ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

NICOLAE BĂIEŞU

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE
ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Redactor muzical: Victor Ghilaş

Notografie computerizată: Gheorghe Trifăuţan

Chişinău • 2008
1
 Coperta:

Culegere: Maria Rusu

Procesare computerizată: Galina Prodan

Descrierea CIP a camerei Naţionale a Cărţii

N. Băieşu, Tradiţii etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă.
Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Institutul de Filologie. – Ch., 2008
Tipografia centrală
2008 – 410 p.
ISBN
200 ex.

Pictori: Isaia Cîrmu, Simona Copaciov

© Nicolae Băieşu, 2008

2 © Institutul de Filologie al AŞM, 2008
 SUMAR

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 005
Note asupra ediţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
Sărbători în luna Decembrie („cap de iarnă”) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
Sfîntul Andrei (30 Noiembrie / 13 Decembrie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
Sfînta Mare Muceniţă Varvara (4 / 17 Decembrie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
Sfîntul Nicolae de Iarnă (Sfîntul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei
din Lichia) (6 / 19 Decembrie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfînta Ana (9 / 22 Decembrie) . . . . . 57
Sfîntul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni (12 / 25 Decembrie) . . . . . . . . . . . . 59
Crăciunul (Naşterea Domnului) (25–27 Decembrie / 7–9 Ianuarie) . . . . . . . . . . 61
Postul Crăciunului. Lăsatul de Sec (14 / 27 Noiembrie) . . . . . . . . . . . . . . 69
Ignatul (20 Decembrie / 2 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
Ajunul Crăciunului (24 Decembrie / 6 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
Zilele Crăciunului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Sărbători în luna Ianuarie (toiul iernii) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
Anul Nou (Sfîntul Vasile cel Mare) (1 / 14 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
Tradiţii în Ajunul Anului Nou (31 Decembrie / 13 Ianuarie) . . . . . . . . . . 251
Prima zi a anului (1 / 14 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
Boboteaza. Botezul Domnului (6 / 19 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298
Ajunul Bobotezei (5 / 18 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 301
Boboteaza (6 / 19 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316
Sfîntul Ioan Botezătorul (7 / 20 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326
Ziua moaşelor (8 / 21 Ianuarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 327
Sfîntul Petru de Iarnă (mijlocul anotimpului friguros) (16 / 29 Ianuarie) . . . . . . 328
Sărbători în luna Februarie (ultima lună de iarnă) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 330
Ziua lui Trifon (1 / 14 Februarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 331
Stretenia (Întîmpinarea Domnului) (2 / 15 Februarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
Sfîntul Valentin (14 Februarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374
Dragobetele (24 Februarie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
Sfîntul Casian (29 Februarie / 13 Martie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 379
FOLCLOR MUZICAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380
Glosar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 400
Abrevieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 405
NUMIRI VECHI ŞI NOI ALE UNOR LOCALITĂŢI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 410

