şi sfera politică. Organizaţia este reprezentată în
Parlamentul Libanului, are portofolii în guvern şi este susţinută de musulmanii

117
Avril McDonald, Terrorism, counter terrorism and the ius in bello in, Terrorism and the
international challenges and responses, San Remo, may 2002
81
şiiţi din Liban. Aceasta are o forţă militară, cu tabere de antrenament, tehnici şi
echipamente militare substanţiale, precum şi o structură profesionistă. De
asemenea, este titulara unei staţii de televiziune şi de radio. Dezvoltă inclusiv
programe sociale.
Activităţi recente. Activitatea Hezbollah-ului poate fi structurată astfel:
afaceri de război în Liban; luptă armată împotriva Israelului şi o politică bine
ţintită. În 2006 Israelul a demarat o operaţiune militară de anvergură în teritoriul
din Liban, însă nu împotriva statului Liban ci împotriva Hezbollah-ului,
teritoriu care se găsea sub controlul efectiv al Hezbollahului. Succesul
operaţiunii este destul de controversat în Israel.
Atitudinea Comunităţii Internaţionale vizavi de Hezbollah. Hezbollah se
găseşte pe listele organizaţiilor teroriste ale SUA şi Marii Britanii, în timp ce
poziţia Uniunii Europene este neclară, neexistând nici un act comunitar adoptat
pe domeniul Politică Externă şi de Securitate Comună prin care Hezbollah să
fie desemnat drept o organizaţie teroristă. Ţările arabe şi chiar unele ţări
creştine apreciază gruparea ca fiind o mişcare de rezistenţă.
Numeroşi membri ai organizaţiei au fost aduşi în faţa unor instanţe de
judecată.

2.5.10. KAHANE CHAI


Kach a fost un partid de extremă dreaptă din Israel. A fost înfiinţat de
Rabbi Meir Kahane la începutul anilor 1970 şi a urmat ideologia kahanistă, însă
în anul 1984 a intrat în Knesset după mai multe eşecuri anterioare în acest sens.
Cu toate acestea, la alegerile din 1988 i s-a interzis participarea, în temeiul legii
electorale a Knessetului, revizuită, potrivit căreia partidele care incitau la rasism
nu aveau drepturi electorale. După asasinarea lui Kahane în anul 1990, partidul
s-a divizat, o facţiune secundară fiind condusă de Kahane Chai. Partidului i s-a
interzis participarea la alegeri şi în anul 1992 şi ambele organizaţii au fost
scoase în afara legii în anul 1994.
La data de 5 noiembrie 1990, Kahane a fost asasinat în urma unei
cuvântări pe care a avut-o la New York. Partidul s-a divizat imediat în alte două
facţiuni, una dintre acestea fiind condusă de Binyamin Ze'ev Kahane (fiul lui
Kahane), denumită Kahane Chai şi fiind o facţiune dizidentă cu sediul în Kfar
Tapuach (o aşezare din zona West Bank) şi facţiunea iniţială Kach sub
conducerea lui Rabbi Avraham Toledano (ulterior înlocuit de Baruch Marzel) şi
cu sediul în Kiryat Ara. Ambele partide au fost excluse de la participarea la
alegerile din 1992, datorită faptului că acestea erau continuatoarele partidului
iniţial Kach.
În 1994 ambele grupări au fost scoase în afara legii de către cabinetul
israelian în temeiul legilor antiteroriste, ca urmare a declaraţiilor de sprijin
efectuate după masacrul celor 29 de palestinieni atribuit lui Baruch Goldstein.
Numeroşi lideri au efectuat închisoare în Israel.
82
Conducerea fostei grupări Kahane Chai era alcătuită dintr-un grup de
juraţi cunoscut sub denumirea de Mişcarea Kahane. Noua Mişcare Kach a
funcţionat între anii 2001-2003, a utilizat un website de comentarii politice şi a
organizat întâlniri şi reuniuni informale între membrii săi. Condus de un student
născut în Israel, Efraim Hershkovits, acesta a avut legături în întreaga lume
precum şi o aripă tânără. În anul 2003 mişcarea a fost desfiinţată de către liderii
săi pentru a beneficia de sprijinul guvernului.
Organizaţia beneficia de fonduri de la simpatizanţi din SUA şi Europa.
În prezent, SUA menţine aceeaşi calificare a organizaţiei, ca fiind
teroristă, şi afirmă că aceasta este angajată în activităţi teroriste prin utilizarea
de explozibili şi arme de foc, cu intenţia de a pune în pericol siguranţa
indivizilor sau de a cauza prejudicii substanţiale proprietăţii (incluzând aici şi
tentativa de a planta un pachet explozibil deasupra unei şcoli de fete
palestiniene şi a unui spital din Ierusalimul de Est), ameninţări şi conspiraţii în
scopul săvârşirii de asasinate, solicitând fonduri şi recruţi pentru organizaţia
teroristă.
La alegerile din 2003, fostul lider al Kach, Baruch Marzel, a participat al
doilea pe listele Herut (Partidul Mişcării Naţionaliste). Partidul a fost aproape
să nu obţină nici un loc la alegeri. În 2004 acesta a constituit Frontul Naţional
Evreiesc, care a obţinut 24,824 voturi (0,7%) la alegerile din 2006,
asigurându-i-se astfel locul în Knesset.
În anul 1993, grupul şi-a asumat responsabilitatea pentru mai multe
atacuri în West Bank, în care au fost ucişi 4 palestinieni şi doi au fost răniţi.
Atacul cel mai puternic a avut loc în februarie 1994, în contextul negocierilor
de pace de la Oslo. Baruch Goldstein, un doctor născut în Brooklyn şi suporter
al Kach, a intrat într-o moschee din Hebron şi a început să tragă cu o armă de
foc automată, ucigând 29 de palestinieni. După acest atac, un grup de lideri ai
Kach au efectuat o declaraţie de suport a lui Goldstein, numindu-l pe acesta
„erou”, context în care cabinetul israelian a scos în afara legii organizaţia.

2.5.11. Reflecţii privind conflictele în care sunt implicate mişcările care


luptă pentru eliberare naţională, insurgenţii şi organizaţiile de natură teroristă.
Conflictele armate internaţionale sunt conflicte între state. Convenţia de la
Geneva din 1949 şi Protocolul I adiţional au reglementat numeroase probleme
umanitare ce sunt create de asemenea conflicte. Tot complexul de legi privind
prizonierii de război, statutul acestora şi tratamentul aplicabil sunt angrenate în
războaiele dintre state.
Potrivit Protocolului I din 8 iunie 1977, războaiele de eliberare naţională
trebuie tratate asemeni conflictelor cu caracter internaţional. Un război de
eliberare naţională este un conflict în care poporul luptă împotriva unei puteri
coloniale şi îşi exercită dreptul la autodeterminare. Conceptul de drept la
83
autodeterminare a depăşit în prezent cadrul doctrinar, fiind acceptat cu caracter
de principiu fundamental de către comunitatea internaţională, sigur că şi din
motive umanitare, totuşi aplicarea acestuia la situaţii conflictuale specifice este
oarecum controversată.
Evident, dacă s-ar întocmi o hartă a lumii, s-ar observa că războaiele
dintre state sunt astăzi mai degrabă excepţia, decât regula. Majoritatea
conflictelor armate sunt purtate în teritoriul unui stat şi, astfel, sunt conflicte ce
nu au caracter internaţional. Una dintre trăsăturile comune ale unor asemenea
conflicte interne constă în intervenţia forţelor armate ale altui stat, ce sprijină
guvernul sau pe insurgenţi.
Regulile de drept umanitar ce reglementează conflictele armate fără
caracter internaţional sunt mult mai simple decât cele corespunzătoare celor
care guvernează conflictele internaţionale. Potrivit articolului 3 din Convenţia
de la Geneva, părţile dintr-un conflict intern trebuie să respecte câteva reguli de
bază umanitare. Acest articol 3 impune obligaţii nu numai guvernelor, dar în
acelaşi timp şi insurgenţilor, fără a le oferi un statut special.
Protocolul adiţional II din 1977 completează articolul 3 al Convenţiei de
la Geneva cu mai multe prevederi, oferind astfel o protecţie umanitară mărită în
situaţia unui conflict armat intern. Protocolul II are o sferă de aplicare mai
redusă decât cea a articolului 3 şi se aplică doar dacă insurgenţii controlează
efectiv o parte din teritoriul naţional.
2.6. Organizaţiile internaţionale
Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului
tratatelor cu o evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan 118.
Acestea în prezent contribuie în mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor
internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune şi calitatea de parte a
acestora, deşi la începutul secolului al XX-lea le-a fost contestată această
calitate. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale devin
titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre
statele membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor
internaţionale. Deşi cu o capacitate funcţională specifică, în limitele
competenţei stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o
poziţie egală cu cea a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul
atingerii obiectivelor lor.
Analizând motivele ce au determinat delegarea unor puteri în planul
relaţiilor internaţionale, organizaţiilor, iar ulterior recunoaşterea acestora ca
subiecte cu personalitate juridică internaţională, se constată că acestea

118
A se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 84; Reuter, P., Le droit des traités et les
accords internationaux conclus par les organisations internationales / Miscellanea W. J.
Ganshof van der Meersch : studia ab discipulis amicisque in honorem egregii professoris edita,
I, Bruylant, Bruxelles, 1972, 195-215
84
corespund mai degrabă spiritului principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional public, decât intereselor private şi temporare ale statelor.
Apariţia acestora este strâns legată de conflagraţiile mondiale ce au pus
omenirea în faţa unor dezastre greu de imaginat şi de admis, al căror pericol
nu putea fi înlăturat prin puterile fiecărui stat luat în parte. Astfel, credem că
menirea principală a organizaţiilor a fost de a reprezenta o atare reţea de
mecanisme internaţionale care să fie capabile a se opune altor tendinţe
pregătitoare unui al treilea război mondial. În acest angrenaj internaţional,
după cel de-al doilea război mondial s-a implicat activ şi ţara noastră, care a
militat şi militează pentru menţinerea securităţii mondiale şi pentru crearea
acelor organisme internaţionale cu vocaţie de universalitate, al căror scop să
fie conform acestui obiectiv. Deseori România şi-a declarat obiectivul amintit
şi a întreprins măsuri cu caracter internaţional în acest sens: „Este necesar să
se creeze condiţii propice pentru asigurarea înfăptuirii principiului
universalităţii ONU, pentru participarea activă şi egală a tuturor statelor la
dezbaterea şi adoptarea hotărârilor, la soluţionarea problemelor
internaţionale” 119. Desigur, activităţile României în vederea atingerii acestui
obiectiv, al securităţii si organizării păcii nu se reduc doar la activităţile de
după cel de-al doilea război mondial, aceasta militând activ în perioada
interbelică în cadrul Societăţii Naţiunilor şi oferind scenei internaţionale
reprezentanţi iluştri, cum a fost Nicolae Titulescu. Astfel, după cum reiese din
Pactul constitutiv al Societăţii Naţiunilor, tratatele de pace ce stabileau noua
ordine mondială trebuiau să se sprijine pe principiile promovate de aceasta 120.
Organizarea păcii după primul şi al doilea război mondial putea fi
înfăptuită mult mai eficient prin mijlocirea organizaţiilor internaţionale; se
puteau, prin conferirea atributelor persoanei juridice internaţionale, lua măsuri
mai obiective şi implicit echitabile decât cele pe care le-ar fi luat fiecare stat în
parte. Nevoia creării organizaţiilor internaţionale este elocvent subliniată dacă
amintim cuvintele istoricului englez Pollard: „Distrugerea este uşoară şi mai
rapidă decât clădirea (…) fiind nevoie de un om mai înţelept şi de o muncă mai
îndelungată, pentru a face pace în locul războiului” 121. În acest spirit al
refacerii păcii, precum şi al menţinerii acesteia, odată cu păstrarea integrităţii
frontierelor, renumitul „bărbat de stat cu vederi largi”, Take Ionescu, după o
analiză profundă a situaţiei internaţionale a conceput „un plan genial” 122 pentru

119
Poziţia României cu privire la îmbunătăţirea şi democratizarea activităţii ONU, la întărirea
rolului său în realizarea cooperării între toate statele, în vol. Contribuţii ale României la
soluţionarea noilor probleme ale lumii contemporane, Politică, Bucureşti, 1975, 43
120
Pactul Societăţii Naţiunilor face parte integrantă din tratatele de pace de la Versailles,
Saint-Germain, Trianon şi a fost acceptat de către părţi împreună cu regulamentele de pace
121
Pollard, A.F., A Short History of the Great War, Methnen&Co, Londra, 1920, 365
122
A se vedea Tilea, V.V., Acţiunea diplomatică a României nov.1919-mart.1920, Tipografia
poporului, Sibiu, 1925, 130
85
salvgardarea păcii europene şi pentru interesul statelor renăscute sau năruite din
teritoriile celor patru imperii prăbuşite (Rusia, Germania, Austro-Ungaria şi
Turcia). Acesta a propus ca încă înainte de a se începe Conferinţa de pace din
1918 „să se ajungă între Statele interesate” la o înţelegere amicală cu privire la
chestiunile în litigiu, iar ulterior „să se formeze un bloc compact din România,
Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia” 123.
Organizaţiile internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional,
sunt părţi ale tratatelor internaţionale în limita competenţei lor 124. Sunt
considerate tratate internaţionale atât acordurile încheiate între un stat şi o
organizaţie internaţională 125, cât şi acordurile încheiate între organizaţii
internaţionale 126.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale (1986) consacră capacitatea
organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate şi prevede: „capacitatea unei
organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei
organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul dreptului tratatelor nu
este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi funcţiunile ei. Pe de altă
parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor internaţionale este
determinată precis de către grupurile de state ce le-au fondat.
Fundamentarea capacităţii de a încheia tratate a organizaţiilor este
reflectată în doctrină de variate teorii. Potrivit uneia din teze, organizaţiile pot
încheia tratate datorită calităţii de persoană juridică internaţională. Astfel, se
apreciază că acestea, fiind entităţi distincte de cele ale statelor membre, cu
caractere specifice şi participând la raporturi juridice internaţionale, având un
statut ce le conferă anumite atribuţii 127, rezultă că se manifestă atât faptic cât şi
juridic ca persoană juridică distinctă. Această personalitate juridică are un
caracter funcţional, în sensul că organizaţia exercită activităţi care i-au fost
încredinţate de state. Teoria personalităţii juridice a fost criticată în doctrină, pe
motiv că nu oferă o explicaţie satisfăcătoare despre capacitatea organizaţiei de a
încheia tratate, deoarece nu este neapărat necesară existenţa ca persoană
internaţională pentru a vorbi de capacitatea de a face tratate128. Pe de altă parte,

123
Ionescu, T., Le Petite Entente / La Revue de France, I., 16, 1921
124
A se vedea Delbez, L., Manuel de droit international public: droit général et droit
particulier des Nations Unies, Pichon et Durand-Auzias, Paris, 1951, 2000; Jessup, P.,
Modernization of the International Contractual Agreements / AJIL, aprilie 1947, 378 şi urm.
125
Spre exemplu, Tratatul privind sediul ONU încheiat la 26 iunie 1947 între SUA şi ONU
(Lake Success)
126
Spre exemplu, Convenţiile de la Geneva (1946) privind transferul unor bunuri de la Liga
Naţiunilor la ONU, Rousseau, C., Droit International public approfondi, Dalloz, Paris, 1958, 22
127
În special dreptul de a încheia tratate cu statele membre şi alte organizaţii internaţionale (articolul
42 din Carta ONU pentru Consiliul de Securitate şi articolul 63 pentru Adunarea Generală),
Geamănu, G., Dreptul internaţional, 575
128
În acest sens a se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 85
86
uneori această trăsătură de a avea personalitate juridică internaţională este
expres prevăzută în actele constitutive ale unor organizaţii, cum este cazul
tratatului de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene
(articolul 210); or, potrivit articolului 176 din Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării, autoritatea internaţională a teritoriilor submarine
„posedă personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică care îi
este necesară exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale” 129.
Potrivit unei alte teze (a competenţei implicite) rolul documentelor
constitutive este hotărâtor în a aprecia limitele capacităţii organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate internaţionale. Astfel, potrivit juristului
britanic Ian Brownlie, „existenţa personalităţii legale nu sprijină prin ea însăşi
capacitatea de a încheia tratate, totul depinzând de termenii instrumentului de
constituire a organizaţiei. Instrumentele constitutive, în mod normal, nu
conferă o capacitate generală de a încheia tratate, dar aceasta poate fi stabilită
prin interpretarea instrumentului în ansamblul său şi pe calea recurgerii la
doctrina atribuţiilor implicite” 130.
Indiferent de teoriile care fundamentează capacitatea organizaţiilor
internaţionale, astfel cum subliniază profesorul Victor Duculescu „din
examinarea practicii statelor şi doctrinei de drept internaţional, rezultă fără
ambiguitate că în prezent dreptul organizaţiilor internaţionale de a încheia
tratate este generalmente recunoscut atât în practică cât şi în teorie.
Capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia diverse acorduri
internaţionale este dedusă din calitatea acestora de subiecte distincte de drept
internaţional” 131. În acelaşi sens, profesorul P.K.Menon de la Universitatea
Indiilor de Vest din Barbados opinează că: „vorbind în mod general, există
patru caracteristici ale unei organizaţii internaţionale: în primul rând, aceasta
este o asociaţie de state, ca o formă distinctă de asociere de aceea a indivizilor
particulari, a organizaţiilor profesionale sau grupurilor religioase; în al doilea
rând, o organizaţie internaţională are o bază constituţională, un tratat
multilateral, care formează constituţia organizaţiei; în al treilea rând,
instrumentul constitutiv va stabili organele instituţiei; în al patrulea rând,
instituţia astfel constituită îşi asumă o identitate corporală distinctă de aceea a
statelor membre 132 componente”.

129
A se vedea Miga-Beşteliu, R., Dreptul internaţional. Introducere în dreptul internaţional
public, All, Bucureşti, 1997, 131
130
Brownlie, I., Principles of Public International Law, Clarendon Press, Oxford, 1966, 522,
citat de Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 114
131
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 112
132
Menon, P.K., International Organisations as Subjects of International Law/Revue de Droit
International,1, janvier-mars 1992, 63-64, citat de Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul
tratatelor, 112-113
87
Doctrina juridică cunoaşte teza conform căreia capacitatea de a încheia
tratate este conferită organizaţiilor internaţionale de o regulă a dreptului
internaţional cutumiar 133.
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor internaţionale,
considerăm că acestea se nasc atât în virtutea actului constitutiv al fiecărei
organizaţii în parte, dar şi datorită personalităţii juridice a acestora. Este indubitabil
faptul că organizaţia va beneficia de drepturi şi-i vor reveni obligaţiile prevăzute în
actul constitutiv la baza căruia se găseşte acordul de voinţă al statelor ce se leagă
prin tratat. În plus, examenul doctrinei juridice şi al practicii internaţionale precum
şi fundamentările teoretice duc la concluzia potrivit căreia capacitatea juridică
comportă modificări evolutive în timp, începând de la înfiinţarea primei organizaţii
şi până în prezent. Ceea ce dorim să subliniem este că dacă odată cu înfiinţarea
primei organizaţii nu au fost avute în vedere conferirea anumitor drepturi proprii
organizaţiilor, ulterior acest lucru a fost acceptat şi consacrat, aceasta datorită
creşterii importanţei şi rolului organizaţiilor în relaţiile internaţionale. Pe de altă
parte, dacă într-o primă etapă a constituirii organizaţiilor în doctrină se constată
deseori prezenţa teoriilor care contestau existenţa capacităţii de a încheia tratate a
acestora, în prezent este predominant punctul de vedere care consideră că
organizaţiile internaţionale dispun de o capacitate de a încheia tratate care decurge
din calitatea lor de subiecte derivate, secundare, de drept internaţional, create prin
acordul statelor134.
În acest context prin prisma principiului relativităţii efectelor tratatelor,
precum şi ţinând cont de faptul că regulile dreptului internaţional au la bază
acordul de voinţă al statelor, considerăm că drepturile şi obligaţiile ce revin
organizaţiilor nu decurg doar în virtutea actului lor constitutiv, ci şi datorită
personalităţii juridice a acestora. Fiind acceptată ca subiect de drept
internaţional, personalitatea juridică a acestora este opozabilă erga omnes, astfel
încât aceasta poate să influenţeze sursele primare ale dreptului internaţional 135.
Astfel, Curtea Internaţională de Justiţie în avizul său consultativ (1971) privind
Consecinţele juridice pentru state ale continuării prezenţei Africii de Sud în
Namibia, prezenţă condamnată de ONU, a considerat că întrucât reprezintă o
situaţie juridică opozabilă erga omnes, deci şi statelor nemembre ONU, face ca
prezenţa acesteia în Namibia după această dată să devină ilegală 136.
Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile
internaţionale se numără dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele
membre, drepturi rezultând din imunitatea de jurisdicţie pentru actele şi
activităţile efectuate de organizaţii, dreptul de protecţie al agenţilor organizaţiei,

133
A se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 86
134
A se vedea Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 113
135
Convenţia internaţională şi cutuma
136
www.icj-cij.org, 1971
88
dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri.
Asemenea drepturi consacrate prin diverse convenţii sunt esenţiale pentru
desfăşurarea activităţii organizaţiilor internaţionale şi atingerea obiectivelor
pentru care a fost constituită. Astfel, spre exemplu, la 13 februarie 1946,
Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia cu privire la privilegiile şi
imunităţile Naţiunilor Unite, care a fost înregistrată ex officio de Secretariatul
ONU la 14 decembrie 1946 137.
Această înregistrare, de altfel, a constituit şi unul dintre argumentele
tezei potrivit căreia organizaţia internaţională poate să fie parte la un tratat ce
reglementează privilegiile şi imunităţile sale, deoarece măsura înregistrării este
luată în mod uzual atunci când organizaţia este parte 138.
În ce priveşte capacitatea organizaţiilor internaţionale de a formula o
reclamaţie internaţională împotriva unui stat, este relevant, în materie, Avizul
consultativ (1949) al Curţii Internaţionale de Justiţie în legătură cu „prejudiciile
suferite în serviciul ONU”, când Adunarea Generală a solicitat să i se precizeze
dacă poate formula o asemenea reclamaţie în locul unuia dintre funcţionarii săi,
respectiv în locul Contelui Bernadotte care în exerciţiul funcţiunii sale de
mediator al ONU în Palestina fusese asasinat. Avizul CIJ a fost afirmativ.
În doctrina juridică 139 se distinge între tratatele încheiate de către o
organizaţie internaţională pe contul său propriu, în calitate de persoană juridică
distinctă de statele membre, şi categoria tratatelor încheiate de către o
organizaţie internaţională tinzând spre integrare. În prima categorie sunt incluse
alte două subcategorii: tratate încheiate cu alte organizaţii internaţionale 140 şi
tratate încheiate cu state 141.
Una dintre problemele interesante pe care le evidenţiază doctrina, în
funcţie de soluţionarea căreia se leagă efecte juridice deosebite, va rămâne
controversata capacitate a organizaţiilor internaţionale de a avea o voinţă egală
cu a statelor suverane, sau s-ar impune ca voinţă a unei superputeri 142 în raport
de cea a statelor. În acest sens amintim că există o anumită tendinţă în practica
internaţională ca organizaţiile să-şi consolideze autoritatea transformându-se

137
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 121
138
A se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 87
139
Bastid, S., Les traités dans la vie internationale. Conclusions et effets, Economica, Paris, 1985
140
Spre exemplu, potrivit articolului 63 din Carta ONU, Consiliul Economic şi Social al ONU
încheie acorduri cu instituţiile specializate din sistemul Natiunilor Unite
141
Asemenea tratate se caracterizează printr-o mare varietate: acordurile de sediu, acordurile de
gestiune, de asistenţă tehnică, acorduri OPEX sau OPAS, acordurile de garanţii ale Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, acordurile de împrumut, acordurile privind operaţiunile
de menţinere a păcii, acorduri privind privilegii şi imunităţi, mandate şi acorduri de tutelă
142
A se vedea Eagleton, C., International Government, The Ronald Press, New York, 1948, 478
şi urm; Jessup, P.C., A modern law of nations: an introduction, Macmillan, New York, 1948, 185
89
într-un centru de decizii autonome. În plus, necesităţile vieţii internaţionale,
interesele statelor pot determina o asemenea consolidare a autorităţii
organizaţiilor. Nu întâmplător renumitul profesor Paul Fauchille remarca încă
la începutul secolului XX că „aşa cum nu există vreun sistem de mijloace
legale, menit să asigure respectarea dreptului internaţional, să reprime
violările şi să restabilească ordinea prin soluţionarea echitabilă a conflictelor
născute între state, unii visători au crezut deseori într-o organizaţie specifică a
mai multor state” 143.
Apariţia şi dezvoltarea deosebită a organizaţiilor internaţionale rămâne o
trăsătură specifică a dreptului internaţional contemporan, iar activitatea acestora
contribuie cu siguranţă în mod pozitiv la dezvoltarea dreptului internaţional.

2.7. Alte entităţi politice


Alte entităţi politice decât statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi
societăţile transnaţionale, nu sunt subiecte ale dreptului tratatelor, dar problema
participării la convenţii internaţionale s-a pus în cadrul Naţiunilor Unite. În
cazul unor teritorii care nu accedaseră la independenţă deplină şi a mişcărilor de
eliberare, „în conformitate cu practica ONU”, s-a acordat acestora statutul de
observator.
În cadrul Conferinţei de la Geneva pentru continuarea şi dezvoltarea
dreptului umanitar s-a pus problema participării unor entităţi nestatale, iar în
1974, Guineea Bissau a fost acceptată la Conferinţa din acel an.
În ce priveşte societăţile transnaţionale, deşi influenţa lor în planul
relaţiilor internaţionale este în vădită creştere, ele nu pot fi considerate ca
subiecte de drept internaţional public, deoarece nu beneficiază de caracterele
statale şi nici nu au vreun scop pe care-l urmăresc în mod tradiţional subiectele
dreptului internaţional public.
Un aspect special care necesită a fi pus în discuţie este cel legat de
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR). Este acest Comitet subiect al
dreptului internaţional public?
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) este o organizaţie
imparţială, neutră şi independentă, care are misiunea exclusiv umanitară de a
proteja viaţa şi demnitatea victimelor războiului şi a violenţei interne, şi de a le
acorda asistenţă. El conduce şi coordonează activităţile internaţionale de ajutor
ale Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii în situaţiile de
conflict. Prin independenţa şi neutralitatea sa, acest Comitet reprezintă garanţia
unei depline disponibilităţi pentru îndeplinirea mandatului universal pe care i
l-a încredinţat comunitatea internaţională. Această disponibilitate este generată

143
A se vedea Fauchille, P., Traité de droit international public, I, Librairie Arthur Rousseau,
Paris, 1922, 168
90
inclusiv prin voinţa de a menţine contactul cu toţi actorii care exercită o
influenţă asupra diverselor situaţii conflictuale şi a consecinţelor umanitare.
În ceea ce priveşte statutul juridic al acestui Comitet, precizăm faptul că
această organizaţie are un caracter hibrid, reprezentând totodată un subiect
atipic de drept internaţional. Ca asociaţie privată constituită potrivit Codului
civil elveţian 144, existenţa sa nu decurge dintr-un mandat conferit de către
guverne. Din contră, funcţiile şi activităţile sale, care au ca scop furnizarea
protecţiei şi asistenţei victimelor conflictelor armate, sunt stabilite de către
comunitatea internaţională a statelor şi fundamentate pe dreptul internaţional, în
special pe Convenţiile de la Geneva, tratate ratificate de majoritatea statelor.
În consecinţă, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii i se recunoaşte,
ca oricărei organizaţii interguvernamentale, o „personalitate juridică
internaţională” sau un statut aparte. El se bucură de privilegii şi de imunităţi
(exonerarea de la plata impozitelor şi drepturilor vamale, inviolabilitatea
documentelor, precum şi imunitatea de jurisdicţie) comparabile celor de care
beneficiază Naţiunile Unite, instituţiile sale sau alte organizaţii
interguvernamentale. Privilegiile şi imunităţile acordate Comitetului care
decurg din mandatul juridic internaţional sunt recunoscute de către guverne,
Naţiunile Unite ca şi de către alte organizaţii. Aceasta semnifică faptul că CICR
nu este considerat un organism privat sau o organizaţie neguvernamentală, ci o
organizaţie interguvernamentală, având în vedere acţiunea pe care o urmăreşte
în cadrul mandatului său internaţional. Baza juridică prin care sunt stabilite
privilegiile şi imunităţile esenţiale ale CICR este recunoscută prin diverse
modalităţi, în special de:
– acordurile de sediu încheiate între CICR şi guverne sau legislaţia
naţională. CICR desfăşoară activităţi de anvergură în aproximativ 80 de state;
personalitatea sa juridică internaţională, imunitatea sa de jurisdicţie şi
exonerarea de la obligaţia de a depune mărturie sunt recunoscute fie printr-un
tratat, fie prin legislaţie;
– deciziile jurisdicţionale. Mai multe instanţe naţionale şi internaţionale
s-au pronunţat asupra imunităţii de jurisdicţie a CICR şi asupra exonerării de la
obligaţia de a depune mărturie;
– Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale.
CICR-ului i s-a acordat statutul de observator de către Adunarea Generală a
ONU şi beneficiază de un statut similar inclusiv pe lângă alte organizaţii
internaţionale interguvernamentale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor articolului 6 din Statutul Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii145, CICR desfăşoară relaţii cu autorităţile
144
A se vedea in acest sens pagina de web a CICR: www.icrc.org (ultima accesare de către
autor la 22 aprilie 2008)
145
A se vedea in acest sens pagina de web a CICR: www.icrc.org (ultima accesare de către
autor la 22 aprilie 2008)
91
guvernamentale şi cu toate instituţiile naţionale sau internaţionale cu care
apreciază utilă cooperarea, sens în care se poate aprecia că în acest mod
organizaţia şi-a prevăzut în cuprinsul statutului o posibilitate teoretică, cel puţin, de
a încheia tratate, aspect confirmat inclusiv prin menţiunile precizate anterior.
În acest context, se poate observa că rolul documentului constitutiv nu
este hotărâtor în a aprecia limitele capacităţii CICR de a încheia tratate
internaţionale şi că o eventuală afirmare a capacităţii juridice de a încheia
tratate depinde în cele din urmă de statele cu care se va realiza un acord de
voinţă cu scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii juridice,
guvernate de dreptul internaţional public, iar această organizaţie prezintă
trăsăturile unui subiect atipic al dreptului internaţional public.
Relativ la subiectele dreptului internaţional, în prezent, teoria şi practica
dreptului internaţional evidenţiază cu o intensitate crescândă problema locului
pe care trebuie să-l ocupe individul ca persoană fizică. Se apreciază că individul
nu poate avea personalitate juridică internaţională deplină, acesta fiind doar un
destinatar mediat al normei de drept internaţional şi, mai ales, acesta nu este
creator al normei. Cu toate acestea, individul se găseşte în centrul preocupărilor
unei părţi a dreptului internaţional public, exercită o anumită capacitate
procesuală în planul relaţiilor internaţionale 146, are responsabilităţi în acest
plan 147, participă uneori direct la crearea dreptului internaţional şi, în
consecinţă, aprecierea poziţiei sale în dreptul internaţional este susceptibilă de o
viitoare evoluţie.

2.8. Concluzii
În doctrina juridică s-a apreciat că, de regulă, calitatea de subiect de
drept internaţional public o presupune şi pe aceea de subiect al dreptului
tratatelor. Astfel, părţile tratatelor internaţionale pot fi numai subiectele de drept
internaţional, adică statele, naţiunile care luptă pentru eliberare, precum şi
organizaţiile internaţionale în limitele competenţei lor 148.
Problematica abordată, şi anume calitatea de subiect de drept
internaţional public, considerăm că nu este una închisă. Dimpotrivă, evoluţia
excepţională 149 a dreptului internaţional public îşi lasă amprenta şi asupra
acelor subiecte de drept ce îşi exercită drepturi ori cărora le incumbă obligaţii în

146
Spre exemplu, potrivit Protocolului nr.11 al CEDO, individul are calitatea de parte
contencioasă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu statul chemat să
răspundă pentru violările invocate
147
A se vedea Pătraşcu, A., Tradiţii româneşti în contextul acţiunii pentru instituirea Curţii Penale
Internaţionale în Drept şi relaţii internaţionale, V.I.S. Print, Bucureşti, 2002, 622 şi urm.
148
A se vedea Geamănu, G., Dreptul internaţional, 479-480
149
A se vedea Mazilu, D., Globalizarea, dreptul şi relaţiile internaţionale în Drept şi relaţii
internaţionale, V.I.S. Print, Bucureşti, 2002, 13 şi urm.
92
cadrul unor relaţii internaţionale a căror reglementare este dată de norme ale
dreptului internaţional public. Astfel, rămâne la fel de actuală afirmaţia
profesorului Louis Le Fur în cursul său de drept internaţional pe care îl preda la
începutul secolului XX la Facultatea de Drept din Paris: „Dreptul internaţional
este în prezent în plină evoluţie” 150.
Aşa cum se cunoaşte, statele sunt subiectele cele mai importante ale
dreptului internaţional public. De altfel, o lungă perioadă de timp acestea au
fost considerate singurele subiecte de drept internaţional public. Această situaţie
istorică ne permite, prin analiza elementelor constitutive statale, să înţelegem
care au fost criteriile avute în vedere în a se aprecia statul ca subiect al
raporturilor juridice internaţionale.
În doctrină sunt întâlnite numeroase definiţii ale statului, fără însă a
exista diferenţieri foarte mari. Cu toate acestea, unele definiţii sugerează mult
mai pregnant rolul statului în planul relaţiilor internaţionale.
Astfel, statul este apreciat ca „subiectul originar, direct şi nemijlocit al
dreptului internaţional, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional” 151.
Într-o definiţie clasică, statul apare ca o grupare de oameni, aşezaţi pe
un teritoriu fix şi supuşi unei autorităţi suverane menite să realizeze binele
comun al colectivităţii, în conformitate cu principiile de drept 152.
Identificându-se elementele ce caracterizează personalitatea juridică de
tip statal, doctrina şi practica internaţională confirmă, aşa cum rezultă de altfel
din textul Convenţiei privind drepturile şi obligaţiile statelor (Montevideo
1933), că acestea sunt următoarele: populaţia (reprezentând o colectivitate
permanentă organizată şi relativ numeroasă), teritoriul (cadrul spaţial de aşezare
a colectivităţii umane), o autoritate guvernamentală independentă în luarea
deciziilor (dispune de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi asupra unei
populaţii stabilite) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.
Având în vedere consideraţiile anterioare, reiese că prezenţa cumulativă
a celor patru elemente, pentru a vorbi de personalitate juridică de tip statal, este
foarte greu de întâlnit, cu excepţia statelor propriu-zise. Pe de altă parte, ivirea
în raportul supus analizei a necesităţilor ce ţin de interdependenţa conceptului
conţinut-formă, evidenţiază scopul, dar şi exigenţele impuse de dreptul
internaţional public.
Referitor la aspectul formei (îndeplinirea celor patru condiţii), întrebarea
care s-ar ridica este dacă statele, subiecte primordiale ale dreptului internaţional

150
Le Fur, L., Précis de droit, 6
151
A se vedea Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional, 71; Miga-
Beşteliu, R., Dreptul internaţional, 82; Starke, J.G., Introduction to International Law,
Butterworths, Londra, 1989, 54
152
De Villeneuve, B., Traité general de l’État, Sirey, Paris, 1929, 527
93
public, creându-şi o ordine juridică proprie, căreia să i se supună, prin
exercitarea unor drepturi şi, foarte important, prin asumarea unor obligaţii, ar
accepta ca acest sistem juridic să fie opozabil şi altor entităţi juridice, altele
decât statul.
O asemenea acceptare ar putea să fie determinată de următoarele cauze:
1) nevoi exclusiv funcţionale ale sistemului juridic;
2) nevoi politice ale comunităţii internaţionale;
3) preeminenţa unor drepturi naturale.
Considerăm că nevoile funcţionale ale sistemului juridic s-ar grupa în
esenţă cu privire la acele mecanisme juridice care, având efecte juridice pe
planul dreptului internaţional, şi anume în legătură cu statele, în mod necesar
dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice internaţionale publice.
Bunăoară, sesizarea înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului pune în
mişcare un mecanism judiciar ce examinează conduita justiţiară a unui stat în
planul drepturilor omului şi faţă de un act internaţional: Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Or, anvergura acestui mecanism, indiscutabil se identifică într-un plan al
dreptului internaţional public, iar nu în planul dreptului intern, acesta din urmă
nemaiavând decât un rol probator şi reprezentând doar punct de referinţă.
Firesc se naşte întrebarea: apare individul ca subiect de drept
internaţional public?
Trecând la cauza nevoilor politice, credem că problematica legată de
aceasta este strâns legată de echitate şi existenţa sistemului juridic, deoarece în mod
evident nevoile politice nu pot depăşi exigenţele echităţii dacă dorim să ne
raportăm la un sistem juridic. Cu toate acestea, întrebarea care se ridică firesc este:
cine va aprecia dacă exigenţele echităţii sunt satisfăcute: comunitatea internaţională
sau potenţialul subiect de drept internaţional public. Astfel, nevoi politice aduc în
sfera comunităţii internaţionale mişcările pentru eliberare naţională; de asemenea,
în materia succesiunii statelor, autodeterminarea permite crearea de noi subiecte cu
personalitate juridică de tip statal: dar recunoaşterea oricăruia dintre acestea de
către alte subiecte de drept internaţional public are vreo relevanţă asupra calităţii de
subiect de drept internaţional public?
Bineînţeles că preeminenţa unor drepturi naturale, ca o cauză a apariţiei
de noi subiecte de drept internaţional, poate fi una dintre explicaţiile cele mai
lesnicioase. Cu toate acestea, rămân alte probleme mult mai greu de lămurit:
care sunt aceste drepturi naturale, cui revin, şi dacă acestea coincid sau nu cu
drepturile naturale ale individului dacă privim categoria drepturilor omului ca
având acest caracter.
Este evident că toate aceste cauze nu pot fi niciodată separate, pe de o
parte, unele de altele, iar pe de altă parte, nici toate împreună de efectele pe care
le produc.
94
Ca urmare, nu putem decât să concluzionăm că fenomenul-cauză al
apariţiei de noi subiecte de drept internaţional public este unul deosebit de
complex şi numai o continuare a procesului de codificare pe planul dreptului
internaţional poate să aducă o lumină mai clară asupra acestuia.
În doctrina juridică problema calităţii de subiect de drept internaţional
public are reflexe tot mai accentuate, reieşind din însăşi prezentările care se fac
în materie. Astfel, se arată că „pentru identificarea unui subiect de drept
internaţional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate
juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are deci capacitate
juridică de a acţiona pe plan internaţional” 153. Credem că elementul capacitate
juridică apare într-un prim plan, iar acest proces este în plină desfăşurare,
finalitatea acestui proces exprimându-se prin faptul ca acest element să ajungă
singurul criteriu de apreciere a calităţii de subiect de drept internaţional public.
Procesul despre care aminteam este, credem, evidenţiat şi de apariţiile
doctrinare ale acestor subiecte. Astfel, subiectul de drept internaţional public a
mai fost identificat ca:
a) titularul de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului internaţional;
b) titularul dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal internaţional;
c) titularul unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul
internaţional 154.
În acest sens, potrivit avizului său consultativ dat la cererea Adunării
Generale a ONU (1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”,
Curtea Internaţională de Justiţie a considerat că „50 de state reprezentând o
majoritate a membrilor comunităţilor internaţionale au puterea, conform
dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică
obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”.
Este evident că o asemenea „asociere de state, constituită prin tratat,
înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre” 155 apare ca un subiect de drept
internaţional public de sine stătător. Cu toate acestea, rămâne controversat
răspunsul la întrebarea dacă aceste organizaţii internaţionale au sau nu o
personalitate juridică opozabilă „erga omnes” şi dacă este sau nu necesar un
acord tacit sau expres al statelor membre.
Tot în planul dreptului internaţional apar popoarele şi mişcările de
eliberare naţională, care sunt acceptate în genere ca subiecte de drept
internaţional. Pe de altă parte în mod necesar, se arată că recunoaşterea calităţii
nu depinde de capacitatea internaţională, anume de a acţiona în planul dreptului
internaţional, ci de întrunirea unor elemente ale personalităţii juridice de tip

153
A se vedea Miga-Beşteliu, R., Dreptul internaţional, 82
154
Idem
155
Definiţia organizaţiei internaţionale propusă de Comisia de Drept Internaţional
95
statal, şi anume să aibă organe proprii de conducere, un teritoriu (eliberat) şi
forţe organizate care să poarte lupte de eliberare.
În doctrină se arată că aceste subiecte de drept au o capacitate
internaţională limitată 156.
Astfel, exemplificativ este că reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională
primesc invitaţii la conferinţele internaţionale fără a putea avea drept de vot157.
Multe alte discuţii în legătură cu calitatea de subiect de drept
internaţional public se ridică şi în privinţa organizaţiilor neguvernamentale, a
societăţilor transnaţionale şi chiar a individului. În acest sens, în dreptul
internaţional public noua apariţie o reprezintă individul, despre care
exemplificăm că atunci când i se încalcă drepturi fundamentale are capacitate
procesuală în planul dreptului internaţional. Teoria calităţii de subiect de drept
internaţional a individului este îmbrăţişată şi de autori cunoscuţi; profesorul
Robert McCorquodale 158 apreciază că această teză este una complexă,
argumentând în plus faptul că individul, având calitatea de jurist, se poate găsi
şi în ipostaza de a contribui la elaborarea surselor dreptului internaţional –
articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează printre
izvoarele pe care le aplică această instanţă doctrina celor mai calificaţi
specialişti în dreptul internaţional ai tuturor naţiunilor. Autorul concluzionează
că problema calităţii de subiect de drept internaţional a individului rămâne una
controversată şi mai ales deschisă în perspectiva dezvoltării şi evoluţiei
dreptului internaţional public.
În concluzie, apreciem că evoluţia dreptului internaţional public poate
determina ca în viitor singurul criteriu pentru stabilirea calităţii de subiect de
drept internaţional public să-l reprezinte capacitatea de a acţiona în planul
raporturilor internaţionale, bineînţeles, făcându-se astfel o diferenţiere doar de
natură funcţională a acestei capacităţi. Referindu-se la evoluţia dreptului
internaţional, profesorul Victor Duculescu sublinia: „Ca o consecinţă a afirmării
preocupărilor pentru protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei
a statornicit un mecanism juridic instituţional deosebit de eficace – Curtea
Europeană a Drepturilor Omului – care, ca o consecinţă a punerii în aplicare a
Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un
acces direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional european” 159.
Astfel, se readuce în prim plan rolul valorilor sociale şi supremaţia forţelor
morale 160 în crearea dreptului.
156
A se vedea Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog, 19 şi urm.
157
Spre exemplu, Conferinţa ONU despre dreptul maritim la care au participat şi reprezentanţi
ai Ligii Arabe şi ai Organizaţiei Unităţii Africane
158
McCorquodale, R., The individual and the international legal system/International Law,
Malcolm D. Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003, 323
159
A se vedea Duculescu, V., Duculescu, G., Justiţia Europeană, 21
160
Ripert, G., Les Forces Créatices du Droit, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,
Paris, 1955, 7
96
3. Capacitatea părţilor

Capacitatea părţilor poartă asupra validităţii tratatului internaţional


deoarece, în mod firesc, angajarea statului sau a altei entităţi este dependentă
întotdeauna de existenţa unei aptitudini atribuite, justificarea acestei aptitudini
fiind dată de dreptul natural ori de dreptul pozitiv, opiniile autorilor fiind
împărţite cu privire la acest ultim aspect.
Dreptul pozitiv nu conţine o reglementare exhaustivă şi unitară a
materiei capacităţii de a încheia tratate, întâlnindu-se doar reglementări
disparate, directe 161 sau indirecte.
În general, autorii de drept internaţional insistă asupra ideii că „încheierea
tratatelor reprezintă una dintre cele mai vechi şi cele mai caracteristice
manifestări ale independenţei sau suveranităţii din partea statelor”162.
În dreptul internaţional, timpul istoric şi-a pus amprenta specifică şi
asupra sferei entităţilor cu capacitate de a încheia tratate. Se observă existenţa,
într-o primă etapă, a concepţiei (devenită tradiţională) că ius tractum este un
drept specific şi exclusiv al statului, pe care şi-l exercită „fie individual, fie
acţionând colectiv prin organizaţii internaţionale publice, adică prin
organizaţii de state create prin tratate” 163. În aceeaşi direcţie de abordare a
problemei capacităţii nu s-a acceptat ideea de a avea dreptul de a încheia tratate,
statele semi-suverane, afirmându-se că această capacitate este extrem de
restrânsă, iar câteodată chiar suprimată 164. S-a fundamentat deseori această
capacitate pe ideea de independenţă a unui stat; dreptul de a negocia şi de a
contracta ar fi o consecinţă a manifestării independenţei statelor, alături de alte
drepturi, cum sunt dreptul la acţiuni coercitive şi război; dreptul de reprezentare
sau delegaţie; dreptul de egalitate; dreptul la respect mutual; dreptul la
comerţ 165. Teoria nu mai corespunde într-o măsură substanţială.
Chiar dacă se poate vorbi de o limitare a lui ius tractum, iar alteori chiar de
inexistenţa acestuia sau lipsa de efectivitate a exercitării acestei capacităţi, atunci
când ne referim la state care nu sunt suverane sau pe deplin independente, respectiv
la alte entităţi decât statele, totuşi abordarea trebuie făcută prudent deoarece dreptul
internaţional corespunde într-o măsură directă transformărilor din cadrul
comunităţilor internaţionale, iar acestea sunt numeroase. În literatură166 s-a

161
Potrivit articolului 6 din Convenţia de la Viena (1969) „orice stat are capacitatea de a
încheia tratate”
162
McNair, D., The Law of Treaties, 35 – citat de Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul
tratatelor, 22
163
Oppenheim, L., International Law. A Treatize, Arnold McNair, Longmans, Londra, 1928,
883-884, citat de Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 248
164
Le Fur, L., Précis de droit, 208
165
Fauchille, P., Traité de droit, 461
166
Molea, M.C., Dreptul tratatelor, 83
97
considerat capacitatea de a încheia tratate ca decurgând, în mod inerent, din
calitatea de subiect de drept internaţional. Într-un context apropiat s-a subliniat167
că ius tractum al statelor este erodat din două direcţii:
– apariţia şi înmulţirea organizaţiilor internaţionale 168, îndeosebi a
organizaţiilor supranaţionale 169;
– procesul de fragmentare a statelor 170.
Pe de altă parte, numărul entităţilor care au calitatea de subiect de drept
internaţional variază în funcţie de evoluţia relaţiilor internaţionale, dar şi de
transformările ce au loc în cadrul dreptului internaţional.
Subiectele principale ale tratatelor sunt statele, regula fiind că acestea
pot încheia absolut orice fel de tratate, fiind ţinute doar la respectarea regulilor
dreptului internaţional relative la validitatea 171 tratatului internaţional. În
anumite situaţii această capacitate este limitată, ca urmare a unor împrejurări
obiective care exclud încheierea unor tratate, cum este situaţia neutralităţii
permanente sau, uneori, apartenenţa la o federaţie. În ce priveşte organizaţiile
internaţionale, în general capacitatea acestora este limitată la obiectivele
fiecărei organizaţii în parte.
Există situaţii când la încheierea unui tratat participă un subiect de drept
recunoscut în cadrul comunităţii internaţionale. Întrucât această participare
echivalează uneori cu exercitarea de facto a lui ius tractum, statele participante
pot menţiona în cuprinsul actului dacă acesta are valoare de recunoaştere a
acestuia sau faptul că nu are. Dacă nu prevăd nimic în acest sens, atunci prin
încheierea tratatului se creează prezumţia recunoaşterii 172.
Nu sunt tratate internaţionale actele intervenite între persoane fizice sau
persoane juridice, pe de o parte, şi un stat pe de altă parte, precum nici
acordurile dintre persoane juridice din state diferite 173.

167
Gautier, P., Verhoeven, J., Essai sur la définition des traités entre états : la pratique de la
Belgique aux confins du droit des traités, Émile Bruylant, Bruxelles, 1993, 102; Anghel, I.M.,
Dreptul tratatelor, I, 247
168
Consecinţa înmulţirii organizaţiilor internaţionale este faptul că tot mai multe domenii apar
reglementate, astfel că, inevitabil se produce o interferenţă complexă între atribuţiile şi
competenţele statelor şi cele ale organizaţiilor internaţionale
169
Organizaţiile internaţionale preiau din competenţa statelor, atât în perioada desfăşurării
integrării, cât şi ulterior până la definitivarea integrală
170
Federalizarea accentuată sau mai puţin accentuată a unor state presupune transferul unor
competenţe suverane statelor din cadrul federaţiei
171
McNair, D., The Law of Treaties, 35
172
Openheim, L., International Law, 883-884; astfel recunoaşterea poate fi expresă sau tacită, iar
întreţinerea de relaţii diplomatice ori încheierea de tratate cu o entitate separată în cadrul unui
stat, dar care luptă pentru cucerirea independenţei, echivalează cu recunoaşterea tacită (chiar
implicită, n.a.) – Le Fur, L., Précis de droit, 329
173
Spre exemplu, Red Line Agreement, din 31 iulie 1928, intervenită între câteva companii
petroliere private, cu privire la delimitarea zonelor de influenţă în Orientul Apropiat, Geamănu,
G., Dreptul internaţional, 480
98
Problema capacităţii de a încheia tratate vizează următoarele entităţi
juridice: statele suverane şi independente (statele unitare, statele federale,
confederaţiile de state, uniunea personală, uniunea reală de state), statele
dependente, statele cu neutralitate permanentă, organizaţiile internaţionale,
popoarele care luptă pentru eliberare, Sfântul Scaun.

