INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE.

Aspecte teoretice şi practice

Theodor Mrejeru, Dumitru Andreiu Petre Florescu, Dan Safta, Administrativ a C.S.J.
Marieta Safta Dr. Dumitru Andreiu Petre Florescu
Avocat Baroul Bucureşti
pjSJţSSS
consilier u.^.r.r.^
Copyright © 2000, Editura ALL BECK. Toate drepturile
rezervate Editurii ALL BECK. Nici o parte din acest volum
nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL
BECK. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în
exclusivitate editurii.

■ '■

Copyright © 2000 by ALL BECK. tswlrIITrxAaawiI

tri U11 >Ji\M 1 r 11
■
AII rights reserved.
The distribution of this book outside România, without
the written permission of ALL BECK, is Strictly
prohibited.
INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Aspecte teoretice şi practice
Infracţiunile de corupţie: aspecte teoretice şi practice /
Theodor Mrejeru, Dumitru Andreiu Petre Florescu, Dan
Safta, Marieta Safta Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000 p.
304; cm. 21, (Praxis) ISBN 973-655-042-7

I. Theodor Mrejeru
II. Dumitru Andreiu Petre Florescu
III. Dan Safta
IV. Marieta Safta
Editura ALL BECK Bucureşti
Bd. Timişoara nr. 58, sector 6 Tel:
402 26 00; 402 26 01 Fax: 402 26
10
Departamentul distribuţie Tel: 402 26 20
Fax: 402 26 30 Jll
BECK
Redactor: Nadia Simona Ţăran, Andreea Straub
Coperta: Dominic Cernea m
m
 Secţiunea I. Consideraţii generale
6: J
"ii § U-,Noţiunea de, corupţie. Factori determinanţi
i)^Corupţiaeste definită ca fiind o stare de abatere de la moralitate, de la datorie.
Cuvântul provine de la termenul latin coruptio, caracterizând comportarea
funcţionarului care, în schimbul banilor sau al altor foloase necuvenite, îşi
comercializează atributele funcţiei cu care a fost învestit. Faptele de acest fel pun
în pericol desfăşurarea activităţii staT tului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale. ;/
r^jjjp^^tfai |ţ)TFactorii care determină existenţa corupţiei sunt de o mare
diversitate, putând fi grupaţi în două categorii: factori de ordin general şi factori
specifici, y
( l j ;Se pot enumera, ca şi cauze de ordin general, costul ridicat al vieţii, cu o
tendinţă de creştere continuă, degradarea economiei cu consecinţa pauperizării
cetăţenilor, lipsa de elasticitate a politicii fiscale, inexistenţa unor reglementări
legale adecvate realităţii din ţara noastră la acest moment, i
Cauzele specifice pot fi de ordin politic, juridic, administrativ, socio-
cultural etc. în cadrul acestora, o influenţă deosebită considerăm că o au factorii
de ordin administrativ. Astfel, perpetuarea birocraţiei face aproape obligatorie
obţinerea bunăvoinţei funcţionarului pentru rezolvarea oricărei probleme. Numai
prin înlăturarea sistemului greoi de rezolvare administrativă a cererilor
cetăţenilor se poate promova un climat social defavorabil luării şi dării de mită,
traficului de influenţă, primirii de foloase necuvenite precum şi altor fapte de
abatere dela morală. > f
De asemenea, o influenţă considerabilă asupra fenomenului corupţiei o are
şi salarizarea insuficientă a funcţionarilor publici care, pe fondul general al
costului ridicat al vieţii, determină coruptibilitatea acestora precum şi o anumită
toleranţă socială de a se ajunge pe căi nelegale la rezolvarea unor probleme."/
(«^Apreciem că analiza aprofundată a factorilor care determină
fenomenul de corupţie constituie un pas, important în combaterea
acestui fenomen. >.. --.j I j Z f ^P^*^:t f m ^M^
3; în Codul penal, infracţiunile dejQgrupţie sunt cele prevăzute în art. 254,
255, 256 şi 257. Luarea de mită ;este definită ca fapta funcţionarului care, pentru
a-şi încălca îndatoririle de serviciu sau, dimpotrivă, pentru
 3 I
a îndeplini un act ce intră în atribuţiunile sale primeşte sau pretinde foloase materiale ori
acceptă posibilitatea de îmbogăţire; infracţiunea are şi o formă agravantă în cazul în
care funcţionarul respectiv are atribuţii de control. / . j»i 8 yDarea_de_rnită este fapta
M şi fiscal, ignorând regulile elementare de protecţie a intereselor statului, au
de corupere a unui funcţionar prin promisiunea, oferirea sau darea unor foloase
materiale pentru ca acesta să-şi încalce îndatoririle de serviciu sau pentru a şi le
îndeplini necorespunzător, y
£ţvJĂceste două infracţiuni sunt corelative, iar raţiunea introducerii lor în Codul penal
este de a preveni şi de a combate corupţia unor funcţionari, în scopul unei mai bune
desfăşurări a relaţiilor de/în legătură cu serviciul, i I!?>■'' i- * Traficul de influenţă
prevăzut în art. 257 C.pen. este o infracţiune în legătură cu serviciul, ce constă în fapta
unei persoane de a primi sau pretinde bunuri sau acceptarea unor promisiuni în acest
sens,
pentru a interveni pe lângă un funcţionar competent să îndeplinească
un anumit act, în scopul de a-1 determina să-l facă sau nu; deci, autorul
primeşte foloase necuvenite, deoarece pretinde că are o anumită influ
enţă pe lângă un funcţionar.' '
r
jMpacă infracţiunea este săvârşită de un funcţionar, care are şi el atribuţii în
legătură cu actul ce intră în competenţa celuilalt funcţionar, va exista un concurs
ideal de infracţiuni între luarea de mită şi traficul
( j , 3,. )§ 2. Necesitatea prevenirii şi combaterii faptelor de corupţie
j' 7" în prezent, corupţia cunoaşte o accentuare fără precedent şi la toate nivelurile,
actele de corupţie cuprinzând aproape toate laturile vieţii economice şi sociale.
Astfel, majoritatea infracţiunilor complexe descoperite în economie privind
procesul de privatizare, transferurile nelegale de capital, sustragerile de mari
proporţii etc. sunt însoţite de acte de corupţie, comise de multe ori de către
persoane cu funcţii de conducere sau atribuţii de control.
Implicarea în activităţi cu caracter privat a unor factori de conducere, prin
înfiinţarea directă sau prin intermediari, de firme cu profil similar unităţilor cu
capital de stat şi parazitarea acestora din urmă, au determinat, de asemenea,
numeroase acte de corupţie.
A 5
Numeroase persoane fizice şi juridice, profitând de imperfecţiunile
reglementărilor legale precum şi de insuficienta exercitare a controlului financiar
desfăşurat şi desfăşoară ample acţiuni de contrabandă şi evaziune fiscală
fundamentate pe acte de corupţie.
în toate domeniile productive, în instituţii de stat, administraţie etc, actele de
corupţie se manifestă în legătură cu menţinerea salariaţilor pe funcţii şi la locurile
de muncă, angajarea persoanelor fără ocupaţie şi încadrarea absolvenţilor
instituţiilor de învăţământ.
Gradul ridicat de pericol social pe care îl prezintă faptele de corupţie impun
controlarea şi sancţionarea acestora prin crearea unui cadru normativ adecvat, a
unor organisme anticorupţie eficiente la nivel instituţional şi, hu în ultimul rând,
prin luarea de măsuri de ordin educaţional.
în legislaţia românească nu există o definire a noţiunii de corupţie şi nici o
reglementare de sine stătătoare a infracţiunilor de corupţie. Infracţiunile ce se pot
circumscrie acestei noţiuni sunt cuprinse în Codul Penal, în Titlul VI, Capitolul I,
intitulat "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".
De remarcat, faptul că cele patru infracţiuni reglementate de Codul penal în
art. 254-257, respectiv luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase
necuvenite şi traficul de influenţă, nu- acoperă diversitatea faptelor de corupţie ce
se săvârşesc în societatea noastră.
Având în vedere ascensiunea fenomenului de corupţie în prezent, apreciem
că se impune o reglementare distinctă a faptelor de corupţie, cu instituirea unor
măsuri adecvate de prevenire şi combatere a tuturor faptelor ce se pot circumscrie
noţiunii de corupţie.
Nu în ultimul rând, înlăturarea corupţiei presupune măsuri de ordin
educaţional, respectiv eliminarea mentalităţii de tip orientalo-balcanic şi a
toleranţei faţă de mica corupţie, percepută de opinia publică drept o dovadă de
bună creştere şi recunoştinţă faţă de funcţionarul care îndeplineşte un act conform
atribuţiilor sale.
în prezent, în România se manifestă o preocupare sporită faţă de acest
fenomen, concretizată în crearea de organisme specializate, înăsprirea
sancţiunilor, cooperarea cu alte ţări şi organisme internaţionale, în acest sens, la
data de 27.01.1999, reprezentantul permanent al României la Consiliul Europei a
semnat, alături de reprezentanţii altor 18 state membre, Convenţia penală privind
corupţia, adoptată la data de 4.11.1998, în cadrul celei de-a 103-a sesiuni a
 6 I
Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei. Dispoziţiile acestui document le
completează pe cele ale Convenţiei Uniunii Europene din mai 1997 şi pe cele ale
Convenţiei OCDE din decembrie 1997. ^
Secţiunea a Il-a. Infracţiuni de corupţie
§1. Aspecte comune
Infracţiunile cuprinse în noţiunea generică de "infracţiuni de corupţie" nu
formează un grup distinct în Codul penal. Acestea fac parte din primul capitol al
titlului consacrat în partea specială a Codului penal infracţiunilor care aduc
atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege,
capitol intitulat "infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".
