INSTITUTUL DE FORMARE

CONTINUĂ

Consilierea
psihopedagogică

Victoria Saracuța,
dr., conf.univ.
 CONSILIEREA
 este utilizarea
pricepută şi principală a
relaţiei interpersonale
pentru a facilita
autocunoaşterea,
acceptarea emoţională
şi maturizarea,
dezvoltarea optimă a
resurselor personale,
definiţie propusă de
către Asociaţia Britanică
de Consiliere.
 Consilierea
 este o metodă care
facilitează cunoaşterea,
dezvoltarea, acceptarea
emoţională, maturizarea
şi mobilizarea optimă a
resurselor personale în
vederea formulării şi
rezolvării unor
probleme specifice şi
luării unor decizii prin
utilizarea optimă a
relaţiei interpersonale
consilier-beneficiar.
 Consilierea
 este o acţiune
desfăşurată individual
sau cu mai multe
persoane, orientată
spre dezvoltare
personală, sprijin în
situaţiile de criză,
ajutor
psihoterapeutic,
rezolvarea
problemelor.
 Consilierea
 este o metodă
educativă, de
susţinere a
persoanelor aflate
în situaţii critice
care impun o
rezolvare imediată
şi rapidă a
problemelor ivite,
desfăşurându-se pe
termen scurt.
 Acţiunea de consiliere
 este un „proces de - luarea la cunoştinţă
orientare/învăţare care despre sine,
se desfăşoară în spaţiul
realităţii între două - înţelegerea situaţiilor,
persoane, cuplu în care - evaluarea efectelor
„sfătuitorul” cu acestora,
competenţă în - realism şi simţ practic în
problemele psihologice îi soluţionarea situaţiilor
oferă clientului său
metode adecvate critice, în vederea
nevoilor proprii, în restabilirii echilibrului
raport cu contextul cu realitatea vieţii într-o
evenimentelor vieţii, manieră armonioasă şi
stabilindu-se astfel un care să permită evoluţia
program personal în care
sunt incluse următoarele: pozitivă a subiectului în
continuare”
J.W. Gustad
 Consilierea
 este o metodă
educativă, de
susţinere a
persoanelor aflate în
situaţii critice care
impun o rezolvare
imediată şi rapidă a
problemelor ivite,
desfăşurându-se pe
termen scurt.
 CONSILIEREA
 înseamnă o intervenţie de scurtă sau de mai lungă
durată, în scopul prevenirii sau rezolvării a unor
probleme personale (emoţionale, cognitive şi
comportamentale), cu impact individual, familial şi
socioprofesional dezorganizator.

 acoperă o paletă largă de problematici specifice, de

la cele educaţionale la cele de reabilitare, recuperare
şi reintegrare socială, de la cele de suport psiho-
emoţional şi social la cele de adaptare şi integrare
comunitară eficientă.
Iolanda Mitrofan
 Scopul general al consilierii
 este acela de a
furniza ocazia de
a lucra în
direcţia
asigurării unei
vieţi mai
satisfăcătoare şi
pline de resurse.
 Relaţiile de consiliere
 variază în funcţie de
cerere, dar pot fi
centrate pe aspecte ale
dezvoltării, pe
formularea şi
rezolvarea unor
probleme specifice,
luarea de decizii,
controlul stărilor de
criză, dezvoltarea unui
insight personal, pe
lucrul asupra trăirilor
afective sau a
conflictelor interne, ori
pe îmbunătăţirea
relaţiilor cu ceilalţi
 Relaţia de consiliere
 (relaţia consilier-client) presupune
interacţiune pozitivă, respect reciproc şi
focalizare pe client şi problemele acestuia.