3.1. Statele suverane şi independente. Se poate spune că statele


suverane şi independente sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului
internaţional, cu capacitate deplină, fiind apte să se manifeste independent în
relaţiile internaţionale, stabilind raporturi juridice. Fiind o consecinţă a
suveranităţii, statele au capacitate deplină şi deci, sunt subiecte ale tratatului
internaţional. Mecanismul este următorul: doctrina suveranităţii implică o dublă
revendicare, şi anume, autonomie în politica externă şi competenţa exclusivă în
afaceri externe 174. Mergând mai departe cu raţionamentul, existenţa autonomiei
este îngrădită de o împrejurare: absenţa unei autorităţi supreme internaţionale.
Ca urmare, independenţa ca o consecinţă a suveranităţii presupune autonomie a
politicii externe, iar manifestarea sa concretă se exprimă prin încheierea de
tratate internaţionale.
Capacitatea de a încheia tratate internaţionale constituie o instituţie
juridică generală a dreptului internaţional, iar în cadrul acestuia ea este specifică
dreptului tratatelor. Fiind un drept primordial interstatal 175, dreptul internaţional
cunoaşte ca subiecte originare ale sale statele. Caracteristica generală a
statelor ca subiecte de drept internaţional o constituie calitatea lor de state
suverane 176.
Se pune des problema în literatură 177 de a se şti care este fundamentul şi
izvorul capacităţii, adică a aptitudinii statelor de a se manifesta în relaţii
internaţionale, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii prin încheierea de
tratate internaţionale.
Uneori 178 s-a înclinat, şi pe bună dreptate, înspre acceptarea ideii că este
o axiomă faptul că statele au capacitatea de a negocia şi a încheia tratate.
Totuşi, s-a preferat inserarea acestei dispoziţii la articolul 6 din Convenţia de la

174
A se vedea termenul „sovereignty” în Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de relaţii
internaţionale, Universal Dalsi, Anglia, 2001, 515
175
Cavaré, L., Droit international public positif, II, A. Pedone, Paris, 1969, 77; Anghel, I.M., Dreptul
tratatelor, I, 247
176
Molea, M.C., Dreptul tratatelor, 84
177
Idem, 89; Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 23; Anghel, I.M., Dreptul
tratatelor, I, 247
178
În acest sens, în timpul lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional, cu prilejul pregătirii Convenţiei
de la Viena privind dreptul tratatelor, au existat opinii potrivit cărora nu era necesar ca în textul
Convenţiei să se prevadă că statele au capacitatea de a încheia tratate internaţionale, deoarece această
afirmaţie echivalează cu un pleonasm – a se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 250
99
Viena, dar mai degrabă din dorinţa de a sublinia această capacitate pe care o
posedă orice stat, chestiune ce constituie, de altfel, un fapt pozitiv.
Înclinând între ideea că este o axiomă, se naşte doctrina explicării
existenţei sale: statul posedă această capacitate în virtutea suveranităţii sale.
Importanţa acestei lămuriri constă în aceea că identifică fundamentul real al
capacităţii, deosebindu-l de tărâmul confuziei, ori cel puţin distingându-se
opinia către care înclinăm, spre deosebire de teoria potrivit căreia statul ca
subiect al tratatului internaţional posedă această calitate în virtutea unor norme
imperative ale dreptului internaţional.
În practica internaţională şi în doctrina juridică se pune şi problema care
state anume sunt suverane şi independente, ori dacă suveranitatea unora nu este
limitată de împrejurări obiective sau chiar auto-limitată. Existenţa unor situaţii
deosebite are drept consecinţă repercusiuni asupra capacităţii de a încheia tratate
internaţionale. În acest context apare distincţia179 dintre statele unitare180 suverane
şi independente, statele federale, confederaţiile de state, uniunea personală, uniunea
reală de state, statele dependente, statele cu neutralitate permanentă.
Caracterul unitar al unui stat nu este incompatibil cu o largă
descentralizare a lui. În acest sens, sugestiv este exemplul Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care este stat unitar în cadrul căreia Irlanda
de Nord beneficiază de largă autonomie 181.
În cazul statelor compuse se pot identifica mai multe state alcătuitoare,
care uneori îşi pierd suveranitatea lor externă, păstrându-şi în general, dar în
parte, suveranitatea lor internă. Statele compuse se pot grupa în două
categorii 182: asociaţiile de state şi ierarhiile de state. În categoria asociaţiilor de
state se includ: misiunile personale, misiunile reale, confederaţiile de state,
statele federale.

3.2. Uniunea personală desemnează asociaţia de state reprezentată de


un monarh unic, fiecare stat din cadrul asociaţiei păstrându-şi deplină
suveranitatea internă şi externă. Exemple de uniuni personale sunt 183: Marea

179
La baza acestei distincţii stă în principal modul în care se poate înfăţişa puterea de stat constituită
pe un teritoriu determinat
180
Un stat apare ca fiind unitar, în sensul dreptului internaţional public, atunci când în
raporturile sale cu alte state acesta acţionează ca subiect unic de drept internaţional
181
A se vedea Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, I,
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 223
182
Idem, 224; în cazul asociaţiilor de state, suveranităţile diferitelor state alcătuitoare sunt egale între
ele, în timp ce în categoria ierarhiilor de state există deosebiri între suveranităţile statelor alcătuitoare,
unul dintre aceste state având o poziţie predominantă
183
Drăganu, T., Drept constituţional, 224, unde este citat de Lapradelle, A., Cours de droit
constitutionel, Paris, 1912, 46-47
100
Britanie şi Hanovra (1714-1837) 184; Marele Ducat de Luxemburg 185 şi Ţările de
Jos (1815 la 1890); Belgia şi Congo 186 (1885-1908); Neuchâtel şi Prusia 187;
Marea Britanie şi India 188 după 1877; Rusia şi Finlanda, anterior anului 1917;
Danemarca şi Islanda 189 (1907-1918); Austria şi Ungaria (1848) 190; Norvegia şi
Suedia 191; Lituania şi Polonia 192 (1386-1569).

3.3. Uniunea reală este alcătuită din cel puţin două state aflate sub
suveranitatea unui singur şef de stat, statele păstrându-şi şi în interior o
184
Această uniune personală a luat sfârşit odată cu urcarea pe tron a reginei Victoria în 1837. Statul
Hanovra nu admitea succesiunea la tron a unei femei, decât în situaţia inexistenţei vreunui succesor
de sex masculin în toate liniile. În această formă de uniune, fiecare stat avea propria lege succesorală
(la tron), astfel încât atunci când acestea nu au mai coincis, uniunea a luat sfârşit; a se vedea Le Fur,
L., Précis de droit, 70
185
Cazul Olandei şi al Marelui Ducat de Luxemburg a luat sfârşit, ca existenţă de uniune
personală, în 1890, odată cu venirea la putere în Olanda a reginei Wilhelmine. Ducatul
Luxemburg excludea la acea dată femeile de la succesiune
186
Exemplul Belgiei şi Congo este mai deosebit, deoarece situaţia Congo-ului a fost
multă vreme deosebită în ce priveşte consacrarea sa în dreptul internaţional, respectiv asimilată cu un
fel de proprietate privată a regelui Belgiei, Leopold II. Congo fusese descoperit de Stanley;
ulterior s-a creat Asociaţia Internaţională a Congo-ului care a fost recunoscut ca un stat
independent de Conferinţa de la Berlin din 1885. Din acel moment statul independent Congo s-a
aflat în cadrul unei uniuni personale cu Belgia. În anul 1908 regele Leopold al Belgiei a anexat
Congo la Belgia în temeiul unei legi belgiene din 1908, prin care se făcea aplicaţia unei idei
patrimoniale decurgând din suveranitate, într-un mod foarte „interesant”; pentru mai multe
amănunte vezi Errera, P., Traité de droit public bèlge: droit constitutionnel: droit administratif,
Giard & Brière, Paris, 1918
187
O uniune personală care a reunit principatul Neuchâtel (Elveţia) şi Prusia, luând sfârşit prin
Tratatul de la Paris din 26 mai 1857
188
Unii autori au apreciat că după 1 ianuarie 1877 a existat o uniune personală între Marea
Britanie şi Imperiul Indiilor, iar regele Marii Britanii şi Irlandei de Nord era în acelaşi timp
împăratul Indiilor – a se vedea Rivier, A.P.O., Principes du droit des gens, I, Arthur Rousseau,
Paris, 1896, 95; opinia că ar fi existat o uniune personală este semnalată în doctrină – a se vedea
Despagnet, F., Cours de droit international public, Ch. de Boeck, Recueil Sirey, Paris,
1910, 101
189
Având un caracter temporar, uniunea personală s-a constituit în 1907 în urma unei decizii a
comisiei constituită în 1907 de regele Danemarcei
190
În perioada 1848-1867 între Austria şi Ungaria s-a ivit o situaţie deosebită, conferind celor două
caracterul unei uniuni personale. După revoluţia din 1847, Dieta Ungară trimite la Viena o delegaţie
care cere împăratului o serie de drepturi pentru naţiunea maghiară. Concomitent Dieta votează toate
reformele cerute de Partidul Liberal, iar Guvernul de la Viena acceptă cererile delegaţiei, printre care
mutarea Dietei de la Presburg (Bratislava) la Pesta şi acceptă sesiuni anuale
191
Sunt exemplificate Austria şi Ungaria, respectiv Norvegia şi Suedia, de către unii autori care
neagă caracterul real al acestei uniuni – a se vedea Bidermann, H.J., Die rechtliche Nature der
österreichisch-ungarischen Monarchie, Funck-Brentano et Sorel, Paris, 1877, 39
192
În 1386 ducele Lituaniei, Jagellon, s-a căsătorit cu regina Poloniei, Hedroige, rezultând o
uniune personală între Polonia şi Lituania, uniune ce a luat sfârşit în 1569 prin Tratatul de la
Lublin, transformându-se în uniune reală
101
personalitate distinctă 193, dar din punct de vedere extern formând un singur stat.
Între exemplele de uniuni reale menţionate în literatură, întâlnim: Uniunea
Austro-Ungară 194 (1867-1908); Lituania şi Polonia 195 după 1569, Norvegia şi
Suedia 196 (1815-1905); Rusia şi Finlanda 197 (1867-1917); Anglia, Scoţia şi
Irlanda 198; Danemarca şi Islanda 199; Muntenia şi Moldova 200 (1859-1862).
3.4. Confederaţia de state 201 se caracterizează prin aceea că statele
alcătuitoare îşi păstrează suveranitatea internă şi externă, dar acţionează în
comun, urmărind aceleaşi obiective de securitate internaţională şi înflorire
economică, sens în care de comun acord încheie un tratat. Confederaţia 202 îşi
stabileşte acţiunile de politică externă prin intermediul unei Diete, care este o
adunare de diplomaţi. Hotărârile dietei se iau pe bază de acord între toţi
membrii acesteia, dar ele nu devin obligatorii pentru fiecare stat alcătuitor decât
după ce sunt aprobate de organul competent din fiecare stat federal 203.

193
Alexianu, G., Curs de drept constituţional, I, Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, 152; statele
alcătuitoare ale uniunii reale au o constituţie, legi şi administraţie proprie, au guvern propriu.
Dieta votează legile organice ale noului stat, numite „legile de la 1848”. După această dată,
până la 1917 între cele două state apar deseori tensiuni
194
Această uniune reală s-a înfăptuit în anul 1867 în baza Compromisului de la acea dată,
intervenit între Austria şi Ungaria, prin care cele două sunt declarate state distincte, egale în
drepturi, supuse aceluiaşi suveran: împărat în Austria şi rege apostolic în Ungaria. Acestea
aveau un „guvern” comun pentru afacerile străine
195
Este menţionată ca fiind o uniune personală între anii 1386 până în 1569 când prin Tratatul de la
Lublin a fost transformată într-o uniune reală; a se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 234
196
Actul lui Karl al XIII-lea din 6 august 1815 a reunit Norvegia şi Suedia sub acelaşi sceptru.
În 1905 cele două state s-au despărţit. Totuşi în perioada uniunii fiecare stat a avut guvernare şi
legislaţie proprie, cu parlamente şi ministere distincte. Opiniile autorilor diferă cu privire la
caracterul personal al uniunii, ea fiind considerată a fi mai degrabă o uniune reală sau o
federaţie – Le Fur, L., Précis de droit, 71
197
Deşi există puncte de vedere diferite, unii autori consideră că Rusia şi Finlanda au alcătuit o
uniune reală între anii 1867-1917; Brie, S., Theorie des Staatenverbindungen, Grass, Barth Co.,
Breslau, 1886; Despagnet, F., La question finlandaise au point de vue juridique, Paris, 1901, 77
198
A se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 239
199
În perioada interbelică este amintită ca singurul caz de uniune reală cunoscut după 1918; Le
Fur, L., Précis de droit, 72
200
Apreciată de unii autori ca fiind o uniune reală, prin alegerea la 24 ianuarie 1859 a lui Cuza ca
domn al ambelor ţări, în timp ce Convenţia de la Paris recunoştea fiecăreia o adunare legislativă şi
putere executivă proprie. În 1862 se transformă în stat unitar, domnitorul Cuza formând un singur
parlament pentru ambele principate (a se vedea Alexianu, G., Curs de drept, 154)
201
A se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 242; există două sisteme principale privitoare la
caracterizarea formei confederative, susţinându-se pe de o parte că statul confederat nu are
personalitate morală, în timp ce al doilea sistem priveşte confederaţia ca o persoană morală de
drept public; a se vedea de Lapradelle, A., Cours de droit, 50; Borel, E., Étude sur la
souveraineté de l’État fédératif, Berna, 1886, 65
202
Ca formă de stat a fost apreciată ca o asociaţie mai mult politică decât juridică; Fauchille, P.,
Traité de droit, 242
203
Pentru amănunte, a se vedea Alexianu, G., Curs de drept, 164; Drăganu, T., Drept
constituţional, 225
102
Forma confederativă de state este alcătuită între anii 1815-1866 în cazul
aşa numitei Confederaţii germane 204, până în anul 1799 în cazul Cantoanelor
elveţiene 205, între anii 1781-1787 în cazul Confederaţiei celor treisprezece state
americane 206, Republica Provinciilor Unite a Ţărilor de Jos 207 şi Imperiul
Britanic 208.
Astfel, cum remarca profesorul Tudor Drăganu, „forma de stat
confederal aparţine nu numai trecutului, dar se pare şi viitorului. Astăzi se
vorbeşte tot mai mult de o viitoare confederaţie europeană” 209.

3.5. Statul federal este o asociaţie de state, ce-şi transferă în parte şi


suveranitatea internă către organele federale, iar suveranitatea externă a fiecăruia
dintre acestea se contopeşte într-o nouă suveranitate comună. Statul federal este
condus de un organism central şi este superior suveranităţii tuturor statelor din
federaţie. Statul federal nu admite participarea unui stat doar cu o porţiune de
teritoriu în federaţie dar, totodată, nici unul dintre state nu poate câştiga o porţiune
de teren în dauna altuia210. Sunt amintite ca exemple de state federale: Mexicul,

204
Confederaţia germană s-a înfiinţat prin articolul 53 şi urm. din Actul Final al Congresului de la
Viena, din 9 iunie 1815, fiind completat substanţial prin actul adiţional din 15 mai 1820. A fost o
asociaţie de peste 30 de state, formată din regatul Prusiei, imperiul austriac şi regatul Danemarcei,
constituită sub imperiul unor preocupări de ordin pur politic. Ca urmare a unor lupte desfăşurate între
state ale confederaţiei, în 1866, prin articolul 4 al Tratatului de la Praga din 23 august s-a pronunţat
dizolvarea Confederaţiei
205
Elveţia a fost recunoscută ca stat autonom prin tratatele de la Westsphalia (1648). La acea
dată exista o confederaţie de treisprezece cantoane. În 1718 alte şase cantoane intră în
confederaţie. După 1798 intervin o serie de schimbări mai mult sau mai puţin de facto, războaie
civile, care afectează ţinuturile helvetice. Conferinţa de la Viena din 1815 consacră tot un statut
de Confederaţie pentru majoritatea cantoanelor. Prin Constituţia federală din 1848, federaţia de
state trece la statutul de stat federal; a se vedea Bluntschli, J.C., Geschichte des schweizerischen
Bundesrechtes von den ersten ewigen Bünden bis auf die Gegenwart, Stuttgart, 1875
206
La 4 iulie 1776 se proclamă independenţa celor 13 State Unite ale Americii, iar în 9 iulie
1778 se elaborează Pactul de Confederaţie şi perpetuă unire, intrat în vigoare în 1781. Consiliul
de delegaţi ai Statelor (Congresul) are dreptul de război şi pace, dreptul de legaţie şi dreptul de a
reprezenta confederaţia. Confederaţia durează până la adoptarea Constituţiei din 1787, după
care Statele Unite au o organizare de stat federal
207
Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos au avut organizarea unei confederaţii de state între 1580 şi 1795;
a se vedea Fauchille, P., Traité de droit, 245
208
Unii autori apreciază că după primul război mondial Imperiul Britanic s-a apropiat de o
confederaţie de state, având în vedere marile colonii cu guvernare proprie: Canada, Terra-Nova,
Africa „australă”, Federaţia australiană, Noua Zeelandă; idem
209
Drăganu, T., Drept constituţional, 225
210
Alexianu, G., Curs de drept, 166
103
Columbia, Brazilia, Republica Argentina, Statele Unite ale Americii de Nord211,
Elveţia212, Germania213, Marele Imperiu Britanic214, URSS215.
3.6. Statele dependente 216 sunt întâlnite sub diverse forme, precum:
statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice, teritoriile sub mandat şi
statele sub tutelă internaţională.
3.6.1. Statul vasal 217 are suveranitatea ştirbită prin aceea că faţă de un
alt stat, denumit stat suveran, are obligaţii militare şi băneşti, în schimbul cărora
i se oferă protecţie. În materie de tratate internaţionale, militare şi politice, statul
vasal nu are capacitate deplină ci este nevoit să acţioneze în conivenţă cu statul
suveran. În plus, deseori, statul suveran intervine în ordinea internă a statului
vasal. Acesta din urmă, uneori, nu are dreptul de a bate monedă 218.
Se apreciază că de iure în prezent vasalitatea aparţine istoriei. Istoria
aminteşte situaţii de vasalitate des întâlnite în raporturile câtorva ţări europene faţă
de imperiul otoman. Teritoriile româneşti s-au aflat în diferite perioade istorice în
raporturi de vasalitate cu Poarta Otomană219. Alte situaţii renumite, de vasalitate,
sunt Serbia din 1856 până la 1878, Bulgaria între 1878 şi 1908, Egiptul între 1840
şi 1914, Creta între 1899-1913, Coreea faţă de China din secolul al XVII-lea până
în 1895. Starea de vasalitate afectează capacitatea de a încheia tratate220.

211
După 1787, odată cu adoptarea noii Constituţii, cele 13 State anterioare se unesc într-un singur
stat cu organe centrale de conducere. Preşedintele este ales de un grup de electori şi are drepturi
foarte mari. Legătura dintre state este făcută pe baza unei Constituţii care primeşte prin Convenţie
adeziunea statelor, dar este supusă ratificării legislaturii fiecărui stat. Deoarece justiţia este paznicul
Constituţiei şi apără cu înverşunare organizarea statului federal, Statele Unite au devenit în scurtă
vreme cel mai organizat şi puternic stat federal, Alexianu, G., Curs de drept, 191 şi urm.
212
Idem, 167-176
213
Organizarea imperiului german din a doua jumătate a secolului XIX apare ca un stat federal, în
realitate apropiindu-se de un stat unitar menţinut prin autoritate şi forţă. După primul război mondial,
Germania apare ca un puternic stat federal, evoluând şi transformându-se într-un stat unitar naţional.
În prezent Germania este din nou un stat federal, având la bază Constituţia din 1949
214
Alexianu, G., Curs de drept, 194-203
215
Pe baza Constituţiei din 1936 a URSS s-a constituit o uniune de state federale complexă. În
prezent Federaţia Rusă, conform Constituţiei din 12 decembrie 1993, este alcătuită din
republici, teritorii, regiuni, oraşe de importanţă federală, o regiune autonomă, toate egale în
drepturi, ca subiecte ale federaţiei; a se vedea Drăganu, T., Drept constituţional, 227
216
Este utilizată şi terminologia de „ierarhii de state” sau state „semi-suverane”
217
Ceea ce caracterizează statul vasal nu este natura obligaţiilor sale faţă de statul suzeran, ci faptul că
acestea i se impun forţat şi cu un caracter perpetuu, ceea ce face ca ele să constituie o adevărată capitis
deminutio pentru suveranitatea lui; Drăganu, T., Drept constituţional, 228
218
Le Fur, L., Précis de droit, 99
219
Tratatul de la Paris din 1856 a prevăzut suveranitatea Turciei faţă de Principatele Române
220
Se citează (Mc Nair) ca exemplu de raporturi de vasalitate cele dintre Marea Britanie şi Republica
Africa de Sud fundamentate pe Convenţia de la Londra din 27 februarie 1884, potrivit căreia toate
tratatele ce se doreau a fi încheiate de Republica Africa de Sud trebuiau aprobate în prealabil de
autorităţile britanice. Deoarece tratatul de extrădare din 1895 încheiat între Olanda şi Republica
Africa de Sud nu fusese supus condiţiei aprobării amintite, unii jurişti au propus informarea
Guvernului britanic
104
3.6.2. Statul protejat este un stat semi-suveran, a cărui situaţie
juridică nu diferă substanţial de cea a statului vasal, dar aceasta are o dinamică
aparte, generată de momente istorice ale apariţiei protectoratului, diferite faţă de
cele în care s-au născut raporturile de vasalitate. Exemple de protectorate
sunt: Tunisia sub protectorat francez (1882-1956); Cuba sub protectoratul
Statelor Unite (1903), Republica Dominicană (1907) şi Nicaragua (1911) sub
protectoratul Statelor Unite. Efectele instituirii stării de protectorat pot
consta într-o anexare sau într-o simplă reprezentare externă, sau în promovarea
în comun a unor intense activităţi economice. În Europa, în perioada
contemporană este cunoscută existenţa a două protectorate: principatul
de Lichtenstein sub protectoratul Elveţiei şi Monaco sub protectoratul
Franţei 221.
În cazul statelor aflate sub protectorat, capacitatea de a încheia tratate
este limitată sau nu există. Dreptul de a încheia tratate şi limitele exerciţiului
acestuia reiese din conţinutul raportului dintre statul protector şi statul protejat,
astfel cum sunt acestea fixate prin tratatul sau tratatele de bază referitoare la
protectorat. Existenţa unui regim de protectorat nu presupune inexistenţa
personalităţii juridice a statului protejat 222.

3.6.3. Dominioanele Britanice 223 (între primul şi al doilea război


mondial) sunt menţionate în literatură ca formă de „ierarhie de state”,
cunoscută sub denumirea de „Comunitatea Britanică de naţiuni”.
Commonwealth (comunitate) este în general asociat cu istoria imperială
britanică, folosit pentru a desemna acele teritorii (dominioane) care, deşi făceau
parte oficial din Imperiu, aveau o guvernare internă proprie şi un grad
semnificativ de libertate în politica externă. În acest sens, termenul dominioane
desemna o relaţie mai relaxată, de mai redusă subordonare decât cea desemnată
prin termenele de „colonie” sau „imperiu” 224. Dominioanele aveau calitatea de
subiecte de drept internaţional şi concret legătura acestora cu Imperiul Britanic
consta în faptul că regele (regina) Angliei numea pentru teritoriile 225 respective
un guvernator, care reprezenta Coroana Britanică.

221
Geamănu, G., Dreptul internaţional, 191
222
CIJ într-una din cauzele soluţionate a apreciat că Marocul (aflat la acea dată sub protectorat) „şi-a
menţinut personalitatea sa ca stat în dreptul internaţional” – a se vedea Drepturi ale cetăţenilor
Statelor Unite ale Americii în Maroc (Franţa versus Statele Unite ale Americii), 1952, 176
223
Drăganu, T., Drept constituţional, 229
224
Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de relaţii, 93
225
După 1948 s-a renunţat la termenii „britanic” şi „dominioane”, asociaţia devenind
„Commonwealth of Nations”, fiind constituită din state independente şi recunoscute ca subiecte
de drept internaţional
105
3.6.4. Teritoriile sub mandat 226 sunt teritoriile fostelor colonii germane
ori provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare, după primul război
mondial, şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, care a mandatat semnatarele tratatelor
de pace să exercite această competenţă sub controlul ei până la momentul când
teritoriile sub mandat aveau potenţialul de a se autoguverna.

3.6.5. Statele sub tutelă internaţională (Trusteeship)227 sunt întâlnite în


perioada postbelică în sistemul organizat de ONU, urmărindu-se coordonarea şi
protecţia populaţiilor băştinaşe din fostele colonii, într-o manieră dezvoltătoare a unui
statut propriu, chiar statal. În sistemul Cartei ONU tutela internaţională se poate
realiza fie prin intermediul unor state împuternicite prin acorduri încheiate de ele cu
ONU, fie în mod direct de către organele ONU, îndeosebi Consiliul de Tutelă.

3.7. Statele cu neutralitate permanentă au personalitate juridică


internaţională completă 228 dar capacitatea acestora de a încheia tratate este
limitată. Această limitare decurge inerent din statutul de neutralitate al acestor
state. Pe plan teoretic, apare discuţia dacă această capacitate limitată afectează
sau nu dreptul de a încheia tratate în toate domeniile, chiar dacă în acest fel s-ar
contraveni statutului de neutralitate al acestor state. De asemenea, s-a pus
problema dacă statutul de neutralitate afectează capacitatea de a încheia tratate.

226
„Sistemul mandatelor” prevăzut de articolul XXII al Convenţiei Ligii Naţiunilor a fost atribuit lui
Jan Smuts, dar a fost propus pentru prima dată în 1919 de G.L.Beer, membru al personalului lui
Woodrow Wilson. Africa de Sud a primit răspunderea administrativă pentru fosta Africă de Sud-Vest
Germană, prin mandatul din 1920, până când teritoriile şi populaţiile aşezate pe acestea vor deveni
suficient pregătite pentru a stăpâni regulile autodeterminării şi a-şi dobândi un statut legal de sine
stătător. În funcţie de stadiul acestui proces, Liga a introdus trei tipuri de mandate, înfiinţând şi o
Comisie Permanentă pentru Mandate ce avea atribuţia de a supraveghea procesul. Chiar dacă
sistemul mandatelor pare astăzi părtinitor şi demodat, acesta se remarcă prin faptul că a fost prima
experienţă de control internaţional asupra unor teritorii dependente. Acest sistem, departe de a fi
perfect, a contribuit la prăbuşirea sistemului colonial
227
Sistemul tutelei este o versiune mai nouă a sistemului originar (sistemul mandatelor), dar are
acelaşi obiectiv general (supravegherea internaţională până la momentul când populaţia băştinaşă îşi
hotărăşte statutul). Consiliul de Tutelă, organ al ONU, este subordonat Adunării Generale şi are rolul
de a supraveghea teritoriile care nu se autoguvernează şi sunt desemnate drept teritorii sub tutelă. În
1950 existau unsprezece teritorii sub tutelă şi şapte state aveau calitatea de tutori. Africa de Sud a
refuzat multă vreme să-şi plaseze teritoriul mandatat (Africa de Sud-Vest) în sistemul de tutelă şi
până nu demult „rămăsese singura problemă nerezolvată lăsată de cel de-al doilea război mondial”.
În 1989, în schimbul retragerii trupelor cubaneze din Angola, Africa de Sud a fost de acord să pună
în mişcare procesul de autodeterminare. Din cele unsprezece teritorii, numai unul singur (teritoriul
aflat sub tutela SUA în Insulele Pacificului) nu şi-a dobândit independenţa. Acest teritoriu, aflat sub
supravegherea Consiliului de Securitate, a fost declarat „teritoriu strategic”, pentru a conveni
intereselor militare şi de securitate ale SUA în Pacific. SUA are dreptul de veto în legătură cu orice
acţiune de natură să-i prejudicieze interesele sale
228
A se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 255; Geamănu, G., Dreptul internaţional,
184-188; Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 25-26
106
Răspunsurile sunt diferite în literatura de specialitate 229. În esenţă se pune
problema conflictului între reguli internaţionale cu caracter general şi reguli
bilaterale sau cu o aplicabilitate mai restrânsă. Statutul de neutralitate presupune
în orice caz o conduită conformă, fiind excluse încheierea de tratate de alianţă,
sau de garanţie, prin alte acorduri politice, sau militare ce au ca scop pregătirea
războiului, dezvoltarea armamentelor de orice fel în sprijinul unor puteri
străine, producerea şi experimentarea de arme nucleare, conducerea oricărui
plan de agresiune sau sprijinul oricărei forme de agresiune. Se apreciază că în
prezent statele neutre trebuie să acţioneze în limitele unei neutralităţi pozitive.
Sunt enumerate printre statele cu neutralitate permanentă, tradiţională
sau nu, cazurile Belgiei 230, Luxemburgului 231, Elveţiei 232, Laosului 233 etc.

3.8. Organizaţiile internaţionale au o capacitate juridică limitată,


potrivit competenţelor conferite de state prin actul de constituire a
organizaţiei 234.
Capacitatea acestora de a încheia tratate rezultă din calitatea de subiecte
ale dreptului internaţional pe care o deţin. Manifestându-se o ascendenţă în ce
priveşte recunoaşterea organizaţiilor ca subiecte autonome şi independente ale
dreptului internaţional şi îndeosebi a dreptului tratatelor, fundamentul
capacităţii juridice de a încheia tratate poate forma totuşi obiectul unor discuţii

229
Idem
230
Belgia a dobândit statut de neutralitate prin protocolul din 20 ianuarie 1831, care hotărăşte
separarea Belgiei de Olanda. Potrivit articolului 5 Belgia este un stat neutru permanent. Cele
cinci puteri (Austria, Anglia, Franţa, Prusia, Rusia) îi garantează neutralitatea permanentă,
precum şi integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său. Acest protocol a fost confirmat prin
Tratatul din 26 iunie 1831. Printr-un tratat din 1839, Olanda se obligă în cele din urmă la
respectarea neutralităţii Belgiei
231
Marele Ducat al Luxemburgului a dobândit neutralitate prin Tratatul din 11 mai 1867, semnat la
Londra de puterile semnatare ale tratatului din 1839 şi de Italia. Neutralitatea Luxemburgului a fost
recunoscută de toate puterile semnatare: Austria, Belgia, Franţa, Marea Britanie, Italia, Ţările de Jos
şi Prusia, şi garantată de aceste puteri, cu excepţia Belgiei care era neutră. În 1914 Germania a
încălcat neutralitatea Luxemburgului. Regimul de neutralitate a fost abrogat prin condiţiile de pace
impuse în 1919-1920 de Puterile Centrale. Deoarece neutralitatea Luxemburgului, conform
tratatului, este demilitarizată, aceasta a determinat specialiştii să susţină că Luxemburgul neutru a
fost autorizat să intre în Societatea Naţiunilor (a se vedea Fauchille, P., Traité de droit, 714)
232
Elveţia a semnat cu Franţa în 1521 un tratat de pace perpetuă, tratat care a fost reînnoit cu
Ludovic al XIV-lea la 4 septembrie 1663. Prin alte tratate Elveţia şi-a creat relaţii de prietenie cu
aproape toate ţările din Europa. În 1815, în Congresul de la Viena şi cel de la Paris, puterile europene
au făcut declaraţii exprese prin care recunoşteau în mod autentic neutralitatea permanentă a Elveţiei
233
În 1962 la Conferinţa de la Geneva pentru Laos, statele participante au efectuat o declaraţie
în termenii următori: „Potrivit voinţei guvernului şi poporului regatului Laos, exprimată la 9
iulie 1962 în declaraţia guvernului Laos cu privire la neutralitate, recunosc şi vor respecta prin
toate mijloacele, neutralitatea Laosului”
234
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 26
107
şi controverse doctrinare, dar, indiferent de acest demers teoretic, practica
statelor confirmă puterile juridice ale organizaţiilor internaţionale. După al
doilea război mondial, codificându-se regulile în domeniul tratatelor
internaţionale, concomitent s-a câştigat o poziţie substanţială de către
organizaţiile 235 internaţionale, ce s-a întărit exponenţial cu trecerea timpului.
Convenţia de la Viena din 1986 consacră capacitatea acestor subiecte de
a încheia tratate internaţionale. Desigur, această capacitate trebuie să se
manifeste potrivit scopurilor şi funcţiilor organizaţiei 236. Potrivit Convenţiei din
1986 „capacitatea unei organizaţii internaţionale 237 de a încheia tratate este
guvernată de regulile acestei organizaţii” 238.

3.8.1. Comunitatea Europeană. Uniunea Europeană. Influenţa


exercitată de calitatea de membru a acestor organizaţii asupra relaţiilor
internaţionale ale statelor membre
Referitor la competenţa Comunităţii Europene (CE) de a încheia
acorduri internaţionale, de principiu sunt relevante dispoziţiile articolul 281 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), dispoziţii potrivit cărora
aceasta are personalitate juridică, precum şi dispoziţiile întâlnite în cadrul TCE
care, în funcţie de materia reglementată, conferă Comunităţii capacitatea de a
încheia tratate cu unul sau mai multe state terţe sau organizaţii internaţionale, şi
în special cele ale articolului 300, care stabilesc procedura încheierii unor astfel
de documente. Caracterul obligatoriu al tratatului încheiat vizează şi statele
membre, potrivit articolului 300(5) din TCE.

235
Se apreciază că cel mai vechi precedent de organizaţie internaţională care a încheiat un tratat
îl constituie Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi care, la 4 octombrie 1875, a încheiat
un acord cu Franţa privind sediul acestuia la Breteuil (a se vedea Anghel, I.M., Dreptul
tratatelor, I, 290)
236
În acest sens s-a pronunţat şi CIJ prin Avizul consultativ privind Despăgubiri pentru
prejudicii suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor Unite, 1949: „în timp ce un stat posedă
totalitatea drepturilor şi îndatoririlor internaţionale recunoscute de dreptul internaţional,
drepturile şi îndatoririle unei astfel de entităţi, precum organizaţia, trebuie să depindă de
scopurile şi funcţiile sale, astfel cum sunt specificate sau rezultând implicit din documentele sale
constitutive şi dezvoltate în practică”, 180
237
Sensul noţiunii de „organizaţie internaţională” este cel consacrat de dreptul internaţional şi
precizat de Comisia de Drept Internaţional, adică o organizaţie alcătuită în principal din state şi
în mod excepţional din alte organizaţii internaţionale în număr foarte mic şi cuprinzând
eventual membri asociaţi care nu sunt încă state sau pot fi chiar alte organizaţii internaţionale –
ONU, Doc. A/Conf.129/4, 1 mai 1985, 20 şi urm.
238
Potrivit Convenţiei din 1986 de la Viena privind dreptul tratatelor, între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale „regulile organizaţiei” sunt cuprinse în actele
constitutive ale organizaţiei, în deciziile şi rezoluţiile adoptate în conformitate cu actele
menţionate precum şi rezultă din practica stabilită a organizaţiei
108
Prin urmare, competenţa de a încheia tratate internaţionale cu state terţe
sau organizaţii internaţionale este recunoscută statelor membre ale Comunităţii
europene, însă aceasta este limitată, în principal, de două condiţii:
a) tratatul să nu se încheie într-un domeniu în care competenţa aparţine
exclusiv Comunităţii; în acest sens, urmează să se ţină cont de articolul 5 din TCE,
care stipulează că principiul subsidiarităţii nu se aplică în domeniile care aparţin
competenţei exclusive a Comunităţii (spre exemplu în domenii care sunt
incompatibile cu unitatea pieţei comune şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar);
b) tratatele încheiate cu state terţe nu vor contraveni reglementărilor
comunitare sau nu vor face mai dificilă îndeplinirea obiectivelor cuprinse în tratate.
Regula generală în cadrul Comunităţii este că statele au competenţa de a
încheia tratate internaţionale cu state terţe, în măsura în care autorităţile
comunitare nu au intervenit încă în domeniul respectiv 239.
Una dintre coordonatele implicite care trebuie avută în vedere atunci
când, în mod practic, se pune problema încheierii unui tratat este de a se şti care
este disponibilitatea României (sau a statelor membre UE) de a încheia tratate
internaţionale, sau, altfel spus, să se identifice dacă există coordonate-premisă
juridice europene în politica externă a statului român. Chestiunea sub aspect
teoretic este destul de simplă, în sensul că prin ratificarea Tratatului de aderare
se pune în discuţie cadrul convenţional al României, iar prevederile articolului
11(2) din Constituţia României, republicată, urmează să fie văzute într-o nuanţă
majoră nouă. Relaţia dintre ratificarea Tratatului de aderare şi cadrul
convenţional al României reflectă într-o manieră particulară complexitatea
fenomenului de aderare/integrare în Uniunea Europeană.
Regula de bază care trebuie avută în vedere este prevăzută la articolul
307 din TCE. Potrivit dispoziţiilor acestui articol, statele membre au obligaţia
de a adopta măsurile necesare pentru eliminarea incompatibilităţilor cu dreptul
comunitar în tratatele la care sunt parte. O altă nuanţă a regulii (consecinţă
juridică) este că încheierea oricăror acorduri sau tratate internaţionale de către
statele membre trebuie realizată în aşa fel încât acestea să nu conţină dispoziţii
conflictuale în raport cu obiectivele Comunităţii sau cu prevederi ale dreptului
comunitar. În fine, încheierea oricăror acorduri de către Comunitatea Europeană
presupune readaptarea cadrului convenţional al statelor membre, ori de câte ori
acesta conţine prevederi incompatibile cu noua „normă comunitară”.
Totodată, în ceea ce priveşte competenţa de a încheia acorduri
internaţionale, este relevant faptul că instituţiile comunitare acţionează atât în
virtutea competenţelor atribuite expres prin actul constitutiv al organizaţiei
(Comunităţile au fost concepute ca organizaţii internaţionale şi, abia ulterior, în
cadrul procesului de integrare, le-au fost transferate şi conferite prerogative
statale), cât şi în conformitate cu principiul puterilor implicite. Teoria puterilor

239
A se vedea Ţinca, O., Drept comunitar general, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 150 – acesta
îl citează pe Guy Isaac
109
implicite a fost recunoscută în jurisprudenţa internaţională, aşa cum afirmam şi
anterior; în conformitate cu această teorie, organizaţiile internaţionale
beneficiază de competenţe şi pot exercita funcţii neatribuite în mod expres, dar
indispensabile pentru realizarea obiectivului care i-a fost conferit organizaţiei
internaţionale prin actul constitutiv. În dreptul comunitar este aplicabilă teoria
competenţei implicite. În acest sens, Curtea de Justiţie în cauza Fedéchér, a
statuat următoarele: „competenţa de a-şi asuma angajamente internaţionale
poate rezulta nu numai dintr-o atribuire explicită într-un tratat, dar să decurgă
de asemenea, în mod implicit din dispoziţiile acestuia”.
Cât priveşte Uniunea Europeană, acordurile internaţionale încheiate în
domeniul politicii externe şi de securitate comună sau în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală sunt izvoare ale dreptului comunitar,
reprezentând o componentă a legislaţiei secundare.
Tratatul privind Uniunea Europeană 240 (TUE) stabileşte la articolul
24(1) al Titlului V (Prevederi relative la Politica externă şi de securitate
comună) că „În cazul în care, în aplicarea prezentului titlu, este necesar să se
încheie un acord cu unul sau mai multe state membre sau organizaţii
internaţionale, Consiliul poate autoriza preşedinţia, sprijinită de Comisie dacă
este cazul, să angajeze negocieri în acest scop. Astfel de acorduri se încheie de
către Consiliu, la recomandarea preşedinţiei”.
Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană este intitulat „Dispoziţii
privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne”. Potrivit articolului
29 din TUE, în scopul realizării obiectivelor Uniunii, şi fără a aduce atingere
competenţelor Comunităţii Europene, statele membre consideră ca fiind o
problemă de interes comun cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
De asemenea, în conformitate cu articolul 34(2) din TUE, cooperarea judiciară în
domeniul penal se poate realiza fie prin adoptarea unor poziţii comune, decizii
cadru, decizii, fie prin încheierea unor convenţii internaţionale. Totodată, potrivit
articolului 38 din TUE, „Acordurile prevăzute la articolul 24 pot reglementa
domeniile care intră sub incidenţa prezentului titlu”, respectiv a Titlului VI
(dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală).
Astfel cum se poate observa, la Titlul V şi la Titlul VI din TUE sunt
vizate domenii diferite, dar între care poate exista o anumită întrepătrundere.
O analiză poate să pornească de la domeniul reglementat şi metoda de
reglementare. În primul rând ne găsim în sfera cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală, astfel că materia aparţine de principiu pilonului III interguvernamental.
Ca urmare, statelor membre li se lasă o marjă de dispoziţie în a acţiona
şi a-şi asuma obligaţii convenţionale, procedura fiind una interguvernamentală;
astfel, la articolul 34(2)(d) din TUE se stabileşte: Consiliul poate „să elaboreze

240
Forma consolidată publicată la 29 decembrie 2006 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
nr. C 321 E/3; a se vedea şi http://www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/ treaties/
tue_consolidat.doc (ultima accesare de către autor la 21 aprilie 2008)
110
convenţii pe care le recomandă spre adoptare statelor membre în conformitate
cu normele lor constituţionale. Statele membre angajează procedurile
aplicabile în termenul stabilit de Consiliu.”
Pe de altă parte, domeniul reglementat la Titlul V face parte din pilonul
II şi, cu toate că procedura de luare a deciziilor este tot interguvernamentală,
acordurile încheiate vor obliga instituţiile Uniunii chiar dacă ele nu vor fi
obligatorii pentru toate statele membre în măsura în care nu au fost îndeplinite
anumite condiţii. Însă aceste condiţii trebuie îndeplinite într-o perioadă de timp
conformă cu necesităţile statelor membre. Ca urmare, atunci când în fapt
procedura aplicabilă pentru încheierea unei convenţii ce intervine în pilonul III,
se stabileşte totuşi, în conformitate cu articolul 24 din Tratat, încheierea unei
convenţii potrivit procedurilor aplicabile în cadrul pilonului II, înseamnă că
statele membre la momentul elaborării acestui tratat şi al convenirii sale au
înţeles că anumite domenii sunt de o importanţă deosebită pentru îndeplinirea
obiectivelor Uniunii şi presupun diminuarea marjei proprii de acţiune a statelor
membre, astfel că procedura aplicabilă va fi cea stabilită pentru pilonul II.

3.9. Capacitatea şefilor de triburi şi a popoarelor indigene de a încheia


tratate a fost deseori criticată în doctrina de specialitate şi în practica internaţională.
Făcând un examen riguros pe baza criteriilor oferite de dreptul
internaţional, numeroşi specialişti 241 au apreciat că tratatele încheiate de
popoarele indigene nu se circumscriu exigenţelor cerute de validitatea tratatelor
internaţionale. Totuşi, în practică s-a făcut apel la anumite situaţii speciale,
conferindu-se valoare juridică internaţională anumitor acorduri încheiate de
asemenea entităţi. Printre aceste cazuri sunt enumerate anumite înţelegeri
încheiate de triburile indiene anterior adoptării documentului „The Indian
Apropriation Act” 242 din 3 martie 1871.
Cazul aşa numitelor „entităţi tribale” este calificat de unii specialişti ca
fiind un caz tratat într-o manieră injustă de factorii politici statali şi chiar de
către comunitatea internaţională. Este vorba de consecinţele tratării şi asimilării
triburilor în cadrul societăţii dominante aflate pe teritoriul unui stat, devenind
astfel subiecte de drept intern, neputând deci deveni parte la tratate.
Descalificarea entităţilor tribale are ca efect invocarea aplicării clauzei rebus sic
stantibus în materia tratatelor. Constatarea care se impune este că schimbarea
fundamentală a împrejurărilor, constând în dispariţia entităţilor tribale ca
entităţi suverane dotate cu capacitate internaţională, este argumentul principal
pentru a legifera degajarea statelor de obligaţiile lor convenţionale.

241
Max Huber apreciază că popoarele indigene nefiind considerate membre ale comunităţii
naţiunilor, înţelegerile pe care acestea le încheie nu intră în categoria tratatelor internaţionale
242
După adoptarea acestui act triburile indiene devin componentă a naţiunii americane, încetând
să mai deţină capacitate distinctă de a încheia tratate internaţionale
111
S-a apreciat, de asemenea, că evoluţia dreptului internaţional 243 a
condus la legiferarea descalificării entităţilor tribale, antrenând violarea şi
descalificarea tratatelor încheiate de acestea.
În prezent există indicii că entităţile tribale trebuie recalificate, iar
tratatele încheiate de acestea să fie considerate ca fiind valabile din punct de
vedere internaţional.
Asemenea indicii sunt oferite pe cale jurisprudenţială 244, de doctrină 245,
de noile schimbări aduse de evoluţia dreptului internaţional 246.

3.10. Capacitatea insurgenţilor şi mişcărilor de eliberare naţională,


dreptul internaţional contemporan le recunoaşte o capacitate specifică de a
încheia tratate internaţionale, punându-se problema calităţii de subiecte de drept
internaţional a acestora.
Dobândirea calităţii de subiect de drept internaţional are ca efect
posibilitatea acestor entităţi de a exercita drepturi potrivit regulilor de drept
internaţional. Există opinii potrivit cărora existenţa mişcării de eliberare nu
atrage în mod automat dobândirea calităţii de subiecte de drept internaţional, ci
numai dacă sunt întrunite mai multe condiţii, printre care 247 aceea de a avea un
organ reprezentativ care să se manifeste în numele naţiunii situată pe un
teritoriu determinat. O asemenea ipoteză nu poate fi verificată, deoarece până în

243
Evoluţia dreptului internaţional apare sub diverse aspecte, printre care şi dezvoltarea statului
naţiune ca unic mod de organizare politică, având ca urmare negarea şi distrugerea oricăror
altor forme şi modele politice suverane. Tribul, care până la începutul secolului al XVIII-lea
reprezenta o entitate politică suverană, a încetat să mai existe pe scena internaţională. De la un
statut de drept internaţional a trecut la un „statut tribal” de drept intern
244
În cauza Talton versus Mayes (1896) Curtea Supremă a trebuit să decidă asupra îndoielii de a şti
dacă dispoziţiile constituţionale în materie penală se aplică dreptului penal al naţiunii Cherokee.
Curtea Supremă a decis că puterea locală de autoadministrare a naţiunii Cherokee a existat înainte de
adoptarea Constituţiei Statelor Unite, iar aceasta nu s-a modificat niciodată. De aceea, indienii ce
trăiesc în rezervaţii nu beneficiază de protecţia constituţională, dar se supun cutumelor şi tradiţiilor
tribale. În acest fel, judecătorul american a afirmat existenţa unei sfere de competenţă duble şi o
ordine juridică dublă, cauzată de preexistenţa societăţilor tribale în raport cu statul. În aceeaşi
măsură, aceasta presupune recunoaşterea existenţei unei entităţi străine în cadrul statului. Dacă
indienii nu pot pretinde beneficiul dispoziţiilor constituţionale aceasta înseamnă că, ei nu sunt
consideraţi subiecţi americani, ci subiecţi indieni supuşi normelor tribale. Decizia recunoaşte
entităţile tribale ca fiind suverane şi independente de constrângerile constituţionale şi ale legii
federale cu excepţia situaţiei când Congresul limitează puterea lor tribală; printre alte cazuri judiciare
în materie, amintim decizia din 1959 a Curţii Supreme a SUA, pronunţată în speţa Williams versus
Lee, decizia pronunţată în 1991 în cauza Blatchford versus Native Village of Noatak
245
Se consideră că dacă argumentul esenţial şi principal care a legitimat teza invalidităţii
tratatelor (dispariţia triburilor) nu mai este valabil, atunci s-ar putea afirma juridic că subzistă
teza validităţii tratatelor
246
În contextul actual evoluţia dreptului internaţional ridică problema autohtonilor, afirmând
respectarea tratatelor în proiectul Declaraţiei popoarelor autohtone
247
A se vedea cu privire la această problemă Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 26; Năstase, A.,
Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 106
112
prezent popoarele care au luptat pentru emancipare şi-au creat în timp asemenea
organe reprezentative, iar nu întotdeauna de la începutul luptei. În ce ne
priveşte, apreciem că nu îndeplinirea unor asemenea condiţii atrage dobândirea
calităţii de subiect de drept internaţional, dar eficienţa exerciţiului drepturilor în
relaţiile internaţionale depinde în mare măsură de existenţa organului
reprezentativ. Astfel, se ridică problema legitimităţii şi validităţii încheierii unui
tratat de către persoane sau entităţi ce pretind că reprezintă mişcarea, dar nu
sunt investite de vreun organ reprezentativ. Chiar dacă nu s-au declarat state
independente, popoarele care luptă pentru eliberare beneficiază de sprijin
internaţional politic 248, militar 249, uneori, material 250, umanitar 251 ceea ce
presupune, sub aspect juridic, exercitarea unor drepturi cum sunt dreptul de a
intra în raporturi cu alte state, dreptul de a primi asistenţă, dreptul de a încheia
tratate, dreptul de a beneficia de protecţia legii internaţionale. Este bine de ştiut
că recunoaşterea unor asemenea facilităţi depinde într-o mare măsură de
politica internaţională, de posibilităţile financiare pe care le are mişcarea de
eliberare, pe de o parte, iar graniţa dintre acea mişcare dizidentă care rămâne la
nivelul unui fenomen ilicit potrivit legii interne şi mişcarea de eliberare supusă
unor reglementări internaţionale este deseori invizibilă.
Afirmarea mişcărilor de eliberare a cauzat mutaţii serioase în sistemul
de drept internaţional, dar într-o măsură şi mai mare a influenţat aşa numitele

248
Sprijinul politic are deseori consecinţe importante, atât direct cât şi indirect. Astfel, spre exemplu,
ţările musulmane şi arabe au susţinut pentru mult timp cauza palestiniană folosindu-şi influenţa în
diverse scopuri: pentru a câştiga bani ca ajutor pentru refugiaţi, pentru a presa alte ţări să boicoteze
Israelul, pentru a încuraja recunoaşterea OEP ca purtător de cuvânt al poporului palestinian şi astfel
să plaseze cerinţele palestiniene în agenda internaţională. Astfel, cauza palestiniană a angajat
superputeri în timpul războiului rece, rămânând apoi o trăsătură a politicilor regionale, deşi mişcarea
palestiniană însăşi era slabă din punct de vedere militar. Prin opoziţie, deşi succesele militare ale
talibanilor au dus la dominaţia a peste 90% din teritoriul afgan, opoziţia combinată a Rusiei, SUA,
Israelului, Chinei şi a altor adversari ai mişcării au privat-o de recunoaşterea ca guvern legitim al
Afganistanului şi au făcut zadarnice eforturile talibanilor de a obţine locuri în organizaţiile
internaţionale. A se vedea Byman, D.L., Khalk, P., Hofman, B., Roseman, W. şi Brannan, D.,
Trends in Outside. Propaganda este un instrument esenţial pentru a genera sprijin politic şi strângere
de fonduri pentru orice insurecţie contemporană
249
Statele oferă uneori sprijin militar direct alăturându-şi forţele armate celor ale insurgenţilor.
Astfel, talibanii, croaţii, bosniacii, forţele pro-CSI din Tadjikistan şi alte câteva insurecţii au obţinut
victorii asupra rivalilor lor în mare parte datorită sprijinului militar oferit de statele vecine – idem
250
Există chiar sublinieri critice în ce priveşte toleranţa cu care se acceptă de către comunitatea
internaţională acordarea acestui ajutor. Astfel, unor organizaţii ilicite le este relativ uşor să
opereze în străinătate, mai ales în ţările democratice, unde grija faţă de libertăţile civililor,
presiunea politică exercitată de diasporă şi alţi factori au condus la o tolerare de facto a
activităţilor de strângere de fonduri ale insurgenţilor
251
Este foarte adevărat că una din formele de ajutor dintre cele mai importante, şi anume
oferirea unui adăpost sigur, poate fi „acordată” datorită slăbiciunii unui stat şi nu datorită unei
politici deliberate. Aceasta se întâmplă atunci când statele nu pot să-şi controleze graniţele sau
când controlează efectiv doar părţi izolate ale ţării
113
teze ale suveranităţii. În faţa schimbărilor, specialiştilor le-a rămas doar
constatarea că dreptul internaţional public modern pare să fi spart armura
suveranităţii 252.
Afirmarea mişcărilor de eliberare 253 în plan internaţional este strâns
legată de problema apartheid-ului 254 şi a condamnării acestuia de către
comunitatea internaţională. Reflexele juridice ale acestei condamnări apar sub
forma a numeroase instrumente internaţionale care proclamă principiul
egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, precum şi dreptul acestora
de a-şi stabili liber statutul lor politic şi de a urmări dezvoltarea lor economică,
socială şi culturală, iar fiecare stat are obligaţia de a respecta acest drept 255.
Numeroase instrumente juridice internaţionale consacră reguli prin care
se stabileşte o conduită favorabilă realizării aspiraţiilor mişcărilor de eliberare.
Carta Drepturilor şi Obligaţiilor Economice prevede că „este dreptul şi datoria
tuturor statelor ca să elimine, deîndată şi împreună, colonialismul, apartheidul,
discriminarea rasială, neo-colonianismul şi toate formele de agresiune
străină…” 256. De asemenea, un spirit asemănător guvernează acele prevederi
din articolul 7 al Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXIX) din
1974 referitoare la definirea agresiunii: „Nimic din prezenta definiţie, şi în
special articolul 3, nu poate în nici un fel să afecteze dreptul la

252
A se vedea Hailbronner, K., The Legal Status of Population groups in a multinational State
under Public International Law / Israel yearbook on human rights, Yoram Dinstein, Tel Aviv
University-Faculty of Law, Tel Aviv, 1990
253
În 1946 India a ridicat problema apartheidului în faţa ONU pentru prima oară, oferindu-şi
sprijinul împotriva legislaţiei discriminatorii adoptată de Guvernul Africii de Sud faţă de
indienii din Africa de Sud, în dezacord cu Tratatul de la Cape Town din 1927. Astfel, s-a
declanşat o luptă acerbă împotriva apartheidului de către toate naţiunile în curs de dezvoltare, ce
şi-au utilizat puterea numerică în cadrul Adunării Generale a ONU pentru a da o formă legală
aspiraţiilor lor, respectiv printr-o serie de rezoluţii
254
Apartheid – cuvânt african care înseamnă „separare”. Se referă îndeosebi la politicile de
segregare rasială practicate de Republica Africa de Sud după 1948, când a venit la putere
Partidul Naţional. Revoluţia neagră care a caracterizat politica africană în cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea nu a fost considerată încheiată de majoritatea africanilor până nu
s-a pus capăt dominaţiei albilor din Africa de Sud. Lupta împotriva apartheidului a marcat
politica mondială în secolul XX. Regimul de la Pretoria, asediat internaţional, a subzistat până
în 1989 datorită alinierii Africii de Sud la politica războiului rece alături de ţările occidentale.
După 1989 legislaţia apartheidului a suferit o degradare continuă şi după 1994 Africa de Sud a
intrat în faza post-apartheid. Pentru detalii a se vedea Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de
relaţii, 33-36
255
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970; Dinstein, Y., Collective Human Rights
of Peoples and Minorities / ICLQ, 25, 1976, 102; Partsch, K.I., Recent Developments in the Field of
Peoples Rights/Human Rights Law Journal, VII, 1986, 177
256
Articolul 16 din Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor- Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr.3281 (XXIX) adoptată la 12 decembrie 1984. Definiţia Agresiunii
este adoptată la 14 decembrie 1974 de Adunarea Generală a ONU; traducere conform textului
114
autodeterminare, la libertate şi independenţă, aşa cum decurge din Cartă, al
popoarelor lipsite prin forţă de acest drept şi la care se referă Declaraţia
asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi
cooperare între state conform Cartei ONU, îndeosebi al popoarelor supuse
unor regimuri coloniale sau rasiste, sau altor forme de dominaţie străină şi nici
dreptul acestor popoare de a lupta în acest sens şi de a solicita şi obţine ajutor
potrivit principiilor Cartei şi în conformitate cu declaraţia sus-menţionată” 257.
În ce priveşte practica judiciară, sunt des menţionate în literatură 258
considerentele judecătorului Tanaka de la CIJ expuse în opinia consultativă cu
privire la Namibia. Se apreciază că regula nediscriminării şi neseparării pe
temeiuri rasiale a devenit o regulă a dreptului internaţional cutumiar şi pe
deasupra este bazată pe Carta Naţiunilor Unite, îndeosebi articolele 55 şi 56,
precum şi alte acte ale Naţiunilor Unite, devenind astfel un principiu general,
putând fi văzut ca un izvor al dreptului internaţional conform cu prevederile
articolului 38 (1)(a) – (e) a Statutului CIJ.
În Avizul consultativ în cauza Naţiunilor Unite, Curtea a arătat că
practica de apartheid este contrară prevederilor Cartei ONU, îndeosebi cu
articolele 55 şi 56; a arătat de asemenea că prohibirea apartheidului prin
numeroase rezoluţii ale Adunării Generale, poate fi privită tehnic ca o evidenţă
a unei reguli cutumiare de drept internaţional 259.