Faţă de celelalte infracţiuni reglementate în acest capitol, infracţiunile de
corupţie se disting mai ales prin caracteristicile elementului material care constă,
în esenţă, în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în schimbul unor
foloase sau specularea în acelaşi scop a influenţei faţă de alţi funcţionari. Această
grupă de infracţiuni are o serie de aspecte comune pe care le vom analiza în cele
ce urmează.
jj) A) Obiectul juridic. Infracţiunile de corupţie au ca obiect juridic relaţiile
"sociale referitoare la buna desfăşurare a îndatoririlor de serviciu. Acesta este şi
motivul pentru care aceste infracţiuni au fost încadrate în capitolul din Codul
penal care reglementează infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.Vj
Buna desfăşurare a activităţilor de interes public este incompatibilă cu ideea de
funcţionari coruptibili, ce ar putea fi influenţaţi în modul de exercitare a atribuţiilor de
serviciu de alte persoane sau de oferirea unor foloase materiale necuvenite. ll , X j - B)
Subiectul activ^Din punct de vedere al subiectului activ, infracţiunile de corupţie se
împart în două categorii: infracţiuni cu subiect necircumstanţiat, respectiv darea de
mită şi traficul de influ
enţă, şi infracţiuni cu subiect calificat, respectiv luarea de mită şi primirea de
foloase necuvenite.ţ\
În cazul infracţiunilor de corupţie cu subiect calificat, existenţa acestora este
condiţionată de calitatea specială a făptuitorului care trebuie să fie funcţionara
Noţiunea de "funcţionar" este explicată în
A 4
art. 147 C.pen:, în sfera acesteia intrând şi noţiunea de "funcţionar public". Astfel,
potrivit art. 147 C.pen., "prin funcţionar public se înţelege orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, ' indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la
care se referă art. 145.
Prin funcţionar se înţelege persoana menţionată la alin.(l), precum şi orice
salariat care exercită o însărcinare în serviciul altei persoane juridice decât cele
prevăzute în acest alineat".
Aşadarf) subiect al infracţiunilor de corupţie menţionate (luarea de mită şi primirea de
foloase necuvenite) poate fi un funcţionar public sau orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei persoane juridicei ^ Ambele categorii de subiecţi
comportă o serie de discuţii. Astfel, f f mj^eajcej>riveşte funcţionarul public, art. 147
C.pen. trebuie raportat ^Ha art. 145 C.pen. precum şi la dispoziţiile Legii nr.
188/1999, privind statutul funcţionarilor publici^ Până la apariţia acestei legi,
definirea f funcţionarului public se făcea prin coroborarea celor două articole din
( C.pen., atât în doctrină cât şi în practică reţinându-se ca fiind funcţionar public "orice
persoană care exercită permanent sau
1 temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare
\ de-orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unui organ sau instituţii
de stat, judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, sau al unei
regii autonome sau societăţi comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat"2.
Legea nr. 188/1999 dă o definiţie mai precisă şi mai succintă a acestei
noţiuni. Astfel, potrivit art.2 alin.(l) din Legea nr. 188/1999, "funcţionar public
este persoana numită într-o funcţie publicăm/Lista funcţiilor publice este
cuprinsă în anexa la lege, după cum urmează:
I. Aparatul Guvernului şi al Parlamentului
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general al Guvernului
2. Secretar general al Senatului
3. Secretar general al Camerei Deputaţilor
4. Secretar general adjunct al Guvernului
5. Secretar general adjunct al Senatului
1
M. Of. nr. 600 / 8.12.1999.
2
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de
editură şi presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 319.
 Aspecte teoretice 9
5 I
n
Notă:
6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor Funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice centrale ori
7. Şef departament unor instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducătorii autorităţilor sau
8. Director general instituţiilor respective, cu acordul autorităţilor ierarhic superioare şi cu avizul
9. Director, director adjunct Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
10. Şef serviciu, şef sector, şef birou
IV. Aparatul de lucru al prefectului şi
B. Funcţii publice de execuţie al autorităţilor administraţiei publice locale
1. Consilier
2. Expert A. Funcţii publice de conducere
3. Consultant 1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti,
secretarul general al prefecturii
2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei
11.Aparatul propriu al ministerelor
3. Şef departament
şi al celorlalte organe centrale
4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct
A. Funcţii publice de conducere 5. Director general, director general adjunct
1. Secretar general, secretar general adjunct 6. Director, director adjunct
2. Director general, inspector de stat şef 7. Şef serviciu, şef birou, şef sector
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector-şef B. Funcţii publice de execuţie
5. Director adjunct, inspector-şef adjunct 1. Consilier, expert, consultant
6. Şef serviciu, şef sector, şef birou.
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate, gradele I
şi II
B. Funcţii publice de execuţie 3. Inspector, referent
1. Consilier, expert, consultant In ceea ce priveşte calitatea de funcţionar, este esenţial ca persoana să
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate exercite o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, fără ca aceasta să fie
3. Inspector "funcţie publică", în sensul Legii nr. 188/1999.
în practica judiciară s-a reţinut că au calitate de funcţionari, deci pot fi
III. Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe subiecţi activi ai infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase
centrale din unităţile administrativ-teritoriale necuvenite, expertul care, primind de Ia instanţa judecătorească însărcinarea de a
A. Funcţii publice de conducere efectua o expertiză, primeşte un folos material de la una din părţi, pentru a
1. Director general, inspector-şef întocmi raportul de expertiză în favoarea ei'. Aceeaşi calitate se reţine şi cu
2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct privire la revizorul contabil, care omite să menţioneze în actul de control
3. Director, director adjunct existenţa unui plus în gestiune, în schimbul unor foloase materiale primite de Ia
gestionar2, cadrul didactic care primeşte o sumă de bani pentru a favoriza un
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector 1 TMB, sec.II pen , dec. nr.
2481/1984.
4. Referent
■
I
6 I
n

■
I
7 I
n 1
candidat la examen1, ofiţerul de poliţie care primeşte o sumă de bani pentru a nu
îndeplini actele de cercetare penală în legătură cu o infracţiune descoperită2,
conducătorul de tren care, în schimbul unor sume de bani nu încheie procese
verbale de contravenţie persoanelor care călătoresc fără legitimaţie de călătorie3.
în doctrina şi practica judecătorească au avut loc controverse asupra
chestiunii dacă avocatul, medicul sau notarul public au calitatea de funcţionari în
sensul art. 147 C.pen. şi, deci, dacă aceştia pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de
corupţie cu subiect calificat.
în ceea ce priveşte avocatul, împărtăşim opinia exprimată în doctrina şi
practica judiciară în sensul că acesta nu este un funcţionar şi, ca urmare, nu poate
fi subiect activ al infracţiunilor de luare de mită, respectiv de primire de foloase
necuvenite. Aşa cum s-a mai argumentat în susţinerea acestei opinii, profesia de
avocat este liberă şi independentă, avocaţii exercitându-şi profesia în nume propriu
şi nu din însărcinarea cabinetelor avocaţiale, individuale sau asociate, ori a
societăţilor civile create în acest scop4. Avocatul are statutul juridic de liber-
profesionist, care cuprinde drepturile şi obligaţiile stabilite de lege g! de normele
deontologice. Aceste drepturi şi obligaţii sunt destinate asigurării unei apărări
libere a justiţiabililor, fără vreo subordonare faţă de o autoritate publică5.
S-a mai reţinut în acest sens în practica judiciară că angajarea avocatului se
face de către justiţiabili, şi acesta îndeplineşte, în cadrul procesului, rolul de
mandatar al persoanelor care l-au angajat, având împuternicirea de a le reprezenta
sau asista înaintea instanţelor judecătoreşti. Subordonarea faţă de vreo autoritate ar
fi de natură să impieteze asupra rolului apărării, încălcându-se în acest mod
garanţiile unei apărări obiective, drept înscris în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.
Persoanele care îndeplinesc, însă, funcţii în organele de conducere sau în
aparatul administrativ al barourilor de avocaţi, fiind
1
TS, sec. pen., dec. nr. 1785 / 1982.
2
TS, sec. pen., dec. nr. 566 / 1973.
3
TJ Dolj, dec. pen. nr. 370 / 1987.
4
Pentru puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracţiunii de luare de
mită, vezi Horia Diaconescu, art. în Revista Dreptul nr. 10/1998, p. 74.
5
TS, dec. nr. 569 /1990.
A 1
retribuite din fondurile comune ale acestora pentru însărcinările pentru care au
fost angajaţi, sunt funcţionari în sensul art. 147 alin.(2) C.pen.
în ceea ce priveşte statutul medicului, problema dacă acesta este funcţionar
impune o serie de distincţii şi nuanţări. Astfel, medicul poate fi funcţionar public,
funcţionar sau poate să nu aibă nici una din aceste calităţi.
Potrivit Legii nr. 188/1999, medicul veterinar din structura aparatului de
lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice locale are calitatea de
funcţionar public.
Este funcţionar, în sensul art. 147 alin.(2) C.pen., medicul din unităţile
medico-sanitare finanţate de la bugetul statului precum şi medicul din reţeaua
medico-sanitară privată care exercită însărcinări în serviciul unei asemenea unităţi,
organizată şi funcţionând ca persoană juridică. Această teză este susţinută atât de
dispoziţiile legale, întrucât art. 147 C.pen. nu face distincţia între public şi privat,
cât şi de jurisprudenţa CSJ1. Aşa cum s-a mai precizat, desprinderea medicului de
calitatea de funcţionar public vizează doar raporturile dintre acesta şi pacient
pentru asigurarea libertăţii şi responsabilităţii actului medical. Medicul trebuie să
fie stăpânul, liber de orice subordonare, al deciziei şi al acţiunii sale medicale.
Această libertate nu poate fi însă opusă răspunderii penale ce poate reveni
medicului în baza statutului său de persoană c^re exercită o însărcinare în serviciu,
ca reprezentant al unei persoane juridice2.
Nu au calitatea de funcţionari medicii titulari sau asociaţi ai cabinetelor
medicale particulare, deoarece acestea funcţionează pe baza resurselor financiare
proprii şi prin activitate proprie. Aşadar, aceştia nu sunt angajaţi şi nu sunt în
subordinea unei persoane juridice. Sunt însă susceptibili de răspundere penală
pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii
fiscale.
Pentru identitate de raţiune, se poate conchide că notarul public nu are
calitatea de funcţionar, întrucât nu îndeplineşte cerinţele art. 147 C.pen. Totuşi,
există opinii în sensul că notarul s-ar putea asimila funcţionarului public, întrucât
îndeplineşte un serviciu de interes public3. Considerăm că această opinie nu mai
este de actualitate, faţă de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 188/1999, care
definesc funcţionarul public.
