Pvestea Caprei Negre

Nici nu mai știu dacă ți-am spus vreodată povestea caprei negre,
Care acolo în munții ei a fost rănită la o vânătoare.

Și cineva cu suflet mare

Și care dovedea că-i pasă,
A luat-o-n brațe și a purtat-o
Să o vindece la el acasă.

Și după șapte ani de luptă cu tot ce poate fi o rană,

Iubind-o, el o dă exemplu de castitate și icoană.

Au fost cei șapte ani de-acasă în vindecare și-n iubire,

Ei începuseră-mpreună să stea la foc și să respire;
Și încă mai era de lucru la niște biete amănunte,
Ca ei prin jertfă ranchiuna lumii s-o înfrunte.

Și într-o zi de dimineață; ea a plecat

Pe totdeauna,
Și a fost întâia oară
Când între ei
Ședea minciuna.

Dar dacă nu ți-am zis povestea

S-o cunoști,
S-o știi la vreme
Eu în iubirea noastră mare nu aveam motive a mă teme

Ca să descopăr cu mirare
Și fără chip de apărare,
Că ți-era dor
Să fii vânată la sărbătorile vulgare

Probabil că
Te și atrage mirosul prafului de pușcă
Atunci
Când glonțul te rănește și vin gonacii de te mușcă.

Întocmai
Caprei Negre
Dintr-o legendă precreștină
Ființa ta
Sălbăticiei și violenței se închină

În codrii nici nu mai e probabil capra neagra pură

Cu atâția câini
Și râși alături
Există numai corcitură.

Și nici legenda nu păstrează decât ciudate exemplare

În care promiscuitatea e singura învingătoare!
Accept
Plecarea ta absurdă
Fără o minimă alarmă
Ca și
Când glonțul iese-n lume țâșnind involuntar din armă

Și mi se și explică multe
Când știu că ești și tu
Amestec
Și vrei să ieși de sub puterea vindecătorului domestic.