257
Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale, Regia Autonomă
Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2000, 404
258
A se vedea Rama Rao, T.S., Human Rights in Developing Countries/New horizons of
international law and developing countries, S.K. Agrawala, T.S. Rama Rao, J.N. Saxena,
International Law Association, Bombay, 1983, 22
259
„Este indiscutabil, aspecte ce se sprijină pe documentele anexate declaraţiei scrise a
Republicii Sud Africane formulată în cadrul acestor proceduri, faptul că politica oficială
guvernamentală a Africii de Sud în Namibia este de a reuşi să separe fizic în mod definitiv
rasele şi grupurile etnice în zone separate din Teritoriu. Aplicarea acestei politici a necesitat,
aşa cum s-a recunoscut de Africa de Sud, măsuri restrictive de control adoptate în mod oficial
şi puse în aplicare în Teritoriu de puterea represivă/coercitivă a fostului Mandatar. Aceste
măsuri stabileau limitări, excluderi sau restricţii pentru persoanele ce făceau parte din
grupurile de populaţie indigenă în ceea ce priveşte participarea acestora la anumite tipuri de
activităţi, domenii de studii sau de pregătire, muncă sau angajare şi îi supuneau, totodată, la
restricţii sau excluderi când era vorba de reşedinţă sau liberă circulaţie în multe părţi ale
Teritoriului. Conform Cartei Naţiunilor Unite, fostul Mandatar s-a obligat să respecte, în
cadrul unui teritoriu ce avea statut internaţional, drepturile omului şi libertăţile fundamentale
ale tuturor, fără discriminare bazată pe rasă. A stabili şi a pune în aplicare diferenţieri,
excluderi, restricţii şi limitări bazate exclusiv pe rasă, culoare, obârşie, naţionalitate sau
origine etnică, fapt ce constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, constituie o
încălcare flagrantă a scopurilor şi principiilor Cartei” (a se vedea Opinia consultativă privind
Namibia, CIJ, www.cij-icj.org) (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)– t.a. (a se
vedea Opinia consultativă privind Namibia, CIJ, www.cij-icj.org) (ultima accesare de către
autor la 22 aprilie 2008)
115
Un document important în materie îl constituie Actul Final de la
Helsinki (1975) 260 care prevede la principiul VIII că „În virtutea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele,
toate popoarele au în permanenţă dreptul, în deplină libertate, de a determina
aşa cum doresc şi atunci când doresc statutul lor politic intern şi extern, fără
nici un amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor
politică, economică, socială şi culturală.
Statele participante reafirmă importanţa universală a respectării şi
exercitării efective a egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a
dispune de ele însele pentru dezvoltarea de relaţii prieteneşti între ele ca şi
între toate statele; ele reamintesc, de asemenea, importanţa eliminării oricărei
forme de încălcare a acestui principiu” 261.
În procesul de auto-determinare sau de luptă pe calea insurecţiilor, odată ce
s-au constituit bazele unui nou stat, între acesta şi statul ce-l cuprindea anterior
intervine un acord. Uneori, în practica internaţională se anticipează, încheindu-se
acorduri înainte de a putea vorbi de existenţa unei entităţi statale262.
Potrivit primului Protocol la Convenţia de la Geneva din 1949, semnat
în 1977, „conflictele armate în care oamenii luptă împotriva dominaţiei
coloniale, a ocupaţiei străine şi a regimurilor rasiste în exercitarea dreptului
lor la autodeterminare” sunt considerate conflicte „internaţionale”, ceea ce
face aplicabile prevederile internaţionale privind războiul.
Practica tratatelor internaţionale este întâlnită şi în cazul relaţiilor
israeliano-palestiniene 263, relaţii în cadrul cărora încheierea de acorduri joacă

260
Semnat la 1 august 1975 la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, întrunită la
Helsinki
261
A se vedea de asemenea cu privire la această problemă Cassese, A., The Helsinki
Declaration and Self-Determination/Human Rights, International Law and the Helsinki Accord,
Thomas Buergenthal, Montclair – New Jersey, Allanheld, Osmun & Co., 1977, 110
262
Astfel, spre exemplu, a procedat Portugalia cu mişcările de eliberare din fostele colonii
africane, încheind tratate cu acestea, stabilind bazele viitoarei cooperări
263
Semnarea în anul 1993 a Declaraţiei de Principii între Israel şi OEP a reprezentat primul pas
considerabil, după lungi perioade de conflict şi tensiuni în regiune, spre începerea unor
negocieri cu scopul realizării unui mult dorit proces de pace. Între 13 şi 27 septembrie 1993 au
fost semnate 5 acorduri între Israel şi OEP, primul dintre acestea fiind Declaraţia de Principii
cunoscut sub denumirea de Acordul Oslo I. Acest acord prevede un cadru general pentru
încheierea în viitor a altor tratate, pentru soluţii viitoare, fără totuşi a oferi o rezolvare imediată
a principalelor probleme care stau la baza conflictului israeliano-palestinian (problema
aşezărilor, a refugiaţilor, statutul Ierusalimului, frontierele, crearea unui stat palestinian). La
data de 28 septembrie 1995 s-a semnat Acordul Interimar denumit şi Acordul Oslo II, prin care
se prevede retragerea unei părţi din forţele armate israeliene din Cisiordania şi Fâşia Gaza,
organizarea de alegeri şi stabilirea unui Consiliu Palestinian care-şi va exercita autoritatea
asupra teritoriilor eliberate. Totuşi, sursa exercitării acestei autorităţi rămâne în continuare
guvernul israelian; a se vedea Beinin, I., The demise of the Oslo Process, 26 martie 1999 –
www.mideastreport.com (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
116
un rol important în implementarea procesului de pace, semnificative au fost în
acest sens acordurile Oslo I şi Oslo II. Totuşi, natura juridică a acordurilor
israeliano-palestiniene a constituit subiect de controversă. Numeroşi specialişti
susţin că datorită lipsei caracterului statal al OEP nu se poate afirma că un
eventual acord încheiat, cum ar fi spre exemplu Declaraţia de Principii din
1993, reprezintă un tratat sau o convenţie în sensul dreptului internaţional şi, ca
urmare, nu poate avea valoarea unui asemenea act. Se susţine că valoarea unui
asemenea act poate fi cel mult act de soft law 264.
În ciuda acestor susţineri, există anumite argumente în favoarea tezei
contrare. Este corectă afirmaţia potrivit căreia OEP nu are un caracter statal.
Deşi Declaraţia din 1988 proclamă existenţa statului Palestina, iar ulterior unele
state au recunoscut acest fapt şi au procedat la stabilirea de relaţii diplomatice
cu noua entitate proclamată, totuşi nu este îndeplinită una dintre condiţiile
esenţiale cerute de dreptul internaţional pentru formarea unui stat 265: nu se
exercită suveranitatea asupra teritoriului şi populaţiei care formează statul
respectiv 266. Dar toate aceste aspecte nu presupun în mod necesar că acordurile
încheiate între Israel şi Palestina nu sunt tratate în sensul legii internaţionale 267.
Deşi Convenţia de la Viena se aplică doar tratatelor încheiate între state, acest
act nu exclude existenţa în dreptul internaţional a altor tratate. Astfel, potrivit
articolului 3 al Convenţiei de la Viena, statele pot încheia acorduri şi cu alte
subiecte de drept internaţional. În plus, în practica internaţională OEP este
recunoscută ca o mişcare de eliberare naţională 268, având dreptul la
autodeterminare. În concluzie, deşi nu este subiect tipic de drept internaţional,
OEP are capacitatea de a intra în relaţii diplomatice cu alte state şi organizaţii
internaţionale, precum şi dreptul de a încheia tratate, legalitatea acestora nefiind
afectată de caracterul de „subiect parţial de drept” 269. Acordurilor încheiate
între părţi le sunt aplicabile aceleaşi principii generale ale dreptului, iar acestea
au forţă obligatorie în aceeaşi măsură ca şi tratatele obişnuite încheiate între
state, deoarece părţile nu au intenţionat semnarea unor acorduri care să fie
lipsite de forţă obligatorie 270.

264
Blum, Y.Z., The Israeli Declaration of Principles: Prelude to a Peace?, Virginia Journal of
International Law, 34, 1994, 45
265
A se vedea în acest sens Malanczuk, P., Akehurst's modern introduction to international law,
Routledge, Londra, 1997
266
Boyle, F.A., The Creation of the State of Palestine / EJIL, I, 1, 1990, 307
267
Malanczuk, P., Some Basic Aspects of the Agreements Between Israel and the PLO from the
perspective of the international Law / EJIL, 4, 1993, 564
268
În acest sens, van de Craen, F.L.M., Palestine Liberation Movements/EPIL, 12, 1990, 278-282
269
Alting von Gesau, F.A.M., Breaking Away Towards Peace in The Middle East / LJIL, 8,
1995, 81-101, 91-103
270
Finch, F.M., Non-Binding Agreements/EPIL, 7, 1984, 353-358; cu privire la Declaraţia de
Principii (Oslo I) şi natura acesteia a se vedea Cassese, A., The Israel-PLO Agreement and
Self-Determination/EJIL, 4, 1993, 564 – acest autor distinge între trei clase de obligaţii care
devin operative la momentul încheierii acordului
117
C. Încheierea tratatelor
1. Consideraţii generale

Tratatele internaţionale ce se încheie în formă scrisă cuprind de regulă


următoarele părţi şi elemente: titlul, prin care se desemnează generic obiectul
tratatului şi, uneori, părţile – atunci când numărul acestora este predeterminat;
invocaţia liminară, întâlnită foarte rar în prezent (la statele islamice)271;
preambulul, ce cuprinde enumerarea părţilor contractante, expunerea de motive
şi contextul politic în care părţile situează tratatul; dispozitivul, ce cuprinde
prevederile reglementare ale materiei; clauzele finale, ce cuprind mecanismul
de intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării, semnăturile
reprezentanţilor părţilor etc.; anexele 272, ce formează de regulă o unitate cu
tratatul (hărţi, declaraţii de interpretare, schimburi de scrisori etc.).
Tratatele internaţionale bilaterale pot fi redactate 273 şi încheiate fie într-o
singură limbă de circulaţie internaţională, fie în limbile celor două părţi sau în
trei limbi, adăugându-se la cele două limbi ale părţilor o limbă de circulaţie
internaţională. În fiecare caz, tratatele sunt redactate în două exemplare
originale. Tratatele multilaterale sunt redactate şi încheiate în mai multe limbi
de circulaţie internaţională, părţile stabilind prin consens în care anume.
Tratatele elaborate în cadrul organizaţiilor internaţionale sunt formulate în
limba oficială a organizaţiei respective 274. Acestea se fac într-un singur
exemplar original păstrat de depozitar.

2. Etapele încheierii unui tratat

Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale care


desemnează şi concretizează procesul de încheiere a unui tratat internaţional.
Aceste reguli au fost codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor, urmată de Convenţia din 1986. Convenţiile stabilesc o serie
de reguli cu valoare supletivă, precum şi, uneori, anumite norme imperative 275.

271
Prin invocaţia liminară se invocau anumite divinităţi ca garant al bunei credinţe a statelor
semnatare ale tratatului, fiind o practică generalizată din antichitate până în Evul Mediu; a se
vedea pentru detalii Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 32
272
Pentru ca acestea să fie privite ca parte organică a tratatului trebuie să existe referiri la ele în
dispoziţiile de fond ale tratatului, cuprinse de regulă în dispozitiv
273
În trecutul îndepărtat limba latină a fost limba diplomatică, iar ulterior limba franceză, fiind
utilizată pentru redactarea tratatelor
274
Spre exemplu, în cadrul ONU se utilizează şase limbi: engleză, arabă, franceză, chineză, rusă
şi spaniolă
275
Multe din dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a
tratatelor cuprind menţiunea „în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”
118
Potrivit Convenţiei „orice stat dispune de capacitatea de a contracta” 276.
Procedurile ce vizează încheierea efectivă a tratatelor pot fi grupate în mai
multe etape. O primă etapă o constituie, bineînţeles, stabilirea conţinutului şi
obiectului tratatului de către părţi, activitate ce poartă denumirea de negociere.
Aceasta este urmată de încheierea efectivă a tratatului, ceea ce presupune
îndeplinirea unor proceduri ce conferă caracter obligatoriu acestuia, pentru a fi
neîndoios că părţile şi-au întâlnit voinţele concordante de a se lega prin tratat.
Pregătirile de negociere sunt coordonate de către părţi pe cale diplomatică,
acestea stabilindu-şi pentru început domeniul de negociere. În această fază se
stabilesc o serie de chestiuni preliminare foarte importante pentru reuşita şi
evoluţia ulterioară a negocierilor 277. Procedura de încheiere prezintă deosebiri
esenţiale în funcţie de categoria de tratat ce urmează să se încheie, respectiv
dacă este un tratat bilateral sau multilateral, regional sau general, deschis sau
închis etc.
În cadrul procesului de încheiere 278 a unui tratat internaţional, pot fi
deosebite de la caz la caz, mai multe etape distincte:
– negocierea textului;
– autentificarea textului;
– exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;
– intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatului.

2.1. Negocierea
Elaborarea textului tratatelor internaţionale presupune existenţa
negocierii efectuate de către reprezentanţii statelor interesate. Tratatul bilateral
este rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii a două state, în timp ce
negocierea tratatelor multilaterale se face în cadrul unor conferinţe
internaţionale convocate în acest scop de către statele interesate. Organizaţiile
internaţionale, pentru negocierea tratatelor încheiate în cadrul lor, fie convoacă
o conferinţă specială, fie desfăşoară negocierile în cadrul unui organ existent al
organizaţiei internaţionale. Negocierile se poartă de reprezentanţii statelor
investiţi cu atribuţii speciale în acest domeniu. Dreptul intern al fiecărui stat
(Constituţia sau legi speciale) desemnează expres organul îndreptăţit să încheie
un tratat internaţional în numele statului. Dacă organul îndreptăţit să încheie un
tratat este mandatat în acest sens, el este obligat să prezinte acel document ce
poartă denumirea de „depline puteri”, definite în Convenţia privind dreptul
tratatelor (1969) astfel: „documentul emanând de la autoritatea competentă a

276
Articolul 6 din Convenţia de la Viena (1969)
277
Spre exemplu, părţile se informează chiar cu privire la componenţa delegaţiei ce va participa
la negocieri
278
Termenul de încheiere e utilizat aici în sens larg
119
unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat,
pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau
pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” [articolul 1(c)]. Persoana
ce prezintă „deplinele puteri” se numeşte „plenipotenţiar”. Mandatul trebuie să
stabilească exact întinderea sa, adică dacă plenipotenţiarul are mandat numai
pentru desfăşurarea negocierilor sau şi pentru semnarea acordului rezultat din
negocieri. Împuternicirile, în cazul tratatelor internaţionale bilaterale, sunt
schimbate reciproc la începerea negocierilor. În cazul conferinţelor
internaţionale care au ca scop elaborarea unor tratate internaţionale
multilaterale, pentru primirea şi verificarea autenticităţii împuternicirilor se
constituie o comisie separată. În anumite situaţii, dacă se impune,
împuternicirea poate fi confirmată ulterior pentru acele persoane care au
participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta anterior
deplinele puteri. Potrivit practicii internaţionale, reflectată şi de Convenţia de la
Viena din 1969, pe lângă persoanele special împuternicite prin „deplinele
puteri” există persoane care, în baza funcţiei pe care o deţin în stat, nu au
nevoie să prezinte deplinele puteri în vederea negocierii şi semnării tratatului.
Aceste persoane 279 sunt:
– şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe;
– şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor
bilaterale, între statul acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);
– reprezentanţii acreditaţi ai statelor, participanţi la o conferinţă
internaţională, sau reprezentanţii statelor dintr-o organizaţie internaţională sau
pe lângă un organ al acesteia, în vederea negocierii textului tratatului în cadrul
conferinţei sau organizaţiei respective.
La conferinţele internaţionale se admit de regulă, pentru a facilita mersul
negocierilor, anumite reguli de procedură prin care se determină şi modul în
care se va face adoptarea proiectului de tratat. Asemenea reguli sunt utile în
cazul tratatelor multilaterale cu largă participare de state; în cazul unui număr
restrâns de state participante sau în cazul tratatelor bilaterale adoptarea se face
la sfârşitul negocierilor prin acordul direct al părţilor. În cazul participării unui
număr mare de state, constatarea acordului vizavi de proiectul textului tratatului
se poate face prin votare, fiind suficient votul afirmativ a 2/3 dintre statele
participante, cu excepţia cazului când aceeaşi majoritate decide că se va aplica
altă regulă. Statele negociatoare pot să stabilească adoptarea textului tratatului
fără vot, prin aclamaţie, eventual 280.

279
Articolul 7 din Convenţia de la Viena
280
Articolul 9 din Convenţia de la Viena stabileşte modul de adoptare a textului tratatelor
120
2.2. Autentificarea textului
Acordul de voinţă al părţilor la un tratat internaţional trebuie, din punct
de vedere tehnic, să fie dovedit prin mijloace de consemnare, înregistrare,
mărturie a unui text comun. Textul comun este rezultatul final al negocierilor
dintre părţi. Pentru a se consemna textul convenit de către părţi, se utilizează
drept mijloc procedural „autentificarea” 281. Astfel, autentificarea reprezintă o
consecinţă directă a necesităţii de a adopta textul unui tratat, adică a necesităţii
de a fixa forma şi conţinutul unui tratat, odată ce părţile au convenit asupra
acestuia. Autentificarea constă în a dovedi că textul stabilit este autentic şi
definitiv, adică exprimă cu adevărat cele convenite de negociatori şi că asupra
acestui text nu mai sunt posibile modificări de făcut.
Autentificarea textului unui tratat se poate face prin variate metode:
semnarea sau parafarea textului; semnarea ad referendum sau parafarea
textului; semnarea actului final al conferinţei; includerea textului într-o
rezoluţie a Adunării Generale; altă modalitate stabilită de părţi.
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor stabileşte la
articolul 10, în legătură cu autentificarea, următoarele: „Textul unui tratat este
stabilit ca fiind autentic şi definitiv:
a) respectându-se procedura prevăzută în acest text sau convenită de
statele participante la elaborarea tratatului; sau,
b) în lipsa unei atare proceduri, prin semnarea ad referendum sau
parafarea, de către reprezentanţii acestor state, a textului tratatului sau a
actului final al unei conferinţe în care textul a fost încorporat”.
Rolul autentificării este de a produce dovada textului asupra căruia
negociatorii au căzut de acord.
Din interpretarea prevederii de la articolul 10 al Convenţiei de la Viena
rezultă că rolul autentificării este de a evidenţia că textul unui tratat este stabilit
ca fiind autentic şi definitiv.
Efectul principal al autentificării este de a produce instrumentul juridic
care consemnează voinţa părţilor cu privire la textul tratatului. De asemenea,
urmare a autentificării, se produc efecte juridice pentru posibilele părţi la textul
de tratat convenit, în sensul articolului 24(4) din CVDT potrivit căruia:
„Dispoziţiile unui tratat, care reglementează autentificarea textelor, stabilirea
consimţământului statelor de a fi legate prin tratat, modalităţile sau data

281
Există puncte de vedere în sensul că autentificarea constituie o operaţiune inclusă în noţiunea
mai largă de „adoptare a textului unui tratat”; Franţa a arătat cu prilejul Conferinţei de
codificare a dreptului tratatelor că „adoptarea textului tratatelor” reprezintă ansamblul
actelor prin care este stabilită redactarea definitivă a textului faţă de care statele care au
participat la negociere îşi vor exprima consimţământul; v. şi Anghel, I.M., Dreptul tratatelor,
vol. III, 138
121
intrării în vigoare, rezervele, funcţiunile depozitarului precum şi alte chestiuni
care se pun în mod necesar înainte de intrarea în vigoare a tratatului, sunt
aplicabile de îndată ce textul a fost adoptat.”
În cuprinsul Legii nr. 590/2003 privind tratatele, definirea autentificării,
ca operaţiune tehnico-legislativă, este realizată impropriu, în sensul că la
articolul 1 al legii, unde sunt cuprinse definiţiile termenilor, potrivit scopurilor
legii, nu este prevăzută şi definiţia autentificării, în timp ce la articolul 12 se
reglementează când are loc autentificarea, fără însă să se utilizeze expresia
autentificare.
Articolul 12 din Legea nr. 590/2003 stabileşte următoarele: „(1) În
situaţia în care forma textului tratatului rezultată din negociere corespunde cu
elementele de mandat aprobate, textul va fi convenit, în cazul tratatelor
bilaterale, sau adoptat, în cazul tratatelor multilaterale.
(2) După convenire sau adoptare, textul poate fi parafat sau semnat ad
referendum.
(3) După convenire sau adoptare, parafare ori semnare ad referendum,
procesul de negocieri poate fi reluat, dacă este necesar, cu respectarea
procedurii prevăzute pentru iniţierea negocierilor”.
În literatura de specialitate 282, apreciem că pe bună dreptate, s-a susţinut
că articolul 12 vizează doar în mod aluziv procedura de autentificare, astfel că
prevederea constituie o reglementare ad-hoc. De asemenea, în opinia aceluiaşi
autor la care facem referire, datorită textului Legii nr. 590/2003, posibilitatea de
autentificare este mai restrânsă în legislaţia română, din cauza mijloacelor
prestabilite în articolul 12, iar aceasta marchează caracterul paralel şi nu
corespondent al Legii nr. 590/2003, cu regulile şi cu practica internaţională.
În manualul privind tratatele internaţionale, existent pe site-ul Naţiunilor
Unite, există mai multe situaţii când se face referire la autentificare. Astfel, se
precizează în legătură cu operaţiunea de depozitare a tratatului la Secretarul
General că după adoptare, se depozitează originalul tratatului, în toate limbile
originale la Secţiunea Tratate a Secretariatului. Pentru ca Secţiunea Tratate să
pregătească din timp textele autentice şi copii certificate în vederea semnării, se
pun la dispoziţia acesteia exemplare deja preparate, inclusiv în format
electronic.
Autentificarea este definită la secţiunea „Glosar” a Manualului.
Potrivit acestui glosar autentificarea este procedura prin care textul unui
tratat este stabilit ca autentic şi definitiv. Odată ce un tratat a fost autentificat,
prevederile sale nu pot fi modificate decât prin amendare. Dacă procedurile
pentru autentificare nu au fost convenite distinct de către părţi, atunci de obicei
tratatul se consideră autentificat prin semnare, parafare, de către reprezentanţii
statelor. Textul autentificat este cel pe care, în mod obişnuit, depozitarul îl

282
v. şi Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. III
122
utilizează pentru a stabili textul original. Limba autentică este cea prevăzută în
cuprinsul tratatului de către părţi. Înţelesul prevederilor unui tratat se determină
prin interpretarea sa în limba autentică. Textul autentic sau autentificat este acea
versiune a unui tratat care a fost autentificat de către părţi.
Din observarea practicii în domeniul elaborării textului tratatelor rezultă
că părţile convin în partea finală a tratatului asupra caracterului textelor
redactate de către acestea, de cele mai multe ori utilizând expresii de genul
„ambele texte egal autentice”, ori „în caz de divergenţe de interpretare va
prevala textul în limba engleză” etc. Ca urmare, menţiunea şi, totodată, referirea
la caracterul autentic al textelor este concentrată asupra valorii juridice a
textelor, ceea ce în mod logic duce la concluzia că este vorba de textele
convenite în limbi diferite, deoarece în caz contrar s-ar utiliza noţiunea de
exemplare şi, atributul de „original” iar nu expresia „texte autentice”. Ca
urmare, ori de câte ori un tratat cuprinde redactarea în două limbi se poate vorbi
de „ambele texte”, pe când, atunci când este redactat în mai mult de două limbi,
chiar dacă tratatul este unul bilateral, se va putea utiliza expresia „toate textele”.
În ceea ce priveşte practica statuată în România, sub aspectul formulării
existente în clauzele finale ale tratatelor, se poate contata o oarecare lipsă de
acurateţe. Astfel, spre exemplu, în Tratatul 283 cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, semnat la Constanţa la
2 iunie 1997, la articolul final 29 se stabileşte: „Art. 29 Prezentul tratat va fi
înregistrat la Secretariatul O.N.U., în conformitate cu art. 102 din Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Încheiat la Constanţa la 2 iunie 1997, în două exemplare originale,
fiecare în limbile română şi ucraineană, ambele texte fiind autentice”. Analiza
textului conduce la concluzia că ne găsim în prezenţa unui singur tratat, dar care
este încheiat în două exemplare originale; în mod evident fiecare exemplar în
parte consemnează textul tratatului atât în limba română, precum şi în cea
ucraineană. Diferenţa dintre cele două exemplare este că, în timp ce unul dintre
acestea (cel ce revine părţii române) este intitulat – în limba română –
„Tratatul 284 din 2 iunie 1997 cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi
cooperare dintre România şi Ucraina” şi este semnat prima dată de
reprezentantul României, cel de-al doilea este intitulat „Tratatul din 2 iunie
1997 cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre Ucraina şi
România” şi este semnat prima dată de Ucraina. Ca urmare, nu pot exista decât
două ipoteze:
• fie apreciem că este vorba de textele originalelor atunci când se face
menţiunea „ambele”;
283
Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 129 din 14 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 157 din 16 iulie 1997
284
Pentru textul tratatul a se vedea Monitorul Oficial al României nr. 157 din 16 iulie 1997
123
• fie apreciem că este vorba de textul redactat într-o anume limbă a
tratatului – deci fiind vorba de o redactare în două limbi – atunci când
se face referire la menţiunea „ambele”.
Însă un asemenea exerciţiu de interpretare nu ar fi fundamentat riguros
dacă nu am avea în vedere sensul atribuit noţiunii de autentificare şi momentul
în care intervine aceasta, şi anume ideea că autentificarea marchează faptul că
părţile care au negociat, au convenit definitiv asupra conţinutului viitorului
tratat şi asupra formei acestuia. Ori, această operaţiune se realizează de cele
mai multe ori cu mult timp înainte de a avea loc operaţiunea solemnă de
încheiere a tratatului, iar procedura prin care se consemnează textul viitorului
tratat nu presupune respectarea regulii alternatului, dat fiind că nu îşi găseşte
locul o atare solemnitate în cadrul procedurii de negociere, ci doar trebuie avută
în vedere în elaborarea textului. Totodată, trebuie să avem în vedere, că în acest
cadru procedural (al autentificării) trebuie interpretat faptul că părţile au căzut
de acord şi asupra formei. Pe cale de consecinţă, atunci când ne referim la
forma convenită de părţi, trebuie să avem în vedere tipul de act prin care părţile
convin să se lege juridic, iar nu aspectele de formă nesemnificative ale
instrumentului juridic (ex. emblema statului; modificările rezultate din
respectarea regulii alternatului etc.). Urmând aceeaşi idee, anume că în cadrul
procedural al autentificării trebuie apreciată expresia „ambele texte fiind egal
autentice”, se poate concluziona că nu este vorba de textele exemplarelor, ci de
textul în limba română a ceea ce au convenit părţile şi textul în limba
ucraineană a ceea ce au convenit părţile. Ori, ne găsim în prezenţa doar a două
texte ale unui singur tratat, redactate în limbi diferite.
Un alt argument în favoarea acestei soluţii ar fi faptul că o altă soluţie
apare drept imposibilă, în contextul etapelor încheierii unui tratat. Anume, dacă
înlăturăm ideea că expresia „ambele texte fiind egal autentice” se referă la
operaţiunea de autentificare astfel cum aceasta este definită la articolul 10 din
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, atunci sensul atribuit
cuvântului autentic ridică problema apariţiei unei alte etape la încheierea unui
tratat, etapă ce ar interveni la momentul semnării tratatului. Această din urmă
soluţie ar presupune atribuirea unui sens „ordinar” cuvântului autentic, sens pe
care îl are în dreptul intern, respectiv de trăsătură a unui act care este redactat şi
semnat, sau cel puţin semnat de o autoritate publică. Astfel, autenticitatea
rezultă din calitatea specială de oficial pe care o are cel care a întocmit actul.
Comparativ, arătăm că, potrivit articolului 1171 din Codul civil: „Actul autentic
este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar
public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Observând
aceste dispoziţii, putem concluziona că autenticitatea – noţiunea din dreptul
intern – rezultă, în principal, odată cu împlinirea a două condiţii: 1) s-a respectat
forma prevăzută de lege pentru încheierea unui anumit tip de act juridic;
2) actul este întocmit de un funcţionar public competent potrivit legii. Scopul
124
acestor condiţii, urmărit în dreptul intern, este inexistent în dreptul tratatelor,
deoarece aici operează principiul libertăţii de voinţă a părţilor şi, implicit, nu
există o formă de tratat cerută ad validitatem dincolo de voinţa părţilor, pe de o
parte, tot aşa cum necesitatea intervenirii unui terţ (funcţionarul public) pentru
constatarea acestor condiţii de formă, este lipsită de importanţă. În plus,
competenţele reprezentanţilor părţilor la tratat nu rezultă din procedura de
autentificare ci din deplinele puteri pe care le deţin.
Oricum, dacă s-ar atribui autentificării un alt sens decât cel atribuit de
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor la articolul 10, atunci
ne-am găsi în prezenţa suprapunerii unor noţiuni, precum cea de „original” cu
cea de „autentic”. Noţiunea de original este cea care planează asupra
caracterului exemplarului de tratat pe care îl deţin părţile, evocând ideea că
acele texte consemnate în exemplarele deţinute de părţi sunt cele care poartă
semnătură directă a reprezentanţilor împuterniciţi să încheie un anumit tratat.
Ca urmare, în sensul atribuit de Convenţie, noţiunii de autentificare şi a
sensului atribuit noţiunii de text, exemplarele sunt cele care încorporează regula
alternatului, iar nu textele autentice. Legea nr. 93/2004 pentru ratificarea Tratatului
dintre România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene,
colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuţi la
17 iunie 2003, cuprinde textul acestui tratat. La articolul 40(3) din Tratat se arată că
acesta a fost „Semnat la Cernăuţi la 17 iunie 2003, în două exemplare originale,
fiecare în limbile română şi ucraineană, ambele texte fiind egal autentice.”
Se poate concluziona, ca urmare, că practica statelor exprimă poziţia
doctrinară, fundamentată pe interpretarea prevederilor articolului 10 din
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, în sensul că prin
autenticitatea textului se are în vedere procedura de autentificare şi stabilirea
unei reguli de interpretare a dispoziţiilor unui tratat. Astfel se va considera drept
autentic textul pe care părţile la un tratat l-au convenit sub aspectul condiţiilor
de conţinut şi formă ale acestuia, dar privite în cadrul operaţiunii de negotium
iuris; astfel, referirea la termenul text alături de atributul autentic nu are în
vedere textul în sensul de instrumentum iuris, ci textul în sensul de negotium
iuris. În mod logic, succesiv, după operaţiunea de autentificare şi prin
intermediul acesteia, se va obţine un corpus material care poate fi văzut drept
instrumentum iuris. Ori de câte ori textul a fost convenit de părţi în mai multe
limbi se va pune problema modului în care se poate desprinde voinţa reală a
părţilor, apelându-se la interpretarea oricăruia dintre textele în care a fost
întocmit tratatul. Întrucât voinţa reală a părţilor nu poate fi decât una, cu
excepţia situaţiilor de eroare, este foarte util să se stabilească o ierarhie în ce
priveşte autenticitatea celor două sau mai multe texte. Raportându-ne la această
ierarhie, convenită de părţi, putem şti care dintre texte exprimă cu adevărat
voinţa părţilor.
125
Un alt exemplu din practică îl constituie Protocolul adiţional la
Scrisoarea de înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale
Americii privind controlul drogurilor şi aplicarea legii, semnată la Bucureşti la
3 iulie 2001, ratificat prin Legea nr. 317 din 13 noiembrie 2007 285.
În finalul Protocolului se află menţiunea „Semnat la Bucureşti,
România, în ziua de 29 septembrie 2006, în două exemplare originale, fiecare
în limbile română şi engleză, ambele texte fiind egal autentice”. Acest exemplu
ilustrează cel mai bine distincţia care trebuie făcută între numărul de exemplare
şi numărul textelor autentice.
De asemenea, se poate constata aceeaşi practică stabilită şi în ceea ce
priveşte categoria tratatelor încheiate la nivel guvernamental sau departamental.
Astfel, de exemplu, în partea finală a Protocolului privind cooperarea dintre
Ministerul de Interne din România şi Ministerul de Interne şi pentru Sport din
landul Renania-Palatinat, semnat la Enkenbach-Alsenborn la 9 decembrie
1999 286, cu privire la tratat, se precizează următoarele: „Semnat la
Enkenbach-Alsenborn la 9 decembrie 1999, în două exemplare originale, în
limbile română şi germană, ambele texte fiind egal autentice.”
Un alt exemplu pe care-l considerăm relevant este oferit de articolul
46(2) din Convenţia Europol, articol ce reglementează ipoteza aderării unor noi
state membre UE la această Convenţie. Articolul stabileşte că „Textul acestei
Convenţii în limba statului care aderă, întocmit de Consiliul Uniunii Europene,
este autentic”. Ca urmare, printr-o procedură specială se atribuie caracterul
respectiv şi textului nou stabilit, făcându-se o distincţie clară între text, pe de o
parte şi Convenţie, pe de altă parte, fără însă a se face vorbire de un număr de
texte, chiar dacă în mod necesar textul va fi în mai multe exemplare, sau altfel
spus, vom avea mai multe instrumente textuale identice, însă „textul stabilit” va
fi unul singur, pentru că doar unul a fost convenit de părţi, în sensul pe care
l-am dat noi noţiunii de „autentificare”.
În pofida celor expuse anterior, în practica Consiliului Legislativ al
României se pare că expresiei „autentic” i se dă o accepţie diferită. Astfel, spre
exemplu, în Avizul Consiliului Legislativ nr. 1095 din 28.07.2003 referitor la
proiectul de Lege pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Ucraina
privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa
mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuţi la 17 iunie 2003 287, la
punctul 3(g) este consemnată următoarea observaţie: „clauza finală este
formulată greşit pentru că, în context, nu este vorba despre două texte, ci de

285
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 21 noiembrie 2007
286
Protocolul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 268 din 17 aprilie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 187 din 2 mai 2000
287
În prezent, Tratatul este ratificat prin Legea nr. 93 din 5 aprilie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 348 din 21 aprilie 2004
126
patru; fiecare din cele două exemplare originale ale Tratatului conţine câte un
text în limba română şi unul în limba ucraineană. Ar fi trebuit să se prevadă că
toate textele sunt egal autentice”. Exemplul nu este singular, ci există o practică
la nivelul Consiliului Legislativ, în sensul de a aprecia că expresia „toate
textele” este cea care corespunde cel mai bine realităţii.
Observarea practicii la nivelul Naţiunilor Unite poate constitui un reper
în ceea ce priveşte rolul autentificării şi conţinutul acesteia. Exemplificativ,
Convenţia 288 privind protecţia stratului de ozon, adoptată la Viena la 22 martie
1985, conţine prevederi relevante la articolul 21 intitulat Texte autentice:
„Originalul acestei convenţii, ale cărui texte în limbile arabă, chineză, engleză,
franceză, rusă şi spaniolă sunt autentice în egală măsură, va fi depus la
secretarul general al Naţiunilor Unite.
Pentru conformitate, subsemnaţii, pe deplin autorizaţi în acest scop, au
semnat această convenţie. Întocmită la Viena, la 22 martie 1985”.
Din formulare rezultă că se face distincţie între texte şi original chiar
dacă este vorba de acelaşi tratat şi de acelaşi exemplar în sensul de
instrumentum iuris. Singura concluzie logică ce se poate desprinde este că
textul reprezintă ceea ce au convenit părţile într-o redactare lingvistică
exprimând voinţa părţilor.
Tratatul Atlanticului de Nord, adoptat la Washington DC, 4 aprilie
1949, conţine prevederi privind autenticitatea la articolul 14, respectiv: „Acest
tratat, ale cărui texte în limbile engleză şi franceză sunt în mod egal autentice,
va fi depozitat în arhivele Guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii
certificate ale acestuia vor fi transmise de către Guvernul Statelor Unite ale
Americii guvernelor celorlalte state semnatare”.
Formularea evidenţiază faptul că autenticitatea rezultă din unicitatea
celor convenite de părţi cu privire la domeniul în care intervin tratatul chiar
dacă exprimarea celor convenite se materializează în mai multe limbi. Astfel,
autenticitatea caracterizează textele, iar textele definesc tratatul; tratatul este
unul singur, astfel că în mod raţional şi textele trebuie văzute drept unice fiecare
în limba în care au fost redactate şi, totodată, autenticitatea însoţeşte unicitatea.
În concluzie, premisa caracterului autentic o constituie unicitatea unui
text din cuprinsul unui tratat.

2.3. Parafarea textelor


După negocierile purtate, textul tratatului trebuie autentificat. În cazul
tratatelor bilaterale, dacă dintr-un motiv anume 289 după încheierea negocierilor
nu se semnează tratatul, negociatorii vor aplica pe fiecare pagină a textului

288
La care România a aderat prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 292 din 15 decembrie 1993
289
Spre exemplu, atunci când împuternicitul nu are drept de semnătură, urmând ulterior să fie semnat
127
negociat parafa lor 290, operaţiune ce poartă denumirea de parafare. Parafarea
atestă doar autenticitatea proiectului de tratat negociat, fără a presupune
asumarea vreunei obligaţii din cuprinsul acestuia. Textul parafat poate fi
modificat doar după reînceperea negocierilor. Parafarea unui text are valoarea
semnăturii dacă statele participante la negocieri au stabilit în acest sens în mod
expres. La conferinţele internaţionale autentificarea textelor tratatelor adoptate
se face prin semnarea actului final. Actul final schiţează succint împrejurările
convocării conferinţei, participanţii, enumeră tratatele elaborate la acea
conferinţă şi eventualele comunicate sau hotărâri; textul acestora se publică în
actul final sau în anexe. Prin semnarea actului final, participanţii la conferinţă
recunosc doar autenticitatea textului de tratat ce figurează în acel act final. Ca
urmare, semnarea tratatului poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de
autentificare (provizorie sau definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a
consimţământului statului de a se obliga prin tratat. Atunci când semnarea are
valoare de autentificare a textului, semnarea echivalează cu atestarea solemnă
de către statele care au participat la negocieri a faptului că negocierile s-au
încheiat iar textul semnat are o formă definitivă, fără să mai poată fi modificat
unilateral de către vreunul dintre statele participante.
În ce priveşte ordinea semnării tratatului, există diverse reguli de
politeţe internaţională 291. Exemplarul original al tratatelor multilaterale rămâne
în păstrarea statului pe al cărui teritoriu s-a desfăşurat conferinţa diplomatică.
Acest depozitar va îndeplini o serie de atribuţii administrative legate de
tratat 292, fiind metaforic calificat ca o „cutie poştală” a tratatului. În situaţia
conferinţelor internaţionale întrunite în cadrul organizaţiilor internaţionale,
depozitarul tratatelor adoptate este secretarul general al organizaţiei
internaţionale. Statul sau organizaţia internaţională depozitară face copii
autentice ale tratatului pentru statele interesate. Semnarea tratatelor
multilaterale se face la conferinţă la o oră special destinată acestui scop.
Potrivit practicii recente, în cazul tratatelor generale, tratatul este lăsat
pentru un anumit timp liber semnării: se acordă, astfel, statelor ai căror
reprezentanţi nu au participat la negocierea textului, posibilitatea de a-l semna
într-o perioadă ce poate fi de un an de zile. Semnarea se va face pe exemplarul
original păstrat de depozitar. Semnarea la date diferite este o inovaţie în tehnica
încheierii tratatelor internaţionale, având ca scop semnarea acestora de către un
număr cât mai mare de state. Semnarea tratatelor bilaterale, deseori atrage
obligativitatea tratatului internaţional.

290
Aceasta presupune înscrierea numelui prescurtat sau a iniţialelor
291
Astfel, spre exemplu, la tratatele bilaterale împuterniciţii semnează exemplarul din partea stângă a
lor; la tratatele multilaterale, împuterniciţii semnează în ordinea alfabetică a numelui ţărilor
292
Spre exemplu, informează statele privind intrarea în vigoare a tratatului, aspecte legate de
executarea lui etc.
128
Atunci când asemenea tratate prezintă o importanţă deosebită, sau este
vorba de tratate multilaterale, se impune cerinţa ratificării sau aprobării, pentru
ca acestea să devină obligatorii. Totuşi, şi în această situaţie se produc anumite
efecte juridice; astfel, în conformitate cu articolul 18 din Convenţia de la Viena,
statul semnatar trebuie să se abţină de la orice acţiune de natură să
zădărnicească obiectul şi scopul tratatului, fiind încărcat cu această obligaţie
până la data la care comunică intenţia de a nu deveni parte contractantă, în
ciuda faptului că a semnat tratatul 293. Etapa negocierii unui tratat nu este urmată
în toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a textului. Există situaţii în
care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea
ad-referendum sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea ad-referendum
semnifică autentificarea tratatului, dar cu caracter provizoriu.

3. Elaborarea actelor de ratificare/aprobare a tratatelor

3.1. Procedura prezentării proiectelor


Articolul 28 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede faptul că
proiectele de acte normative prin care se supun ratificării de către Parlament,
aprobării de către Guvern, respectiv publicării în Monitorul Oficial al
României, tratate trebuie să fie însoţite de următoarele documente de motivare:
a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor
legislative;
b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor
Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit
legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului
însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora;
c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.
De asemenea, legea stabileşte faptul că expunerile de motive, notele de
fundamentare şi referatele de aprobare constituie instrumentele de prezentare şi
motivare ale noilor reglementari propuse.
Cu privire la motivarea actelor normative, Legea nr. 590/2003 privind
tratatele, prevede la articolul 29 elementele care fundamentează iniţierea actului
normativ ce trebuie cuprinse în instrumentul de prezentare şi motivare şi care se
referă, în principal, la:
a) cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la
insuficienţele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor neconcordanţe
legislative sau a unui vid legislativ;

293
Spre exemplu, dacă tratatul semnat priveşte drepturi ale persoanelor aflate pe teritoriul său,
acesta nu poate adopta în intervalul de timp amintit, dispoziţii interne contrare celor cuprinse în
tratat, decât eventual într-un sens dezvoltător al conţinutului acelor drepturi; în fapt o asemenea
atitudine este reclamată de principiul bunei credinţe în dreptul tratatelor
129
b) principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu
evidenţierea elementelor noi;
c) efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării;
d) implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în
vigoare;
e) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării
unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare;
f) fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute,
evidenţiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi,
preocupările de armonizare legislativă;
g) pentru ordonanţele de urgenţă trebuie prezentate distinct elementele
obiective ale situaţiei extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind
suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele
consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse.
De asemenea, pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie
sa cuprindă o menţiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu
reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă
este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun.
Totodată, în situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în
executarea unui act normativ, motivarea trebuie sa cuprindă referiri la actul pe
baza şi în executarea căruia se emite.
Instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de act normativ
trebuie să cuprindă obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după
caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului
Economic şi Social.

3.2. Avizarea proiectelor de acte normative


Avizarea proiectelor de acte normative de ratificare, respectiv a
proiectelor de acte normative prin care se supun aprobării Guvernului tratate,
constituie una dintre etapele procedurale obligatorii, dacă ne raportăm la
dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată. Astfel, la articolul 8, Avizarea
proiectelor, se prevăd următoarele reguli:
„(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de
acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în
aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.
(2) După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute
la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de
ordonanţe si de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod
obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
130
(3) Procedura de avizare şi obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt
prevăzute în legea sa organică şi în regulamentul său de organizare şi
funcţionare”.

3.3. Avizul Consiliului Legislativ


Aşa cum am arătat mai sus, articolul 8 din Legea nr. 24/2000 stabileşte
faptul că după elaborarea proiectelor de legi, propunerilor legislative, precum si
a proiectelor de ordonanţe si de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului şi
după încheierea procedurii de avizare prezentate anterior, actele normative se
supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Obiectul avizului Consiliului Legislativ, potrivit Legii nr. 73/1993
pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, îl
constituie:
– concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în
domeniu, cu reglementările Uniunii Europene si cu actele internaţionale la care
România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative,
natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
– asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea
contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ,
asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de
tehnica legislativă, precum si a limbajului normativ;
– prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin
evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.
[(articolul 3(3)]
Efectele avizului. Avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ
[(articolul 3(3) şi articolul 4(2)], motiv pentru care autoritatea care adoptă actul
normativ (Parlament sau Guvern) nu este obligată să ţină cont de propunerile
sau observaţiile din aviz. Cu toate acestea, actul normativ nu poate fi supus
dezbaterii în vederea adoptării decât dacă a fost emis avizul Consiliului
Legislativ.
Temeiul constituţional. Potrivit articolului 79 din Constituţia României,
republicată, „Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa
oficială a legislaţiei României.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se
stabilesc prin lege organică”.

131
4. Intrarea în vigoare a tratatului şi înregistrarea tratatului 294

Intrarea în vigoare a tratatului marchează data de la care statul, care şi-a


asumat efectiv o obligaţie, este obligat să aplice în practică tratatul. Fiecare
tratat intră în vigoare în modul şi la data convenită de statele contractante. De
regulă modalităţile de intrare în vigoare a tratatului sunt consacrate în
dispoziţiile finale ale acestuia.
În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în
textul acestuia. Dacă tratatul nu prevede, momentul intrării în vigoare este
convenit ulterior de către părţile care au participat la negocieri. Dacă nu există
asemenea dispoziţii sau un asemenea acord, tratatul intră în vigoare de îndată ce
consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au
participat la negociere. Când consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat
este stabilit la o dată posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă
nu dispune altfel, intră în vigoare faţă de acest stat la acea dată. Intrarea în
vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte
juridice faţă de statele părţi.
În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul
schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau
acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor
interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente de ratificare
sau de aderare.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, data intrării în vigoare a
tratatelor se poate stabili în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit
prin dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare sau aderare. În asemenea
situaţii, practic statele condiţionează intrarea în vigoare de participarea unui
anumit număr de state 295. În anumite cazuri tratatul condiţionează intrarea sa în
vigoare de manifestarea consimţământului de a fi legate prin tratat a anumitor
state determinate 296.
În alte cazuri, momentul intrării în vigoare a tratatelor internaţionale
poate să fie stabilit în funcţie de momentul depunerii instrumentelor de
ratificare sau aderare la depozitar. Această regulă se întâlneşte îndeosebi în

294
Înregistrarea este strâns legată de ideea formalismului în dreptul tratatelor, chiar dacă în
prezent ea îndeplineşte o cu totul altă utilitate decât la origini. Astfel, la romani tratatele se
încheiau într-o formă solemnă, iar procedura de „depozitare” a tratatului sublinia ideea
sanctităţii tratatelor. Acestea se depuneau în templul lui Jupiter din Capitoliu (a se vedea
Daşcovici, N., Curs de Drept Internaţional Public, Tipografia concesionară Alexandru A.
Ţerek, Iaşi, 1935, 15)
295
Spre exemplu, Convenţia privind relaţiile diplomatice din 1961 a intrat în vigoare în a 30-a
zi de la depunerea celui de-al 22-lea document de ratificare sau aderare
296
De pildă, Actul constitutiv al ONU condiţiona intrarea în vigoare de ratificarea de către cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de majoritatea celorlalte state semnatare
132
situaţia acordurilor multilaterale încheiate sub egida unei organizaţii
internaţionale. Astfel, momentul intrării în vigoare internă nu coincide de cele
mai multe ori cu momentul intrării în vigoare internaţională 297.
Despre data intrării în vigoare a tratatelor multilaterale depozitarul
informează statele interesate.
O ultimă etapă privind procedura de încheiere a tratatului o constituie
înregistrarea lui la Secretariatul ONU. Înregistrarea are ca scop asigurarea
publicităţii tratatului. Potrivit Cartei ONU, statele membre au obligaţia ca după
intrarea în vigoare a Cartei să înregistreze cât mai curând posibil orice tratat sau
acord internaţional la Secretariatul ONU. Secretariatul este obligat să le publice.
În cazul omiterii obligaţiei de înregistrare a unui tratat statele părţi nu se pot
referi la tratatul respectiv faţă de nici un organ al ONU. Ca urmare,
neînregistrarea nu influenţează valabilitatea tratatului, dar de conţinutul acestor
tratate ONU nu va ţine cont şi controversele juridice legate de acestea nu vor
putea fi supuse spre soluţionare CIJ. Existenţa obligaţiei de înregistrare nu a dus
la dispariţia diplomaţiei secrete, dar a permis accesul la cunoaşterea
conţinutului unui mare număr de tratate internaţionale 298.