1
Sec. pen., dec. nr. 983 / 1996.
2
Pentru puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracţiunii de luare de
mită, vezi Horia Diaconescu, art. în Revista Dreptul nr. 10/1998.
3
Idem, Revista Dreptul nr. 10 / 1998.
 12 Infracţiunile de corupţie
___________________________________C\________________------------------------------_------------------
/7 C) Latura obiectivăr^Sub aspectul elementului material al laturii
obiective7ihTrăc],TuhiIe de corupţie se realizează de cele mai multe ori printr-o
acţiune. în cazul infracţiunilor care nu pot fi săvârşite decât de un funcţionar public
sau de alt funcţionar, acţiunea constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu.
Acesta este motivul pentru care, în cazul acestor infracţiuni, trebuie stabilită sfera
atribuţiilor de serviciu ale celui învinuit de săvârşirea faptei, pe baza actelor
normative care reglementează activitatea serviciului respectiv, în cazul celorlalte
infracţiuni, respectiv darea de mită şi traficul de influenţă, acţiunea
este distinctă de activitatea proprie serviciului dar o influenţează pe aceasta într-un fel
oarecare, f * \*lh ^ ^ Laturajsubiectivă(^lnfracţiunile de corupţie se săvârşesc, de
regulă, cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe. ^ <> ' E) Desfăşurarea activităţii
infracţionalei'1 Fiind infracţiuni comi-sive săvârşite cu intenţie, infracţiunile de corupţie
sunt susceptibile atât de acte pregătitoare cât şi de tentativă. Legea nu prevede însă nici
sancţionarea actelor de pregătire, nici a tentativei. Consumarea are loc, de regulă, în
momentul când acţiunea făptuitorului este dusă până la
klÂ' - i j ) F) Sancţiuni* Sancţiunea, în cazul infracţiunilor de corupţie, este
închisoarea în diferite limite, însoţită, în unele cazuri, de interzicerea
unor drepturi, precum şi de măsura confiscării specialei
§ 2. Trăsături specifice / . Luarea
de mită
i
A) Noţiune. Funcţionarul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu
în mod corect, cu respectarea legalităţii, fără a face din aceasta o sursă de venituri
ilicite.
Legiuitorul a incriminat, în dispoziţiile art. 254 C.pen., sub denu-
mirea de "luare de mită", fapta funcţionarului care, direct sau indirect,
pretinde sau primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori
acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un
act contrar acestor îndatoriri. %v
Pe lângă varianta tip a infracţiunii, legiuitorul a reglementat şi două variante
agravante, în ari. 254 alin.(2) C.pen., respectiv art. 5 din
A 1
3
' Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 42/1991.
în varianta agravantă, reglementată de art. 254 C.pen., fapta reglementată în
varianta tip trebuie să fie săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, iar în
varianta agravantă reglementată de art. 5 din Legea nr. 12/1990, fapta trebuie să
fie săvârşită de "agenţii constatatori, organele de urmărire penală sau de judecată
a faptelor ce constituie contravenţii şi infracţiuni" prevăzute de această lege.
B) Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relaţiile
sociale legate de corectitudinea, probitatea, cinstea funcţionarilor,
condiţii obligatorii pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi
funcţionarea autorităţilor şi a instituţiilor public* ori a altor persoane
juridice la care aceştia sunt angajaţi.
C) Obiectul material. Suntem de opinie că infracţiunea de luare
_Jde mită nu are obiect material, întrucât legea incriminează activitatea
. ce nu se răsfrânge asupra unui obiect material, respectiv pretinderea,
acceptarea promisiunii, nerespingerea acesteia. Sumele de bani sau bunurile primite
nu sunt decât lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii. Trebuie distins, aşadar,
între obiectul infracţiunii de luare > de mită şi obiectul mitei. Acesta din urmă este
constituit din bani sau alte foloase.
în doctrină s-a exprimat şi opinia în sensul că infracţiunea de luare de mită are
obiect material atunci când acţiunea făptuitorului priveşte * în mod direct unbun,
obiectul material fiind chiar respectivul bun. „ D) Subiecţii: Subiectul activ
nemijlocit este calificat, acesta fiind funcţionar în sensul art. 147 C.pen. întrucât acest
aspect a fost ana-( lizat în capitolul anterior, ne vom opri doar asupra subiectului activ
al I infracţiunii de luare de mită în cazul celor două agravante reglementate de art.
254 alin.(2) C.pen., respectiv art. 5 din Legea nr. 12/1990. ' ' - Astfel, în varianta
agravată prevăzută de art. 254 C.pen., subiectul activ nemijlocit este calificat, fiind
un funcţionar cu atribuţii de control. -.Specificul atribuţiilor de serviciu ale acestuia
impune o sancţionare mai drastică decât în cazul unui simplu funcţionar. * în
varianta agravată prevăzută de art. 5 din Legea nr. 12/1990, subiectul activ al
infracţiunii de luare de mită poate fi agent constatator, organ de urmărire penală sau
de judecată a faptelor ce constituie infracţiuni sau contravenţii prevăzute de această
lege. Organe constatatoare, în sensul Legii nr. 12/1990 (art. 2), aşa cum a
fost modificată prin O.G. nr. 126/1998, sunt "funcţionarii din aparatul
1 I
propriu de specialitate al consiliilor locale, organele Gărzii Financiare, organele
controlului Financiar şi ale poliţiei".
Infracţiunea de luare de mită poate fi comisă în orice formă a participaţiei
penale, coautorii trebuind să fie funcţionari. Instigator sau complice poate fi însă
orice persoană.
Cel ce dă mita (mituitorul) nu este participant la infracţiunea de luare de mită,
ci autor al unei infracţiuni distincte, darea de mită.
Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, persoană juridică
de drept public sau privat în serviciul căreia făptuitorul îşi îndeplineşte atribuţiile
de serviciu.
E) Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective se poate realiza
atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Acţiunea poate consta în pretinderea sau primirea de bani ori alte foloase
necuvenite ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase.
"Pretinderea" înseamnă formularea unei pretenţii. în acest caz, iniţiativa
aparţine făptuitorului, fără a fi necesar că pretenţia să fie satisfăcută. Pretinderea
se poate realiza în diverse moduri, respectiv prin cuvinte, gesturi, scrisori, orice
mijloc, cu condiţia ca acestea să fie înţelese de cel căruia îi sunt adresate.
"A primi" înseamnă a prelua ceva în posesie. în acest caz iniţiativa aparţine
mituitorului, între acţiunea acestuia şi primirea de către făptuitor trebuind să existe
o relativă concomitentă. Dacă ar fi avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani
sau alte foloase anterior primirii, infracţiunea de luare de mită s-ar fi consumat în
momentul acceptării.
"Acceptarea" reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire.
Şi în acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului. \ Inacţiunea constă în nerespingerea
de către făptuitor a promisiuni unor foloase necuvenite. în acest caz, acceptarea
este tacită, implicită. Iniţiativa aparţine mituitorului. Legiuitorul a prevăzut
nerespingerea unei promisiuni ca modalitate a săvârşirii luării de mită, deoarece a
considerat că cel ce nu respinge o promisiune, o acceptă implicit. Se sancţionează
în acest mod pasivitatea funcţionarului, care trebuie să reacţioneze cu fermitate în
cazul unei oferte de mituire.
O primă cerinţă esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este că
pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii să aibă ca obiect
bani sau alte foloase. Sfera noţiunii de "alte foloase" este foarte largă, vizând atât
avantaje patrimoniale cât şi nepatrimoniale. Concret, acestea pot fi: lucrări
gratuite, promovări în funcţie, schimburi avantajoase pentru funcţionar etc. în
practica judiciară s-a
A 9
decis că şi solicitarea unui împrumut de către funcţionar, în scopul de a face un act
contrar îndatoririlor sale de serviciu realizează infracţiunea de luare de mită,
deoarece împrumutul constituie folosul necuvenit, în sensul art. 254 C.pen.1.
în practica judiciară s-a mai reţinut că, pentru existenţa infracţiunii de luare
de mită este necesar ca între prestaţia pretinsă funcţionarului, în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzip-ea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu şi folosul ce se acceptă, primeşte sau nu se refuză să
fie o oarecare proporţie. în cazul în care între actul cerut funcţionarului şi plata
ilicită există o mare diferenţă, ca valoare sau ca importanţă, nu se poate reţine
infracţiunea de luare de mită, lipsind echivalenţa care, potrivit art. 254 C.pen.,
trebuie să se stabilească între ele. Acest raport de echivalenţă are şi un aspect
subiectiv, cel mituit trebuind să vadă în "folosul" ilicit de care beneficiază,
răsplata corespunzătoare ca valoare sau ca importanţă pentru actul ce i se cere să
îndeplinească sau să nu îndeplinească2.
0 altă cerinţă esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca banii sau
celelalte foloase la care se referă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fie
necuvenite, adică funcţionarul să nu fie îndreptăţit a le pretinde sau primi.
De asemenea, este necesar ca acţiunea de pretindere, primire, acceptare,
nerespingere a ofertei să fie anterioară sau concomitentă neîndeplinirii sau
întârzieri] unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. Pentru
situaţiile în care primirea folosului necuvenit a~ avut loc după efectuarea actului
ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, legiuitorul a creat un alt regim
sancţionator, sub forma infracţiunii de primire de foloase necuvenite, reglementată
de art. 256 C.pen. Fapta constituie tot luare de mită, iar nu primire de foloase
necuvenite, în cazul în care funcţionarul primeşte banii sau foloasele după
îndeplinirea actului, dar în baza unei înţelegeri anterioare. Infracţiunea subzistă
chiar dacă folosul pretins de făptuitor nu i se mai remite efectiv.