3
4
 INTRODUCERE

Tema tradiţiilor calendaristice a fost şi este actuală în sensul cel mai direct al
cuvîntului datorită caracterului contemporan, viu al creaţiilor populare respective. Variatele
şi bogatele creaţii calendaristice au reflectat şi continuă să reflecte, în mod artistic propriu,
munca, traiul, moravurile, credinţele, lupta poporului pentru libertate, viaţă mai bună, mai
fericită. Creaţiile populare în cauză au contribuit totdeauna, alături de alte opere artistice,
la educarea tinerelor generaţii în spiritul stimei, dragostei faţă de omul truditor, munca,
datinele acestuia, pline de conţinut, frumoase, folositoare, ce au fost create şi dezvoltate
de-a lungul istoriei.
Despre actualitatea creaţiilor populare calendaristice vorbeşte şi faptul că (deşi
acestea au avut mult de suferit, mai ales, pe parcursul deceniilor după Războiul al Doilea
Mondial) ele se practică şi astăzi tot mai mult, fiind susţinute de întregul popor. Prin
urmare, a fost mereu şi este contemporană de asemenea studierea creaţiilor populare
calendaristice. Interesul faţă de ele n-a dispărut nici în condiţiile grele ale anilor regimului
totalitar comunist, cînd sub masca „dezvoltării internaţionalismului”, a aşa-zisului „popor
sovietic”, se făcea nivelarea planificată a culturilor tuturor popoarelor neruse din fostul
imperiu sovietic, se introduceau intens ritualurile numite „de viaţă nouă”, „socialiste”.
Studierea creaţiilor populare calendaristice devine mai actuală astăzi, cînd redescoperim
activ şi cu mult interes bogatele, autenticele datini naţionale. În sensul acesta este
elocventă şi solicitarea sporită a materialelor referitoare la obiceiurile şi creaţiile literare
calendaristice din partea publicaţiilor periodice, a televiziunii, radioului din ţară.
Scopul principal al lucrării de faţă este studierea istorică, multilaterală a celor mai
importante fenomene etno-folclorice calendaristice ale românilor din Republica Moldova
şi Ucraina (regiunile Odesa, Cernăuţi, Transcarpatia).
Autorul şi-a pus următoarele obiective concrete, importante, utile:
– atragerea atenţiei publicului asupra unui număr relativ mare de minunate sărbă-
tori, obiceiuri, ritualuri, opere poetice respective, crearea tabloului general al acestora în
regiunile cercetate;
– efectuarea unei detaliate clasificări mixte (etnografice şi folclorice) a creaţiilor
populare în cauză;
– rezolvarea, în măsura posibilităţilor, a problemelor legate de geneza şi evoluţia
creaţiilor populare calendaristice mai importante;
– delimitarea creaţiilor populare calendaristice comune ori asemănătoare la noi şi la
alte popoare europene, pe de o parte, şi evidenţierea celor locale, specifice microzonelor
cercetate, pe de altă parte.
Autorul a urmărit scopul de a privi tradiţiile calendaristice ca un tot întreg, un vast
complex etno-folcloric. Totodată, atenţie specială s-a acordat sărbătorilor şi datinilor care
în deceniile postbelice, pînă la perioada restructurării în fostul imperiu sovietic (începînd
cu anul 1985), erau privite ca ceva fără valoare ori chiar dăunătoare, reacţionare. Este
vorba de tradiţiile sărbătorilor religioase-creştine.
Fiecare obicei, ritual, text poetic trebuie considerat ca o parte componentă a feno-
menului etno-folcloric respectiv. Numai o astfel de cercetare duce la înţelegerea justă a
ansamblului tradiţiilor calendaristice, la determinarea locului şi funcţiei fiecărei creaţii
populare, la formarea ideilor mai aproape de adevăr privind geneza şi evoluţia unui sau
altui fenomen etno-folcloric examinat.
5
 Cînd există temeiuri, autorul arată ce moment real din viaţa poporului a generat
oarecare sărbătoare, ceremonie, operă poetică rituală etc. Se indică de asemenea (cînd
este cu putinţă) de care din cele două straturi (păgîn sau creştin) ţine un element sau altul
al tradiţiilor calendaristice – ceea ce este important din punctul de vedere al genezei, evo-
luţiei creaţiilor populare.
Autorul face şi o serie de precizări necesare privind delimitarea diferitelor noţiuni
referitoare la sărbători, obiceiuri, ritualuri, specii folclorice, inclusiv terminologia respec-
tivă (Solstiţiul de iarnă – Crăciunul; Anul Nou – Sf. Vasile; Colindă – Urătură – Hăitură
– Pluguşor; Semănat – Sorcovă; Caloian – Paparudă ş. a.).
Cartea de faţă este destinată şi generaţiilor mai în vîrstă, care au trăit, au fost educa-
te în societatea sovietelor, extrem de ateistă, fără a avea posibilitate să cunoască adevăra-
tele tradiţii populare naţionale. Din acest considerent, materialul expus are, în mare parte,
caracter descriptiv, aducînd multe explicaţii (referitoare la noţiuni, termeni specifici etc.).
Credem că prezenta lucrare este un pas înainte privind revalorificarea preţioaselor tradiţii
etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă.
Creaţiile populare ale sărbătorilor de peste an constituie un compartiment important
al culturii populare. Ele reprezintă un ansamblu de obiceiuri, ritualuri, credinţe, practici
magice, creaţii verbale de diferite genuri şi specii folclorice, fiind generate de activitatea
cotidiană a oamenilor. Pe parcursul timpului, acestea au fost adaptate, concentrate la aşa-
numitele hotare calendaristice (Ion Ghinoiu), adică ale diverselor începuturi şi sfîrşituri
de anotimpuri, de perioade agricole şi păstoreşti, precum şi la solstiţiile şi echinocţiile
anuale. Astfel, la începutul iernii avem sărbătoarea Andreiul, la Solstiţiul de iarnă practi-
căm Colindatul, la începutul anului – Uratul sau Hăitul etc. De aceea creaţiile populare
axate pe diversele hotare ale calendarului anual se numesc calendaristice.
Pentru a înţelege mai bine domeniul în cauză este important a cunoaşte, măcar în
linii mari, nuanţele unor termeni apropiaţi între ei sau chiar identici. Este vorba de noţiu-
nile: tradiţie, obicei, rit / ritual, datină, ceremonial ş. a.
Termenul tradiţie (din fr. tradition) este, în linii mari, sinonim cu obicei, dar are
şi sens general (cuprinde noţiunile de obicei, ritual, credinţă, creaţie poetică ş. a.), mai
ales, cînd termenul acesta este folosit la plural (tradiţii). Se crede că tradiţiile ţin mai mult
de trecutul îndepărtat al unui grup uman, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie, pe
cale orală1. Zicem, spre exemplu, tradiţii vechi, tradiţii moştenite, tradiţii calendaristice,
tradiţii familiale etc.
Şi term. obicei (din bulg. običaj) are cîteva sensuri. În vorbirea curentă cuvîntul
acesta desemnează uneori un comportament negativ. Se zice despre cineva, de exemplu,
că are „un obicei urît: fumează”. În cazul acesta noţiunea de obicei este sinonimă cu cea
a deprinderii, năravului2. Însă de mai multe ori prin obicei înţelegem o obişnuinţă, o de-
prindere pozitivă de a înfăptui, în mod stereotip, unele acţiuni, care au luat naştere treptat
şi au devenit specifice unui popor, unei comunităţi umane. Şi obiceiurile se transmit din
generaţie în generaţie3. Mai mulţi cercetători sunt de părere că obiceiul şi datina (din v.
sl. dedina – moştenire) sunt sinonime. Deosebire între acestea există, totuşi, constînd în
următorul fapt, după cum cred M. Pop şi P. Ruxăndoiu: „Datina pare a fi termenul popular
şi are în limba literară un colorit mai arhaic, pe cînd obicei este curent în uzul general al
limbii literare şi a devenit termen tehnic în studiile etnografilor şi folcloriştilor”4.
1
Doina Işvănoni, Interferenţe dintre magic şi estetic: în recuzita obiceiurilor tradiţionale
româneşti din ciclul vieţii. – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002, p. 170.
2
Idem, p. 161.
3
Idem, p. 163.
4
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc. Bucureşti: EDP, 1976, p. 127.
6
 Cu cîteva secole în urmă cuvîntul rit / ritual (din lat. ritos) era întîlnit destul de rar,
doar în textele teologilor şi ale unor literaţi. Termenul exprimă un complex de manifestări
deosebite de cele cotidiene, care aveau loc în cadrul unor acţiuni umane importante, cu
ocazii speciale în viaţa religioasă. Începînd cu sec. al XIX-lea, rit a devenit un termen
utilizat şi de etnologi. În sec. al XX-lea cuvîntul în cauză a căpătat un sens cu mult mai
larg, datorită lucrării celebre a etnologului francez Arnold van Gennep Riturile de trecere
(1909)1. Termenul acesta se utilizează în variate contexte: rituri agrare, rituri păstoreşti,
rituri funerare, rituri religioase etc.2. Sinonim al ritului / ritualului este ceremonia (din
lat. caeremonia, fr. cérémonie) cu sens de rînduială, ordine, devenită şi ea stereotipă.
Scurtă istorie a culegerii, publicării şi cercetării tradiţiilor etno-folclorice
calendaristice. Referindu-ne şi la datinile, la creaţiile de inspiraţie biblică, ce ţin de
sărbătorile religioase creştine, se cuvine să marcăm, mai întîi, cele patru evanghelii (ale
lui Matei, Marcu, Luca, Ioan), scrise în limba greacă şi cea arameică (a arameenilor –
populaţie semitică antică din Palestina, Siria şi Mesopotamia), la începutul creştinismului,
ce cuprind descrieri ale vieţii, patimilor, învierii, urcării la cer a lui Iisus Hristos. Acestea
constituie o parte importantă a Bibliei, anume Noul Testament.
Cuvîntul evanghelie (din grec. evanhelion) are înţelesul de „veste bună”. Iniţial
însă, el însemna şi răsplata dată celui ce aducea o veste bună. După Hristos, cuvîntul
şi-a restrîns sensul, ajungînd să numească „vestea cea bună despre viaţa şi învăţătura
lui Iisus”3.
Prima, în ordine cronologică, este evanghelia scrisă de unul din cei 12 apostoli,
Matei, în anii 43–44 d. Hr. (28 capitole). Matei (în ebraică înseamnă „dăruit de
Dumnezeu”)4 a fost de origine din Galileea (provincie a Palestinei, unde Iisus şi-a
petrecut copilăria, a început activitatea de profet). Matei era vameş. Conform tradiţiei,
„el a propovăduit creştinismul în Etiopia şi Persia”5.
Partea I-a a Evangheliei după Matei (cap. 1–4) descrie evenimentele anterioare
activităţii publice a lui Iisus: spiţa neamului său, naşterea sa din Fecioara Maria, botezul
ş. a. În partea II (cap. 5–18) se redau activitatea lui Iisus în Galileea, vestirea de către Iisus
a morţii şi învierii sale, schimbarea la faţă ş. a.; partea III (cap. 19–28) descrie faptele
Mîntuitorului în drum spre Ierusalim, intrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învi-
erea. Evanghelia aceasta a fost scrisă iniţial în limba arameică, iar apoi tradusă de Matei
sau altcineva în limba greacă. Matei a murit ca martir6. În româneşte Evanghelia lui Matei
a fost tradusă şi comentată de către Vasile Gheorghiu, la Cernăuţi (1925–1933)7.
Evanghelia a doua a fost scrisă de către Marcu, cu 20 de ani mai tîrziu, în 63–64 d.
Hr. Marcu a fost unul din cei 70 de ucenici ai lui Iisus, aleşi după 12 apostoli; a activat ca
misionar (împreună cu apostolii Pavel şi Petru) în Asia, Babilon, Roma ş. a. La Roma, fiind
rugat de credincioşi, Marcu a scris evanghelia sa, în limba greacă. În timpul persecuţiei creş-
tinilor el a plecat în Egipt, unde a întemeiat biserica din Alexandria. Aici a murit ca martir.
Veneţienii l-au ales ca patron al oraşului lor şi i-au închinat Bazilica San Marco8.
Evanghelia după Marcu conţine 16 capitole în care sunt descrise activitatea lui
Iisus în Galileea, schimbarea la faţă, vestirea Mîntuitorului despre moartea şi învierea sa
1
Arnold van Gennep, Riturile de trecere. – Iaşi: Polirom, 1996.
2
D. Işvănoni, Op. cit., 2002, p. 126–127.
3
Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă – Timişoara: Helicon, 1994, p. 74.
4
Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament – Bucureşti: Garamond, 1995, p. 158.
5
Ion M. Stoian, Dicţionar religios: Termeni religioşi, credinţe populare şi nume proprii. –
Bucureşti: EIBMBOR, 1994, p. 164.
6
R. Ciobanu, Op. cit., 1994, p. 152–153.
7
I. Mircea, Op. cit. 1995, p. 307.
8
I. Stoian, Op. cit. 1994, p. 161; I. Mircea, Op. cit., 1995, p. 306–307.
7
(cap. 1–9), faptele în drum spre Ierusalim, intrarea în cetate, Cina cea de Taină (cap. 10–14),
încheindu-se cu descrierea patimilor, morţii, învierii, înălţării la cer (cap. 15–16).
Prin anul 63 d. Hr. a fost scrisă, la Roma, evanghelia a treia de către apostolul Luca,
de profesie medic, dar şi pictor iscusit. A fost şi el unul din cei 70 de ucenici ai Mîntuito-
rului. L-a însoţit pe apostolul Pavel în călătoriile sale misionare. A murit la Roma1.
Evanghelia după Luca cuprinde 24 capitole. Partea I (cap. 1–2), proprie numai
acestei lucrări, descrie naşterea lui Ioan Botezătorul, naşterea şi copilăria lui Iisus; partea
II (cap. 3–9, vers. 50) – activitatea Mîntuitorului în Galileea, botezul, schimbarea la faţă;
partea III (cap. 9, vers. 51 – cap. 19, vers. 27) – faptele Mîntuitorului în drum spre Ieru-
salim; partea IV (cap. 19, vers. 28 – cap. 24) – intrarea în Ierusalim, patimile, moartea,
învierea şi înălţarea la cer. Evanghelia după Luca se caracterizează prin forma ei sintetică,
dînd, în plus faţă de celelalte, multe învăţături ale Mîntuitorului2.
Cea de a patra evanghelie a fost scrisă în anii 96–98 d. Hr. de către apostolul Ioan.
Acesta era originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic al lui Ioan Botezătorul,
unul din cei 12 apostoli ai Mîntuitorului. Era şi o rudă apropiată a lui Iisus (mama lui Ioan
a fost vară cu Fecioara Maria). Ioan a fost unicul apostol care a văzut cu ochii săi răstigni-
rea lui Iisus. Lui Ioan i-a dat-o în grijă pe maică-sa Mîntuitorul înainte de a-şi da sufletul
pe cruce. Persecutat de împăratul roman Domiţian, Ioan a fost exilat pe insula Patmos.
Evanghelia după Ioan (21 capitole) a aprofundat în modul cel mai pregnant învă-
ţătura lui Iisus. Pentru bogăţia ideilor teologice pe care le-a expus în scrierile sale, Ioan a
fost supranumit Teologul (sau Evanghelistul). A murit la bătrîneţe, în jurul anului 100, la
Efes (azi în Turcia)3.
Dacă primele trei evanghelii, numite şi evanghelii sinoptice (generale), redau în
esenţă aceleaşi întîmplări, după cum am văzut, cea a lui Ioan, fiind scrisă ultima, le com-
pletează evident. Ea accentuează divinitatea lui Iisus4.
Primele informaţii scrise despre tradiţiile populare calendaristice româneşti se refe-
ră la jumătatea a doua a sec. XVI. Ele aparţin unor călători sau funcţionari străini precum
şi cîtorva preoţi ori învăţători locali. Aceste note incipiente erau ocazionale, sărace, dese-
ori prea generale.
Pe de altă parte, cei care vorbeau despre tradiţiile etno-folclorice ale unor sărbători
se refereau, în primul rînd, la creaţiile cu conţinut religios-creştin, la rolul lor didactic.
Este vorba, înainte de toate, despre cîntecele ritualice legate de una din cele mai mari săr-
bători creştine – Naşterea Domnului (Crăciunul). Colindele laice nu erau luate în seamă
ori se vorbea despre ele în termeni peiorativi. Spre exemplu, un călător ungur, preotul
Gaspar Heltai (1510–1574) consemna la 1552: „Îndată după Naşterea Domnului nostru
Iisus Hristos începe marele praznic al diavolului, săptămîna colindării”5 (subl. ne apar-
ţine – N. B.). Din fraza citată vedem clar conflictul existent pe atunci (sec. XVI) între
biserică şi păstrătorii activi ai tradiţiilor populare.
Un document important privind unele tradiţii ale principalelor sărbători de iarnă la
moldoveni şi la munteni este memoriul italianului Franco Sivori, care între anii 1581–
1589, ca secretar al domnitorului muntean Petru Cercel, vorbea despre urările ritualice la
Crăciun şi la Anul Nou în Moldova şi în Muntenia6.
1
R. Ciobanu, Op. cit., 1994, p. 138–139.
2
I. Stoian, Op. cit. 1994, p. 102.
3
R. Ciobanu, Op. cit., 1994, p. 108.
4
Idem.
5
Apud Vasile Adăscăliţei, Elemente laice în colinda românească // SCŞ, Filologie, Iaşi,
an. XIII, 1962, nr. 1, p. 66.
6
Romeo Ghircoiaşiu, Contribuţie la istoria muzicii româneşti. – Bucureşti: Editura
Muzicală, 1963, p. 112–113.
8
 Atitudinea negativă a bisericii faţă de unele tradiţii precreştine este exprimată
şi într-o scrisoare din 1647 a pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic jud.
Alba despre o ceartă între el şi populaţia satului. Preotul interzicea credincioşilor să
practice obiceiurile laice ale Colindatului, Paparudei ş. a. Pastorul, indignat, scria că
enoriaşii lui „înainte de sărbătoarea Crăciunului n-au altă grijă mai mare decît să se
adune şi să înveţe cîntece diavoleşti (colinde) (subl. ne aparţine – N. B.). De cîntecele
creştineşti autorizate ei nu întreabă nimic, căci părinţii lor nu le-au pomenit nimic de
ele”1. În continuare A. Mathesius spunea că toate intenţiile sale de a opri interpretarea
colindelor „diavoleşti” au rămas fără rezultat.
Observaţii generale asupra unor tradiţii calendaristice româneşti a făcut în jurnalul
său de călătorie Paul de Alep (1627–1669), care în anii 1652–1659 l-a însoţit de două ori
în Ţară Românească şi în Moldova, în calitate de arhidiacon şi secretar al tatălui său –
patriarhul Macarie de Antiohia2 (oraş în Siria, atunci provincie romană; era unul din cele
mai vechi focare de iradiere a creştinismului; azi or. Antachia, în Turcia).
Primul text poetic legat de o sărbătoare calendaristică, fixat în scris, este
cunoscutul cîntec de stea Nunta de la Cana Galileei (versificare a motivului biblic despre
o minune săvîrşită de Iisus Hristos – prefacerea apei în vin). În 1652 călugărul Ioan
Caioni (Căianu, 1629–1687) din judeţul Cluj a inclus cîntecul acesta într-un manuscris
al său, alături de alte variante de cîntece religioase3.
Informaţii generale despre unele tradiţii calendaristice conţin şi notele de călătorie
ale francezului Lacroix4.
La începutul sec. XVIII italianul Antonio del Chiaro, între anii 1709 şi
1717, secretar al domnitorilor Constantin Brîncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, relata
despre unele obiceiuri de peste an la români: Teatrul de păpuşi, Irozii, Paparudele,
Căluşarii ş. a. 5.
Preocupări cu adevărat ştiinţifice privind sărbătorile din cursul anului găsim în
relatările lui Dimitrie Cantemir (1673–1723) în lucrarea sa de prestigiu Descrierea
Moldovei, elaborată în Rusia, în limba latină, între anii 1715–1716, unde a plecat după
înfrîngerea suferită în războiul antiturcesc din 1711. În partea a II-a a lucrării, cap. 18,
savantul vorbea cu preţioase detalii despre obiceiul Căluşarii (zis Călucenii), care se
practica, după afirmarea autorului, în „acele zece zile ce sunt între praznicul Învierii
[Domnului] şi Pogorîrea Sfîntului Duh”6. În partea a III-a cărţii, cap. I, D. Cantemir vorbea
despre Colindă, jocul cu măşti Turca (sau Capra), obiceiurile Vergelatul, Chiraleisa,
Zilele Babei, Paparuda, Drăgaica, Sînzienele ş. a.7.
În Descrierea Moldovei a fost făcută şi prima publicare a unui text folcloric literar
ce ţine de o tradiţie calendaristică (Paparuda).
Este curios faptul, observat de cercetători ai operei cantemiriene, că în Descrierea
Moldovei, bogată în materiale etno-folclorice, nu este consemnat obiceiul deosebit de
dezvoltat şi practicat cel mai pe larg anume în Moldova – Pluguşorul la Anul Nou. Acelaşi
lucru putem spune şi în privinţa Caloianului, Lăzărelului ş. a.
1
Apud George Breazul, Colindele: Întîmpinare critică. – Craiova: Melos, 1940, p. 5.
2
Путешествие антиохийского патриарха Макария в Россию в половине ХVII века. –
Мoсква, 1896, p. 115.
3
Ovidiu Bîrlea, Istoria folcloristicii româneşti. – Bucureşti: EER, 1974, p. 18.
4
Lacroix, Rélation des provinces de Moldavie et de Valachie. Apud V. Mihordea,
O descriere a Moldovei înainte de Cantemir // Revista istorică, 1937, nr. 4–6, p. 130–131.
5
Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, I. – Bucureşti: Saeculum I. O., 1998,
p. 219–220.
6
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. – Chişinău: Literatura Artistică, 1988, p. 163.
7
Idem, p. 177.
9
 Referitor la originea Colindei D. Cantemir se afla între două păreri contradic-
torii: Colinda – o reminiscenţă a unuia dintre acele „dumnezeiri necunoscute şi du-
hluitoare [ce duc] a idoli dachiceşti”1; şi Colinda, care „să potriveşte cu calendis al
romanilor şi să obicinuiaşte în multe chipuri, la începutul fiştecăruia an nou, atît la
prostime, cît şi la cei mari”2.
Unele etimologii date de Cantemir anumitor noţiuni au fost confirmate: Sînziene
(din Sanctus Ioannes), Colindă (din „calendis al romanilor”). Altele sunt neconvingătoa-
re, cum este cea despre Turca (Capra) – „o joacă care s-au iscodit pe vremile cele bătrîne,
din pricina urîciunii ce aveau moldovenii asupra turcilor”3. Nici într-o variantă a reprezen-
taţiei folclorice în cauză (Capra) nu este vorba despre turci.
În Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor D. Cantemir îşi exprima opinia des-
pre obîrşia latină a refrenului Ler în colinde. Savantul scria: „În colindele Anului Nou şi
astăzi au luat de pomenesc Ler, Aler Domnul, care sună Avrelie, Avrelian”4. D. Cantemir
presupunea că Ler ar putea fi o prescurtare a numelui Aurelian, împăratul romanilor.
Al doilea text verbal calendaristic publicat (după cel al Paparudei din Descrierea
Moldovei) a fost cîntecul Steaua de sus răsare, inclus la sfîrşitul unei cărţi de creaţii religi-
oase (catavasier), care a fost tipărită la Rîmnicul-Vîlcea în 1747. Toate textele din această
carte au fost redate de către îngrijitorul ei în forma autentică („bine să ştii că noi precum
le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obicinuit a se cînta”)5. Publicarea acestui
cîntec într-o carte religioasă este dovada că la acel timp (jumătatea sec. XVIII) biserica
acceptase, în general, obiceiul precreştin al Colindatului la Crăciun.
Cînd vorbim despre istoria cercetării tradiţiilor calendaristice este necesar să menţi-
onăm şi unele lucrări ale lui Samuil Micu-Clain (1745–1806) – fruntaş al Şcolii Ardelene
(cu influenţe şi în Moldova) – care au urmărit scopul de a dovedi latinitatea românilor
reflectată şi în cultura populară. De ideile Şcolii Ardelene s-au condus şi mulţi cercetători
ai creaţiilor populare în sec. XIX–XX.
În lucrarea sa Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, scrisă între anii 1792–1796,
S. Micu-Clain sublinia cu multă convingere că „cele mai multe obiceiuri ale românilor
din Dachia sînt tocmai acelea care le-au avut romanii cei vechi din Italia”6. Ca mărturie
autorul descria sumar un număr considerabil de sărbători şi obiceiuri practicate la romani
şi la români: vrăjile fetelor mari la Anul Nou, înfrăţirea la Sf. Toader, Zilele Babei, focul
la Lăsatul Secului pentru Postul Mare, Duminica Floriilor, Armindenul, Joile Paştelui,
Căluşarii la Rusalii, Sînzienele, Filipii, Colindatul, refrenul Ler în colinde ş. a.7. Termenii
aceştia S. Micu-Clain îi includea şi în Dicţionarium valachico-latinum8.
Primele culegeri speciale de creaţii literare calendaristice editate (la începutul sec.
XIX) au fost alcătuite din cîntece de stea. La întocmirea acestora a impulsionat, după cum
scria O. Bîrlea, „intenţia didactică, nevoia de a pune aceste texte în mîna şcolarilor”9.
Cea dintîi culegere de acest fel a fost a învăţătorului bănăţean Ioan Tincovici,
intitulată Cîntări dumnezeieşti … (Buda, 1815), care conţine, în afară de cîntece de
stea obişnuite, şi alte creaţii de inspiraţie religioasă. Peste 12 ani a editat a doua
1
Idem, p. 175.
2
Idem, p. 177.
3
Idem.
4
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor / Trad. de Gr. Tocilescu.
– Bucureşti: IAGCG, 1901, p. 217.
5
Apud Petre Dulfu, Iisus Mîntuitorul: După Sfînta Scriptură. Ediţia a V-a. Text stabilit şi
prefaţă de Şt. Bogdan. – Sibiu: Întreprinderea Poligrafică, 1990, p. 6.
6
Apud O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 34.
7
Idem, p. 34–36.
8
Idem.
9
Idem.
10
culegere de cîntece de stea protopopul Caransebeşului Ioan Thomici – Scurte învăţă-
turi pentru creşterea şi buna purtare a tinerimei române (Buda, 1827)1, care conţine
şi o versiune a Vicleemului.
A treia culegere de cîntece de stea (Versuri muziceşti ce se cîntă la Naşterea
Mîntuitorului nostru I. Hr. şi în alte sărbători ale anului, 1830) a fost alcătuită de Anton
Pann (1796–1854). Şi în cazul acestei colecţii intenţia a fost cea didactică – de a reface
formele corupte ale textelor poetice. Dovadă sunt şi cuvintele lui A. Pann spuse în prefaţa
cărţii: „Aceste versuri neavîndu-le tipărite, din mînă în mînă şi din auzite scriindu-le, atît le
smintise din calea lor, încît mai nici un înţeles nu avea într-însele. Pre aceste într-acest chip
eu văzîndu-le, m-am îndemnat şi, pe cît am putut, culegîndu-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu
rămîie puţina mea osteneală în deşert le-am dat în tipar dimpreună cu glasurile lor”2.
În deceniile doi-patru ale sec. XIX au început să se scrie şi să se publice în limba rusă
despre unele tradiţii calendaristice basarabene. Astfel, Tadeu Hîjdeu (1769–1835)scria la
1820 despre anumite obiceiuri referitoare la Baba Odochia3. Fiul acestuia, Alexandru
Hîjdeu (1811–1872) publica în 1833 un articol în care vorbea despre sărbătoarea
Armindenul (1 Mai) şi cea a Cucului din Săptămîna Rusaliilor4. Articolul este important,
conţinînd unicele informaţii despre existenţa textelor poetice interpretate cîndva cu ocazia
sărbătorilor nominalizate.
În Foaia pentru minte, inimă şi literatură (Braşov) din 1839 (nr. 2, p. 409–410)
a fost publicat articolul intitulat La Crăciun, ce avea semnătura Dr. Vasici.
În 1840, scriitorul Costache Negruzzi (1808–1868) publica studiul Cîntece
populare a Moldaviei, pe care Alexandru Bistriţeanu îl califica, pe drept, „prima încercare
de teoretizare folcloristică pe teritoriul ţării noastre”5. Aici C. Negruzzi clasifica operele
poetice populare interpretate cu melodii în patru grupe: „Cîntul ostăşesc sau istoric, cîntul
religios, cîntul dragostei şi a nunţii şi cîntecul codrului”6. La „cîntul religios” autorul
raporta cîntecele de stea şi piesa religioasă, interpretată la Crăciun – Irozii. De fapt, cea
mai mare parte a textului Irozilor se recită, nu se cîntă.
În 1846 Boleslav Hîjdeu (1812–1886) vorbea într-o operă a sa despre tradiţiile
sărbătorii Sf. Gheorghe7.
În 1847 profesorul de limbă română din Iaşi, Gheorghe Săulescu (1798–1864)
a publicat primele texte (prelucrate) de colinde laice (în cadrul articolului Calendariul)8.
Este vorba de una din cele mai vechi şi mai răspîndite colinde profane în Moldova, precum
şi la toţi românii, cunoscută cu numirea de Florile Dalbe. Mai tîrziu G. Săulescu a descris
şi obiceiurile Caloianul şi Paparuda, fără a indica locul înregistrării acestora9.
Culegerea, publicarea şi studierea tradiţiilor calendaristice au căpătat un caracter
oarecum sistematic în jumătatea a doua a sec. XIX.
1
Idem.
2
Idem, p. 53.
3
Nicolae Băieşu, Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic în R. Moldova şi în
localităţile româneşti din Ucraina: Referat pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor habilitat
în filologie. – Chişinău, 1994, p. 10.
4
А. Хиждеу, Pумынские народные песни на русском языке // Телескоп, Москва, частъ
I, 1833, nr. 8, p. 501–524.
5
Apud I. Datcu, Op. cit., II, 1998, p. 108.
6
C. Negruzzi, Scrieri alese. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1972, p. 138.
7
N. Băieşu, Studiu istoric-comparat …, 1994, p. 10.
8
Gh. Săulescu, Calendariul // Foaie pentru minte, inimă şi literatură (Braşov), 1847, nr. 2,
3, 4; 1848, nr. 3, 4.
9
Mănunchi din manuscrisele lui G. Săulescu: (Raporturi despre ele de S. Fl. Marian,
N. Ionescu, T. Maiorescu şi Iacob Negruzzi). Extras din AAR, seria II, t. VII, secţia II. Memo-
rii şi notiţe. – Bucureşti, 1883, p. 21.
11
 În 1851 a apărut la Iaşi cărţulia publicistului şi pedagogului Teodor Stamati
(1812–1852) – Pepelea seau tradiciuni năciunare romăneşti, culese si adăugite de
T. Stamati. Partea întîi a cărţii este, după cum a constatat cercetătorul operei stamatiene
Victor Cirimpei, „prima colecţie de folclor moldovenesc publicată”1 (Partea a doua,
eventual şi alte părţi, nu au apărut). În cartea sa T. Stamati aducea valoroase observaţii
referitoare la principalele obiceiuri ale sărbătorilor practicate în Moldova, publica variante
ale Pluguşorului şi Semănatului la Anul Nou.
Observaţiile stamatiene privind obiceiurile, precum şi textele poetice aduse în carte
au fost legate de acţiunile personajului popular Pepelea. Procedeul acesta era pe atunci
la modă în colecţiile de folclor din ţările Europei. „După ce Pepelea s-a făcut mai mare,
nu prea mergea cu Colinda la Crăciun, căci nu mai cînta pe la fereşti Florile dalbe, nici
în ziua de Ajunul Crăciunului, îmblînd cu popii cu icoana din casă în casă; şi nu striga
prea mult Mi-ho-ho! <…>. Intrînd între flăcăi, s-a apucat îndată de le-a regulat Urarea cu
plugul la Anul Nou, pre care încă cu băieţii o învăţase şi care se obicinuieşte pînă acum
prin toate satele, în proză şi în versuri felurite. Nu va fi poate de prisos a adăugi aice aces-
te versuri, culese din gura poporului”. În continuare T. Stamati aducea două variante de
„urări cu plugul la Anul Nou” şi două variante de „urări dimineaţa în ziua de Anul Nou”
(adică Semănatul). Textele folclorice vădesc, pe alocuri, intervenţii ale autorului.
În 1851 (sau 1852) T. Stamati a elaborat studiul etno-folcloristic, intitulat Drăgăiţa
şi Papaluga, care a fost publicat postum, în 1869, la Cernăuţi2.
În 1852, în prefaţa primei cărţi a colecţiei Poezii populare – Balade (cîntece bă-
trîneşti), adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri (Iaşi), autorul scria (după ce relata
despre cîntece bătrîneşti, doine, hore): „Pe lîngă acestea, se mai află unele cîntece, numite
colinde, care au un caracter religios, precum: Naşterea lui Hristos, Florile dalbe, Plugul
etc., ce se cîntă în Ajunul Crăciunului şi al Anului Nou”. Este surprinzător că V. Alec-
sandri (1821–1890) nu observa că Pluguşorul nu se cîntă, de obicei (spre deosebire de
colinde), ci se declamă şi nu are „caracter religios”.
În colecţia din 1866 – Poezii poporale ale românilor – V. Alecsandri includea (sub
evidenta influenţă a culegerii nominalizate mai sus a lui T. Stamati, fără, însă, a o menţiona)
două variante ale Pluguşorului, o „urare de dimineaţa Anului Nou” (Semănatul) şi colinda
Florile dalbe3.
Colecţia alecsandriană a avut o mare importanţă în propagarea folclorului româ-
nesc, inclusiv a textelor poetice calendaristice, în Europa. Însă nu este justificată ideea
pe care o susţinea că originea Colindatului la Crăciun şi a Uratului la Anul Nou este
romană4 (teoria şcolii latiniste).
În 1859 folcloristul transilvănean Atanasie Marienescu (1830–1915) a editat
la Pesta prima colecţie separată de colinde populare româneşti (60 la număr)5, pe
care a reeditat-o la Bucureşti în 1861. În culegerea sa A. Marienescu făcea prima
clasificare, simplă, dar principială a colindelor: „lumeşti” şi „religioase”. Clasificarea
aceasta a fost acceptată şi de alţi folclorişti, deşi cele „lumeşti” au fost numite mai
tîrtiu „profane” ori „sociale”6. Lui At. Marienescu îi aparţine şi importanta deosebire
1
V. A. Cirimpei, Realizări ale folcloristicii timpurii moldoveneşti. – Chişinău:
Ştiinţa, 1978.
2
Idem, p. 215–219.
3
Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor / Adunate şi întocmite de … – Bucureşti:
TLA, 1866, p. 101–104, 387–394.
4
Idem, p. 387.
5
Atanasie Marienescu, Poezia poporală / Colinde, culese şi corese de … – Pesta:
TJH, 1859.