 În activităţile de consiliere, consilierul

acţionează ca profesionist şi ca om; el
empatizează cu clientul, sprijinindu-l să
înţeleagă problemele cu care se confruntă,
să le accepte şi să caute soluţii
satisfăcătoare.
 În general, sunt cunoscute două tipuri
de consiliere:
 una centrată pe rezolvarea de probleme şi una centrată
pe persoană.
 Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere non-
directiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul,
ci clientul decide ce se va discuta şi în ce succesiune.
 Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia.
De cele mai multe ori, aceasta se concentrează asupra lumii
emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme.
 Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale
ale clientului.
 Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la
începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea
consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât clientul
va renunţa la mecanismele de apărare.
 Empatia este fundamentul procesului de consiliere.
 Consilierea psihopedagogică
 este un tip de
consiliere care
are, în acelaşi
timp, obiective
de natură
psihologică şi
pedagogică.
 Consilierea psihopedagogică
 urmăreşte abilitarea
persoanei (copil, tânăr
sau matur) pentru a-şi
asigura funcţionarea
optimă prin realizarea
unor schimbări
evolutive ori de câte ori
situaţia o cere, având
la bază un model
psiho-educaţional al
formării şi dezvoltării
personalităţii umane
 Consilierea psihopedagogică
 este un proces de învăţare de
către client a unor atitudini şi
comportamente adecvate şi
eficiente, învăţare realizată cu
sprijinul, ajutorul şi
îndrumarea consilierului.

 Rezultatul activităţilor de
consiliere psihopedagogică îl
constituie dobândirea de
către client a unor abilităţi şi
moduri procedurale necesare
luării unor decizii optime în
situaţii diverse de viaţă.
 Consilierea psihopedagogică
 ajută clienţii să
adopte un mod/stil
de viaţă sănătos
care să le confere
un echilibru
funcţional optim,
confort psihologic şi
sentimentul
autorealizării şi al
împlinirii personale.
 Consilierea psihopedagogică
 presupune abilitarea oamenilor de a-şi
rezolva singuri problemele prin
însuşirea/învăţarea modului de a-şi modifica
cogniţiile şi comportamentele pentru a se
adapta solicitărilor, de a-şi gestiona trăirile
afective şi de a-şi rezolva conflictele interne,
de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi, de a lua
decizii şi a-şi asuma responsabilităţi, adică, în
sinteză, de a dobândi deprinderi de viaţă
sănătoase, atingând un nivel optim de
funcţionare a propriei personalităţi.
 Consilierea familiei
 este menită să
faciliteze învăţarea de
către fiecare membru
a unor deprinderi şi
abilităţi care să-i
permită adaptarea
permanentă, printr-o
schimbare evolutivă, la
solicitările realităţii.
 Consilierea
 are, cu precădere, un rol
preventiv şi de dezvoltare.

 Ea îndrumă şi sprijină
persoana pentru a învăţa să
prevină eventualele situaţii
de criză în care s-ar putea
afla la un moment dat, să-şi
conştientizeze şi să ştie cum
să-şi pună în valoare
disponibilităţile şi resursele
pentru a se adapta optim la
realitate.
 Consilierea
 include un ansamblu de influenţe şi acţiuni cu
scop formativ, complementare celor educaţionale,
considerate în sens restrâns (instruirea de tip
şcolar sau academic);

 include influenţe şi acţiuni realizate într-un

cadru instituţionalizat, în şcoli şi în universităţi,
în cabinete special destinate acestor activităţi
(consiliere psihopedagogică formală şi non-
formală), dar şi în afara instituţiilor cu vocaţie
educaţională expresă, în cabinete specializate
şi chiar în contexte diverse de viaţă (sfaturi
oferite de părinţi, rude, prieteni etc.).
 Consilierea psihopedagogică
 Ca activitate
specializată, realizată de
profesionişti, se referă la
consilierea
instituţionalizată
efectuată în grădiniţe,
şcoli, universităţi, firme
etc. sau în cabinete
private autorizate şi
acreditate să
funcţioneze ca atare.
 Consilierul educaţional
 nu are soluţii dinainte
stabilite, al căror succes
este garantat
necondiţionat, ci,
dimpotrivă, într-o
situaţie dată, el ajută
persoana în cauză ca, pe
parcursul procesului de
consiliere, să găsească
(singură) soluţia cea mai
bună pentru rezolvarea
propriilor probleme.
 Activităţile de consiliere
psihopedagogică
 au la bază relaţia
specifică dintre
consilier şi
client/clienţi,
relaţie în cadrul
căreia consilierul
acordă sprijin şi
îndrumare
clientului/clienţilor
pentru a se adapta
la diverse solicitări.
Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri

Empatia „intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte persoane, cu scopul de a

înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe
care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. în acelaşi timp,
consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare.
Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-
şi exploreze lumea interioară.
„Căldura” se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură, proximitate, spaţiu
personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor etc.),
non-posesivă
congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal
creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă
atenţie.
Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei cu
clientul.
Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp şi o precondiţie
a empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui,
sincer şi deschis.
Acceptarea recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar
schimbării şi uneori acţionează ca „dizolvant” al urii şi resentimentelor.
În consilierea individuală trebuie să se
respecte următorii paşi:
 Definirea problemei. în definirea problemei, consilierul
trebuie să manifeste: prezenţă activă şi interes pentru
client; ascultare activă; comunicarea înţelegerii
elementelor problemei; atitudine de respect, originalitate
şi deschidere la nou.

 Formularea obiectivelor. Stabilirea obiectivelor presupune:

identificarea datelor şi a temei discuţiei; împărtăşirea
informaţiei; folosirea empatiei; sugerarea unor alternative;
împărtăşirea propriilor experienţe; spontaneitatea.

 Planificarea acţiunii. în formularea planului de acţiune,

consilierul asigură: sprijin în identificarea opţiunilor;
suport în alegerea planului şi în pregătirea acţiunilor;
evaluarea abilităţilor
Carl Rogers este iniţiatorul consilierii
de grup
 Elementele consilierii în grup sunt: scopurile şi
activităţile; nevoile şi rolurile participanţilor;
procesele de grup; structura grupului.

 Grupul de întâlnire are drept scop

îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale şi o mai
bună cunoaştere de sine. El trebuie să fie
coieziv, adică membrii lui să-şi acorde încredere
unii altora, iar consilierul trebuie să faciliteze
procesele care se petrec în grup la nivel
minimal.
 În opinia lui I. Mitrofan etapele metodologice
recomandate ale procesului de consiliere sunt
următoarele:
 evaluarea completă a cazului în contextul de viaţă cu care se confruntă;
 identificarea problemei de bază şi a celor derivate din perspectiva clientului şi consilierului;
schiţarea obiectivelor consilierii împreună cu clientul şi acceptarea contractuală a
cadrului consilierii (durata şi frecvenţa şedinţelor, locaţia, costurile, clarificarea intenţiilor,
aşteptărilor mutuale şi maniera de colaborare pe parcursul consilierii, asigurarea
clientului de respectarea principiului confidenţialităţii);
 realizarea relaţiei şi stimularea alianţei terapeutice, a contactului ce facilitează munca de
explorare şi clarificare; explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi
comportamentale ale clientului la problema identificată şi conectarea lor cu obiectivele
iniţiale; reformularea obiectivelor de lucru în funcţie de evoluţia relaţiei şi de reactivitatea
clientului în procesul de consiliere;
 facilitarea insight-urilor şi descoperirea în comun a soluţiilor posibile;
 conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente şi scenarii de viaţă,
proiectarea şi luarea noilor decizii;
 implementarea deciziilor şi strategiilor alternative în propria viaţă; susţinerea şi validarea
soluţiilor rezolutive de viaţă practicate de către client;
 evaluarea finală a rezultatelor consilierii; încetarea de comun acord a consilierii cu
menţinerea unui contact de confirmare a evoluţiei, ca şi de reluare a unui nou ciclu în caz
de nevoie (principiul „uşilor deschise”).
 Consilierea
 se realizează ca un proces gradat de
parcurgere a unei serii de etape şi paşi în
vederea amplificării potenţialului de
autodeterminare a clientului.
După autorul american Charles Zastrow,
procesul de consiliere cuprinde trei etape
principale:
 Constituirea relaţiei,
 Explorarea problemei,
 Explorarea soluţiilor alternative.
 Fiecărei dintre aceste etape
îi corespund anumite cerinţe pe care consilierul trebuie să le respecte
pentru reuşita acţiunii. În prima etapă, cea a constituirii relaţiei,
consilierul trebuie să ţină cont de următoarele exigenţe:

 să întreţină o atmosferă non-directivă, unde clientul să se simtă în

siguranţă şi să se simtă în stare să-şi comunice problemele, să obţină
încrederea psihologului că este o persoană capabilă de a-l înţelege şi
ajuta şi că este dispus să o facă.