O altă cerinţă pentru existenţa infracţiunii este ca actul pentru a cărui
îndeplinire sau neîndeplinire funcţionarul primeşte, pretinde etc, bani sau alte
foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia. Nu are relevanţă
dacă actul funcţionarului, în vederea căruia
1
TS^ dec: nr. 2596 / 1971, RRD nr. 6 / 1972
2
2 TS^sec.
TS\ CAfpen.,
non dec. nr.i-»v
Hor> 2 OAOZL^J. in7C
1 I A 1
1 I
se dă mita, priveşte o îndatorire de serviciu specifică sau generală, întrucât legea
nu distinge. Dacă actul pentru a cărui îndeplinire sau neîndeplinire funcţionarul
primeşte sau pretinde bani sau foloase nu este un act privitor la îndatoririle sale de
serviciu, fapta nu constituie infracţiunea de luare de mită ci, eventual, altă
infracţiune.
De exemplu, în ipoteza în care funcţionarul nu este competent să
îndeplinească actul, dar a lăsat să se înţeleagă acest lucru de către cel ce i-a dat
banii sau foloasele pentru ca să influenţeze funcţionarul competent a îndeplini
actul, suntem în prezenţa infracţiunii de trafic de influenţă.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale privitoare la normala desfăşurare a activităţii persoanelor juridice,
organelor, instituţiilor publice etc. Această urmare rezultă implicit din acţiunea
incriminată, întrucât legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea
unei urmări. Ca urmare, şi legătura de cauzalitate rezultă ex re, adică nu necesită o
probaţiune specifică, rezultând din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de
făptuitor.
F) Latura subiectivă. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se
realizează cu intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama, în momentul săvârşirii
faptei, că banii sau foloasele sunt necuvenite şi au drept scop îndeplinirea,
neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act referitor la îndatoririle sale de
serviciu. Cu voinţă el pretinde ori primeşte banii sau alte foloase, ori acceptă sau
nu refuză promisiunea în acest sens. Cerinţa săvârşirii faptei cu intenţie directă în
toate modalităţile comiterii infracţiunii rezultă din scopul special urmărit de
făptuitor: îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu.
Pentru existenţa elementului subiectiv specific infracţiunii de luare de mită
este necesar ca în momentul realizării elementului material al laturii obiective,
făptuitorul să fi urmărit scopul special prevăzut de lege. Practica este constantă în
sensul că dacă făptuitorul nu a urmărit acest scop prevăzut de lege, fapta sa nu
constituie infracţiunea de luare de mită.
Legea nu cere, însă, ca scopul urmărit prin săvârşirea faptei să fie efectiv
realizat. Chiar dacă ulterior săvârşirii acţiunii sau inacţiunii
făptuitorul nu are atitudinea la care s-a angajat, fapta sa se încadrează
în dispoziţiile art. 254 C.pen.
A 1
G) Consumarea. Infracţiunea de luare de mită fiind o infracţiune
coniisivă, este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Tentativa, deşi posibilă, nu este pedepsită.
8 . Infracţiunea se consumă îrrt*\omentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii
incriminate, adică în momentul primirii, pretinderii, acceptării sau nerespingerii
bunurilor sau a altor foloase necuvenite. Ca urmare, orice activitate ulterioară
acestui moment nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii. Fapta
constituie luare de mită, chiar dacă făptuitorul restituie folosul primit, ori refuză să
primească folosul promis sau ulterior acceptării promisiunii este înlăturat din
funcţia pe care o ocupă. Este irelevant, de asemenea, faptul că inculpatul nu avea
posibilitatea îndeplinirii actului promis (acesta trebuind să fie însă în atribuţiile
sale de serviciu) sau că, încă de la început, el nu a avut intenţia de a-1 îndeplini 1.
Nu are relevanţă nici faptul că foloasele primite nu au fost determinate, în sensul
că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare în parte2.
H) Sancţiuni. Pentru varianta tip a infracţiunii, reglementată de
art. 254 alin.(l) C.pen., sancţiunea este închisoarea de la 3 la 12 ani
şi interzicerea unor drepturi.
în varianta agravată prevăzută de art. 254 alin.(2) C.pen., sancţiunea este
închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în varianta agravată
reglementată de art. 5 din Legea nr. 12/1990, limitele pedepsei se majorează cu
câte 2 ani, aşadar pedeapsa este închisoarea de la 5 la 14 ani.
Art. 254 alin. ultim stabileşte că banii, valorile sau orice alte bunuri ce au
făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, făptuitorul
este obligat la plata echivalentului lor în bani. Este vorba de confiscarea specială
reglementată de art. 118 C.pen., legiuitorul prevăzând-o expres pentru a-i sublinia
caracterul obligatoriu şi pentru a reglementa situaţia neprevăzută de art. 118
C.pen., şi anume aceea în care banii sau celelalte foloase care au făcut obiectul
mitei nu se găsesc, în sensul că se va confisca contravaloarea lor în bani.
Aşa cum s-a statuat în practica judiciară, împrejurarea că inculpatul ar fi
cheltuit unele din sumele primite ca mită pentru nevoile unităţii, nu-1 exonerează,
deoarece existenţa infracţiunii nefiind
' TS, sec. pen., dec. nr. 1906 / 1987. 2 TS,
sec. pen., dec. nr. 1906 / 1987.
18 Infracţiunile de corupţie
V
condiţionată de destinaţia banilor sau al foloaselor ce au constituit obiectul mitei,
acestea trebuie confiscate în totalitate1.
în acelaşi timp însă, dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită
prin pretinderea unei sume, pe care cel căruia i-a cerut-o i-a promis că i-o va da,
ceea ce ulterior nu a mai făcut, inculpatul nu poate fi obligat în baza textului art.
254 alin.(3) la plata acelei sume.
II. Darea de mită
A) Noţiune. Potrivit art. 255 C.pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani
sau alte foloase, în modurile şi scopurile arătate Ia art. 254, se pedepsesc cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. în acest mod, legiuitorul a incriminat darea de mită,
infracţiune adesea corelativă luării de mită, în sensul că persoana particulară dă,
iar funcţionarul primeşte folosul necuvenit, ori persoana particulară promite sau
oferă un astfel de folos, iar funcţionarul îl acceptă ori nu îl respinge.
Infracţiunea de dare de mită poate exista şi independent de cea de luare de
mită, atunci când persoana promite sau oferă folosul funcţionarului, acesta din
urmă neacceptându-1 sau respingându-1. )
Raţiunea incriminării acestei fapte este dată de necesitatea unei protecţii
eficiente a funcţionarului împotriva actelor de corupţie la care poate fi expus.
Infracţiunea de dare de mită nu este o infracţiune de serviciu, ci în legătură
cu serviciul, reprezentând latura activă a mitei, respectiv actul de corupere
exercitat asupra unui funcţionar.
B) Obiectul juridic special. Acesta este
constituit din relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei
bună desfăşurare nu ar fi posibilă fără combaterea acţiunilor de corupere exercitate
de diverse persoane care încearcă, în acest mod, să-şi atingă interesele. Incriminarea
acestor fapte este de natură să contribuie la restrângerea sferei corupţiei active, ceea
ce atrage după sine şi restrângerea sferei corupţiei pasive.2 x
B) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.
B) Subiecţii. Subiectul activ al infracţiunii este nedeterminat, putând fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege subiectului unei
infracţiuni. r l
1
TS, sec. pen., dec. nr. 2976 / 1982.
2
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi
presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 334.
Aspecte teoretice 1
9
Darea şi. luarea de mită fiind două infracţiuni distincte, cu autor propriu,
mituitorul este întotdeauna autor al infracţiunii de dare de mită şi nu instigator sau
complice la infracţiunea de luare de mită. Aşadar, calitatea de autor al uneia dintre
aceste infracţiuni exclude posibilitatea ca aceeaşi persoană să fie, în acelaşi timp,
participant sub orice formă la cealaltă infracţiune.
Infracţiunea poate fi săvârşită de o singură persoană sau în parti-cipaţie, atât
în forma coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii!
Fapta poate fi comisă de către autor, direct sau indirect, respectiv prin
intermediar. în cazul dării de mită prin intermediar, există infracţiune numai dacă
promisiunea, oferta sau folosul ajunge la funcţionar, nu şi când acţiunea tipică se
opreşte la intermediar. Dacă intermediarul a fost cel care 1-a determinat pe
mituitor să comită fapta, el devine instigator la darea de mită.
Subiectul pasiv este orice persoană juridică din cele prevăzute la art. 145
C.pen., în al cărei serviciu îşi desfăşoară activitatea funcţionarul căruia i se
promite, oferă sau se dă mită.
E) Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective este alcătuit din
trei modalităţi normative şi alternative: promisiune, oferire, dare de bani sau alte
foloase unui funcţionar, pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia
îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, ori pentru a efectua
un act contrar acestor îndatoriri.>7
"Promisiunea" constă în făgăduiala care se face de către subiectul activ
funcţionarului, de a-i remite bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă aceasta
este sau nu acceptată.
"Oferirea" reprezintă înfăţişarea, prezentarea folosului injust funcţionarului,
pentru ca acesta, dacă este de acord, să şi-1 însuşească. Oferta trebuie să fie
precisă, să se concretizeze într-o acţiune efectivă, reală şi să pornească din
iniţiativa mituitorului.
"Darea" folosului reprezintă remiterea lui efectivă funcţionarului. Darea
presupune întotdeauna actul corelativ al primirii. Nu are importanţă dacă banii sau
folosul au fost daţi din proprie iniţiativă sau cedând solicitărilor funcţionarului,
pentru existenţa infracţiunii fiind suficientă transmiterea banilor sau al altor
foloase. Este lipsit de relevanţă, de asemenea, dacă mituirea nu a reuşit, adică
funcţionarul nu a fost determinat să ia mită.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar să fie îndeplinite o serie de
cerinţe speciale.
 I A
1
n
Astfel, se impune ca promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani
sau alte foloase. Aceasta deoarece legea nu incriminează simplele rugăminţi sau
insistenţe, chiar dacă, urmare acestora, funcţionarul a acţionat cu încălcarea
îndatoririlor sale de serviciu.
Banii sau alte foloase trebuie să aibă caracterul de recompensă în vederea
efectuării unui act determinat.
Promisiunea, oferirea de bani au alte foloase trebuie să fie anterioară
îndeplinirii, neîndeplinirii actului avut în vedere de mituitor. în cazul în care
elementul material a constat în promisiunea de bani ori alte foloase, darea efectivă a
acestora poate avea loc şi după îndeplinirea actului de serviciu solicitat, deoarece
fapta s-a consumat în momentul efectuării promisiunii. Pentru existenţa infracţiunii
de dare de mită nu este necesar ca promisiunea sau oferta să fie urmată de
executare, adică de darea efectivă a banilor sau foloaselor.