6
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 149.
12
între cîntecele de stea şi colindele propriu-zise: „Colindele trebuiesc a se diferi de
cîntecele acele ce se cîntă în seara Ajunului de prunci care merg cu steaua <…>. Acestea
sînt compuse de autori bisericeşti, iară colindele – de popor”1.
At. Marienescu, asemenea lui S. Micu-Clain, V. Alecsandri ş. a., vedea, în mod
eronat, „geneza colindelor în epoca romană imperială”2.
În 1875 At. Marienescu a editat încă o colecţie de cîntece ritualice la Crăciun,
intitulată Steaua magilor sau cîntece la Naşterea Domnului Iisus Hristos, unele texte
fiind prelucrate de alcătuitor3.
În 1860 scriitorul moldovean George Sion (1822–1892) publica în Revista Car-
paţilor un articol despre obiceiurile şi folclorul principalelor sărbători de iarnă (Colinda,
Pluguşorul, Semănatul, Sorcova)4.
În acelaşi an (1860) profesorul la gimnaziul din Sibiu, Johann Karl Schuller
(1794–1865) a publicat, în limba germană, primul studiu, consacrat în mod special co-
lindelor româneşti. În ele autorul vedea, asemenea lui V. Alecsandri, At. Marienescu ş.
a., ecouri ale antichităţii latine5. Ov. Bîrlea considera studiul lui J. Schuller „o carte de
popularizare a colindelor lui Marienescu, căci o urmează îndeaproape, cu numeroase frag-
mente traduse”6. Dintre colindele religioase J. Schuller le aprecia mai mult pe cele ce se
îndepărtase de textul biblic.
În 1865 a apărut un articol despre refrenul Ler în colinde, semnat de folcloristul
Ion Gh. Sbiera (1836–1916), profesor la gimnaziul din Cernăuţi7. Autorul etimologiza,
pe drept, se pare, refrenul Ler din lari – zei domestici la romani. Opinia a fost reluată
de B. P. Hasdeu ş. a., însă combătută de mai mulţi cercetători.
I. Gh. Sbiera a devenit cunoscut în folcloristică prin culegerea Colinde, cîntece de
stea şi urări la nunţi: Din popor luate şi poporului date (Cernăuţi, 1888)8. În Precuvînta-
rea colecţiei autorul relata despre obiceiurile umblatului cu Colinda, cu Steaua şi cu Irozii
la Crăciun în Bucovina. Cartea înglobează 10 colinde despre Maica Domnului şi Iisus, un
capitol separat de cîntece de stea (18 texte), precum şi 2 variante ale Irozilor. I. Gh. Sbiera
preciza că operele folclorice publicate de el „sunt culese toate în Bucovina” în perioada
cînd era profesor la gimnaziul din Cernăuţi (1861–1871). Valoarea acestei culegeri, ase-
menea altor colecţii din acea vreme, este oarecum redusă din cauza intervenţiilor în texte-
le folclorice. Fiind înregistrate de elevi gimnazişti, în ele s-au făcut anumite contaminări,
prelucrări ale versurilor ş. a. Elocventă în privinţa aceasta este şi lipsa informaţiilor cu
privire la localităţile unde creaţiile folclorice au fost înregistrate, la numele informatorilor,
ale culegătorilor.
Pe la jumătatea a doua a sec. XIX a apărut şi interesul faţă de înregistrările autentice
şi complexe ale textelor folclorice, inclusiv ale celor calendaristice (împreună cu ritualu-
rile respective). Iniţiator a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836–1907), care a întemeiat
şcoala folcloristică, numită comparativistă-istorică. Aceasta a avut o influenţă considera-
bilă asupra dezvoltării în continuare a ştiinţei despre creaţia populară.
1
Apud Idem, p. 150.
2
Idem.
3
Idem.
4
G. Sion, Datine de Anul Nou // Revista Carpaţilor, 1860, anul I, t. I.
5
Apud O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 117.
6
Idem.
7
Ion Gh. Sbiera, Despre însămninţa refrenului de „O, Lere Doamne” din colindele române
// Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura românească în Bucovina, anul I, 1865, nr. 1–2, 31
Martie, p. 25–40.
8
A se vedea I. G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare româneşti / Ed. îngrij. şi pref. de Pavel
Ţugui. – Bucureşti: Minerva, 1971.
13
 În prefaţă la colecţia lui I. C. Fundescu Literatura populară: Basme, oraţii,
păcălituri şi ghicitori (1867) B. P. Hasdeu distingea trei genuri folclorice: poetic,
aforistic şi narativ. În genul poetic erau incluse şi colinda, teatrul religios (Vicleimul
sau Irozii) oraţia ş. a. Revenind la clasificarea sa, în cursul universitar din 1892–1893,
B. P. Hasdeu grupa creaţiile folclorice şi după vîrste: copilăria, bărbăţia, bătrîneţea.
Colinda şi Teatrul religios le raporta la vîrsta bărbăţiei.
B. P. Hasdeu se oprea în mod special asupra unor termeni legaţi de tradiţiile
calendaristice: Ajun, Crăciun, Colindă, refrenul Ler, numele Traian şi Sf. Vasile în
Pluguşor, Zilele Babei ş. a. Lui B. P. Hasdeu îi aparţine concluzia etimologică despre
cuv. colindă, care „nu e un slavism la români, ci un românism la slavi”1.
Întîiul discipol al lui B. P. Hasdeu, care s-a manifestat şi ca cercetător al tradi-
ţiilor calendaristice, a fost G. Dem. Teodorescu (1849–1900). În primul său articol,
Saturnalele – Crăciunul (publicat la 25 Decembrie 1869 în ziarul Românul), apoi în
articolul Anul Nou (publicat tot acolo, la 1 Ianuarie 1870) tînărul autor susţinea cu-
noscuta idee a latinismului, mai ales, în tradiţiile sărbătorilor principale de iarnă.
G. Dem. Teodorescu, din îndemnul lui B. P. Hasdeu, şi-a înmănuncheat cerce-
tările cu tema obiceiurilor, întocmind lucrarea Încercări critice … (1874), prefaţată,
cu multe laude, de către scriitorul şi folcloristul Alexandru Odobescu. Aici G. Dem.
Teodorescu se ocupa şi de tradiţiile sărbătorilor Crăciunul, Anul Nou, 1 Mai, Sf. Ilie
ş. a., interpretîndu-le în stilul şcolii latiniste. Scria, de exemplu, că de la Saturnalele
romane „nouă ne-a rămas colindul copiilor în noaptea din Ajunul Crăciunului, urările
de îmbelşugare, cîntecele numite colinde”2.
După studiile universitare la Paris (1875–1876), unde s-a familiarizat cu miş-
carea folcloristică occidentală, G. Dem. Teodorescu şi-a schimbat atitudinea faţă de
şcoala latinistă. Ca urmare, în lucrarea Cercetări asupra proverbelor române: Cum
trebuiesc culese şi publicate (1877) autorul scria: „Şcoala sau mai bine [zis] sistema
latinistă <…> ne-a hrănit c-un patriotism care-a putut fi bun altădată, dar care azi e
greşit, exagerat, ridicol”3. Cunoaşterea folcloristicii occidentale „l-a vindecat de boa-
la latinismului, făcîndu-l să vadă că între folclorul românesc şi cel al altor popoare
punctele de contact, ca şi substratul comun străvechi, sînt prea complexe ca să poată
fi aplicate numai ca moşteniri din folclorul grec şi latin”4.
Atitudinea nouă a lui G. Dem. Teodorescu faţă de şcoala latinistă o vedem şi în
lucrarea Noţiuni despre colindele române (1879), în care vorbea despre provenienţa
latină doar a cuv. colindă (nu şi a tradiţiei propriu zise) – ceea ce este corect.
Colecţia lui G. Dem. Teodorescu Poezii populare române (1885)5 – „cea mai
însemnată culegere de folclor din sec. XIX” (O. Papadima) – conţine şi creaţii poetice
calendaristice, reprezentînd, în fond, Muntenia, Oltenia, mai puţin sudul Moldovei,
Bucovina. Textele au fost înregistrate pe teren, precum şi reproduse din colecţiile lui
A. Pann, V. Alecsandri ş. a. Materialele au fost grupate conform vîrstei interpreţilor:
copilăria, adolescenţa, bătrîneţea (clasificarea lui B. P. Hasdeu). Ediţia cuprinde şi
capitolul Steaua şi Vicleimul (texte şi comentarii), care în ediţia din 1985 a fost omis
(cauza: „dăunarea în educaţia ateistă”). În acest capitol G. Dem. Teodorescu vorbea
1
Apud O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 184.
2
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale popo-
rului român. – Bucureşti: Petrescu Conduratu, 1874, p. 10–11, 58.
3
Apud Virgiliu Ene, Folclorişti români. – Oradea: Facla, 1977, p. 102–103.
4
O. Papadima, G. Dem. Teodorescu // RF, 1961, nr. 3–4, p. 65.
5
Lucrarea a fost reeditată peste 100 de ani: G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române /
Ed. crit., note şi tabel cronologic de George Antofi. Pref. de Ovidiu Papadima. – Bucureşti:
Minerva, 1985.
14
despre istoria cercetării obiceiurilor Steaua şi Vicleimul, despre originea şi evoluţia
tradiţiilor respective, raportul între ele.
În anii 1870 a început să publice articole (şi despre tradiţii calendaristice) etnograful
şi folcloristul ieşean Teodor Burada (1839–1923), care se străduia şi el să demonstreze
originea latină a majorităţii datinilor româneşti. A debutat (în Almanahul muzical, Iaşi, an.
II, 1876) cu studiul Despre întrebuinţarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului
român, în care se referea şi la colinde, Pluguşorul, Irozii ş. a. din Moldova.
În alt studiu – Cercetări asupra danţurilor şi instrumentelor de muzică ale români-
lor (1877) – T. Burada prezenta (conform Descrierii Moldovei a lui D. Cantemir) tradiţiile
Turca (Capra), Drăgaica, Paparuda1. Instrumentul popular ritualic buhaiul, folosit numai
la Anul Nou, provine, după părerea lui T. Burada, de la sărbătoarea romană Opalia2.
Informaţii despre o serie de tradiţii calendaristice moldoveneşti întîlnim în studiile
lui T. Burada: O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Kerson (1883), O călătorie
la românii din Kamenitz-Podolsk (1906) ş. a.
În revista Arhiva din Iaşi acelaşi autor a publicat mai multe articole despre obiceiuri
calendaristice, sub genericul Privelişti şi datini populare în Moldova, care apoi au fost
adunate în cap. I al lucrării sale ample Istoria teatrului în Moldova (vol. I, Iaşi, 1915).
Articolele erau consacrate, în mare parte, tradiţiilor calendaristice: Steaua, Irozii (la Cră-
ciun), Lăzărelul (în Sîmbăta Floriilor), Scrînciobul (la Paşti) ş. a. Savantul includea în
articolele sale şi texte literare, note muzicale, desene.
T. Burada acorda atenţie cuvenită ariei de răspîndire a tradiţiilor. De exemplu,
despre răspîndirea largă a obiceiului Urătura la Anul Nou: „Colinda cu Pluguşorul se
păstrează atît în Bucovina, cît şi în Basarabia; am aflat-o şi peste Nistru, în gubernia
Cherson (în satele aşa numite moldoveneşti, ca: Floarea, Iasca, Butur, Coşarca, Per-
periţa, Goiana, Tei, Sicleia, Cioburceni etc., precum şi în satele Ţigănăuca, Pogoreni,
Coşniţa, Sărăţei, Botuşani, Chetros, Uşiţa, Lipoiani, Buda etc. din gubernia Cameneţ-
Podolsc”3. Observăm că unele numiri de localităţi s-au păstrat pînă astăzi, dar s-au
produs şi anumite schimbări.
Cîteva studii despre tradiţiile calendaristice româneşti, publicate în anii 1880, în
spiritul şcolii latiniste, poartă semnătura lui Simeon Mangiuca (1831–1890), profesor la
gimnaziul din Timişoara. Şi-a adunat lucrările sale în două calendare, editate de el cu titlul
Călindariul iulian, gregorian şi poporul român (pe anii 1882 şi 1883). În calendarul pe
anul 1882 S. Manjiuca plasa calendarul popular românesc, în care figurau tradiţii legate
de o serie de sărbători din cursul anului. Dintre studiile lui S. Mangiuca se evidenţiază
cel intitulat Colinda, pe care apoi l-a republicat (în 1890) într-o revistă de limbă germană.
Deşi continua ideea latiniştilor, studiul lui S. Magiuca, după cum spunea O. Bîrlea, „rămî-
ne, pînă la cel al lui P. Caraman, în limba poloneză, cea mai închegată prezentare a acestui
obicei, ridicîndu-se mult deasupra simplelor descrieri de dinainte şi de după el”4.
Folcloristul Alexandru Lambrior (1845–1883) a lăsat neterminat studiul Obice-
iuri din deosebite timpuri ale anului5, în care descria obiceiurile Colinda (la Crăciun),
Urătura, Semănatul, Sorcova (la Anul Nou).
Elena Sevastos (1864–4929) a inclus în studiul său Nunta la români (Bucureşti,
1889) şi materiale referitoare la sărbătorile calendaristice (despre Vergel, vrăjile fetelor în
serile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează ş. a.).
1
Apud O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 268.
2
Idem.
3
T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I. – Iaşi: Tip. Progresul, 1915, p. 53.
4
O Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 206.
5
Manuscrisul a fost descoperit de prof. I. Şiadbei şi publicat în rev. Făt-Frumos pe anul
1926, nr. 6, p. 168–171.
15
 La valorificarea tradiţiilor calendaristice în anii 1870–1880 au contribuit,
într-un mod sau altul, marii scriitori Mihai Eminescu (1850–1889) şi Ion Creangă
(1837–1889). Fiind din 1869 membru al societăţii Orientul, M. Eminescu avea şi
obligaţia să culeagă folclor. În impunătoarea colecţie de folclor, publicată postum1,
sunt incluse printre altele, o colindă şi două variante ale Pluguşorului popular (cu
cîteva fragmente şi mai multe explicaţii, sublinieri ale cuvintelor interesante, cum ar
fi: Mitoc, procovăţ, suruiepe, şarg ş. a.).
În Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă aflăm descrieri ale obiceiurilor
la sărbătorile: Ignatul, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Buna Vestire, Baba Dochia,
Sîmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, Duminica Mare, Sf. Ilie ş. a. Scriitorul vorbea
şi despre funcţiile pe care le aveau tradiţiile calendaristice în traiul maselor ţărăneşti
în sec. XIX.
În 1890 a apărut cea dea doua (după a lui At. Marienescu) colecţie de cîntece ritua-
lice la Crăciun – Cincizeci de colinde de Andrei Bîrseanu2 (1858–1922), care include 27
de colinde laice şi 23 religioase, înregistrate în împrejurimile Braşovului.
La sfîrşitul sec. XIX, un loc deosebit de important în activitatea de valorificare
a tradiţiilor calendaristice laice şi creştine l-au ocupat cele trei volume ale lucrării
preotului Simeon Florea Marian (1847–1907) Sărbătorile la români3. Cercetătorul
sucevean era numit de către B. P. Hasdeu „un etnograf în adevăratul sens al cuvîntu-
lui, care să fi răzbit în toate unghiuleţele, fie cît de ascunse, din traiul, din cugetul, din
simţul poporului român”4.
Lucrarea Sărbătorile la români a fost elaborată după ce autorul ei devenise, în
1881, membru al Academiei Române. În această operă au fost expuse şi comentate nu-
meroase tradiţii calendaristice valoroase ce ţin de sărbătorile marcate în prima jumătate a
anului (între Anul Nou şi Ispas, inclusiv).
Lucrarea a fost scrisă pe baza materialelor etno-folclorice culese de S. Fl. Marian
şi de mulţi corespondenţi în diferite provincii, inclusiv Moldova de Sus, precum şi a celor
reproduse din culegeri editate anterior (A. Pann, V. Alecsandri, At. Marienescu, G. Dem.
Teodorescu, T. Burada ş. a.).
S. Fl. Marian elaborase şi vol. IV al studiului Sărbătorile la români, pe care urma
să-l prezinte, postum, pentru editare fiul său, Liviu Marian, însă a rămas, din păcate, în
manuscris.
Lucrarea Sărbătorile la români a avut o influenţă vădită asupra cercetărilor ulteri-
oare, din sec. XX, în domeniul tradiţiilor calendaristice.
Este importantă, în cazul nostru, şi monografia etnografului şi folcloristului
bucovinean cu titlul Legendele Maicii Domnului (Bucureşti, 1904). În carte sunt publicate
legende, precum şi colinde, cîntece de stea, alte creaţii ce ţin de variate sărbători: Naşterea
Fecioarei Maria, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Buna Vestire, Naşterea Domnului,
Întîmpinarea Domnului la Biserica din Ierusalim, Botezul Domnului, Învierea Domnului,
Adormirea Maicii Domnului ş. a. Textele literare au fost înregistrate în diferite provincii
româneşti, inclusiv Moldova.
1
M. Eminescu, Opere, VI / Ed. crit. îngrij. de Perpessicius. – Bucureşti, 1963; M. Eminescu,
Poezie populară / Antol., pref. şi coment. de Leonid Curuci. Ed. II, revăz. şi complet. – Chişinău:
Literatura Artistică, 1989.
2
Andrei Bîrseanu, Cincizeci de colinde / Adunate de şcolari de la şcoalele medii din Braşov /
Sub conducerea lui … – Braşov: TAM, 1890.
3
S. Fl. Marian. Sărbătorile la români / St. etnogr. de … – Bucureşti: IAGCG, v. I, 1898;
v. II, 1899; v. III, 1901. Lucrarea a fost reeditată: S. Fl. Marian, Sărbătorile la români: St. etnogr. /
Ed. îngrij. şi introd. de Iordan Datcu. – Bucureşti: EFCR, 1994.
4
Apud I. Datcu, Op. cit., II, 1998, p. 60.
16
 Cercetătorii au constatat, pe drept, că lucrările lui S. Fl. Marian conţin puţine con-
cluzii. Însă materialele etnografice şi folclorice prezentate şi comentate au o valoare deo-
sebită ca sursă documentară, deoarece multe tradiţii vii la sfîrşitul sec. XIX astăzi nu mai
există, iar altele s-au modificat mult.
Din informaţii bibliografice aflăm că S. Fl. Marian intenţiona să elaboreze şi un
studiu special privind terminologia ce ţine de tradiţiile populare, printre care şi cele referi-
toare la sărbătorile calendaristice (Colindă, Urătură, Capră, Cerb, Malancă etc.)1.
În jumătatea a doua a sec. XIX despre creaţiile populare basarabene, inclusiv ca-
lendaristice, s-a scris şi în limba rusă. Astfel, într-un articol ziaristul Gh. Olofson relata
despre vechiul obicei agrar Drăgaica2. Despre aceiaşi tradiţie scriitorul Nicolae Gherba-
novschii (1815–1880) a publicat o schiţă unde, pe lîngă descrierea detaliată a obiceiului,
aducea şi versuri din cîntecul Drăgaicei care lipsesc la D. Cantemir şi la alţi cercetători
ai datinei în cauză3. N. Gherbanovschii a semnat un crochiu şi despre obiceiul agrar de
vară – Paparuda4.
De tradiţiile principalelor sărbători de iarnă la români, slavi şi greci s-a ocupat
în mod special, într-o lucrare comparativă importantă, cunoscutul filolog rus, acad.
Alexandr N. Veselovschii (1838–1906)5. Şi acesta aplica teoria curentului latinist
privind originea tradiţiilor calendaristice.
O monografie de valoare în domeniul în cauză a editat A. A. Potebnea
(1835–1891)6, profesor la Universitatea din Harcov. Acesta combătea teoria migra-
ţiilor, inclusiv cea latinistă, aplicată şi de A. N. Veselovschii. A încercat să explice
„locurile comune” în colindele diferitelor popoare prin asemănarea condiţiilor de trai
în care creaţiile poetice respective au luat naştere (teoria poligenezei).
Scriitoarea rusă Olga Nacco (1840–1919) descria obiceiurile Paparuda şi
Caloianul în sudul Bugeacului, aducînd texte poetice populare în limba română şi
traduse în rusă.
Evident, în mediul cercetătorilor ruşi care se ocupau şi de cultura populară în
Basarabia, domina curentul slavofil, extremist şi şovin. Curentul era în opoziţie vă-
dită faţă de şcoala latinistă. Dacă latiniştii – S. Micu-Clain, V. Alecsandri, G. Dem.
Teodorescu (la început) ş. a. – opinau, după cum am văzut mai sus, că multe tradiţii
calendaristice sunt de origine romană, apoi slaviştii, dimpotrivă, susţineau, în mod
tendenţios şi nefondat, că majoritatea operelor folclorice interpretate de către basa-
rabeni la sărbătorile din cursul anului sunt preluate de la slavi. De aceea ele ar fi, sub
raport comparativ, mai sărace, inferioare. Astfel, ziaristul Constantin Hanaţchii şi
ofiţerul din armata ţaristă Alexandr Zaşciuc, care ne cunoşteau superficial ori nu ne
cunoşteau deloc datinile şi limba, susţineau, în mod greşit (al doilea plagiindu-l pe
primul), că românii basarabeni ar fi aproape lipsiţi de tradiţii calendaristice, iar cele
puţine pe care le au (Colindatul, umblatul cu Steaua ş. a.) ar fi preluate de la ucrai-
neni. De exemplu, C Hanaţchii afirma: „Trăitorii [români] în apropierea frontierelor
1
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 243.
2
Г. Олофсон, Примечательные курганы в Бессарабской области // Записки Одесского
общества истории и древности, т. II, 1850, p. 550.
3
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor calendarice / Alcăt., art. introd. şi coment. de … – Chişinău:
Ştiinţa, 1975, p. 423.
4
Gheorghe Bogaci, N. I. Gherbanovschii // Enciclopedia Sovietică Moldovenească, v. III,
1971, p. 134.
5
А. Н. Веселовский, Разыскания в области русского духовного стиха. VII. Румынские,
славянские и греческие коляды // Сборник ОРЯС, т. ХХХII, 1883, nr. 4, p. 79–291.
6
А. А. Потебня, Объяснения малорусских и сродных народных песен, т. II. Колядки и
щедровки. – Варшава, 1887.
17
cu guberniile Herson şi Podolia au însuşit unele ritualuri consfinţite de timp care
aparţin, în fond, neamului slav. Astfel, Colinda în prima zi a Crăciunului, umblatul
cu Steaua, Şcedrovca [avea în vedere Pluguşorul] în Ajunul Anului Nou – toate
acestea sunt împrumutate din traiul rosienilor sudici [ucrainenilor]”1. Aceeaşi afir-
maţie o găsim reprodusă literalmente într-o lucrare a lui A. Zaşciuc2.
O atare atitudine a unor cercetători ruşi reieşea din faptul că în imperiul ţarist
toate popoarele neruse, minoritare, printre care şi românii din Basarabia, erau, în
mare parte, lipsite de drepturi politice, economice şi culturale, erau tratate ca etnii de
categoria a doua3.
Ideile lui C. Hanaţchii şi A. Zaşciuc au fost combătute chiar de către contemporanii
lor, rusofoni. Astfel, A. Conschii, avînd în vedere „împrumuturile” despre care scriau
şoviniştii nominalizaţi, susţinea (nimerind în extrema latiniştilor) că „atît slavii, cît şi
moldovenii au împrumutat Colinda de la calendele romane”4. A. Conschii vorbea cu sim-
patie despre hăiturile moldoveneşti. Totodată, în postura sa de preot, el regreta că flăcăii,
umblînd toată noaptea prin sat cu Hăitul, „către dimineaţă adorm strîns şi nu se mai duc
la biserică; de aceea în dimineaţa Anului Nou multe biserici din Basarabia ar fi cu totul
pustii, de n-ar fi în ele moşnegi şi babe”5.
Sub influenţa tendinţei slaviştilor şovini se afla şi viitorul savant originar din
Basarabia (tîrgul Străşeni) Polihronie Sîrcu (1855–1903). El scria, exagerat, într-un
articol publicat pe cînd era încă student la Seminarul Teologic din Chişinău: „Aproa-
pe toate sărbătorile populare ale moldovenilor corespund celor ale slavilor: sărbă-
torile de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă <…>. Cine vrea să ştie trecutul
moldovenilor, lasă să-l studieze pe cel al slavilor şi, începînd cercetările, poate fi sigur
că va ajunge la rezultatele scontate; în caz contrar, el va înţelege puţin sau chiar nu
va înţelege nimic”6.
P. Sîrcu a studiat, în linii generale, numeroase tradiţii calendaristice ale basarabeni-
lor, vorbind despre ele într-o lucrare a sa apărută în 19147.
Curentul slavofil a avut adepţi, deşi puţini la număr, şi în folcloristica românească
de la Bucureşti la sfîrşitul sec. XIX. Bunăoară, Gheorghe Alexici (1864–1936) afirma în
lucrarea sa din 1899 – Texte din literatura poporană – că „precum numele colindă, me-
lodia şi în cea mai mare parte conţinutul colindelor este urma influenţii slavone, astfel şi
în cercetarea originii colindelor la poporul român trebuie să purcedem tot din amestecul
cu gintele slave”8. Vom vedea mai departe că ideile curentului slavist au continuat, fiind
întîlnite şi în lucrările unor autori din zilele noastre.
Valorificarea tradiţiilor calendaristice a continuat în sec. XX. Grigore Tocilescu
(1850–1909), elev al lui B. P. Hasdeu şi prieten al lui D. Dem. Teodorescu, în colecţia
1
К. Х[анацкий], Праздники и обычаи молдаван // БОВ, 1861, nr. 7, p. 53.
2
А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами
генерального штаба: Бессарабская область. – Санкт-Петербург, 1862, p. 484.
3
Valentin Zelenciuc, Populaţia dintre Prut şi Nistru: Probleme de identitate etnică // REF,
1993, nr. 1–2, p. 49.
4
A. K[oнск]ий, Простонародные праздничные обычаи в Бессарабии // КЕВ, 1870,
nr. 3, p. 87.
5
Idem.
6
П. Сирков, Святочные обычаи и песни у бессарабских молдаван на Рождество
и Новый год // КЕВ, 1874, nr. 5, p. 207, 218–219.
7
П. Сырку, Из быта бессарабских румын. – Петроград: ПВДС, 1914.
8
Apud O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 284.
18
masivă, intitulată Materialuri folcloristice1, includea şi colinde (laice şi religioase) din
diferite provincii româneşti. O. Bîrlea scria că valoarea colecţiei lui G. Tocilescu constă
„nu numai în cantitatea impresionantă a materialului, ci şi în dezvăluirea folclorului din
ţinuturi neexplorate pînă atunci (judeţele Teleorman, Olt, Vîlcea, Gorj, Neamţ, Putna).
Culegătorii au notat cu fidelitate ceea ce au auzit – cu unele obscenităţi, fiind chiar prea
zeloşi în autenticitate – oferind o colecţie care poate fi consultată fără rezerve”2. Totodată,
„scăderea cea mare a colecţiei rezidă în lipsa unei orînduiri sistematice a materialului”3.
Originea tradiţiilor calendaristice era văzută şi de G. Tocilescu în mitologia romană.
În 1901 a apărut articolul Hailerui, Doamne de Dumitru Dan (1865–1946)4,
atribuit de unii cercetători lui Dimitrie Dan (după cum observă I. Datcu, din cauza
aceluiaşi nume de familie şi prenumelor asemănătoare ale celor doi oameni de ştiinţă
– Dumitru Dan şi Dimitrie Dan)5. Spre deosebire de D. Cantemir, Gh. Şincai, Gh.
Săulescu, At. Marienescu, Gr. Tocilescu ş. a., care credeau că refrenul Ler din colin-
dele româneşti ar aminti de împăratul roman Aurelian, Dumitru Dan afirma că avem
aici „biblicul halleluiah”. P. Caraman credea cu siguranţă că ideea lui D. Dan privind
refrenul colindelor este „unica accesibilă”6.
Numeroase tradiţii calendaristice au fost înregistrate şi publicate de etnografa şi
folclorista Elena Niculiţă-Voronca (1862–1939) în culegerea-studiu Datinele şi credin-
ţele poporului român …7. Toate materialele etno-folclorice din lucrarea aceasta au fost
înregistrate de autoare în partea nordică a Moldovei (mai sus de Botoşani şi Suceava).
Prin bogăţia şi varietatea creaţiilor populare pe care le conţine, culegerea în cauză este
„cea mai reprezentativă pentru acest colţ al Moldovei de Sus”8.
După cum spune şi titlul culegerii, E. Niculiţă-Voronca făcea parte din cunoscuta
şcoală mitologică latinistă. Prin lucrarea ei, cercetătoarea a avut intenţia să alcătuiască
un original corpus etno-folcloric regional, bazat pe principiul mitologic. Tot materialul
culegerii este grupat după un mod netipic în folcloristică, avînd drept criteriu categoriile
filozofiei antice ale mitologiei. Centrul este considerat soarele, cărui îi sunt supuse stihiile
ce constituie universul: pămîntul, cerul, apa şi focul. Într-o anumită măsură, E. Niculiţă-
Voronca avea dreptate, pentru că în adevăr sărbătorile calendaristice principale (solstiţiile,
echinocţiile ş. a.) sunt zile consacrate soarelui.
E. Niculiţă-Voronca acorda atenţie deosebită tradiţiilor legate de principalele
sărbători de iarnă (Colinda, Pluguşorul, Teatrul folcloric ş. a.), dar aducea şi alte
multe informaţii ce ţin de aceste zile însemnate: primii vizitatori ai caselor, „vorbi-
rea omenească între animale”, „deschiderea cerului”, vrăji în vederea roadei anului
care începe etc.
O. Bîrlea presupunea că modul enciclopedic al E. Niculiţă-Voronca de a grupa
diferite creaţii etno-folclorice în jurul unei teme putea să vină de la Etymologicum
1
Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloristice / Culese şi publicate sub auspiciile Ministeru-
lui Cultelor şi Învăţămîntului Public, prin îngrij. lui …, Vol. I şi II. – Bucureşti: TCDCICB,
1901. A se vedea şi: Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, Materialuri folcloristice. Vol. I /
Ed. crit. şi st. introd. de Iordan Datcu. – Bucureşti: Minerva, 1981.
2
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 312.
3
Idem, p. 313.
4
Dumitru Dan, Hai lerui, Doamne: Studiu lingvistic. – Bucureşti: ENRR, 1901.
5
I. Datcu, Op. cit., I, 1998, p. 212.
6
Apud Idem.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român / Adunate şi aşezate în
ordine mitologică, I–II. – Mihalcea lîngă Cernăuţi: Ed. proprie, 1903. A se vedea şi ed. nouă,
îngrij. de Victor Durnea. – Iaşi: Polirom, 1998.
8
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 333.
19
Magnum Romaniae al lui B. P. Hasdeu, cu deosebirea că primul sistematiza toate
materialele după criteriul alfabetic1.
Ion Bogdan, analizînd culegerea E. Niculiţă-Voronca, Datinele …, constata că, pe
lîngă marea neorînduială a materialului, „a grupa datinele sau superstiţiile unui popor
după nişte principii de clasificare mitologică este o încercare cu totul greşită, cînd e vorba
de unul din popoarele moderne”, pentru că „marea majoritate a credinţelor unui popor
modern nu sunt de origine mitică”, ci tradiţii ulterioare2. Totodată, într-un asemenea
studiu se cuvine să se delimiteze ceea ce este specific poporului respectiv: „Cele mai
multe superstiţii sînt comune tuturor popoarelor europene şi cînd studiem superstiţiile la
un singur popor, interesant este a se constata ce forme originale ia o anumită superstiţie la
acest popor. Comparaţia cu alte popoare se impune de la sine”3.
Este dificilă folosirea culegerii voluminoase a E. Niculiţă-Voronca şi din cauza
lipsei unui indice detaliat, care, probabil, era planificat pentru finele lucrării (vol. III, care
n-a fost editat).
Aceeaşi idee mitologică incorectă este evidentă şi în cele două volume ale E.
Niculiţă-Voronca – Studii în folclor (vol. I, 1908; vol. II, 1912–1913). Andrei Bîrseanu
constata, asemenea lui Ion Bogdan, referitor la prima lucrare a folcloristei bucovinence, că
orientarea mitologică este o eroare: „Voind să dovedească romanitatea credinţelor noastre,
a făcut prea mari concesiuni fanteziei”4.
Cu toate acestea, lucrările E. Niculiţă-Voronca au valoare considerabilă şi în zilele
noastre, fiind un documentat izvor de informaţii: descrierile etnografice sunt, în mare
parte, autentice, însoţite şi de indicaţii privind localităţile înregistrărilor ş. a.
În finele anului 1906 tînărul Alexei Mateevici (1888–1917) publica în ziarul
Basarabia articolele Colindele Crăciunului şi Sf. Vasile – Anul Nou în obiceiurile
moldovenilor basarabeni, scrise pe baza unui material destul de bogat şi autentic, cules
de autor în satele unde au trăit buneii şi părinţii lui, precum şi în alte localităţi din preajmă
(Căinari, Zaim, Căuşeni ş. a.).
În 1911 A. Mateevici, student la anul I al Academiei Teologice din Chiev, publica
în cîteva numere ale revistei Chişineovschie eparhialinîe vedemosti un studiu despre
obiceiurile şi folclorul sărbătorilor calendaristice, intitulat Motive religioase în credinţele
şi obiceiurile moldovenilor basarabeni (nr. 9, 13, 14). În 1912, cu articolul Sărbătorile
şi importanţa lor în traiul moldovenilor, inserat în revista nominalizată, A. Mateevici
deschidea un ciclu de lucrări ştiinţifice despre folclorul ce ţine de variate sărbători din
cursul anului, cu genericul Sărbătorile mari şi mici la moldoveni. În 1913, în continuare
ciclului, A. Mateevici a publicat lucrarea Sărbătorile moldoveneşti de la Paşti pînă la
Cincizecime (nr. 16, 17, 18, 20), în care analiza (parţial în plan comparativ) tradiţiile
sărbătorilor mai importante în perioada primăverii (Sf. Gheorghe, Armindenul, Duminica
Mare ş. a.). Întors la Chişinău, A. Mateevici a continuat să studieze şi să publice lucrări
despre tradiţiile calendaristice. În 1915–1916 aceeaşi revistă chişinăueană i-a publicat
studiul Anul Nou la moldoveni, care continua ciclul început mai înainte. Trebuie să
recunoaştem că anumite descrieri din studiile lui Mateevici sunt lipsite de originalitate, el
adaptînd pe alocuri textul lui S. Fl. Marian la tradiţiile basarabene. Cu toate acestea, studiile
lui A. Mateevici au şi astăzi valoare informativă, redînd tabloul general al obiceiurilor şi
creaţiilor poetice calendaristice ale basarabenilor din primele două decenii ale sec. XX.
Un fidel continuator al lui S. Fl. Marian în privinţa activităţii de valorificare a
tradiţiilor calendaristice a fost Tudor Pamfile (1883–1921), care a trăit şi la Chişinău, unde
a decedat. La început T. Pamfile a fost „corespondentul” lui S. Fl. Marian, acesta în 1904
Idem.
1

