După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea

urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii(tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și
Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat
mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343(1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva
călăreților din Asia. Printre comandanții oastei regale s-a aflat maramureșeanul Dragoș din
Bedeu. După o nouă înfrângere în fața creștinilor(1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe
măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea
în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia în 1352-1353 să
întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță.
Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu
asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor
tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de
Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de
argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței.
Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din
jumătatea nordică a viitorului stat medieval. Dragoș, a domnit puțin, vreo doi ani dacă
indicațiile cronicilor sunt corecte. Tradiția îi atribuie construirea unei bisericuțe din lemn în
satul Boureni din județul Suceava. După el a domnit fiul său Sas circa patru ani. El ar fi
ridicat potrivit legendelor o cetate, azi dispărută, pe dealul din Sasca, din apropierea târgului
Siret. Dependența drăgoșeștilor de coroana ungară a contravenit aspirațiilor locale de viață
politică propie, a adus în foarte scurtă vreme nemulțumiri în sânul clasei stăpânitoare
autohtone și a determinat hotărârea acesteia de a-i îndepărta pe urmașii lui Dragoș și a înlătura
suzeranitatea Ungariei. Ajutorul a venit tot din Transilvania. Maramureșeanul Bogdan
stăpânea o moșie întinsă în Cuhea(Cuhnea), având sub ascultarea sa 22 de sate. Încă din 1343
el era numit ”infidel”, deoarece se afla în conflict cu regele Ungariei, românul dorind să pună
capăt dependenței de Buda. Folosindu-se de contradicțiile apărute între căpeteniile românilor
din Maramureș, regele Ungariei a reușit să-l înlocuiască pe Bogdan din calitatea de voievod al
Maramureșului, dar n-a putut desființa în această ”țară” instituția voievodatului, care a
continuat să existe până la hotarul dintre secolele XIV și XV. În 1359, nemaiputând sta în
Maramureș, Bogdan trece în Moldova însoțit de fii, rudele și tovarășii dispuși să înceapă o
viață nouă. Aici tocmai murise Sas, iar Balc îi urma la conducere. Bogdan s-a alăturat mișcării
din Moldova îndreptate împotriva politicii de expansiune ungară la est de Carpați și a ajuns
conducătorul forțelor locale de rezistență. Folosindu-se de faptul că Ludovic I al Ungariei era
angajat în războiul cu Veneția și manifesta o preocupare specială pentru problemele balcanice
ivite după moartea țarului sârb Ștefan Dușan(1355), Bogdan a îndepărtat din scaunul
Moldovei pe Sas, marcând în 1359 un moment important în procesul emancipării statului
românesc de la est de Carpați de sub suzeranitatea ungară. Ludovic I de Anjou a încercat să
readucă sub ascultare pe ”vlahii rebeli ce s-au abătut de la calea fidelității”, dar fără succes.
Cronicarul maghiar Ioan de Târnave arată că ”regele Ludovic mai în fiecare an pornea război
împotriva rivalilor și rebelilor și mai adeseori în contra sârbilor și moldovenilor”. Mențiunea
”in restauratione terre nostre Moldauene”(restaurarea pământurilor noastre din Moldova”),
dintr-un document emis de cancelaria regală în 1360 era o formulă care nu exprima realitatea,
ci dorința, pretenția nerealizată, a coroanei ungare. Regele se vede nevoit să renunțe la ideea
supunerii Moldovei, mulțumindu-se cu confiscarea domeniilor pe care Bogdan le deținea în
Maramureș împreună frații săi. Diploma regală din 4 februarie 1365, care consemna acest
fapt, este revelatoare pentru recunoașterea de către Ludovic I a desprinderii Moldovei de sub
suzeranitatea ungară. În vremea domniei lui Bogdan, care a durat până în 1365, noul stat
românesc și-a extins hotarele prin înglobarea altor formațiuni politice de la est de Carpați. De
pe valea Moldovei, cu capitala la Baia, statul s-a întins, cuprinzând alte ”țări”, cum a fost
Valahia de nord, cu Suceava, Rădăuți și Siret. Bogdan voievod a fost înmormântat la ctitoria
sa, biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți. Pe mormântul lui, Ștefan cel Mare pune spre veșnică
amintire a străbunului său, o lespede frumos sculptată cu inscripția: ”Din mila lui Dumnezeu,
Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest
mormânt străbunicului său Bogdan voievod cel Bătrân, în anul 1480 luna ianuarie 27”.