Este necesar, de asemenea, ca actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul
promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, să fie un act privitor la îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului, fără a avea relevanţă dacă acest act este licit sau ilicit. în
acest sens, în practica judiciară s-a reţinut ca fiind dare de mită fapta unei persoane
cercetată pentru o sustragere, de a da o sumă de bani unui lucrător de poliţie, spre a-
1 determina să nu înainteze dosarul organelor de procuratură. Nu se poate susţine în
acest caz că suma de bani a fost dată lucrătorului de poliţie în legătură cu un act ce
nu ar privi îndatoririle sale de serviciu întrucât acesta, fiind sesizat despre
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, avea obligaţia de a efectua cercetări
penale'.
Nu va exista dare de mită când funcţionarul căruia i s-au oferit, promis, dat
bani ori alte foloase nu are competenţa de a efectua actul în vederea căruia a fost
comisă fapta. în practica judiciară s-a reţinut că nu constituie dare de mită fapta
unei persoane de a oferi o sumă de bani secretarului tehnic al unei comisii pentru
soluţionarea litigiilor de muncă, în vederea obţinerii unei sojuţii favorabile,
deoarece acesta nu face parte din compunerea comisiei2.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru
îndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar. Urmarea
rezultă din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate
' TS sec. pen., dec. nr. 2113 / 1971, RRD nr. 9 / 1971, p. 164. 2 TS,
sec. pen., dec. nr. 1862 / 1959, CD 1959, p. 39.
i
2
deoarece legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat
determinat.
F) Latura subiectivă. Infracţiunea de dare de mită se săvârşeşte cu intenţie
directă. Făptuitorul realizează că promiţând, oferind sau dând unui funcţionar bani
sau alte foloase efectuează o acţiune de corupere a acestuia, în sensul îndeplinirii,
neîndeplinirii etc, unui act referitor la atribuţiile sale de serviciu.
Dacă făptuitorul nu a fost conştient că săvârşeşte una din acţiunile
incriminate, fapta sa nu constituie infracţiune.
Latura activă a infracţiunii de dare de mită include şi cerinţa unui scop special
urmărit de făptuitor şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii
unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra căruia se comite actul de
corupere. Este suficient ca făptuitorul să fi urmărit acest scop în momentul
săvârşirii acţiunii incriminate, chiar dacă acţiunea sa nu este urmată de
neîndeplinirea sau îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale celui asupra căruia se
comite actul de corupere. S-a decis în practica judiciară că predarea unei sume de
bani pentru ca funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale
de serviciu, să falsifice un înscris oficial, constituie infracţiunea de dare de mită, iar
nu instigare la infracţiunea de fals intelectual'. în acest caz, nu are relevanţă că fapta
de corupere se referă la un act ce constituie prin sine însuşi conţinutul unei
infracţiuni. Totuşi, în doctrină s-a exprimat opinia în sensul că, într-un asemenea
caz, s-ar pune problema răspunderii penale a făptuitorului atât pentru infracţiunea
de luare de mită cât şi pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual, în concurs
formal, deoarece prin aceeaşi infracţiune, care a avut urmări diferite, făptuitorul a
realizat conţinutul ambelor infracţiuni2.
G) Consumarea. Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune momentană,
consumându-se în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă
funcţionarului banii sau foloasele în scopul arătat în norma de incriminare,
moment în care se produce şi starea de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii de serviciu. Intrarea autorului în posesia folosului necuvenit are
relevanţă din punct de vedere al consumării faptei, numai în ceea ce priveşte
modalitatea "primirii".
1
TS, sec. pen., dec. nr. 5027/1970, CD, p. 406.
2
O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 347.
2 I
n
Deoarece promisiunea sau oferta, ce constituie de fapt un început de
executare a hotărârii infracţionale, au fost asimilate de legiuitor cu forma
consumată a infracţiunii, Ia fel ca în cazul luării de mită, sancţionarea tentativei de
dare de mită nu a fost prevăzută de lege.
I) Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Potrivit art. 255 alin.(2) C.pen.,
darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin
orice mijloace de către cel ce a luat mita. Este vorba despre o cauză specială de
înlăturare a caracterului penal al faptei, care se întemeiază, ca şi cauzele generale
reglementate de art. 44-51 C.pen., pe lipsa vinovăţiei făptuitorului.
Această constrângere se deosebeşte de cea prevăzută de art. 46 C.pen.,
deoarece este întemeiată nu pe un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau a
altuia, ci pe alte considerente. Constrângerea poate consta, în acest caz, chiar în
refuzul funcţionarului de a îndeplini actul solicitat fără acordarea unor foloase,
perspectivă de natură a-1 determina pe solicitant să dea aceste foloase.
Dacă în cazul constrângerii morale prevăzută de art. 46 C.pen., celui
constrâns nu-i rămâne nici o posibilitate de opţiune, pericolul de care este
ameninţat neputând fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei la care este silit, în
cazul art. 255 alin.(2) C.pen., cel constrâns ar avea, în principiu, şi alte posibilităţi,
de exemplu renunţarea la actul pretins funcţionarului. Importanţa pentru sine a
actului pe care îl solicită, îl determină însă să opteze pentru alternativa de a ceda
în faţa constrângerii1.
S-a decis, în practica judiciară, că nu se poate reţine constrângerea, ce
presupune existenţa unei presiuni exercitate prin orice mijloace de natură a
determina o persoană la săvârşirea faptei, în ipoteza în care mituitorul, în dorinţa
de a obţine un avantaj, a dat inculpatului o sumă de bani, în loc de a sesiza
organele de stat spre a lua măsurile necesare pentru asigurarea^ unor condiţii
legale de soluţionare a cererii sale2.
S-a mai reţinut, în practică, inaplicabilitatea art. 255 alin.(2) C.pen., atunci
când iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului, chiar dacă ulterior
funcţionarul care a luat mită a stăruit, pe lângă cel dintâi, să-i aducă bunurile3.
1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., voi. IV, p. 142.
2
TS, sec. pen., dec. nr. 786/1977, RRD nr. 11/1977, p. 61.
3
TS, sec. pen., dec. nr. 2878/1972, CD 1972, p. 358.
A 1
Constrângerea trebuie să aibă un caracter real şi să fie anterioară promisiunii
sau ofertei efectiv înfăptuite.
I) Cauza de nepedepsire. Potrivit art. 255 alin.(3) C.pen., mituitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta înainte ca organul de urmărire să fie
sesizat pentru acea infracţiune.
în consecinţă, pentru a beneficia de această cauză de nepedepsire, mituitorul
trebuie, în primul rând, să denunţe fapta. Aceasta nu presupune neapărat
introducerea unui denunţ propriu-zis, în forma prevăzută de lege. Fapta se
consideră denunţată şi în cazul în care mituitorul, fiind urmărit pentru o altă
infracţiune, face o declaraţie prin care aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală fapta sa, precum şi fapta funcţionarului care a primit mită1.
Nu constituie denunţare, în sensul art. 255 alin.(3) C.pen., recunoaşterea
făcută de făptuitor în faţa organelor de urmărire penală care au constatat
săvârşirea infracţiunii2.
Denunţarea trebuie făcută unei autorităţi, chiar necompetentă de a efectua
urmărirea penală în această materie întrucât, în acest caz, autoritatea care primeşte
denunţul este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală competent.
S-a reţinut în acest sens în
practica judiciară că este apărat de răspundere, în baza art. 255 alin.(3) C.pen.,
gestionarul unei unităţi comerciale care, cu ocazia unei verificări, a denunţat
revizorului contabil că la inventarul precedent a dat o sumă de bani unui alt
revizor contabil, pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune. Revizorul contabil căruia
gestionarul i-a făcut denunţul este o persoană cu atribuţii de control, în sensul art.
227 C.proc.pen., obligată să sesizeze de îndată procurorul sau organul de control,
astfel încât condiţiile de aplicare a art. 255 alin.(3) C.pen. sunt îndeplinite,
denunţarea având loc înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea
infracţiune3.
Denunţarea trebuie făcută înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la fapta de mituire. Cerinţa legii nu este îndeplinită când
constatarea infracţiunii fiind făcută de un alt organ de cercetare penală decât cel
competent, mituitorul a recunoscut în faţa acestuia fapta4.
1
TJ Mureş, dec. nr. 169/1968, RRD nr. 21/1969, p.74.
2
TS, sec. pen., dec. nr. 417/1970, RRD nr. 4/1971, p. 138.
3
TS, sec. pen., dec. nr. 3924/1972, RRD nr. 3/1973, p. 161.
4
TJ Constanţa, dec. nr. 1.3682/1984, RRD nr. 8/1985, p. 71.
 1 I
Cu privire la justificarea acestei cauze de nepedepsire, în literatura de
specialitate s-au exprimat diverse opinii. S-a arătat în acest sens că aceasta are
menirea de a preveni săvârşirea infracţiunii de luare de mită prin crearea, pentru
cel care ar fi ispitit să ia mită, a temerii că va fi denunţat1.
într-o altă opinie, s-a considerat că pedepsirea mituitorului ar fi o piedică în
calea descoperirii infracţiunii întrucât, dacă şi acesta ar fi pedepsit, n-ar îndrăzni
să denunţe funcţionarul incorect, care în felul acesta, s-ar afla la adăpost de
răspunderea penală pentru fapta săvârşită. în sfârşit, într-o altă opinie,
denunţarea faptei de către mitu-itor ar trebui să constituie doar o cauză de
reducere a pedepsei, iar nu o cauză de nepedepsire2.
I) Sancţiuni. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Banii,
valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar
dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Nu se confiscă bunurile promise, ci doar cele oferite sau efectiv remise sau
primite. Când bunurile se confiscă la funcţionarul care le-a primit, nu mai poate
fi incidenţă încă o confiscare a contravalorii aceloraşi bunuri de la mituitor.