I. Bogdan, Elena Niculiţă-Voronca: Datinele şi credinţele poporului român … // AAR,

2

XXVI (1903–1904), p. 430–431.

3
Idem.
4
AAR, XXXII (1910–1911), p. 22.
20
rugîndu-l să-i trimită „toate datinele, credinţele şi legendele privitoare la toate sărbătorile
bisericeşti şi păgîneşti, începînd cu ajunul Duminicii Mari sau Rusalii şi pînă la Pintileiu
Călătoriu, 27 iulie”.
T. Pamfile a dedicat trei monografii etno-folcloristice sărbătorilor din cursul
anului1. Acestea au fost apreciate înalt de către Ion Bianu, Mihail Sadoveanu, Nicolae
Iorga, Artur Gorovei, Ovidiu Papadima, Ovidiu Bîrlea, Virgiliu Ene, Iordan Datcu ş. a.
Cel mai amplu studiu despre lucrările lui T. Pamfile privind sărbătorile calendaristice este
al lui Ion Moanţă2.
Faţă de lucrările lui S. Fl. Marian, cele ale lui T. Pamfile sunt mai restrînse. El
n-a dispus de atîţia corespondenţi ca S. Fl. Marian. În mare parte, T. Pamfile a reprodus
materiale culese de alţii (S. Fl. Marian, G. Dem. Teodorescu, G. Tocilescu, E. Niculiţă-
Voronca ş. a.). T. Pamfile nu făcea concluzii teoretice. Totuşi, materialele culese,
sistematizate şi publicate de el sunt foarte valoroase pentru cunoaşterea tradiţiilor etno-
folclorice de la începutul sec. XX.
Folcloristul Artur Gorovei (1864–1951) a elaborat importante lucrări şi la tema
ce ne preocupă: Credinţi şi superstiţii ale poporului român (Bucureşti, 1915), Ouăle de
Paşti (Bucureşti, 1937). La baza lucrării a doua a stat o comunicare a autorului, ţinută
la primul congres internaţional de artă populară ce a avut loc la Praga în 1928. Asupra
monografiei sale A. Gorovei a lucrat mai mulţi ani, fiind ajutat de cîţiva corespondenţi,
care i-au furnizat numeroase informaţii. Este primul studiu amplu în problema respectivă
pe plan mondial, apreciat înalt de către etnografi români şi străini pentru judicioasele
observaţii şi comentarii privind motivele picturale populare, vopselele folosite la
încondeierea ouălor la Paşti. O Bîrlea scria despre această carte: „Ţelul comparativ
primează, căci Gorovei urmăreşte obiceiul în diferite ţări din Europa, apoi în America
şi Egipt”3. Lucrarea lui A. Gorovei este deosebit de importantă şi astăzi.
Lingvistul Alexandru Rosetti (1895–1990) a scris, în tinereţe, un studiu important
despre colindele religioase-creştine româneşti. Fiind student la Universitatea din
Bucureşti, şi-a ales colindele biblice şi apocrife ca temă a lucrării de seminar4. Aceasta
a constituit nucleul studiului Colindele religioase la români, pe care l-a publicat în 1920,
odată cu absolvirea Universităţii5. A. Rosetti a cercetat colindele în contextul obiceiului
respectiv, pe care îl considera (asemenea adepţilor şcolii latiniste) de origine romană.
Studiul a avut ca model lucrarea lui Lazăr Şăineanu (1859–1934) Basmele române în
comparaţie cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi
ale tuturor popoarelor romanice (1895). Pe cînd L. Şăineanu releva, în plan comparativ,
paralelismul basmelor româneşti cu mitologia indiană ş. a., A. Rosetti se străduia – ceea
ce este important pentru folcloristică – să găsească izvorul fiecărei colinde religioase în
Noul Testament, Vieţile sfinţilor, în apocrife ş. a.
În 1928 a fost editat în engleză studiul Păgînismul în folclorul românesc6, scris
de profesorul de limbă şi literatură română la Universitatea din Londra, Marcu Beza
(1882–1949). Studiul a fost elaborat „cu ochiul celui care urmăreşte popularizarea unor

1
T. Pamfile, Sărbătorile de vară la români: St. etnogr. – Bucureşti: LSCSLN, 1910; Idem,
Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului: St. etnogr. – Bucureşti: LSCSLN, 1914; Idem,
Sărbătorile la români. Crăciunul: St. etnogr. – Bucureşti: LSCSLN, 1914.
2
I. Moanţă, Tudor Pamfile despre sărbătorile poporului român // REF, 1995, nr. 1,
p. 55–60.
3
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 330.
4
I. Datcu, Op. cit., II, 1998, p. 187.
5
Alexandru Rosetti, Colindele religioase la români. – Bucureşti: CRPS, 1920 (Extras din
AAR, seria II, tom XL, Memoriile secţiunii literare).
6
Marcu Beza, Paganism in Roumanian Folklore. – London, Toronto: J. M. Dent, 1928.
21
auditori cu totul străini de domeniul expus, cu scopul de a le trezi interesul”1. Pe baza
unui bogat material românesc, în comparaţie cu opere asemănătoare la mai multe popoare
balcanice şi la englezi, M. Beza comenta unele tradiţii româneşti la principalele sărbători
de iarnă, obiceiurile de vară Caloianul, Paparuda, Căluşarii ş. a.
În valorificarea tradiţiilor calendaristice, mai ales ale principalelor sărbători de
iarnă, s-au impus în anii 1930, studiile comparate ale profesorului de slavistică de la
Universitatea din Iaşi, Petru Caraman (1898–1980). În 1931 el a publicat studiul Sub-
stratul mitologic al sărbătorilor …2, în care aborda amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă,
problema suprapunerii lor peste cele păgîne.
În 1933, la Universitatea din Cracovia, P. Caraman a susţinut teza de doctorat
Datina colindatului la slavi şi la români. Cu anumite completări, teza a fost editată în
limba poloneză3.
În partea I a lucrării autorul examina două categorii mari ale colindelor româneşti
(cîntate la fereastră şi cîntate în casă), în comparaţie cu ale altor popoare. Apoi P. Caraman
stabilea tipologia întregului arsenal de colinde româneşti, conform criteriului persoanelor
căror le sunt adresate aceste cîntece rituale: colinde pentru membrii familiei (10 categorii),
menite persoanelor ce au în societate diferite ocupaţii, posturi, precum şi colinde cîntate la
anumite ocazii (de exemplu, la morţi). Autorul făcea paralele între colindele româneşti şi
ale slavilor (ucraineni, bulgari, slovaci, cehi, sîrbi, beloruşi, ruşi).
În partea II a monografiei P. Caraman se ocupa de geneza, substratul magic al spe-
ciei folclorice a colindelor, tematica, arta poetică a acestora. Studiul a fost revăzut, com-
pletat şi reeditat postum, peste 50 de ani de la prima ediţie, în limba română4.
Totodată, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că P. Caraman nu avea dreptate
atunci cînd în lucrările sale din 1931 şi 1983 susţinea şi el originea latină a Colindatului
în sens larg (Colinda propriu-zisă, Sorcova ş. a.). Savantul avea în vedere atît datina, cît
şi term. colindă.
În concluzie despre lucrarea lui P. Caraman din 1983 I. Datcu observă: „Cu toate că
ulterior au apărut o serie de contribuţii la cunoaşterea colindelor (O. Bîrlea, I. R. Nicola,
I. Taloş, Gh. Suliţeanu, M. Brătulescu), studiul lui Caraman rămîne în continuare unul din
acele repere fundamentale la care se va referi multă vreme de acum înainte cercetătorul
culturii populare româneşti şi al celei europene”5.
În studiul Datinele româneşti în limba franceză … (1934)6 P. Caraman critica
aspru lucrarea slabă a lui M. Vulpescu Les coutumes roumaines …, (1927)7, în care erau
comentate eronat mai multe tradiţii calendaristice. Bunăoară, M. Vulpescu afirma că
sărbătorile de iarnă au apărut, în ansamblu, în timpul creştinismului din necesitatea de
distracţie a poporului: „În lungile ierni, după atîta post şi rugăciune, ţăranul a simţit nevoia
de a se înveseli şi aşa s-au născut datinele acestui anotimp <…>, care nu putea fi decît
de esenţă creştină”8. P. Caraman riposta: „Profundă eroare! Aceasta nu-i adevărat nici
1
O. Bîrlea, Op. cit., 1974, p. 466.
2
P. Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi // Arhiva
(Iaşi), XXXVII, 1931, p. 358–448.
3
P. Caraman, Obrzed Koledowania u Slowian i u Rumunow: Studjum porownawcze. –
Kracowie, 1933.
4
P. Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare: St. de folc. comp. / Ed. îngrij.
de Silvia Ciubotaru. Pref. de Ovidiu Bîrlea. – Bucureşti: Minerva, 1983.
5
I. Datcu, Op. cit., I, 1998, p. 141.
6
P. Caraman, Datinele româneşti în limba franceză: Contribuţie crit. asupra folc. rom. în
străinătate. – Bucureşti: C. Lăzărescu, 1934.
7
M. Vulpesco, Les coutumes roumaines périodiques: Etudes descriptives et comparées …
– Paris: LEL, 1927.
8
P. Caraman, Datinele româneşti …, 1934, p. 77.
22
pentru un popor din lume. Vulpescu s-a lăsat înşelat de faptul că în multe datini poporul
găseşte într-adevăr şi prilej de petrecere, de veselie. Dar a crede că aici poate fi şi obîrşia
lor înseamnă a privi cu totul artificial obiceiurile şi superstiţiile populare. Originea
lor e foarte serioasă chiar pentru cele ce azi par pure petreceri, numai vremea a adus
schimbarea caracterului lor iniţial”1. M. Vulpescu mai spunea că refrenul Ler în
colinde este o reminiscenţă franceză, susţinea că term. Sorcova vine de la cuv. soroc,
semnificînd 40 de silabe pe care le-ar avea textul acestei creaţii poetice – idee greşită
preluată de la G. Dem. Teodorescu. P. Caraman a condamnat modificarea de către
M. Vulpescu a textelor folclorice.
Un loc aparte în operele lui P. Caraman îl ocupă studiul care a fost o noutate în
folcloristica românească şi chiar europeană – Descolindatul …2 Lucrarea a fost elaborată
în 1939, însă pierdută în timpul Războiului al Doilea Mondial, apoi rescrisă. Aici savantul
ieşean a prezentat pentru prima dată fenomenul etno-folcloric ce constă în rostirea de
către interpreţi a cuvintelor cu sens contrar colindelor la Crăciun şi urăturilor la Anul Nou.
Pentru ilustrare, să ne amintim de Colindatul copiilor din Amintirile din copilărie ale lui
Ion Creangă atunci cînd „hursuzul şi pîclişitul popa Oşlobanu” nu i-a primit pe băieţi
să ureze cu ocazia Anului Nou. „Am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem
cînd îi zice popei: Drele pe podele / Şi bureţi pe pereţi; Cîte pene pe cucoşi, / Atîţia copii
burduhoşi! – cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc”3.
Materiale valoroase privind tradiţiile calendaristice se conţin într-o serie de cule-
geri de creaţii etno-folclorice, întocmite şi editate în Basarabia anilor 1919–1940. În acea
perioadă au fost publicate un şir de studii, schiţe despre etnografia şi folclorul basarabean
(inclusiv ce ţin de sărbătorile calendaristice), semnate de eminenţi cercetători locali, une-
le opere ale cărora nici astăzi nu le avem în bibliotecile, arhivele noastre: Gheorghe V.
Madan (1872–1944)4, Nichita Smochină (1894–1980)5, Petre Ştefănucă (1906–1942)6,
Tatiana Găluşcă (1913–1993)7 ş. a. Lucrările acestora au fost pe nedrept ignorate, mini-
malizate (la comanda organelor cîrmuitoare ale partidului comuniştilor) în literatura de
specialitate din anii postbelici, pînă la restructurarea din Uniunea Sovietică (1985). Auto-
rii menţionaţi, ca şi alţii, erau învinuiţi de „naţionalism incorigibil”.
O colecţie de 63 de colinde şi 14 cîntece de stea, culese în 1943 de către muzico-
logul şi pedagogul transilvănean Constantin A. Ionescu (1912–1994) într-un şir de
sate din Transnistria (raioanele Rîbniţa, Dubăsari, Tiraspol) a fost editată în 1944 în
or. Sibiu8. Cenzura din România de atunci a suprimat din manuscrisul colecţiei toate numi-
rile localităţilor unde au fost înregistrate textele, datele despre informatori, prefaţa scrisă de
1
Idem.
2
P. Caraman, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei: St. de folc. comp. / Ed. îngrij.
şi postf. de I. H. Ciubotaru. – Iaşi: EUAIC, 1997.
3
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. – Chişinău: Lumina, 1969, p. 34.
4
Gheorghe V. Madan, Văzute şi trăite: Evocări, schiţe, povestiri şi alte scrieri în proză / Ed.
îngrij. de Vasile Badiu. – Chişinău: Literatura Artistică, 1989.
5
Nichita Smochină, Din obiceiurile românilor de peste Nistru: Duminica Mare // Calen-
darul Ligii culturale pe anii 1924–1925. – Bucureşti, 1924, p. 44–52; Idem, Anul Nou la moldo-
venii de peste Nistru // Ramuri, XIX, 1925, p. 25–35; Idem, Crăciunul la românii de peste Nistru
// Societatea de mîine, IV (1927); ş. a.
6
Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare / În două volume. Alcăt., st. introd., bibl.,
coment. şi note de Grigore Botezatu şi Andrei Hîncu. – Chişinău: Ştiinţa, 1991.
7
Tatiana Găluşcă, Folclor basarabean / Adunat din jud. Soroca, Bălţi, Orhei de …,
împreună cu elevele-străjere ale liceului „Domniţa Iliana”, Bălţi, Vol. I, II. – Bălţi: Cartea
Noastră, 1938; Tatiana Găluşcă, Ioan R. Nicola, Folclor român din Basarabia / Ed. îngrij. de
G. Botezatu şi T. Colac. – Chişinău: Ştiinţa, 1999.
8
Constantin A. Ionescu, Colinde cu text şi melodie, culese şi notate de … – Sibiu:
Astra, 1944.
23
folcloristul Traian Herseni, o parte din studiul introductiv al lui Constantin A. Ionescu
şi cuv. Transnistria din titlul lucrării. După editare, tirajul cărţii a fost ars, rămînînd la
C. A. Ionescu doar 100 de exemplare, pe care le-a repartizat unor muzicieni, oameni
de cultură din România. Cu toate omisiunile restabilite, cu un Cuvînt înainte şi un nou
studiu introductiv al lui C. A. Ionescu, colecţia a fost reeditată la Chişinău peste 50 de
ani, în 1994, în preajma morţii autorului1.
Un număr considerabil de creaţii poetice populare interpretate la sărbătorile de pes-
te an, culese în Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, au fost publicate, în deceniile
unu-patru ale sec. XX, într-o serie de colecţii de texte folclorice înregistrate în diverse
provincii româneşti: Nicolae Păsculescu (1869–?), Literatura populară românească (Bu-
cureşti, 1910); Teodor Bălăşel (1869–1941), Versuri populare româneşti, vol. I (Craiova,
1919); Gheorghe Cucu (1882–1932), 200 colinde populare, culese de elevii Seminaru-
lui „Nifon” în anii 1924–1925 (Bucureşti, 1936); George Breazul (1887–1961), Colin-
de (Bucureşti, 1938), Apostol D. Culea (1882–1949), Datini şi muncă, I–II (Bucureşti,
1943) ş. a. Menţionăm, în special, două studii consacrate tradiţiilor calendaristice româ-
neşti din Transnistria, publicate în revista Sociologie românească2.
În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (1924–1940) înre-
gistrarea, publicarea şi studierea materialelor etno-folclorice relativ la sărbătorile calen-
daristice, nemaivorbind de cele creştine, au lipsit aproape completamente (ca în toate
republicile din fosta Uniune Sovietică). Cele cîteva culegeri de folclor „moldovenesc”
editate la Balta şi Tiraspol3, nu conţin nici o menţiune, nici un text poetic privind ritu-
alurile calendaristice. Unica excepţie este lucrarea lingvistică a profesorului moscovit
M. V. Serghievschii (1892–1946)4, care include două colinde şi un pluguşor, scopul
fiind de a demonstra limba vorbită a moldovenilor din RASSM.
Ateiştii comunişti izgoneau permanent din traiul poporului tradiţiile calenda-
ristice, în bloc, chiar şi pe cele laice, fiind apreciate ca „reminiscenţe dăunătoare în
conştiinţa maselor”5.
Activitatea de valorificare a tradiţiilor calendaristice a fost impulsionată întrucîtva
în anii de după Războiul al Doilea Mondial, cînd înregistrarea folclorului a căpătat un
caracter relativ organizat, mai sistematic, sub egida Institutului de Istorie, Limbă şi
Literatură din cadrul Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice. În
Fondul de folclor al Arhivei Ştiinţifice Centrale a AŞM este tezauriat un bogat şi variat
material etno-folcloric, inclusiv calendaristic, cules, începînd cu anul 1945, de către
colaboratorii institutului nominalizat, de scriitori, profesori şi studenţi ai Universităţii de
Stat a Moldovei, Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Academiei de Muzică,
Teatru şi Arte Plastice „Gavriil Musicescu”, Institutului de Stat al Artelor, de colaboratori
1
G. Ionescu, Colinde din Transnistria. Ed. a II-a, întregită / Pref. de Traian Herseni. Cuvînt
înainte, st. introd., texte şi melodii culese şi notate de … Postf. de Constantin Mohanu. – Chişinău:
Ştiinţa, 1994.
2
Gheorghe Pavelescu, Aspecte din spiritualitatea românilor transnistrieni: Credinţe
şi obiceiuri // SR, 1943, nr. 1–6; Ion Apostol, Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de
Bug // Idem.
3
Cîntece moldoveneşti (norodnice) / Adunate de P. Chior. Părţile I, II, III. – Balta: ESM,
1927–1928; Culai Neniu, [Ecaterina] Lebedeva, Cîntece poporane moldoveneşti. – Tiraspol: ESM,
1935; ş. a.
4
М. Сергиевский, Молдавские этюды: Образцы говоров на территории АМССР. –
Москва-Ленинград: Изд. АН СССР, 1936.
5
L. Banita, Crăciunul n-are loc în traiul nostru // Plugarul Roş, 1926, 3 Ian..
24
ai Muzeului de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, Centrului Naţional de Creaţie Popula-
ră, Asociaţiei Muzical-Corale ş. a.
Pentru prima dată în anii postbelici cîteva colinde şi hăituri populare au fost
publicate în culegerea Folclor moldovenesc (1956)1. Aici sunt prezentate şi cîteva
cîntece epico-eroice – Gruia lui Novac ş. a. – cu funcţie de hăitură la Anul Nou; sunt
indicate satele unde au fost înregistrate textele. Un alt grupaj de colinde, hăituri şi
piese de teatru folcloric cuprinde culegerea Poezie populară moldovenească2.
Lidia Axionov (1916–1986)3 caracteriza din punct de vedere muzical unele colin-
de, cîntece rituale din timpul primăverii şi verii (Caloianul, Paparuda ş. a.).
O etapă vădit nouă în studierea mai cuprinzătoare a folclorului obiceiurilor ca-
lendaristice la români după Războiul al Doilea Mondial a fost cap. Poezia obiceiurilor,
semnat de Mihai Pop (1907–1999), Dumitru Pop (1929–2000) şi Valeriu Ciobanu
(1917–1966), publicat în lucrarea amplă, academică Istoria literaturii române, I, Bucu-
reşti, 1964. În acelaşi an la Bucureşti a apărut o culegere de colinde, întocmită de Monica
Brătulescu (n. 1930)4.
În RSS Moldovenească, prima analiză relativ multilaterală a folclorului calenda-
ristic a fost efectuată în perioada postbelică de folcloristul Grigore Botezatu (n. 1929)
în cap. Poezia obiceiurilor calendarice plasat în Schiţe de folclor moldovenesc (1965).
Autorul aducea scurte date din istoria cercetării, prezenta succint principalele specii fol-
clorice calendaristice, se referea la starea lor actuală.
Un oarecare imbold în valorificarea tradiţiilor calendaristice a avut loc în anii
1960–1970, cînd în tot imperiul sovietic se creau artificial aşa-numitele „ritualuri noi,
sovietice”, care trebuiau să se bazeze pe creaţii populare locale. Atunci au fost publicate
în presa republicană articole, scrise de folclorişti, etnografi, ziarişti ş. a., care îndemnau
la culegerea şi scoaterea la lumină a materialelor etno-folclorice care ţin de sărbători
populare, inclusiv cele calendaristice. În mai multe ziare şi reviste apăreau, cu ocazia
unor sărbători, descrieri ale anumitor obiceiuri, texte poetice rituale. Au apărut şi cî-
teva culegeri de materiale etno-folclorice calendaristice5. Dar toată „revalorificarea”
de atunci a tradiţiilor populare s-a mărginit, în domeniul celor calendaristice, doar la
evidenţierea a cinci obiceiuri în adevăr mai puţin influenţate de religia creştină: Plugu-
şorul, Semănatul, Sorcova, Mărţişorul şi Ultimul snop6.
Începînd cu anul 1965, diverselor probleme referitoare la creaţiile populare
calendaristice a consacrat o serie de studii autorul lucrării de faţă. A fost scrisă şi
editată monografia dedicată tradiţiilor de Anul Nou (Pluguşorul, Semănatul, Sorcova
ş. a.)7. Aici au fost caracterizate, relativ pe larg, istoricul problemei, conţinutul
ideatic, trăsăturile artistice ale creaţiilor populare respective.
1
Folclor moldovenesc / Alcăt. şi îngrij. de Maria Gh. Savina şi Ion D. Ciobanu. – Chişinău:
ESM 1956.
2
Poezie populară moldovenească / Alcăt. şi îngrij. de Grigore Botezatu, Maria Savina,
Gheorghe Timofte. – Chişinău: ESM, 1957; ed. II, revăz. şi compl., 1961; ed. III, 1965.
3
Lidia Axionova, Cîntecul popular moldovenesc. – Chişinău: ESM, 1958.
4
La luncile soarelui: Antol. de colinde laice / Îngrij. şi pref. de Monica Brătulescu. –
Bucureşti: EPL, 1964.
5
Vă vin urătorii / Alcăt. Pavel Darie şi Petrea Cruceniuc. – Chişinău: Cartea Moldovenească,
1965; Ţi-am adus un mărţişor / Alcăt. şi pref. de Nicolae Băieşu. – Chişinău: Lumina, 1969; ş. a.
6
V. G. Ştiuca, Vremuri noi – datini noi. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1966; Idem,
Calea noilor tradiţii. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1973; V. Zelenciuc, I. Popovici,
Obiceiurile şi ritualurile noi // Comunistul Moldovei, 1972, nr. 1; ş. a.
7
Nicolae Băieşu, Poezia populară moldovenească a obiceiurilor de Anul Nou. – Chişinău:
Ştiinţa, 1972.
25
 Un volum aparte – Poezia obiceiurilor calendarice (1975) – a fost editat de către
acelaşi autor în seria Creaţia populară moldovenească (în 16 tomuri). Este prima cule-
gere, editată în Basarabia, ce cuprinde un material etno-folcloric relativ cuprinzător ce
ţine de sărbătorile calendaristice. Articolul introductiv conţine opinii despre provenirea
tradiţiilor calendaristice, se fac descrieri ale obiceiurilor, se analizează fondul de idei
al creaţiilor poetice. Compartimentul Texte constă dintr-o prezentare amplă a celor mai
reprezentative opere literare calendaristice, înregistrate la moldoveni pe parcursul unui
secol şi ceva, care au fost atunci la îndemîna alcătuitorului. Textele de arhivă au fost
fixate în majoritatea raioanelor R. Moldova şi în multe localităţi româneşti de pe teri-
toriul Ucrainei (reg. Cernăuţi, Odesa, Nicolaev ş. a.). Pentru prima dată a fost publicat
bogatul şi variatul repertoriu de colinde din Bugeac. Au fost incluse şi texte înregistrate
pînă la 1940 în Moldova din dreapta Prutului. Unele creaţii poetice cu o circulaţie mai
largă au fost prezentate prin cîteva variante (pînă la 8). Comentariile conţin fişe pentru
textele aflate în volum, note privind originea, evoluţia, stratificările, ariile de răspîndire
ale creaţiilor respective, analogii în folclorul altor popoare ş. a. Se dau şi liste de vari-
ante (publicate şi inedite), compartimente de melodii, ilustraţii ş. a. Totuşi, atitudinea
oficială faţă de tradiţiile creştine fiind negativă în acea perioadă, în volum nu şi-au găsit
locul cuvenit creaţiile poetice cu conţinut religios-creştin (colinde biblice şi apocrife,
cîntece de stea ş. a.), versuri ce conţin cuv. român (Ascultaţi, români plugari), refrene
de tipul Doamnele, domn din cer, numirile localităţilor din România (Cîmpulung, Hîr-
lău ş. a.). Nici nu putea fi altfel în anii 1960–1970, cînd antiromâniştii şi ateiştii, aflaţi
la putere, respingeau aproape toate tradiţiile locale, etichetîndu-le ca „naţionaliste”,
„religioase” şi, deci, „dăunătoare”.
O situaţie similară a existat şi în România din acea perioadă. Folcloristul Iordan
Datcu (n. 1933) scria (în 1992): „Cea mai înrăită ostilitate faţă de colinde, cu deosebire
de cele care conservă Olimpul creştin, a dovedit-o totalitarismul ultimei jumătăţi de secol
din ţara noastră, care a interzis tipărirea lor, comentarea lor în studii (este destul de semni-
ficativ că un studiu amplu despre colindele religioase n-a mai apărut după acela din 1920
al lui Al. Rosetti)”1.
Cu toate dificultăţile care existau în RS România în anii 1970–1980, au fost ela-
borate şi editate unele cărţi sau compartimente privind tradiţiile etno-folclorice ale sărbă-
torilor calendaristice2. Cîteva lucrări despre folclorul literar, editate în România în acea
perioadă, au caracter didactic3.
1
Colindă-mă, Doamne, colindă! Colinde populare româneşti, I. Ed. îngrij., pref. şi glos. de
Iordan Datcu. – Bucureşti: Minerva, 1992, p. 32.
2
Gheorghe Vrabie, Folclorul: Obiect – principii – metodă – categorii. – Bucureşti: EARSR,
1970; Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti. – Bucureşti: f. e., 1976; Octavian Buhociu,
Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească. – Bucureşti: Minerva, 1979; Monica Brătulescu,
Colinda românească: Indice tipologic. – Bucureşti: Minerva, 1981; Steluţa Popa, Obiceiuri de
iarnă. – Bucureşti: Editura Muzicală, 1981; Datini şi obiceiuri de pe valea Tutovei / Culegere de
Dan Ravaru, Silvia Ravaru. – Vaslui: Tipografia Vaslui, 1981; Lucia Cireş, Colinde din Moldova:
Cercetare monografică. – Iaşi, f. e., 1984; Poezia obiceiurilor de iarnă / Ed. îngrij., pref. şi bibl. de
Stancu Ilin. – Bucureşti: Minerva, 1985; Vasile Adăscăliţei, Istoria unui obicei: Pluguşorul. – Iaşi:
Junimea, 1987; Flori dalbe de măr: Din poezia obiceiurilor de iarnă / Antol., bibl., glos. şi postf. de
Sabina Ispas. – Bucureşti: EARSR, 1987; Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului. – Bucureşti: Meridiane,
1988, ed. II, Chişinău: Ştiinţa, 1994; Ion Cuceu, Maria Cuceu, Vechi obiceiuri agrare româneşti:
Tipologie şi corpus de texte. – Bucureşti: Minerva, 1988; Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia
populară românească. – Cluj-Napoca: Dacia, 1989; ş. a.
3
Barbu Theodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc. – Bucureşti: EDP, 1967;
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc. – Bucureşti: EDP, 1976; Ovidiu Bîrlea,
Folclorul românesc, I. – Bucureşti: Minerva, 1981; II, 1983.
26
 În RSS Moldovenească o valoroasă monografie despre sărbătorile Crăciunului şi
Anului Nou la moldoveni, editată în limba rusă, a fost scrisă de etnograful Iurie Popovici
(1946–1978)1.
Poezia populară calendaristică (descrierii ale unor obiceiuri, texte literare, comentarii)
a fost prezentată în cele 8 culegeri, întocmite colectiv şi editate pe zone etno-folclorice2.
În ultimele trei culegeri din această serie pentru prima dată în RSS Moldovenească după
Războiul al Doilea Mondial au fost publicate creaţii populare calendaristice cu conţinut
religios-creştin (la sărbătorile: Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Duminica Floriilor,
Învierea Domnului, Înălţarea Domnului la Cer, Adormirea Maicii Domnului ş. a.).
În anii 1980 au fost editate la Chişinău cîteva culegeri de texte ale diferitelor genuri
şi specii folclorice care conţin şi compartimente, mai mici sau mai mari, de creaţii literare
ale sărbătorilor calendaristice3.
În cadrul seriei destinate elevilor – Mărgăritare – a apărut culegerea de folclor
calendaristic Să trăiţi, să-nfloriţi4.
Muzicologul folclorist Gleb Ceaicovschi-Mereşanu (1919–1999), în culegerea
Lerui Ler (Chişinău, 1986) a inclus şi compartimentele: Muzica obiceiurilor de iarnă;
Obiceiuri de primăvară şi de vară. Un neajuns al culegerii acestea este faptul că înglobează
o serie de texte (printre care şi „colinde agrare”, care la noi nu există în realitate), extrase
de către folcloristul Vladimir Baronciuc (1911–1979), în anii 1940–1950, din colecţii
de creaţii populare culese în alte regiuni ale României (în primul rînd, din cartea lui
G. Breazul Colinde, 1938), dîndu-le ca fiind înregistrate în RSS Moldovenească.
Mulţi ani la rînd (mai ales, în 1970–1980) obiectul de studiu al unor specialişti
moldoveni a fost aspectul relaţiilor folclorice internaţionale, în primul rînd, moldo-slave),
care au cuprins şi domeniul tradiţiilor calendaristice5.
Şi în perioada anilor 1980 au apărut unele lucrări tendenţioase în aprecierea culturii
populare basarabene. Este vorba de o continuitate a curentului slavist apărut în sec.
XIX (C. Hanaţchii, A. Zaşciuc ş. a.), cu nuanţa că cercetătorii contemporani adaugă un
argument la fel eronat (aparţine unor istorici părtinitori): strămoşii noştri ar fi fost, în
fond, crescători de vite şi de atîta n-au putut crea valoroase tradiţii calendaristice agrare,
preluîndu-le mai tîrziu de la slavii orientali. Bunăoară, etnograful din Chiev, A. Curocichin

