TEMA UNIVERSALITATII LUI EMINESCU

Eminescu nu a trăit numai o viaţă, ci zeci de vieţi, căci, la fel cu pruncii din basme, el
a crescut într-un an cât altul în zece şi a scris în douăzeci cât pentru eternitate.
A scris nuvele filosofice, imaginare şi fastuos descriptive, a scris o schiţă de roman,
care i-ar fi prezis o frumoasă carieră dacă nu 1-ar fi atras alte ispite, a tălmăcit lungi şi docte
tratate de artă dramatică sau dificile capitole din filosofia lui Kant, a evocat, în încercări
dramatice surprinzătoare, figuri celebre ale istoriei naţionale, a redactat zeci şi sute de
epistole, de recomandaţie sau de dragoste, iar miile lui articole politice, economice, financiare
vădesc un cugetător de înaltă clasă şi un pamfletar de infinite resurse inclusiv folclorice.
Însă, Eminescu a fost mai cu seamă Poetul, şi 1-a cunoscut de timpuriu ca atare, a
suferit torturi de iad şi a blestemat, a iertat şi iar a iubit, şi de aceea poezia lui de dragoste este
una dintre cele mai fireşti, mai autentice, mai universale. Eminescu a fost, poate, întâiul care
a rupt, la noi, cu imaginea romantică a poetului scriind numai sub pasele magnetice ale
inspiraţiei.
„Libertatea şi universalitatea, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga – formau atributele
de căpetenie ale geniului”.
Friedrich Schlegel în „Fragmente” susţinea această trăsătură când afirmă că „fiecare
geniu e universal”.
Raportul dintre naţional şi universal este în termeni istorici raportul de la concret la
abstract şi de la particular la general. Eminescu este scriitorul cel mai adânc legat de
spiritualitatea românească dar în acelaşi timp cu cea mai mare deschidere spre universalitate.
În monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, G.
Călinescu îl numeşte pe Eminescu „poet naţional”. „Eminescu este cel mai mare poet al
naturii pentru că nici un poet pe lume n-a însufleţit-o şi nici n-a împodobit-o cu mai multe
forme”.
Eminescu a săvârşit sinteza care caracterizează geniul într-un număr de capodopere
superior celor mai mulţi poeţi din literatura universală.
În poeziile în care a atins perfecţiunea, Eminescu nu e întrecut de nimeni. El poate fi
socotit ca al cincilea mare poet liric după Pindar, Dante, Goethe, V. Hugo.
Opera lui Eminescu este unică în felul ei, nu numai în literatura română, dar şi în
literatura neamurilor superioare nouă prin cultură. Eminescu este mare şi universal,
neîncetând a fi naţional, prin minunata lui formă, prin fond şi prin armonie. Prin fond este
mare Eminescu, pentru că temele poeziilor lui însemnate sunt de natură universală.
M. Dragomirescu este de părere că numai poezia poartă pecetea universalităţii pentru
că schiţele, nuvelele şi povestirile lui, deşi dau mărturie despre un scriitor extraordinar, n-au
conturul şi relieful necesar unei opere poetice.
Acesta afirmă despre „Scrisoarea I” că nu are pereche în literatura universală. Ea
conţine toată esenţa poeziei eminesciene.
Această esenţă constă în a împreuna, într-o singură gândire, pesimismul amar cu
dulceaţa frumuseţilor vieţii, în general şi a naturii, în special, simbolizate prin lumina lunii
care luminează deopotrivă pe rege şi pe sclav, pe bogat şi pe sărac.
O altă temă universală pe care o identifică M. Dragomirescu este în „Luceafărul” şi
anume: singurătatea geniului în mijlocul obişnuit al omenirii. E o temă analoagă cu aceea a
lui Moise de Alfred de Vigny, numai că poema românească are o strălucire, o mlădiere şi o
amplitudine superioară poemei franceze.
„Cea mai universală simţire ce se revarsă din poezia lui Eminescu este aceea întrupată
în poeziile de dragoste” .
Poeziile de dragoste ale lui Eminescu sunt întreaga eflorescentă din sufletul unui tânăr
care iubeşte din orice neam ar fi.
G. Munteanu spune despre originalitatea operei unui mare scriitor că aceasta rezidă în
valoarea intrinsecă a operei respective, nu neapărat în audienţa de care aceasta se bucură de la
un anume moment înainte pe meridianele lumii. El consideră important ca opera sa fie scrisă
într-o limbă de circulaţie sau să aparţină unui curent, unui gen, unei specii literare ajunse la un
moment dat „en vogue” în numeroase ţări, sau dacă are şansa să fie transpusă într-o limbă de
circulaţie largă, de către un scriitor congenar în privinţa mărimii talentului, a felului de a
înţelege lucrurile.
În cazul poeziei dificultăţile transpunerii în altă limbă sunt atât de mari, pierderile de
substanţă sunt atât de considerabile, încât, pentru cine ia cunoştinţă de versurile lor prin
intermediul traducerilor, nu citindu-i de-a dreptul în original, şi azi un Dante, Goethe,
Baudelaire, Mallarmé, atâţia alţii, nu pot fi apreciaţi la dreapta lor valoare.
E şi cazul „poetului naţional” al românilor. Nescriind într-o limbă de circulaţie,
Eminescu, deşi a fost tradus până acum în foarte multe limbi, pierde imens în transpuneri,
oricât de prestigioase ar fi acestea, neizbutind să dea străinilor decât o palidă idee în legătură
cu valoarea incomensurabilă a operei sale.