Bunurile confiscate se restituie persoanei care le-a dat în situaţia în care
operează cauzele de înlăturare caracterului penal al faptei sau a răspunderii
penale pentru aceasta. Restituirea operează chiar dacă bunurile au fost confiscate
de la cel care a luat mita.
Bunurile nu se restituie mituitorului apărat de pedeapsă atunci când se
constată că acesta le-a oferit sau le-a dat funcţionarului, a aşteptat să beneficieze
de atitudinea lui incorectă, obţinând avantaje, apoi 1-a denunţat pentru a reintra
în posesia bunurilor respective.
III. Primirea de foloase necuvenite
^
| 'l-^'y O^oţiune. în dispoziţiile art. 256 C.pen., legiuitorul a incriminat, -^sub
denumirea de "primire de foloase necuvenite", fapta funcţionarului de a primi, direct
sau indirect, bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale
şi la care era obligat în temeiul acesteia.
1
V. Dongoroz şi colab., op. cit, voi. IV, p. 144.
2
D. Octavian, Propuneri de lege ferenda privind sancţionarea infracţiw
nilor de serviciu şi în legătură cu serviciul, RRD nr. 11/1981, p. 28.
A 2
Pe lângă varianta tip a infracţiunii de primire de foloase necuvenite,
legiuitorul a reglementat şi o variantă agravată, în art. 5 din Legea nr. 12/1990,
privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, aşa cum
a fost modificată prin Legea nr. 42/991. în varianta agravată, fapta este săvârşită
de către "agenţii constatatori, organele de urmărire penală sau de judecată a
faptelor ce constituie contravenţii sau infracţiuni" prevăzute de această lege. >*J
B) Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relaţiile
sociale referitoare la normala desfăşurare a activităţii autorităţilor, insti-
tuţiilor publice, persoanelor juridice, care presupune un comportament
corect şi cinstit al funcţionarilor, chiar şi după îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu de către aceştia.
Sub aspectul obiectului juridic special, această infracţiune se aseamănă cu
cea de luare de mită, unii autori apreciind-o chiar ca o "variantă de specie a
infracţiunii de luare de mită"1.
Spre deosebire însă de luarea de mită, funcţionarul nu condiţionează
îndeplinirea actului de primirea foloaselor. Acesta îndeplineşte corect actul la
care este obligat în virtutea atribuţiilor de serviciu, primind foloasele după
efectuarea acestuia.
Primirea de foloase necuvenite are o aptitudine mai redusă de a afecta
relaţiile de serviciu în raport cu luarea de mită deoarece, dacă într-un caz darea
de bani sau alte foloase se face nevoit, deci oarecum obligat, în celălalt caz se
face ca o "mulţumire" pentru îndeplinirea actului. De asemenea, luarea de mită
presupune un comportament mult mai periculos al funcţionarului care îşi
comercializează funcţia, condiţionând îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu
de primirea unor foloase, pe când în cazul primirii de foloase necuvenite,
funcţionarul acceptă favoruri pentru un act îndeplinit în mod legal.
Fapta este incriminată deoarece îndeplinirea atribuţiilor de serviciu nu
trebuie să constituie o sursă de foloase necuvenite.
C) Obiectul material nu există, banii sau foloasele necuvenite
constituind bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, în sensul art. 118 lit. d
C.pen., iar nu obiect material al infracţiunii. Aceste bunuri sunt supuse
confiscării speciale, potrivit art. 256 alin.(2) C.pen.
D) Subiecţi. Subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind
un funcţionar în sensul art. 147 C.pen. în cazul variantei agravate, regle-
1
V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, G. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, Drept
penal Partea specială, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996, p. 174.

1 I
mentată de art. 5 din Legea nr. 12/1990, subiectul activ poate fi agent
constatator, organ de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie
contravenţii sau infracţiuni prevăzute de această lege.
Participaţia, în cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite, este
posibilă în orice formă. Există coautorat în ipoteza în care actul de serviciu s-a
îndeplinit de mai mulţi funcţionari iar foloasele au fost date întregului colectiv
respectiv. Condiţia esenţială pentru existenţa coautoratului este ca făptuitorii să
aibă calitatea specială cerută de lege. Există complicitate în ipoteza în care o
persoană cooperează nemijlocit la săvârşirea faptei, dar nu are calitatea de
funcţionar.
Primirea banilor sau a altor foloase se poate face direct sau indirect, aşadar
printr-un intermediar. în acest caz, cel ce primeşte folosul necuvenit este autor al
infracţiunii de primire de foloase necuvenite iar intermediarul este, de regulă,
complice. Dacă intermediarul a fost cel ce a determinat la comiterea faptei, el va
răspunde şi în calitate de instigator.
Persoana care dă banii sau foloasele nu este participantă la infracţiune,
fapta sa nefiind incriminată de lege.
Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, orice altă
persoană juridică în serviciul căreia se află făptuitorul.
E) Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii
constă în acţiunea făptuitorului de a primi bani sau alte foloase.
"Primirea" înseamnă, aşa cum am mai arătat, luarea în posesie a banilor
sau a foloaselor remise direct sau indirect.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase
necuvenite, este necesară întrunirea unor condiţii. f
Astfel, este necesar ca banii sau foloasele primite de funcţionar să fie
necuvenite, fiind o "răsplată" pentru munca sa. Noţiunea de "necuvenite" nu
apare în textul art. 256 C.pen., ci doar în denumirea infracţiunii. Este de la sine
înţeles că orice primeşte funcţionarul, în îndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu,
peste retribuţia acordată de persoana juridică la care este angajat, este necuvenit.
Aşa cum s-a mai arătat, foloasele sunt necuvenite nu doar atunci când, după
îndeplinirea unui act gratuit, se primeşte mai mult decât ce se datora în mod
legal'.
1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., voi. IV, p. 149.
Aspecte teoretice 27
Este esenţial, pentru existenţa infracţiunii, ca primirea banilor sau a altor
foloase să aibă loc ulterior îndeplinirii actului determinat şi fără existenţa unei
înţelegeri anterioare sau în timpul efectuării actului. Dacă primirea se realizează
anterior, fapta constituie infracţiunea de luare de mită. Există infracţiunea de
luare de mită şi în cazul în care, chiar dacă făptuitorul a primit banii sau
foloasele ulterior îndeplinirii actului, a existat o înţelegere ori o acceptare
anterioară a promisiunii referitoare Ia primirea acestora. S-a mai reţinut în acest
sens, în practica judiciară, că fapta unei persoane care, în scopul îndeplinirii unui
act de serviciu, pretinde o sumă de bani, constituie infracţiunea de luare de mită,
prevăzută de art. 256 C.pen., şi nu cea de primire de foloase necuvenite, chiar
dacă banii au fost luaţi după îndeplinirea actului. Aceasta deoarece dispoziţiile
art. 256 C.pen. sancţionează pe funcţionarul care primeşte banii ori alte foloase
necuvenite după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era
obligat în temeiul acesteia, iar nu pe funcţionarul care condiţionează îndeplinirea
actului de această primire sau, cu alte cuvinte, îşi trafica funcţia1. Nu are
relevanţă dacă actul de primire s-a datorat iniţiativei funcţionarului sau celui ce
dă folosul, întrucât art. 256 C.pen. incriminează doar primirea, nu şi pretinderea,
ca în cazul luării de mită.
O altă condiţie pentru existenţa acestei infracţiuni este ca actul pe care îl
efectuează funcţionarul să fie "în virtutea funcţiei sale", şi, în acelaşi timp,
făptuitorul să fie obligat la efectuarea actului în temeiul atribuţiilor sale de
serviciu. Cu alte cuvinte, se cere ca actul să intre în atribuţiile de serviciu ale
funcţionarului şi îndeplinirea actului să constituie îndatorirea sa de serviciu. Aşa
cum s-a reţinut şi în practica judiciară, este vorba de un act întotdeauna licit, şi
în acelaşi timp, obligatoriu pentru funcţionar2. Dacă ulterior îndeplinirii unui act,
cu încălcarea îndatoririlor de serviciu, făptuitorul primeşte o sumă de bani de la
persoana favorizată prin îndeplinirea acelui act, fapta nu constituie infracţiunea
de primire de foloase necuvenite ci, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu,
dacă s-au produs consecinţele prevăzute de textul de incriminare a acestei fapte.
Urmarea imediată constă în starea de pericol ce se instituie în raport cu
evoluţia normală a relaţiilor de serviciu, iar raportul de cauzalitate rezultă ex re.
1
TS, sec. pen., dec. nr. 1505/1979, RRD nr. 3/1980, p. 72.
2
TS, sec. pen., dec. nr. 427/1974.
1 I
n
F) Latura subiectivă. Forma de vinovăţie în cazul acestei infracţiuni este
intenţia directă. Funcţionarul vrea să primească banii sau foloasele ce i se oferă
după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat prin
aceasta, ştiind că acestea nu i se cuvin. în acelaşi timp, funcţionarul ştie că prin
fapta sa creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţilor de
serviciu.
Legea prevede un mobil al faptei fără de care vinovăţia nu poate fi
concepută. Acesta constă în ideea celui ce primeşte folosul de a se considera
recompensat în acest mod nelegal pentru îndeplinirea propriilor îndatoriri de
serviciu.
în lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune. Dacă folosul necuvenit
este remis funcţionarului din eroare, fapta acestuia va constitui abuz în serviciu
şi nu primire de foloase necuvenite.
G) Consumarea se produce în momentul în care făptuitorul, după
îndeplinirea actului, primeşte banii sau folosul necuvenit. Tentativa,
deşi posibilă, nu se pedepseşte, fiind incriminată doar fapta în forma
consumată.
H) Sancţiuni. în varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. în varianta agravată prevăzută de art,
5 din Legea nr. 12/1990, limitele pedepsei se majorează cu câte 2 ani,
Potrivit art. 256 alin.(2) C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri
obţinute de inculpat prin săvârşirea infracţiunii se confiscă. în ipoteza în care
acestea nu se găsesc (fiind distruse, consumate, înstrăinate etc), inculpatul este
obligat la plata echivalentului în bani.
Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, bunurile sau valorile obţinute de
inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de primire de foloase necuvenite sunt
supuse confiscării chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care infractorul
le-a primit. Dacă, după restituire, bunurile sau valorile au fost distruse,
consumate sau înstrăinate de aceste persoane, ele, iar nu inculpatul, vor fi
obligate la plata echivalentului bănesc.