1
Ю. В. Попович, Молдавские новогодние праздники (ХIХ – начало ХХ в.). – Кишинёв:
Штиинца, 1974.
2
Folclor din părţile codrilor. – Chişinău: Ştiinţa, 1973; Folclor din Bugeac. – Chişinău:
Ştiinţa, 1982; Folclor din nordul Moldovei. – Chişinău: Ştiinţa, 1983; Folclor din stepa Bălţilor.
– Chişinău: Ştiinţa, 1986; Folclor din cîmpia Sorocii. – Chişinău: Ştiinţa, 1989; Folclor din ţara
fagilor. – Chişinău: Hyperion, 1993; Cît îi Maramureşul … – Chişinău: Ştiinţa, 1993; Folclor
românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului. – Chişinău: Elan Poligraf, 2007.
3
Apă vie: Din comoara folclorului moldovenesc / Sel.: Nicolae Băieşu, Andrei
Hropotinschi. – Chişinău: Literatura Artistică, 1980; Frumos e la şezătoare / Ed. îngrij.
de G. Botezatu şi N. Băieşu. – Chişinău: Literatura Artistică, 1983; Eposul eroic / Alcăt.,
art. introd. şi coment. de Victor Gaţac. – Chişinău: Ştiinţa, 1983; Cucuşor cu pană sură /
Alcăt. Constantin Rusnac. – Chişinău: Literatura Artistică, 1988; ş. a.
4
Să trăiţi, să-nfloriţi: Din poezia obiceiurilor calendarice / Sel., postf. şi coment. de Nico-
lae Băieşu. – Chişinău: Literatura Artistică, 1984.
5
Grigore Bostan, Mărturii ale prieteniei seculare. – Ujgorod: Carpaţi, 1973; Idem,
Типологическое соотношение и взаимосвязи молдавского, русского и украинского
фольклора. – Кишинёв: Штиинца, 1985; В. Гацак, Проблемы изучения южнославянской-
восточнороманской общности в фольклоре: (весенне-летний календарный фольклор) //
Македонский фолклор. – Скопие (Югославия), 1977; L. I. Curuci, Comunităţi folclorice moldo-
bulgare. – Tiraspol: SPEUNSC, 1995; ş. a.
27
scrie: „Deosebiri esenţiale în obiceiurile şi folclorul de calendar ale ucrainenilor şi
moldovenilor arată că strămoşii lor au ţinut cîndva de diferite tipuri de gospodărie şi cultură.
În adevăr, dacă la vechii slavi a predominat agricultura, apoi la volohi – creşterea vitelor
<…>. Orientarea iniţială spre tipul gospodăriei de creştere a vitelor sau spre cel agrar şi-a
lăsat amprenta asupra formării conţinutului genului [corect: domeniului] creaţiei folclorice
calendaristice. În timp ce la ucraineni se practică pe larg toate speciile poeziei agrare a
ciclului anual: colinde, la Cupalo, cu ocazia secerişului, la moldoveni asemenea cîntece
nu există, cu excepţia celor de la Anul Nou <…>. De acum în perioada feudalismului
agricultura a devenit ramura gospodărească preponderentă şi la moldoveni. Însuşind de
la slavi orientali unele metode de prelucrare a pămîntului, unelte agricole, volohii, iar
apoi şi moldovenii au împrumutat de la primii multe din domeniul ritualităţii agrare”1.
A. Curocichin nu vrea să vadă, cel puţin, de exemplu, că nici slavii, nici alte popoare, în
afară de români, nu au o creaţie populară tradiţională atît de amplă, cu caracter profund
agrar cum este Pluguşorul.
Teza lui A. Curocichin a fost preluată de muzicologul ucrainean Iaroslav
Mironenco. Acesta scrie: „Tradiţia ucraineană se caracterizează printr-o mare cantitate
de specii, numite, ştiinţific, agrare. Acestea sunt: colindele, şcedrovcile, cîntecele de Anul
Nou despre Malanca, cîntece de primăvară, cele interpretate la Masleniţa, la Rusalii, la
Sf. Petru, la Cupalo, la seceriş. Tradiţiilor din satele moldoveneşti le sunt proprii doar
colindele, cîntecele de Anul Nou despre Mălăncuţa şi invocările primăverii (în Martie)
<…>. Prezenţa ori lipsa unei sau altei specii în tradiţii trebuie privită ca rezultat al
particularităţilor dezvoltării istorice şi sociale a etniei. De aceea subliniem că speciile
de provenienţă agrară nu sunt prezente, în toată plinătatea lor, în tradiţia folclorică
moldovenească”2.
Primele articole despre reluarea activă, revalorificarea în timpurile noi democratice
a tradiţiilor ce ţin de sărbătorile creştine au fost publicate în presa periodică de la Chişinău
începînd cu anul 19863.
Din perspectiva filozofiei populare, multiple tradiţii calendaristice au fost analizate
de către cercetătorii Gheorghe Bobînă (n. 1950) (filozof) şi Sergiu Moraru (1946–1996)
(folclorist)4.
Cîteva culegeri de texte ritualice interpretate la unele sărbători calendaristice a
editat folcloristul Andrei Tamazlîcaru (n. 1940): Răsărit-a, semănat-a (1994), Cîntece
populare pascale despre patimile lui Hristos (1996), Aprindeţi luminile (2002) ş. a.
În 1995, la Chişinău a apărut culegerea Ludmilei Romanciuc-Dutcovschi
(n. 1953) Folclor din părţile Ialovenilor, în care sunt prezentate destul de amplu şi
tradiţii etno-folclorice ale sărbătorilor calendaristice. Materialele din carte merită
atenţie, însă unele trezesc îndoieli în privinţa autenticităţii lor. S-au făcut multe
intervenţii în textele populare. Anumite descrieri etnografice şi texte poetice sunt
preluate din alte lucrări editate în trecut (S. Fl. Marian, O. Constantinescu, I. Stoian
ş. a.), fără a se face trimiterile de rigoare.
De un real folos la tema de faţă sunt dicţionarele: Ion M. Stoian, Dicţionar religios
(Bucureşti, 1994); Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă (Timişoara,
1
А. В. Курочкин, Современные общественные праздники и обряды // Украинско-
молдавские этнокультурные взаимосвязи в период социализма. – Киев: Наукова Думка,
1987, p. 243.
2
Я. П. Мироненко, Молдавско-украинские связи в музыкальном фольклоре: история
и современность. – Кишинёв: Штиинца, 1988, p. 126.
3
Nicolae Băieşu, Colinda: specie a creaţiei poetice orale // LA, 1986, 20 Febr.; Idem,
Primiţi colindătorii // Idem, 1988, 1 Ian.; Idem, Să ne întoarcem la sărbătorile creştine // MS,
1990, 28 Iunie; ş. a.
4
Gheorghe Bobînă, Sergiu Moraru, La izvoarele gîndirii: Motive filozofice în creaţia poetică
populară. – Chişinău: Ştiinţa, 1988.
28
1994), Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament (Bucureşti, 1995); Ion Taloş, Gîndirea
magico-religioasă la români: Dicţionar (Bucureşti, 2001). Între acestea se deosebesc –
prin profunzime şi originalitate – lucrările lui Ion Ghinoiu: Obiceiuri populare de peste
an: Dicţionar (Bucureşti, 1997), Panteonul românesc: Dicţionar (Bucureşti, 2001). Este
regretabil că autorul nu s-a preocupat în special şi de sărbătorile creştine, de etimologiile
numirilor de sărbători, de obiceiuri ş. a., cum ar fi: Crăciunul, Stretenia, Blagoveştenia,
Chiraleisa etc.
Menţionăm şi cîteva lucrări apărute în 2004–2007: Sărbători şi obiceiuri, vol. IV.
Moldova1: Sărbători domneşti;2 Muzică etnică: tradiţie şi valoare3.
Din cele relatate putem constata că interesul faţă de tradiţiile calendaristice
s-a menţinut mereu, chiar şi (într-o măsură mică) în anii regimului comunist totalitar
(înregistrarea materialelor pe teren, păstrarea lor în arhivă, unele publicări).
În prezent este necesară o prezentare adecvată a tradiţiilor etno-folclorice
calendaristice în lucrarea colectivă a folcloriştilor de la AŞM, planificată pentru anii
2006–2010 – Tezaurul folcloric al românilor (din Republica Moldova, Ucraina, Rusia).
Este foarte important ca tradiţiile calendaristice să-şi ocupe locul cuvenit în programele,
manualele şcolare, precum şi în cele pentru instituţiile de învăţămînt superior din ţară.
Date sumare privind apariţia şi evoluţia creaţiilor etno-folclorice ale
sărbătorilor de peste an. Este o problemă complicată referitoare la un domeniu foarte
vast de creaţii populare.
Materialele istorice, etnografice, folclorice ş. a. concrete vorbesc despre faptul că
cele mai multe din bogatele tradiţii ale sărbătorilor calendaristice româneşti sunt foarte
vechi şi au origine locală. „Împrumuturi” avem puţine şi nu din cele mai importante.
Anumite analogii, asemănări în domeniul de faţă se explică, în cele mai multe cazuri, prin
fenomenul poligenezei (Circumstanţe istorice, economice, culturale ş. a., mai ales în zone
învecinate, dau naştere unor creaţii artistice asemănătoare). De exemplu, unele colinde cu
conţinut apropiat au românii, bulgarii, ucrainenii.
Majoritatea creaţiilor populare calendaristice tradiţionale au apărut încă în era
precreştină, păgînă, avînd la bază, în primul rînd, munca, traiul, lupta oamenilor din
vechime împotriva forţelor nefavorabile ale naturii (secete, inundaţii, epidemii ş. a.),
lupta cu variate fiare periculoase (reale şi imaginate4), tendinţa spre o viaţă mai bună. La
procesul acesta au contribuit şi vechile convingeri ale oamenilor despre existenţa unor forţe
supranaturale. Aici sunt implicate şi credinţele arhaice umane în puterile miraculoase ale
celor cîteva componente esenţiale ale naturii: soarele, focul (considerat „fratele” soarelui
pe pămînt), apa, pîinea, plantele (verzi). Cele menţionate au determinat ca principalele
creaţii populare calendaristice să aibă, iniţial, un pronunţat caracter agrar-magic, pentru că
strămoşii românilor au fost, în principal, agricultori, colateral – şi păstori.
Conţinutul de bază al obiceiurilor şi textelor verbale legate de sărbătorile
calendaristice – unele dintre care au ajuns pînă în zilele noastre – reflectă, într-un mod
artistic propriu, condiţiile de muncă şi de trai, care au fost specifice, în fond, perioadei
feudalismului, însă formele lor iniţiale au luat naştere cu mult mai înainte.
1
Sărbători şi obiceiuri: Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV.
Moldova. – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004 (partea a II-a: Ciclul calendaristic).
2
Nicolae Băieşu, Sărbători domneşti (închinate Maicii Domnului şi Mîntu-
itorului): Studiu. Culegere de texte etnografice şi folclorice, I. – Chişinău: Cartea
Moldovei, 2004; II, 2007.
3
Victor Ghilaş, Muzică etnică: tradiţie şi valoare. – Chişinău: Grafema Libris, 2007
(cap. II: Manifestări muzicale legate de prilej din viaţa spirituală…).
4
De exemplu, monstrul fantastic, numit Dulful mării, în colinda respectivă pentru pescari.
29
 Rădăcinile adînci ale unor arhaice creaţii etno-folclorice cu caracter calendaristic
ar putea să ajungă pînă în cea mai îndepărtată epocă în istoria omenirii – paleoliticul (din
grec. palaios, vechi + lithos, piatră; cca 1.000.000 – 10.000 î. Hr.), cînd strămoşii noştri
îndepărtaţi se ocupau cu vînatul1, pescuitul, culesul plantelor comestibile, posedau anumit
limbaj, credeau în diferite zeităţi. Creaţii populare care ar ţine de acea perioadă istorică
n-au ajuns pînă în zilele noastre.
Mai tîrziu, în mezolitic (grec. mezos, mijlociu + lithos, piatră; cca 10.000 – 6.000 î.
Hr., după ce gheţarii se retrăseseră cu mult spre nord şi cu ei – animalele mari (mamuţi,
cerbi giganţi ş. a.), oamenii din zona noastră au trecut la vînatul animalelor relativ mici
şi iuţi la mişcare (cerbul obişnuit ş. a.), aceasta condiţionînd invenţia arcului cu săgeţi2.
Acea perioadă a fost numită convenţional, în ştiinţă, „vînătorească” sau „vînătorească-
pescărească” (acad. B. A. Rîbacov).
Cele mai vechi tradiţii devenite calendaristice, unele reminiscenţe ale cărora dăi-
nuie şi astăzi, sunt, probabil, forme primare ale unor creaţii populare legate genetic de
arhaicele culte totemice ale unor animale importante în traiul oamenilor perioadei „vînă-
toreşti-pescăreşti”, care au existat în trecutul îndepărtat şi prin părţile noastre (ursul, lupul,
cerbul ş. a.). Avem în vedere, în primul rînd, sărbătoarea veche numită Martinii de Iarnă
– la hotarul între iarnă şi primăvară (începutul lui Februarie), precum şi reprezentaţiile cu
măşti de urşi şi de cerbi la Anul Nou – tradiţii pe care le avem şi în zilele noastre.
De aceeaşi perioadă „vînătorească-pescărească” sunt legate, posibil, şi formele
simple ale celor mai arhaice colinde româneşti de vînători şi de pescari, unele dintre care
cu timpul au evoluat. Este vorba de colindele populare, intitulate convenţional, Voinicul şi
Arcul (creaţie populară deosebit de interesantă, atestată doar în Basarabia), Dulful mării,
Peştele de mare ş. a. Acestea au format specificul epos eroic calendaristic cîntat. Prin ur-
mare, locul al doilea (după tradiţiile cu urşi şi cerbi) – din punctul de vedere al vechimii
lor – îl ocupă colindele cu subiecte vînătoreşti şi pescăreşti.
În epoca istorică mai evoluată – neoliticul (epoca nouă a pietrei), cînd apăruse de
acum agricultura primitivă, oamenii au început să observe rolul decisiv al ploii, mai ales,
în perioada creşterii intense a semănăturilor. Dacă ploaia extrem de necesară lipsea timp
îndelungat, oamenii „o chemau”, adresîndu-se închipuitelor forţe cereşti. În scopul acesta
au fost create ritualuri speciale simbolico-magice, executate de anumite persoane. Astfel
au luat naştere (în mediul agricultorilor din Balcani, unde se consideră că a apărut pentru
prima dată agricultura, nelipsind însă şi secete mari) formele primare ale celor două obi-
ceiuri agrare-magice, apropiate între ele, de invocare a ploii. Ne referim la Caloianul şi
Paparuda, practicate pe alocuri şi în prezent. Aşadar, locul al treilea (după tradiţiile cu
urşi, cerbi, apoi după colindele de vînătoare şi de pescuit) revine tradiţiilor agrare Calo-
ianul şi Paparuda.
Mai tîrziu, în faza istorică numită epoca aramei (a tranziţiei de la epoca neolitică la
cea a bronzului) a fost inventată unealta importantă a vechilor agricultori – rariţa (forma
rudimentară a plugului), iniţial, de lemn, care era trasă, la început, de oameni, apoi – de
vite. Atunci a putut să apară primul stadiu al umblatului simbolic pe la casele oamenilor
– la începutul anului agrar – cu o rariţă adevărată, rostind unele formule agrare-magice-
invocative de tipul Semănatului la Anul Nou, care există şi astăzi.
Se crede că formula Semănatului (la început în proză, apoi şi în versuri) a evoluat,
dînd naştere, cu timpul, oraţiei care a devenit Pluguşorul clasic3. Deci, Semănatul şi
1
Vînau animale mari: mamuţi, cerbi giganţi ş. a.
2
Ion Hîncu, Băştinaşii plaiului moldav în lumina surselor arheologice. – Chişinău: Ştiinţa,
1993, p. 7–13.
3
A. Hîncu, Probleme de geneză a creaţiei poetice populare moldoveneşti. – Chişinău:
Ştiinţa, 1991, p. 141.
30
Pluguşorul se află pe locul al patrulea în ordinea apariţiei, în timp, a tradiţiilor etno-
folclorice ale sărbătorilor calendaristice.
De-a lungul secolelor textele verbale populare ale vechilor colinde de vînători şi
de pescari, ale Caloianului, Paparudei, Pluguşorului au evoluat, s-au perfecţionat, au că-
pătat variante, versiuni, îmbogăţindu-şi fondul ideatic, formele artistice. Unele din aceste
creaţii verbale au devenit opere artistice desfăşurate, cu subiecte, chipuri literare expre-
sive de vînători, pescari, plugari etc. – susţinătoare ale înaltelor idealuri despre muncă,
despre viaţă.
Are explicaţie faptul că chiar de la începutul ei biserica creştină a avut o atitudine
negativă, uneori chiar agresivă faţă de tradiţiile anterioare, păgîne. Biserica se străduia să
combată în mod public (prin legi, articole, predici ş. a.), mai ales, colindele. După cum rela-
tam şi mai înainte, obiceiul Colindatului era numit „marele praznic al diavolului” (G. Heltai,
1552), iar colindele populare – „cîntece diavoleşti” (A. Mathesius, 1647) ş. a.
Relativ multe elemente religioase-creştine în tradiţiile calendaristice au apărut în
sec. IV d. Hr., cînd noua religie se afla la o etapă considerabilă de dezvoltare, devenise
confesiune de stat în tot Imperiul Roman (în anul 313, pe vremea primului împărat
roman creştin – Constantin cel Mare), se răspîndise în toată Europa. Începînd cu
sec. IV, biserica a reuşit să substituie o serie de sărbători păgîne cu altele, creştine, ce
conţin, de regulă, anumite analogii, asemănări. Astfel, vechea sărbătoare a Solstiţiului de
iarnă (la 21 Decembrie), marcată de către precreştini ca data naşterii zeului solar Mithra
(supranumit Soare Neînvins) a fost înlocuită cu ziua naşterii lui Hristos (cu patru zile mai
tîrziu – la 25 Decembrie) – Crăciunul. Iisus Hristos era numit Soare Nou, în opunere cu
concurentul său serios, premergător – zeul Mithra (Soare Neînvins). Solstiţiul de vară
a devenit ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul (24 Iunie) (În trecut sărbătoarea aceasta era
numită şi Crăciunul Mic). La sărbătoarea populară a Anului Nou a fost acomodată ziua
Sf. Vasile cel Mare etc. În felul acesta în cadrul multor sărbători, tradiţii calendaristice au
apărut straturi, uneori acestea putînd fi deosebite cu greu. Este vorba de cele două straturi
principale: precreştin (păgîn) şi creştin.
Cunoaştem din istorie că procesul creştinării în Dacia a avut loc concomitent cu
romanizarea populaţiei băştinaşe, că această stare de lucruri a continuat şi după plecarea
administraţiei romane din provincie, la sfîrşitul sec. III. Prin aceasta se explică faptul că
mulţi termeni ce ţin de tradiţiile calendaristice, care au luat naştere şi existau în acel timp,
sunt latini (legaţi atît de epoca păgînă, cît şi de cea creştină). Astfel, term. Florii vine din
Floralia – serbări închinate Florei – zeiţa primăverii, a florilor; Rusalii – din Rosalia,
sărbătoarea rozelor, a trandafirilor puşi la mormintele răposaţilor; Sînziene (Sînzănii) –
din Sanctae Dianae, zeiţă agrară, protectoare a lanurilor de grîne aflate în pîrg (sau din
Sanctus dies Ioannes – ziua Sf. Ioan) etc.
În urma contactelor cu bulgarii, mai ales, cînd o parte a teritoriului românesc la
nord de Dunăre intra în componenţa Primului Ţarat Bulgar (681–1018), au apărut şi unii
termeni bulgăreşti (precreştini şi creştini) în tradiţiile calendaristice româneşti: Sorcova
(din surva, surov – verde, fraged; se are în vedere ramura verde cu care se sorcoveşte);
Arminden – 1 Mai (din Eremiin den – ziua Sf. Prooroc Ieremia); Paparuda (din peperuda,
aşa se numea la bulgari un fel de fluture, cu aripi pestriţe, imaginat ca zburător spre cer,
pentru a solicita şi a aduce pe pămînt ploaie); Drăgaica (din draga – numirea unei plante
de cîmp, care înfloreşte în preajma coacerii grînelor (în centrul şi nordul R. Moldova plan-
ta aceasta se numeşte sînziană).
În perioada slavă (a slavilor de est) în istoria culturii româneşti (sec. X–XVIII),
cînd la strămoşii noştri biserica era de rit greco-slav, scrisul era slavon1, în vocabularul
1
Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române: Epoca veche. – Bucureşti: Eminescu, 1987,
p. 18; N. D. Raievschii, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii: Pe bază de date lingvistice.
Chişinău: Ştiinţa, 1988, p. 229.
31
românilor, inclusiv în terminologia tradiţiilor calendaristice, au apărut şi s-au statornicit
multe cuvinte ale slavilor de răsărit. Cu vremea, termenii slavi au căpătat forme ale limbii
române: Stretenia / Stratenia (din sl. Vstrecenie – întîlnire: semnifica, iniţial, întîlnirea
iernii cu primăvara la începutul lui Februarie, apoi – întîmpinarea la biserica din Ierusalim
a pruncului Iisus la 40 de zile după naştere); Blagoveştenia (din blagovestenie – veste bună,
avîndu-se în vedere vestirea că Fecioara Maria îl va naşte pe Iisus); Ispasul (din v. sl. sŭpasŭ,
spasiteli, mîntuitor, salvator, izbăvitor); Probajnele (din preobrajenie – transformare,
schimbare; sensul incipient – schimbarea culorii frunzelor, ierbii, îngălbenirea lor la
sfîrşitul verii, apoi – schimbarea la faţă a lui Iisus); Volovăsîca – în raioanele nistrene din
R. Moldova (din golovosec – în calendarul rusesc, Usecnovenie glavî Ioanna Crestitelea;
în calendarul bisericesc la români – Tăierea Capului lui Ioan Botezătorul; evoluţia
termenului slav la români a fost, aproximativ, următoarea: usecnovenie glavî – golovosec
– volovosîca – volosîca); Pocroavele (din pocrov – acoperemînt; la început era vorba de
acoperirea pămîntului cu brumă ori cu zăpadă în luna Octombrie, apoi – acoperemîntul
capului Maicii Domnului); Ovidenia (din Vvedenie vo hram Presveatoi Bogorodiţî; în
româneşte – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului) ş. a.
În sec. XVII–XVIII, cînd creştinismul se răspîndise şi mai mult, biserica a recurs
la unele compromisuri faţă de anumite tradiţii păgîne, cu rădăcini adînci, puternice în
conştiinţa populară. Astfel a fost acceptată, în general, tradiţia importantă a Colindatului
la Crăciun. Obiceiului acesta şi textelor poetice respective li s-a imprimat oarecare aspect
religios – s-au creştinat (parţial).
Mai întîi, au fost incluse elemente creştine în textele unor colinde laice. Au fost
modificate sau compuse din nou unele refrene, versuri iniţiale şi finale. Apoi a urmat
înlocuirea unor personaje laice (vînătorul, păstorul etc.) cu altele, creştine (Dumnezeu,
Fecioara Maria, Iisus, sfinţi creştini; păstorul a devenit Dumnezeu etc.).
Mai tîrziu au fost create şi răspîndite în popor numeroase colinde cu conţinut în
întregime religios-creştin.
Aceştia se inspirau, în creaţiile lor, din Biblie, din opere apocrife (texte religioase,
nerecunoscute de biserică, necanonice).
Pe baza Colindatului laic biserica a inventat şi a păspîndit în toată lumea creştină
umblatul cu Steaua în zilele de la Crăciun pînă la Bobotează, ce semnifică biblica stea
călăuzitoare a celor „trei crai de la răsărit”, care urmau calea spre Bethleem – locul
naşterii pruncului Iisus.
Esenţa cîntecelor de stea nu se deosebeşte cu mult de cea a colindelor creştine
obişnuite (despre naşterea, faptele, patimile, învierea Mîntuitorului ş. a.).
Pentru sec. XX a fost specifică destrămarea sau chiar dispariţia din cultura poporului
a multor tradiţii calendaristice, în special creştine.
După Războiul al Doilea Mondial, în Uniunea Sovietică, sub lozinca „dezvoltării
internaţionalismului”, a fals numitului „popor sovietic”, se înfăptuia, în mod planificat,
nivelarea forţată a culturilor tuturor popoarele neruse din imperiu, în acelaşi număr
a românilor din RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. Tradiţiile populare, inclusiv
calendaristice, iar mai ales cele creştine, erau combătute sistematic, fiind etichetate
ca „vechituri”, „rămăşiţe burgheze-naţionaliste”, „dăunătoare procesului de educaţie
a generaţiilor tinere”. În rezultat, multe sărbători, datini populare şi religioase-
creştine au dispărut ori erau pe cale de a-şi încheia existenţa în viaţa societăţii.
După restructurarea începută în Uniunea Sovietică în 1985, iar în special după
desfiinţarea imperiului şi formarea R. Moldova (în 1991), au apărut condiţii relativ favorabile
şi pentru revenirea la creaţiile populare calendaristice, în primul rînd, la cele creştine – ca
32
o reacţie hotărîtă împotriva interdicţiilor din timpul dominaţiei aşa-numitului „ateism
ştiinţific combativ”.
Pentru prima dată după Războiul al Doilea Mondial, în RSS Moldovenească au fost
interpretate public colinde religioase în 1989, la un concert de gală al festivalului folcloric
La vatra horelor, în Palatul naţional (atunci Octombrie) din Chişinău.
Întîia oară marile sărbători creştine – Crăciunul, Paştele ş. a., cu tradiţiile lor fru-
moase – au fost marcate oficial în 1991, în urma hotărîrii din 26 Decembrie 1990 a Sovie-
tului Suprem al RSS Moldoveneşti Cu privire la zilele de sărbătoare şi de odihnă.
Reieşind din cele spuse, pot fi făcute unele concluzii privind evoluţia tradiţiilor
calendaristice:
– majoritatea acestora sunt de origine precreştină, autohtonă, avînd bogate semni-
ficaţii simbolico-magice;
– în era creştină unele tradiţii au acumulat elemente ale noii religii, inspirate, mai
ales, din Noul Testament, din opere apocrife;
– pe parcursul secolelor la tradiţiile etno-folclorice locale au fost adaptate şi altele,
analoage, ale popoarelor cu care strămoşii noştri au avut contacte (romanii, slavii ş. a.);
– după Războiul al Doilea Mondial tradiţiile calendaristice, în special cele creştine,
au slăbit cu mult, unele chiar au dispărut;
– după 1991, în condiţiile R. Moldova, se revine la multe şi frumoase tradiţii etno-
folclorice calendaristice, în primul rînd creştine.
Menţionăm şi faptul că tradiţiile calendaristice ale românilor de la est de Prut au
şi unele trăsături specifice, locale, generate de condiţiile concrete social-istorice. Una din
cauzele importante, care au determinat apariţia, existenţa acestor elemente în domeniul
tradiţiilor calendaristice a fost, continuă să fie şi astăzi multiplele şi îndelungatele relaţii
ale românilor din R. Moldova şi din Ucraina cu slavii orientali, în primul rînd, cu ucrai-
nenii şi ruşii. Legăturile acestea au existat, mai ales, de la 1812 încoace, continuînd, fără
întreruperi (cu excepţia anilor 1918–1940) pînă în prezent.
O situaţie mult influentă, apărută în perioada relaţiilor cu slavii orientali, este res-
pectarea de către cele mai multe biserici şi de o mare parte a populaţiei din R. Moldova
(cca 80 %) şi a românilor din Ucraina a sărbătorilor creştine conform stilului vechi (ca la
slavii orientali).
Amintim că stilul nou a fost introdus în 1582 din porunca papei Grigore al XIII-lea,
fiind una din reformele importante ale calendarului de care se folosea majoritatea popoa-
relor europene. Stilul nou a fost numit şi calendar gregorian, spre deosebire de stilul vechi
sau calendarul iulian (de la numele împăratului Iulius Cezar, care l-a introdus la Roma
printr-un decret din 1 Ianuarie 46 î. Hr.).
Cauza trecerii cu greu la stilul nou constă în următoarele. Încă în 1054 biserica
creştină a fost divizată în două: catolică (sau occidentală) şi ortodoxă (orientală). Reforma
din 1582 a calendarului a fost efectuată de cîrmuirea bisericii catolice. Fireşte, unele ţări
din Europa Occidentală, unde atunci domina (domină şi astăzi) credinţa catolică – Italia,
Spania, Portugalia, Franţa, Polonia, Luxemburgul – au trecut la stilul nou chiar în 1582;
Elveţia – în 1583, cnezatele catolice din Germania – în 1584, Ungaria – în 1587. Ţările eu-
ropene de credinţă creştină protestantă, au trecut la stilul nou începînd abia cu anul 1700:
Norvegia, Danemarca – în 1700; Marea Britanie – în 1752 etc. În ţările Europei Orientale,
unde prevala în acea vreme (la fel şi astăzi) religia creştină ortodoxă, precum şi în unele
ţări asiatice (unde există şi alte religii), stilul nou a fost acceptat oficial mult mai tîrziu –
pe parcursul sec. XIX–XX: Japonia – în 1873, China – în 1911 (sau 1912), Bulgaria – în
1916, România – oficial în 1919 (biserica – în 1924), Turcia – în 19261.
1
T. Д. Златковская, исторические корни европейского календаря // Ист. корни, 1983,
p. 28–37.
33
 În Rusia stilul nou a fost introdus oficial în 1918. Însă biserica ortodoxă rusă, îm-
preună cu cele ale altor popoare slave orientale, urmată de majoritatea populaţiei etniilor
adepte ale ortodoxiei din imperiul sovietic, inclusiv o mare parte a românilor din fostele
RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, continuă şi astăzi să respecte sărbătorile creştine
conform stilului vechi. Este o ambiţie a bisericii ortodoxe ruse (pe care o urmează, orbeş-
te, şi cea din R. Moldova) de a fi independentă faţă de catolici.
În afară de biserica slavilor răsăriteni, respectă stilul vechi numai 4 din cele 16 bi-
serici ortodoxe autocefale (suverane): din Ierusalim, Antiohia (Antachia, în Turcia), Ale-
xandria (în Egipt) şi Serbia.
În R. Moldova marchează pe vechi sărbătorile majoritatea populaţiei din raioanele
centrale şi orientale, precum şi românii din Ucraina (reg. Cernăuţi, Odesa, Nicolaev
ş. a.), din Federaţia Rusă (ţin. Crasnodar). Pe nou sărbătoresc unele sate româneşti
din R. Moldova în preajma Prutului. Explicaţia este că aici în anii 1918–1940 au
activat fructuos mulţi preoţi, învăţători veniţi din dreapta Prutului, aceştia grăbind
trecerea la stilul nou în Basarabia (ca în toată România).
Un mare paradox în R. Moldova îl constituie astăzi marcarea sărbătorilor creştine
conform hotărîrii confuze din 26 Decembrie 1990. Potrivit acestei hotărîri, sunt oficiate
după stilul nou toate sărbătorile civile tradiţionale: Anul Nou (la 1 Ianuarie), începutul
primăverii (la 1 Martie), ziua internaţională a femeii (la 8 Martie) etc., pe cînd Crăciunul
– după stilul vechi, la 7 şi 8 Ianuarie (nu la 25 şi 26 Decembrie). Evident, se procedează
anapoda. Mai întîi, sărbătorim, legal, Anul Nou pe nou. Deci, în timp ce biserica şi ma-
joritatea populaţiei ţin Postul Crăciunului, hotărîrea nominalizată recomandă să facem
revelionul, cu bucate de frupt, băutură alcoolică, veselie. Apoi continuăm să postim încă
o săptămînă şi după aceasta marcăm Crăciunul (tot oficial, la 7 Ianuarie).
Alţii fac sărbătorile de iarnă de două ori – pe nou şi pe vechi. Nu există asemenea
ciudăţenii nicăieri în lumea creştină, cu excepţia slavilor răsăriteni, a sîrbilor (tot slavi) şi
a moldovenilor, ascultători de patriarhia Moscovei.
Fără îndoială, mai devreme sau mai tîrziu, va dispărea şi această năstruşnicie. Sti-
lului nou îi aparţine viitorul.
Tranziţia mai rapidă la stilul nou a fost şi este susţinută de mulţi cetăţeni (de diferite
categorii).
Clasificarea creaţiilor folclorice ale sărbătorilor de peste an. Trebuie să ţinem
cont de faptul că în cazul de faţă avem nu un gen sau o specie folclorică, ci un domeniu
bogat şi variat, totodată, complicat, de creaţii populare. Pentru mai multă claritate, este
necesară o sistematizare a materialelor folclorice în cauză, deşi o asemenea categorisire
nu poate fi completă, perfectă.
Clasificarea tradiţiilor calendaristice la români (şi la alte popoare) s-a făcut şi se
face, în primul rînd, conform celor două diviziuni temporale de bază (iarna şi vara) ori
celor patru anotimpuri. O asemenea grupare se bazează, în principiu, pe materialele etno-
grafice ale sărbătorilor, obiceiurilor, ritualurilor ş. a. Este, deci, o clasificare etnografică.
Totodată, se impune şi categorisirea folcloristică a creaţiilor literare calendaristice (după
genuri, specii, subspecii ş. a.). Ambele clasificări (etnografică şi folcloristică) nu se exclud
una pe alta, ci, dimpotrivă, se completează reciproc1.
Clasificarea folcloristico-etnografică, deşi este relativ complicată (în primul rînd,
din cauza materialului foarte variat) şi mai puţin obişnuită, aduce lumină în înţelegerea
creaţiilor populare calendaristice.
Clasificarea folcloristică a creaţiilor populare orale calendaristice la românii din
R. Moldova şi Ucraina este următoarea:
В. П. Аникин, Ю. Г. Круглов, Русское народное поэтическое творчество. –
1