5. Publicitatea internă

Publicitatea nu reprezintă o etapă a încheierii unui tratat internaţional,


însă aceasta reprezintă o metodă utilizată ca urmare a încheierii unui tratat
internaţional, provizoriu sau definitiv, situându-se în funcţie de caz fie anterior
momentului încheierii definitive, fie ulterior acestui moment.
Din punct de vedere al locului pe care-l ocupă această procedură în
cadrul sistemului de drept, răspunsul diferă după cum ne referim la publicitatea
internaţională sau la publicitatea realizată în cadrul dreptului intern şi exclusiv
pe baza acestuia. Dacă pentru prima situaţie, publicitatea reprezintă o formulă
de aducere la cunoştinţa subiectelor de drept internaţional public a prevederilor
unui tratat, în cea de a doua situaţie scopul publicităţii diferă în funcţie de
caracteristicile dreptului intern, iar formele prin care aceasta se asigură sunt
variate.

297
Spre exemplu, România a semnat Convenţia europeană a drepturilor omului la data de 7
octombrie 1993, şi a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 135 din 31 mai 1994. Convenţia a intrat în vigoare în ordinea juridică
internaţională abia la momentul la care au fost depuse instrumentele de ratificare (a Convenţiei
şi a Protocoalelor adiţionale) la Secretarul general al Consiliului Europei, în conformitate cu
articolul 66 paragraful 3 al Convenţiei
298
Liga Naţiunilor şi ulterior ONU au publicat şi publică numeroase cărţi conţinând tratate
internaţionale depuse lor spre înregistrare
133
Una dintre situaţiile care determină realizarea publicităţii în dreptul
nostru este cea a documentelor care intră în vigoare la data semnării sau când
acestea se aplică provizoriu, deşi nu au fost încă aprobate, acceptate sau nu s-a
aderat la ele prin hotărâre a Guvernului. Se pare că în concepţia 299 autorilor
Legii nr. 590/2003 această publicitate, deşi este asigurată potrivit articolului 28,
totuşi ea nu are efecte juridice noi asupra dreptului intern, fiind doar o metodă
de optimizare a eficienţei juridice a tratatului încheiat. În acest sens se susţine
că necesitatea publicării este justificată de un interes general, aflându-se în
prezenţa unor texte cu valoare obligatorie pentru partea română, cu forţă
juridică similară actelor normative, deşi în primul caz (intrarea în vigoare de la
data semnării) nu mai este adoptat un act normativ de aprobare, acceptare sau
aderare, iar în cel de-al doilea caz (aplicarea provizorie), un asemenea act
normativ nu a fost adoptat încă. Cu toate acestea, opinia amintită nu explică
mecanismul prin care un asemenea tratat intră în vigoare în dreptul intern,
producând efecte juridice. În fapt, tratatul există în ordinea internaţională odată
ce acesta este încheiat definitiv (prin semnare) sau provizoriu, aplicându-se cu
titlu provizoriu şi, într-adevăr, ne găsim în prezenţa unei legături juridice
operative pentru părţile tratatului. Însă, în dreptul intern intrarea în vigoare se
va produce doar cu respectarea condiţiilor dreptului românesc referitoare la
valabilitatea actelor normative. În acest sens, una dintre condiţii este publicarea
lor, condiţie prevăzută de articolul 10 din Legea nr. 24/2000, cu modificările şi
completările ulterioare; la articolul 10(1) se instituie regula potrivit căreia „În
vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de
Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru,
actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele,
instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I”. Cu toate că Legea nr. 24/2000 reglementează domeniul
tehnicii legislative într-o manieră amplă, totuşi, referitor la înţelegerile
internaţionale, aceasta nu cuprinde referiri explicite decât cu privire la
pregătirea şi elaborarea proiectelor de acte normative prin care se ratifică sau se
aprobă înţelegeri internaţionale. De aceea, un răspuns la problema analizată va
ţine cont de principiile de bază stabilite de Legea nr. 24/2000, precum şi de
normele de la Capitolul VIII, referitoare la actele normative ale conducătorilor
ministerelor, deoarece articolul 28(2) din Legea nr. 590/2003 stabileşte că
tratatele respective vor fi publicate prin ordin al conducătorului ministerului
iniţiator.
Prin corelarea acestor norme rezultă fără dificultate că textelor tratatelor
respective dobândesc valoarea juridică internă doar ca urmare a publicării lor
printr-un act intern, iar forţa lor juridică nu va fi similară actelor normative ci va

299
Năstase., A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, 56
134
fi chiar a actelor normative. Sigur că în situaţia publicării textelor tratatelor care
se aplică cu titlu provizoriu ne vom găsi în prezenţa unui act normativ temporar,
care îşi va schimba caracterul odată cu publicarea actului normativ de aprobare,
aderare, acceptare etc. sau la data intrării în vigoare a acestui act.
Practica în domeniu reflectă poziţia amintită, în sensul că în cuprinsul
actelor normative prin care se dispune publicarea sau în instrumentele care
însoţesc acest act se face, de regulă, menţiunea clară că publicarea în Monitorul
Oficial al României este necesară în vederea punerii lor în aplicare.
Revenim şi facem precizarea că, potrivit Legii nr. 590/2003, există mai
multe forme de asigurare a publicităţii:
– informarea Guvernului cu privire la intrarea în vigoare a unui tratat de
la data semnării sau a aplicării provizorii (articolele 26 şi 27), printr-o notă
elaborată de instituţia iniţiatoare şi avizată de Ministerul Afacerilor Externe;
– publicarea textului în Monitorul Oficial al României, Partea I, în
maxim 10 zile lucrătoare de la data semnării tratatului.

D. Consimţământul
Preliminarii

Exprimarea consimţământului de către state pentru a fi parte la un tratat


constituie un mecanism prin care tratatul devine un act juridic. 300
În conformitate cu articolul 11 al Convenţiei de la Viena (1969):
„Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se poate exprima prin
semnare, prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, prin
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, sau prin oricare alt mijloc, dacă
s-a convenit astfel”. Articolul 11 enumeră o serie de mijloace specifice de
exprimare a consimţământului de a fi legat, permiţând totodată ca părţile să
adopte oricare alt mijloc cu care sunt de acord. Cea mai precisă metodă este,
deci, ca părţile unui tratat să stabilească ele însele modalitatea de exprimare a
consimţământului.
Efectul juridic al semnării unui tratat depinde de faptul dacă este sau nu
obiect al ratificării, acceptării sau aderării. În cazul în care semnarea este obiect
al ratificării, acceptării sau aderării, aceasta reprezintă doar o etapă
intermediară, semnificând faptul că delegaţii au căzut de acord asupra textului
şi doresc să-l accepte. În aceste condiţii semnarea nu exprimă consimţământul
final de a fi legat şi nici nu are ca efect obligaţia statelor de a-l ratifica sau de a
dispune eventuale măsuri pregătitoare de implementare. Etapa intermediară

300
Fitzmaurice, M., The practical working, 178
135
dintre semnare şi ratificare dă posibilitatea statelor de a promulga legislaţia
necesară sau de a obţine acordul propriilor parlamente. Ratificarea corespunde
principiului democratic potrivit căruia guvernul ar trebui să consulte opinia
publică fie prin intermediul parlamentului, fie în alt mod, înainte de însuşirea
definitivă a tratatului 301.
Evident, mecanismul de încheiere a tratatului internaţional constă în
întâlnirea concordantă a voinţelor părţilor, exprimate în mod liber şi fără
echivoc. Este considerată prima condiţie a validităţii unui tratat internaţional 302.
Termenul „consimţământ” are o semnificaţie mai largă decât sensul
menţionat, şi anume, de acord de voinţe al părţilor dintr-un act juridic – aceasta
fiind semnificaţia etimologică. Consimţământul părţilor semnifică hotărârea lor
de a se obliga juridic. Cauzele acestei hotărâri îşi găsesc sorgintea într-un
interes, iar partea se obligă valabil doar atunci când apreciază în mod liber
interesul său. Mai mult, ea trebuie să fie liberă să îşi determine interesul. Atunci
când pe parcursul acestui proces volitiv apar împrejurări de natură să afecteze
luarea deciziei într-o direcţie determinată de o altă entitate, ne găsim în prezenţa
unei vicieri a consimţământului.
În dreptul internaţional se poate susţine existenţa unei ordini juridice a
cărei consecinţă, dar şi garanţie, este legalitatea relaţiilor internaţionale.
Aplicaţiunea ordinii juridice în materia tratatelor este determinată de regula
suveranităţii statelor şi a egalităţii acestora, de regula pacta sunt servanda etc.
Aceste norme asigură ca în materia tratatelor internaţionale să fie aplicabile
principii generale de drept, conferindu-le într-o măsură foarte mare trăsăturile
contractelor, atât în ce priveşte încheierea, cât şi executarea şi stingerea lor. De
altfel, această viziune asupra tratatului este confirmată de vreme îndelungată şi
de practica internaţională. Totuşi, atât în teorie cât şi în practică, poziţia
amintită suportă în timp precizări, nuanţări şi uneori chiar critici, fiind
îndepărtată. Acest fenomen se datorează atât unor cauze teoretice cât şi practice.
Preluată integral din dreptul public intern, teoria viciilor de
consimţământ prezintă inconvenientul că este mult prea rigidă pentru a
răspunde cu succes, odată aplicabilă relaţiilor internaţionale. Pe de altă parte,
teoria viciilor de consimţământ din dreptul intern prezintă avantajul că este
foarte elaborată, înlăturând într-o mare măsură existenţa arbitrariului şi
inechităţii în relaţiile contractuale interne. Opiniile specialiştilor în domeniu pot
fi grupate în trei categorii: într-o primă categorie se includ opiniile ce sprijină
ideea utilităţii unei teorii a viciilor de consimţământ în dreptul internaţional; alţi
autori consideră oportună transpunerea tezei viciilor de consimţământ din
dreptul privat intern în domeniul dreptului internaţional; o a treia categorie

301
Fitzmaurice, M., The practical working, 178
302
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 327
136
include tezele ce justifică necesitatea elaborării unei teorii autonome a viciilor
de consimţământ în dreptul tratatelor.
Utilitatea distincţiei dintre cele trei curente relative la viciile de
consimţământ rezidă în faptul că fiecare dintre teorii are consecinţe diferite
asupra mecanismului de stabilire a viciilor de consimţământ şi asupra validităţii
sau invalidităţii anumitor tratate. Teoria predominantă este cea care
argumentează existenţa unei teorii autonome a viciilor de consimţământ în
dreptul tratatelor internaţionale 303.
Pentru ca un tratat să oblige – juridic – părţile, consimţământul trebuie
să fie exprimat. Tratatele obligă părţile atunci când acestea îşi exprimă voinţa în
mod liber şi expres prin semnare, prin schimb de instrumente ce constituie un
tratat, prin ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, ori prin alte mijloace
convenite de părţi 304.
Considerăm că această condiţie este esenţială, deoarece, pe de o parte
deosebeşte încheierea tratatului de alte situaţii 305 ce pot părea a obliga părţile
fără a avea însă acest efect iar, pe de altă parte, această manifestare are un rol
foarte important în crearea aparenţei juridice.
Convenţia de la Viena, reflectând practica generală convenţională cu
privire la procesul de încheiere a tratatelor internaţionale, consacră faptul că
modalitatea exprimării consimţământului unui stat, precum şi oportunitatea unei
astfel de decizii prin care devine parte la tratat, este o problemă care îşi găseşte
reglementarea în legislaţia internă a statului 306, fiind avută în vedere la
adoptarea fiecărui tratat 307.
Validitatea tratatului presupune ca acesta să fie încheiat întocmai cu
exprimarea liberă şi neviciată a consimţământului, ceea ce presupune ca
exprimarea consimţământului să nu fie generată de cauze ce contravin normelor
imperative ale dreptului internaţional public. Altfel spus, tratatul nu trebuie să
fie impus 308.

303
Oraison, A., L'erreur dans les traités, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris,
1972, 3
304
A se vedea articolul 11 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969)
305
Asemenea situaţii apar în cadrul negocierilor purtate pentru stabilirea unor relaţii internaţionale,
fără a obliga părţile atât timp cât nu au încheiat un acord în acest sens; a se vedea Openheim, L.,
International Law, 890
306
În acest sens, articolul 1 din Constituţia României (1991) prevede la alin.2 că „Tratatele
ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern”. Totodată, potrivit articolului
91 (1) „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi
le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”
307
Molea, M.C., Viciile de consimţământ, 32
308
A se vedea Malawer, S.S., Imposed Treaties and International Law, William S. Hein & Co,
New York, 1977
137
Faţă de această condiţie sunt necesare următoarele precizări:
Până în secolul XX în dreptul internaţional s-a consacrat şi acceptat
ideea valabilităţii tratatelor impuse. Aceasta deoarece ideea susţinea interesul
menţinerii stabilităţii teritoriale şi al respectării altor dispoziţii „convenite” la
încheierea unui război. Această practică era în conformitate cu dreptul
internaţional, ce accepta dreptul statelor de a recurge la război. Pactul Ligii
Naţiunilor face primul pas spre modificarea concepţiei şi regulilor relative la
declanşarea şi legitimitatea purtării unui război. Ulterior, Pactul Briand-Kellog
califică drept agresiune declanşarea unui război, iar Carta Naţiunilor Unite, act
cu vocaţie universală, stabileşte, în cele din urmă, principiile aplicabile în
materie, excluzând de pe lista drepturilor, privite ca un privilegiu al statelor,
dreptul de a recurge la război. Potrivit articolului 2(4) din Cartă „Toţi membri
Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite”. Acest principiu imperativ al dreptului internaţional
îşi găseşte reflectarea în materia tratatelor în articolul 52 al Convenţiei de la
Viena privind dreptul tratatelor, potrivit căruia un tratat este nul dacă încheierea
sa a fost făcută prin folosirea ameninţărilor sau a forţei, violând principiile
cuprinse în Carta Naţiunilor Unite.
Codificarea regulilor în materia nulităţii şi viciilor de consimţământ s-a
efectuat prin Convenţia de la Viena (1969), ceea ce a însemnat recunoaşterea pe
plan internaţional a existenţei acestei instituţii juridice, precum şi consacrarea unei
teorii autonome a viciilor de consimţământ în dreptul internaţional public. Această
codificare a fost salutată cu deosebită plăcere de specialiştii dreptului internaţional,
reprezentând un pas remarcabil în evoluţia dreptului internaţional. Totuşi, sfera
dubiilor şi controverselor privind tratatele impuse nu a fost eliminată.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor stabileşte ca fiind vicii
de consimţământ: eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat,
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat sau asupra statului.
Categoria cauzelor de nulitate avute în vedere de Convenţie este mai largă,
cuprinzând şi situaţia conflictului cu ius cogens, situaţia încălcării unor
dispoziţii privind competenţa de a încheia tratate şi restricţia specială 309.
Astfel, se poate vorbi de existenţa unei reguli ce declară nule tratatele
încheiate în prezenţa unei cauze de nulitate, regulă ce funcţionează ca o
excepţie aparentă de la principiul pacta sunt servanda.

1. Semnarea
Semnarea exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat doar atunci
când aceasta reprezintă etapa finală a încheierii tratatului. Astfel, spre exemplu,
309
Aceste cauze sunt prevăzute la articolele 46-53 din Convenţie
138
este cazul Acordului dintre CE şi SUA privind procesarea şi transferul de date
înregistrate ale numelor pasagerilor de către transportatorii aerieni la
Departamentul pentru Securitate Naţională a SUA, Biroul Vamal şi de
Protecţie a Frontierelor, care, potrivit informării Consiliului privind data
intrării în vigoare (Jurnalul Oficial 2004 C 158), a intrat în vigoare la data
semnării acestuia 310, astfel cum se prevedea la articolul 7 din Acord. În caz
contrar, semnarea are efectul de autentificare definitivă a textului unui tratat 311.
Articolul 12 din Convenţia de la Viena (1969) enumeră o serie de mijloace de
exprimare a consimţământului unui stat de a fi legat prin semnare, incluzând şi
semnarea ad referendum. Această semnare ad referendum indică, de obicei, fie
faptul că statul semnatar nu este la momentul respectiv capabil de a accepta
termenii tratatului, fie că plenipotenţiarii desemnaţi nu au împuterniciri
definitive în domeniu, fie uneori faptul că tratatul trebuie să fie supus unei
aprobări parlamentare înainte de a fi ratificat 312. Semnarea ad referendum are
valoarea semnării definitive dacă ulterior este confirmată de statele implicate 313.
Articolul 12 prevede, de asemenea, că parafarea 314 are valoarea semnării atunci
când se poate stabili (şi s-a stabilit) că statele negociatoare au convenit astfel.
Legea nr. 590/2003 privind tratatele nu defineşte la articolul 1 noţiunea de
semnare, însă o defineşte pe cea de semnare ad referendum. Potrivit legii, prin
„semnare ad referendum se înţelege etapa facultativă a încheierii tratatelor,
care constă în semnarea cu menţiunea ad referendum a unui tratat de către
reprezentanţii părţilor prezente la negociere, în vederea fixării cu caracter
provizoriu, a textului convenit sau adoptat în urma negocierii;”. Definiţia este
destul de detaliată şi foarte precisă, având meritul de a nu preciza cauzele pentru
care s-a fixat cu caracter provizoriu textul unui tratat, astfel că nu limitează sfera
utilizării acestei proceduri de către reprezentanţii statului. Semnarea ad
referendum constituie o procedură mai rar întâlnită în practica recentă
convenţională românească. Chiar dacă în literatura de specialitate există opinii 315

310
Acordul a fost semnat la Washington la 28 mai 2004 de către reprezentantul Preşedinţiei
Consiliului UE şi de către Secretarul Departamentului pentru Securitate Internă a SUA, şi a fost
aprobat de către Consiliu prin decizia 2004/496 din 17 mai 2004 privind încheierea unui Acord
între Comunitatea Europeană şi Statele Unite ale Americii privind procesarea şi transferul
datelor PNR de la transportatorii aerieni spre Departamentul pentru Securitate Internă al
Statelor Unite, Biroul Vamal şi şi de Protecţie a Frontierelor
311
În trecut această procedură era des întâlnită, dar în prezent tot mai rar
312
Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, 2003, 77
313
Fitzmaurice, M., The practical working, 178
314
Atunci când negociatorii nu sunt pregătiţi, datorită neîndeplinirii unor condiţii de fond sau
formă, să semneze un act internaţional însă au convenit de principiu textul tratatului, se poate
proceda la parafarea tratatului. Spre exemplu, se doreşte încheierea tratatului de oficiali la nivel
înalt, dar care nu pot participa la data stabilită pentru autentificarea textului şi definitivarea
tratatului; în consecinţă cei prezenţi parafează textul convenit şi se stabileşte o dată ulterioară
pentru semnare. Sau unul dintre cei care parafează nu are puteri depline şi pentru semnare la
data convenită, astfel că se procedează la parafare.
315
Năstase, A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, 15
139
în sensul că semnarea ad referendum are drept scop autentificarea textului
convenit sau adoptat, după caz, astfel cum am menţionat mai sus, scopul semnării
ad referendum nu se reduce la efectul său, ci constă atât în autentificarea textului
negociat de către părţi, cât şi în crearea posibilităţii de a reveni asupra textului
într-o anumită perioadă de timp determinată în funcţie de îndeplinirea anumitor
condiţii de regulă în plan intern de către una, unele sau toate părţile la tratat, după
caz. Acest scop presupune caracterul nedefinitiv al autentificării realizate prin
semnarea ad referendum, anterior îndeplinirii acelor condiţii.
Parafarea constituie o etapă facultativă în cadrul procedurii de încheiere
a unui tratat, constând în autentificarea textului negociat, dar fără caracter
definitiv. Parafarea se efectuează numai dacă părţile convin astfel şi se
realizează prin aplicarea pe textul convenit a tratatului, a semnăturilor
prescurtate sau a iniţialelor 316 plenipotenţiarilor care l-au negociat. Legea nr.
590/2003 privind tratatele defineşte termenul de parafare în felul următor: prin
„parafare se înţelege aplicarea iniţialelor numelor reprezentanţilor părţilor la
negociere, în vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului convenit
sau adoptat în urma negocierilor” [articolul 1(c)]. Parafarea textului are valoare
de semnătură dacă statele negociatoare au convenit astfel 317. În mod curent
parafarea este utilizată drept mijloc prin care un text este adoptat sau
autentificat 318. Cu toate acestea, uneori un tratat poate fi încheiat printr-un
schimb de note 319, care nu sunt semnate dar sunt parafate. Practica încheierii
tratatelor într-o asemenea formă se consideră 320 că trebuie cât mai mult
descurajată deoarece nu este proprie instituţiei parafării, aceasta având menirea
principală de a servi la adoptarea sau autentificarea textului.

2. Ratificarea
Ratificarea 321 este înţeleasă ca un act formal, solemn din partea unui şef
de stat prin care este dată aprobarea şi angajamentul de a executa obligaţiile
316
Condiţia formei trebuie respectată întrucât aceasta are valoarea însăşi a parafării, deosebind-
o de celelalte proceduri ce pot apărea pe parcursul încheierii unui acord internaţional; astfel,
spre exemplu, ar fi un mod greşit de a proceda atunci când părţile deşi au înţeles să parafeze
textul documentului negociat, totuşi semnează cu numele lor întreg, aspect care contravine
prevederilor Legii nr. 590/2003
317
Articol 12(2)(a) din Convenţia de la Viena privind tratatele
318
A se vedea Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, 66-72
319
A se vedea Schimbul de Note dintre China şi Marea Britanie pentru stabilirea Consulatului
General, 1996 – Nota 11, Aust, A, Modern Treaty Law and practice, 78.
320
Idem, 78
321
Este important de arătat că în literatura de specialitate există numeroase definiţii ale
ratificării, unele chiar prezentând nuanţe evident deosebite. Privitor la acestea se cuvine să
arătăm că cea mai frecvent întâlnită deosebire este calificarea naturii juridice a operaţiunii de
ratificare: există autori care califică ratificarea ca un act intern, pe când alţi autori se opun
acestei calificări, arătând clar că ratificarea este un act internaţional. A se vedea Anthony Aust,
Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2000, 81
140
asumate. Totuşi semnificaţia acestui act, la nivel internaţional s-a schimbat în
timp 322. Aşa cum a arătat judecătorul Moore în 1924 (în cauza Mavrommatis
Palestine Concessions), vechea perspectivă că tratatele ar putea fi considerate
obligatorii înainte de a fi ratificate este acum „învechită, şi dăinuie doar ca un
ecou al trecutului”. Articolul 2(1)(b) al Convenţiei de la Viena din 1969
prevede că expresiile „ratificare”, „acceptare”, „aprobare” şi „aderare”
înseamnă, după caz, un act internaţional în conformitate cu care un stat
stabileşte, în plan internaţional, consimţământul său de a fi legat printr-un tratat.
Articolul 14 prevede: consimţământul de a fi legat prin tratat este exprimat de
ratificare dacă (a) tratatul prevede expres astfel; (b) statele negociatoare au
convenit, pe altă cale, că ratificarea este necesară; (c) când tratatul a fost
semnat, sub rezerva ratificării; (d) când intenţia statului de a semna sub rezerva
ratificării rezultă din deplinele puteri sau a fost exprimată în timpul
negocierilor.
Ratificarea este un act necondiţionat şi, mai puţin atunci când tratatul
prevede altfel, nu este dependentă de recepţionarea sau depozitarea
instrumentelor de ratificare de către celelalte state. Tendinţa în practica
internaţională este de a se relaxa formalităţile de ratificare 323. Un sprijin în
vederea unei relaxări a formalităţilor de ratificare se poate desprinde din
atitudinea Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Nicaragua, când eşuarea
statului Nicaragua de a ratifica Statutul fostei Curţi Permanente de Justiţie
Internaţională şi de a converti „angajarea potenţială în angajare efectivă” a fost
apreciată ca rectificată prin ratificarea Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie
de către statul central-american.

3. Aderarea

Această formă 324 a consimţământului de a fi legat prin tratat este


reglementată de articolul 15 al Convenţiei de la Viena (1969). Aderarea reprezintă
modalitatea prin care un stat exprimă consimţământul său de a deveni parte la
un tratat, atunci când nu a fost în poziţia de a îl semna. Un stat poate adera la un
tratat numai dacă tratatul prevede această posibilitate sau dacă părţile au fost de
acord. Tratatele care reglementează regimuri regionale de cele mai multe ori
permit aderarea doar prin invitare cum ar fi Convenţia din 1992 privind protecţia
Mediului Marin din zona Mării Baltice (amintită mai sus).

322
Fitzmaurice, M., The practical working, 179
323
Fitzmaurice, M., The practical working, 179
324
Foarte rar poate fi acesta mijlocul principal de exprimare a consimţământului de a fi parte la
tratat. Un exemplu consacrat este Actul General din 1928 privind soluţionarea pe cale paşnică a
disputelor internaţionale
141
Se pune întrebarea dacă un stat poate să adere la un tratat care nu este
încă în vigoare. Comisia de Drept Internaţional a subliniat că: „O examinare a
celei mai recente practici în domeniul tratatelor relevă că în fapt toate tratatele
moderne care conţin clauze de aderare consacră dreptul de a adera
independent de intrarea în vigoare a tratatelor, fie expres, prin normarea
posibilităţii de aderare înainte de intrarea în vigoare a tratatului sau, implicit,
prin faptul că intrarea în vigoare a tratatului este condiţionată de depunerea,
inter alia, a instrumentelor de aderare.

4. Acceptarea şi aprobarea
Cele două sunt metode recunoscute, şi adeseori utilizate, de exprimare a
consimţământului de a fi legat prin tratat, fiind reglementate de articolul 14(2)
din Convenţia de la Viena (1969). Potrivit articolul 14(2) al Convenţiei,
„consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin
acceptare sau aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică
ratificării”. Nu există o diferenţă foarte mare între semnarea sub rezerva
acceptării sau aprobării şi semnarea sub rezerva ratificării. Utilizarea acestor
metode de consimţire la tratat a fost iniţiată pentru a simplifica procedura, spre
exemplu pentru a evita condiţiile constituţionale care ar putea fi cerute de
autoritatea parlamentară anterior ratificării. Regulile aplicabile ratificării sunt
aplicabile şi acceptării sau aprobării şi, cu excepţia faptului când se prevede
altfel, acceptarea şi aprobarea au acelaşi efect ca şi ratificarea. Exprimarea
consimţământului de a fi parte, prin acceptare sau aprobare fără semnare în
prealabil, este analoagă aderării. În multe din cele mai recente Convenţii
încheiate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (cum ar fi Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la regimul juridic al utilizării cursurilor de apă
nenavigabile din 1997), toate mijloacele de consimţire la tratat sunt enumerate
ca opţiuni posibile şi valabile 325.

E. Aspecte formale
1. Forma tratatului
Realizarea angajamentelor internaţionale şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse
în textul acestora nu depind de o anumită formă pe care trebuie să o îmbrace
tratatul internaţional. Totuşi, există numeroase argumente în favoarea formei scrise,
iar practica statelor în acest sens este evidentă. Un prim argument constă în
amploarea efectelor pe care le generează încheierea unui tratat internaţional. Aceste
efecte se produc în legătură directă cu viitorul populaţiei unui stat ce se leagă prin
tratat. Tocmai pentru acest motiv, este utilă existenţa unor proceduri care să asigure

325
Fitzmaurice, M., The practical working, 180
142
reprezentativitatea voinţei statului ce va fi parte la tratat. Sub acest aspect, dreptul
de a încheia tratate aparţine unor organe ale statului, prevăzute în Constituţie, care
de regulă sunt organe supreme ale puterii şi ale administraţiei de stat 326.
Din prisma „certitudinii juridice de care viaţa internaţională are nevoie327,
în locul formalismului istoric care îmbrăca, guverna activitatea de încheiere a
tratatelor”, procedura de încheiere a tratatelor a suferit o relaxare până la limita a
ceea ce reprezintă strictul necesar într-un domeniu abordat. În acest context se
impune şi o diferenţiere între tratatele propriu-zise şi alte forme de tratate, acestea
din urmă presupunând o procedură mai puţin solemnă şi mai simplă328.
Atunci când se face vorbire de condiţiile de formă a tratatului
internaţional se insistă în general pe ideea consensualismului ce guvernează
încheierea tratatului, iar mai puţin pe criterii de formă. Din acest motiv, sensul
restrâns al termenului „încheiere a tratatului” este de „exprimare din partea
statelor a voinţei lor definitive de a se angaja” 329.
Există trei categorii de reguli care guvernează modul de încheiere a
tratatului: dispoziţiile constituţionale ale statelor părţi, regulile care sunt
stabilite de dreptul internaţional (Convenţia de la Viena), cazul când convenţia
prevede ea însăşi condiţiile de validitate a angajamentului statelor semnatare.
Încă din cele mai vechi timpuri reprezentanţii statelor semnatare ale tratatului,
fiecare în parte, urmau să vegheze dacă exigenţele constituţionale ale dreptului
lor intern au fost respectate. Intervalul de timp dintre semnătură şi ratificare
variază de la un stat la altul şi în funcţie de domeniul tratat de state. În cazul
acordurilor în formă simplificată, exprimarea definitivă a angajării statului
coincide cu momentul semnării tratatului; dacă tratatul este bilateral, convenţia
intră în vigoare şi se consideră încheiată când intervine schimbul de instrumente
ce exprimă consimţământul. În situaţia tratatelor multinaţionale condiţiile
intrării în vigoare sunt prestabilite de state la momentul semnării.
Potrivit teoriei moniste 330, indiferent care este procedura de încheiere a
tratatului, exprimarea voinţei definitive a statului de a se angaja în plan
internaţional va fi la momentul exteriorizării tratatului. Teoria are baza, în
esenţă, în postulatul potrivit căruia toate normele au ca obiect de reglementare
comportamentul particularilor, inclusiv normele internaţionale. Statul este
perceput ca o alcătuire de „organe şi subiecte” ce îl compun. Indivizii sunt
obligaţi prin normele adoptate, cu acelaşi titlu ca şi statul, ca şi cum aceştia ar fi
participat la formarea acestor norme.

326
Molea, M.C., Dreptul tratatelor, 91
327
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 398
328
Idem
329
Reuter, P., Introduction to the Law, 51
330
Pentru detalii asupra teoriei moniste a se vedea Kelsen, H., Les rapports de systémes entre le
droit interne et le droit international / RCADI, IV, 14, 1926, 227-331, precum şi La
transformation du droit international et droit interne / Hans Kelsen: ecrits français de droit
international, Charles Leben, Presses Universitaires de France, Paris, 2001, 5-49
143
Astfel, se consideră că în situaţia încheierii tratatului, se produce o
înlocuire a organelor investite cu încheierea, cu „organele şi subiectele
statului”. În acest fel, ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională
sunt suprapuse şi formează un singur ansamblu de norme juridice.
Convenţia internaţională este concepută prin angajamentul unui stat,
expresie a voinţei sale, atribut al suveranităţii sale. Statul este văzut ca un
ansamblu de indivizi şi, ca urmare, voinţa etatică suverană este echivalentă cu
suma tuturor voinţelor individuale. Suveranitatea stă la baza angajamentului.
Calificarea normei create prin acest angajament depinde de punctul de vedere
pe care-l adoptăm.
Dacă regula de drept cuprinsă în convenţie o plasăm în ordinea juridică
internă, atunci crearea unei norme de drept bazată pe suveranitatea generală
constituie o lege. Elaborarea unui tratat are valoarea unei promulgări a legii.
Dacă regula de drept o situăm în ordinea juridică internaţională, crearea unei
reguli de drept prin întâlnirea a cel puţin două voinţe etatice, pe baza sumei
voinţelor indivizilor ce formează statele contractante, echivalează cu crearea
unui tratat internaţional. Această dublă percepţie are consecinţe cu privire la
primatul dreptului internaţional. Angrenarea mecanismului de exteriorizare,
potrivit teoriei moniste, devine concret doar la momentul când norma elaborată
de state produce efecte juridice. Convenţia intră în vigoare în ordinea juridică
internaţională, iar statul parte devine legat definitiv prin convenţie în toate
raporturile cu alte state. Din acelaşi moment indivizii care sunt asimilaţi statului
sunt obligaţi laolaltă prin dispoziţiile convenţionale.
Din analiza jurisprudenţei interne a statelor reiese că exteriorizarea
convenţiei coincide cu momentul exprimării angajamentului de către stat.
Astfel, spre exemplu, în considerentele unei hotărâri 331 a Curţii de Apel din
Paris, pronunţată în 1892, se menţionează că deoarece o anumită convenţie a
fost ratificată de puterea legislativă a Franţei, aceasta a dobândit forţa legii, iar
criticile autorităţii tratatului potrivit cărora prin acest efect s-ar precede
drepturile acordate Preşedintelui Republicii prin Constituţie 332 sunt deşarte.
Deoarece puterea legislativă s-a asimilat convenţiei internaţionale, ne găsim în
faţa unei veritabile legi care impune respectul tuturor.
Această interpretare a Curţii relevă adoptarea teoriei moniste la acea
dată. Sunt amintite în doctrină numeroase cazuri în care tribunalele judiciare333

331
Curtea de Apel Paris, hotărârea din 11 aprilie 1892, Pratt-Lycet, IDI, 1892, 889
332
Potrivit articolului 8 al Legii constituţionale din 16 iulie 1875 preşedintele Republicii
negociază şi ratifică tratatele
333
Tribunalul Senei, 13 octombrie 1959; Curtea de Apel Roüen, 9 iulie 1958, în cauza Kebailli
v. dame Fethier Bent Romdane se aminteşte: „faptul că ratificarea şi publicarea intervin
posterior datei fixate de părţi pentru intrarea în vigoare nu amână în aceeaşi măsură această
intrare în vigoare; ratificarea şi publicarea produc efecte legale în baza tuturor dispoziţiilor
tratatului, înţelegând şi dispoziţiile relative din ziua punerii sale în aplicare”, în Rousseau, C.,
Georges Scelle 1878-196 / RGDIP, LXV, 1961, 140
144
sau administrative 334 franceze au făcut aplicarea teoriei exteriorizării, în sensul
că au considerat aplicabilă o convenţie la fapte posterioare datei intrării în
vigoare internaţională dar anterioare datei aplicării acesteia. Un alt exemplu –
mai recent – îl reprezintă hotărârea Consiliului de Stat pronunţată în 1987 în
cauza Procopio 335. În acest caz situaţia de fapt a fost următoarea:
Franţa a semnat Convenţia europeană cu privire la extrădare la data de
13 decembrie 1957. La 10 februarie 1986 a depus instrumentele de ratificare şi
la 15 mai 1986 a fost publicată în Monitorul Oficial (Journal Officiel).
Convenţia prevedea la articolul 29(3) că intră în vigoare pentru toate statele
semnatare care o ratifică ulterior, la 90 de zile după depunerea instrumentului
de ratificare, adică la 10 mai 1986 pentru Franţa. Problema care s-a pus este
dacă putea fi aplicată Convenţia unor fapte petrecute la 14 mai 1986, adică la 4
zile după intrarea în vigoare internaţională a tratatului dar cu o zi înaintea
publicării sale. În speţă, Consiliul de Stat a utilizat tehnica aplicării retroactive.
În principiu o regulă de drept se aplică conflictelor juridice născute după
intrarea sa în vigoare. Prin excepţie, o normă se poate aplica unor fapte apărute
anterior intrării sale în vigoare, ceea ce se numeşte că ea are un efect retroactiv.
În speţă, motivaţia Consiliului de Stat în privinţa retroactivităţii s-a bazat pe
următoarele considerente:
Convenţiile odată publicate trebuie aplicate, astfel încât Convenţia
europeană privitoare la extrădare nu obligă particularii în ordinea juridică
internă decât de la publicarea sa. Totuşi, convenţia este în acelaşi timp
invocabilă pentru a acoperi faptele intervenite cu o zi înaintea intrării în
vigoare, dacă una din dispoziţiile sale îi conferă un caracter retroactiv. Dar în
cazul de faţă nu se prevede decât data intrării sale în vigoare europeană.
Retroactivitatea este rezultatul puterii administrative. Făcând aplicarea tehnicii
retroactivităţii ar însemna să acceptăm că publicarea 336 este o condiţie de intrare
în vigoare internaţională a tratatului. Astfel, tratatul a intrat în vigoare în cele
două ordini juridice simultan la data publicării, dar el s-a aplicat retroactiv unor
fapte anterioare.
În afara acestor considerente, critica lor este notorie, deoarece
publicarea internă a unui tratat nu este o condiţie de validitate a angajamentului
334
Consiliul de Stat a considerat că este aplicabilă particularilor dispoziţia unui schimb de
scrisori franco-algerian din 26-27 decembrie 1978 încă de la data de 1 ianuarie 1979, chiar dacă
acesta a făcut obiectul unui decret de promulgare abia în 31 decembrie 1979
335
C.E., Assemblie, 8 aprilie 1987, Procopio, rec., 136
336
În acest sens a se vedea Level, P., La publication en tant que condition d’application des
traites par les tribunaux nationaux / RCDIP, 1961, 95. Autorul consideră că intrarea în vigoare a
tratatului, în adevăratul sens al expresiei, este indisolubil legată de aplicarea sa internă. Acesta este
motivul pentru care consideră că publicarea nu este un simplu procedeu menit să asigure aplicarea
internă a tratatului, ci, dimpotrivă, este ultima etapă a elaborării unei norme de origine
internaţională. Astfel, publicarea determină intrarea în vigoare a tratatului, evitându-se în acest
mod o disociere datorată efectului clauzelor de intrare în vigoare conţinute într-un tratat,
pretinzându-se momente diferite de intrare în vigoare internaţională şi cel al aplicării interne
145
statului în raport cu celelalte state. Convenţia nu intră în vigoare internaţională
la momentul publicării, ci la data fixată de dispoziţiile convenţiei care
nicidecum nu retroactivează. Ca urmare, trebuie să admitem că o convenţie
obligă indivizii din momentul intrării în vigoare internaţională, înainte de data
publicării sale. Aplicarea Convenţiei la fapte anterioare datei publicării sale este
aşadar rezultatul concepţiei potrivit căreia indivizii sunt obligaţi în calitate de
subiecte şi organe ale statului la care sunt asimilaţi.
Teoria dualistă337 postulează un sens contrar teoriei moniste: nici o normă
nu poate avea ca destinatar direct indivizii. Normele dreptului intern sunt menite să
cârmuiască relaţiile dintre indivizi, iar normele internaţionale-raporturile dintre
state. Indivizii nu pot fi subiecte directe ale dreptului internaţional, aşa cum nici
administraţia statului nu poate fi decât subiect de drept intern, iar între ordinea
juridică internă şi cea internaţională există o separaţie netă.
Astfel, un tratat încheiat în ordinea juridică internaţională de mai multe
entităţi suverane nu obligă pe acestea. Pentru ca indivizii să poată fi obligaţi
printr-un tratat acesta trebuie să se transforme într-o normă internă.
Exteriorizarea tratatului nu se realizează la momentul încheierii sale, ci numai
prin edictarea şi publicarea unei legi.
Totuşi, publicarea unui tratat nu este nicidecum o condiţie de validitate, nici
internaţională nici internă a tratatului338. Statul este legat prin tratat vis-à-vis de alte
state prin intrarea în vigoare internaţională a tratatului, care poate corespunde cu
momentul exprimării definitive a statului de a se angaja, sau poate fi ulterior
acestui moment. Statul trebuie să aplice mai departe tratatul deoarece acesta îl
obligă. Dacă tratatul priveşte indivizii, atunci el trebuie să fie efectiv, adică să poată
fi invocabil de către particulari înaintea jurisdicţiilor statului angajat. Pentru aceasta
trebuie să fie transformat, iar dacă statul nu-l introduce în dreptul său intern,
celelalte state pot califica aceasta ca o nerespectare a obligaţiilor, fapt ilicit, care
angajează răspunderea statului culpabil.
În Elveţia, tratatele se impun diferitelor organe de stat (politice,
administrative şi juridice) care trebuie să le respecte şi să le aplice, chiar dacă
acestea nu au fost publicate în Monitorul Oficial 339 ci de la momentul când ele
au intrat în vigoare în ordinea juridică internaţională.
În Franţa acest gen de practică nu pare a fi răspândit şi rămâne la nivelul
recomandărilor oficiale. Totuşi există, astfel cum a remarcat şi Guvernul în
concluziile sale cu privire la cauza Radiodiffusion Française versus Société de

337
Teoria dualistă este îmbrăţişată, printre alţii, de Triepel şi Anzilotti; a se vedea Anzilotti, D.,
Cours de droit international, Sirey, Paris, 1929, 49-65 şi Triepel, H., Les rapports des systémes
entre le droit international et le droit interne / RCADI, I, 1923, 73-121
338
Reuter, P., Blondeau, A., Questiaux, N., L`application du droit international par le juge
français, Armand Colin, Paris, 1972, 37
339
Eisemann, P.M., L`intégration du droit international et du droit communautaire dans l`ordre
juridique national, étude de la pratique en Europe, Kluwer, Haga, 1996, 12
146
gérance et de publicité du poste de radiodiffusion Radio Andorre 340, regula
potrivit căreia în teritoriul specific francez, tratatele diplomatice ratificate
normal nu sunt opozabile persoanelor fizice sau juridice decât dacă ele au fost şi
publicate. În realitate convenţiile de felul celor privitoare la telecomunicaţii nu
sunt publicate. Din moment ce ele sunt ratificate, ele leagă administraţiile
publice care vor lua măsuri pentru aplicarea textelor reglementare care, pentru
ele, sunt publicate şi, în consecinţă, obligatorii.
În sfârşit, un tratat internaţional intrat în vigoare impune obligaţii
statelor de la acel moment. Indivizii pot beneficia de drepturile care decurg din
el. Un asemenea raport este cel dintre directivele europene care concură cu
ordinea juridică internă a statelor membre 341. În definitiv directiva, prin
definiţie, nu poate crea obligaţii decât pentru statele destinatare 342 şi nu direct
pentru indivizi. În schimb, indivizii pot invoca directiva în faţa jurisdicţiilor
interne constrângând statul membru să-şi respecte obligaţiile şi să dea efect
drepturilor create în sensul cel mai exact. Acest efect caracteristic al directivelor
are ca temei o distincţie între textele comunitare care impun obligaţii doar
statelor (şi, ca efect reflex, drepturi particularilor) şi textele comunitare care
impun obligaţii direct particularilor.
Publicarea internă a unui tratat nu este un fapt oarecare, o particularitate
fără consecinţe juridice, ci este un act care comportă numeroase caracteristici.
Este, în primul rând, un act al puterii executive. În Franţa, actul de publicare a
tratatului este un decret care poartă publicarea şi care este semnat de
preşedintele republicii, de primul ministru şi de ministrul de afaceri externe. În
Belgia, ministrului afacerilor externe îi revine sarcina de a dispune publicarea,
cu excepţia tratatelor care cer competenţa exclusivă a autorităţilor comunitare
sau regionale cărora le revine, în acest caz, iniţiativa 343. În Spania, conform
articolului 29 din Decretul nr. 801 din 1972, actul material este preluat automat
de secretariatul general tehnic al ministerului afacerilor externe 344.
În consecinţă, publicarea unui tratat trebuie realizată într-o revistă
statală. În Franţa tratatul se publică în Journal Officiel de la République
française, în partea „Loi et décrets”. Publicarea tratatului într-o altă revistă este
considerată iregulară 345 şi nu produce nici un efect juridic.
340
Tribunal des Conflits, 2 februarie 1950, autorul, Radioffusion française c./ Société de
gérance et de publicité / RDP, nr., 1950, 423
341
Anghel, I.M., Suveranitatea şi aprofundarea integrării în Uniunea Europeană / Romanian
Journal of European Affairs, II, 1, 2002, 82-90
342
Simon, D., Le système juridique communautaire, Presses Universitaires de France, Paris,
1998, 277
343
Verhoeven, V.J. – citat de Eisemann, P.M., L`integration du droit, 134
344
Brotóns, R.A., Derecho internacional público. Derecho de los tratados, Tecnos, Madrid, 1987
345
Această conduită este adoptată şi de Consiliul de Stat Francez în activitatea sa; a se vedea în
acest sens deciziile sale în cauzele Société Savana, Société prosagor, Société des Films Sacha
Gordine şi Société française d`entreprise de dragage et de travaux publics; RGDIP, 1963,
219-220; RGDIP, 1965, 529; ICP, 1968, II, 15393
147
Din practica recentă a Consiliului de Stat francez reiese că se face o
deosebire între ordinea juridică internaţională şi cea internă. Astfel, în
hotărârea 346 din 7 iulie 2000, Consiliul de Stat a apreciat următoarele: „Având
în considerare că, prin aplicarea dispoziţiilor articolului k, Carta socială
europeană este revizuită şi intrată în vigoare la 1 iulie 1999, această ultimă
dată este singura care conduce la producerea de efecte juridice ale acestui
tratat în ordinea internaţională şi nu va fi confundată cu intrarea în vigoare a
aceluiaşi tratat în ordinea juridică internă, care este dependentă, potrivit
dispoziţiilor articolului 55 din Constituţie, de publicarea sa”. Ca urmare,
poziţia Consiliului de stat relevă faptul că există două momente ale intrării în
vigoare a convenţiei internaţionale, momente ce nu coincid. Totodată, indivizii
aflaţi pe teritoriul Franţei nu sunt obligaţi prin convenţie prin faptul că statul
care s-a angajat îi cuprinde, decât dacă tratatul a fost introdus în ordinea juridică
internă prin intermediul publicării. La întrebarea ce se întâmplă în situaţia
nepublicării datorită anulării decretului de publicare, s-a continuat pe aceeaşi
idee, afirmându-se că rezultatul anulării este că tratatul va fi aplicabil din punct
de vedere internaţional şi inaplicabil din punct de vedere intern.

Aspecte practice
Dorim să facem câteva precizări cu privire la situaţia tratatelor încheiate
şi în limba română şi la practica de stat a României în materia publicării şi a
intrării în vigoare a tratatelor.
Ataşarea textului tratatului în limba română nu este neapărat consecinţa
unei proceduri cu caracter internaţional derulată în vederea încheierii tratatului
internaţional, decât atunci când aceasta se realizează pentru respectarea regulii
alternatului.
Regula alternatului se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a
statelor şi presupune ca, la întocmirea documentului care încorporează cele
convenite de părţi, nici una dintre acestea să nu apară într-o poziţie de
superioritate. Ca urmare, tratatul se întocmeşte ca un document original pentru
fiecare parte, pe alternatul fiecărei părţi locul de onoare revenind acesteia, iar
semnarea respectă aceeaşi regulă. Bineînţeles regula este exprimată neechivoc
mai ales în cazul tratatelor bilaterale.
Pe de altă parte, trebuie să se observe că nu întotdeauna un tratat se
încheie în toate limbile părţilor astfel încât apare întrebarea dacă este necesară
traducerea în limba naţională a textului documentului şi care este temeiul legal.
Răspunsul nu depinde de regulile dreptului internaţional, ci de regulile dreptului
intern. Astfel, Constituţia României, republicată, cuprinde cel puţin două reguli
relevante la articolele 13 şi 78; aici se stabileşte că limba oficială în România

346
C.E., secţiile reunite, 7 iulie 2000, Federation nationale des associations tutélaire,
nr.213451
148
este limba română şi, totodată, faptul că legea se publică în Monitorul Oficial al
României. De asemenea, articolul 108(4) stabileşte aceeaşi regulă a publicităţii
cu privire la hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern.
Putem, astfel, concluziona, că ataşarea textului în limba română a
tratatului este o necesitate rezultată ca urmare a efectului de opozabilitate pe
care trebuie să-l aibă actele adoptate de autorităţile din România 347, iar nu ca o
expresie a regulii alternatului, cu excepţia situaţiei în care tratatul în sine se
încheie şi în limba română.
Articolul 1 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele stipulează faptul că:
„Pentru scopurile prezentei legi, prin: (...) b) încheierea tratatelor se înţelege
succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activităţi care trebuie
desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care trebuie respectate,
astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;”. Legea nu face vreo
referire cu privire la caracterul intern sau internaţional al intrării în vigoare,
astfel încât apreciem că este vorba de sensul firesc al noţiunii de „încheiere” a
tratelor internaţionale, care presupune succesiunea de operaţiuni necesare
intrării în vigoare internaţională a tratatului, ceea ce presupune încheierea
valabilă a acestuia la nivel internaţional. La modul general apreciate lucrurile,
două observaţii se pot efectua: în locul expresiei intrarea în vigoare era mai util
dacă se utiliza expresia „să producă efecte juridice” deoarece un tratat încheiat
valabil ar putea fi definitivat înaintea intrării sale în vigoare, atunci când părţile

347
În susţinerea acestei afirmaţii, pot fi invocate următoarele prevederi din legislaţia română:
- articolele 20, 21(1) şi 25(1)(3) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele: „Tratatele semnate la
nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19, precum şi tratatele
semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre”
„După adoptare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se publică, fără
plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, însoţit de textul în limba română al tratatului”
„Tratatele intră în vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în acestea. (….)
Tratatele bilaterale la nivel guvernamental sau departamental intră în vigoare la data ultimei
notificări prin care se comunică celeilalte părţi îndeplinirea procedurilor interne necesare
pentru intrarea în vigoare, la termenul prevăzut de tratat de la data ultimei notificări sau
printr-o altă modalitate prevăzut de tratat, în conformitate cu prezenta lege”
- articolele 70 şi 74 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„(1) Pentru ratificarea tratatelor internaţionale încheiate de România se întocmesc, potrivit
Constituţiei României şi legii în materie, proiecte de legi.
(2) În cazul acordurilor, convenţiilor şi al altor înţelegeri internaţionale, pentru care
competenta de aprobare revine, potrivit legii, Guvernului, se vor elabora proiecte de hotărâri.
(3) Proiectul de lege sau de hotărâre se supune spre adoptare, însoţit de textul actului
internaţional în limba originală şi în traducere oficială sau autorizată.
(4) Textele actelor cu caracter internaţional ce se supun ratificării sau aprobării se vor
ştampila pe fiecare pagină, iar pe ultima pagină se va atesta, prin semnătura persoanei
autorizate şi prin aplicarea ştampilei, conformitatea documentului cu originalul.”
„Actele de ratificare sau de aprobare se publică însoţite de textele tratatelor internaţionale
ratificate şi ale înţelegerilor aprobate.”
149
stabilesc o dată ulterioară încheierii sale, însă la nivel internaţional tratatul
obligă deja părţile la respectarea acestuia; în al doilea rând, trebuie să se
observe că un tratat poate să fi intrat în vigoare la nivel internaţional, în sensul
că obligă statele părţi, dar să nu fi intrat în vigoare la nivel intern, deoarece nu
s-a îndeplinit încă procedura internă aferentă, cum ar fi spre exemplu publicarea
acestuia în Monitorul Oficial al României.
De principiu, totuşi, având în vedere mecanismul instituit de Constituţia
României, republicată, prin articolul 11 al său, intrarea în vigoare a tratatelor
internaţionale la nivel internaţional corespunde ca moment cu intrarea în
vigoare internă. Dispoziţiile articolului 11 se completează cu prevederile
articolului 91(1) din Constituţia României, republicată.
Aplicabilitatea unui tratat este considerată ca o noţiune ce acoperă toate
condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca un tratat să poată fi aplicat în ordinea
juridică internă.
Aplicarea unui tratat de un tribunal nu este un fenomen izolat. Atunci
când o instanţă aplică o convenţie internaţională ea va fi interpretată
întotdeauna. Sensul dispoziţiilor tratatului poate intra în conflict cu o normă
internă, ridicându-se astfel problema primatului dreptului internaţional. Din
punctul de vedere al dreptului internaţional legile naţionale sunt simple fapte, la
fel şi deciziile judiciare sau măsurile administrative 348, precum şi dispoziţiile
constituţionale 349 şi în consecinţă dreptul internaţional se plasează deasupra.
Locul dreptului internaţional în ordinea juridică internă variază în funcţie de
teoria monistă, dualistă şi soluţiile jurisdicţionale.
Teoria monistă aşează, într-o primă etapă, mecanismul de elaborare a
tratatului în cadrul ordinii juridice interne. Expresia voinţei statului de a fi legat
se face prin promulgarea unei legi şi astfel raportul dintre norma juridică de
drept internaţional şi norma internă este similar cu raportul ce există între două
legi. În acest fel, constituţia statului este întotdeauna superioară şi
suprapoziţionată. Această concepţie a fost denumită „teoria monistă” cu
primatul dreptului internaţional.
Într-o a doua etapă, mecanismul de elaborare a tratatului a fost
poziţionat în ordinea juridică internaţională. Suveranitatea statelor este pe
deplin transferată în tratatul încheiat, motiv pentru care acest tratat primează
întotdeauna.
Dacă adoptăm teoria dualistă a raportului dintre ordinea juridică internă
şi cea internaţională, atunci tratatul trebuie să sufere o transformare, astfel încât
norma aplicată în ordinea internă este o normă internă.