în situaţia în care bunul supus confiscării nu se mai află în posesia
inculpatului, persoana care îl deţine sau care urmează să fie obligată la plata
echivalentului bănesc trebuie să fie introdusă în proces, în caii' tate de deţinător
al bunului.
în ipoteza în care infracţiunea a fost săvârşită în participaţie, instanţa este
obligată, dacă bunurile şi valorile date pentru săvârşirea infracţiunii nu se mai
găsesc, să stabilească ce bunuri şi valori au
A 2
revenit fiecărui participant şi să-1 oblige, pe fiecare separat, la plata
echivalentului în bani al acelor bunuri şi valori de care a profitat'.
Dacă persoana de la care inculpatul a primit suma de bani a înştiinţat
organele de poliţie înainte de a da banii, instanţa nu poate dispune confiscarea
sumei respective, ci trebuie să o restituie persoanei care a dat-o autorului
infracţiunii2. De asemenea, în aceeaşi situaţie, dacă banii i-au fost restituiţi între
timp, aceştia nu vor mai fi confiscaţi.
gfjpHiM-'"- ■ ;•' ţ-'
IV. Traficul de influenţă
A) Noţiune. Prin dispoziţiile art. 257 alin.(l) C.pen., legiuitorul a
incriminat, sub denumirea de "trafic de influenţă" primirea sau
pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni,
direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de o persoană
care are sau care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar, pentru a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intra
în atribuţiile sale de serviciu.
Pe lângă varianta tip a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a
reglementat şi o variantă agravată, în art. 5 din Legea nr. 12/1990 privind
protejarea împotriva unor activităţi comerciale ilicite, aşa cum a fost modificată
prin Legea nr. 42/1991. în acest caz, fapta se săvârşeşte de agenţii constatatori,
organele de urmărire penală, organele de judecată în materia contravenţiilor şi a
infracţiunilor reglementate de această lege.
B) Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale
referitoare la activitatea de serviciu, pentru a căror normală desfăşurare este
necesară combaterea faptelor acelor persoane care, speculând influenţa lor pe
lângă un funcţionar, lasă să se creadă că acesta ar putea fi determinat să facă sau
să nu facă acte ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
C) Infracţiunea nu are obiect material, bunurile ori foloasele
pretinse sau primite de făptuitor fiind lucruri date pentru săvârşirea infracţiunii.
D) Subiecţii. Subiectul activ poate fi, în varianta tip, orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege subiectului unei
infracţiuni.
1
T.S., sec. pen., dec. nr. 3/1973 , RRD nr. 6/1973, p. 97.
2
T.S., sec. pen., dec. nr. 25/1975, RRD nr. 6/1975, p. 69.
3 I
n
La săvârşirea infracţiunii pot participa şi alte persoane, în calitate de
instigatori sau complici. Astfel, în cazul în care autorul infracţiunii de trafic de
influenţă, după ce a pretins un anumit folos pentru a deter. I mina pe un
funcţionar să facă un act ce intră în atribuţiile sale de L serviciu, a primit folosul
printr-o altă persoană, cel care 1-a ajutat în acest mod la realizarea unuia dintre
conţinuturile alternative ale infracţiunii, este complice1.
în situaţia în care chiar intermediarul a conceput infracţiunea,
determinându-1 pe autor să o comită cu ajutorul său, intermediarul va cumula
calităţile de instigator şi complice. întrucât instigarea absoarbe complicitatea, el
va răspunde doar pentru instigare2.
Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar, iar acesta are şi el atribuţii în
legătură cu actul ce urmează să fie îndeplinit de funcţionarul de a cărui favoare
se prevalează, există concurs de infracţiuni între luarea de mită şi trafic de
influenţă, cu condiţia ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia şi de
serviciile ce intră în compe-tenta sa3.
S-a mai reţinut în practică următoarea situaţie: la rugămintea unui coleg de
muncă, inculpatul a intervenit pe lângă şeful biroului administrativ din cadrul
întreprinderii, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea unei camere
în căminul de nefamilişti. Cel solicitat, condamnat în cauză pentru luare de mită,
a fost de acord, dar a pretins, prin intermediul inculpatului o sumă de bani care
i-a fosl remisă tot prin intermediul acestuia. în speţă, nerezultând că inculpatul
ar fi pretins de la colegul său vreo sumă de bani, în scopul de a determina pe
şeful biroului administrativ să înlesnească acestuia repartizarea unei camere, nu
sunt întrunite elementele infracţiunii de trafic de influenţă. întrucât însă el a
intermediat şi, prin aceasta, a înlesnit primirea de către un funcţionar a unei
sume de bani pentru a îndeplini un act privitor la atribuţiile sale de serviciu,
fapta sa întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită4.
Subiectul pasiv este organul de stat, instituţia publică, orice altă persoană
juridică în al cărei serviciu este funcţionarul pentru a cărui influenţare
făptuitorul primeşte ori pretinde foloase ori acceptă daruri
1
T.S., sec. pen., dec. nr. 4.748/1972, RRD nr. 8/1973, p. 161.
2
V. Dobrinoiu, op.cit., p. 195.
3
O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 351.
4
TS, sec. pen., dec. nr. 4/1976, RRD nr. 7/1976, p. 62.
A 1
Persoana care cumpără influenţa reală sau presupusă a autorului infracţiunii
nu are calitatea de subiect, aşadar nu răspunde penal.
E) Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă în
acţiunea de traficare a influenţei de către o persoană care are sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-1 determina să facă sau
să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Acţiunea de traficare a influenţei se poate realiza prin primirea sau
pretinderea de bani sau alte foloase ori prin acceptarea de promisiuni, daruri,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul.
"A primi" bani ori alte foloase înseamnă a le prelua, iar "a pretinde"
înseamnă formularea, de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a cererii de a i
se da o sumă de bani sau un bun. "A accepta" promisiuni sau daruri înseamnă a
manifesta acordul cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite.
Aşadar, iniţiativa comiterii infracţiunii poate porni de la făptuitor ori de la
persoana care are interes. Când iniţiativa porneşte de la traficant, fapta de a fi
pretins este suficientă pentru existenţa infracţiunii. Când iniţiativa porneşte de la
terţul interesat, nu este suficientă doar oferta sau promisiunea ci este necesară şi
primirea banilor sau a foloaselor oferite ori acceptarea promisiunii sau a
darurilor de către făptuitor.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este
necesară întrunirea unei serii de condiţii esenţiale.
Astfel, se impune ca făptuitorul să aibă influenţa sau să lase să se creadă că
are influenţă asupra funcţionarului ori a altui salariat. Dubiul va profita
subiectului activ deoarece revine organului judiciar sarcina de a proba că
făptuitorul realmente a lăsat să se creadă că are o astfel de influenţă.
"A avea influenţă" înseamnă a se bucura de încrederea funcţionarului, a fi
în raporturi bune cu acesta. "A lăsa să se creadă" că făptuitorul are influenţă
asupra unui funcţionar înseamnă a crea persoanei falsa impresie că se află în
raporturi bune cu funcţionarul, că are trecere pe lângă acesta. Este realizată
această cerinţă şi atunci când făptuitorul nu infirmă susţinerile făcute de o altă
persoană în sensul că ar avea influenţă asupra funcţionarului.
în acest sens, s-a reţinut în practica judiciară că pentru existenţa infracţiunii
prevăzute de art. 257 C.pen. nu este necesar ca influenţa asupra unui funcţionar
sau alt salariat, de care se prevalează făptu-
1 I
itorul, să fie reală, fiind suficient ca acesta să lase să se creadă că are o astfel de
influenţă'. De asemenea, fapta inculpatului care, afirmând în mod mincinos că are
influenţă pe lângă un executor judecă-toresc, a promis persoanei vătămate că îl va
determina pe acesta să f o ajute la adjudecarea unui imobil, cu prilejul unei
licitaţii, cerând şi primind în acest scop o sumă de bani, sub pretext că o va
înmâna executorului, constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art.
257 C. pen.2
Nu interesează dacă făptuitorul a precizat numele funcţionarului, fiind
suficientă determinarea numai prin calitatea acestuia. în acelaşi sens se pronunţă
şi instanţele judecătoreşti.
S-a reţinut astfel, că fapta aceluia care primeşte o sumă de bani de la o
persoană, pentru a interveni în vederea obţinerii transferului acesteia, într-o altă
localitate, constituie infracţiunea de trafic de influenţă, iar nu cea de înşelăciune,
chiar dacă atunci când a promis această intervenţie nu a menţionat numele
funcţionarului pe lângă care va face intervenţia, şi indiferent dacă transferul
solicitat a fost sau nu obţinut3.
De asemenea, fapta inculpatei de a pretinde că are influenţă pe lângă
comisia de examinare a unei şcoli profesionale, asigurând pe părinţii unor tineri
care voiau să fie primiţi în acea şcoală, că va obţine promovarea la examenul de
admitere, cerând în acest scop o sumă de bani, sub pretextul că o va da
preşedintelui şi unor membri din comisie, constituie infracţiunea de trafic de
influenţă. împrejurarea că inculpata nu a precizat pe lângă care funcţionar ori
altă persoană încadrată în muncă îşi va exercita influenţa, netrădând numele
acestora, nu poate înlătura incidenţa textului care incriminează traficul de
influenţă, întrucât, pentru existenţa acestei infracţiuni, nu sunt necesare astfel de
precizări, în speţă fiind suficientă referirea la persoana preşedintelui şi a unor
membri ai comisiei4.
Tot astfel, constituie infracţiunea de trafic de influenţă fapta inculpatei care,
prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra unui inspector de la spaţiul
locativ al primăriei, a pretins şi a primit de la mai multe persoane, foloase
materiale pentru a obţine repartizarea de locuinţe. împrejurarea că inculpata a
nominalizat persoana asupra căreia pretinde că are influenţă şi că la data
respectivă acea persoană
1
TS, sec. pen., dec. nr. 1.202/1983, RRD nr. 5/1984, p. 67.
2
TMB, sec. II pen., dec. nr. 307/1993.