 să analizeze în mod obiectiv cele relatate de client, având mereu reacţii

empatice faţă de cele relatate, fără a se lăsa antrenat în izbucniri
emoţionale. Empatia este capacitatea de a înţelege şi reflecta ceea ce
clientul spune şi simte, păstrând integral capacitatea de a lua decizii
neafectată de trăirile emoţionale. Simpatia apare tot ca o împărtăşire a
sentimentelor clientului, dar însoţită de oferirea milei. Empatia este
orientată spre rezolvarea problemelor, în timp ce simpatia are tendinţa
de a le prelungi. Psihologul trebuie să se plaseze mereu în locul
clientului, să-i înţeleagă valorile şi presiunile la care este supus, să
abordeze o atitudine nemoralizatoare întrucât asistentul social este
chemat să sprijine clientul, nu să-l judece.
 să privească clientul ca pe un egal. Toate spusele
specialistului, reacţiile acestuia, tonul vocii, trebuie să
transmită clientului mesajul că nivelul înţelegerii
empatice a consilierului este ridicat. Este necesară
starea de calm, relaxare, încredere în forţele proprii şi
în cele ale clientului.

 să utilizeze un vocabular adecvat puterii de

înţelegere a clientului,
 să păstreze confidenţialitatea celor discutate cu
clientul în limitele în care cele dezvăluite de acesta
nu semnalează un pericol social grav şi iminent, sau
un pericol iminent la adresa clientului, este periculos
să se realizeze consilierea cu persoane apropiate,
prieteni sau rude întrucât implicarea emoţională este
mai intensă şi este mult mai dificil de menţinut
obiectivitatea necesară rezolvării problemei.
Evaluarea iniţială cazurilor de delincvență implică 4
etape:

 Stabilirea diagnozei sociale. Este faza în care se

sistematizează şi se analizează informaţiile obţinute în urma
investigaţiei sociale. Consilierul de probaţiune îşi formează o
concluzie despre modul de abordare a cazului şi stabilirea
priorităţilor atât sub aspectul problemelor, cât şi al necesităţilor.
 Evaluarea continuă a situaţiei. Constă în măsurarea efectelor
produse de punerea în aplicare a planului de intervenţie. Din
evaluare pot deriva două situaţii: fie continuarea intervenţiei pe
baza unui plan renegociat şi mai bine adaptat situaţiei, fie
renunţarea definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a
eşecului total.
 Evaluarea finală. Se determină dacă planul de intervenţie stabilit
a fost eficient, dacă problema beneficiarului a fost ameliorată sau
soluţionată şi dacă beneficiarul poate să funcţioneze eficient în
continuare fără sprijinul unor profesionişti.
 Finalizarea intervenţiei. Este momentul în care una dintre
persoanele implicate (sau toţi împreună) consideră că obiectivele
propuse au fost atinse sau că, dimpotrivă, acţiunea de asistenţă
a eşuat, fără şanse de reuşită în viitor
 O altă abordare a etapelor
consilierii
 Etapa I-a – conştientizarea problemei.

În această etapă beneficiarul trebuie să-şi

spună: ,,Am o problemă, trebuie să fac ceva în
legătură cu situaţia mea”. Dacă oamenii care
au probleme refuză să le recunoască, nu vor fi
motivaţi pentru a face eforturi de a se
schimba. Pentru persoanele care neagă
existenţa problemei, schimbări constructive nu
pot să apară. Consilierul trebuie să găsească o
cale să convingă beneficiarul că problema
există.
  Etapa a II-a – relaţia cu consilierul.