Ленинград: Просвещение, 1983, p. 73.

34
 I. Genul epic:
1. Subgenul epic sau epico-liric cîntat:
a) cîntece epico-lirice (colinde interpretate, în fond, la Crăciun: laice şi
religioase-creştine);
b) cîntece-simboluri (Lăzărelul – cu ocazia sosirii primăverii; Drăgaica –
în preajma coacerii grînelor);
c) cîntece-invocări (ale ploii pe timp de secetă – Paparuda);
2. Subgenul epic recitat, rostit (în versuri şi în proză):
a) formule-invocări, formule-porunci (texte scurte rostite, rar cîntate,
primăvara, cu diferite ocazii: „alungarea” gerului şi „chemarea”
anotimpului cald; întîmpinarea păsărilor sosite din ţările calde, trezirea
din somnul de iarnă a unor animale mici, reptile, insecte; începutul
diferitelor lucrări de primăvară – ieşitul simbolic la arat în ziua celor 40
de Sfinţi, scoaterea vitelor la păşune la Sf. Gheorghe ş. a.).
Texte din acest subgen pot avea şi alte forme:
– formule-dialoguri („ameninţarea” pomilor fructiferi care n-au dat roadă în
vara trecută);
– formule negative („Descolindatul”);
b) formule-oraţii (mai mari decît formulele obişnuite şi mai mici decît oraţiile
propriu-zise, cu funcţie de urare) (Semănatul, Sorcova, Chiraleisa);
c) oraţii propriu-zise (Urătura sau Hăitura, Pluguşorul la Anul Nou; urarea
darurilor primite – colaci, bani ş. a. – la Colindat sau la Urat);
d) descîntece (împotriva strigoilor, la vrăjitul ritualic al fetelor mari ş. a.);
e) povestiri, legende (mistice, laice, religioase-creştine – majoritatea cu caracter
explicativ; unele, iniţial, erau neritualice, iar cu timpul au fost adaptate la
anumite sărbători calendaristice: despre forţe „necurate” – strigoi, rusalii
etc.; despre comori arzînde în Ajunul Crăciunului, la Paşti ş. a.; despre
persoane mitologico-folclorice, creştine – Moş Crăciun, Sfinţii Dumitru,
Nicolae, Vasile, Gheorghe ş. a.);
II. Genul liric (bocetul Caloianului);
III. Genul dramatic (Teatrul folcloric la Anul Nou, în fond);
IV. Genul aforistic (ziceri, expresii populare – despre timp, anotimpuri, luni,
roadă etc.).
Clasificarea de mai sus demonstrează că în cadrul tradiţiilor folclorice ale sărbătorilor
calendaristice avem un vast, complicat şi, totodată, interesant ansamblu de creaţii verbale
orale existente în variate forme literare strict ritualice (colinde ş. a.), dar şi, în general,
neritualice (legende, proverbe ş. a.).
Mai reală, în lucrări practice (culegeri de materiale etno-folclorice ) dar şi în cele
teoretice, este clasificarea mixtă etnografico-folcloristică, adică gruparea creaţiilor
folclorice după anotimpuri, luni, sărbători, obiceiuri ş. a., în acelaşi timp indicînd
şi categoriile operelor literare respective (cîntece, recitative ş. a.), menţionînd (în
anumite cazuri) şi ariile de răspîndire (bunăoară, Sorcova – la sudul Basarabiei).
Clasificarea mixtă ajută la înţelegerea sensurilor, funcţiilor pe care le au creaţiile
folclorice ale sărbătorilor de peste an.

35
 NOTE ASUPRA EDIŢIEI

Lucrarea se constituie din introducere, compartimente ce cuprind descrieri

etnografice şi texte verbale legate de tradiţiile etno-folclorice ale sărbătorilor din lunile de
iarnă (Decembrie, Ianuarie, Februarie), folclor muzical, imagini.
Textele colindelor, cîntecelor de stea sunt precedate de informaţii privind raportul
între acestea şi catalogul cîntecelor ritualice întocmit de M. Brătulescu (1981). Se indică
şi aria (aproximativă) de circulaţie, se redă, în cîteva cuvinte, conţinutul operei literare
respective. La finele lucrării se aduc: glosar, lista abrevierilor utilizate, numiri vechi si noi
ale unor localităţi.
Descrierile etnografice şi textele folclorice sunt reproduse autentic, aşa cum se
află în sursele publicate ori în arhivă. Nu s-au făcut intervenţii (prelucrări, redactări).
Ca dovadă în plus, majoritatea descrierilor etnografice sunt date în ghilimele.
Cuvintele străine (în fond, ruseşti, ucrainene) sunt evidenţiate (în text) cu litere
cursive şi traduse, la subsol, cînd sunt întîlnite pentru prima dată.
În textele etnografice şi folclorice am folosit cratima în cazurile cînd un cuvînt
(aparţinînd variatelor părţi de vorbire) se sfîrşeşte cu o vocală, iar următorul începe tot cu
o vocală: m-a-ntrece (m-a întrece), mreajă-mpletită (mreajă împletită), ş-amu (şi amu),
c-ai adus (că ai adus).
Am făcut uz de apostrof atunci cînd au căzut sunete ori silabe la începutul cuvintelor:
’nainte (înainte), ’n pămînt (în pămînt), ’ci (zici); în interior: moldov’nesc (moldovenesc),
oam’ni (oameni); la finele cuvintelor: sor’ (soră), ap’, apu’, apî’ (apoi), îndat’ (îndată),
cîn’ (cînd), cin’ (cine), făr’ (fără), s’colinda (se colinda).
Nu am folosit apostroful în cazurile cînd lipsesc: sunete ori silabe la finele cuvintelor
– nime (nimeni), or (ori); articolul hotărît masculin l: capu (capul): terminaţia i la finele
diferitelor părţi de vorbire (substantive, verbe, pronume, numerale ş. a.) după literele ţ, z:
băieţ (băieţi), colinz (colinzi), scoţ (scoţi), rîz (rîzi), toţ (toţi), cîţ’ (cîţi), nu-ţ (nu-ţi).
În locul unor omiteri necesare (inutile repetări de cuvinte ş. a.), am pus puncte
de suspensie, luate între paranteze unghiulare <…>, iar cuvintele introduse de autorul
lucrării – în paranteze patrate (drepte) […].

36
 SĂRBĂTORI ÎN LUNA DECEMBRIE („cap de iarnă”)

Decembrie este ultima lună, a douăsprezecea, a anului şi, totodată, prima a iernii.
Cuv. Decembrie provine de la numeralul lat. decem, care înseamnă zece. Este vorba de
a zecea lună în calendar. Pe cînd la romani anul avea doar zece luni, începînd cu 1 Martie,
luna Decembrie era a zecea, nu a douăsprezecea, ca în timpurile noastre.
La românii din R. Moldova, ca şi la cei din alte provincii ale Ţării, luna Decem-
brie are şi o serie de numiri populare: Andrea, Indra, Undrea, Luna lui Andrei şi alte
variante, care, evident, derivă de la numele propriu Andrei (Vom reveni). Pentru aceeaşi
lună bătrînii au şi alte numiri populare: Ningău, Ningios, Luna ninsorii, Luna omătului
etc. – toate avînd legătură vădită cu fenomenul depunerilor atmosferice abundente în
formă de zăpadă. Decembrie este numită şi Luna lui Cojoc, precum şi Cap de iarnă,
adică începutul iernii.
În luna Decembrie ţăranii determină cum va fi timpul, după anumite semne. Ei spun
că va ninge, dacă:
„Şeru-i tulburi”1;
„Cioroi cîrîi”2;
Se aşteaptă ger, frig mare, dacă:
„Îi lunî şî steli”3;
„Vîntu bate de la miază-noapte”4;
„Fumu întrî-n casî, sî năbuşăşti-n casî”5;
„Porcu, iacîtă-lî [arată cu mîna], stă-n coştireaţî din toamnî. Apu’ el, dac-a sî şii la
noapti frig, el tragi tot gunoiu, aşă, pai traji la dînsu cu chişioru, <…> traji la culcuşu lui.
Amu, cîn’ sî duşi stăpîna sî dăi [mîncare]:
– Ei, moşneji, a sî şii mari jer!
– Da di şi, măi?
– Hî! Di şi? Iaca traji porcu nostru pai, culcuş!”6;
– „Porcu roadi polu”*7;78
– „Mîţa sî-ncălzăşti [lîngă sobă]”8.9
1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 93; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Teodora Chiriacov, 69 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
Idem, f. 380; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Nadia M. Săcară, 59 ani; acelaşi culeg.
3
Idem, ms. 377, f. 206; Tîrnauca – acelaşi raion; inf. Anastasia I. Golubev, 60 ani; culeg.
E. Junghietu.
4
Idem, 1985, ms. 357, f. 17; Valea Adîncă – Camenca; inf. Iacob P. Chirnasovschi, 83 ani;
culeg. L. Curuci, E. Junghietu.
5
Idem, ms. 397, f. 245; Corotna – Slobozia; inf. Ecaterina P. Vozian, 67 ani; culeg.
E. Junghietu.
6
Idem, aceiaşi sat, inf. , culeg.
* Pol (rus.) – podea.7
7
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 230; Corotna – Slobozia; inf. Efrosinia A. Zanosev, 54 ani;
culeg. N. Băieşu.8
8
Idem, ms. 387-a, f. 38; Speia – Grigoriopol; inf. Maria T. Pascari, 59 ani; culeg.
E. Junghietu.9
37
 Sărbătorile mai importante ce ţin de luna Decembrie sunt: Sf. Andrei
(30 Noiembrie / 13 Decembrie), Sf. Mare Muceniţă Varvara (la 4/17), Sf. Ierarh
Nicolae (zis şi „de iarnă”) (la 6/19), Zămislirea Sf. Fecioare Maria de către Sf. Ana
(9/22), Sf. Ierarh Spiridon (12/15), Sf. Mucenic Ignatie (22 Decembrie / 2 Ianuarie),
Crăciunul (25 Decembrie / 7 Ianuarie).

Sfîntul Andrei (30 Noiembrie / 13 Decembrie)

Este preziua, ajunul primei zile a primei luni de iarnă (1 Decembrie).