3
TJ Ilfov, dec nr. 60/1969, RRD nr. 4/1969, p. 185.
4
TS, sec. pen., dec. nr. 19/1973, RRD nr. 2/1974.
A 3
nu mai deţinea calitatea de inspector la spaţiul locativ, este indiferentă pentru
existenţa infracţiunii de trafic de influenţă câtă vreme inculpata a pretins că va
rezolva favorabil cererile celor de la care a primit foloase, prin influenţa sa
asupra unui funcţionar competent să soluţioneze cererile acestora. în asemenea
condiţii, identitatea acelui funcţionar nu mai contează'.
O altă cerinţă esenţială este ca făptuitorul să promită intervenţia pe lângă
un funcţionar spre a-1 determina să facă sau să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu. Aşadar, pentru existenţa acestei infracţiuni este
necesar ca persoana juridică din care face parte funcţionarul să aibă competenţa
de a efectua actul în vederea căruia este traficată influenţa şi, de asemenea,
funcţionarul respectiv, făcând parte din acel organ, să aibă competenţa de a
efectua actul solicitat2.
Dacă actul pentru care se promite intervenţia nu intră în atribuţiile de
serviciu ale funcţionarului respectiv, fapta nu constituie infracţiunea de trafic de
influenţă ci, eventual, infracţiunea de înşelăciune. Nu are relevanţă dacă
intervenţia promisă a avut sau nu loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit
efectuarea de către funcţionar a unui act legal sau nelegal. Este suficient, pentru
existenţa infracţiunii, ca folosul să fie primit sau pretins pentru a-1 determina pe
funcţionar să efectueze un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Se arată în
doctrină că dacă făptuitorul face în mod efectiv intervenţia pentru a-1 determina
pe funcţionar la o acţiune sau inacţiune ilicită, răspunderea penală se stabileşte
atât pentru infracţiunea de trafic de influenţă cât şi pentru instigare la abuz în
serviciu, iar dacă făptuitorul cumpără favoarea funcţionarului, răspunderea sa
penală se stabileşte pentru infracţiunea de trafic de influenţă şi pentru
infracţiunea de dare de mită3.
Practica judiciară s-a confruntat cu o problemă de încadrare juridică a
faptelor săvârşite de acele persoane care, lăsând să se creadă că au influenţă
asupra unor funcţionari din cadrul unor consulate, spre a-i determina să le
faciliteze obţinerea vizelor de paşaport pentru statele occidentale, au pretins şi
au primit de la cetăţeni români diverse sume de bani. S-a decis în acest sens că
1
TMB, sec. I pen., dec. nr. 193/A/1993.
2
TS, sec. pen., dec. nr. 146/1974, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1969-1975.
3
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
V. Roşea, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, voi. IV, p.
156.
3 I
funcţionarii consulari ai unui stat sunt funcţionari în sensul art. 257
C.pen. Ca urmare, fapta de a se prevala de influenţă asupra acestora,
pentru a obţine foloase, constituie infracţiunea de trafic de influenţă
prevăzută de art. 257 C.pen. Oficiul consular funcţionează legal şi I
desfăşoară o activitate socialmente utilă, fiind în serviciul cetăţenilor 1
statului trimiţător ca şi al statului de reşedinţă şi are, între alte atribuţii, I
acordarea de vize. De asemenea, potrivit art. 40 din Convenţia de la I
Viena cu privire la relaţiile consulare, intrată în vigoare pentru România
în data de 25.03.1972, "statul de reşedinţă va trata pe funcţionarii
consulari cu respectul cuvenit şi va lua toate măsurile necesare pentru
a împiedica orice atingere adusă persoanelor, libertăţii şi demnităţii
lor". Ca urmare, rezultă că statul român este obligat să asigure
protecţia funcţiei consulare şi să-i apere de orice atingere a demnităţii,
prestigiului lor, prin orice mijloace de drept intern. în aceste condiţii,
funcţionarii consulari aflaţi în exerciţiul atribuţiilor lor specifice,
urmează să fie asimilaţi funcţionarilor, iar fapta descrisă mai sus să fie
calificată trafic de influenţă1.
Este esenţial, de asemenea, pentru existenţa acestei infracţiuni, ca acţiunea
ce constituie elementul material să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe
lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie
obiectul intervenţiei. Aceasta, deoarece, potrivit art. 257 C.pen., scopul urmărit
prin traficarea influenţei este acela de a-1 determina pe funcţionar să facă sau să
nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. în cazul în care făptuitorul a
primit sau pretins bunuri ori foloase după ce funcţionarul a îndeplinit actul şi
cunoştea acest lucru, fapta sa va constitui înşelăciune şi nu trafic de influenţă.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru normala evoluţie a
relaţiilor de serviciu la care se referă traficul de influenţă. Raportul de
cauzalitate rezultă ex re.
G) Latura subiectivă este dată de vinovăţia sub forma intenţiei directe.
Făptuitorul îşi dă seama că se prevalează de influenţa sa asupra unui funcţionar
pentru a pretinde şi a primi bani ori alte foloase şi urmăreşte acest lucru.
Vinovăţia făptuitorului are un corespondent în atitudinea psihică a
cumpărătorului de influenţă, în sensul că acesta are un interes real de a obţine
favoarea unui funcţionar. Dacă acest interes nu există sau este imaginar, lipseşte
obiectul intervenţiei impli-
1
CSJ, dec. pen. nr. 2.343/1995, Revista Dreptul nr. 1/1996, p. 127.
A 2
cată de traficul de influenţă, fapta constituind fie infracţiunea de înşelăciune, fie
cea de şantaj, în funcţie de manoperele, respectiv metodele folosite de autor în
scopul obţinerii folosului material injust1.
H) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul
pretinde, primeşte ori acceptă promisiunea unor foloase, spre a-1 determina pe
un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă dacă a avut sau nu loc
intervenţia pe lângă funcţionar sau dacă acesta a executat sau nu actul ce intra în
atribuţiile sale de serviciu. Este de asemenea indiferent dacă pretenţia a fost sau
nu satisfăcută, ori dacă promisiunea a fost respectată.
Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune cu conţinuturi
alternative; ea se realizează prin primirea sau pretinderea de bani ori alte
foloase, ori prin acceptarea de promisiuni, daruri, în vederea determinării unui
funcţionar pe lângă care făptuitorul pretinde că are influenţă, să facă ori să nu
facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Datorită dependenţei ce există
între aceste conţinuturi alternative, faptele prin care se concretizează două sau
chiar toate aceste conţinuturi, săvârşite de aceeaşi persoană, chiar la intervale de
timp diferite, reprezintă, în ansamblu, acte de executare a aceleiaşi infracţiuni.
Deşi odată cu "pretinderea" foloaselor sau cu "acceptarea" promisiunii,
infracţiunea de trafic de influenţă poate fi considerată consumată, activitatea
ulterioară, de "primire" a acestor foloase constituie, alături de activitatea ilicită
ce o precede, o unitate infracţională naturală2.
Infracţiunea de trafic de influenţă nu este susceptibilă, în principiu, de
săvârşire în formă continuată, deoarece infracţiunea presupune nu doar rezoluţia
infractorului, ci şi acordul unei alte persoane, aceasta determinând o nouă
rezoluţie la fiecare repetare a actului de trafic de influenţă3. în acest sens, în
practica judiciară s-a reţinut că pretinderea unei sume de bani de la o persoană şi
a unei sume de bani de la altă persoană, în scopul intervenţiei pe lângă un
funcţionar, constituie fapte distincte iar nu o faptă unică, din moment ce, atât
într-un caz cât şi în celălalt, inculpatul a desfăşurat activităţi materiale specifice
infracţiunii de trafic de influenţă, ale cărei trăsături caracteristice sunt întrunite
în fiecare faptă în parte. împrejurarea că cele
1
TS, sec. pen., dec. nr. 2.287/1970, RRD nr. 9/1970, p. 159.
2 1
TS, sec. pen., dec. nr. 4.748/1972, RRD nr. 8/1973, p. 161.
3
V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., p. 359.
2

două persoane au fost implicate în aceeaşi cauză, urmărirea penaljv fiind

concomitent făcută pentru ambele fapte, nu prezintă relevanţi sunt aspectul
examinat1. ■

I) Sancţiuni. Pentru varianta tip, legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la

10 ani. în varianta agravată, minimul şi maximul ! se majorează cu câte 2 ani.
Potrivit art. 257 alin.(2) C.pen., coroborat cu art. 256 alin.(2) C.pen., banii,
valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă nu se găsesc,
condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.! Aceste dispoziţii
legale nu se aplică dacă persoana ce a dat banii autorului infracţiunii de trafic de
influenţă, a denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat pentru această infracţiune; f în asemenea situaţie, suma se restituie celui
care a plătit-o2.
Dacă foloasele date făptuitorului au fost confiscate de la acesta, nu mai pot
exista pretenţii din partea solicitantului de trafic de influenţă asupra foloaselor
respective.
Dacă infracţiunea de trafic de influenţă s-a comis în participaţie, instanţa PARTEA A II-A
este obligată ca în cazul în care bunurile sau valorile date nu se mai găsesc, să ASPECTE DE JURISPRUDENŢĂ PRIVIND
stabilească ce anume bunuri au revenit fiecărui participant şi să-1 oblige pe
fiecare, separat, la plata echivalentului în bani al acestor bunuri sau valori de care INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE
a profitat3.
Câtă vreme confiscarea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri primite în
cazul săvârşirii faptei de trafic de influenţă este prevăzută în mod expres, ca o
măsură specială, în textul incriminator, dispoziţiile acestui text sunt cele care îşi
găsesc aplicarea în atare situaţii, iar nu prevederile generale ale art. 118 C. pen.4
în continuare vom prezenta soluţii din practica judiciară care sunt relevante
pentru aspectele de doctrină la care am făcut referire în lucrare.
•

1
TS, sec. pen., dec. nr. 146/1974.
2
TS, sec. pen, dec. nr. 65/1983, RRD nr. 3/1984, p. 74.
3
TS, sec. pen, dec. nr. 3/1973, RRD nr. 6/1973, p. 97.
4
TS, sec. pen, dec. nr. 4/1976, RRD nr. 7/1976, p. 62.