348
Hotărârea din 25 mai 1926, Interesele germane în Silezia Superioară poloneză, CPIJ,
www.icj-cij.org, Seria A, nr. 7 (ultima accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
349
Avizul consultativ al Curţii Permanente de Justiţie Internaţională privind Tratamentul
cetăţenilor polonezi şi a altor persoane de origine poloneză sau care vorbesc limba poloneză
în teritoriul Danzig (aviz consultativ), A/B44, 1932
150
Dacă sensul unor dispoziţii ale unei norme de origine internaţională şi
sensul unei norme de origine etatică sunt în conflict, problema se va rezolva prin
regulile conflictuale privind normele interne.
Soluţiile jurisprudenţiale franceze, legate de raportul dintre lege şi
tratate, constituţie şi tratate, prezintă o succesiune evolutivă. În timp ce
jurisdicţiile constată aplicabilitatea unui tratat şi sancţionează neîndeplinirea
obligaţiei de publicare a tratatului, totuşi tratatele sunt poziţionate pe un loc
inferior constituţiei.

2. Înregistrarea şi publicarea tratatului

La momentul negocierilor, statele participante desemnează un stat


depozitar, 350 care este însărcinat să urmărească evoluţia (circuitul)
instrumentului internaţional (conform articolelor 79 şi 80 ale Convenţiei de la
Viena cu privire la dreptul tratatelor). Atunci când tratatul intră în vigoare,
statul depozitar este însărcinat să trimită tratatul la Secretariatul general al
Naţiunilor Unite pentru a fi înregistrat şi publicat.

2.1. Înregistrarea tratatului


Cu excepţia cazului când ONU procedează la înregistrarea din oficiu a
tratatului, „înregistrarea unui instrument prezentat de un stat nu implică din
partea Secretariatului nici un fel de judecată cu privire la natura
instrumentului, statutul unei părţi sau alte întrebări similare”. Secretariatul
aplică Regulamentul adoptat de Adunarea generală la 14 decembrie 1946 351.
Analiza practicii Secretariatului şi statelor membre ale Organizaţiei permite
determinarea semnificaţiei articolului 102 din Cartă. Astfel cum apar cuvintele
esenţiale, respectiv noţiunile de „tratate şi acorduri internaţionale”, reiese că
autorii articolului 102 au preferat termenul de „acord” mai mult decât cel de
„angajament”, care a fost reţinut de articolul 18 din Pactul Societăţii Naţiunilor.
Această modificare a avut ca efect micşorarea câmpului de aplicare a
articolului. Sunt de acum desemnate acordurile în sens strict, altfel spus
schimbul de voinţe ce leagă părţile, şi sunt eliminate angajamentele care nu sunt
altceva decât declaraţii de intenţii, gentlemen`s agreement, sau alte texte
generale de soft law. Forma acordului sau a tratatului, denumirea sa, sunt
considerate nesemnificative, astfel cum enunţă primul articol al regulamentului.

350
Statul depozitar este considerat de Secretariat că acţionează în numele părţilor. Acesta
(depozitarul) poate să nu fie o organizaţie interguvernamentală (care nu are capacitate
internaţională de a încheia tratate). Atunci când ONU este parte la acord sau când este ea însăşi
depozitarul, procedează din oficiu la înregistrarea acordurilor
351
„Regula de a da efect articolului 102 din Carta ONU” – adoptată prin Rezoluţia 97 (I),
anterior modificată prin Rezoluţia 364 B şi 482 (V) adoptată de Adunarea Generală la 1
decembrie 1950
151
Se poate chiar să fie vorba de un act oral, ce va fi atunci înregistrat pe un disc.
Pe de altă parte, este convenabil ca „termenul <agreement> să fie înţeles ca
incluzând angajamente unilaterale cu caracter internaţional care au fost
acceptate de către Statul în favoarea căruia un asemenea angajament a fost
efectuat”. Actele unilaterale ale statelor, cum sunt de exemplu declaraţiile
unilaterale ale statelor de acceptare a unei clauze facultative de jurisdicţie
obligatorie CIJ, vor fi supuse, ca urmare, procedurii de înregistrare prevăzute de
articolul 102. Secretariatul Naţiunilor Unite trebuie informat şi cu privire la
transformările ulterioare ale tratatului. Potrivit articolului 2 al regulamentului,
obligaţia de înregistrare poartă asupra „tuturor faptelor ulterioare ce presupun
o schimbare între părţile la tratat sau dacă acordul îşi modifică termenii,
semnificaţia sau aplicarea sa”.
În ce priveşte acordurile internaţionale este interesant de subliniat că
după introducerea procedurii de înregistrare numeroase propuneri în scopul
interzicerii tratatelor al căror scop este ilegal au fost formulate expres, fără a se
ajunge totuşi vreodată la acest rezultat. Spre exemplu, în 1920, M. Bourgeois
(reprezentantul Franţei) a sugerat că un stat care prezintă un tratat ce conţine
dispoziţii incompatibile cu termenii şi spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor să
fie invitat să-şi modifice textul pentru a elimina incompatibilităţile
semnalate 352. Secretariatul a replicat că înregistrarea este un act pur formal şi că
acesta nu poate, în concret, să procedeze la examinarea detaliată a tuturor
acordurilor. Problema a fost recent abordată de comisia de drept internaţional
cu prilejul celei de a doua şi a treia sesiuni. Unul dintre membri, M. Yspes, a
apreciat că, potrivit articolului 22 al Cartei, statele contractante trebuie să respecte
cu bună credinţă dispoziţiile Cartei şi cu prilejul redactării tratatelor şi, în
consecinţă, Secretarul General ar trebui să fie autorizat să refuze înregistrarea unui
tratat dacă obiectul este ilicit353. Deşi în practică nu s-a adoptat o asemenea poziţie,
totuşi doctrina a fost de acord în a considera că problema este strâns legată de
chestiunea supunerii voinţei părţilor contractante unor principii superioare voinţei
lor.
Stabilirea tratatelor internaţionale la care se referă articolul 102 ridică
mai departe problema de a şti care sunt statele părţi supuse îndeplinirii
formalităţii. Potrivit raportului Comitetului IV/2 al Conferinţei Naţiunilor

352
Minutele celei de-a cincea sesiuni a Consiliului
353
Jepes a propus următorul articol: „A treaty with unlawful object may not be registered with
the Secretariat of the United Nations. Whenever the lawfulness of a treaty submitted for
registration is in doubt, the Secretariat General of the United Nations shall ask the International
Court of Justice for advisory opinion” – a se vedea U.N.Doc. A/C.N.4/S.R.88 – www.un.org, 26
(ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
152
Unite, articolul 102 priveşte în aceeaşi măsură „tratatele şi acordurile la care
sunt părţi atât statele membre cât şi cele nemembre ale Organizaţiei” 354.
Stabilirea momentului înregistrării este de asemenea problematică.
Formula utilizată de autorii Cartei este imprecisă. Înregistrarea trebuie să
intervină „pe cât posibil” imediat după intrarea în vigoare a tratatului.
Jurisdicţia internaţională în faţa căreia textul va fi invocat va trebui să
determine, în conformitate cu principiul bunei credinţe, dacă întârzierea se
datorează unei neglijenţe sau dacă este rezultatul voinţei uneia dintre statele
părţi contractante.

2.2. Publicarea tratatului


2.2.1. Noţiunea de publicare internaţională. Ideea alcătuirii unui singur
jurnal în care să figureze toate tratatele în vigoare a fost emisă se pare pentru
prima oară de M. de Holtzendorff în 1875. S-a spus atunci că satisfacerea
nevoilor politice şi exigenţele ştiinţei, reclamă cunoaşterea cu uşurinţă a
conţinutului exact al convenţiilor internaţionale. Ulterior, în 1883, Institutul de
Drept Internaţional a constituit o comisie însărcinată cu examinarea mijloacelor
prin care ar fi posibil să se obţină o publicaţie universală, eficientă şi unitară a
tratatelor şi convenţiilor intervenite între state. Lucrările comisiei au rămas fără
efect, prin nesusţinerea proiectului întocmit.
Publicarea unei culegeri de acte internaţionale nu este posibilă decât
dacă actele statelor sunt dintru-nceput adunate. Tratatul trebuie la început să fie
înregistrat şi în cele din urmă publicat. Obligaţia trimiterii textului tratatului în
vederea înregistrării sale cade în sarcina statelor contractante. Dacă această
obligaţie este îndeplinită, tratatul va fi înregistrat şi publicat.
2.2.2. Obligaţia de a transmite tratatul. Această obligaţie a fost
consacrată pentru prima oară la momentul intrării în vigoare a Pactului
Societăţii Naţiunilor, care prevede la articolului 18 că „toate tratatele sau
angajamentele internaţionale încheiate pe viitor de un membru al Societăţii
Naţiunilor trebuie să fie imediat înregistrate la Secretariat şi publicate de
îndată ce este posibil. Nici unul dintre aceste tratate sau angajamente
internaţionale nu va fi obligatoriu înainte de a fi înregistrat”.
În prezent, articolul 102 din Carta Naţiunilor Unite prevede următoarele:
„1. Orice tratat sau acord internaţional încheiat de orice membru al Naţiunilor
Unite, după intrarea în vigoare a prezentei Carte va fi, pe cât mai curând
posibil, înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta.

354
Raportul Comisiei IV/2, UNCIO, Docs, 13, 706 – www.un.org (ultima accesare de către
autor la 22 aprilie 2008)
153
2. Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost
înregistrat în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul Acord nu
va putea invoca acel tratat sau acord în faţa vreunui organ al Naţiunilor
Unite”.
Totodată, articolul 90 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor, prevede în acelaşi sens: „După intrarea lor în vigoare, tratatele sunt
trimise Secretariatului Naţiunilor Unite spre înregistrare sau clasare sau
înscrierea în repertoriu, după caz, precum şi spre publicare.
Desemnarea unui depozitar constituie pentru acesta autorizarea de a
îndeplini actele menţionate în paragraful precedent”.
Semnificaţia acestor articole, îndeosebi a articolului 18 din Pactul Societăţii
Naţiunilor, a fost foarte dezbătută în doctrina juridică, dar şi în cadrul organizaţiei.
Potrivit interpretării dominante a articolului 18 din Pactul Societăţii Naţiunilor, un
angajament internaţional încheiat de unul dintre membrii organizaţiei, care nu este
înregistrat, va fi lipsit de forţa executorie. Problema pe care o implică această
concepţie nerezolvată de autorii ei este de a şti ce înseamnă „lipsit de forţă
executorie”. Potrivit unei alte teze, avansată de Anzilotti, nerespectarea articolului
18 va fi sancţionată prin imposibilitatea de a invoca tratatul neînregistrat în faţa
unui organ al Societăţii Naţiunilor355. Aceste două teorii nu sunt atât de divergente
pe cât par. Într-adevăr, neinvocabilitatea, soluţie preluată şi de Carta din 1945,
semnifică faptul că o parte nu poate opune alteia conţinutul acordului în cazul unui
litigiu, în faţa unei jurisdicţii internaţionale.
O jurisdicţie internaţională soluţionează diferendele dintre state prin
aplicarea regulilor generale ale dreptului internaţional public, tratatele şi
acordurile juridice. Apreciind că un tratat neînregistrat este neinvocabil în faţa
jurisdicţiilor internaţionale înseamnă să lipsim părţile de puterea de a supune
acordul regulilor dreptului internaţional general pe care jurisdicţiile
internaţionale trebuie să le aplice, cum sunt spre exemplu regulile cutumiare
privind răspunderea internaţională sau dispoziţiile Convenţiei de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor. În final, un acord neînregistrat este obligatoriu
pentru părţi şi totuşi, dacă una dintre părţi nu respectă obligaţia sa, cealaltă parte
nu poate obţine executarea conform regulilor de drept internaţional în faţa unei
jurisdicţii a Organizaţiei.
Probabil una din puţinele decizii internaţionale explicite356 privind
semnificaţia articolului 18 este aceea a arbitrului I.H.W. Verzjil în cauza Pablo
Najera vs. United Mexican States, pronunţată în 19 octombrie 1928, unde se
precizează următoarele: „Admit, ca urmare, interpretarea reţinută, potrivit căreia

355
Anzilotti, D., Cours de droit, 374
356
Braches, A., Basky, S., Theory and Practice for Treaty Registration/Nederlands Tijaschrift
voor Internationaal Recht, II, 1957, 277-300
154
articolul 18 nu aduce atingere forţei obligatorii între părţile contractante la
convenţia ratificată în regulă, dar neînregistrată, astfel că părţile nu pot să o
retracteze în mod unilateral, nici să încheie cu alte puteri convenţii incompatibile
cu prima. Ea împiedică totuşi părţile contractante să valorifice stipulaţiile în
justiţie una împotriva celeilalte, nu doar în faţa organelor Societăţii Naţiunilor,
dar aceste tratate nu pot fi invocate în faţa oricărui alt tribunal investit cu
soluţionarea raporturilor juridice, interpretare ce duce la atribuirea
angajamentelor ce rezultă din convenţia neînregistrată a unei valori juridice
analoagă cu cea a obligaţiilor denumite „naturale” în dreptul privat, şi articolul
18 însuşi, cu caracter de regulă de drept de la care statele membre ale Societăţii
Naţiunilor nu sunt libere să deroge prin stipulaţii speciale, între ele (ius cogens)”.
I.H.W.Verzjil afirmă că acordurile neînregistrate sunt neinvocabile nu doar în faţa
organelor Societăţii Naţiunilor, dar de asemenea în faţa oricărui alt tribunal care
soluţionează raporturile juridice între părţi. Dacă se adoptă această concepţie, la ora
actuală nu se poate stabili un tribunal care să statueze juridic. În plus, se face
diferenţă între o obligaţie juridică stabilită prin încheierea unui tratat înregistrat,
obligaţie de drept pozitiv, şi aceea dintr-un tratat neînregistrat, obligaţie „de drept
natural”. Interesant este că arbitrul nu a discutat despre sancţiunile impuse de
articolul 18, dar mai mult, nici despre calificarea naturii obligaţiei la care sunt
supuse statele membre. Acesta a reţinut că obligaţia de înregistrare este o obligaţie
imperativă, o obligaţie de ius cogens. Această calificare se poate explica ideologic
chiar dacă se respinge ideea de ius cogens, deoarece obligaţia de înregistrare este
superioară voinţei obişnuite a părţilor contractante, urmând un raţionament logic.
Articolul 102 impune Secretariatului obligaţia de a publica tratatele sau
acordurile înregistrate. Această publicare se va face într-una din limbile
originale, însoţită de o traducere în engleză şi în franceză 357.
Astfel cum aminteam, în prezent condiţiile de formă ale tratatelor sunt pur
facultative, chiar dacă este de dorit ca ele să fie efectuate într-o formă scrisă.
În esenţă, angajamentele internaţionale pot fi asumate pe mai multe căi:
acţiunea unilaterală, acţiunea bilaterală şi acţiunea multilaterală.
În favoarea încheierii acordurilor în formă orală sunt raţiuni de ordin
politic ce au în vedere desfăşurarea în bune condiţii a aşa-numitei „quiet
diplomacy”.
Dar în susţinerea ideii utilizării acordurilor verbale există şi raţiuni
juridice, îndeosebi faptul că statele contractante au libertate în stabilirea
formelor tratatelor pe care le încheie.

357
Secretariatul are facultatea de a nu proceda la publicarea următoarelor acorduri: acordurile
de asistenţă şi cooperare cu obiect limitat la domeniul financiar, comercial, administrativ sau
tehnic; acorduri cu privire la organizarea unor conferinţe, seminarii sau reuniuni; acorduri care
sunt stabilite a fi publicate în altă parte decât în Recueil de Traités prin grija Secretariatului
General al ONU sau printr-o instituţie specializată sau asemănătoare
155
Practica jurisdicţională cunoaşte şi situaţii în care s-a consacrat
principiul libertăţii formelor, precum şi faptul că un angajament verbal 358
produce efecte juridice în aceeaşi măsură ca un angajament consemnat în scris.
Astfel, declaraţia ministrului de externe al Norvegiei către ministrul
Danemarcei, efectuată în exerciţiul funcţiunilor sale, a fost apreciată de CPIJ, în
cauza privind Groenlanda de Est, ca angajând statul norvegian 359.
Pe de altă parte, jurisprudenţa internaţională reflectă şi ideea că utilizarea
unor forme necorespunzătoare este „contrară uzanţelor internaţionale”.
În mod just, în literatura de specialitate, subliniindu-se utilitatea folosirii
unor consemnări scrise la convenţiile internaţionale se arată că „la nivel
internaţional toate raţiunile care în dreptul intern fac de dorit o înregistrare
scrisă a angajamentelor consensuale se vor aplica, cu şi mai multă forţă” 360.

F. Nulitatea tratatelor
Preliminarii

Motivele de nulitate a tratatelor prevăzute de Convenţia de la Viena pot


fi clasificate în două categorii: nulităţi relative (prevăzute de articolele 46-50)
şi nulităţi absolute (prevăzute la articolele 51-53). Diferenţa principală dintre
aceste motive este că nulităţile relative determină nulitatea tratatului la cererea
statului afectat, în timp ce nulităţile absolute presupun că tratatul este nul ab
initio şi fără nici un efect juridic 361.
Convenţia de la Viena nu face nici o diferenţă în această privinţă între
tratatele bilaterale sau cele multilaterale. Totuşi, în cazul tratatelor bilaterale
efectul juridic al stabilirii unei cauze de nulitate relativă este acelaşi ca în
situaţia stabilirii unei cauze absolute de nulitate: tratatul nu produce efecte
juridice. În cazul tratatelor multilaterale, totuşi, existenţa unei cauze de
nulitate absolută presupune că tratatul nu are forţă juridică în integralitatea sa,
în timp ce nulitatea relativă – însemnând că a fost viciat consimţământul unui
stat anume – nu afectează validitatea tratatului ca întreg, deoarece celelalte state
rămân părţi şi vor continua executarea tratatului. Potrivit articolului 69(4) al
Convenţiei de la Viena din 1969, „în cazurile în care consimţământul unui stat
anume de a fi legat printr-un tratat multilateral este viciat, regulile precedente
se aplică în relaţiile dintre acel stat şi părţile la tratat”, adică efectele nulităţii
se vor produce cu privire la raporturile dintre statul lezat şi celelalte state părţi,
fără a se aplica în relaţiile dintre celelalte state părţi inter se.

358
Cavaré, L., Droit international, 133
359
CPIJ, www.icj-cij.org, Seria A/B, nr. 53, 71 (ultima accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
360
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 404
361
Fitzmaurice, M., The practical working, 180
156
Articolul 46 priveşte violarea unei dispoziţii din legea internă a unui
stat, dispoziţie privitoare la competenţa de a încheia un tratat. În acest caz
violarea poate fi o cauză de invaliditate a consimţământului de a fi legat prin
tratat, dacă această violare a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă
fundamentală a dreptului intern.
Articolul 47 este asemănător precedentului şi se referă la situaţiile în
care reprezentanţii împuterniciţi să încheie un tratat au acţionat peste limitele
împuternicirilor primite.
Articolul 48 reglementează eroarea ca viciu de consimţământ.
Reglementarea corespunde punctului de vedere ce se desprinde din practica
judiciară a Curţii Internaţionale de Justiţie. În cauza Temple, Thailanda a
susţinut că era în eroare, deoarece linia de frontieră indicată pe o hartă anexată
la un tratat nu corespundea cu linia de cumpănă a apei care era prevăzută de
textul tratatului. Curtea a respins acest argument motivând că: „Există o regulă
de drept că scuza erorii nu poate fi acceptată, dacă eroarea ca viciu a
consimţământului părţii care o invocă a fost cauzată prin conduita acesteia,
sau putea fi anulată, înlăturată de către aceasta ori împrejurările au fost de aşa
natură încât eroarea i-a fost sugerată, notificată părţii ce o pretinde. Curtea
consideră că, atât caracterul cât şi calificarea persoanelor care au văzut şi
studiat Anexa I, harta, din partea statului Siamez fac foarte dificilă poziţia
Tailandei de a pleda pentru <eroarea de drept>…”.
Articolele 49 şi 50 reglementează frauda şi coruperea. Există puţine
studii cu privire la aceste articole. Comisia de Drept Internaţional a apreciat că
numai o acţiune capabilă să exercite o influenţă substanţială asupra conduitei
unui reprezentant de a încheia un tratat poate fi invocată ca motiv de nulitate a
consimţământului de a fi legat printr-un tratat, consimţământ exprimat ulterior
acelui act de influenţare.
Trecând la nulităţile absolute, articolul 51 se referă la constrângerea
reprezentantului, articolul 52 la constrângerea unui stat şi articolul 53 priveşte
conflictul cu o normă de ius cogens. În toate aceste cazuri un tratat este nul ab
initio, în ultimul caz în virtutea conflictului cu ordinea publică internaţională
(consecinţele fiind reglementate la articolul 71). Exemplificativ avem doar
puţină practică. Exemplul clasic în legătură constrângerea unui reprezentant al
unui stat, ca o cauză de nulitate, este legat de presiunea exercitată de Göring şi
Ribbentrop asupra Preşedintelui Hacha al Cehoslovaciei de a semna tratatul cu
Germania prin care se stabilea protectoratul german asupra Boemiei şi Moraviei
în 1939 362.
Există o legătură certă între articolul 52 (constrângerea unui stat) şi
interzicerea utilizării forţei în dreptul internaţional. Islanda a înaintat o cerere de
acest fel în 1973 în cauza Jurisdicţiei Zonelor de Pescuit, iar Curtea

362
Fitzmaurice, M., The practical working, 181
157
Internaţională de Justiţie a statuat că: „Este evident faptul, aşa cum reiese
implicit din Carta O.N.U. şi este recunoscut de art. 52 al Convenţiei de la
Viena privitoare la dreptul tratatelor, că potrivit dreptului internaţional
contemporan o înţelegere încheiată prin utilizarea forţei este nulă...”. Cu
toate acestea, în baza faptelor cauzei, Curtea a concluzionat că „istoria
negocierilor care au pregătit Schimbul de Note din 1961 reflectă faptul că
aceste instrumente erau liber negociate de către părţile interesate în baza
unei egalităţi perfecte şi a libertăţii de decizie din partea ambelor părţi”.
1. Cauze care determină declararea nulităţii

Nulitatea tratatelor este considerată de unii autori una dintre cauzele de


încetare a aplicării unui tratat. În realitate, ea nu este o cauză de încetare, ci de
invaliditate. Totuşi, într-un sens extrem de larg, dar care se îndepărtează de
sensul strict juridic apropiindu-se de situaţia faptică, termenul „încetare” poate
acoperi şi sfera nulităţilor. Nulitatea tratatelor intervine:
– în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de ius
cogens) aflată în vigoare în momentul încheierii sale, sau apărută ulterior;
– în cazul în care se constată existenţa unui viciu de consimţământ care
a afectat acordul de voinţă al părţilor în momentul încheierii tratatului.

1.1. Încălcarea normelor imperative


Regula stabilită de Convenţia privind dreptul tratatelor, potrivit căreia
„este nul orice tratat care în momentul încheierii sale este în conflict cu o
normă imperativă a dreptului internaţional general” (articolul 53), are drept
consecinţă faptul că statele nu pot să încalce sau să modifice printr-un tratat o
normă internaţională de ius cogens. Normele de ius cogens constituie un nucleu
normativ care fundamentează existenţa unei ordini legale în societatea
internaţională, impunându-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un
tratat încheiat cu încălcarea unei norme imperative se consideră nul din
momentul încheierii sale. În cazul apariţiei unei noi norme de ius cogens, orice
tratat existent care este în conflict cu norma imperativă devine nul pentru viitor
(ex nunc) (articolul 64).

1.2. Viciile de consimţământ


Conform dispoziţiilor Convenţiei privind dreptul tratatelor, dacă un stat
nu a fost în măsură să-şi exprime liber consimţământul său de a se obliga în
baza unui tratat acesta poate să invoce nulitatea tratatului. Viciile de
consimţământ care determină anularea unui tratat pot consta în:
– încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa
de a încheia tratate;
– eroare;
– dol;
– coruperea reprezentantului unui stat;
158
– constrângerea unui stat sau a reprezentantului său.
a) Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie să fie vorba de o
încălcare a unor dispoziţii interne ale statului, de regulă constituţionale, privind
ratificarea sau aprobarea tratatelor (organele competente, procedura de urmat,
„deplinele puteri”) 363.
1.2.1. Practica CJCE
a) Dorim să ne aplecăm atenţia asupra hotărârii Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene ( CJCE) din 30 mai 2006 pronunţată în cazurile reunite
C-317/04 şi C-318/04.
1. Părţile procesului sunt Parlamentul European vs. Consiliul şi
Comisia, având în vedere că hotărârea soluţionează două cauze conexate.
2. Obiectul acţiunii îl reprezintă anularea unor acte comunitare emise de
Consiliu, respectiv de Comisie, ambele intervenind în acelaşi domeniu: regimul
juridic aplicabil datelor personale.
Potrivit articolului 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, regula de
bază în sistemul european al drepturilor omului este că „Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale”.
Curtea europeană a drepturilor omului a decis, în cauza Botta c. Italia,
că sfera noţiunii de viaţă privată „acoperă integritatea fizică şi morală a
persoanei; garanţia oferită de articolul 8 al Convenţiei este, în principal,
destinată să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii
fiecărui individ, în relaţie cu semenii săi” 364.
„Un aspect modern” al vieţii private, care intră în domeniul de aplicare a
noţiunii de viaţă privată personală, este acela al deţinerii şi comunicării de date
personale cuprinse în fişiere informatizate.
– O primă problemă de principiu este aceea de a stabili care este poziţia
juridică a prevederii Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (şi chiar a
Convenţiei în ansamblul ei) în cadrul jurisdicţiei CJCE sau, astfel spus, care
este raportul dintre sistemul Convenţiei europene, pe de o parte, şi dreptul
comunitar, pe de altă parte. Pentru aceasta este necesar să se observe că
prevederile Convenţiei europene au caracter internaţional, astfel că acestea
obligă statele-părţi potrivit regulilor din dreptul tratatelor, având în vedere aici,
în primul rând, principiul pacta sunt servanda. Pe de altă parte, deşi au
specificul integrării, tratatele constitutive ale Comunităţilor sunt încheiate tot în

363
Convenţia o restrânge la cazurile în care „violarea a fost vădită şi priveşte o regulă de
importanţă fundamentală a dreptului său intern” (articolul 46)
364
Bârsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, 599
159
regim de drept internaţional public. Totodată, deşi părţile sunt mai numeroase
în cazul Convenţiei, părţile tratatelor comunitare sunt legate în calitatea de parte
şi la Convenţie. Acest punct comun – calitatea de parte atât la Convenţia
europeană, cât şi la tratatele constitutive – constituie motivul existenţei unui
raport ordonat între cele două sisteme juridice (sistemul Convenţiei europene şi
sistemul comunitar) în cazul analizat. Însă, întrepătrunderea dintre cele două
sisteme nu ar fi atât de puternică decât dacă domeniul de reglementare al celor
două tipuri de tratate s-ar întrepătrunde. Această intersectare se datorează
scopului afirmat în preambulul actelor relevante; astfel, în preambulul
Tratatului instituind Uniunea Europeană, statele părţi declară la paragraful 3 că
„reafirmă ataşamentul lor faţă de principiile libertăţii democraţiei şi
respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a domniei legii”.
Tot astfel, la paragraful 3 şi 4 din preambulul Convenţiei europene statele
membre ale Consiliului Europei consideră „că scopul Consiliului Europei este
acela de a realiza o uniune mai strânsă între Membrii săi şi că unul dintre
mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale”, şi reafirmă „ataşamentul lor profund
faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi
a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte,
pe un regim politic cu adevărat democratic, iar, pe de altă parte, pe o
concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea
decurg”. În finalul preambulului, se afirmă că fiind „hotărâte, în calitatea lor
de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de
preeminenţă a drepturilor, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea
colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală”, au convenit
asupra textului normativ juridic al Convenţiei europene.
Observând declaraţia preambulară din Convenţia europeană, se poate
concluziona că în privinţa standardelor juridice stabilite de aceasta nu se poate
interveni nici măcar pe calea comunitară pentru a diminua plafonul calitativ al
drepturilor fundamentale. O astfel de concluzie rezultă atât datorită anteriorităţii
Convenţiei europene în raport cu tratatele constitutive, precum şi datorită
vocaţiei regionale mai mari pe care o are Convenţia, aceasta legând juridic mai
multe state decât tratatele constitutive. În fine, principiul pacta sunt servanda
constituie un principiu general al dreptului, valabil atât în plan comunitar
primar cât şi la nivelul dreptului internaţional al drepturilor omului.
Aşa fiind lucrurile, ori de câte ori CJCE se vede în situaţia de a judeca
într-un domeniu care presupune exercitarea drepturilor fundamentale din sfera
Convenţiei se găseşte în ipostaza în care fie respectă competenţa materială a
CEDO, fie îşi va însuşi standardele minime garantate de Convenţie.

160
În doctrină se susţine că drepturile fundamentale constituie o
categorie specială a principiilor generale de drept, care la rândul lor sunt
încorporate în dreptul comunitar, chiar dacă sunt reguli nescrise, datorită
aplicării acestora de către CJCE 365. Urmând aceeaşi idee, se arată „caracterul
jurisprudenţial al principiilor generale le conferă acestora o autoritate care
este aceeaşi cu cea de care dispune judecătorul comunitar în exercitarea
puterilor cu care el este investit”. 366
Autorul citat concluzionează că „aceste principii au o autoritate care le
plasează pe acelaşi rang cu tratatele în ierarhia regulilor dreptului
comunitar”. 367
Totuşi, chiar dacă principiile generale (inclusiv cele ce garantează
drepturile fundamentale) se aplică cu titlu jurisprudenţial în dreptul comunitar,
totuşi cuprinsul hotărârii CJCE evidenţiază că instanţa comunitară ia în
considerare prevederea cuprinsă în Convenţia europeană la articolul 8, iar nu
principiul respectării dreptului la viaţă privată şi de familie, „încorporat” în
legislaţia sa. De altfel, în pofida faptului că există o opinie majoritară în sensul
că drepturile fundamentale sunt izvoare ale dreptului comunitar prin efectul
puterii de jurisdicţie pe care o are Curtea, precum şi că regulile dreptului
internaţional public nu sunt în principiu izvoare ale dreptului comunitar,
apreciem că respectul pentru drepturile fundamentale se datorează faptului că
principiile care le exprimă fac parte din dreptul internaţional general. Tot astfel,
regulile cuprinse în Convenţia europeană sunt aplicate în virtutea obligativităţii
acestora rezultate ca urmare a consimţământului statelor părţi de a fi legate prin
tratat. Raportul dintre dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul
comunitar se va stabili prin intermediul utilizării unor mecanisme specifice
dreptului internaţional public, precum succesiunea de reguli, succesiunea de
state, desuetitudinea, pacta sunt servanda etc. Acest rezultat este consecinţa
respectării regulilor de drept internaţional public de către ordinea politică
comunitară şi este o necesitate datorată construcţiei juridice a relaţiilor
internaţionale contemporane, care se impune oricărei alte ordini juridice,
potrivit principiului primordialităţii dreptului internaţional public.
Aceeaşi idee a întrepătrunderii dreptului comunitar cu sistemul european
în domeniul drepturilor omului este evidenţiată, spre exemplu, şi în paragraful
al 11-lea din preambulul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea
ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor

365
Pentru această viziune vezi O.Tinca, Drept comunitar general, 272-274
366
Dr.internaţional, dr. comunitar, 15
367
Idem
161
date. Astfel, la paragraful 11 din preambul se statuează că „principiile protecţiei
drepturilor şi libertăţilor persoanelor, inclusiv a dreptului la viaţă privată,
conţinute şi în prezenta directivă, le precizează şi le simplifică pe acelea
conţinute în Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru
protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal.”
Revenind la hotărârea asupra căreia dorim să formulăm câteva precizări,
amintim că Parlamentul European a solicitat CJCE să dispună anularea
Deciziei 2004/535 din 14 mai 2004 privind protecţia adecvată a datelor cu
caracter personal din registrele nominale ale pasagerilor aerieni transferate către
Biroul Vamal şi de protecţie la frontieră a SUA (Cauza C-318/04). De
asemenea, Parlamentul a solicitat Curţii să dispună anularea Deciziei
Consiliului 2004/496 privind încheierea Acordului între Comunitatea
Europeană şi Statele Unite ale Americii privind procesarea şi transferul datelor
din Registrul nominal al pasagerilor (PNR) de către transportatorii aerieni către
Departamentul de Securitate Internă, Biroul Vamal şi de Protecţie a Frontierei
din SUA.
Pe scurt, motivaţia primei solicitări de anulare constă în aceea că
adoptarea de către Comisie a deciziei a fost ultravires, deoarece prevederile
stabilite în Directiva 95/46 referitoare la protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date nu sunt
compatibile cu aceasta. Rezultă deci, că „incompatibilitatea” dintre o Decizie a
Comisiei adoptată în baza unei Directive, în special a articolului 25(6) din
Directivă, constituie motiv de anulare a Deciziei. Sigur că nu este vorba strict
de o incompatibilitate ci, astfel cum s-a şi susţinut de Parlament, ne găsim în
prezenţa nelegalităţii actului comunitar, acesta fiind emis cu invocarea greşită a
temeiului legal. 368 Desfiinţarea actului neconform apare ca o sancţiune
comunitară specifică, motivată de raţiunea exercitării, per a contrario, abuzive
a puterilor instituţiilor implicate în emiterea acelui act.
b) Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului numai dacă
statul care o invocă nu a contribuit prin comportamentul său la producerea sa
(articolul 48). În practică eroarea a fost invocată în special în probleme de
delimitare a frontierelor.

368
Recursul în anulare reprezintă un mijloc de „control al conformităţii actelor autorităţii
comunitare”, un control de legalitate privind Consiliul şi Comisia care sunt subordonate
dreptului comunitar, fiind ţinute să respecte atât tratatele constitutive pe care trebuie să le
aplice, cât şi regulile generale pe care le-au elaborat în aplicarea acestor tratate – v. Brînduşa
Ştefănescu, CJCE, Ştiinţă şi Enciclopedică, 51
162
c) Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimţământul său a
fost obţinut „în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la
negocieri” (articolul 49).
d) Un stat poate invoca coruperea reprezentantului său ca viciu de
consimţământ atunci când actele de corupere au fost evidente şi în măsură să
exercite o influenţă considerabilă asupra acestui reprezentant (articolul 50).
e) Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, în cazul
în care este constatată, lipseşte tratatul de orice efect juridic (articolul
51). Constrângerea se referă la „acte sau ameninţări” îndreptate împotriva
reprezentantului statului, ca individ şi nu în calitatea sa de organ al
statului.
f) Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea
exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau prin folosirea forţei
(articolul 52). În dreptul internaţional clasic războiul a fost considerat un
mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societăţii Naţiunilor a
instituit pentru prima dată limitări ale dreptului statelor de a recurge la forţă,
iar Pactul Briand-Kellogg din 1928 a scos războiul în afara legii. Carta ONU
consacră principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului
internaţional.

2. Tipuri de nulitate

Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută şi


relativă – având regimuri juridice distincte.
a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui
consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către
acelaşi stat (articolul 45). Se sancţionează cu nulitate relativă viciile de
consimţământ rezultând din: încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului
privind competenţa de a încheia tratate, din eroare, dol sau coruperea
reprezentantului statului.
b) Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din
constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către
orice stat parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Toate caracterele amintite sunt enumerate într-o manieră generală, dar
cu menţiunea că ele nu prezintă integral un caracter absolut.

G. Amendarea şi modificarea

163
1. Cadrul general

Creşterea numărului tratatelor multilaterale a avut drept consecinţă


crearea procedurilor de amendare şi, pentru a face acestea din urmă mai
flexibile, s-a impus necesitatea elaborării procedurilor de modificare. Sediul
legal al materiei îl constituie dispoziţiile cuprinse în articolele 39-41 din
Convenţia de la Viena (1969). Comisia de Drept Internaţional a explicat faptul
că amendarea este o problemă formală determinând schimbări în cadrul
textului tratatului în timp ce modificarea este o procedură mai puţin formală,
ce produce efecte doar asupra anumitor părţi ale tratatului. Cu toate acestea, în
practică este adesea dificil a distinge între cele două proceduri.
Amendarea tratatelor trebuie deosebită de revizuirea tratatului.
Revizuirea este un proces mult mai cuprinzător, având drept consecinţă
schimbarea tratatului. În ambele cazuri însă, de regulă, este necesară întrunirea
unei conferinţe diplomatice. Este şi cazul Convenţiei din 1992 privind protecţia
mediului marin al zonei Mării Baltice, unde la articolul 30 se arată că: „O
conferinţă în scopul unei revizuiri generale sau al unui amendament la
această Convenţie va fi stabilită cu consimţământul Părţilor Contractante sau
la solicitarea Comisiei”.
Amendarea trebuie supusă aprobării de către părţile la un tratat. Totuşi,
anumite tratate – cum este Convenţia de la Helsinki din 1992 – conţin anexe
tehnice ce ar putea, dacă tratatul prevede astfel, să fie amendate printr-un sistem
simplificat prin care un amendament la o anexă este considerat ca acceptat la
sfârşitul unei perioade specificate, cu excepţia situaţiei când în această perioadă
de timp un stat parte a formulat obiecţii scrise şi le-a înaintat către Depozitar 369.

2. Situaţia specială a clauzei pasarelă la nivelul Uniunii Europene

2.1. Aspecte introductive


Prin stabilirea unui mecanism complex, diferit de mecanismul de
adoptare a tratatului, dar optim din punct de vedere al eficienţei, de modificare
a executării tratatului, statele membre ale UE au încercat să răspundă unor
cerinţe obiective care apar în contextul evoluţiei relaţiilor în cadrul Uniunii,
cum ar fi necesitatea de a stabili un spaţiu comun de libertate, securitate şi
justiţie, în mod real.
Un exemplu în sensul celor mai sus amintite îl constituie clauza
pasarelă, prevăzută la articolul 42 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Activarea acestei clauze presupune o vigorare a unor dispoziţii ale tratatului, în
aşa fel încât în fapt executarea dispoziţiilor acestuia va cunoaşte o modificare

369
Fitzmaurice, M., The practical working, 182
164
consistentă. Această modificare presupune în primul rând un transfer de
competenţă din partea statelor membre înspre Uniune, care va decide în
anumite domenii de interes prin organele sale, cu majoritate de voturi.
Principalele consecinţe juridice ale activării clauzei pasarelă sunt
următoarele:
– transferarea problematicii din anumite domenii (cum este cel al
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală) din pilonul III în pilonul I,
astfel că deciziile se vor adopta cu majoritate calificată şi în co-decizie cu
Parlamentul European;
– Comisia Europeană va deţine monopolul iniţiativei legislative;
– Curtea de Justiţie va exercita pe deplin dreptul de interpretare
uniformă a legii.

2.2. Procedura activării clauzei pasarelă


Decizia de activare se ia de Consiliul European cu unanimitate de
voturi, la iniţiativa Comisiei sau a unui stat membru şi după consultarea
Parlamentului European. Decizia se ratifică de toate statele membre.

2.3. Semnificaţia activării clauzei pasarelă


Transferul unui domeniu din pilonul interguvernamental în cel
comunitar presupune un transfer de suveranitate, astfel că statele membre,
indiferent de poziţia adoptată în cadrul Consiliului, sunt obligate să
implementeze la nivel naţional actele comunitare adoptate, transferate în pilonul
comunitar prin această procedură.
Transferul de suveranitate se poate realiza, din punct de vedere
constituţional, în temeiul prevederilor articolului 148 din Constituţia României,
republicată. De altfel, relativ recent (decembrie 2006), Consiliul Legislativ a
apreciat că activarea clauzei pasarelă nu ar aduce atingere prevederilor
constituţionale în vigoare în România.

2.4. Fundamentarea clauzei pasarelă


Clauza constituie o alternativă aflată la dispoziţia părţilor tratatului de a
opera modificări cu privire la modul de executare a tratatului, de aşa natură încât să
permită o mai bună realizare a obiectivelor şi scopului tratatului. Avantajul pe
care-l prezintă inserarea unei asemenea clauze constă în aceea că părţile nu mai
sunt obligate să încheie un nou protocol sau tratat de modificare a celui iniţial.
Acestea au posibilitatea de a opera modificări în ceea ce priveşte executarea
tratatului chiar în timpul executării acestuia, printr-o alternanţă juridică.
Privită pragmatic, o clauză pasarelă poate să presupună fie absenţa
aplicării vreodată a unor dispoziţii, fie aplicarea acestora şi încetarea altor
dispoziţii ale tratatului, cu atât mai mult cu cât, astfel cum se cunoaşte,

165
transferul de competenţe către instituţiile comunitare este un proces
ireversibil. S-ar putea opina şi în sensul că activarea clauzei în baza articolului
42 al Tratatului privind Uniunea Europeană presupune invocarea unei prevederi
din tratatele existente şi nu amendarea acestora.

3. Modificarea tratatelor. Problema raportului dintre legea română


privind tratatele şi Convenţia de la Viena (1969)

Modificarea unui tratat internaţional la care România este parte poate fi


realizată numai cu respectarea legislaţiei naţionale, dat fiind faptul că
autorităţile statului român nu pot acţiona în afara legii naţionale, ci numai pe
baza şi în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională.
Ca urmare, problema care se pune în practica elaborării de texte de
documente internaţionale este în ce măsură asemenea texte pot cuprinde
reglementări contrare, prin tehnica pe care o consacră, prevederilor legii
speciale care reglementează domeniul tratatelor. O primă chestiune ce trebuie
lămurită este aceea că de principiu o asemenea reglementare internaţională este
valabilă, astfel că obligă părţile la executarea sa. Pe de altă parte, dacă
reglementarea naţională nu este respectată există riscul apariţiei unei
imposibilităţi de drept în executarea obligaţiilor asumate. O astfel de
imposibilitate trebuie evitată printr-o corelare inevitabilă care trebuie să existe
între reglementările naţionale, măsurile interne administrative naţionale, pe de o
parte, şi reglementările internaţionale, pe de altă parte. Astfel, spre exemplu, se
poate întâmpla ca părţile să convină ca modificarea unui acord să se realizeze
prin consimţământul mutual al acestora, sens în care vor da expresie
principiului libertăţii de voinţă a părţilor aplicabil în domeniul dreptului
tratatelor internaţionale şi reflectat de Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor. Totuşi, Legea nr. 590/2003 privind tratatele pretinde ca orice
modificare a unui tratat să se realizeze potrivit procedurilor necesare încheierii
tratatului, astfel că apare ca o condiţie necesară pentru modificarea tratatului,
ratificarea sa prin lege, atunci când este un tratat care face obiectul ratificării.
Numai după îndeplinirea acestei proceduri, potrivit dispoziţiilor constituţionale,
obligaţiile cuprinse în tratat au eficienţă juridică internă. Acestei realităţi i se
opune faptul că tratatul odată convenit trebuie respectat, indiferent de
prevederile legislaţiei naţionale. Ivirea unei situaţii de acest gen trebuie evitată
cât mai mult posibil. În practică se întâlnesc asemenea situaţii 370.

370
A se vedea, spre exemplu, articolul 16(2) din Acordul între Guvernul României şi Guvernul
Republicii Indonezia privind cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii
organizate transnaţionale, a terorismului şi a altor tipuri de infracţiuni, semnat la Bucureşti la 10
iulie 2006, ratificat prin Legea nr. 68 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 232 din 4 aprilie 2007
166
3.1. Amendarea şi modificarea
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor stabileşte la articolul 39
regula generală 371 potrivit căreia un tratat poate fi amendat prin acordul
părţilor. Totodată, din modul de sistematizare a textului Părţii a IV-a
(Amendarea şi modificarea tratatelor) a Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor rezultă o anumită distincţie între modificare şi amendare. Astfel,
dacă amendarea presupune o modificare a tratatului care leagă părţile – chiar
dacă această modificare nu este însuşită de toate părţile – modificarea vizează
de regulă relaţiile mutuale dintre anumite părţi la tratat şi este permisă numai în
condiţiile tratatului. De asemenea, literatura de specialitate confirmă existenţa
distincţiei. 372
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, cuprinde dispoziţii relevante la
capitolul III, secţiunea a 2-a intitulată „Modificarea şi încetarea valabilităţii
tratatelor”. Chiar dacă nu poate fi vorba propriu-zis de o „modificare a
valabilităţii”, la articolul 32(1) se stabileşte regula că „tratatele în vigoare se
modifică în conformitate cu prevederile acestora sau prin acordul părţilor”.
Expresia folosită de legiuitor, „modificare”, este utilizată în sens larg, avându-se
în vedere atât modificarea cât şi revizuirea sau amendarea unui tratat.
În ceea ce priveşte procedura de modificare, la articolul 32(2) din
Legea nr. 590/2003 se stabileşte că „modificarea tratatelor în vigoare urmează
procedura prevăzută pentru încheierea acestora, cu excepţia cazurilor în care
tratatul respectiv prevede expres o procedură distinctă”. În literatura de
specialitate (şi se pare chiar autorul legii – n.n.) s-a considerat că regula
prevăzută la articolul 32(2) se referă la două aspecte principale: pe de o parte,
aspectul intern constând în operaţiunile de „avizare şi aprobare a operării
modificării (…) respectiv la cea de exprimare a consimţământului” şi, pe de
altă parte, aspectul internaţional constând în operaţiunile desfăşurate „în relaţia
cu cealaltă parte/celelalte părţi la tratat” 373.
Problema care se pune în practică este identificarea sensului unor
prevederi cuprinse în tratat şi care, datorită unei elaborări deficitare, ar putea să
aibă valenţele unei proceduri derogatorii de la regula potrivit căreia modificarea
se face cu respectarea procedurii urmate la încheierea tratatului (principiul
simetriei formelor), respectiv a procedurii la care se referă teza a II-a a
alineatului (2). 374 În acest sens, spre exemplu, pare să fie prevederea cuprinsă la

371
Anghel I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, 322
372
Anghel I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, 323
373
Năstase, A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, 64
374
Legea nr. 590/2003 privind tratatele; autorii exemplifică ipoteza „modificării prin schimb de
note verbale a unui tratat încheiat în formă clasică sau posibilitatea ca modificările la tratat să
167
articolul 6(1) al Protocolului privind cooperarea dintre Ministerul de Interne
din România şi Ministerul de Interne şi pentru Sport din landul
Renania-Palatinat, semnat la Enkenbach-Alsenborn la 9 decembrie 1999,
aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 268/2000, potrivit căreia:
„Prezentul protocol este încheiat pentru o perioadă nedeterminată şi poate fi
modificat sau completat în orice moment prin acordul părţilor contractante.”
Contradicţia în legătură cu această prevedere există în aceea că în timp ce
modificarea protocolului depinde de acordul părţilor contractante, cel puţin în
ceea ce priveşte partea română, exprimarea voinţei de consens reprezintă o
chestiune care necesită un anumit timp şi îndeplinirea anumitor proceduri.
Potrivit regulii de la articolul 32(2) teza a I-a, ar urma executarea unor
proceduri de aprobare a negocierii şi semnării tratatului de modificare, ceea ce
presupune în fapt respectarea prevederii prevăzute la articolul 4(1) din Legea
nr. 590/2003, adică a procedurii prevăzute pentru încheierea documentului. Or,
la încheierea documentului îşi manifestă voinţa prin aprobare Guvernul
României şi nu doar „partea contractantă”, adică Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative.
De aici, rezultă că prevederea de la articolul 6(1) pare să introducă o
regulă derogatorie prin aceea că se utilizează expresia „în orice moment”. În
realitate, expresia face referire la ideea că părţile nu trebuie să respecte vreo
procedură inter se anterior modificării, pe când ideea legalităţii capacităţii lor
de a modifica se poate prezuma. Ca urmare, pentru modificarea Protocolului
exemplificat, partea română urmează să respecte procedurile prevăzute de lege
în cazul încheierii acestuia, cu aplicarea prevederilor articolului 32 din Legea
nr. 590/2003.