Peste tot la moldoveni sărbătoarea aceasta se numeşte, în popor, Sfîntul Andrei
sau Andrei, Andrii. Unii săteni îi zic Andrei – cap de iarnă, considerîndu-se că
sărbătoarea aceasta pune începutul anotimpului friguros. Se zice că Andrei „coase
rîul” (adică îngheaţă apa)1. În calendarul creştin ortodox românesc sărbătoarea se
numeşte Sfîntul Apostol Andrei cel Întîi Chemat (a fost primul dintre cei 12 apostoli
pe care i-a chemat la dînsul Iisus Hristos).
Sfîntului Andrei îi este dedicată întreaga lună care începe după 30 Noiembrie, adică
Decembrie.
Unii cercetători susţin că term. Andrei, care este de origine foarte veche, precreştină,
vine de la numele Indra – una din cele trei divinităţi supreme în mitologia indiană arhaică
– stăpînul cerului, căpetenia tuturor zeilor2.
Se crede că antroponimul indian Indra a fost preluat de către greci şi romani, unde
a evoluat în Andreas, Andrea, avînd sens de bărbăţie, curaj3. De la greci sau de la romani
numele a trecut la slavii orientali, unde a căpătat forma Andrei, care se consideră că apoi
a venit şi la români. B. P. Hasdeu scria: „Andrei sau Andrii ne-a venit de la slavi,
înlocuind forma mai veche Andrea = lat. Andreas, care s-a păstrat numai în numele
poporan al lui Decembrie”4.
Tradiţiile populare de bază ale zilei Sf. Andrei sunt şi ele foarte vechi, avînd origine
precreştină. Despre aceasta vorbeşte conţinutul componentelor etno-folclorice principale,
foarte arhaice, ale sărbătorii în cauză. Ele au un caracter profund popular, fiind respectate
cu rigoare de către strămoşii noştri.
S-a păstrat pînă în zilele noastre, pe alocuri, credinţa precreştină care afirmă că
Andrei este un bătrîn cu barbă albă, în haine albe, care, ca şi Moşii Nicolae, Crăciun,
aduce iarna, zăpadă.
Nu este lipsită de sens opinia că ziua lui Andrei a fost, totodată, iniţial, consacrată
unui zeu autohton (Indra sau Undrea), care era considerat şi ca patron al lupilor, aceştia
în preajma anotimpului friguros înhăitîndu-se pentru a se înmulţi.
Sărbătoarea lui Undrea era un bun prilej de marcare a schimbării, înnoirii timpului.
Este evidentă asemănarea multor elemente ale două sărbători: Sf. Andrei şi Sf. Vasile
(Anul Nou). Ne referim, în primul rînd, la următoarele tradiţii: prepararea unor alimente
ritualice (colaci, plăcinte ş. a.), petrecerile nocturne cu bucate (la Andrei – de sec) şi băuturi
din belşug, pronosticurile privind timpul în anul care vine, practicarea pe larg a vrăjilor şi
farmecelor de către tineret în vederea căsătoriei, credinţa că se deschid mormintele şi ies
din ele sufletele morţilor ş. a.
Ca majoritatea sărbătorilor tradiţionale, Andreiul „se face” în ajun, deci în seara
şi noaptea de 29 spre 30 Noiembrie sau la 12 spre 13 Decembrie. „Mîni-i Andriu – az
1
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 38.
2
I. Stoian, 1994, p. 23.
3
Maria Cosniceanu, În lumea numelor. – Chişinău: Ştiinţa, 1981, p. 20.
4
B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, II. – Bucureşti: SGST, 1887,
col. 1179.
38
sărbătorim”, explica un informator de 64 de ani, Alexandru A. Caraman, din Tîrnauca –
Slobozia1.
Componentele de bază, tradiţionale, ale sărbătorii lui Andrei sunt:
– preziceri populare ritualice ale viitorului;
– credinţe şi povestiri despre bîntuirea, violenţa îngrozitoare a spiritelor malefice
(strigoi ş. a.);
– petreceri ritualice ale tineretului necăsătorit.
Prezicerile ritualice la Andrei constau din:
– observarea semnelor populare naturale în vederea prevestirii timpului în iarna
care începe;
– vrăji populare ce ar prezice soarta oamenilor (în special căsătoria tinerilor) în
anul viitor.
În popor se crede că la Sf. Andrei începe iarna, ninge.
„Îi o sărbătoare spri prima zî di iarnî. Mîni de-amu-i iarnî”2.
„Atunşi sî numîrî cî-nşepi iarna”3.
„Dacî-i Andriu, apui de amu îi iarna”4.
„Andriu vini pi cal balan şi aduşi iarna, omăt”5.
„Cum îi în ziua Andrii, aşă a şi iarna (a ninji, a ploua)”6.
„Dacî-nşepi sî chişi omăt la Andrii, apui ţîni pînî primăvara, în Marti, la
Odochia”7.
Unele cuvinte folosite cu scopul de a prezice timpul au devenit, cu vremea, ziceri
populare (în proză sau în versuri). De exemplu:
Di la Andrei
Sî măreşti zîua cît un bob de mei8.
Etnograful Ion Ghinoiu observă, pe drept, că zicala aceasta este o confuzie cu alt
sfînt – Moş Crăciun, care este sărbătorit peste vreo trei săptămîni, cînd cu adevărat încep
să crească zilele9.
Vrăji populare ritualice la Andrei nu există în zilele noastre peste tot în satele
româneşti din R. Moldova, mai ales în raioanele transnistriene, unde ateismul sovietic
a existat înaintea Războiului al Doilea Mondial. Despre aceasta vorbesc informatorii
în etate.
„Culeg.: Fetele se vrăjesc la Andrei?
Inf.: Nu. Fetele se vrăjău la Anul Nou.
Culeg.: La Andrii, nu?
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 173.
2
Idem, Tîrnauca – Slobozia; inf. Alexandru A. Caraman, 64 ani; culeg. N. Băieşu.
3
Idem, 1988, ms. 395, f. 39; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Mihail I. Pogolşa, 62 ani;
acelaşi culeg.
4
Idem, f. 86; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Teodora Chiriacov, 69 ani; acelaşi culeg.
5
Idem, 1987, ms. 383, f. 25; Taşlîc – Grigoriopol; inf. Maria D. Racovăţ, 63 ani;
acelaşi culeg.
6
Idem, 1988, ms. 395, f. 142; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Daria Croitor, 75 ani;
acelaşi culeg.
7
Idem, 1987, ms. 382, f. 149; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani;
acelaşi culeg.
8
Idem, ms. 383, f. 224; Caragaş – Slobozia; inf. Mihail L. Buza, 70 ani; acelaşi culeg.
9
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 175.
39
 Inf.: Nu, nu, nu. Să vrăjău la Anu Nou a nostru, pi vechi. La Andrii n-am auzit
di vrăjît”1.
„Culeg.: Cum se vrăjeau fetele la Andrei?
Inf.: Asta-i la Anu Nou, nu la Andrii. Aşa-i la noi”2.
„Vrăj [la Andrei] – nu. La noi nu iara aşă. Nu sî făşe aşă, di aşelea neabunii”3.
Totuşi, s-au înregistrat vrăji în multe sate româneşti la est de Nistru (raioanele:
Rîbniţa, Dubăsari, Slobozia), în ţin. Crasnodar Federaţia Rusă.
În general, nu se deosebesc aproape cu nimic între ele vrăjile la Andrei şi cele din
ajunurile Crăciunului, Anului Nou.
Acolo unde există obiceiul în cauză, la Andrei, vrăjile acestea sunt deosebit de
numeroase şi variate. Se vrăjesc, mai ales, fetele mari, dar şi unii flăcăi.
Vrăjile „se fac” în casă, în curte şi chiar în afara curţii.
Sunt diferite şi scopurile, funcţiile vrăjilor. Acestea constau în:
– „aflarea” timpului căsătoriei;
– „aflarea” calităţilor (pozitive şi negative) ale viitorilor miri;
– „aflarea” destinelor viitoarelor familii (vor fi bogaţi, fericiţi sau nu).
Există vrăji chiar şi pentru aflarea numelor viitorilor soţi.
Exemplificăm, mai întîi, cîteva vrăji (intitulate convenţional) practicate în casă.
[Turte – la cîine]. „Eram trii feti şî ne-am dus la fîntînî. Cu gura am adus apî din
caldari, di la fîntînî, tustreli. Cînd am ajiuns la un loc din drum, am înşeput a rîdi tăti ş-am
varsat apa. Ni-am întors înapoi. Nişi nu ştiu di cîti ori am fost. Ei, am adus. Am făcut noi
cîti-o turtî din gura şei di apî, cît aluat s-o polucit*.4 Ş-am făcut cîti-o turtî. Li-am pus di
rînd afarî, pi prag, tustreli. Ş-am chemat cînili: şî pi cari turtî pervaia**5 o luat-o, aşeia şî
prima s-o măritat. S-o-mplinit”4.6
[Picături de ceară (sau coji de nucă) pe apă]. „[Punem] pe masî o farfurii cu apî.
Aprindem o lumînari şî chicuram cearî în apî. Douî chicături: una eram eu, da alta – flăcău.
Şî ni uitam: care se mişcă, acela îmblă după celălalt***.7 În loc di cearî punem [coji de]
nuci. Una era fata, alta – băietu. Dacî nuca feti să duşe înainte şî a flăcăului – după dînsa,
spunem cî el îmblî după fatî. Făşeu ca sî distrezî. Sî vrăjă tot aşa şî la Anu Nou”5.8
[Turtă agăţată de grindă]. Vraja aceasta o practică numai flăcăii. „Punem [turtă]
la grindî. O-mpodobem cu confeturi****,9 piceni*****10şî şini a ajiunji cu gura. Asta –
flăcăi. Aşa, la un chiron lega, cî el [fălăcăul] sî sai. Şî el săre ş-o apuca cu gura. Însamna
cî el s-a însura [degrabă]. Fetele – nu”6.11
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 25; Taşlîc – Grigoriopol; inf. Maria D. Racovăţ, 63 ani; culeg.
N. Băieşu.
2
Idem, f. 120; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani; acelaşi culeg.
3
Idem, 1974, ms. 270, f. 4; Nestoita – Cotovsc – Odesa; inf. Matroana E. Carp, 62 ani;
culeg. E. Junghietu, V. Cirimpei.
* Polucitisia (rus.) – aici, a ieşi.4
** Pervîi (rus.) – primul.5
4
AFAŞM, 1988, ms. 392, f. 123; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria
A. Furdui, 57 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru. 6
*** În orig. – după altu.7
5
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 219; Tîrnauca – Slobozia; inf. Vera G. Cărămănuţă, 53 ani;
culeg. N. Băieşu.8
**** Confeta (rus.) – bomboană.9
***** Pecenie (rus.) – biscuit.10
6
AFAŞM, 1988, ms. 390, f. 216; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Maria L. Stepanov,
55 ani; culeg. E. Junghietu.11
40
 [Obiecte simbolice – pe sită]. „Ni grămădem fetili la o casî şî luam o sîtî şî pi sîta
şeea aşternem o şalincuţî ori acolo o mîniştergurî. O-nvălem, da o parti o lasam. Amu
în şalincuţa şeea punem un şir di păr, o merjicî, o legăturî di şenuşî, pîni. Ş-apu’ luam şî
învălem cu şeilantî parti ş-apu’ închidem ochi şî învîrtem sîta. Dopustim*,1 pi mini m-o
ajiuns rîndu, apu’ închidem ochi şî-ni spune: Hai, puni mîna! Punem mîna şî deschidem
ochi. Dizvălem. Îni chica chitî: Ei, omu a şi gospodari. Ni-o chicat la chitî.
Da la altili li chica la şenuşî: din casî nu a işî. Chica merjica, apu’ spune: Ţ-a şi
omu frumos.
La alta îi chica sarea. Apu’spune c-a şi săracî di pi lumi. Nu a sî aibî. Numa’ sari
în casî a sî aibî <…>.
Păr dacî chica, apu merje la oi, la vaşi. Aista-i sămn di gospodării. I-a şi
omu bogat” 1. 2
[Umbre pe pereţi]. „Punem pi-un taljir hîrtii şî-o ardem. Pi păreti s-arata şi a şi
nirili: s-arata cai, topor. Dacî s-arata cai, nirili a şi izdovoi**”2.34
[Punte peste apă]. „Se ia o străchinuţă de apă, se pune peste ea o bucată de trestie
ori de pai şi se spune aşa:

Trestie, trestioară,
Fă-te o puntişoară,
Să treacă şi bun şi rău,
Să treacă şi ursitul meu,
Să treacă, să-l văd şi eu.

Fetele se culcă şi pe care flăcău îl visează, acela-i ursitul”3.5

[Lăcata încuiată la toarta găleţii cu apă]. „Încuie lăcata de toarta găleţii şi îşi lega
cheia de mînă, culcînsu-se. Ursitul trebuie să vie şi să ceară:

Dă-mi cheia,
Să descui uşa,
Că-i [şi] casa mea,
Nu numai a ta!

Dacî noaptea [visează că] vine ursitul, [se crede că] fata se mărită în acel an;
iar dacă nu – nu se mărită”4. 6
[Număratul lemnelor aduse de la trunchi]. A se vedea descrierea unei variante
a acestei vrăji (înregistrată în Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar) la comparti-
mentul Anul Nou.
Numele viitorilor soţi „se află” cu bileţele pe care sunt scrise nume de flăcăi, puse
într-o căciulă.
Vrăjile practicate în curte urmăresc, în fond, aceleaşi scopuri:
– „aflarea” direcţiei din care vor veni mirii;
* Dopustiti (rus.) – a admite, a presupune.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 390, f. 192; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Valentina T. Chiriacov,
50 ani; culeg. E. Junghietu.2
** Izdovoi, ezdovoi (rus.) – căruţaş.3
2
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 392; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Nadia M. Săcară, 59 ani;
culeg. N. Băieşu.4
3
Idem, 1966, ms. 164, f. 7; Moleşti – Ialoveni; inf. Aurica G. Vizitiu, 20 ani; culeg.
E. Junghietu. 5
4
Idem, f. 7–8; aceiaşi sat, inf. , culeg.6
41
 – „aflarea” timpului (apropiat sau îndepărtat) al căsătoriei;
– „aflarea” de către fete a calităţilor viitorilor soţi ş. a.
Aducem cîteva descrieri ale unor vrăji practicate în curte.
[Baterea lingurilor]. A se vedea descrierea unei variante a acestei vrăji (înregistrată
în Mahala – Dubăsari) la compartimentul Anul Nou.
[La adăpostul porcului]. „Ni duşem la porc şî-i zîşem:
– Şte[?] la anu ista!
Dacî tăşe, zîşem:
– Şte la doi [ani]!
[Dacă] el tot tăşe, ap’ îl ghiontem, numai sî [grohăiască]”1.
[Legatul parului al nouălea (sau al doisprezecelea) la gard]. La ora 12 de noapte
cîte una din fetele adunate într-o casă iese afară şi se duce, cu ochii legaţi şi urmată de
celelalte fete, spre gard. Acolo numără 8 pari (sau 11) şi pe al nouălea (sau al doisprezeşe-
lea) îl leagă cu o batistă sau o panglică. Dimineaţa fata se uită la parul legat: dacă este un
par neted, drept, se zice că şi viitorul ei soţ va fi frumos şi bun; iar dacă îi cu cioturi sau
încovoiat, pe fata o va lua în căsătorie unul rău, bătrîn2.
Cînd leagă parul, unele spun şi o formulă. De exemplu:
Cum leg parul,
Aşa să-mi leg partea!3
[La ocolul oilor]. „Să duşe la poiată la oi, cari avem oi. Cari o prins coşiu, să mărita.
Da n-o prins coşiu, nu s-o măritat [degrabă]”4.
[La poiata găinilor]. Sî duşeu la curec*5 ş-apu’ cari a găsî cucoşu adica a sî găsascî
flăcău. Alta apuca găina, alta apuca cucoşu, cari şî cum era”5.6
[Aruncarea încălţămintei peste casă]. Fata ia o cizmă ori altă încălţăminte şi
o aruncă peste casă. Apoi se duce să vadă în ce poziţie a căzut încălţămintea: încotro
este îndreptată gura încălţămintei din acea parte îi va veni ursitul6.7
[Fata se culcă încălţată]. „Înspri Andrii te culşi încălţată cu papucul de pe chişiorul
drept. Te roji la Sf. Andrii:

Care-i ursitu neu

De la Dumnăzău
Să vie p’in somn
Să-l jisăz;
Să vie p’in somn
Să mă descalţe!

Şi aşa-i drept. Care vine şi te descalţă, aşela şi de nevastă te ie”7.8 Din comentariul
informatoarei vedem că femeile credeau, mai cred (unele) şi astăzi în asemenea vrăji.
1
Idem, 1988, ms. 392, f. 144; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Natalia I. Simionel,
27 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru.
2
V. Ştiuca, Calea noilor tradiţii, 1973, p. 48 (Bădiceni – Soroca).
3
AFAŞM, 1985, ms. 372, f. 161; Igeşti – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Mircea D. Buta, 45 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
Idem, 1987, ms. 384, f. 241; Ofatinţi – Rîbniţa; inf. Toader E. Guţ, 84 ani; culeg.
G. Botezatu.
* Cureac, cureatnic (rus.) – poiată.5
5
AFAŞM, 1988, ms. 397, f. 247; Corotna – Slobozia; inf. Ecaterina P. Vozian, 67 ani; culeg.
E. Junghietu.6
6
V. Ştiuca, Calea noilor tradiţii, 1973, p. 48 (Bădiceni – Soroca).7
7
AFAŞM, 1946, ms. 6, f. 68; or. Dubăsari; inf. Ecaterina V. Timciuc, 65 ani; culeg.
N. Lucavşciuc. 8
42
Credinţa are o anumită bază, pentru că în adevăr fata, culcîndu-se cu gîndul la iubitul ei,
poate să-l viseze.
Credinţe în bîntuirea forţelor malefice. Asemenea imaginaţii ale oamenilor există
în forme de povestiri (scurte), poveşti, snoave, descîntece, formule, expresii ş. a. Cele mai
caracteristice forţe „necurate” ce ţin de noaptea spre Sf. Andrei sunt strigoii.
Despre strigoi pot fi auzite şi în zilele noastre, mai ales de la oameni bătrîni, felurite
povestiri, acestea fiind redate, de multe ori, ca întîmplări reale.
Etnologii T. Pamfile, R. Vulcănescu ş. a. considerau că există credinţe în strigoi vii
şi în strigoi morţi sau, mai bine zis, „oameni-strigoi” şi „morţi-strigoi”.
Credinţe atît despre oameni-strigoi, cît şi despre morţi-strigoi au fost atestate şi la
românii din R. Moldova, Ucraina, Rusia.
Aducem unele tradiţii populare despre oameni-strigoi: „Cu coadî era. El sî teme di
apî, di tunet, sî teme di ploi, cînd era. Iaca aiştea strigoi sî chema. <…> Cînd nu plouî, sî
uz strigoi. Toarnî-i o caldari di apî. El a sî vozrăjascî*,1 a sî ti ocărascî”1.2
Despre morţi-strigoi: „Ranişe, didî naşi**3 spune cî morţî cari era strigoi vine
noaptea acasî”2.4
Se spune că mormintele morţilor-strigoi se cunosc după găurile de lîngă stîlpii sau
crucile de pe ele. În găurile acestea se înfig ţăruşi, ca „să împiedice ieşirea morţilor-
strigoi” din morminte. „Sî duşe şî băte ţăruş acolo lîngî cruşi, adica u duşu, şob on ni
vîhodil***.5 Da un’i sî iasî, dacî el îi tuhlîi tăt?****6
Culeg.: Ţăruş lung?
Inf.: Ei, şini-al ştii cît di lung? Adică al bate acolo, sî nu iasî. Da el mai iesî? Dupa
aşeia adica el nu vini acasî”3.7
Se crede că se prefac în morţi-strigoi cei care „îşi fac sama singuri”. Aceştia sunt
înmormîntaţi cît mai departe de sat. „La noi păr’ la bătai [Războiul al Doilea Mondial], eu
ţin minti, eram mărişoarî, copchil, zîşe c-adica aişti cari îş fac sama sînguri îi duşe la hotar.
Nu, naprimer*****,8 îi duşe într-o lutniţî, aşă. Da amu – tăţ în ţîntirim”4.9
Se crede că împotriva pătrunderii strigoilor în casă un efect deosebit îl are, mai
ales, usturoiul, mirosul căruia nu-l pot suporta. De aceea în ajunul zilei de Sf. Andrei,
oamenii mănîncă usturoi, îşi ung cu el corpurile sau numai frunţile, piepturile, spinările,
pe sub genunchi. Dau cu usturoi pe la toate intrările în case, în grajduri (uşi, ferestre), pe
la gurile cuptoarelor, sobelor etc. „La Andrii faşi cruşi cu usturoi, sî nu vii strigoi în casî.
La fereastrî, la uşî – pistătlocu faşi cruşi. La uşî sus, pi păreti din casî, faşi cruşiuliţî păr’ la
prag. <…> La fereşti tot aşă faşi. <…> Da, da, obîcea******10 moldov’neascî”5.11
* Vozraziti (rus.) – a se împotrivi.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 62; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria C. Nicov,
68 ani; culeg. E. Junghietu.2
** Ranişe, didî naşi (ucr.) – înainte, buneii noştri.3
2
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 62; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria C. Nicov,
68 ani; culeg. E. Junghietu.4
*** U duşu, şob on ni vîhodil (ucr.) – în suflet, ca să nu iasă afară.5
**** Tuhlîi (rus.) – împuţit, stricat.6
3
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 62; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria C. Nicov,
68 ani; culeg. E. Junghietu.7
***** Naprimer (rus.)– de exemplu.8
4
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 62; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria C. Nicov,
68 ani; culeg. E. Junghietu.9
****** Obîcea, obîceai (rus.) – obicei.10
5
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 76; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria C. Nicov,
68 ani; culeg. E. Junghietu.11
43
 „În sara di Andrii unjem cu usturoi cruşili la ferestri. Însamnam tot cu usturoi
la horn”1.
Există unele descîntece (cu elemente din mitologia creştină) împotriva strigoilor, în
care se vorbeşte despre faptele rele pe care le-ar face aceştia în dauna oamenilor. Le vine
în ajutor Maica Domnului.
A plecat strigoaica Oasele-i sdrobi,
Din casă în casă Sîngele-i sorbi.
Din coş în coş Maica Precista
Şi-a găsit După strigoaică se luă:
Toate casele-ncuiate, – Maicelor,
Toate uşile astupate, Împărăteselor,
Numai la N. – Să daţi lui N. inima la loc,
Casa descuiata, Oasele la loc,
Uşa destupată Iar N. să rămîie curat,
Coşul desfundat. Luminat
În casă cum intră, Ca steaua din cer,
La N. alergă, Ca roua din cîmp,
Inima-i fură, Ca şorţul Maicii Precesta2.

Unii bătrîni şi azi mai povestesc despre imaginatele bătăi groaznice între strigoi
(la hotarele ce despart moşiile satelor). Se zice că în timpul încăierărilor între strigoi
aceştia se lovesc reciproc, însă nu se omoară. Cînd se bat strigoii între ei, rostesc
anumite formule, cum ar fi:

Pălesc,
Dar nu răpesc,
Nu şchiopătez,
Nu olojesc,
Nu chiorăsc!3
123

O altă forţă malefică imaginată ce se crede că acţionează, mai ales, în noaptea spre
Sf. Andrei sunt dracii (uneori confundaţi cu strigoii).
Se povesteşte că dracii, la fel ca strigoii, umblă prin lume avînd chip de felurite
animale (cai, pisici, iepuri ş. a.).
„La Andrii îmblî dracu. Iesî înainti. Ş-amu iesî cîti o datî. Chiar eu într-o zî vinem
di la băietu neu. Ni-o işît înainti un iepuraş, noaptea, pi la niezu nopţîi.
Băietu zîşe:
– Culcî-ti, mamă, aişea [în casa fiului].
Da eu:
– Ma duc acasî! La tini sunt copchii, plîng toatî noaptea. Ma duc eu acasî.
Merjem aşa pi drum şî ni-o işît iepuraşu şela. Treşe cînd pi işi, cînd pi acolo. Aşeala
zîşi cî-i dracu.
1
Idem, ms. 392, f. 122; acelaşi sat; inf. Maria A. Furdui, 57 ani; culeg. V. Cirimpei,
S. Moraru.
2
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 125–126 (jud. Fălciu).
3
Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui
B. P. Hasdeu. – Bucureşti: Minerva, 1970, p. 253.
44
 Cînd dam cu mîna, nu era nicî. Da cînd mă pornem, el era iar înaintea me.
Asta o fost cu vreo trii ani în urmî. Işă chiar înainti, aşă.
Culeg.: Cred că de frică vedeai iepuraşul cela?
Inf.: Poati.
Culeg.: Ce faceţi ca să nu iasă dracii?
Inf.: Făşem cruşi, molitvî*.1 Sî-ţ spun o rugăciuni tari frumoasî, fîrî di cari niş nu mă
culc, niş nu mă scol. O rugăciuni scumpî, di la bisericî:

Hristoasî, ascultî,
Hristoasî, păzăşti-ma
Zîua şî noaptea
Şî-n tot şeasu”1.2

În timpul nostru credinţele despre existenţa dracilor, asemenea strigoilor, aproape

că sunt dispărute.
„Sî vorbe cî îmblî la Andrei strigoi, draşi. Di amu s-o uitat aestea”2.3
„Amu, mătincî, oamini-s draşi”3.4
Ziua lui Andrei – sărbătoare consacrată lupilor. „La Andrii înşep a-mbla luchii.
Zîşeu: Iaca, dacî-i zîua luchilor, trebui de amu sî vii luchii”4.5
Ca şi împotriva strigoilor, dracilor, ţăranii folosesc usturoi pentru „a se apăra”
de lupi.
„La Andrii unje fetili uşîli, fereştili cu usturoi, ca sî nu vii lupu”5.6
De mijloacele de „apărare” împotriva lupilor la Andrei ţine şi interdicţia muncii
(femeilor). „Zîşeu: Sî nu lucrez, cî dau luchi pisti tini. Ii îmblî di la Andrii pînî la Anu Nou.
Îmblî grămadî. Aşa zîşeu, da Dumnezău ştii”6.7
Despre înfiorătoarea noapte spre 30 Noiembrie, stăpînită de variate spirite malefice
(strigoi, draci, lupi ş. a.), despre unele măsuri de „apărare” împotriva lor vorbea cu mult
spirit de observaţie Vasile Alecsandri în poezia Noaptea Sfîntului Andrii.