Pentru ca să avem o consiliere eficientă, beneficiarul trebuie să

ajungă la punctul în care gândirea lui va funcţiona astfel: ,,Cred că
consilierul mă va ajuta”. Iată câteva recomandări pentru crearea unei
relaţii constructive:
◦ consilierul trebuie să stabilească o atmosferă confortabilă,
neameninţătoare, în care beneficiarul să se simtă în siguranţă pentru a-
şi comunica în totalitate problemele, simţindu-se acceptat ca persoană;
◦ în contactele iniţiale cu beneficiarul, consilierul trebuie să se prezinte ca
o persoană înţelegătoare, care poate să ajute pe cei ce au nevoie de
ajutor şi căreia îi pasă de sentimentele beneficiarului;
◦ consilierul trebuie să fie calm, serios atunci când beneficiarul îşi
dezvăluie problemele;
◦ consilierul trebuie să dea dovadă de respect pentru valorile
beneficiarului şi să nu încerce să-şi impună propriile principii şi valori;
◦ valorile care funcţionează pentru consilier pot să nu fie potrivite pentru
o altă persoană într-o altă situaţie;
◦ comportamentul consilierului cu beneficiarul trebuie să fie de la egal la
egal;
◦ consilierul va folosi cuvinte pe care beneficiarul le înţelege şi care nu-l
ofensează;
◦ consilierul vă păstra confidenţialitatea celor relatate de beneficiar.
 Etapa a III-a – motivaţia
 Beneficiarii trebuie aduşi în situaţia de a-şi spune: ,,Cred că pot
să-mi îmbunătăţesc situaţia, doresc să fiu mai bun”. Dacă un
beneficiar nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate
avea loc. Consilierul trebuie să încerce să-i motiveze pe oamenii
apatici sau descurajaţi. De aceea, consilierul:
 are o acceptare completă pentru persoanele descurajate şi
transmite mesajul: ,,Te accept exact aşa cum eşti, fără să pun
condiţii” (totuşi nu trebuie acceptat comportamentul deviant);
 are o atitudine de ne-blamare, astfel că persoana descurajată nu
mai simte nevoia să mintă, să pretindă, să poarte mască;
 transmite empatie: el îşi dă seama şi poate până la un punct să
simtă ceea ce simte persoana descurajată;
 transmite persoanei descurajate că este interesat de progresele
ei şi transmite mesajul că beneficiarul este o persoană
importantă, demnă de tot interesul;
 transmite persoanei descurajate că are încredere în capacitatea
acesteia de a progresa;
 transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele şi acţiunile persoanei descurajate;
 are capacitatea de a fi un ascultător care nu judecă, astfel încât gândurile şi sentimentele
persoanei descurajate să poată fi exprimate liber, fără teamă de cenzură;
 trebuie să observe (mai ales la începutul legăturii) orice mic progres (de exemplu, dacă
persoana poartă ceva nou: ,,E nou, nu-i aşa? Îţi stă foarte bine”);
 trebuie să motiveze persoana descurajată. Oamenii descurajaţi au, de obicei, o lungă listă de
eşecuri. Astfel, aceasta cere ca specialistul să aibă timpul necesar să asculte şi să înţeleagă
beneficiarul cât mai mult posibil;
 trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în
viaţă;
 trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată. Lucrul cel mai important este
că cineva încearcă, nu neapărat că şi reuşeşte. Dacă persoana face eforturi pentru a progresa,
există speranţe;
 trebuie să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea şi consecinţele negative ale afirmaţiilor
de autoînvinuire (de exemplu: ,,Nu sunt bun de nimic”); fiecare persoană are talente şi
deficienţe ;
 trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui toate eforturile ca să
încerci să motivezi o persoană descurajată, succesul nefiind garantat;
 trebuie să ştie să observe unicitatea şi forţa persoanei. Aceasta se comunică persoanei
descurajate pentru ca ea să înceapă să realizeze că este unică şi valoroasă;
 trebuie să fie conştient de consecinţele negative ale dependenţei. Într-o relaţie când o
persoană descurajată începe să-şi asume riscuri şi să facă schimbări constructive, trebuie să
aibă încredere în forţele proprii, să-şi ia deciziile singur.
Etapa a IV-a – conceptualizarea problemei.
 Pentru ca o consiliere să fie eficientă, beneficiarul
trebuie să recunoască: ,,Problema mea nu este
neobişnuită, dar are componente specifice”. Pentru a
ajuta beneficiarii să-şi conceptualizeze problema,
consilierul trebuie să exploreze în totalitate
problemele împreună cu beneficiarul.

Etapa a V-a – explorarea strategiilor de rezolvare.