3.2. Consimţământul mutual


Uneori, în practica încheierii tratatelor, apar situaţii când anumite
concepte sau prevederi cuprinse în acestea contravin legislaţiei naţionale a
uneia dintre părţi. În asemenea cazuri se pune problema modificării acestor
tratate, chiar dacă acest lucru ar fi unul anevoios, mai ales atunci când
„ratificarea” tratatului s-a făcut prin lege potrivit prevederilor din Legea nr.
590/2003.
Sunt relevante pentru identificarea unei soluţii prevederile Convenţiei de
la Viena privind dreptul tratatelor, respectiv articolul 39 teza a I-a, în
conformitate cu care „Un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor” (regula
generală).
De altfel, articolul 32 din Legea nr. 590/2003 permite, de principiu,
modificarea acordului prin consimţământul mutual al părţilor. În consecinţă,

intre în vigoare de la data semnării, deşi tratatul iniţial a intrat în vigoare la data ultimei
notificări privind ratificarea sau aprobarea tratatelor”
168
modificarea prin consimţământul mutual este permisă şi posibilă chiar în
practica României în materia încheierii tratatelor, cu condiţia ca această
modificare să opereze potrivit prevederilor cuprinse în tratatul încheiat.
Bineînţeles, pentru a respecta dispoziţiile articolului 11 şi cele ale articolului
91(1) teza a II-a din Constituţia României, republicată, urmează ca în vederea
definitivării operaţiunii de modificare şi a executării obligaţiilor din tratat, să se
parcurgă procedurile de aprobare, ratificare etc.

4. Condiţia intrării în vigoare

Una dintre condiţiile modificării unui tratat internaţional o reprezintă în


mod firesc existenţa obiectului modificării. De principiu, nu se poate modifica
ceea ce nu există din punct de vedere juridic ori ceea ce nu au produs părţile
care convin modificarea. Astfel, spre exemplu, printr-un acord internaţional nu
se poate modifica un act unilateral al unui stat, tot astfel cum nu se poate
modifica un act care nu poate fi calificat drept tratat. Bineînţeles, avem în
vedere instituţia modificării unui tratat internaţional, iar nu orice fel de
modificare.
Pentru acest motiv, condiţia existenţei obiectului modificării apare drept
una firească atunci când ne referim la instituţia modificării unui tratat
internaţional.
Chestiunea acestei condiţii nu apare accidental în dezbatere, deoarece
problema aflării unui răspuns cu privire la necesitatea existenţei obiectului
modificării interesează la modul concret practicianul ori de câte ori acesta se
confruntă cu o situaţie juridică confuză, sau cu practici ale statelor diferite.
Astfel, dacă potrivit practicii şi dreptului intern al unui stat, un acord odată
semnat nu necesită intervenţia puterii legiuitoare, iar acesta este valabil de la
momentul semnării sale, iar nu de la data intrării în vigoare, totuşi, se poate ivi
o situaţie diferită în privinţa altui stat, respectiv acordul să nu fie considerat
valabil încheiat decât de la momentul intrării sale în vigoare. Într-o situaţie de
acest gen, se pune problema dacă părţile aceluiaşi acord – dar pentru care
acordul este valabil încheiat doar pentru una dintre părţi, în timp ce pentru
cealaltă acest acord nu este considerat încheiat definitiv, ci este văzut ca fiind
doar un act care consemnează rezultatele unei negocieri – pot să procedeze la
modificarea acestuia, sau, în realitate, voinţa părţilor trebuie să urmeze o reluare
a negocierilor, în vederea definitivării textului. În mod asemănător, o situaţie
mai simplă o reprezintă aceea în care părţile au încheiat acordul şi şi-au
exprimat definitiv consimţământul de a deveni părţi la tratat, însă, potrivit
clauzei cuprinse în tratat, intrarea în vigoare a acestuia va avea loc peste o
anumită perioadă de timp; problema care se pune este dacă părţile pot în această
perioadă de timp să procedeze la modificarea acordului încheiat dar care nu a

169
intrat în vigoare, ori este necesar să se procedeze la o reluare a negocierilor şi
încheierea unui acord într-o formulă finală.
În abordarea chestiunii de mai sus, apreciem că trebuie să pornim de la
regula libertăţii de voinţă a părţilor şi, totodată, să procedăm la aplicarea
anumitor principii de interpretare în domeniul dreptului tratatelor.
În primul rând, în mod evident părţile pot iniţia modificarea oricărui act
intervenit între acestea, datorită faptului că, pe de o parte, forţa juridică a
voinţei lor este la fel de puternică în orice moment ar fi exprimată şi, pe de altă
parte, efectele juridice se produc potrivit ultimei voinţe exprimate. Ca urmare,
pornind de la premisa existenţei unui acord iniţial, părţile pot modifica oricând
acest acord.
În al doilea rând, principiul libertăţii de voinţă a părţilor are drept
consecinţă principiul libertăţii formelor în care se manifestă această voinţă,
astfel că, indiferent de forma acordului iniţial, părţile îl pot modifica prin orice
formă şi-ar consemna voinţa lor.
În al treilea rând, admiţând valabilitatea primelor două consideraţii,
putem să tragem concluzia că actul de modificare constituie prin el însuşi un
acord internaţional. Ca urmare, ori de câte ori rezultă neîndoielnic că părţile
modifică ceea ce ele consideră că este un acord internaţional înseamnă că
operează prezumţia existenţei unui acord internaţional a priori.
În al patrulea rând, precizarea anterioară este susţinută şi de raţiunea
principiului efectivităţii tratatelor internaţionale. Acest principiu, reflectat de
maxima magis valeat quam pereat, a fost luat în considerare de Comisia de
Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este deschis la
două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte
potrivite, iar cealaltă nu, buna credinţă, obiectul şi scopul tratatului cer ca
prima interpretare să fie adoptată”. Deşi principiul efectivităţii poate opera ca
un criteriu de testare a „obiectului şi scopului” tratatului, el nu este limitat la
aceasta. El operează, de asemenea într-un context mai larg, pentru a se da efect
termenilor unui text. Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat acesta pentru a
verifica intenţia cuprinsă (subliniată) de tratat şi ca punct de plecare într-o
discuţie mai vastă.
Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că toate
prevederile unui tratat sau ale altui instrument ar trebui să se presupună că s-a
intenţionat să aibă semnificaţie şi că este necesar să exprime înţelesul
intenţional. De aceea, o interpretare care conduce la ineficienţa unui text şi la
lipsa sa de înţeles, este incorectă. În al doilea înţeles, principiul efectivităţii
operează ca un mecanism de testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că
instrumentul ca întreg şi fiecare prevedere a sa trebuie să fie luat ca

170
intenţionând să ajungă la o finalitate, şi de aceea o interpretare care face textul
ineficient în a ajunge la acel obiectiv este de asemenea incorectă.
În practica României, apar uneori exemple de situaţii care sunt cel puţin
controversate. Astfel, exemplificăm, cazul Acordului între Guvernul României
şi Guvernul Republicii Moldova cu privire la colaborarea în domeniile
geodeziei, cartografiei şi cadastrului, încheiat 375 la Chişinău la 29 aprilie
1999 376.
Acest acord a fost încheiat în anul 1999, perioadă în care era în vigoare
Legea nr. 4/1991 privind tratatele, lege abrogată ulterior prin Legea
nr. 590/2003.
Potrivit articolului 10 al Acordului, intrarea sa în vigoare urma să aibă
loc „la data ultimei notificări, pe căi diplomatice, privind îndeplinirea de către
părţi a procedurilor lor interne necesare intrării în vigoare a acestuia”.
Urmărindu-se îndeplinirea procedurilor interne necesare intrării în
vigoare a Acordului, autorităţile competente ale părţii române au demarat
procedurile necesare adoptării actului normativ pentru aprobarea „Acordului
între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova cu privire la
colaborarea în domeniile geodeziei, cartografiei şi cadastrului” şi a
„Programului de Colaborare între Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi
Cartografie din România şi Agenţia Naţională de Cadastru, Resurse
Financiare şi Geodezie din Republica Moldova în domeniile geodeziei,
cartografiei, cadastrului, fotogrammetriei şi teledetecţiei” semnate la Chişinău.
În traseul juridic pe care proiectul de act normativ urma să-l parcurgă până la
adoptarea sa, Consiliul Legislativ, procedând în temeiul articolului 2(1)(a) din
Legea nr. 73/1993 şi articolul 48(2) din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Consiliului Legislativ, a avizat favorabil proiectul de act normativ
formulând, totodată, mai multe observaţii şi propuneri.
Luând în considerare propunerile Consiliului Legislativ, partea română,
prin căi diplomatice, a propus părţii moldoveneşti modificarea tratatului,
printr-o notă verbală prin care a propus ca „prezenta notă verbală şi nota de
răspuns a Ambasadei Republicii Moldova la Bucureşti să constituie un Acord
între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind modificarea
textului Acordului şi al Programului sus menţionate”.
Prin Nota verbală de răspuns a Ambasadei Republicii Moldova la
Bucureşti, s-a comunicat faptul că: „… Guvernul Republicii Moldova este de
acord ca Nota verbală a Ministerului Afacerilor Externe al României şi
prezenta Notă verbală de răspuns a Ambasadei Republicii Moldova la

375
clauza finală a Acordului
376
Aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 357 din 11 aprilie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 303 din 7 mai 2007
171
Bucureşti să constituie un Acord între Guvernul Republicii Moldova şi
Guvernul României privind modificarea Acordului şi al Programului sus
menţionate”.
În linii generale, schimbul de note verbale amintit anterior constituie
un tratat internaţional prin care, evident, părţile modifică tratatul încheiat
anterior. Procedura destul de interesantă pare să fi fost permisă de legislaţia în
vigoare la data respectivă, şi de prevederile tratatului modificat. Astfel, potrivit
articolului 6 din Legea nr. 4/1991, „Acordurile şi înţelegerile în formă
simplificată, încheiate de Ministerul Afacerilor Externe prin schimb de note sau
scrisori, pot intra în vigoare de la data efectuării lui, fără a mai fi supuse
ratificării sau aprobării ulterioare.” Ca urmare, schimbul de note verbale
efectuat constituie un Acord, intrat în vigoare. Totodată, potrivit prevederilor
cuprinse la articolul 8 din Acordul supus modificării, „Prezentul Acord poate fi
modificat sau completat în scris de către Părţi pe baza înţelegerii dintre
acestea”.
Urmărind, aplicarea principiului efectivităţii şi a libertăţii de voinţă a
părţilor, se poate concluziona că părţile au modificat un Acord care, deşi
încheiat, nu intrase în vigoare. De asemenea, se poate aprecia că prin
modificarea acestuia legislaţia internă a statului român a fost dacă nu încălcată,
cel puţin ocolită.
Nu este lipsit de importanţă nici faptul că notele verbale prezintă o
deosebire esenţială: în timp ce partea română propune modificarea textului
documentelor internaţionale, partea moldoveană „convine” asupra modificării
documentelor internaţionale.
Cu toate acestea, neregularităţile sunt confirmate de voinţa părţilor,
intenţia acestora rezultând din interpretarea textului notelor verbale:
considerarea acordului iniţial drept valabil încheiat şi existent în ordinea
juridică internaţională.
Ca urmare, în prezent se pune problema îndeplinirii procedurilor interne
necesare intrării sale în vigoare, astfel cum acesta a fost modificat. Fiind vorba
de două acorduri între care evident există o conexitate, apreciem că ar putea fi
aplicabile dispoziţiile articolului 22(13) din Legea nr. 590/2003, potrivit cărora
„În cazul în care, datorită conexiunii dintre ele, două sau mai multe tratate se
ratifică, se aprobă, se aderă la acestea sau se acceptă prin acelaşi act
normativ, măsura ratificării, aprobării, aderării sau acceptării se va exprima,
pentru fiecare tratat, printr-un articol distinct.”
În concluzie, proiectul de act normativ prin care se vizează
ratificarea/aprobarea a două sau mai multe acorduri urmează să conţină două
articole sau, după caz, mai multe, ori, în situaţia supusă analizei, un articol prin
care se va menţiona că se aprobă Acordul şi Programul, astfel cum textul
172
acestora a fost modificat prin schimbul de note verbale, menţionat la articolul 2
din HG nr. 357/2007.

5. Revizuirea tratatelor

Revizuirea tratatelor trebuie deosebită de amendarea tratatelor.


Revizuirea este un proces mult mai cuprinzător având drept consecinţă
schimbarea tratatului. În ambele cazuri însă, de regulă, este necesară întrunirea
unei conferinţe diplomatice. Este şi cazul Convenţiei din 1992 privind protecţia
mediului marin al zonei Mării Baltice, unde la articolul 30 se arată că: „O
conferinţă în scopul unei revizuiri generale sau a unui amendament la
această Convenţie va fi stabilită cu consimţământul Părţilor Contractante sau
la solicitarea Comisiei”.
O situaţie des întâlnită în practică este reprezentată de utilizarea unuia
dintre termenii: revizuire, amendare şi modificare astfel încât să fie vizată, în
acelaşi timp, ideea de „revizuire, modificare şi amendare”, situaţia fiind de
natură să conducă la „diluarea” înţelesului acestor termeni, precum şi a
modificărilor pe care operaţiunile în sine le produc în structura tratatelor.
Exemplificăm, în acest sens, Acordul dintre România şi Regatul Spaniei pentru
reglementarea şi organizarea circulaţiei forţei de muncă între cele două state,
semnat la Madrid la 23 ianuarie 2002 (ratificat prin Legea nr. 464 din 9 iulie
2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 559 din 30 iulie 2002).
În cuprinsul Acordului nu sunt prevăzute proceduri speciale pentru
modificarea acestuia, doar sunt stabilite atribuţii de propunere de revizuire în
sarcina unui comitet mixt de coordonare, potrivit articolului 15.
Prin observarea termenilor Acordului rezultă că ideea de „revizuire,
modificare şi amendare” este sugerată în termenii generali ai Acordului prin simpla
menţiune că părţile pot în anumite condiţii să propună „revizuirea” acordului.
În practică trebuie să se urmărească cu grijă chestiunea revizuirii pentru
ca părţile prin diverse acte de modificare să nu realizeze în fapt un nou acord; o
astfel de situaţie poate fi întâlnită în ipoteza introducerii unui nou subiect de
drept. În această situaţie nu ne vom găsi în ipoteza unei revizuiri ci a încheierii
unui nou acord.

H. Suspendarea şi încetarea tratatelor


Preliminarii

Prevederile de bază privind suspendarea şi încetarea tratatelor sunt


incluse la articolele 54-59 din Convenţia de la Viena (1969). Încetarea unui

173
tratat poate interveni din cauze de încetare ce sunt intrinseci tratatului sau
poate rezulta din cauze exterioare tratatului 377. În ce priveşte cauzele intrinseci
de suspendare sau încetare, regula generală din articolul 54 este că un tratat poate
înceta sau o parte se poate retrage dintr-un tratat în conformitate cu prevederile
acestuia sau, în cazul în care o asemenea prevedere nu există, în orice moment prin
consimţământul tuturor părţilor, exprimat după consultarea acestora. Articolul 57
prevede că executarea unui tratat de către toate părţile sau de către una anume poate
fi suspendată în conformitate cu dispoziţiile tratatului în cauză.
Anumite tratate prevăd că ele rămân în vigoare doar pentru o perioadă
determinată de timp, faţă de altele ce încetează prin hotărârea părţilor
contractante. Ca şi în cazul renunţării, anumite tratate prevăd o perioadă de
vigoare obligatorie, până se naşte posibilitatea efectuării unei notificări, în timp
ce altele nu prevăd o asemenea cerinţă. De exemplu, Convenţia de la Helsinki
din 1992 prevede că în orice moment, după expirarea a 5 ani de la intrarea sa în
vigoare, oricare dintre părţi poate, prin adresarea unei notificări scrise către
depozitar, să se retragă de la tratat. Retragerea produce efecte din 30 iunie a
anului următor anului în care depozitarul a fost notificat cu privire la
retragere 378.
Articolul 58 al Convenţiei de la Viena (1969) prevede posibilitatea
suspendării executării unui tratat multilateral prin înţelegerea anumitor părţi
la tratat. Acest articol trebuie coroborat cu articolul 41 care prevede
modificarea prevederilor unui tratat între anumite părţi. Articolul 59 acoperă
cazul abrogării tacite a tratatului. Există o problemă specială privitoare la
raportul dintre abrogarea tacită în conformitate cu articolul 59 şi articolul 30,
care priveşte efectul succesiunii de tratate privitoare la acelaşi domeniu şi care
se referă la cazurile în care părţile au intenţionat în mod clar ca tratatul anterior
să fie abrogat sau executarea sa să fie suspendată în întregime prin încheierea
tratatului subsecvent.
Încetarea unui tratat internaţional reprezintă ieşirea din vigoare a
acestuia sau faptul că acesta nu mai produce efecte.
Încetarea tratatului internaţional este determinată de apariţia unor
evenimente sau împrejurări care atrag încetarea efectelor acestuia. Expresia
„încetarea tratatului” nu este adecvată situaţiei analizate deoarece, practic, nu
actul încetează ci efectele sale (regulile, drepturile şi obligaţiile, situaţiile
juridice create de tratatul respectiv). Distincţia prezintă importanţă deoarece nu
actul ia sfârşit, iar efectele tratatului pot să înceteze numai cu privire la un grup

377
Fitzmaurice, M., The practical working, 182
378
Fitzmaurice, M., The practical working, 182
174
de state, ceea ce înseamnă stingerea unor obligaţii născute prin tratat şi,
concomitent, menţinerea altora.
Încetarea unui tratat se deosebeşte de nulitate; în timp ce încetarea
produce efecte ex nunc, nulitatea exclude producerea oricăror efecte de către
tratatul invalid.
Problema încetării efectelor tratatelor este controversată, motiv pentru
care importanţa stabilirii unui cadru ordonat de reguli în materie este importantă
pentru stabilitatea şi securitatea tratatelor internaţionale.
Modificarea sau amendarea unui tratat echivalează cu o operaţiune de
stingere a câtorva reguli sau obligaţii determinate şi, concomitent, crearea de
noi reguli şi obligaţii.
Încetarea ori suspendarea tratatelor au ca temei acte sau fapte juridice.
Ambele instituţii sunt tratate împreună de Convenţia de la Viena (1969),
deoarece în ambele situaţii există consecinţe asemănătoare: întreruperea
efectelor tratatului, identitate sau simetrie de cauze, natura identică a măsurii.
1. Încetarea ca urmare a voinţei părţilor

Încetarea unui tratat 379 având ca premisă voinţa comună a părţilor poate
să intervină ca efect al următoarelor cauze:
– dacă a survenit evenimentul precizat în tratat;
– dacă a expirat perioada stabilită pentru executarea tratatului;
– prin operarea unei condiţii rezolutorii;
– prin denunţare sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres
prevăzute în textul tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-părţi;
– în cazul acordului expres al părţilor cu privire la încetarea tratatului;
– în cazul unui acord tacit 380;
– în cazul revizuirii;
– ca urmare a executării tratatului;
– ca urmare a scăderii numărului de părţi sub limita prevăzută de
381
tratat .

2. Încetarea independent de voinţa comună a părţilor

379
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, II, 931
380
Încheierea unui tratat incompatibil cu un tratat precedent poate avea o asemenea semnificaţie
381
Există tratate care prevăd în cuprinsul lor faptul că acestea îşi vor înceta valabilitatea dacă
numărul părţilor va scădea sub o anumită limită. Spre exemplu, Convenţia asupra circulaţiei
rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, (România a ratificat Convenţia asupra
circulaţiei rutiere, prin Decretul nr. 318/1980) prevede la articolul 51 faptul că Prezenta
convenţie va înceta de a fi în vigoare dacă numărul părţilor contractante este mai mic de cinci
pentru o perioadă oarecare de 12 luni consecutive
175
În anumite cazuri tratatul îşi încetează sau suspendă efectele:
– în absenţa unei voinţe manifestate de părţile la tratat în acest sens;
– ca urmare a încălcării substanţiale a tratatului de către una din părţi;
– ca urmare a intervenirii unor schimbări de circumstanţe;
– survenirea imposibilităţii de executare;
– dispariţia uneia dintre părţi;
– războiul.

2.1. Încetarea personalităţii juridice a unei părţi


Considerăm util să ne aplecăm mai atent asupra situaţiei în care uneia
dintre părţi îi încetează personalitatea juridică, aceasta fiind urmare a faptului că
partea respectivă a fost dizolvată.
Această problemă, respectiv a încetării personalităţii juridice a uneia din
părţile la un tratat, poate să apară, în practica statelor, şi într-un cadru de
importanţă mai redusă, respectiv în ceea ce priveşte tratatele încheiate la nivel
departamental. Cu privire la acest aspect Legea nr. 590/2003 nu cuprinde
referiri. În aceste condiţii singurele temeiuri juridice pentru analiza
problematicii sunt prevederile generale de la articolul 34 al actului normativ
menţionat. Potrivit alineatului (1) al acestui articol „Încetarea valabilităţii
tratatelor prin acordul părţilor sau prin denunţare, renunţare ori retragere
urmează procedura prevăzută pentru intrarea în vigoare a acestora.”
Reglementarea este evident procedurală însă enumeră implicit şi cauzele care
pot conduce la încetarea unui tratat.
Toate aceste cauze sunt intrinseci tratatului, pe când cauzele extrinseci –
precum apariţia unei norme de ius cogens, încetarea personalităţii juridice a
subiectului de drept, succesiunea statelor 382 uneori – nu sunt avute în vedere.
Asemenea cauze nu presupun necesitatea unei denunţări, retrageri sau renunţări
ci pur şi simplu au ca efect încetarea tratatelor.
Chestiunea se pune însă diferit atunci când este vorba de tratate
încheiate între părţi care nu sunt state, ci departamente sau ministere, adică

382
Succesiunea de state nu trebuie văzută, neapărat, ca o cauză de încetare a tratatelor, ci mai
degrabă ca o situaţie care permite transmiterea drepturilor şi obligaţiilor cuprinse într-un tratat,
către un stat succesor. Astfel, spre exemplu, Acordul între Republica Populară Română şi
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cu privire la dezvoltarea în continuare a colaborării în
problema folosirii energiei atomice în scopuri paşnice, încheiat la 11 aprilie 1962, rămâne azi în
vigoare între România şi Federaţia Rusă. În acest caz, succesiunea reprezintă situaţia juridică de
transmitere a obligaţiilor şi drepturilor de la statul supus dezmembrării (URSS) către statul
succesor (Federaţia Rusă). Dovadă că părţile au înţeles succesiunea în acest fel o reprezintă
faptul că acestea invocă Acordul respectiv ca bază juridică pentru încheierea unor documente
ulterioare
176
atunci când este vorba de aşa-numitele tratate încheiate la nivel
departamental. Cu toate acestea, articolul 2 din Legea nr. 590/2003 stabileşte
în mod clar că „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte
autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este
expres prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat,
tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”, astfel
că este evident că toate normele referitoare la cauzele de încetare sunt aplicabile
tuturor categoriilor de tratate dintre cele prevăzute la articolul 2(1) al Legii
nr. 590/2003.
Dacă este aşa, înseamnă că orice succesiune de state, sau orice încetare a
personalităţii juridice a statului va avea drept efect încetarea şi a tratatelor
încheiate la nivel departamental? Legea nr. 590/2003 nu răspunde la această
întrebare, astfel că revine doctrinei şi practicii soluţionarea unei atare chestiuni.
Pentru început specificăm doar că acele cauze constituie motive de
încetare, deoarece ele privesc chiar calităţile juridice şi existenţa părţilor la
tratat, ori în cazul tratatelor la nivel departamental părţile la tratat sunt
departamentele, iar nu statele, astfel că pe cale de simetrie şi comparaţie
chestiunea succesiunii sau a încetării personalităţii juridice trebuie să greveze
departamentul sau ministerul, iar nu statul. Din această cauză apar numeroase
aspecte specifice, cum ar fi:
a) cauzele extrinseci de încetare a tratatelor la nivel de stat pot conduce
la încetarea şi a tratatelor la nivel departamental;
b) cauzele extrinseci de încetare a tratatelor la nivel de stat, în măsura în
care nu privesc în mod direct obiectul tratatelor la nivel departamental sau nu
modifică substanţial natura obligaţiilor rămase de executat atunci, nu conduc la
încetarea acestor tratate;
c) anumite cauze extrinseci specifice tratatelor la nivel departamental
conduc la încetarea acestora, dar niciodată la încetarea celor la nivel de stat.
Un exemplu privitor la încetarea tratatului la nivel departamental pentru
cauze ce nu ţin de voinţa comună a părţilor, specifice tratatelor încheiate la
acest nivel îl constituie un document încheiat între două ministere similare
aparţinând a două state diferite, unul dintre acestea fiind, după o perioadă de
timp de la încheierea documentului, dizolvat, atribuţiile acestuia fiind preluate
de alte trei instituţii guvernamentale. Ca urmare, ne găsim în situaţia încetării
personalităţii juridice a uneia dintre părţile la document, astfel că, întrucât
tratatele la nivel departamental angajează însuşi statul, acesta este îndreptăţit să
notifice cealaltă parte cu privire la denunţarea tratatului.
Una dintre problemele care se pun în practică este cum să se procedeze
în situaţia în care statul a cărui autoritate publică a fost desfiinţată doreşte să
continue cooperarea. Ipoteza presupune că statul despre a cărui autoritate
administrativă desfiinţată este vorba să îşi însuşească această cauză de încetare,
177
iar partea/părţile contractante, de asemenea. Aceeaşi etapă conduce la
clasificarea situaţiei juridice în care se găsesc părţile. O a doua etapă presupune
renegocierea tratatului în ceea ce priveşte identificarea unei autorităţi
administrative care să aibă competenţa de a realiza scopul şi obiectul tratatului,
în condiţiile în care una dintre părţi a fost desfiinţată complet. Este important de
reţinut faptul că atât în prima etapă, cât şi în cea de-a doua pot apărea dificultăţi
între părţile la tratat deoarece în mod obişnuit dizolvarea (desfiinţarea) nu poate
opera atât timp cât prin aceasta s-ar leza drepturile unui terţ, tot astfel cum
obligaţiile asumate prin tratate trebuie executate întocmai şi cu bună-credinţă.
Or, desfiinţarea este rezultatul unui act juridic de drept intern, iar Convenţia de
la Viena privind dreptul tratatelor stabileşte regula potrivit căreia „o parte nu
poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea
unui tratat”. Ca urmare, din acest punct de vedere, în măsura în care aduce
atingere prevederilor tratatului, dizolvarea uneia dintre părţile la un tratat
încheiat la nivel departamental angajează răspunderea statului care a determinat
apariţia acestei cauze.
Dorim să abordăm acest exemplu şi din perspectiva problematicii
succesiunii la tratate.
Situaţii de încetare a personalităţii juridice sau de succesiune pot apărea,
aşa cum am afirmat anterior, şi în privinţa documentelor internaţionale încheiate
la alt nivel decât statul. Desigur, asemenea documente îşi păstrează
„slăbiciunile” rezultate din lipsa calităţii de subiect internaţional a părţilor
documentelor respective. Totodată, regulile dreptului tratatelor se aplică acestor
documente doar în limitele stabilite de acest corp de reguli, în sensul că acestea
nu vor prejudicia chestiunile care se ivesc datorită succesiunii sau problemele
legate de răspunderea internaţională, ori ca urmare a izbucnirii ostilităţilor, ci
doar efectele constând în ieşirea din vigoare, suspendarea, menţinerea unor
situaţii juridice. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte succesiunea, unele aspecte
diferă în cazul tratatelor încheiate la nivel inferior celui statal, pentru simplul
motiv că mecanismul de angajare a relaţiilor dintre state este diferit între cele
două categorii de tratate. Astfel, atunci când avem în vedere tratatele încheiate
între state (categorie care cuprinde atât tratatul la nivel guvernamental, cât şi
cele la nivel statal), se cunoaşte că drepturile şi obligaţiile cuprinse în tratat
revin statelor, în timp ce în situaţia tratatelor la nivel departamental, drepturile
şi obligaţiile incumbă cu siguranţă acelor departamente. Uneori, în funcţie de
conţinutul tratatelor se pot ivi excepţii în acest din urmă caz. Deocamdată, din
punctul de vedere al dreptului internaţional public, tratatele la nivel
departamental rămân simple fapte, iar nu raporturi juridice internaţionale,
tocmai pentru că părţile acestor tratate improprii nu au calitatea de a participa în
raporturi juridice internaţionale. Aceasta nu înseamnă că în temeiul acestor

178
tratate ori în executarea acestora nu s-ar putea ivi situaţii care să conducă la
angajarea răspunderii internaţionale a statelor părţilor. Orice neexecutare a
respectivului tratat va reprezenta un fapt juridic, deoarece neexecutarea
„provenind” din partea unei autorităţi a statului angajează chiar răspunderea
acestuia din urmă. Însă acest aspect va fi supus regulilor răspunderii juridice
internaţionale.
La nivel departamental se poate ivi situaţia, analizată de altfel în
paginile anterioare, în care una dintre părţi să-şi piardă personalitatea juridică
de drept intern, astfel că, pe cale de consecinţă, tratatul încheiat de aceasta să
înceteze. În mod asemănător, poate să se ivească situaţia ca una dintre părţi va
fi spusă unei transformări (divizare, dizolvare etc.), situaţie în care executarea
tratatului rămâne sub semnul întrebării, în sensul că trebuie să se lămurească
dacă succede o altă entitate în locul autorităţii supuse transformării ori nu, caz
în care tratatul va înceta; ori există alte variante. Luăm spre analiză tot exemplul
amintit anterior în care unul dintre departamente a fost dizolvat, iar atribuţiile
sale au fost preluate de alte trei departamente.
Pentru o evaluare a situaţiei ivite este necesar să se pornească de la
realitatea că ne găsim în prezenţa unui act juridic încheiat între două subiecte
de drept; aceste subiecte de drept au capacitate juridică din punctul de vedere
al dreptului naţional propriu, în baza cărora sunt înfiinţate şi le sunt stabilite
atribuţiile. Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, aceste entităţi
nu sunt subiecte de drept internaţional public, însă actele lor şi acţiunilor lor
sunt apreciate a fi însăşi actele statului, în condiţiile în care chiar acel stat şi-a
asumat acţiunea lor stabilindu-se competenţa şi capacitatea juridică internă, pe
cale legală. În acest context, actul intern de stabilire a competenţei părţii la
tratat, precum şi actul intern de „ratificare” a tratatului devin de o importanţă
crucială pentru a ne găsi în prezenţa creării, modificării sau încetării unui raport
de drept internaţional public. Asemenea tratate sunt documente sui generis,
însă ele reprezintă instrumente doveditoare ale conţinutului raporturilor juridice
internaţionale ivite. Am îndrăzni să spunem că sunt fapte juridice internaţionale,
însă asupra acestei teze vom reveni.
Legat de situaţia supusă analizei, arătăm că una dintre condiţiile de
valabilitate a tratatelor este ca statul să-i fi stabilit departamentului respectiv
capacitatea juridică de a încheia respectivele acte şi să şi le asume. În situaţia de
faţă, modificarea apărută este chiar desfiinţarea acelei entităţi, adică dispariţia
subiectului de drept intern şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa vreunei
capacităţi juridice. Consecinţa este că raportul juridic internaţional născut va fi
afectat de o situaţie care apare sub forma unui gen de „imposibilitate de
executare”. De aceea, menţinerea acestui raport juridic urmează să fie

179
dependentă exclusiv de voinţa părţilor raportului juridic internaţional, oricare
dintre acestea ar putea declara încetarea lor. Din punct de vedere practic, pentru
a menţine raportul juridic, statele trebuie să ia măsuri interne de atribuire a unor
competenţe asemănătoare altor autorităţi ale lor, urmând ca acestea să încheie
un nou act juridic.
În urma dizolvării departamentului respectiv atribuţiile acestuia au fost
preluate de alte instituţii care existau la momentul dizolvării acestuia, fără a se
naşte un nou subiect de drept. În acest context, precizăm faptul că una din cele
trei instituţii care au preluat atribuţiile departamentului a preluat totodată
şi un patrimoniu afectat de o obligaţie, astfel cum rezultă această obligaţie
din documentul de colaborare.
Conform principiului dreptului tratatelor pacta sunt servanda, tratatele
trebuie executate cu bună-credinţă, dacă nu sunt afectate de o cauză de
nulitate sau dacă nu şi-au încetat aplicarea. Notificarea făcută de instituţia care a
preluat patrimoniul afectat de obligaţia ce rezultă din documentul de cooperare
denotă faptul că partea respectivă doreşte continuarea cooperării instituite prin
documentul respectiv, chiar dacă această cooperare se va desfăşura prin
intermediul altei instituţii. Faptul că departamentul iniţial nu mai există este o
problemă a părţii respective, pe care această parte a înţeles să o soluţioneze prin
executarea obligaţiilor rezultate din tratat de către o altă instituţie. Aşadar, din
punctul de vedere al celeilalte părţi se poate considera că această cooperare
poate fi continuată cu instituţia care a făcut notificarea, având în vedere faptul
că la nivel internaţional această obligaţie încă există.
Însă, având în vedere faptul că asigurarea continuităţii raporturilor
juridice ar trebui să fie în interesul ambelor părţi, pentru acest lucru ar trebui
analizată oportunitatea continuării acestei cooperări cu instituţia care a
făcut notificarea, în considerarea scopului pentru care s-a încheiat
documentul bilateral de bază. Dacă se ajunge la concluzia că nu mai este
oportună continuarea cooperării cu instituţia respectivă sau că aceasta nu mai
răspunde obiectivelor pentru care s-a încheiat documentul, în opinia noastră
partea notificată poate denunţa tratatul, acesta urmând să înceteze.

2.2. Încetarea ca urmare a succesiunii tratatelor. Aderarea la Uniunea


Europeană
Încetarea unor tratate ca efect al succesiunii este una dintre chestiunile
întâlnite deseori în practica de stat a României în perioada recentă, datorită
aderării la Uniunea Europeană. Explicaţia încetării sau menţinerii diferitelor
acorduri nu este însă întotdeauna simplă şi uşor de găsit deoarece contextul

180
încetării este unul foarte complex, astfel că ipotezele care se ivesc sunt
numeroase:
1. încetarea este stabilită expres în conţinutul Tratatului de aderare;
2. încetarea nu este stabilită expres, însă prevederile esenţiale ale unor
tratate încheiate de România anterior aderării sunt incompatibile cu obiectivele
şi prevederile Tratatului instituind Uniunea Europeană.
În principal, prima ipoteză 383 aduce în discuţie o obligaţie internaţională
(de natură comunitară) al cărei conţinut este precis determinat, astfel că statul
român urmează să găsească mijloacele cuvenite pentru a o îndeplini ori pur şi
simplu se va supune noii realităţi, după caz, deoarece prima ipoteză cuprinde la
rândul său diverse alte categorii de tratate (tratate care încetează ca urmare a
aderării potrivit dispoziţiilor exprese ale părţilor, tratate care trebuie să înceteze
deoarece prevederile lor sunt incompatibile cu dreptul comunitar).
Cea de-a doua ipoteză 384, însă, este deosebit de complicată, deoarece
sunt dificil de identificat uneori situaţiile de incompatibilitate, iar pe de altă
parte, trebuie să se identifice cu exactitate care este mecanismul care conduce la
încetarea unui tratat, dacă într-adevăr o altă soluţie nu este acceptată sau
posibilă.
Acordurile bilaterale de readmisie încheiate de România cu state
membre ale Uniunii Europene reprezintă una dintre situaţiile ce pot fi încadrate
în cea de-a doua ipoteză. Problema care s-a pus odată cu aderarea României la
UE a fost dacă asemenea acorduri mai sunt în vigoare, atâta vreme cât, se poate
susţine că libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar este guvernată de
prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi ale Tratatului
privind Uniunea Europeană, precum şi reglementările europene subsecvente,
adoptate în cadrul pilonului I (comunitar) sau pilonului III (Justiţie şi Afaceri
Interne). În motivarea acestei idei unii ar fi tentaţi să susţină că acordurile
analizate, la data aderării, vor înceta în temeiul articolului 59(1)(b) din

383
Astfel, de exemplu, potrivit articolului 6(10) din Actul privind condiţiile de aderare a
Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază UE, „Cu efect de
la data aderării, Bulgaria şi România se retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu ţări
terţe, inclusiv din Acordul central european de liber schimb”
384
Temeiul legal al retragerii sau denunţării unor tratate cum sunt cele incompatibile cu
obligaţiile ce decurg din Tratatul de aderare, îl constituie articolul 6(10) teza a-2-a din Actul
privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care
se întemeiază Uniunea Europeană. Potrivit acestuia: „În măsura în care acordurile încheiate
între Bulgaria, România sau amândouă aceste state, pe de o parte, şi una sau mai multe ţări
terţe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu obligaţiile care decurg din prezentul act, Bulgaria
şi România iau toate măsurile necesare pentru a elimina incompatibilităţile constatate. În cazul
în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăţi în adaptarea unui acord încheiat cu una sau
mai multe ţări terţe înainte de aderare, trebuie să se retragă din acordul respectiv, în
conformitate cu clauzele acordului
181
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), referitor la aplicarea
tratatelor succesive, în aceeaşi materie.
O asemenea idee nu poate fi acceptată însă, deoarece nu reuşeşte să se
întemeieze pe argumente legale nici în ceea ce priveşte forma şi nici fondul
problemei analizate. Cu privire la formă, teoria se sprijină pe invocarea ca temei
legal al încetării a prevederilor articolului 59(1)(b) din Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor, fără însă să ţină cont de faptul că nici Uniunea
Europeană şi nici România nu sunt părţi la Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că regimul juridic comunitar în
domeniul liberei circulaţii a persoanelor este exhaustiv, astfel că de principiu se
poate ca un acord de readmisie să aibă acelaşi obiect cu reglementările
comunitare în materie. În aceste condiţii, într-adevăr, în măsura în care anumite
prevederi ale acordului sunt incompatibile cu reglementările comunitare, acele
prevederi urmează să fie reconsiderate, iar părţile trebuie să le pună capăt, ori
pur şi simplu să nu le aplice. Este, însă, necesar să se respecte procedura pentru
încetare sau constatarea încetării tratatelor, deoarece potrivit regulilor cutumiare
din dreptul tratatelor, acestea trebuie să înceteze în conformitate cu prevederile
acestora ori prin acordul părţilor, iar denunţarea întemeiată pe alte motive
trebuie cel puţin notificată.
În orice caz, dacă ne-am găsi în prezenţa regulilor codificate de
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor la articolului 59, atunci nu
trebuie ignorate condiţiile precizate, alternativ, la literele a) şi b) de la alineatul
(1). Teza amintită ar putea susţine că temeiul invocat pentru încetare este
articolul 59(1)(b), ipoteză care presupune îndeplinirea următoarelor condiţii
generale şi specifice:
1. toate părţile la un tratat încheie ulterior un tratat posterior;
2. cele două tratate au ca obiect aceeaşi materie;
3. dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul
anterior;
4. incompatibilitatea este atât de serioasă încât conduce la
imposibilitatea aplicării concomitente a celor două tratate.
Referitor la ipoteza acordurilor de readmisie încheiate între state
membre ale UE, singura condiţie care nu ridică semne de întrebare este cea de
la punctul 1.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie însă, apar argumente şi opinii
diferite. Astfel, se poate susţine că acordurile de readmisie şi tratatele
comunitare nu reglementează aceeaşi materie; în timp ce primele au ca obiect
stabilirea unor reguli aplicabile între state atunci când ne găsim în prezenţa unui
fapt împlinit (decizia de îndepărtare de pe teritoriul unui stat a unei persoane),

182
tratatele comunitare stabilesc libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar
ca regulă, fără să pornească de la premisa limitării acestei libertăţi.
Ca urmare, obiectul acestor acorduri, în teza prezentată la alineatul
anterior, apare într-o zonă juridică aflată dincolo de exerciţiul liberei circulaţii
sau limitările acesteia, astfel cum sunt ele obiect al dreptului comunitar. Deşi o
asemenea teză răspunde cu succes situaţiei amintite, în ce ne priveşte apreciem
că ea are scăderea de a nu arăta care ar fi motivul pentru care tratatele
comunitare nu şi-ar propune să acopere o asemenea „zonă juridică” în condiţiile
în care, din punct de vedere faptic, readmisia presupune o „deplasare fizică” a
persoanei.
Un alt argument general este că acordurile de readmisie 385 nu au
întotdeauna acelaşi obiect cu tratatele comunitare referitoare la libera circulaţie
a cetăţenilor UE ci, deseori, reglementează atât readmisia cetăţenilor proprii, cât
şi a străinilor.
În ceea ce priveşte cea de-a 3-a condiţie, incompatibilitatea trebuie
constatată, iar argumentul conform căruia ambele tratate reglementează aceeaşi
materie nu este suficient pentru a ne găsi în prezenţa încetării celui anterior.
Totuşi, în ipoteza contrară, şi anume că cele două tratate nu sunt incompatibile
dar ele reglementează aceeaşi materie, sfera celui posterior cuprinzând-o pe cea
a tratatului anterior, existenţa primului nu s-ar justifica, deoarece ne-am găsi în
prezenţa unui paralelism nefolositor sau chiar periculos.
Cea de-a patra condiţie este una specială şi pretinde că încetarea se va
produce doar dacă incompatibilitatea dintre cele două tratate este atât de severă
încât face imposibilă aplicarea concomitentă a celor două tratate. Această
condiţie subliniază cel mai bine ideea că simplul motiv că două tratate privesc
aceeaşi materie nu poate conduce la încetarea unui tratat. De altfel, această
soluţie este singura care răspunde principiului exigenţelor juridice în purtarea
relaţiilor internaţionale, deoarece atunci când statele încheie un tratat ele se
comportă ca purtătoare ale suveranităţii proprii, aspect valabil şi atunci când în
discuţie apare chestiunea încetării respectivelor tratate.
În orice caz, soluţia pe care o îmbrăţişăm este aceea a analizării situaţiei
acestor acorduri, în mod individual, iar atunci când se apreciază că prevederile
sunt incompatibile cu cele ale dreptului comunitar, urmează să se demareze

385
Dintre asemenea acorduri exemplificăm următoarele: Acordul dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Estonia privind readmisia persoanelor, semnat la Bucureşti la 23 octombrie
2003; Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Lituania privind readmisia
cetăţenilor proprii şi a străinilor, semnat la Bucureşti la 19 februarie 2004; Acordul dintre
Guvernul României şi Guvernul Republicii Portugheze privind readmisia persoanelor aflate în
situaţia ilegală, semnat la Lisabona la 26 septembrie 2002; Acordul din Guvernul României şi
Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord privind readmisia persoanelor,
semnat la Bucureşti la 20 februarie 2003
183
negocieri între părţi, în scopul adaptării acelor tratate sau încetării lor, după caz.
În nici un caz nu îmbrăţişăm ipoteza conform căreia aceste acorduri de
readmisie încetează automat. În plus, dacă ar fi fost astfel temeiul juridic corect
ar fi fost cel exprimat de regula de la articolul 59(1)(a), iar nu litera b).
Un ultim aspect care merită subliniat este practica statelor care
evidenţiază că între statele membre ale UE sunt în vigoare acorduri de
readmisie care au ca obiect atât readmisia cetăţenilor proprii cât şi a cetăţenilor
statelor terţe. Dintre acestea exemplificăm următoarele: Acordul între Guvernul
Republicii Franceze şi Guvernul Republicii Federale Germania privind
readmisia şi tranzitul persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la 10
februarie 2003 (intrat în vigoare la 19 septembrie 2005) şi Protocolul de
aplicare a Acordului, semnat la Paris la 14 septembrie 2005, Acordul între
Guvernul Republicii Franceze şi Guvernul Republicii Lituania privind
readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la Vilnius la 4 decembrie
1998, Acordul între Regatul Spaniei şi Republica Franceză privind readmisia
persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la Malaga la 26 noiembrie 2002
(intrat în vigoare la 21 decembrie 2003).

3. Situaţia încetării valabilităţii unor prevederi ale unor


instrumente încheiate, sub imperiul dreptului internaţional public, între
state membre ale Uniunii Europene

Acordul între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al


Republicii Federale Germania şi al Republicii Franceze privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen la 14 iunie
1985 386, nu cuprinde dispoziţii exprese privind încetarea acestuia, ci doar cu
privire la intrarea în vigoare şi la aplicarea Acordului.
Explicaţia inexistenţei unor prevederi relative la încetare constă în aceea
că Acordul are specificul acordurilor de integrare, proces care înlătură ideea de
încetare prin mecanisme obişnuite însă, ipotetic, se pune problema încetării sale
prin executarea obligaţiilor cuprinse în acord, dar în condiţiile în care
prevederile sale sunt complet integrate de dreptul comunitar.
Pe de altă parte, Convenţia semnată la Schengen la 19 iunie 1990, de punere
în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată
a controalelor la frontierele comune, cuprinde dispoziţii clare referitoare la
încetarea unor prevederi ale sale, având în vedere ipoteza corelării prevederilor
sale cu cele ale dreptului comunitar. Astfel, la articolul 142(1) se stabileşte:
„Dacă convenţiile se încheie între statele membre ale Comunităţilor Europene

386
traducerea în limba română a Acordului se găseşte pe site-ul www.ier.ro la numărul CELEX
4200A0922(01) (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
184
în vederea realizării unui spaţiu fără frontiere interne, părţile contractante vor
conveni asupra condiţiilor în care urmează să fie înlocuite sau amendate
dispoziţiile prezentei convenţii, în funcţie de dispoziţiile corespunzătoare ale
acestor convenţii”.
Se poate observa că problema încetării Convenţiei în ansamblul ei nu se
pune, tocmai pentru că, în opinia noastră, aceasta urmează acelaşi tipic precum
Acordul Schengen.
Problema încetării unor dispoziţii ale Convenţiei se pune însă. Expresia
„înlocuire” sugerează implicit încetare, fără să se reducă doar la atât. Scopul
„înlocuirii” şi, totodată, cauza înlocuirii o va constitui în principiu introducerea
unor prevederi noi prin care se realizează mai consistent obiectivele Acordului
Schengen. Pentru acest motiv la articolul 142(1) paragraful al doilea se
precizează că problema înlocuirii sau amendării se va pune doar ţinându-se cont
de faptul că dispoziţiile Convenţiei Schengen pot prevedea o cooperare mai
largă decât cea care rezultă din dispoziţiile convenţiilor amintite. Această
prevedere se va corela cu cea de la paragraful 3 al aceluiaşi articol potrivit
căreia „dispoziţiile care sunt contrare celor convenite între statele membre ale
Comunităţilor Europene se vor adapta în orice caz”. Ca urmare, apreciind că
statele membre pot conveni atât măsuri de implementare a prevederilor
Convenţiei cât şi dispoziţii de lărgire a cadrului cooperării, asemenea acţiuni
vor avea totuşi ca efect modificarea Convenţiei Schengen în măsura în care
respectivele prevederi instituie obligaţii care intră în conflict cu cele din
Convenţie.
Abrogarea unor dispoziţii cuprinse în Convenţie se face într-o
modalitate originală, respectiv prin luarea unor hotărâri într-un cadru
instituţional diferit de cel creat prin tratatul ale cărui dispoziţii sunt abrogate.
Această situaţie este posibilă în contextul în care, astfel cum am mai
spus, Convenţia Schengen face parte şi ea din categoria tratatelor de integrare.
Exemplificăm în acest sens prevederile articolului 39(1) din Regulamentul CE
nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de
instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către
persoane 387, în temeiul căruia au fost abrogate articolele 2-8 din Convenţia de
punere în aplicare a Acordului Schegen.
Rămânând tot în cadrul comunitar, merită să analizăm, pe scurt,
prevederi cuprinse într-un alt document încheiat sub auspiciile dreptului
internaţional public, de mai multe state ale Uniunii Europene, în domenii care
se circumscriu cooperării în materia consolidării colaborării între autorităţile de
aplicare a legii. Este vorba despre Tratatul între Regatul Belgiei, Republica
Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de

387
Codul Frontierelor Schengen
185
Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria privind aprofundarea
cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului,
criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, semnat la Prüm la 27 mai
2005 (Tratatul de la Prüm).
Potrivit articolului 47(1) din Tratatul de la Prüm, prevederile tratatului
se aplică numai în măsura în care sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene,
ceea ce înseamnă că soluţia aleasă de negociatori a fost nu în sensul încetării
automate a acelor prevederi din Tratat care vin în contradicţie cu dreptul
comunitar, ci doar în sensul inaplicabilităţii acelor dispoziţii, stabilind în acest
fel o oarecare ierarhie.
O soluţie originală priveşte dezvoltarea ulterioară a domeniului
reglementat prin Tratat, în sensul că se are în vedere ipoteza în care materia
tratatului să fie reglementată în viitor prin acte comunitare, astfel că părţile pot
înlocui sau modifica prevederile Tratatului devenite incompatibile, iar până la
momentul respectiv vor prevala dispoziţiile comunitare.
4. Încetarea prin denunţare, ca urmare a asumării unei obligaţii în
acest sens prin Tratatul de aderare

În contextul aderării la Uniunea Europeană, anumite tratate


internaţionale la care România este parte, urmează a fi denunţate, dat fiind
faptul că această situaţie intervine în urma obligaţiilor pe care România şi le-a
asumat printr-un alt tratat internaţional, respectiv prin Actul privind condiţiile
de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană, denumit în continuare Act de aderare, ce
constituie anexă la Tratatul de aderare 388.
În concret, la articolul 6(10) din Actul de aderare se prevede: „Cu efect
de la data aderării, Bulgaria şi România se retrag din orice acord de liber
schimb încheiat cu ţări terţe, inclusiv din Acordul central european de comerţ
liber.
În măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România sau
amândouă aceste state, pe de o parte, şi una sau mai multe ţări terţe, pe de altă

388
Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală
Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica
Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale
Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a
României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost
ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 465 din 1 iunie 2005
186
parte, nu sunt compatibile cu obligaţiile care decurg din prezentul protocol,
Bulgaria şi România iau toate măsurile pentru a elimina incompatibilităţile
constatate. În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăţi în
adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe ţări terţe înainte de
aderare, trebuie să se retragă din acordul respectiv, în conformitate cu
clauzele acordului”.
Astfel cum se poate observa, articolul 6(10) din Actul de aderare are în
vedere două ipoteze generale: o primă ipoteză priveşte încetarea prin retragere a
oricărui acord dintre România şi state terţe, atunci când acordul în cauză are
drept obiect liberul schimb; a doua ipoteză priveşte orice acord, indiferent de
obiectul său care urmează să înceteze în conformitate cu clauzele sale, ori de
câte ori nu este posibilă o adaptare de aşa manieră a acordului încât prevederile
sale să nu vină în conflict cu obligaţiile care decurg din Actul de aderare.
Un exemplu din practica României, cu privire la aplicarea
articolului 6(10), paragraful 2, îl reprezintă Hotărârea Guvernului României
nr. 1216/2006 389. În cuprinsul hotărârii, la articolul 1 se stabileşte că se denunţă
acordurile şi convenţiile prevăzute în anexa care face parte din hotărâre.
Hotărârea în discuţie priveşte acele acorduri ale României încheiate cu ţări terţe,
în domeniul protecţiei plantelor şi a carantinei fitosanitare. Totuşi, urmare a
unui studiu atent al acordurilor a căror denunţare se proclamă de către România,
se va putea observa că nu întotdeauna reiese clar sau este prevăzută o procedură
de încetare a tratatului prin denunţare, motiv pentru care nici nu se poate afirma
că un anumit tratat a încetat în conformitate cu prevederile sale.

