„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Camil Petrescu

1930

Camil Petrescu este considerat unul dintre cei mai valoroși prozatori din literatura
română. El a reușit să facă trecerea de la proza tradițională la cea modernă, sincronizându-se
cu literatura europeană, lucru la care face apel teoreticianul modernismului, Eugen
Lovinescu, prin cenaclul și revista „Sburătorul”.

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de
creație.

După apariția romanelor „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în anul
1930, și „Patul lui Procust”, 1933, Camil Petrescu și-a expus concepția despre roman într-un
eseu intitulat „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, publicat inițial în „Revista
Fundațiilor Regale”, introdusă apoi în volumul „Teze și antiteze”, autorul impunând prin
acest eseu noi principii de creație, proprii tehnici moderne de construcție a noului roman.

Autenticitatea este un concept literar propriu prozei moderne subiective, care definește
încercarea cât mai fidelă de redare a trăirilor interioare, iar Camil Petrescu afirmă: „Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc
eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. Orice aș face, eu nu pot descrie decât
propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi...”

Alte tehnici moderne sunt substanțialismul, care reprezintă cunoașterea și descoperirea

esenței complexității realului de către conștiință, anticalofilia, care este sinonimă cu falsul, e
opusă artei, renunțarea la cronologia epică în care timpul nu mai este receptat ca o succesiune
de momente cronologice, ci se desfășoară într-o libertate absolută.

Memoria involuntară permite reconstruirea unor secvențe întâmplătoare, determinate

de felurite împrejurări exterioare: un cuvânt, o frază, un zgomot, iar vocea autorului este dată
1
de faptul că eul naratorului este plasat de către Camil Petrescu în nucleul epic al romanului,
iar de aici decurg două consecințe: elaborarea unui roman subiectiv, realizat la persoana I
singular de un narator care este personajul principal, și a doua consecință este perspectiva
unică și unitară asupra realității, fiind exclus orice alt punct de vedere. Camil Petrescu
propune o nouă tipologie umană, intelectualul ca structură de caracter.

Unul dintre cele mai cunoscute romane semnate de Camil Petrescu este „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Acesta este un roman ionic, interbelic, modern,
subiectiv, al experienței, de analiză psihologică, având toate caracteristicile necesare.
Romanul este specia literară a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase, complexe și amplu caracterizate, cu o intrigă complicată și acțiune amplă.

Caracterul modern al romanului studiat este dat de faptul că acțiunea se petrece în cea
mai mare parte din timp la oraș, iar autorul înlocuiește mediul rural cu cel citadin. Sunt
prezentate preocupările omului de la oraș care duce o existență modernă. De asemenea,
personajul principal, un personaj-narator, este un individ trecut prin universitate, tipul
intelectualului lucid și analitic, un inadaptat, fiind un pasionat al adevărului, al cunoașterii,
dorindu-și o dragoste trăită la modul absolut, fiind indiferent față de partea materială a vieții.

Textul narativ este structurat în două părți mari, numite „cărți”, împărțite pe 13
capitole, prima parte cuprinde 6 capitole, fiind o scriere pur ficțională, prezentând drama
iubirii, printre care amintim: „E tot filosofie”, „Ultima noapte de dragoste”, iar cea de-a doua
parte cuprinde 7 capitole, bazată pe experiențele reale ale scriitorului, prezentând drama
războiului, printre care amintim: „Întâia noapte de război”, „Întâmplări pe apa Oltului”, „Ne-
a acoperit pământul lui Dumnezeu”.

Caracterul subiectiv al romanului studiat este dat de perspectiva narativă subiectivă

folosită. Romanul este scris la persoana I sub forma unei confesiuni a personajului principal,
Ștefan Gheorghidiu. În centrul acțiunii este personajul narator, apărând identitatea între
planul naratorului și planul personajului. Întregul roman se transformă într-un monolog
interior, în care personajul narator își analizează gesturile și sentimentele cu o luciditate
impresionantă.

2
 Titlul operei este un titlu analitic care indică cele două mari teme ale romanului, dar și
cele două experiențe de cunoaștere trăite de personajul principal, iubirea și războiul.
Termenul „noapte” apare cu sens metaforic și reprezintă rememorarea unei experiențe eșuate,
în planul iubirii, sau urmărește experiența de pe front a autorului în Primul Război Mondial.
Cele două „nopți” sugerează cele două etape din evoluția personajului principal, marcând în
plan simbolic partea întunecată pe care personajul o vede atât în ceea ce privește iubirea cât
și în ceea ce privește războiul.

Tema principală a romanului este condiția intelectualului lucid, însetat de dragoste

absolută, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai
puternice, aceea a războiului. Tema este ilustrată în alte două teme importante: iubirea și
războiul. Personajul principal trăiește două experiențe care îl marchează, sperând la iubirea
absolută și conștientizând că viața este mult mai importantă decât o relație eșuată de iubire.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional, deoarece acțiunea primului

capitol este posterioară întâmplărilor relatate în restul cărții întâi, discutându-se despre iubire
din mai multe puncte de vedere, fiecare dintre cei prezenți având o concepție proprie.
Atitudinea lui Ștefan atrage atenția deoarece el intervine și îi contrazice pe toți, spunând că
cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, de aici înțelegându-se
faptul că este un intelectual interesat de iubirea absolută, dar impulsiv. Capitolul pune în
evidență cele două planuri temporale: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat
(trecutul poveștii de iubire). Se declanșează memoria involuntară, afectivă a personajului,
care va relata în continuare amintirile dureroase legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie
cu Ela.