 După (sau uneori în acelaşi timp) ce o problemă este
analizată în profunzime, următorul pas este
considerarea soluţiilor alternative. Rolul consilierului
este, în general, să indice alternativele posibile şi
apoi să exploreze cu beneficiarul avantajele,
dezavantajele şi consecinţele. Fiecare beneficiar
este unic şi la fel sunt şi problemele lui. Ceea ce
funcţionează pentru un beneficiar, poate fi total
nepotrivit pentru altul. Beneficiarul trebuie ajutat să
conştientizeze că există mai multe căi de rezolvare.
Etapa a VI-a – selecţia strategiei

 După ce consilierul şi beneficiarul au discutat efectele şi

consecinţele strategiilor posibile, este esenţial ca beneficiarul să
tragă concluzia: ,,Cred că această cale mă va ajuta şi doresc să
încerc”.
 Dacă un beneficiar este indecis sau refuză să facă o alegere
cinstită a unei căi de acţiune, schimbarea constructivă nu se va
produce. De exemplu, dacă un beneficiar îţi spune: ,,Ştiu că am
probleme cu băutura, dar nu doresc să iau vreo măsură ca să
mă opresc”, probabil că procesul de consiliere nu va avea
succes.

 De obicei, beneficiarul are dreptul la autodeterminare, adică să

aleagă un curs al acţiunii între mai multe alternative. Rolul
consilierului este să ajute beneficiarul să fie mai clar şi să
înţeleagă posibilele (probabilele) consecinţe ale fiecărei
alternative, dar, în general, nu dă sfaturi şi nu alege alternativa
pentru beneficiar.
Etapa a VII-a – implementarea strategiei (aplicarea,
punerea în practică)

 Consilierea va avea succes numai dacă un beneficiar îşi

urmează hotărârea de a încerca o soluţie şi conchide:
,,Această metodă începe să mă ajute”. Dacă un beneficiar
îşi alege calea, dar îşi spune: ,,Eu nu cred că metoda asta
mă va ajuta”, consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă
aceasta, cauzele trebuie investigate şi probabil trebuie
încercată altă soluţie. Iată câteva recomandări în aplicarea
unei strategii:
 consilierul trebuie să încerce să realizeze ,,contacte”
realiste, explicite cu beneficiarul. Când beneficiarul îşi
selectează o alternativă, el trebuie să înţeleagă clar care
vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum şi cine
le va realiza. De obicei, este preferabil să se scrie un
,,contract” pentru a putea să-l consulte permanent cu o
limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină;
 Beneficiarul trebuie să aibă răspunderea realizării celor
mai multe sarcini pentru îmbunătăţirea propriei situaţii.
 O regulă bună de urmat este aceea că beneficiarul
trebuie să-şi asume răspunderea pentru acele sarcini
pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire, în
timp ce consilierul le va realiza pe acelea care depăşesc
puterile beneficiarului. Să faci lucruri pentru beneficiar,
este similar cu a-i da sfaturi, ceea ce comportă riscul de a
crea dependenţă.
 De asemenea, îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către
beneficiar duce la dezvoltare personală şi îl pregăteşte
pentru a-şi asuma alte responsabilităţi;
 pentru unele sarcini pentru care beneficiarului îi lipseşte
încrederea sau experienţa este bine mai întâi să se
,,asume roluri” (jocul de roluri dă siguranţă)
Etapa a VIII-a – evaluarea
 Dacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi
de lungă durată sau permanentă, beneficiarul trebuie
să tragă concluzia: ,,Deşi calea aceasta mi-a luat mult
timp şi efort, a meritat!”. Pe de altă parte, dacă
concluzia este: ,,Această cale mi-a ajutat puţin, nu merită
să mă sacrific!”, atunci consilierea nu este eficientă şi
trebuie schimbat cursul acţiunii aplicate.

 Consilierul trebuie să transfere cazul sau măcar să

discute cu un alt consilier (psiholog) în oricare din
situaţiile următoare: dacă simte că nu este capabil de
empatie faţă de respectivul beneficiar; dacă crede că
beneficiarul alege o alternativă greşită; dacă simte că
problema este de aşa natură încât nu este în stare să
ajute beneficiarul: dacă o relaţie funcţională nu se
poate stabili.