Arghezi spunea: s-a spus că Eminescu ar fi un „romantic întârziat”, formulă ce pare

cum nu se poate mai greşită Eminescu că „e universal fiind foarte român”. Eminescu ne-a
făcut să înţelegem ca nimeni altul constantele felului de a fi românesc prin strădania lui de a
sintetiza „în formă nouă limba veche şi înţeleaptă”.
La Eminescu conştiinţa universală se suprapune şi se contopeşte cu prealabila
conştiinţă naţională, germinată într-însul. Pe plan naţional, Eminescu se dovedeşte un
exponent nedezminţit al pământului nostru, mai întâi prin limbă şi apoi prin stilul său
curentul stilistic pe care el îl ilustrează. Lexicul său îl arată ca pe un rod autentic al
pământului Moldovei.
„Cu cât rădăcina este mai adânc înfiptă în pământ - în pământul naţional cu atât
coroana arborelui devine mai rotundă şi mai umbroasă extinzându-se pe plan universal” . La
Eminescu romantismul este mai puţin o expresie a timpului şi mai mult una a spaţiului, adică
a pământului care 1-a zămislit - pământul moldovenesc.
Poetul face parte dintr-un întreg romantism, contemporan cu el, al ţărilor sau al
culturilor care nu intraseră la acea vreme în circuitul mare universal, Eminescu nu este deci
un izolat şi un întârziat, ci se integrează cu strălucire într-un întreg curent universal.
Eminescu este superior faţă de toţi romanticii prin titanismul său. Expresia titanică s-a
văzut ilustrată puternic în cadrul romantismului european. Ea a apărut la Jean Paul în
Germania, la Keats în Anglia, la Hugo în Franţa. Totuşi, sub aspectul titanismului, adică al
inspiraţiei legate de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, nici un romantic n-a atins
intensitatea, amploarea şi grandoarea lui Eminescu.
De asemenea, se arată a fi mai mare decât toţi prin motivul geniului ce trăieşte
suferind şi izolat, într-o regiune de altitudine, deasupra tuturor. Acest motiv s-a văzut ilustrat
de mai mulţi romantici, Byron, Vigny, Lermontov; Eminescu la noi depăşeşte domeniul
delimitat al poeziei, şi devine o expresie mai vastă. „Este nu numai cel mai de seamă poet, ci
şi cel mai mare om pe care 1-a dat până acum pământul romanesc”.
Este aproape cert că toate influenţele care s-au exercitat asupra marelui nostru poet
naţional au fost asimilate organic, conform propriei sale structuri interioare.
G. Călinescu spunea că cea mai naţională latură a universalităţii eminesciene este fără
îndoială folclorul.
Basmele lui Eminescu, ca Făt-Frumos din lacrimă, au stilul subtil al scrierilor
halucinante şi sunt pline de idei. Eminescu 1-a citit şi 1-a preţuit mult pe J. Paul Richter.
Numele nuvelei Cezara de Eminescu vine de la J. Paul, de la eroul romanului „Titan”,
Albano von Cesara, numit însă de mai multe ori în carte cu numele de familie Cesara.
Eminescu a cunoscut şi citit opera lui Jean Paul Richter, romantic al perioadei de
tranziţie. Ceea ce îl va fi atras pe Eminescu faţă de acest mare romantic, autor al unei opere
vaste, este importanţa pe care Jean Paul o acordă „visului”. Jean Paul este maestru
incontestabil al „visului” pe care nu numai 1-a teoretizat dar 1-a si valorificat în literatură,
într-o varietate de forme şi cu o dezlănţuire unică a „fanteziei” aproape fără rival.
Ecouri ale nuvelei „Nemaipomenită poveste a lui Peter Schlemihl” a lui Chamisso le
întâlnim la Eminescu, în fragmentul Umbra mea şi „Avatarii faraonului Tlà”, unde motivul
umbrei capătă semnificaţii metafizice.
G. Călinescu îl compară pe Eminescu, îndeosebi cu Theophile Gautier şi face
numeroase trimiteri în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Theophile
Gautier este unul din scriitorii cu care Eminescu prezintă afinităţi şi, în acelaşi timp, unul
dintre cei mai mari autori de literatură fantastică. Operele prin care Eminescu a fost apropiat,
mai mult de Theophile Gautier sunt „Avatar” şi „Romanul unei mumii”. Gautier a popularizat
noţiunea de „avatar” care avea sensul de „schimbare”, în timp ce, la Eminescu avea sensul de
„reîncarnare”.
Familiarizarea lui Eminescu cu oprea lui Nerval rămâne o simplă supoziţie. Indiferent
dacă a cunoscut sau nu opera lui Nerval, între cei doi există unele afinităţi şi corespondenţe
care pot fi explicate prin faptul că amândoi s-au alimentat la aceeaşi sursă: cultura germană.
Sunt multe elemente care îi unesc pe cei doi şi anume: motivul dublului, motiv de
largă circulaţie în romantism; anamneză, teoria platoniciană a „amintirii", confuzia
permanentă dintre vis şi realitate prezentă la Eminescu în Sărmanul Dionis, iar la Gautier în
„Aurelia”.
Ca o fântână de întinerire din care îşi potolesc setea de artă nepieritoare toate
generaţiile fără deosebire, opera lui Eminescu va rămâne neatinsă de vestejirea timpului.