5. Încetarea ca urmare a constatării incompatibilităţii cu dreptul


comunitar

În general incompatibilitatea unor prevederi convenţionale cu prevederi


interne din legislaţia statelor părţi nu are ca efect încetarea acelor prevederi şi
nici măcar ineficienţa acestora.
Atunci însă când incompatibilitatea priveşte prevederi cuprinse în acte
internaţionale convenţionale, problema abrogării tacite şi cel puţin ipoteza
modificării unora dintre acestea se poate pune.
În contextul celor două ipoteze de mai sus problema care se naşte teoretic şi
se iveşte deseori în practică este dacă incompatibilitatea dintre prevederi
convenţionale cuprinse în tratate încheiate între statele membre UE, pe de o parte şi
dispoziţii cuprinse în actele instituţiilor comunitare, pe de altă parte, poate avea ca
efect încetarea prevederilor convenţionale. Din punctul nostru de vedere,
posibilitatea încetării este exclusă atât timp cât ea nu este rezultatul unor prevederi
389
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 808 din 26 septembrie 2006
187
exprese cuprinse în prevederi convenţionale internaţionale, posibilitate care nu este
deloc exclusă şi s-ar circumscrie prevederilor articolului 54(1)(a) din Convenţia de
la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Această imposibilitate s-ar datora şi faptului
că cele două categorii de acte (comunitare şi convenţionale internaţionale) au o
natură juridică diferită şi fac parte din sisteme de drept diferite (dreptul comunitar;
dreptul internaţional public).
Totuşi, problema prezintă importanţa sa aparte, deoarece acceptarea
ideii că incompatibilitatea cu dreptul comunitar este o cauză de încetare a
tratatului ar presupune că oricare dintre părţile la acesta se poate prevala de
această situaţie pentru a refuza executarea obligaţiilor sale; dimpotrivă,
acceptarea ideii că tratatul subzistă chiar în prezenţa unei incompatibilităţi cu
dreptul comunitar are ca şi consecinţă posibilitatea executării lui pe mai
departe, ceea ce, sub aspect practic, conduce la slăbirea puterii instituţiilor
comunitare, încetinirea demersului integrării şi posibilitatea eludării
prevederilor comunitare. Un exemplu în acest sens, în materia liberei circulaţii a
persoanelor, îl reprezintă anumite expulzări de persoane 390 efectuate de către
state membre ale UE în baza unor acorduri de readmisie încheiate cu state
membre ale UE, dar cu nerespectarea exigenţelor în materie statuate prin
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului 391, ale cărei
prevederi dau expresie principiului liberei circulaţii a persoanelor statuat la
articolul 18 din Tratatul CE. Aspectele legate de problematica expulzării de
persoane în contextul dreptului comunitar, sunt evidenţiate în cuprinsul
Rezoluţiei Parlamentului European din 15 noiembrie 2007 392 referitoare la
aplicarea Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora. Potrivit Rezoluţiei amintite „Directiva 2004/38/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora, odată cu prevederea posibilităţii ca un stat
membru să expulzeze un cetăţean al Uniunii, supune această posibilitate unor
limite extrem de precise, pentru garantarea libertăţilor fundamentale”, astfel că

390
Este de referinţă expulzarea unor cetăţeni români de etnie romă, de către Italia, în contextul
asasinării doamnei Giovana Reggiani, la Roma, la 31 octombrie 2007
391
În concret, „expulzările” realizate mascat, prin readmisie în ţara de origine sau de tranzit,
sunt acţiuni ale unor state membre ale UE prin care se restrânge libertatea de circulaţie a unor
persoane, fără însă ca acestea să cuprindă garanţiile necesare respectării drepturilor
fundamentale, precizate în special în Directiva citată. Spre exemplu, asemenea acorduri de
readmisie nu cuprind vreo menţiune legată de obligaţia comunicării motivelor de returnare, ceea
ce directiva pretinde imperativ
392
Documentul este accesibil la adresa de internet:http://www.europarl.europa.eu/ (ultima
accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
188
documentul „reafirmă faptul că orice legislaţie naţională trebuie să respecte cu
stricteţe aceste limite şi garanţii, inclusiv accesul la o cale de atac în justiţie
împotriva expulzării şi la exercitarea dreptului de apărare şi că orice excepţie
definită în directivă trebuie să fie interpretată în mod restrictiv; reaminteşte că
expulzările colective sunt interzise de Carta drepturilor fundamentale şi de
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” (punctul 5 din Rezoluţie).
Se poate deduce din textul Rezoluţiei că nerespectarea dreptului
comunitar echivalează cu neîndeplinirea unei obligaţii comunitare, fapt care
generează un raport juridic de răspundere între statul vinovat şi Uniunea
Europeană, distinct şi specific. În aceste condiţii, indiferent de soluţia presupusă
cu privire la vigoarea tratatului (încetare sau menţinere), statul membru are cel
puţin obligaţia de a remedia situaţia, ceea ce presupune cu privire la tratat fie
denunţarea tratatelor incompatibile, fie modificarea prevederilor acestora în aşa
fel încât să fie compatibile cu dreptul comunitar.
6. Câteva consideraţii privind problema compatibilităţii între
tratatele încheiate de România şi prevederile constituţionale

În articolul 11(1) din Constituţia României, republicată, se reiterează393


unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional, într-o formulare
detaliată: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Regula este exprimată prin
adagiul latin pacta sunt servanda şi stă la baza dreptului tratatelor, fixând o normă
de conduită a statelor în ce priveşte tratatele internaţionale la care sunt părţi. Pe de
altă parte, această regulă nu atrage în mod automat consecinţa că tratatele încheiate
de România ar avea valoare constituţională, ci, aşa cum am arătat, regula pacta
sunt servanda impune doar obligaţia îndeplinirii întocmai şi cu bună-credinţă a
obligaţiilor ce decurg din aceste tratate. Totuşi, problema nu este deloc simplă,
deoarece, în mod firesc, apare întrebarea ce se întâmplă dacă un asemenea tratat
conţine norme ce contravin unor dispoziţii constituţionale, pe de o parte, în timp ce,
potrivit tot unei dispoziţii cu valoare constituţională (pacta sunt servanda), statul
român se obligă la punerea în aplicare a acelor norme? S-ar putea sau nu invoca
legitim neconstituţionalitatea şi implicit să se refuze executarea tratatului în cazul
existenţei neconformităţii dispoziţiilor cuprinse în acestea şi dispoziţiile
constituţionale?

393
Textul constituţional reafirmă de fapt, o obligaţie preexistentă, care există pentru statul
român în virtutea dreptului internaţional general – a se vedea V. Duculescu, C. Călinoiu, G.
Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Lumina Lex, 1997, 56
189
În primul rând trebuie să constatăm că posibilităţile de refuz al
executării se pot înscrie în două largi ipoteze, sub aspectul cercetării: fie că se
invocă neexecutarea pe motiv de imposibilitate de executare rezultată ca urmare
a neconformităţii textului tratatului cu dispoziţiile dreptului intern, fie se invocă
neexecutarea pe motiv de invaliditate a consimţământului datorită acestei
neconformităţi.
În al doilea rând, şi ceea ce este în definitiv important, rămâne să
lămurim dacă invocarea unor asemenea cauze poate fi acceptată în lumina
normelor dreptului internaţional public, altfel spus dacă ar avea şanse de succes
în raport cu scopul urmărit la momentul invocării de statul care invocă
asemenea cauze. Pentru a lămuri această problemă trebuie pornit de la
dispoziţiile articolului 27 din Convenţia de la Viena din 1969, potrivit cărora
„O parte nu poate invoca prevederile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat”. Potrivit opiniei formulate de American Law
Institute, „îndatorirea unui stat de a da efect termenilor unui acord
internaţional la care el este parte (…) nu este afectată de o prevedere a
dreptului său intern care este în conflict cu acordul sau de absenţa unei legi
interne ce i-ar fi necesară pentru a da efect termenilor acordului” 394. Ca
urmare, sub acest aspect putem să concluzionăm că neconstituţionalitatea
textului tratatului ratificat nu va putea fi invocată drept cauză de încetare a
tratatului, respectiv nu se va putea justifica neexecutarea tratatului pentru acest
motiv. Pentru ca tratatul să înceteze va fi necesară invocarea unei alte cauze de
încetare, respectiv prin abrogarea expresă de către părţi – ceea ce implică
acordul lor de voinţă – ori, în particular, dacă există o cutumă în acest sens între
statele părţi tratatul poate să înceteze. În nici un caz, tratatul nu va putea să
înceteze procedându-se la o denunţare unilaterală. Pe de altă parte 395, articolul
46 din Convenţia de la Viena din 1969 prevede: „(1) Faptul că consimţământul
unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii
a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate nu poate fi
invocat de acest stat ca viciu de consimţământ, afară numai dacă această
încălcare a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă fundamentală a
dreptului său intern. (2) O încălcare este vădită dacă ea este obiectiv evidentă
pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate
cu practica obişnuită şi cu bună-credinţă”. Formularea articolului 46 al
Convenţiei de la Viena este una negativă [„Un stat nu poate (…) afară numai

394
A se vedea The American Law Institute, Restatement of the law, Second Edition, St. Paul,
Minn., American Law Institute Publishers, 1995, 430; N. Ecobescu şi V. Duculescu, Dreptul
tratatelor, 69
395
Articolul 46 trebuie să fie deosebit de articolul 27, care prevede că o parte nu poate invoca
prevederi ale dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea tratatului. Această din urmă
regulă se poate aplica doar dacă nu s-a susţinut invaliditatea tratatului
190
dacă...”] tocmai pentru a sublinia caracterul excepţional al situaţiilor în care
acest motiv poate fi invocat. Regula că un stat nu poate invoca faptul că a fost
exprimat consimţământul său cu violarea prevederilor dreptului său intern
relativ la competenţa de a încheia tratate drept motiv de nulitate a tratatului, ţine
cont de următoarele raţiuni principale:
– există un număr de proceduri în realizarea tratatelor, cum este spre
exemplu ratificarea, desemnate cu scopul de a abilita un stat să reflecte foarte
bine înainte de a se decide dacă sau nu să devină parte la tratat, precum şi
pentru a fi în acord cu orice exigenţă constituţională;
– pe de altă parte, statele sunt îndreptăţite să observe dacă celelalte state
contractante au acţionat cu bună-credinţă atunci când reprezentanţii lor au
exprimat consimţământul de a fi legate statele reprezentate prin tratat;
– în al treilea rând, se impune a se urmări în principal asigurarea
stabilităţii tratatului internaţional, în pofida intereselor personale a vreuneia din
părţile la acesta.
Referindu-ne la consideraţiuni jurisprudenţiale, se poate aminti în
legătură implicită, dar nu directă, cauza France v. Commission 396. Curtea a
reţinut că, Comunitatea Europeană a încheiat un tratat cu Statele Unite, cu
nerespectarea regulilor interne ale Comunităţii privind competenţa diferitelor
organe ale Comunităţii abilitate să încheie tratate. Cu toate acestea, Curtea nu a
constatat că tratatul nu ar obliga Comunitatea Europeană în sfera dreptului
internaţional public. Dată fiind complexitatea regulilor interne ale Comunităţii
Europene, dacă aceasta se angajează printr-un tratat cu violarea unor asemenea
reguli, orice iregularitate internă este prea puţin probabil să fie vădită. De aceea,
este puţin probabil ca Comunitatea Europeană să poată invoca vreo regulă de
drept cutumiar 397 internaţional ce pare să fie cuprinsă la articolul 46 al
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, sau în articolul echivalent al
Convenţiei din 1986 privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale.
În ce priveşte excepţia avută în vedere de articolul 46 al Convenţiei de la
Viena, luând în considerare aspectele amintite anterior, se pune întrebarea
dacă, sprijinindu-se pe acest text reglementar, în mod excepţional
neconstituţionalitatea ar putea argumenta existenţa unui viciu de consimţământ
ce afectează competenţa de a încheia tratate? Considerăm că răspunsul este
negativ, deoarece neconstituţionalitatea priveşte încălcarea unei reguli
fundamentale a dreptului unui stat, situaţie în care vor fi îndeplinite condiţiile
de anihilare a posibilităţii invocării unei atare situaţii ca viciu de consimţământ,

396
(1994)ECR V-3641
397
Comunitatea Europeană nu este parte la Convenţia din 1986, dar Curtea de Justiţie
Europeană a reţinut că regulile CVDT se aplică Comunităţii prin extensie, deoarece acestea
reflectă dreptul cutumiar internaţional – a se vedea AJIL(1999) 205-9
191
întrucât textul Convenţiei lasă această posibilitate „afară numai dacă această
violare a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă fundamentală a
dreptului său intern”. Or, caracterul vădit al încălcării nu poate să reiasă prin
faptul neconstituţionalităţii, deoarece dispoziţia din Constituţie prevede expres
că un tratat ale cărui dispoziţii nu sunt conforme cu cele ale Constituţiei nu va fi
ratificat, decât dacă se modifică anterior acele dispoziţii. În plus, dacă un stat
caută să invoce neconstituţionalitatea după ce tratatul a intrat în vigoare şi după
ce statul a început executarea lui, acţiunea sa va fi lipsită de efecte, astfel că nu
va putea să mai susţină invaliditatea consimţământului său de a fi legat. Este
foarte adevărat însă că, într-o evaluare de ansamblu a dispoziţiilor în materie,
prin regula stabilită de articolul 11 din Constituţia României, republicată, se
creează o garanţie de constituţionalitate a tratatelor perfectate de statul român.
În acest context interogativ, apreciem că dispoziţia nou introdusă prin legea de
revizuire, prevăzută la articolului 11(3) din Constituţie este binevenită şi îşi
dezvăluie una din semnificaţiile sale. Într-adevăr, potrivit acestei dispoziţii „În
cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei”. Totuşi, această dispoziţie implică un risc.

192
IV. ÎNTINDEREA OBLIGAŢIILOR JURIDICE

A. Efectele în timp şi spaţiu ale tratatelor


Efectele tratatului au un caracter de generalitate şi de permanenţă, în
limitele prevederilor acestuia. Părţile la tratat s-au legat prin acesta şi trebuie să-l
execute întocmai şi cu bună-credinţă; numai în condiţiile stabilite de dreptul
internaţional o parte la tratat poate evita executarea obligaţiilor pe care şi le-a
asumat.

1. Aplicarea teritorială a tratatelor

În principiu, tratatele se aplică cu privire la teritoriul părţilor


contractante398; în anumite situaţii tratatul se aplică numai pe o parte a teritoriului
părţilor contractante sau poate avea chiar o aplicare extrateritorială, adică să se
aplice asupra teritoriului unor state terţe399. Tratatul poate conţine clauze ce
limitează aplicarea teritorială şi lasă statului parte la tratat dreptul de a determina
teritoriile care vor fi supuse tratatului (clauza colonială) ori subordonează
extinderea tratatului consimţământului dat de autorităţile locale care posedă
competenţe în domeniul încheierii şi aplicării tratatului (clauza federală).

2. Aplicarea în timp a tratatelor

Convenţia de la Viena (1969) prevede regula generală a


neretroactivităţii tratatelor (articolul 28). Dispoziţiile unui tratat obligă un
stat-parte doar în ceea ce priveşte actele sau faptele petrecute după momentul
intrării în vigoare a tratatului. Statele pot să deroge de la regula
neretroactivităţii, cu condiţia ca această posibilitate să fie prevăzută în textul
tratatului.
Tratatele se aplică din momentul intrării lor în vigoare. Durata de
aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul tratatului sau poate să fie
nedeterminată. Aplicarea tratatului poate să fie suspendată sau poate să înceteze
ca urmare a intervenirii anumitor cauze.

398
Articolul 26 din Convenţia privind dreptul tratatelor (1969)
399
Astfel, conform articolelor 109-114 din Tratatul de la Versailles din 1919
193
B. Principiul pacta sunt servanda
Principiul pacta sunt servanda este consacrat de articolul 26 al
Convenţiei de la Viena, potrivit căruia, „orice tratat în vigoare este obligatoriu
(leagă părţile – n.a.) pentru părţile sale şi trebuie executat de acestea cu bună
credinţă”. Buna credinţă este ea însăşi un principiu juridic şi face parte
integrantă din principiul pacta sunt servanda.
Importanţa deosebită, fundamentală a principiului pacta sunt servanda
a fost confirmată de Curtea Internaţională de Justiţie. În 1997, în cauza
Gabčikovo – Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie a urmărit respectarea
strictă a principiului. Cauza a privit implementarea tratatului din 1977 ce
prevedea construirea unei centrale hidro-electrice de-a lungul întinderii Dunării
în Ungaria şi Slovacia. Ungaria a argumentat că, toată conduita ambelor părţi
indică faptul că ele au repudiat acest tratat bilateral şi care, pentru aceste
motive, a încetat. Opinia Curţii a fost că acea conduită reciprocă nepotrivită a
ambelor părţi „nu a determinat încetarea tratatului şi nici nu justifică această
încetare”. Efectul violării obligaţiilor va fi analizat ulterior, dar în acest
moment trebuie notat că, în ciuda faptului că ambele părţi au adus încălcări
serioase unor elemente importante a obligaţiilor din tratat, Curtea a considerat
că Tratatul din 1977 „nu poate fi anulat printr-o conduită ilicită”. Curtea a
considerat că cele două elemente ale art. 26 – forţa obligatorie a tratatelor şi
executarea cu bună credinţă a obligaţiilor – aveau o importanţă egală şi, de
aceea, buna credinţă implică faptul că: „În acest caz, în faţa aplicării concrete a
tratatului prevalează scopul tratatului şi intenţia părţilor la încheierea
acestuia. Principiul bunei credinţe obligă părţile să-l aplice într-un mod
rezonabil în aşa fel încât scopul său să fie atins”.
Acestea sunt cele mai cuprinzătoare statuări ale Curţii şi, deşi acestea au
fost îndeosebi iterate în cauza Gabčikovo-Nagymaros, este totuşi imposibil de
determinat măsura în care acestea se referă la aplicarea principiului pacta sunt
servanda în dreptul tratatelor în general 400.

C. Tratatele şi statele terţe


Preliminarii

Problema tratatelor şi a statelor care nu sunt părţi – state terţe – este


analizată în articolele 34-38 ale Convenţiei de la Viena (1969). Regula
fundamentală privitoare la raportul dintre tratate şi statele terţe este exprimată
prin maxima pacta tertiis nec nocent nec prosunt, consacrată de articolul 34.

400
Fitzmaurice, M., The practical working, 184
194
Convenţia reglementează, în continuare regimul obligaţiilor (articolul 35) şi al
drepturilor (articolul 36) ce se pot naşte dintr-un tratat pentru un stat terţ. În ce
priveşte naşterea obligaţiilor pentru state terţe, exigenţele sunt atât de stricte
încât, atunci când sunt îndeplinite, acestea formează în realitate un adevărat
acord colateral între părţile tratatului şi statul terţ şi acest acord colateral va
reprezenta baza legală a obligaţiei, mai degrabă decât tratatul original 401.
Există anumite diferenţe procedurale în ce priveşte stabilirea unei
obligaţii faţă de stabilirea unui drept, în sarcina, respectiv favoarea unui stat
terţ. Statul terţ trebuie să accepte obligaţia expres, în scris, în timp ce în cazul
dreptului, asentimentul statului terţ este prezumat, mai puţin atunci când se
prevede altfel sau există indicaţii în sens contrar. Orice obligaţie ce se naşte
pentru un stat terţ poate fi revocată sau modificată doar de către părţi şi de către
statul terţ, cu excepţia faptului când este stabilit că acestea au convenit altfel.
Orice drept născut pentru statele terţe poate fi revocat sau modificat doar de
către părţi dacă s-a stabilit că intenţia părţilor era ca dreptul să poată fi revocat,
sau să fie obiect al modificării fără consimţământul statului terţ. Este în general
recomandabil să se facă o apreciere precaută în vederea stabilirii faptului dacă
un tratat cuprinde sau nu o stipulaţie in favorem tertii 402. Astfel cum a statuat
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională: „Nu poate fi prezumat cu uşurinţă
faptul că stipulaţia favorabilă unui stat terţ a fost adoptată în scopul de a crea
un drept actual în favoarea acestuia. Totuşi, nu există nimic care să împiedice
voinţa statelor suverane de a urmări acest scop şi acest efect. Întrebarea dacă
există un drept dobândit în baza unui instrument intervenit între alte state
presupune a se stabili în fiecare caz în parte: că este neîndoielnic faptul că
statele care au efectuat stipulaţia în favoarea unui stat terţ au înţeles să creeze
pentru acel stat un drept actual şi, de asemenea, că acest din urmă stat l-a
acceptat întocmai”.
Nici o dispoziţie a Convenţiei de la Viena (1969) nu se opune ca o
regulă cuprinsă într-un tratat să devină obligatorie pentru cel de-al treilea stat ca
regulă de drept cutumiar, dacă este recunoscută ca atare. Potrivit articolului 38
al Convenţiei, „nici una din dispoziţiile articolelor 34 şi 37 nu se opune ca o
regulă enunţată într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terţ ca regulă
cutumiară de drept internaţional recunoscută ca atare”.
Totuşi, Convenţia nu prevede clar dacă regimurile obiective create prin
tratate sunt obligatorii doar pentru statele părţi la acele instrumente sau dacă
acestea sunt valabile pentru întreaga comunitate internaţională, adică opozabile
erga omnes. Asemenea tratate includ dispoziţii privind neutralitatea sau
demilitarizarea anumitor zone şi teritorii, sau stabilesc libertatea de navigaţie

401
Fitzmaurice, M., The practical working, 184
402
Fitzmaurice, M., The practical working, 184
195
pe cursurile de apă internaţionale cum sunt, spre exemplu, canalul Suez, Kiel, şi
strâmtorile turce 403. Comisia de Drept Internaţional a apreciat că articolul 36(1)
cuprinde o reglementare suficientă a drepturilor ce se acordă tuturor statelor şi
articolul 38 este o bază suficientă pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor
erga omnes, prevăzute printr-un tratat.
În literatura de specialitate s-a susţinut opinia că anumite acorduri ale
Comunităţii Europene ar reprezenta excepţii de la regula relativităţii efectelor
tratatelor. Astfel, spre exemplu, s-a afirmat că prin efectul articolului 300(7)
T.C.E, acordurile încheiate de către Comunitate leagă instituţiile acesteia şi
statele membre, înlăturând în acest fel aplicarea principiului efectului relativ al
tratatelor, potrivit căruia acestea nu sunt obligatorii decât pentru părţi, în ceea
ce priveşte relaţia dintre Comunitate şi statele membre 404. Într-adevăr, deşi
statele membre nu sunt părţi la tratatele avute în vedere de articolul 300 T.C.E.,
prevederile acestor acorduri se vor aplica statelor membre. Totuşi, excepţia este
una aparentă, deoarece natura juridică a Comunităţilor generată în temeiul
tratatelor comunitare reprezintă temeiul pentru care statelor membre li se vor
aplica prevederile acelor acorduri, iar nicidecum faptul că statele membre ar
reprezenta terţi în raport cu tratatul încheiat de Comunitate. Ca urmare, efectul
amintit se datorează unor acorduri încheiate ferm între statele membre, tratate
prin care aceste state au convenit asupra efectului respectiv în prealabil.
Faţă de regula generală a relativităţii efectelor tratatelor internaţionale se
cunosc unele situaţii de excepţie, respectiv când statele pot dobândi drepturi în
baza unor tratate la care nu sunt părţi, în următoarele condiţii 405:
– dacă părţile unui tratat înţeleg să confere un drept unui stat terţ sau
unui grup de state, sau tuturor statelor;
– dacă statul terţ consimte, fie în mod expres, fie tacit.
Carta ONU, de exemplu, conferă prin prevederile sale anumite drepturi
statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea
Generală în legătură cu un diferend la care sunt părţi, cu condiţia să accepte
obligaţiile de soluţionare paşnică a diferendelor prevăzute în Cartă; dreptul de a
deveni părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
În anumite condiţii pot rezulta obligaţii în sarcina statelor în baza unor
tratate la care nu sunt părţi. Convenţia de la Viena prevede două asemenea
situaţii (articolul 35):
– dacă părţile unui tratat înţeleg să creeze o obligaţie în sarcina unui stat
terţ;
– dacă statul terţ consimte, în mod expres şi în scris, la această obligaţie.

403
Fitzmaurice, M., The practical working, 184-185
404
Ţinca, O., Drept comunitar general, ed. a III-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 290
405
Articolul 36 din Convenţia de la Viena (1969)
196
Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizează de fapt un acord distinct
între statele-părţi la tratat şi statul terţ, acordul dintre părţi reprezentând unicul
fundament juridic al forţei obligatorii a unui tratat.
În practica internaţională există o categorie de tratate (denumite tratate
obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului
comunităţii internaţionale. Asemenea tratate, întrucât reglementează domenii de
interes general, pot să creeze drepturi şi obligaţii opozabile tuturor statelor
(erga omnes), chiar şi în lipsa consimţământului lor. Din această categorie fac
parte:
– tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele
referitoare la statutul de neutralitate al unei ţări, la regimul Antarcticii etc.);
– tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru căi de comunicaţie
internaţională (regimul de navigaţie pe fluvii sau pe canale internaţionale);
– tratatele multilaterale prin care se creează o organizaţie internaţională,
ca subiect nou de drept internaţional (personalitatea juridică a organizaţiei fiind
opozabilă tuturor statelor comunităţii internaţionale).
Am analizat anterior situaţia în care printr-un tratat, părţile stabilesc o
obligaţie sau un drept în sarcina, respectiv în favoarea unui terţ. Dar se poate
întâlni situaţia în care un terţ faţă de tratat să impună unor părţi la acesta
executarea unei obligaţii ce rezultă din tratat într-o nouă formă.
Pentru a oglindi această situaţie, vom analiza prevederile Convenţiei
internaţionale privind combaterea contrafacerii de monedă, încheiată la Geneva
la 20 aprilie 1929 406 şi cele ale Deciziei Consiliului UE 2005/511/JHA privind
protejarea monedei Euro împotriva contrafacerii, prin desemnarea EUROPOL
ca agenţie centrală pentru monedă Euro contrafăcută, documente de natură
diferită, cu procedură distinctă de adoptare: primul este guvernat de regulile
dreptului internaţional public, iar cel de-al doilea de cele ale procedurii de
adoptare a actelor în cadrul pilonului trei al Uniunii Europene.
În concret, articolul 12 din Convenţia internaţională privind combaterea
contrafacerii de monedă stipulează următoarele:
„În fiecare stat, conform legislaţiei interne a acestuia, investigaţiile
privind contrafacerea vor fi organizate de un oficiu central.
Acest oficiu ar trebui să fie în contact cu:
– instituţiile care emit monedă;
– autorităţile de poliţie din statul respectiv;
– oficiile centrale din alte state.
Ar trebui să se centralizeze, la nivelul fiecărui stat, toate informaţiile de
natură a facilita investigarea, prevenirea şi pedepsirea contrafacerii de

406
România a devenit parte la Convenţia cu privire la combaterea contrafacerii de monedă,
adoptată la Geneva la 20 aprilie 1929 la data de 7 martie 1939
197
monedă”. Ca urmare, se stabileşte obligaţia părţilor de a-şi organiza centre
naţionale pentru aplicarea celor convenite de părţi.
Prin Decizia Consiliului UE 2005/511/JHA se stabileşte că pentru
statele membre ale Uniunii Europene care sunt şi părţi la Convenţia
internaţională privind combaterea contrafacerii de monedă, oficiul central cu
privire la moneda Euro este Oficiul European de Poliţie (EUROPOL). Prin
urmare, competenţele oficiului central naţional în ceea ce priveşte contrafacerea
de monedă euro vor fi împărţite între Europol şi acest oficiu, Europol preluând
doar acele competenţe ale oficiului care îi sunt atribuite prin declaraţia anexată
Deciziei, astfel că oficiul central naţional îşi va exercita în continuare
competenţele (care nu au fost atribuite Europol) stabilite în Convenţia de la
Geneva cu privire la celelalte valute. Altfel spus, printr-un act al unui terţ faţă
de Convenţie sunt stabilite reglementări distincte în raport cu cele ale
Convenţiei, document care face referire la sistemul intern al părţilor, iar nu la
cel al Uniunii Europene. În plus, decizia Consiliului este luată de participanţi
ai guvernelor statelor membre, unele dintre acestea nefiind şi părţi la Convenţie.

198
V. INTERPRETAREA

A. Aspecte generale
„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris
să fie mai trepidantă decât chestiunea interpretării” – afirma lordul McNair în
1962. Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în
lumina lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor
dreptului tratatelor, a principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la
Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor şi tribunalelor, insistând asupra
cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie.
Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile
au intenţionat să-l dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care
problema interpretării s-a născut”, cum arăta profesorul Oppenheim.
Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de
Drept Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător
de principii de interpretare:
Principiul I: realitatea textului (actuality of textuality) – adică tratatele
se interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
Principiul II: înţelesul natural şi comun (the natural and ordinary
meaning) – adică, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este
aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea sensul lor
normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate
fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi
într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel
de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
Principiul III: integrarea (integration) – adică tratatele trebuie
interpretate ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi
presupune că părţile individuale, capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi
interpretate decât în întregul lor context.
Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus.
Acestea sunt:
Principiul IV: efectivitatea (effectiveness), (ut magis valeat quam
pereat) – adică tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor
declarat. De asemenea, prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li
se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului
199
în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie
şi un înţeles.
Principiul V: practica subsecventă (subsequent practice) – se va
recurge la practica subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.
Principiul VI: contemporaneitatea (contemporaneity) – adică termenii
tratatului trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul
când tratatul a fost încheiat 407.
Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale
de interpretare:
Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă
(textuală) şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei
moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969)
le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de
conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă,
controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept
Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţia părţilor,
deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au
intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii
Internaţionale de Justiţie este de a se baza pe textul tratatului 408.

B. Aspecte practice
Articolul 31(1) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă
în conformitate cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor
şi în lumina obiectului şi scopului său”.
Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că
această regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat
mai sus este că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă. Regula de
interpretare este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1)
textul, (2) contextul, şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese din
anumite detalii conferite de articolul 31(2) şi cuprinde orice instrument relevant,
intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi
anexele tratatului. Nu există o ierarhie între diferitele elemente ale articolului 31
ci, mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică 409. Curtea Internaţională de
Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o implicit ca
fiind cea mai importantă. În cauza Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că:
„Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de toate pe textul tratatului. Ca o

407
Fitzmaurice, M., The practical working, 185-186
408
Fitzmaurice, M., The practical working, 186
409
Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, 187
200
măsură suplimentară trebuie să se recurgă la mijloacele de interpretare, cum
sunt lucrările pregătitoare ale tratatului”.
Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună
credinţă, această regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda.
Determinarea înţelesului obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului
şi prin prisma obiectului şi scopului său 410. Un bun exemplu îl reprezintă
Opinia consultativă cu privire la Convenţia din 1919 privind angajarea
femeilor pentru munca de noapte. Articolul 3 al acestei Convenţii – „femeile
fără deosebire de vârstă nu vor fi angajate pentru munca de noapte în orice
întreprindere publică sau privată, sau în orice branşă asemănătoare, altele
decât întreprinderile în care sunt angajaţi membri ai aceleiaşi familii” a lăsat
nelămurită problema aplicării sale la anumite categorii de femei, altele decât
muncitorii manuali. Curtea a afirmat că „Textul articolului 3, luat individual,
nu creează dificultăţi. Formulat în termeni generali şi lipsit de ambiguitate
sau obscuritate, el interzice angajarea pentru muncă de noapte în
întreprinderi industriale a femeilor, fără deosebire de vârstă. Văzut astfel,
acesta se aplică obligatoriu categoriilor de femei avute în vedere de
întrebarea adresată Curţii. Dacă, totuşi, articolul 3... este interpretat în aşa fel
încât nu s-ar aplica femeilor ce deţin posturi de supervizor sau manageriale şi
care nu sunt angajate obişnuite în domeniul muncii manuale, este necesar să
se găsească motive serioase pentru interpretarea prevederilor altfel decât în
concordanţă cu sensul natural al termenilor. Termenii art. 3.... nu sunt
contradictorii nici cu titlul, nici cu Preambulul, sau cu alte prevederi ale
Convenţiei. Titlul se referă la <angajarea femeilor pe timpul nopţii>.
Articolul 1 dă o definiţie a <stabilimentelor industriale>. Articolul 2 statuează
ce se înţelege prin termenul <noapte>. Aceste prevederi, dealtfel, nu afectează
scopul articolului 3, care prevede că <femeile nu vor fi angajate pentru
munca de noapte în nici o întreprindere industrială publică sau privată, sau
într-o branşă asemănătoare>”. Aceasta se poate compara cu viziunea
judecătorului Anzilloti care a susţinut că „dacă articolul 3, în conformitate cu
sensul natural al termenilor săi, este într-adevăr perfect clar, este greu de
admis, chiar dacă ne străduim, că s-ar putea găsi o altă interpretare decât cea
care rezultă din sensul firesc al termenilor săi”. El considera că doar intenţia
părţilor ar trebui utilizată pentru a se determina corecta interpretare.
O altă regulă privitoare la interpretare, este că împreună cu întregul
context interpretul trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în
aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării
tratatului – articolul 31(3)(b). În cauza Insulei Kasikili / Sedudu, Curtea a
aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi anume că

410
Fitzmaurice, M., The practical working, 187
201
practica subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să
se ţină seama când se determină înţelesul său; totuşi, poziţia Curţii a fost foarte
rigidă, prin aceea că în sfera conceptului de „practica subsecventă” nu a inclus
actele unilaterale ale autorităţii precedente din Botswana pe motiv că acestea
erau emise doar în scopuri interne şi nu erau aduse la cunoştinţa autorităţilor
Namibiei. Curtea a apreciat că pretinsul „acord subsecvent” intervenit între
autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar relevanţa unei
„colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la
interpretarea tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui
material un anumit rol, notându-l ca un fapt care sprijină interpretarea tratatului
din 1890 în conformitate cu sensul firesc al termenilor acestui tratat.

C. Lucrări pregătitoare
Articolul 32 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte clar că
mijloacele suplimentare de interpretare – inclusiv travaux préparatoires
(lucrările pregătitoare) – vor fi utilizate pentru a confirma înţelesul unui tratat
sau ca un ajutor la interpretare atunci când, urmărindu-se aplicarea articolului
31, înţelesul este ambiguu sau obscur sau conduce la rezultate care sunt
evident absurde sau nerezonabile. Atât Opinia consultativă în cauza privind
angajarea femeilor pentru muncă de noapte, cât şi cea în cauza Insulei
Kasikili/Sedudu, menţionată mai sus, reliefează utilizarea mijloacelor
suplimentare pentru a confirma o interpretare rezultată pe baza articolului 31.
Totuşi utilizarea lucrărilor pregătitoare ca mijloc suplimentar de interpretare,
naşte numeroase dificultăţi, astfel cum se evidenţiază şi din fazele
jurisdicţionale ale cauzei Qatar vs. Bahrein.
Problema în această cauză s-a focalizat asupra întrebării dacă statele
Qatar şi Bahrein au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele
să prezinte cazul lor în faţa Curţii fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a
decis că natura fragmentară a lucrărilor pregătitoare sugerează că acestea pot fi
utilizate doar cu mare grijă, dar a notat următoarele: „proiectul iniţial autoriza
explicit sesizarea Curţii de către una sau cealaltă dintre părţi, dar această
formulă nu a fost reţinută. Mai mult decât atât, textul adoptat în final prevede
că sesizarea Curţii nu ar putea fi efectuată decât de către cele două Părţi
acţionând de comun acord, fie împreună, fie separat. Curtea nu vede pentru ce
renunţarea la o redactare corespunzând interpretării pe care Qatar-ul o dă
procesului verbal de la Doha, ar implica ca aceasta să fie interpretată potrivit
tezei. În consecinţă, ea nu apreciază că ar putea să deducă din lucrările
pregătitoare astfel cum i-au fost prezentate – adică reduse la diversele proiecte
menţionate mai sus – elemente complementare determinante pentru
202
interpretarea textului convenit; oricare ar fi putut să fie motivaţiile fiecăreia
dintre părţi Curtea nu poate decât să se limiteze la însăşi termenii procesului
verbal traducând intenţia lor comună şi interpretarea pe care le-au dat-o
deja”.
Curtea a concluzionat că aplicarea unilaterală era legitimă. Judecătorul
Schwebel a criticat această concluzie, susţinând că interpretarea Curţii nu
reflectă intenţia comună a părţilor. Judecătorul a susţinut că punctul de vedere
al Curţii potrivit căruia lucrările pregătitoare nu conţin elemente suplimentare
pertinente (concluzive) era neconvingător, remarcând următoarele: „dar, după
ce s-a anulat prevederea (potrivit căreia) <fiecare din cele două părţi poate să
supună problema Curţii Internaţionale de Justiţie> în favoarea prevederii
convenite (şi anume aceea că) <cele două părţi pot supune problema,...> în
mod sigur Bahrein-ul şi-a manifestat şi intenţia că <fiecare din cele două
părţi> poate şi să nu supună problema; incapacitatea Curţii de a vedea atât de
clar un aspect, îmi sugerează lipsa de voinţă de a proceda astfel”.
El considera că „lucrul necesar comun, atestă că intenţia părţilor de a
autoriza unilateral referirea la Curte lipseşte. Absenţa ei este - sau ar trebui să
fi fost - hotărâtoare” şi concluzionează: „Ce este neclar în textul şi contextul
Minutelor Doha, este totuşi clar ca cristalul când acele minute sunt analizate
cu ajutorul lucrărilor pregătitoare.... lucrările pregătitoare ele însele nu sunt
ambigue; dimpotrivă, o evaluare rezonabilă a lor susţine poziţia Bahreinului”.

D. Obiectul şi scopul tratatului


Preliminarii

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat


trebuie interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o
formulare vagă şi insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de
interpretare îndoielnic. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut
anumite îndoieli cu privire la utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte
rezervele. O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui
tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte 411.
Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere
a acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă
părţile. Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie
angajat pe anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului
să fie real, posibil şi licit. Obiectul tratatului nu este real atunci când legătura

411
Fitzmaurice, M., The practical working, 189
203
juridică pe care ar trebui să o exprime tratatul este lipsită de calitate şi nu obligă
juridic, decât în aparenţă. Asemenea „tratate” sunt considerate nule ori
inexistente. Se consideră că obiectul este imposibil atunci când posibilitatea
juridică sau materială a oricăruia dintre statele-părţi de a executa obligaţiile
asumate nu există. Acesta este cazul când actele la care se obligă un stat să le
execute sunt imposibil de realizat fizic, sau când obligaţiile asumate contravin
unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale ale altor state.
Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin
obligaţiilor convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar
sau regulilor care ţin de morala universală. În acest sens, se aminteşte în
literatură faptul că există o regulă de drept cutumiar în conformitate cu care
obligaţiile imorale nu pot constitui obiect al unui tratat internaţional, iar
asemenea tratate devin ineficiente deoarece sunt contra bonos mores 412. Există
şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia obiectul tratatului pentru a fi licit nu
trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv
norme privind libertatea mărilor, normele dreptului războiului, cele privind
interzicerea genocidului şi sclavajului, normele privind drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, normele ce consacră principiile fundamentale ale
dreptului internaţional 413. În realitate, unele din domeniile enumerate mai sus
prezintă şi o nuanţă de morală universală, astfel încât deosebirea se poate
rezuma în cele din urmă doar la calificarea lor a priori, respectiv dacă sunt
norme de morală universală sau sunt norme de ius cogens.

1. Relaţia dintre obiectul tratatelor şi regulile de ius cogens

1.1. Noţiunea de „regulă imperativă”


Regulile de ius cogens sunt cuprinse în norme juridice de aplicaţie
universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care
dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre
subiectele de drept internaţional. Aceste principii, consacrate în Carta ONU, au
fost afirmate şi în Declaraţia Adunării Generale ONU din 1976, fiind
considerate norme imperative (de ius cogens) de la care statele nu pot deroga
prin convenţii contrare. Asemenea principii determină conţinutul celorlalte
principii, reguli şi instituţii juridice ale dreptului internaţional. În ce ne priveşte,
considerăm că nu se identifică întocmai principiile fundamentale ale dreptului
internaţional cu normele imperative, categoria principiilor putând fi mai largă.
Tendinţa care se manifestă în dreptul internaţional este de a primi caracter
imperativ toate principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

412
A se vedea pentru mai multe detalii Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 372-377
413
A se vedea Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 225
204
Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional
următoarele:
– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
dintre state sau principiul neagresiunii;
– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;
– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în
dreptul contemporan nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe
domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca
aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării
internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale
omului);
– Principiul cooperării internaţionale;
– Dreptul popoarelor la autodeterminare;
– Principiul pacta sunt servanda;
– Principiul inviolabilităţii frontierelor;
– Principiul integrităţii teritoriale;
– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
– Principiul bunei vecinătăţi.

1.2. Descrierea principiilor cu caracter ius cogens

1.2.1. Preliminarii. Punerea problemei. „Constituind un act consensual


prin excelenţă, rezultat al voinţei concordante a părţilor, tratatul se întemeiază
pe intenţia acestora de a-i respecta prevederile şi de a se achita cu bună
credinţă de prevederile sale” 414. De aici decurge caracterul obligatoriu al
tratatelor 415 şi limitele caracterului obligatoriu al tratatelor. Sigur că acest
caracter obligatoriu este ocrotit în dreptul internaţional în măsura în care sunt
realizate condiţiile de validitate a tratatelor, şi anume liceitatea obiectului şi
libertatea consimţământului 416.
Referitor la legalitatea obiectului, aceasta se exprimă prin raportarea
conţinutului tratatului la angajamentele convenţionale anterioare, la regulile
aparţinând dreptului cutumiar şi la regulile care ţin de morala universală. Prin

414
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 56
415
Temeiul caracterelor obligatorii este precizat de numeroşi autori şi concretizat în numeroase
teze ce se pot grupa în 2 mari categorii: teorii care întemeiază forţa obligatorie a tratatelor pe
voinţa statelor contractante, şi teorii care încearcă să fundamenteze forţa obligatorie a tratatelor
pe o regulă de drept preexistentă; Idem
416
În privinţa obiectului tratatelor, sunt autori care amintesc un număr mai mare sau mai mic de
caractere pe care să le îndeplinească obiectul unui tratat pentru a fi valabil: spre exemplu
profesorul Anghel apreciază că obiectul trebuie să fie posibil, real şi licit
205
această raportare se poate evidenţia conformitatea dintre conţinutul tratatului şi
obligaţiile ce rezultă din ordinea juridică prestabilită. În cazul în care acestea se
contrazic, se spune despre obiectul tratatului că este ilicit.
În doctrina dreptului internaţional se semnalează prezenţa unei reguli de
drept cutumiar potrivit căreia obligaţiile asumate prin încheierea de tratate pot
constitui obiect al tratatului atât timp cât nu intră în conflict cu principiile
universal recunoscute ale dreptului internaţional. Sancţiunea nerespectării
acestei reguli este nulitatea dispoziţiilor tratatului prin care se încalcă această
regulă de drept cutumiar.
Consacrarea legală a acestei reguli s-a făcut în secolul XX, în cadrul
Conferinţei de la Viena privind dreptul tratatelor.417 Potrivit Convenţiei de la
Viena, „este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o
normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii,
o normă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută
de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă
a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”418.
În concluzie, credem că s-ar putea afirma că relevanţa binomului
„obiectul tratatelor-aplicarea principiilor de ius cogens” constă în aceea că
obiectul tratatelor nu poate intra în conflict cu o normă având caracterul de ius
cogens, iar atunci când conflictul este faptic, real, intervine sancţiunea
nerespectării acestei reguli. Având în vedere cele precizate, credem că o
abordare a problematicii aplicării principiului de ius cogens vis-á-vis de
obiectul tratatelor necesită precizarea şi studiul următoarelor: conceptul şi
caracteristicile normelor imperative, aplicarea în timp şi spaţiu a acestora cu
referire la obiectul tratatelor, efectele nerespectării normelor imperative.
1.2.2. Conceptul şi caracteristicile principiilor de ius cogens. Normele
imperative reflectă în orice sistem de drept intenţia de a se ocroti valori
esenţiale pentru funcţionarea sistemului şi atingerea obiectivelor generale ale
societăţii. În dreptul internaţional s-au format şi consacrat un număr de principii
fundamentale ce au caracter de ius cogens, fiind reguli de maximă generalitate
ce exprimă într-o formă concentrată obiectivele urmărite de normele particulare
cuprinse în tratate şi înţelegeri internaţionale pentru reglementarea relaţiilor
sociale. De aici concluzia că principiile de ius cogens au un rol hotărâtor şi
semnificativ în procesul elaborării şi aplicării normelor juridice 419.

417
În cadrul Conferinţei s-a dezbătut şi în cele din urmă acceptat ideea existenţei unor norme
imperative având valoare de ius cogens; a se vedea Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul
tratatelor, 60
418
Articolul 53 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
419
A se vedea Geamănu, G., Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan/
Principii de drept internaţional public, Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 7
206
Apariţia şi cristalizarea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional este legată de întreaga perioadă istorică de dezvoltare a societăţii
umane, ceea ce conferă un caracter flexibil şi dependent al acestora, în sensul că
apariţia şi dezvoltarea principiilor este determinată în ultimă analiză de
condiţiile materiale de existenţă 420. Deşi unele dintre aceste principii au apărut
încă din antichitate, ele au suferit în timp modificări substanţiale în conţinutul
lor, în raport cu legile de dezvoltare specifice fiecărei perioade.
Există teorii care îşi propun să fundamenteze existenţa principiilor de
ius cogens ale dreptului internaţional, apreciindu-se de către unii teoreticieni 421
că acestea decurg dintr-o „morală universală, aceeaşi în toate timpurile şi în
toate ţările”. Alţi autori au negat valabilitatea unei atari fundamentări, susţinând
că principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt categorii istorice,
apărând şi dezvoltându-se în funcţie de legile specifice evoluţiei societăţii 422. În
ce ne priveşte, considerăm că o disociere totală a elementelor pe care cele două
fundamentări teoretice se bazează nu ar trebui să se facă, deoarece pe de o parte
istoria şi evoluţia dreptului internaţional confirmă faptul că marile principii au
apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu evenimente istorice şi perioade
caracteristice pentru evoluţia societăţii umane, iar pe de altă parte, înlăturarea
oricărei ordini morale scoate din discuţie finalitatea dreptului, aceea de a fi just,
şi îi păstrează doar caracterul obligatoriu şi util, cu riscul de a fi arbitrar. Astfel
cum arăta profesorul Victor Duculescu, „autorii de drept internaţional au avut
întotdeauna rezerve în a lua în discuţie problema moralităţii” unui tratat,
datorită faptului că această construcţie făcea apel la elemente extrajuridice ce
ţineau de dreptul natural. S-a impus, finalmente, argumentul contrar, susţinut de
cei mai mulţi dintre doctrinarii dreptului internaţional, pe care McNair l-a
prezentat cu o deosebită forţă de convingere: „Este dificil de imaginat o
societate de persoane sau de state al cărei drept să nu fixeze nici o limită a
libertăţii contractuale. În orice comunitate civilizată există câteva reguli de
drept şi câteva principii morale pe care legea nu permite indivizilor să le
ignore sau să le modifice prin convenţie” 423. Principiile de ius cogens reprezintă
o generalizare maximă a normelor de drept internaţional 424, având caracterul de
ius cogens ca un criteriu suprem în aprecierea legalităţii oricărui act juridic,

420
Idem, 8
421
Aceşti autori sunt adepţi ai dreptului natural; a se vedea Delbez, L., Les principes généraux
du droit international public: droit de la paix: droit préventif de la guèrre: droit de la guèrre,
Pichon et Durand-Auzias, Paris, 1964, 41
422
A se vedea spre exemplu Geamănu, G., Principiile fundamentale, 9-10
423
McNair, D., The Law of Treaties, 213
424
Schwarzerberger, G., The Inductive Approach to International Law, Stevens & sons, Londra,
1965, 85 şi urm.
207
acţiune sau omisiune a statelor, pe plan internaţional 425. Acest aspect reiese
din reglementările codificatoare (Viena, 1969), cât şi din reglementările
propriu-zise ale unor atari principii 426.
Principiile de ius cogens exprimă un complex juridic comun tuturor
statelor, alcătuit din drepturile şi obligaţiile fundamentale ale fiecărui stat şi ale
statelor în ansamblul lor.
Caracterul de ius cogens al unei norme nu este uşor de reperat, dar poate
fi identificat prin apelarea la criterii ce privesc obiectul normei şi la criterii de
factură tehnică 427.
În privinţa obiectului acestor norme, s-au făcut referiri la valori ce
servesc interesele tuturor statelor, precum şi la corelaţia ce trebuie să existe
între normele de drept internaţional şi obiectivele acestui drept. În acest sens,
s-a apreciat că au caracterul de ius cogens acele norme ale dreptului
internaţional referitoare la menţinerea păcii şi securitatea internaţională,
drepturile popoarelor, egalitatea şi suveranitatea statelor, drepturile omului etc.
Ideea existenţei unor norme imperative ce ar alcătui o ordine publică
supra-convenţională nu a fost agreată, tocmai pentru că nu există în dreptul
internaţional o autoritate superioară subiectelor de drept, iar elaborarea dreptului
ţine direct de acestea. Ca urmare, din redactarea textului articolului 53 din
Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) reiese că valoarea de ius cogens a unei
reguli nu se întemeiază pe ideea dreptului natural, ci pe noţiunea de „normă
acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său
ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi
modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional având acelaşi
caracter”.
Astfel cum arăta profesorul Ion Anghel „ius cogens nu este ceva
imuabil, fix, evoluează şi se îmbogăţeşte cu noi forme, fiind fruct al unei
adânciri a conştientizării lui este un ius cogens superveniens” 428.
Se arată 429 că normele de ius cogens prezintă următoarele caracteristici:
– sunt recunoscute de toţi membrii comunităţii internaţionale;

425
A se vedea Geamănu, G., Principiile fundamentale, 17
426
Idem, se arată că dacă două sau mai multe state ar stabili, prin tratate, norme speciale, contrare
principiilor fundamentale, aceste norme ar fi lipsite de temei juridic. În acest sens, articolul 103 din
Carta ONU prevede că „în cazul unui conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite,
decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor
prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”. Astfel, se conferă principiilor cuprinse în Cartă
caracter imperativ, interzicându-se crearea unor norme particulare derogatorii
427
A se vedea Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 61
428
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 381
429
Idem
208
– pot constitui o excepţie faţă de alte reguli, chiar generale ale dreptului
internaţional;
– dacă sunt violate, revine statului care afirmă că s-a produs încălcarea
unei norme de ius cogens să facă dovada existenţei normei respective.
Din cele precizate mai sus, lăsând deschisă problema definirii
conceptului de ius cogens, considerăm că normele ce au acest caracter,
urmăresc ocrotirea unor valori comune şi necesare atât societăţii internaţionale,
cât şi umanităţii; asemenea norme reflectă caracteristic conştiinţa juridică a
statelor, iar caracterul de ius cogens este conferit de cele mai multe ori pe cale
cutumiară; şi obligaţiile ce rezultă din conţinutul normelor sunt erga omnes,
ceea ce face ca orice tratat ce conţine norme derogatorii de la ius cogens să fie
lovit de nulitate sau, atunci când incompatibilitatea apare după încheierea
tratatului, acesta îşi încetează efectele.
Aplicarea principiilor de ius cogens în relaţiile internaţionale atrage
următoarele consecinţe:
– păstrează şi conduce la stabilitatea relaţiilor internaţionale, la
menţinerea păcii, dirijează conduita subiectelor de drept internaţional în
conformitate cu obiectivele acestei ramuri juridice, în cazul respectării acesteia;
– în situaţia nerespectării acestor principii, aplicarea lor atrage nulitatea
tratatelor al căror obiect intră în conflict cu principiile de ius cogens şi se poate
antrena răspunderea juridică internaţională.
În cele ce urmează ne vom ocupa de precizarea conţinutului şi a
modului de funcţionare a principiilor de ius cogens, încercând să ne raportăm la
acele principii fundamentale din dreptul internaţional recunoscute unanim şi
despre a căror valoare de ius cogens sunt majoritare opiniile în doctrină.

