Relația dintre două personaje într-un basm cult studiat

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

INTRODUCERE: Ion Creangă este unul din cei patru mari clasici ai literaturii române,
alături de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale și Ioan Slavici, a cărui operă reprezintă,
așa cum spunea Garabet Ibrăileanu, „epopeea poporului român”. Creangă a scris
basme – Povestea lui Harap – Alb, Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Dănilă
Prepeleac, povestiri, nuvele și volumul Amintiri din copilărie.
CUPRINS: Basmul cult (de autor) Povestea lui Harap-Alb a fost publicat în revista
Convorbiri literare, în 1877.
Titlul enunță atât specia literară (povestea), cât și numele protagonistului (Harap –
Alb), fiul cel mai mic al unui crai, care pleacă la drum către împărăția unchiului său,
Verde împărat. Pe parcursul firului epic, destinul eroului se delimitează în trei
ipostaze: fiul naiv și imatur al craiului, apoi Harap-Alb – ucenicul Spânului, care
parcurge drumul inițierii și se maturizează, iar la final, împăratul sau inițiatul, demn să
conducă o împărăție.
Tema basmului este pe de o parte lupta dintre bine și rău, iar pe de altă parte
drumul inițiatic al eroului (basmul este un Bildungsroman). Motivele sunt specifice
basmului: formulele narative tipice, ajutoarele eroului, obiectele magice, prezența
cifrei trei.
Construcția subiectului urmează schema basmului popular: împăratul Verde îi scrie
fratelui său, craiul, să îi trimită pe unul dintre fiii săi, pt a-l urma la tron; cel mai mic se
dovedește a fi cel mai vrednic, de aceea pleacă la drum, însoțit de calul năzdrăvan.
Se întâlnește cu Spânul, care îl face sclavul său, apoi îl supune unor probe, trecute
de erou cu ajutorul calului, al Sfintei Duminici, al furnicilor și al albinelor. Ajunge
împărat în locul unchiului său, căsătorindu-se cu fata împăratului Roș.
Harap-Alb este protagonistul basmului, iar Spânul este antagonistul, în jurul lor
realizându-se principalele conflicte ale textului narativ. Cel dintâi are origine nobilă,
este fiu de crai, iar cel de-al doilea este un om obișnuit, ale cărui trăsături negative
(spân) se accentuează și prin comportamentul său față de cei din jur.
La început, eroul este fiul cel mic, care crește în umbra fraților săi, iar ca trăsături
se remarcă sensibilitatea, ambiția și curajul. El nu are puteri supranaturale, dar
când frații mai mari își dezamăgesc tatăl, el „începe să plângă în inima sa”
(caracterizare indirectă), apoi dă dovadă de bunătate, miluind-o pe bătrâna care îi
cere un bănuț în grădina palatului. Aceasta îi spune „ai să ajungi împărat, cum nu a
mai stat altul pe fața pământului, așa de iubit, de slăvit și de puternic”(sentimentele
de admirație ale bătrânei, Sf Duminică). Proba podului, loc simbolic al trecerii de la
lumea cunoscută spre cea necunoscută, este depășită cu vitejie, mai ales că el
ascultă sfatul calului năzdrăvan. Tatăl său îl atenționează să se ferească de „omul
Spân” și de „omul Roș”, pentru că aceștia îi pot face rău, așa cum de altfel se va
întâmpla pe parcursul basmului.
În pădurea-labirint, eroul, „boboc în felul său la trebi de aieste” (caracterizare directă,
realizată de narator), se întâlnește cu Spânul de trei ori, ceea ce îl face să creadă că
„aiasta-i țara spânilor”, mai ales că nu îl recunoaște pe acesta deghizat; antagonistul
este un rău necesar în inițierea tânărului, deoarece, fără el, eroul nu s-ar mai fi
maturizat. Coborârea în fântână reprezintă trecerea de la statutul de fiu al
craiului la acela de rob, numele său, Harap-Alb (oximoron), fiindu-i atribuit de
Spân și având semnificația de „sclavul cel alb”. El jură pe paloșul său și nu își
trădează noul stăpân, nici în fața unchiului, nici la curtea lui Roș împărat, dând
dovadă de loialitate și credință, ca un adevărat conducător. Spânul îi cere să îi dea
ascultare în toate „până când va muri și va învia”, condiționare paradoxală la prima
vedere, însă care arată și drumul spre eliberare.