Cu o situație materială modestă, Ștefan, student la Filosofie, se căsătorise cu Ela, o

studentă la Litere pe care o vedea ca pe o ființă perfectă. Împreună cu aceasta duce la început
o existență romantică, de tineri îndrăgostiți și săraci. Personajul-narator dezvăluie
informațiile cu privire la modificarea comportamentului Elei.

Căsătoria celor doi era modestă la început, însă este tulburată de moștenirea
neașteptată de la unchiul lui Gheorghidiu, Tache, iar acest moment generează criza
matrimonială. Soția, pe care Ștefan ar fi vrut-o „mereu feminină”, se transformă într-o femeie
emancipată, care se integrează perfect în lumea mondenă pe care o descoperă datorită noului
3
statut social. Afacerea pe care o începuse la o fabrică eșuează, iar Gheorghidiu se întoarce la
vechea lui pasiune, filosofia, pe care Ela n-o înțelege.

Sub influența verișoarei lui Ștefan, Anișoara, Ela prinde tot mai mult gustul luxului, al
mondenului și al distracțiilor, îndepărtându-se de prietenii vechi, pe care îi consideră acum
sub nivelul ei. Inevitabil, se produce o distanțare, o îndepărtare a soției față de Ștefan, care
renunță la facultate.

În casa Anișoarei, apare un personaj, domnul G., care-i provoacă lui Ștefan sentimente
de gelozie și îndoială asupra fidelității soției, din cauza comportamentului pe care Ela îl are
în prezența acestuia.

O excursie la Odobești este ocazia pentru Ștefan de a-și observa atent soția „cu o
uimire dureroasă”. Remarcă atenția pe care Ela i-o acordă domnului G., prin gesturi
familiare: mănâncă din farfuria lui, stă lângă el la masă, iar atunci când G. nu se așază lângă
ea, Ștefan constată, cu durere în suflet, că „ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferă
și ea”. La întoarcerea de la Odobești, Ștefan îi propune Elei să divorțeze. Ela îl părăsește, iar
Ștefan, dându-și seama de situația degradantă în care au ajuns, o caută pentru a se împăca. În
ultimul capitol, „Ultima noapte de dragoste", bănuielile bărbatului că femeia îl înșală se
amplifică tot mai mult.

Conflictele prezentate în romanul studiat sunt atât de natură interioară, cât și de natură
exterioară. În prim-plan se află conflictul interior al personajului narator, Ștefan Gheorghidiu,
care trăiește stări contradictorii în relația cu soția sa. Relația cu femeia iubită trece de la
iubire absolută la dezamăgire absolută. Acest conflict provoacă și alimentează alte câteva
conflicte exterioare. Apar conflictele exterioare între Ștefan și camarazii săi de front, între
Ștefan și rudele sale, între Ștefan și Ela.

Cele două mari teme, iubirea și războiul, se completează reciproc de la începutul până
la sfârșitul romanului.

Cartea a doua prezintă în special drama războiului, prezența armatei române în

Transilvania, anexată atunci Imperiului Austro-Ungar, dar și retragerea dureroasă și plină de
jertfe omenești. În fața dramei războiului, conflictul său cu Ela i se pare acum ridicol. Este
curajos, înfruntă cele mai mari pericole și își asumă moartea fără nicio ezitare.

4
 Războiul este prezentat din punctul de vedere al soldatului, într-un mod macabru, fără
să reprezinte acte de curaj, mândrie sau patriotism, ci, din contră, este un război dominat de
frig, moarte, foamete și dezordine. Se descrie un front dezorganizat: domină haosul, soldații
merg spre ținte necunoscute, comandanții înșiși sunt dezorientați, unii mor de frică, alții
încearcă cu disperare să scape de prăpăd.

Groaza războiului atinge punctul culminant în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu", plin de amănunte care conferă autenticitate. Eroul nu încetează să gândească și
să facă asociații, notațiile fiind de un realism zguduitor. Unul dintre ostași a văzut un obuz
care i-a retezat capul lui Amariei: „și fugea, așa fără cap”.

Ștefan este rănit și se întoarce la București, iar Ela îl primește extrem de grijulie. O
scrisoare anonimă îi întărește bănuielile referitoare la relația ei cu domnul G., dar constată cu
surprindere că acum totul îi este indiferent și îi propune să se despartă.

Participarea la război are consecințe definitive asupra concepției lui despre viață și
dragoste. El trăiește drama iubirii și a geloziei, de care se vindecă doar prin altă dramă:
războiul.

În final, Ștefan Gheorghidiu conștientizează că viața este mult mai importantă decât o
relație eșuată de iubire, motiv pentru care îi lasă Elei casa, averea și ceva prețios pentru un
intelectual, respectiv cărțile, dar mai mult decât atât îi lasă „tot trecutul”.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului.

Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul
cotidian pe care o provocă emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional.

Prin urmare, Camil Petrescu combină un fragment din biografia proprie cu o parte de
iubire ficțională, dând autenticitate narațiunii, el schimbând viziunea asupra unor teme
literare importante, precum iubirea și războiul.