1.2.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa.


Legitimitatea războiului a fost definitiv eradicată abia în secolul XX, în
condiţiile în care acesta se poartă cu caracter de agresiune. Principiul
nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa are o existenţă relativ recentă.
Mai mult decât atât, în secolul XX prin tratate internaţionale sunt prohibite
orice acte care ar constitui ameninţare cu forţa sau ar periclita unul dintre
elementele ce definesc personalitatea juridică statală. Ca urmare, aplicarea
acestui principiu determină lipsirea de efecte juridice valabile a acelor tratate
încheiate în scopul recurgerii la forţă şi pe de altă parte angrenează răspunderea
juridică. Sub acest aspect, în dreptul internaţional contemporan răspunderea
statului are o sferă mult mai largă decât în trecut 430. În prezent, orice fapte sau
acte de agresiune ce constituie o ameninţare sau o violare a păcii antrenează
răspunderea juridică. Un aspect specific acesteia este că pentru săvârşirea de acte

430
Instituţia răspunderii este considerată în vechiul drept internaţional mai degrabă ca o
răspundere de drept civil
209
de agresiune sunt sancţionate atât statele în calitatea lor de subiecte de drept
internaţional, cât şi persoanele fizice care răspund individual pentru săvârşirea de
crime internaţionale, astfel cum sunt acestea calificate şi precizate în dreptul
internaţional penal431. În conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale a ONU
3314 (XXIX), adoptată în data de 14 decembrie 1974, niciun considerent de orice
natură ar fi (politică, economică etc.) nu justifică agresiunea ce se angajează în
sarcina statului agresor, socotindu-se crimă împotriva umanităţii.
Pentru aprecierea în concret a liceităţii unui tratat şi a legalităţii oricărui act
în raport cu principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa trebuie să
evidenţiem conţinutul juridic al acestei reguli, cauza exactă care a determinat orice
act asupra căruia cade presupunerea că ar constitui act de agresiune sau de
ameninţare cu forţa, calificarea juridică a acestei cauze şi măsura în care ea
determină în mod legitim un răspuns din partea unora sau mai multor state
îndreptăţite.
I. Despre conţinutul juridic al regulii. În conformitate cu articolul 2(4)
din Carta ONU, „toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei”, regulă
care are caracterul unui deziderat general, nefiind o obligaţie expres formulată a
tuturor statelor. Scopul acestei reguli este ca „pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie” 432 prin urmarea
unor planuri de agresiune 433. În sistemul Cartei, condamnarea agresiunii,
prevenirea şi reprimarea ei ocupă un loc deosebit. Principiul abţinerii de la orice
ameninţare cu forţa presupune abţinerea de la orice acţiune, directă sau
indirectă a unui stat, indiferent sub ce formă se manifestă, care determină un alt
stat să se considere expus pericolului de a suferi o atingere gravă şi ireparabilă a
independenţei sale politice sau a integrităţii sale teritoriale. În consecinţă,
apreciem că un tratat de alianţă încheiat între state în scopul susţinerii reciproce
de orice natură pentru a săvârşi un act de agresiune sau ameninţare cu forţa nu
doar contravine ordinii juridice internaţionale şi dreptului tratatelor, dar ar
îndreptăţi statul potenţial ameninţat, de la caz la caz, la ripostă legitimă prin
exerciţiul dreptului de self-defence. Semnificativ este că exerciţiul dreptului la
autoapărare individuală în faţa unor ameninţări asupra integrităţii teritoriale şi
politice a unui stat poate legitima uneori acţiuni de ameninţare cu forţa, ce se
manifestă uneori sub forma unor ultimatumuri sub condiţie, cum a fost spre
exemplu cazul evenimentelor petrecute după 11 septembrie 2001 având ca

431
Acest tip de răspundere este judicios reflectată într-o serie de convenţii şi tratate prin care s-a
consacrat răspunderea penală a persoanelor fizice pentru violarea normelor de drept umanitar,
iar în practica internaţională un rol semnificativ în privinţa codificării crimelor internaţionale
l-au avut precedentele create prin înfiinţarea Tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg
şi a celui de la Tōkyō
432
Articolul 2(3) din Cartă
433
A se vedea Mazilu, D., Dreptul păcii, All Beck, Bucureşti, 1998, 196
210
actori principali în scena internaţională SUA şi Afganistan, solicitându-se
prinderea şi extrădarea teroriştilor ce poartă răspunderea pentru faptele din 11
septembrie 2001.
II. Natura regulii neagresiunii considerăm că este una convenţională iar nu
cutumiară, aspect confirmat prin aceea că este consacrată pentru prima dată în
cuprinsul Pactului Briand-Kelogg. Consacrarea principiului neagresiunii în dreptul
internaţional impune şi luarea măsurilor necesare în scopul prevenirii agresiunii434.
Ca urmare, pe plan internaţional statele pot încheia tratate prin care să-şi stabilească
acţiuni comune în vederea înlăturării sau diminuării unor pericole ce pot perturba
pacea şi stabilitatea în lume, spre exemplu cum ar fi constituirea de coaliţii
antiteroriste. Pe plan intern, statele sunt obligate să ia măsuri pentru a nu se face
culpabile de crearea sau de contribuţia la ascensiunea unor asemenea pericole. Spre
exemplu, luarea de măsuri în vederea împiedicării grupurilor paramilitare de a-şi
organiza şi desfăşura activitatea pe teritoriul unui stat.
III. Domeniul de incidenţă a regulii neagresiunii. Renumiţi specialişti 435
ai dreptului internaţional consideră că textul din Cartă care reglementează
principiul neagresiunii are în vedere numai folosirea forţei armate. Această
consideraţie poate avea în practica internaţională consecinţe decisive sub
aspectul răspunderii, deoarece în situaţia în care nu se face uz de forţă armată
dar s-a recurs la ameninţarea cu forţa şi ulterior diferendul este supus spre
soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie, această Curte ar putea ignora în
stabilirea existenţei răspunderii, orice act de ameninţare cu forţa sub motivaţia
că asemenea acte nu contravin prevederilor dreptului internaţional. Pe de altă
parte, ca un aspect particular al acestui principiu de ius cogens este acela că
„ameninţarea cu forţa” se poate manifesta nu numai prin diferite măsuri,
acţiuni sau omisiuni ci şi prin folosirea mijloacelor de comunicare, ca de
exemplu prin presă sau radio. Pe calea tratatelor, statele pot cel puţin limita
consecinţele negative pe care le produce utilizarea mijloacelor de comunicare în
scopuri ilicite potrivit normelor dreptului internaţional; spre exemplu în privinţa
efectelor propagandei de război care a fost condamnată şi prin Rezoluţia nr. 110
(II) din 3 noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU; Propaganda de război
constituie un act ilicit, contrar principiului neagresiunii 436.

434
Delbez, L., Les principes généraux, cartea a doua tratează despre dreptul preventiv al
războiului; în acelaşi sens Waldock, V., The regulation of the use of force by individual States
in international law / Recueil de cours, Haga, 1952, 233
435
Spre exemplu, Brownlie, I., International law and use of force by states, Clarendon
University Press, Oxford, 1963, 362
436
În dezbaterile Comitetului special ONU pentru principiile de drept internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, au fost formulate expres propuneri în sensul de a
se include şi interzicerea propagandei de război în elementele care alcătuiesc principiul potrivit
căruia statele trebuie să se abţină de la folosirea forţei şi de la ameninţarea cu forţa
211
În doctrină se subliniază faptul că sensul expresiei „împotriva
integrităţii teritoriale şi independenţei politice”, cuprinsă în dispoziţiile
articolului 2 din Cartă, presupune totalitatea drepturilor statelor sau popoarelor
care luptă pentru libertatea lor de a nu fi supuse ameninţării cu forţa sau forţei
însăşi.
Marele jurist şi diplomat român Nicolae Titulescu, referindu-se la
definirea agresiunii, sublinia importanţa ei pentru consolidarea păcii generale,
spre a se asigura tuturor popoarelor inviolabilitatea teritoriului lor 437.
IV. Reglementări privind agresiunea şi efectele încălcării acestora.
Convenţiile de la Londra conţin definiţia agresiunii armate şi enumeră o serie
de acţiuni care constituie acte de agresiune, printre care spre exemplu la
articolul 2(5) se prevede „acordarea de sprijin bandelor armate care, formate
pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată
cererea statului invadat, de a lua pe teritoriul său propriu toate măsurile care-i
stau în putinţă pentru a lipsi acele bande de orice asistenţă sau protecţie”.
Enumerarea nu considerăm că este limitativă.
Potrivit Rezoluţiei 2160 din 30 noiembrie 1966 a Adunării Generale a
ONU, „atacul armat al unui stat împotriva altuia ca şi folosirea forţei sub orice
altă formă contrară Cartei ONU constituie o încălcare a dreptului
internaţional care dă naştere responsabilităţii internaţionale”.
În practica dreptului internaţional se subliniază că, pe lângă obligaţia de
a repara prejudiciul, care incumbă autorului faptei ilicite, este necesar să se
examineze şi facultatea de a aplica o sancţiune, raportul dintre consecinţele
„reparatorii şi punitive” 438. S-a susţinut în acest context ideea că
responsabilitatea statelor pentru agresiune implică atât obligaţia de a repara
prejudiciile cauzate cât şi obligaţia de a suporta sancţiunile pe care le comportă
agresiunea 439.
În cadrul răspunderii internaţionale pentru agresiune, un loc important îl
ocupă răspunderea penală internaţională. Semnificativ este, în acest sens,
raţionamentul din sentinţa Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg:
„Crimele împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de
entităţi abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea

437
Alexandru, C.A., Principii ale relaţiilor dintre state, Politică, Bucureşti, 1966, 156-158
438
Tunkin, G.I, Bokor Szegő, H., A nemzetközi jog elméletének kérdései, Közgazdasági és jogi
könyvkiadó, Budapesta, 1963, 243
439
„Actul ilicit internaţional ca act generator al răspunderii internaţionale, răspunderea
internaţională ca obligaţie de a suporta consecinţele încălcării unei norme de drept
internaţional şi sancţiunea concepută ca orice măsură care constituie suportarea consecinţelor
încălcării unei obligaţii internaţionale, reprezintă împreună elementele fundamentale ale
răspunderii internaţionale ale statelor....” (Ghelmegeanu, M., Codificarea răspunderii
internaţionale a statelor în lumina lucrărilor Comisiei de drept internaţional/SCJ, 4, 1913, 661)
212
crime pot fi aplicate prevederile dreptului internaţional” 440. În caz contrar, la
adăpostul răspunderii penale a statului se poate ajunge în practică la impunitatea
adevăraţilor culpabili de săvârşirea unor grave infracţiuni internaţionale,441
precum şi la încurajarea unor asemenea criminali. Legat de această răspundere,
potrivit actului de acuzare bazat pe articolul 6(a) din Statutul Tribunalului de
Nürnberg, acuzaţii erau învinuiţi pentru:
– participarea la plănuirea, pregătirea, iniţierea şi purtarea unui război de
agresiune;
– participarea la planul sau conspiraţia comună în vederea săvârşirii de
crime împotriva păcii astfel definite.
Documentele internaţionale 442 reflectă faptul că răspunderea individuală
pentru agresiune, ca o crimă împotriva păcii, este consacrată de dreptul
internaţional contemporan.
V. Aspecte privind utilizarea forţei. În precizarea agresiunii, este necesar
să se menţioneze dispoziţiile articolelor 2(3),(4) şi 51 din Carta ONU, potrivit
cărora folosirea forţei apare legitimă în două cazuri:
a) folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate al ONU;
b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă
împotriva unui atac armat.
Legat de a doua situaţie, articolul 51 al Cartei ONU stabileşte că „nici o
dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac
armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite până când Consiliul de
Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”.
Înfăptuirea principiilor de drept internaţional presupune luarea unor
măsuri cum sunt lichidarea bazelor militare ale unor trupe teroriste străine aflate
pe teritoriul unor state, măsuri privind dezarmarea etc 443.
În ce priveşte cauza care poate constitui motivul direct al recurgerii la
forţă şi la ameninţarea cu forţa, aceasta trebuie întotdeauna cel mai atent
examinată. Practica relaţiilor internaţionale evidenţiază elemente ale acesteia a
căror apreciere poate duce la concluzia legitimităţii sau ilegalităţii unui act.
Astfel, spre exemplu, ea trebuie să exprime un anumit grad de pericol la adresa

440
Părere susţinută de autori printre care Glaser, S., Introduction à l'étude du droit international
pénal, Recueil Sirey, Paris, 1954, 63-70; Drost, P.N., The crime of state: penal protection for
fundamental freedoms of persons and peoples, I, Sythoff, Leiden, 1959, 283 şi urm.; Pompe,
C.A, Aggressive War. An international Crime, Nijhoff, Haga, 1953, 173-174
441
A se vedea Geamănu, G., Dreptul internaţional, 798
442
Spre exemplu, Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 95 din 11 decembrie 1946, Rezoluţia
177 din 21 noiembrie 1947 etc.
443
Geamănu, G., Principiile fundamentale, 251
213
unui stat, constând în prejudicii materiale şi morale concrete. O disproporţie
vădită dintre gradul de pericol al unei ameninţări sau orice altă faptă, pe de o
parte, şi duritatea ripostei, face să apară ca abuziv orice act armat executat cu
acest titlu. De altfel, distinsul istoric Peter Calvocoressi, subliniind caracterul
regulii amintite, afirma cu privire la atacul declanşat de SUA ca ripostă pentru
bomba explodată în discoteca din Berlin că acesta a reprezentat un act de război
săvârşit prin încălcarea obligaţiilor cuprinse în tratate şi acceptate de
semnatarele Cartei ONU şi de asemenea o încălcare a legii războiului care, cu
mii de ani înainte de Cartă, a prevăzut că uzul de forţă punitivă nu are voie să
fie disproporţionat în raport cu ofensa ce l-a prilejuit 444. Este greu de acceptat
ideea unei simple stări de pericol care să legitimizeze declanşarea unui atac
armat de autoapărare. De asemenea, este greu de dovedit o potenţială stare de
pericol. În plus, acest pericol atrage o ripostă în forţă, dar legitimă, în situaţia în
care, de regulă, nu poate fi înlăturat altfel. Tocmai şi pentru aceste motive este
dificil de apreciat în ce măsură este legitimă utilizarea forţei armate străine
direcţionată asupra unor baze de rebeli ce desfăşoară activităţi teroriste pe
teritoriul unui stat, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de Securitate. Pe de altă
parte, statele pot încheia tratate cu guvernele legitime din statele unde se află
asemenea baze paramilitare, având ca obiect sprijinirea şi conlucrarea în
vederea stopării sau cel puţin a diminuării fenomenului de terorism.
Este util de înţeles că exigenţele dreptului internaţional nu mai permit în
prezent o politică duplicitară atunci când se pune problema înlăturării unui pericol
iminent la adresa păcii şi securităţii mondiale. Statele trebuie să-şi unească
eforturile în vederea înlăturării grabnice a unui asemenea pericol. Orice politică
duplicitară pune în discuţie problema identificării gradului de responsabilitate.
Pentru ca să fie angajată răspunderea statului pentru acţiunile unor grupări
paramilitare ce-şi au bazele pe teritoriul acestuia, trebuie să fie făcută dovada că
statul a avut o contribuţie în coordonarea acţiunilor păgubitoare şi că putea deţine
controlul asupra persoanelor vinovate de săvârşirea faptelor445.
Practica relaţiilor internaţionale atestă faptul că regula neagresiunii
operează până în momentul oricărui atac asupra unor elemente ale personalităţii
statului, fie chiar săvârşit în afara teritoriului unui stat şi fizic de proporţii
relativ mici şi reduse 446.

444
A se vedea Calvocoressi, P., Politica mondială după 1945, ALLFA, Bucureşti, 2000
445
„For a state to be legally responsible, it would have to be proved that that state had effective
control of the operations in the course of which the alleged violations were committed” – a se
vedea cauza judecată de CIJ privind Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva
Nicaragua (Nicaragua versus Statele Unite ale Americii), 1991; Commentary to the ILC Draft
Articles On State Responsibility/Report of the ILC on the work of its 53 rd session –
www.un.org/law/ilc, 104 (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
446
A se vedea cazul atacului SUA asupra Libiei în 1986 ca ripostă pentru bomba explodată în
aprilie 1986 în Berlin, când a murit un ofiţer american
214
Organizarea de baze militare de factură teroristă constituie un pericol de
natură militară ce poate reprezenta şi o ameninţare la securitatea unor state sau
chiar a întregii omeniri. Ca urmare, în lipsa luării unor măsuri din partea statelor
implicate pe teritoriul cărora se găsesc asemenea reţele teroriste, atunci când
omisiunea este rezultatul intenţionat, acţiunea oricărui stat, ce se consideră în
mod întemeiat ameninţat, de a formula un ultimatum cu declaraţie de război
condiţionată poate apărea legitimă, prin prisma dreptului cutumiar şi
convenţional 447. Această atitudine este conformă principiilor de echitate şi
egalitate a statelor.
Sigur că acţiunea de înlăturare a pericolului nu trebuie să fie subversivă,
iar în realitate să se urmărească ocuparea de teritorii străine sau atingerea
personalităţii unui stat, dar mai mult ca oricând acţiunea trebuie să fie necesară.
Eventualele prejudicii în situaţia în care recurgerea la forţă apare legitimă se
justifică dacă ţinem cont că scopul principal este de a se respinge o agresiune,
iar consecinţele apar în sfera unei sancţiuni legitim aplicate 448.
Calificarea juridică a unei situaţii generatoare de conflicte armate
necesită un studiu serios şi un material documentar şi probaţional solid. În
funcţie de acestea şi prin apelarea la regulile dreptului internaţional, la
instituţiile sale, la doctrina şi învăţămintele ce se desprind din practica
jurisdicţională şi arbitrală, se poate ajunge la o soluţie care să conţină
elementele necesare de adevăr, echitate şi justeţe. Viaţa internaţională
înregistrează un fenomen negativ ce îi periclitează liniştea în prezent, cum este
fenomenul terorismului. Legat de acesta, în relaţiile dintre state pot apărea
situaţii conflictuale deoarece susţinerea de către anumite guverne a unor grupări
teroriste poate constitui act de agresiune. În acest sens, menţionăm că potrivit
Rezoluţiei 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 a Adunării Generale a ONU,
orice atac săvârşit de bandele de mercenari sau alte forţe, împotriva securităţii
unui alt stat, reprezintă un act de agresiune 449.

1.2.4. Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor. Acest


principiu este rezultatul evoluţiei dreptului cutumiar internaţional fiind astfel
consacrat în cuprinsul a numeroase acte internaţionale cu valoare universală 450.

447
Potrivit Convenţiei a III-a de la Haga, „Puterile contractante recunosc că ostilităţile între ele
nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil şi neechivoc, care va avea fie forma unei
declaraţii de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declaraţie de război condiţionată”;
a se vedea şi Manin P., L'organisation des Nations Unies et le maintien de la paix: le respect du
consentement de l'Etat, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1971, 36-41
448
A se vedea Cassese, A., Le droit international, 204 şi urm.
449
Articolul 13 din rezoluţie enumeră exemplificativ, nu limitativ, anumite acte tipice de
agresiune
450
Spre exemplu Declaraţia ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile
de prietenie şi colaborare între state – sesiunea jubiliară XXV, 1970
215
Acest principiu are valoare de ius cogens şi exprimă regula că „statele au
drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale,
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.
Datorită importanţei sale deosebite amintim şi dispoziţiile Actului final al
CSCE de la Helsinki (1975), care reiterează principiul egalităţii suverane şi îl
alătură principiului respectării drepturilor inerente suveranităţii 451.
Formele prin care se poate aduce atingere acestui principiu sunt
complexe şi variate, ceea ce face ca tratatele – ca mijloace de reglementare a
relaţiilor interstatale – să joace un rol primordial, deschizând calea soluţionării
legale a problemelor ce vizează situaţii de fapt petrecute pe teritoriul unuia sau
mai multor state, şi care se remarcă printr-o rezonanţă internaţională justificată.
Realizarea acordului de voinţă interstatal constituie o garanţie solidă pentru
găsirea unei soluţii conformă exigenţelor lui ius cogens.
Principiul suveranităţii are reflexe atât în planul dreptului intern, cât şi al
dreptului internaţional. În plan intern, autoritatea statală este îndreptăţită să
acţioneze într-o formulă totală şi exclusivă. Orice atingere creată prin
intervenţia unui terţ în spaţiul şi asupra naţionalilor unui stat poate leza
suveranitatea acestuia atât timp cât nu este justificată prin prisma altor principii
de ius cogens, a normelor convenţionale cuprinse în tratatele internaţionale.
Regulile prohibitive ce vizează ocrotirea suveranităţii, precum şi răspunderea ce
revine subiectelor ce le încalcă, au fost conturate îndeosebi pe cale cutumiară şi
ele reflectă forme particulare de exprimare a principiilor generale ale dreptului.
Exemplificativ, raportându-ne la ipoteze determinate, emiterea unor mandate de
arestare de către organele unui stat cu privire la naţionalii altui stat poate
reprezenta o încălcare a suveranităţii în anumite condiţii, deoarece această
situaţie presupune că un anumit stat îşi exercită autoritatea sa asupra teritoriului
altui stat, prin emiterea mandatelor de arestare, ori prin punerea în executare a
acestora. În schimb, tragerea la răspundere a persoanei ce se face vinovată de
comiterea unor infracţiuni se poate realiza prin încheierea de tratate bilaterale
sau multilaterale având ca obiect asistenţa judiciară internaţională, probleme
legate de extrădare, de recunoaşterea unor hotărâri de condamnare, de înfiinţare
a unor organisme judiciare speciale etc. Prin atari instrumente se poate conveni
şi atribui o competenţă justificată cu respectarea exigenţelor suveranităţii, cum
este spre exemplu cazul instituirii unei Curţi Penale Internaţionale sau stabilirea
pe cale bilaterală a unui organ cu atribuţii de urmărire şi jurisdicţionale. Ca
urmare, natura exclusivă vizează de principiu atât competenţa rationae
personae, rationae materiae cât şi rationae loci a organelor de autoritate ale
unui stat. Credem în susţinerea afirmaţiei că putem invoca argumentul de
analogie, sens în care ne referim la faptul că în doctrina şi practica dreptului

451
A se vedea Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 61
216
internaţional 452 jurisdicţia universală poate fi conferită pe baza a două sisteme
dacă avem în vedere mecanismul de constituire a jurisdicţiei: la solicitarea
Consiliului de Securitate şi prin acţiunea declanşată de state prin acordul lor de
voinţă 453.
Potrivit regulilor de drept internaţional un stat va răspunde delictual 454
pentru faptele organelor sale dacă actele statului sunt contrare normelor de ius
cogens. Astfel, spre exemplu, judecăţile făcute de tribunalele naţionale pot
uneori să fie contrare regulilor de drept internaţional, respectiv să se facă cu
încălcarea principiului suveranităţii, chiar dacă asemenea judecăţi pot fi
conforme din punctul de vedere al dreptului intern. În acest sens, menţionăm
mai multe situaţii de nerespectare a regulilor de drept internaţional:
– judecătorul aplică o normă din dreptul intern contrară, sau altfel
spus, ce intră în conflict cu regulile de drept internaţional şi care face efectivă
violarea unei obligaţii internaţionale; spre exemplu, atunci când printr-o lege de
implementare a convenţiei împotriva torturii şi a genocidului se instituie o
competenţă universală rationae personae şi rationae loci, în executarea căreia
nu sunt respectate regulile privind imunitatea diplomatică 455. Jurisprudenţa şi
practica în relaţiile internaţionale 456 relevă că sunt abilitate să judece fapte ce
constituie crime de război, crime împotriva păcii şi umanităţii, doar acele
instanţe înfiinţate în conformitate cu dreptul internaţional.
– judecătorul interpretează o normă din dreptul intern în aşa mod
încât, în cazul concret dedus lui, el contravine dreptului internaţional. Ca
urmare, chiar acceptând lipsa de răspundere a organelor legislative cu privire la
calitatea legii ar trebui fixată în sfera puterii judiciare culpa generatoare de
răspundere internaţională. Chiar dacă s-ar invoca argumentul independenţei
justiţiei şi ca urmare să se solicite exonerarea de răspundere pe motivul
inexistenţei culpei statului, din practica Curţii Internaţionale de Justiţie rezultă
că nu se acceptă această susţinere. Pentru a proceda în consecinţă, Curtea îşi

452
Maresca, A., La missione diplomatica, Giuffrè, Milano, 1967, 13 – citat de Anghel, I.M.,
Drept Diplomatic şi Consular, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, infra 76
453
Scharf, M.P., Rome Diplomatic Conference for an International Criminal Court, 2000 –
http://www.asil.org/insigh20.htm (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
454
Cu privire la natura răspunderii a se vedea şi Le Fur, L., Précis de droit, 359-361
455
A se vedea Davidson, J., The Pinochet Precedent: pushing human rights standards in
international law, 2001, şi Black-Branch, J., Sovereign immunity under international law: the
case of Pinochet / Pinochet case, A legal and constitutional analysis, ed. Diana Woodhouse,
Hart Publishing, Portland, 2000, 101
456
A se vedea Rezoluţia nr.827 a Consiliului de Securitate al ONU din 25 mai 1993 privind
înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Rezoluţia nr. 955 din 8 mai 1994
privind înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru Rwanda; Tōkiō Charter: Charter of The
International Criminal Tribunal for The Far East, 19 ianuarie 1946 şi The Charter of The
International Military Tribunal Nürnberg, 8 august 1945
217
întemeiază judecata pe diverse criterii, cum este spre exemplu cel al
preeminenţei 457 dreptului internaţional asupra dreptului intern sau criterii de
diferenţiere a raportului intern de raportul juridic internaţional. Din punctul de
vedere al tehnicii legislative şi calităţii actului legislativ intern, apreciem că în
situaţia în care legea internă conferă unui tribunal competenţa de a judeca crime
contra păcii şi omenirii sau crime de război, aceasta nu înseamnă că ea se va
aplica şi cu privire la persoanele ce beneficiază de imunitate diplomatică ori că
se va aplica retroactiv; este, considerăm, oportună precizarea expresă a acestor
situaţii, deoarece ele reprezintă excepţii de notorietate în drept.
În ce priveşte răspunderea antrenată ca efect al activităţii organelor
judiciare ale unui stat, îndeosebi în ipoteza denegării de dreptate, apreciem că
ea rezultă pe temeiul unei reguli de drept cutumiar, de altfel prevăzută în
numeroase tratate 458. De asemenea, în considerarea răspunderii ce revine unui
stat pentru activitatea organelor sale, deseori se utilizează în aprecierea unei
situaţii date raţionamentul că principiile din dreptul intern care se opun la orice
reexaminare a unei decizii care este investită cu forţa lucrului judecat nu pot fi
invocate împotriva unei reclamaţii fondate pe dreptul internaţional 459.
– realizarea unui act de justiţie cu caracter notoriu injust.
Principiul suveranităţii şi egalităţii suverane presupune ca statele să
colaboreze în vederea asigurării unei bune funcţionări atât a justiţiei proprii cât
şi a altor organisme investite cu o autoritate publică. Spre exemplu, în materia
penală statele trebuie să creeze cadrul legal internaţional pentru implementarea
şi respectarea drepturilor omului, pentru asigurarea asistenţei judiciare, pentru
punerea în executare a unor hotărâri etc. Rolul tratatelor în realizarea, aplicarea
şi respectarea principiului suveranităţii este semnalat în doctrina juridică ce
abordează această sferă a relaţiilor sociale. În acest sens se afirmă că asistenţa
judiciară internaţională îşi găseşte izvorul juridic primordial în normele
dreptului internaţional. Instituţiile procesuale de bază prin care se realizează
asistenţa judiciară internaţională sunt comisia rogatorie internaţională şi
recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine. În acelaşi scop,
prin intermediul tratatelor internaţionale mai ales, se stabileşte şi regimul

457
În acest sens a se vedea şi Bascuñan, A.I., The 1978 Amnesty law and international treaties /
Juridica ARCIS, I, 1; The Cour de Cassation (since 1975) and The Conseil d`Etat (since 1989)
have applied the principle of the primacy of the ruler of comunity law over any subsecvent
national law not compatible with them – http://www.diplomatie.gouv.fr. (ultima accesare de
către autor la 22 aprilie 2008); The principal criterion of peremtory international rules was
considered to be the fact that they served the interest of the whole international comunity, not
the needs of individual states
458
Îndeosebi între statele europene şi sud-americane; a se vedea Le Fur, L., Précis de droit, 360
459
The Pinochet Precedent: How Victims can Pursue Human Rights Criminals Abroad,
www.hrw.org, 3 (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
218
extrădării. Izvoarele juridice ale extrădării se găsesc în convenţiile încheiate
între state, în regimul regulilor de reciprocitate şi în legile interne ale statelor460.
Numeroase convenţii sunt încheiate şi elaborate sub egida unor foruri
internaţionale prin care se consacră reguli directoare în materia extrădării 461.
Totodată, problemele concrete legate de extrădare în cazuri determinate se
rezolvă în virtutea unui tratat de extrădare 462. În oricare din situaţiile ce necesită
asistenţă judiciară internaţională este necesară intervenţia organelor de justiţie
pentru atingerea finalităţii actului de justiţie şi a punerii în funcţiune a
mecanismelor de funcţionare a asistenţei judiciare internaţionale, sens în care
exemplificăm prin aceea că de regulă transmiterea cererilor pentru efectuarea
comisiei rogatorii se înaintează către statul solicitat prin intermediul miniştrilor
de justiţie şi a ministerelor afacerilor externe 463.
Implementarea principiului suveranităţii şi egalităţii suverane trebuie să
se facă în considerarea şi a celorlalte principii cu valoare de ius cogens din
dreptul internaţional, raportându-ne în principal la Carta ONU, la dispoziţiile
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), la dispoziţiile
convenţiilor ce reglementează probleme de răspundere internaţională, probleme
din sfera dreptului mării, precum şi la reguli de drept cutumiar codificate sau
necodificate până în prezent, dar despre a căror existenţă se face deseori
referire 464. Există şi situaţii în care prezenţa unei cauze poate exonera de
răspundere un stat ce s-ar face vinovat de o ingerinţă adusă altui stat. Astfel,
spre exemplu, constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat pentru
a încheia un tratat al cărui obiect contravine principiilor de ius cogens, atrage
considerarea ca nul a acestui tratat şi înlătură, de la caz la caz, sau diminuează
gradul de responsabilitate pentru eventualele consecinţe păgubitoare unor state
terţe.
Respectarea imunităţilor diplomatice. În doctrina juridică imunitatea
diplomatică are două accepţiuni: una largă şi una restrânsă. În sens larg,
expresia înglobează toate tipurile de privilegii şi facilităţi diplomatice. În sens
restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură
organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de

460
Legile de extrădare din diverse ţări au o vechime destul de mare fiind semnalate încă din
secolul al XIX-lea (Belgia 1838, SUA 1848, Anglia 1870, Olanda 1875, Argentina 1885,
Japonia 1887, Elveţia 1892)
461
Spre exemplu, Convenţia Europeană privind extrădarea încheiată în 1957
462
Breitenmoser, S., Wilms, G.E., Human rights v. Extradition: The Soering case / Michigan
Journal of International Law, XI, 3, 1990, 845 şi urm.
463
Bellet, P., Commission Rogatoire/Enciclopedie Juridique. Répertoire de droit International,
I, Dalloz, Paris, 1968
464
Cu privire la acest aspect se consacră şi formulele textuale cuprinse în preambulul Cartei
ONU: „Noi, popoarele naţiunilor unite şi .....”
219
drept (cetăţeni sau străini) ce se află pe teritoriul acelui stat 465, exceptarea de la
o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală sau civilă a
statului acreditar 466.
Statele au o obligaţie de natură cutumiară constând în a respecta
imunităţile diplomatice, obligaţie ce derivă din regula respectării suveranităţii
statelor. Puterile ce rezultă din suveranitate abilitează agenţii statului care
acţionează în planul relaţiilor internaţionale să beneficieze de un tratament
special cunoscut în dreptul internaţional sub mai multe forme: imunităţi,
privilegii şi facilităţi diplomatice 467. Toate acestea alcătuiesc ceea ce în mod
curent se înţelege prin statut diplomatic. Acest tratament special are ca efect să-i
scoată de sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar 468 şi să le
ofere condiţiile necesare pentru funcţionarea lor. Obligaţiile statului primitor de
a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de la urmărirea
penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului
diplomatic şi funcţiilor sale; imunitatea ce rezultă în baza regulilor de drept
cutumiar are ca efect paralizarea întregii acţiuni judiciare.
Potrivit articolului 29 din Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice,
încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, „Persoana agentului diplomatic este
inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul
acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi
demnităţii sale”. Este important de subliniat faptul că noţiunea de imunitate nu
presupune exceptarea de la răspunderea legală, ci numai imunitatea de la
exercitarea jurisdicţiei. Fundamentarea teoretică a imunităţilor s-a realizat în
mod diferit în funcţie de perioadele istorice, sens în care întâlnim mai multe
teorii, cum ar fi aceea a extrateritorialităţii ce urmărea agentul diplomatic
fingitur extraterritorium 469, sau teoria reprezentării preluată în parte şi de
Convenţia de la Viena ce prevede că misiunea diplomatică „reprezintă statele”.
Tendinţa modernă este de a justifica acordarea imunităţilor şi privilegiilor unui
trimis pe baza „necesităţii funcţionale”, adică imunităţile sunt acordate

465
a se vedea Maresca, A., La missione diplomatica, 199
466
a se vedea Miele, M., L'immunità giurisdizionale degli organi stranieri, Pacini Mariotti,
Pisa, 1947; Perossi, T., Consoli ed agenti diplomatici: immunità in materia penale / Rivista di
diritto internazionale, 1933; Silva, G.E.N., Diplomacy in international law, Sijthoff, Leiden,
1972, 11
467
Aşa cum a arătat Camera Lorzilor în cazul Pinochet, suveranitatea oricărui stat include
imunitatea împotriva proceselor civile sau penale din ordinea juridică a altui stat şi că această
imunitate a statului reprezintă, în substanţă, o imunitate a oficialilor săi. De o asemenea
imunitate se bucură, alături de şeful statului, şi oficialii aflaţi în funcţie şi foştii oficiali şi foştii
şefi ai statului
468
Cahier, P., Le droit diplomatique contemporain, Droz, Geneva, 1962, 183
469
Delbez, L., Les principles généraux, 304
220
diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod
deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităţi. Această teorie a fost numită
şi teoria serviciului public, fundamentul privilegiilor şi imunităţilor constând în
scopul urmărit de misiune.
Se impune precizarea că regulile de drept cutumiar privind imunităţile
diplomatice au aplicabilitate cu prioritate în faţa oricăror alte norme de drept
intern, precum şi a normelor de drept internaţional convenţional ce nu au
valoare de ius cogens. Caracterul cutumiar al acestor reguli este statuat în
preambulul Convenţiei de la Viena din 1961, în care se precizează că „dintr-o
epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor
diplomatici”. Aplicabilitatea regulilor privind imunitatea diplomatică este
universală, chiar şi în situaţia în care un stat nu este parte la Convenţia de
Viena, afirmaţie argumentată şi susţinută de specialiştii dreptului internaţional.
Respectarea obligaţiilor în această materie decurge din faptul că aceste obligaţii
nu sunt simple obligaţii contractuale stabilite prin convenţiile de la Viena din
1961 şi 1963, ci sunt obligaţii impuse de dreptul internaţional general 470.
Aplicabilitatea universală şi caracterul de ius cogens al normelor privind
respectarea imunităţilor diplomatice, ca efect al suveranităţii exercitate conform
dreptului internaţional, reiese şi din jurisprudenţa internaţională; spre exemplu,
în cauza privind personalul SUA la Teheran (soluţionată de către CIJ) unul
dintre judecătorii care erau desemnaţi pentru soluţionarea acesteia remarca
faptul că „principiile şi regulile privilegiilor şi imunităţilor diplomatice nu sunt
invenţia sau sistemul unui singur continent sau a unei singure culturi; ele sunt
stabilite în decursul secolelor şi sunt împărtăşite de toate rasele şi civilizaţiile”.
Ca urmare, prin prisma doctrinei de drept internaţional, a jurisprudenţei, a
cutumei şi tratatelor internaţionale, se poate concluziona că nu se admit excepţii
de la regula respectării imunităţilor diplomatice 471.
În ce priveşte răspunderea internaţională antrenată în situaţia
nerespectării imunităţilor diplomatice, deseori în practica statelor se invocă
trăsături ale ordinii juridice constituţionale, motiv pentru care este util de
analizat raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Se cunosc diverse
teorii şi sisteme constituţionale ce definesc caracteristicile acestui raport:
dualismul, monism cu primatul dreptului intern, monismul cu primatul
dreptului internaţional etc. Dacă ne raportăm la raţionamentele ce rezultă din
cuprinsul hotărârilor Curţilor Internaţionale de Justiţie vom observa că raportul
de răspundere în dreptul internaţional nu este influenţat de sistemul

470
a se vedea Schwarzenberger, G., A Manual of International, 98-99
471
„Black Branch claims that, arguably, both torture and immunity for heads of state could be
considered ius cogens law and that the latter has obvious priority in international law” –
Black-Branch, J., Sovereign immunity, 101
221
constituţional adoptat de către state, sub aspectul existenţei sau inexistenţei
răspunderii. Acest raport este un raport de drept internaţional şi caracterizarea
sa trebuie realizată prin prisma regulilor de drept internaţional, iar nu a regulilor
de drept intern 472. Ca urmare, apreciem că în soluţionarea unui raport de
răspundere concret, eventuala susţinere a lipsei de culpă întemeiată pe motivul
primordialităţii dreptului intern, nu poate fi acceptată decât cel mult ca o
circumstanţă atenuantă în ce priveşte stabilirea reparaţiei ori ca un criteriu de
calificare şi graduare a bunei sau relei credinţe ce rezultă din conduita unui stat.
Într-un caz concret, emiterea unui mandat de arestare pe numele unui oficial
străin, deşi poate avea un fundament legal intern, ea se face cu nesocotirea
regulilor de drept internaţional privind imunitatea diplomatică 473. Evoluţia
dreptului internaţional a determinat apariţia şi formarea unor categorii
diplomatice speciale, cum ar fi cazul misiunilor diplomatice ad-hoc. În acest
context facem precizarea că oficialii însărcinaţi cu îndeplinirea unor atribuţii ce
ţin de desfăşurarea relaţiilor internaţionale se bucură de protecţia diplomatică
acordată conform regulilor de drept internaţional pe întreaga perioadă de şedere
într-un stat străin. Pe de altă parte, se deosebeşte uneori între calitatea de
însărcinat al afacerilor externe a unui oficial angajat al Ministerului Afacerilor
Externe şi calitatea de oficial al statului, dar angajat sau reprezentant în cadrul
altor structuri. În acest sens, precizăm că denumirea de ministru al afacerilor
externe sau orice altă denumire nu influenţează statutul diplomatic atâta timp
cât persoana – organ îndeplineşte o funcţie ale cărei atribuţii sunt similare celei
ale unui ministru de externe. Pentru a vorbi de existenţa unei misiuni speciale –
care presupune, pe cale de consecinţă, acordarea imunităţii membrilor acesteia
– sunt necesare îndeplinirea a două condiţii, respectiv scopul misiunii să vizeze
influenţarea directă a unor relaţii internaţionale şi să existe acordul statului
primitor. Regimul situaţiei membrilor misiunilor speciale este analog regimului
stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961 privind misiunile diplomatice. Se
bucură de imunitate şi acele persoane care au avut calitatea de preşedinte de
stat, dar în legătură cu actele comise în timpul exercitării funcţiei.

1.2.5. Principiul cooperării şi bunei-vecinătăţi este consacrat de Carta


ONU astfel: „Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele: (…) 3. Să realizeze
cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără

472
Această opinie este afirmată şi în hotărârea pronunţată în cazul Belgia v. Congo
473
A se vedea decizia CIJ în cauza Mandatul de Arestare din 11 Aprilie 2000 (Republica
Democrată Congo versus Belgia), 2002 privitoare la emiterea unui mandat de arestare de către o
instanţă din Belgia pe numele ministrului de externe al Republicii Democrate Congo
222
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”474. În virtutea acestui principiu statele au
dreptul de a încheia tratate de bună vecinătate şi cooperare, dar au şi obligaţia de a
coopera, prin stabilirea de convenţii internaţionale, prin a recurge la mecanisme şi
proceduri diplomatice menite să ducă la o destindere internaţională, la soluţionarea
oricăror diferende a căror prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale475. În legătură cu această conduită de urmat sunt şi
prevederile articolului 33 din Carta ONU în care sunt cuprinse dispoziţiile privind
reglementarea paşnică a conflictelor. Potrivit Cartei, statele au obligaţia să
acţioneze, înainte de toate prin utilizarea acestor mecanisme şi proceduri. În
doctrina şi practica statelor s-au consacrat ca metode principale de reglementare a
diferendelor internaţionale negocierile diplomatice476, acestea fiind apreciate ca
având valenţele unui mijloc universal şi că ele corespund în cea mai înaltă măsură
exigenţelor fundamentale ale dreptului şi justiţiei internaţionale. Sub acest aspect,
obligaţia de a recurge la negocieri diplomatice pentru soluţionarea unui diferend
apare ca unul dintre elementele juridice de natură cutumiară ce constituie parte din
conţinutul obligaţiei de cooperare dintre state, sub rezerva faptului că acestea pot fi
înlocuite prin utilizarea eficientă a altor mijloace de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale. Pe de altă parte, ea reprezintă o etapă obligatorie
anterior recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, chestiune ce face ca utilizarea
sau neutilizarea acesteia să confere caracter legitim sau abuziv unei acţiuni de
ameninţare cu forţa. Caracterul de ius cogens al regulii de a purta negocieri
diplomatice sau de a utiliza alte proceduri diplomatice în reglementarea unui
diferend internaţional se reflectă atât prin importanţa finalităţii îndeplinirii acestei
obligaţii, cât şi prin consacrarea acestei obligaţii în documente internaţionale cu
valoare universală, în numeroase tratate bilaterale, precum şi dacă se are în vedere
prezenţa sa în decursul istoriei în relaţiile dintre state477.
1.2.6. Principiul pacta sunt servanda. Acest principiu are o origine ce se
pierde în negura vremurilor, fiind acceptat pe cale cutumiară în practica statelor.
Este apreciat de numeroşi autori de drept internaţional ca o regulă cu caracter
sacru, subliniindu-se în acest fel inviolabilitatea sa absolută, chiar şi pentru
situaţii deosebite. Potrivit regulii pacta sunt servanda, un tratat leagă părţile şi
trebuie să fie respectat în mod strict, adică să fie executat cu bună credinţă 478.

474
Articolul 2(3) din Carta ONU
475
A se vedea Pellet, A., Le règlement pacifique des diférends / Droit international public,
P.U.F., Paris, 131 şi urm.
476
A se vedea Cloşcă, I., Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state,
Politică, Bucureşti, 1980
477
Fattal, A., Les procédures diplomatiques de réglement des différendes internationaux,
Librairie du Liban, Beirut, 1966, 21
478
A se vedea Frangulis, A.F., Théorie et pratique des traités internationaux, Paris, 1936, 89-107;
Kunz, J.L., The meanining and the range of the norm pacta sunt servanda / AJIL, 1945, 180-197
223
Pacta sunt servanda este un principiu fundamental al dreptului internaţional
contemporan 479. Potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor „orice tratat în
vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună-credinţă”, încorporând
astfel atât vinculum iuris cât şi bona fide. Aceeaşi prevedere o regăsim şi în
Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele între state şi organizaţii
internaţionale 480. Potrivit reglementărilor de drept internaţional, pentru a
determina sfera de aplicaţie a principiului pacta sunt servanda trebuie să ne
raportăm la obligaţiile înscrise în Carta ONU, la acordurile încheiate de către
state, precum şi la principiile de drept internaţional general recunoscute. Astfel,
potrivit Declaraţiei asupra principiilor de drept internaţional referitoare la
relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state, orice stat are îndatorirea de a
îndeplini cu bună credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat în conformitate cu
Carta ONU, în baza principiilor şi regulilor de drept internaţional general
recunoscute, iar atunci când obligaţiile ce rezultă din acordurile internaţionale
ar fi în conflict cu obligaţiile membrilor ONU în baza Cartei ONU, obligaţiile
în baza Cartei vor prevala 481. Analizând normele internaţionale, dimensiunea
juridică sau forţa obligatorie a tratatului este subliniată şi de inadmisibilitatea
invocării legii proprii de către un stat parte la tratat pentru a pune în discuţie
valabilitatea unui tratat sau pentru a refuza executarea lui; articolul 27 din
Convenţia de la Viena prevede că „o parte la tratat nu poate invoca dispoziţiile
dreptului său intern pentru justificarea neexecutării lui. Această regulă este
fără prejudiciu în ceea ce priveşte aplicarea articolului 46”. A fortiori, dacă
dispoziţiile unei legi interne nu pot fi invocate pentru a nu respecta un acord
internaţional încheiat, cu atât mai mult o măsură judiciară a unui for
judecătoresc nu poate fi invocată pentru nerespectarea tratatului. Raţionamentul
corespunde şi practicii statelor, sens în care se arată că puterea „(…) aparţine
autorităţilor, dar ele trebuie să facă uz de ea în mod rezonabil şi cu bună
credinţă” 482. Potrivit opiniei Curţii Internaţionale de Justiţie, exprimată în
cuprinsul deciziei din 27 august 1952 pronunţată în cauza cetăţenii SUA în
Maroc, „există pentru toţi membrii Naţiunilor Unite o obligaţie juridică
generală de a acţiona pe baza bunei-credinţe”.
Regula pacta sunt servanda este o regulă imperativă a societăţii
internaţionale, potrivit căreia statele sunt ţinute să-şi respecte angajamentele,
inviolabilitatea şi sanctitatea tratatelor 483 deoarece, altfel, le lipseşte respectul

479
„Cel mai fundamental principiu din întregul drept internaţional cutumiar” - Elias, T.O., The
Modern Law of Treaties, Sijthoff, Leiden, 1974, 40
480
articolul 26 din Convenţie
481
A se vedea infra 2, Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 707
482
Rec.1952, 212
483
a se vedea Redslob, R., Le principe des nationalités, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, 350
224
pe care-l datorează altor state 484 şi distrug în acest fel însuşi principiul
respectului reciproc la care ar fi în drept să se aştepte 485.
În prezent se constată că primesc caracter de ius cogens nu doar reguli ce
privesc menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dar şi alte valori cum sunt cele
ce ţin de respectarea drepturilor omului. Se apreciază, în acest sens, că ocrotirea
drepturilor omului reprezintă un interes comun al societăţii statelor, de realizarea
căruia depind păstrarea păcii şi relaţiilor de prietenie dintre popoare486.

1.3. Scurte consideraţii


Violarea obligaţiilor internaţionale, atingerea drepturilor primordiale ale
statelor sau derivatelor acestora, sau încălcarea dreptului convenţional,
angajează responsabilitatea statului, din partea căruia provine această violare.
Ideea angajării unei atari responsabilităţi nu a fost primită fără reţineri de către
specialiştii dreptului, existând un anumit curent de opinie potrivit căruia ideea
responsabilităţii statelor este contrară noţiunii de suveranitate. În acest sens, s-a
apreciat că statele sunt proprii judecători ai responsabilităţii lor deoarece nu
există vreo jurisdicţie căreia acestea să se subordoneze, totodată obligaţia de
reparare a violării comise nu intervine din altă cauză afară de voinţa proprie
manifestată de statul, autor al faptului prejudiciant. Sigur că aceleaşi state, în
procesul de dezarmare, de menţinere a păcii si securităţii internaţionale, în
practică au renunţat la rigoarea excesivă a efectelor presupuse de dreptul lor la
suveranitate. În acest context, s-au stabilit uzaje ce tind la repararea pacifistă a
violării dreptului. La rândul ei această teză a fost calificată ca fiind falsă,
inexactă şi periculoasă: inexactă pentru că ignoră existenţa unei puteri
coercitive superioare, confundând dreptul generator cu dreptul sancţionator şi
neagă primul, deoarece acesta nu se întâlneşte cu al doilea; este periculoasă,
deoarece potrivit ei responsabilitatea statelor ar avea o bază precară şi ar fi una
după bunul plac şi arbitrară. Astfel, un stat ambiţios s-ar scuza întotdeauna de
violările săvârşite în scopul atingerii propriilor interese. Aceasta ar reprezenta
doctrina favorabilă statelor învingătoare şi celor opresoare.
Potrivit unor teorii mai atente, fundamentul responsabilităţii reciproce a
statelor constă în necesitatea respectării regulilor de justiţie în raporturile dintre
membrii comunităţii internaţionale, care reprezintă în acelaşi timp şi
fundamentul dreptului internaţional. Sigur că în absenţa unei autorităţi
superioare, se ajunge la situaţia ca un stat să eludeze responsabilitatea sa; dar
oare aceasta înseamnă că nici nu poartă răspundere? Oare un debitor insolvabil
încetează a mai fi debitor?

484
fundamentum autem est iustitiae fides, id est dictorum conventorum - que constantia et
veritas – Cicero, De officiis, I, 7, 23
485
Fauchille, P., Traité de droit international public, III, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1926, 350
486
A se vedea în acest sens Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 61
225
Violarea de către un stat a uneia dintre obligaţiile internaţionale,
antrenează în sarcina sa o responsabilitate morală sau o responsabilitate
juridică. În prima situaţie, singura sancţiune se exprimă prin opinia publică, în
timp ce în a doua situaţie se poate cere despăgubirea şi chiar reparaţia prin forţă.
În doctrina juridică mai recentă se insistă asupra răspunderii
obiective, arătându-se că fundamentul răspunderii internaţionale îl reprezintă
nerespectarea unei norme a dreptului internaţional public.

2. Scopul tratatului

Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii


acestuia. Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la
negocierea şi elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua
categorie este contrar atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea
dată de principiile de ius cogens, precum şi contrar scopului avut în vedere de
părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui tratat cu scop ilicit şi nici nu ne găsim
în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu
evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat,
deoarece acest scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare,
nu are relevanţă scopul urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta
timp cât părţile la tratat î