Harap-Alb își asumă probele impuse de Spân (care îl consideră „slugă vicleană”),
apoi de împăratul Roș, trecându-le cu bine alături de calul năzdrăvan, Sf Duminică,
cei cinci tovarăși (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă, Păsări-Lăți-Lungilă), furnici și
albine.
Ajunși la curtea împăratului Verde, tânărul este supus celor trei probe: aducerea
„sălăților” din Grădina Ursului, a nestematelor de pe capul cerbului și a fetei
împăratului Roș, care „era mare farmazoană”. Cea din urmă probă este complexă și
presupune o serie de alte încercări, așezate în calea lui de împăratul Roș; drumul
spre acesta începe cu trecerea peste un alt pod, iar tânărul se dovedește responsabil
și milos. Cum pe pod traversa o nuntă de furnici, pentru a nu le omorî, el preferă să o
ia prin apă, împreună cu calul său, iar drept răsplată primește în dar o aripă; aceeași
răsplată îi dă și crăiasa albinelor, pt că le face acestora un stup.
Pentru a-i da fata, împăratul Roș îl supune altor probe: casa de aramă (proba
focului), ospățul pantagruelic cu mâncare și vin din belșug: „12 harabale cu pâne, 12
ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin” (proba pământului și a apei), alegerea macului de
nisip, straja nocturnă la ușa fetei de împărat, prinderea acesteia și la final
identificarea ei. Fata însăși îl supune, indirect, unei probe: calul lui Harap-Alb și
turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de
unde se bat munții în capete”. Prin înșelăciune, calul aduce el cele dorite, apoi
drumul către curtea împăratului Verde este de fapt o nouă probă pentru erou,
deoarece el se îndrăgostește de fata împăratului Roș. Aceasta îl demască pe Spân,
care îi taie capul tânărului, dar fata îl trezește la viață, cu ajutorul elementelor
magice. Decapitarea și învierea au semnificația unei coborâri în Infern, asemenea
eroilor din mitologie (Ulise, Eneas), așa cum spunea și Mircea Eliade: „A coborî în
Infern înseamnă a cunoaște o moarte inițiatică, o experiență susceptibilă de a
întemeia un nou mod de existență”.
La finalul basmului, eroul devine împărat, dobândind astfel statutul social pentru
care plecase de acasă și, în același timp, se căsătorește cu fata împăratului Roș.
Pe parcursul basmului, eroul este caracterizat atât direct, cât și indirect, prin
faptele, vorbele și gesturile sale: este iubitor, blând, milos, glumeț, prietenos,
optimist, cu o frumusețe spirituală deosebită, mărinimos, devotat.
În antiteză cu Harap-Alb, Spânul este un anti-erou, prin trăsăturile sale negative,
dovedite de-a lungul narațiunii. La început, prin lingușire și viclenie, el reușește să îl
convingă pe tânăr să îl însoțească, deși acest lucru echivalează cu încălcarea
sfatului părintesc. Din momentul în care Spânul îl determină pe Harap-Alb să intre în
fântână, atitudinea lui devine cu totul alta, el este arogant, disprețuitor și mai ales
poruncitor, cerându-i băiatului să fie sclavul său, altfel l-ar fi lăsat acolo. Chiar dacă
fetele împăratului Verde intuiesc că nu poate fi Spânul vărul lor bun, acesta își
menține obrăznicia și siguranța de sine în permanență, considerând că va reuși să îi
păcălească până la capăt și va deveni el împărat în locul lui Harap-Alb. De aceea,
calul năzdrăvan nu îl ucide pe Spân înainte ca acesta șă își fi îndeplinit misiunea în
procesul de inițiere a eroului: „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”
CONCLUZII: În opinia mea, deși sunt personaje de basm, nici Harap-Alb, nici Spânul
nu se încadrează în tiparul popular, deoarece evoluția lor reflectă umanizarea,
localizarea și individualizarea fantasticului. Ei fac parte mai degrabă din lumea satului
moldovenesc, pentru că Harap-Alb învață din greșeli, progresează și se maturizează,
iar Spânul este un om obișnuit, dar „însemnat”, adică ieșit din firescul tradițional al
lumii țărănești. Așa cum spunea George Călinescu, „ființele neomenești din basme
au psihologia și sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt numai
oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un
basm.”