Zgomot trist în cîmp răsună! Bufnele posomorîte,

Vin strigoii, se adună, În a lor cuiburi trezite,
Părăsind a lor săcrii. Ţipă cu glas amorţit.
Voi, creştinelor popoare, Lupu urlă împreună,
Faceţi cruci mîntuitoare, Cu ochi roşi ţintiţi la lună,
Căci e noasptea-ngrozitoare, Cîmpul geme, codrul sună,
Noaptea Sfîntului Andrii! Satan pe deal s-a ivit!
..................... Iată-l! iată Satan vine,

* Molitva (rus.) – rugăciune, molitvă.1

1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 86; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Teodora G. Chiriacov,
69 ani; culeg. N. Băieşu.2
2
Idem, 1987, ms. 383, f. 224; Caragaş – Slobozia; inf. Mihail L Buza, 70 ani;
acelaşi culeg. 3
3
Idem, 1988, ms. 395, f. 103; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Ana Cătană, 83 ani;
acelaşi culeg.4
4
Idem, f. 170; Mălăieşti – acelaşi raion; inf. Maria M. Grigoriev, 59 ani; acelaşi culeg.5
5
Idem, 1988, ms. 392, f. 178; Moldovanscoe –Crîmsc – Crasnodar; inf. Vasiliţa L. Morari,
56 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru.6
6
Idem, ms. 395, f. 103; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Ana Cătană, 83 ani; culeg.
N. Băieşu. 7
45
 Răzbătînd prin verzi lumine, Aşezaţi într-un rond mare,
Pe-un fulger scînteietor. Adînciţi în întristare,
Umbre, stafii despletite, Pe secriu-şi fiecare
Cucuveici, iele zburlite Oasele şi-a rezemat.
Şi rusaliile pocite Unul zice: Eu în viaţă
Îl urmează ca un nor! Cu o mînă îndrăzneaţă,
Sus, pe turnul fără cruce, Multe drepturi am răpit!
Duhul rău, zbierînd, se duce Răpit-am pîinea de hrană
Şi tot turnul s-a clintit! Unei gingaşe orfane
Miezul nopţii-n aer trece Ce, pierdută şi sărmană,
Şi, lovind arama rece, În mizerie-a pierit!
Ore negre douăsprezece Altul zice: Eu în lume
Bate-n clopotul dogit. Am avut putere, nume,
Strigoimea se-ndeseşte, Căci am fost stăpînitor!
Horă mare învîrteşte Dar în oarba-mi lăcomie,
Lîngă turnul creştinesc. Pentru-o seacă avuţie,
................... Am împins în rea urgie
Voi, cu suflete curate, Pe sărmanul meu popor!
Cu credinţi nestrămutate, Altul zice: Eu în ţară
Oameni buni, femei, copii! Fost-am o cumplită fiară,
Voi, creştinelor popoare, Plină de amar venin!
Faceţi cruci mîntuitoare, Împotriva ţării mele
Căci e noaptea-ngrozitoare Făptuit-am multe rele
Noaptea Sfîntului Andrii! Şi-am legat-o-n lanţuri grele
Acum iată pe mormînturi, Ş-am vîndut-o la străin!
Clătinaţi, bătuţi de vînturi, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1
Toţi strigoii s-au lăsat.
1

Petreceri ritualice ale tineretului necăsătorit. Poporul crede că strigoii, dracii, alte
fiinţe malefice care bîntuie în noaptea spre Sf. Andrei se tem foarte mult şi de zgomot. De
aceea, mai ales, tineretul sătesc necăsătorit organizează petreceri nocturne ritualice, deşi
Andreiul este marcat în Postul Crăciunului. Petrecerile acestea apropie, în oarecare măsu-
ră, după cum am mai spus, sărbătoarea Andreiul de revelionul Anului Nou.
Se spune că petrecerile la Andrei sunt „un fel de şezători”, numai că în timpul lor
nu se lucrează, ci tineretul se veseleşte.
Pentru masa ritualică gătesc bucate alese, de sec: mîncăruri din năhut, mazăre, bob,
linte, plăcinte cu varză, cu cartofi, bostan, ceapă, balabuşte presărate cu miez de nucă
pisat, cu mac.
Caracteristice pentru sărbătoarea lui Andrei, ca în general pentru zilele de post, erau
băuturile nealcoolice, fermentate – covaşa (băutură, dar şi mîncare) şi braga. Băuturile
acestea se preparau din făina celor mai răspîndite culturi la noi – porumbul şi grîul. Se
foloseşte la mesele ritualice şi vin (în cantităţi mici).
„La Andrii ni grămădem la o casî. Toati aduşe mîncari, ştii, la casa şeea. <…>
Aduşem jin. Tiho*,2 nu era hulealî**.3 Părinţî dăde voi s’faşim, di atîta cî băieţî erau
1
Vasile Alecsandri, Opere, vol. I. – Chişinău: ESM, 1958, p. 209–210.
* Tiho (rus.) – linişte.2
** Huleală (din rus. guleanie – petrecere).3
46
umnîe*,1 nu făşe gălăjii cum amu fac ii şî-s nahalinîe**.2 La o pitrecanii sî duc nicheamaţ
şi fac gălăjii acolo.
Sî grămăde toţ ibovnişi ş’toati ibovnişili. Şî li eara interes sî şadî: dacî ibovnic cu
ibovnicî. Şî şîdem înşetişor şî-nchinam şî mîncam. Grăiem <…>. Nu jiucam”1.3
„Fac Andriiu. Huleesc***4 feti cu băieţ. Nu, sî grămăde. Fac mîncare la o casî şî
huleesc. Mînîncî, beu, cîntî, în cărţ sî jioacî”2.5
Un element original în cadrul petrecerii tineretului în noaptea spre Andrei, care
s-a păstrat în raioanele transnistriene, neîntîlnit în alte părţi, este prezenţa personajului
mitologic-folcloric Moş Andrei. Acesta semnifică trecerea de la anotimpul toamnei la cel
al iernii. Moşul are două variante.
Varianta I. Este faza mai veche a lui Moş Andrei, care simbolizează „moartea”,
trecerea toamnei. Moş Andrei este redat printr-o mătăhală antropomorfă, confecţionată din
felurite materiale (lemn, paie, cîrpe ş. a.). El întruchipează un bărbat „mort”, care urmează
a fi înmormîntat (simbolul toamnei tîrzii, care trece, pleacă). La început comportamentul
participanţilor la petrecere este ca faţă de un om viu. Mătăhala este pusă la masă la rînd
cu toţi cei prezenţi la petrecere. Doar pe alocuri mătăhala este pusă dintr-odată pe laiţă
(scaune). Fetele bocesc „mortul”.
„Făşem un Andrii. Luam un lemn, îl îmbracam. Îi punem cuşmî-n cap. Îl punem în
capu mesî. Toţ dam cu dînsu şioc”3.6
„Îl făşem dintr-o lopatî, cum ar faşi o mătăhalî. Îl punem în capu mesîi, apoi îl
scoteu, jiucau cu dînsu. Zîşeu cî aşeala-i Andriiu”4.7
„Făşeu din vechituri, haini vechi un om şî-l puneu după masî. Pi urmî îl scoteu afarî
şî-l înmormîntau în omăt (dacî era omăt). Dacî nu era omăt, îl îngropau în pămînt. Aista
era Andrii”5.8
„Andriiul îl făşem din pai. Îl îmbrăcam şî-l punem pi laiţî. Îl boşem”6.9 Asemenea
acţiuni amintesc de înmormîntarea Caloianului.
Cînd „mortul” se afla în casă, unii făceau anumite glume (ca la priveghiul unui
decedat adevărat). Un flăcău, pe furiş, lega cu o aţă „mortul” de o mînă ori de un picior.
Cînd trăgea de aţă, tot pe furiş, „mortul” se mişca. Fetele se speriau.
„Ştiu de amu din povestirea mami. L-o făcut pi Andriiu şî l-o pus pi laiţî. Da fratili
ii s-o bagat sub laiţî şî i-o legat lui Andrii o aţî di o parti, altî aţî – di altî parti. Şî fetili hai
sî-l boşeascî pi Andrii. Da aşeal di sub laiţî o-nşeput a traji di aţî. Andriiu o-nşeput a sî
nişca. Fetili s-o spăriet şî ţuşti! afarî”7.10
* Umnîi (rus.) – cuminte, deştept.1
** Nahalinîi (rus.) – obraznic.2
1
AFAŞM, 1987, ms. 387-a, f. 121; Cioburciu – Slobozia; inf. Ana A. Fedotov, 60 ani; culeg.
E. Junghietu.3
*** Huleati, guleati (ucr., rus.) – a se distra, a chefui.4
2
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 264; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Maria I. Vicol,
67 ani; acelaşi culeg.5
3
Idem, 1988, ms. 395, f. 170; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Maria M. Grigoriev, 59 ani;
culeg. N. Băieşu.6
4
Idem, f. 103; Tocmagiu – acelaşi raion; inf. Ana V. Cătană, 83 ani; acelaşi culeg.7
5
Idem, 1987, ms. 387, f. 2; Crasnaia Gorca – acelaşi raion; inf. Nadia I. Burcă, 50 ani;
acelaşi culeg.8
6
Idem, 1988, ms. 383, f. 248; Caragaş – Slobozia; inf. Marina V. Morfoi, 69 ani;
acelaşi culeg.9
7
Idem, ms. 395, f. 65; Teiu – Grigoriopol; inf. Eugenia A. Arnăut, 52 ani; acelaşi culeg.10
47
 Varianta II. Andrei este simbolul sosirii iernii. A existat, probabil, şi o perioadă
de tranziţie – de la faza veche a Moşului Andrei („răposat”) la cea nouă, a sosirii iernii.
Despre aceasta ar mărturisi următoarea variantă a obiceiului. „Mama me ni-o povestit cî
l-o făcut pi Andrii din petişi şî l-o pus pi laiţî, ca pi mort. Aşa eli-l boşeu pi Andrii cî
s-o-nchis casa şeia şî az îl boşesc. Mama me aşa-ni spune. Eu am 76 di ani, da e ar ave
suta. S-o-ntîmplat aşă [pentru] cî nu trebui sî-l faşi pi Andrii ca pi mort, sî-l boşeşti. Îi
păcat, nu sî poati, da eli l-o făcut ca pi mort. L-o pus pi laiţî şî-l boşeu. S-o-nchis casa
şeea şî vsio*,1 n-o mai işît nimi din casa şeea. Aşă-ni spune mama me”1.2
În ipostaza nouă Moş Andrei este prezentat de un flăcău îmbrăcat în haine albe, cu
înfăţişare de bătrîn, avînd şi unele elemente de culoare roşie (ca Moşii Crăciun, Gerilă).
Moş Andrei intra în casa unde avea loc petrecerea tinerilor, dădea bineţe. Era invitat la
masă. După un timp, îşi lua rămas bun şi pleca la altă casă, unde era petrecere.
„Pi un flăcău îl înşing cu brîu [roşu]. Îl îmbracî în cămeşî albî, risuitî**3 pi la gît,
la chiept, pi la mînişi. Îi puni şleapcă***4 tot risuitî. O împleteu din aţî, bumbac tot alb,
o împodogheu cu flori. O făşeu ţuguietî. Şî sî nume Sf. Andrii. Sî duşe undi fetili făşeu
Andriiu. Sî zîşe:
– Iaca o vinit şî Andriiu!
– Buna sara!
Sta la vorbî, îl puneu la masî. Pi urmî işă şî sî duşe-n altî parti, undi erau grămăditi
feti şî băieţ. Aşa era moda, da amu …
El [Andrei] îi îmbrăcat în alb, ca omătu, iarna. El o adus iarna. Era-mbracat cu
cămeşî albî, brodatî, brîu roşu, şalvari****5 alghi, tot brodaţ. Îmbrăcat aşă, el îmbla tot
satu. <…> Era tînăr, da-l făşeu bătrîn. El era ca cum amu-i Moş Jerilî la Anu Nou. Înainti
erau multi; şi sî grăim?”2.6
„Pi un flăcău îl îmbrăcam în haini albi. Îl punem la masî. Sî zîşe cî el o vinit pi cal
bălan, o adus iarna, omătu”3.7
„Îl îmbracam în alb, cî de amu era iarna. Di la Andrii sî-nşepi iarna. Sî zîşe cî
Andriiu aduşi iarna. Înainti era interesant tari, mult mai vesal ca amu”4.8
„Pi Andrii îl îmbrăcam în alb. El îi pervîi zî di iarnî”5.9
„L-îmbrăcau şî-mbla el aşă. Numai el nu era ca sî colindi şeva. Îl poşităeu*****.
Sî zîşe cî el aduşi iarna”6.1011
Personajul Moş Andrei – aducător al iernii a acumulat, cu timpul, detalii cu
funcţie de a crea dispoziţie bună cu ocazia petrecerilor tineretului la sărbătoarea de la
începutul iernii.
* Vsio (rus.) – gata.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 142; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Daria Croitoru, 75 ani; culeg.
N. Băieşu.2
** Risuit (rus. risovati – a desena) – desenat, zugrăvit.3
*** Şleapcă (rus. şleapa – pălărie) – aici, chipiu.4
**** Şalvari (rus. şalivarî) – pantaloni lungi, foarte largi, strînşi pe gleznă.5
2
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 147; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan Eftodiev, 65 ani; culeg.
N. Băieşu.6
3
Idem, f. 76; Butor – acelaşi raion; inf. Solomonia I. Spiridon, 73 ani; acelaşi culeg.7
4
Idem, 1988, ms. 395, f. 170; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Maria M. Grigoriev, 59 ani;
acelaşi culeg.8
5
Idem, 1987, ms. 383, f. 248; Caragaş – Slobozia; inf. Marina S. Morfoi, 69 ani;
acelaşi culeg.9
***** Pocitati (rus.) – a cinsti, a respecta.10
6
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 223; Caragaş – Slobozia; inf. Mihail L. Buza, 70 ani; culeg.
N. Băieşu.11
48
 „Pi Andrii îl îmbrăcam în haini mai vechişoari, ca sî rîz di dînsu. Îl punem în capu
mesîi. <…> Luam cîti un pahar di jin. Harmoşcî*.1 Era vesăl.
– Culeg.: Ce făcea Andrei?
– Inf.: Sî scula de acolo, lua cîti o fatî la jioc. Rîdem, grăiem.
– Culeg.: La urmă Andrei ce făcea?
– Inf.: Sî dizbrăca, sî duşe acasî, în drumu lui. Noi ni duşem în drumu nostru, acasî.
<…> Îl poşităiem, îl cinstem. Grăiem cu dînsu şi trebuie”1.2
Un alt element specific, moldovenesc, în cadrul petrecerii tineretului sătesc în noap-
tea spre Sf. Andrei, este obiceiul numit Păzitul usturoiului.
Tradiţia aceasta este tipică pentru sudul şi centrul (regiunea codrilor) din R. Moldo-
va. Există şi la găgăuzi, unde şi sărbătoarea în cauză este numită Ziua usturoiului 2.3
Fiecare din cele 6–8–10 fete participante la petrecerea de Andrei îşi găteşte usturo-
iul ei. Acesta constă din trei căpăţini de usturoi, o gemnă (sau colac) şi o stiblă de busuioc,
legate împreună cu o panglică roşie. Toţi usturoii se pun pe masă şi se învelesc cu o basma
roşie. Usturoii sunt păziţi de două bătrîne (fete îmbrăcate băbeşte).
Peste oarecare timp vin flăcăii, împreună cu un muzicant (armonist sau acordeo-
nist). La început se face o horă, fetele ţinînd usturoii în mîini. Apoi fiecare fată dă usturo-
iul ei flăcăului drag. Se crede că usturoiul de la Andrei este „bun pentru toate”, mai ales
pentru descîntat. Toţi se aşază la masă, se veselesc.
O variantă mai recentă a tradiţiei în cauză este Ascunsul usturoiului.
În contextul de faţă usturoiul reprezintă un singur mănunchi de busuioc, în mijlocul
căruia fiecare fată participantă la petrecere pune cîte un căţel de usturoi. Usturoiul poate
avea şi alte forme. În unele sate el constă dintr-un colac, pe marginea căruia fetele înfig cîte
un căţel de usturoi. În alte localităţi usturoiul este pus într-o farfurie cu făină de porumb.
În tot cursul serii, pînă la orele 12, fetele şi flăcăii joacă, pe rînd, usturoiul.
Pe alocuri, la petrecerea de Andrei este invitată şi o femeie sau un bărbat în vîrstă,
care-i învaţă pe tineri cum să joace usturoiul.
După jocul usturoiului, două fete îl ascund în mare taină, urmînd ca flăcăii
să-l găsească.
Unii pun condiţia ca usturoiul să fie ascuns doar în casă. Altă învoială este ca să nu
să se aşeze la masă pînă nu va deveni clar: flăcăii au găsit usturoiul sau n-au reuşit. Dacă
l-au găsit, fetele rămîn biruite şi ele nu mai dansează pînă la sfîrşitul petrecerii. Dar de
mai multe ori flăcăii nu sunt în stare să găsească usturoiul şi, deci, fetele continuă să se
veselească, iar flăcăii „sunt în pagubă” 3.4
Totuşi, indiferent de situaţie, la urmă fac toţi o horă comună.
Stratul creştin. În era creştinismului la sărbătoarea arhaică marcată cu ocazia întîm-
pinării iernii au fost acomodate numele şi celebrarea Ap. Andrei (precum a Sf. Vasile cel
Mare la Anul Nou ş. a.).
Tradiţia creştină spune că Andrei a fost fiul lui Ioan din Betsaida şi fratele mai mic
al lui Simon, devenit apoi Sf. Ap. Petru. De mic copil Andrei a fost pescar 4.5
Poporul a creat naraţiunea sa despre naşterea lui Andrei. Se zice că a fost născut de
o femeie care n-a dorit ca el să vie pe lumea asta. Cum l-a născut, l-a aruncat în apa unui
iaz, ca, după ce se va îneca, să-l mănînce peştii.
* Harmoşca (rus.) – armonică.1
1
AFAŞM, f. 25; Taşlîc – acelaşi raion; inf. Maria D. Racovăţ, 63 ani; culeg. N. Băieşu.2
2
Е. Н. Квилинкова, Гагаузский народный календарь. – Кишинёв: Понтос, 202,
p. 22–23. 3
3
V. Ştiuca, Op. cit., 1973, p. 48.4
4
V. Barbu, 1999, p. 98.5
49
 Însă nişte fete, care se întîmplaseră pe acolo, au scos băieţelul din apă, l-au învelit
în hainele lor şi l-au dus acasă. Apoi au rugat-o pe o bătrînă să-l lecuiască, pentru că răcise
foarte tare cît a stat în apă.
Bătrîna, după ce l-a vindecat, i-a pus băiatului numele Andrei şi a zis că, devenind
mare, va fi un bărbat deştept şi va face mult bine oamenilor.
Fetele l-au crescut. Se făcuse un flăcău frumos şi înţelept. Andrei mai avea ceva
deosebit: prezicea norocul fetelor, dar numai o dată pe an, cînd era ziua lui1. Este evidentă
acomodarea conţinutului acestei creaţii populare la obiceiul vechi al sărbătorii la începutul
iernii (prezicerea viitorului oamenilor).
Tradiţia creştină spune că fiind matur, Andrei s-a evidenţiat ca un propagator al
religiei noi la popoarele de pe ţărmurile Mării Mediterane şi Mării Negre, inclusiv în
Tracia (azi Dobrogea, Moldova, Muntenia). Se susţine că anume Andrei a fost creştinătorul
strămoşilor noştri daci (la sfîrşitul sec. I d. Hr.)2. Biserica l-a declarat sfînt3.
Se spune că purta un toiag cu cruce la capăt, cu care făcea variate minuni4.
Un pictor al timpului a zugrăvit chipul Sf. Andrei, fiind prima icoană creştină
a unui apostol5.
Pentru că vorbea lumii despre unicul Dumnezeu, Ap. Andrei a fost batjocorit,
torturat, de către inamicii creştinismului.
Este cunoscută în toată lumea creştină tradiţia despre moartea de martir
a Ap. Andrei la 30 Noiembrie în jurul anului 87 d. Hr. în localitatea sa de baştină –
cetatea Patras (în Grecia). Fiind început de iarnă friguroasă, călăii au făcut un foc
mare, la care se încălzeau, iar pe Andrei l-au dezbrăcat pînă la piele şi l-au răstignit,
cu capul în jos, pe o cruce de lemn de tei în formă de litera X, care de atunci
a fost numită crucea Sf. Andrei. Aceasta este şi astăzi semn de atenţie, pericol 6.
Azi, moaştele Sf. Ap. Andrei şi crucea sa se află în catedrala mitropolitană
din Patras 7.
În anul 1920 avocatul Jan Dinu a descoperit o peşteră, susţinîndu-se că în ea
a trăit Sf. Andrei. Peştera a fost amenajată ca locaş pentru rugăciune. Însă, pentru
mulţi ani, a fost lăsată în voia soartei, într-un timp fiind acolo şi adăpost pentru oi.
Doar în 1990 Lucian, arhiepiscopul or. Constanţa, a aprobat înfiinţarea pe acest
loc istoric a unui schit de călugări. Apoi aici a fost construită mănăstirea Peştera
Sf. Andrei, situată pe şoseaua Constanţa – Ostrov (tîrg pe malul Dunării)8.
Mai ales în sec. XX, sărbătoarea Sf. Andrei a pierdut mult din elementele sale
tradiţionale, în special cele ce ţin de religia creştină. Procesul acesta a fost cel mai intens
în deceniile postbelice, cînd Andreiul, ca şi celelalte sărbători creştine, era socotit de către
ateiştii sovietici ca o moştenire pur religioasă şi, deci, „dăunătoare”, în special, pentru
generaţiile tinere.
Totuşi, faţă de alte sărbători creştine, Andreiul s-a păstrat (bineînţeles, în forme
relativ reduse). Tradiţii populare ale sărbătorii Sf. Andrei erau demonstrate pe scenele
1
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 138–139 (Costeşti – Ialoveni; inf. Maria Nartea,
37 ani, 1993).
2
D. Farmer, 1999, p. 48. Ion Vicol, Apostolul Andrei, întemeietor al bisericii din Bizanţ şi
ocrotitor al poporului român: (Dialog Iurie Colesnic – Ion Vicol // LA, 2000, 30 Noiem.
3
Petru Diaconu David, Din istoria sfinţilor poporului român. – Bucureşti: Imprimeria Coresi,
1992, p. 4.
4
V. Barbu, 1999, p. 99.
5
Idem.
6
Idem.
7
Idem.
8
Bethleemul creştinismului românesc // Jurn. Ch., 2005, 23 Dec.
50
festivalurilor folclorice. Pe la sfîrşitul anilor 1960 s-au întreprins încercări de
a reactualiza şi sărbătoarea Andreiul, de rînd cu altele, considerate mai puţin religioase
(Anul Nou, 1 Martie, cînd se permitea practicarea tradiţiilor: Pluguşorul, Semănatul,
Sorcova, Mărţişorul). Imbold a fost îndrăzneala artiştilor amatori din s. Zberoaia
r. Nisporeni în anul 1969 de a pune în scenă sărbătoarea Andreiul în cadrul festivalului
folcloric republican La vatra horelor (zona Hînceşti). Iniţiativa aceasta a avut susţinere
într-o serie de articole, publicate în presa republicană, într-o carte despre tradiţiile
numite „noi, socialiste”1.
Astăzi se respectă liber şi această sărbătoare frumoasă cu ocazia marcării începutului
iernii. O practică şi unii tineri orăşeni.

Sfînta Mare Muceniţă Varvara (4 / 17 Decembrie)

Ca în alte multe cazuri, tradiţiile etno-folclorice ale sărbătorii acestea ţin de cele
două straturi (păgîn şi creştin).
De ziua Sf. Varvara sunt legate relativ puţine creaţii populare: cîteva credinţe,
formule verbale, povestiri (religioase-creştine).
O componentă a stratului păgîn este credinţa că din ziua aceasta începe a scădea
noaptea (deşi pînă la Solstiţiul de iarnă mai sunt două săptămîni şi ceva). Astfel, în satele
moldoveneşti auzim şi astăzi spunîndu-se: „Di la Varvara înşepi sî sî micşorezî noaptea,
prindi a scăde. Aşa spuneu bătrîni: Di amu noaptea s-o rupt. Pînî la Boteazî zîua creşti
c-un şeas”2.
Alt component precreştin al sărbătorii din 4/17 Decembrie este tratarea de către
femei a bubelor, mai ales a vărsatului (în medicină – variola) la copii. Despre aceasta
vorbesc şi unele numiri populare ale zilei în cauză: Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea
vărsatului3 ş. a.
În trecut, pentru Sărbătoarea bubelor femeile coceu cîte trei turte, le ungeau cu
miere şi le dădeau copiilor (dacă aveau bube), zicînd: „Să fie [buba] bună ca pînea şi
dulce ca mierea”4. În aceeaşi zi pregăteau medicamente pentru dureri de urechi. De pildă,
în Speia – Grigoriopol, pînă la răsăritul soarelui, gospodina lua o baligă de vacă, o lipea
de perete, făcea în ea cîteva găuri cu degetul, zicînd: „Iaca, baliga asta a şi di leac!”. Usca
baliga şi o păstra. Era folosită la afumat cînd cineva suferea de urechi5.
O povestire creştină nonbiblică spune că nişte oameni bogaţi aveau o fată mare
nespus de frumoasă, pe nume Varvara. În timpul nunţii sale ea a fugit, pentru că nu vroia
să se mărite cu nici un flăcău, în afară de Hristos. Pentru aceasta părinţii au pedepsit-o
aspru: mult timp au ţinut-o încuiată în casă. Fata a suferit mult, a fost o mucenică6.
Într-o altă versiune a povestirii, înregistrată în Roşa (azi suburbie a or. Cernăuţi) se
zice că Varvara a făcut multe fapte bune, pentru care Dumnezeu a luat-o în cer. Acolo ea
a devenit soţia lui Hristos, continuînd să-i ajute pe oameni7.
1
V. Ştiuca, Op. cit., 1973, p. 46–49.
2
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 120; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani;
culeg. N. Băieşu.
3
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 149.
4
Idem, p. 151.
5
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 149; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan I. Eftodiev, 65 ani;
culeg. N. Băieşu.
6
Idem, 1988, ms. 395, f. 143; Tocmagiu – acelaşi raion; inf. Daria Croitoru, 75 ani;
acelaşi culeg.
7
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 153–154.
51
 Conform unei naraţiuni creştine, Varvara a fost închisă de tatăl ei păgîn, Dioscorus,
într-un turn, astfel încît nici un flăcău să n-o vadă. Totuşi, cavalerii au reuşit să ajungă la
dînsa. Varvara a devenit creştină în timpul unei absenţe a tatălui ei. A hotărît să trăiască, în
continuare, în sihăstrie într-o baie construită de Dioscorus. În furie mare, determinată de
creştinarea fiicei, tatăl era pe cale s-o omoare. Însă el a fost lovit de un fulger şi a murit.
De atîta se zice că ucigaşii vor fi loviţi de fulger sau de ghiulele de tun. De aici adaptarea
Varvarei şi ca patroană a tunarilor. Simbolul creştin al Varvarei este un chip de fată foarte
frumoasă stînd într-un turn (în care a fost ţinută de tatăl ei, Dioscorus)1.

Sfîntul Nicolae de Iarnă (Sfîntul Ierarh Nicolae,

Arhiepiscopul Mirei din Lichia)
(6/19 Decembrie)

Sfîntul acesta este numit, la români, diferit: în popor – Sf. Nicolae (ori Neculai),
Nicolae făcătorul de minuni, Sîn Nicoară (ori Sîn Micoară) ş. a.; în calendarul creştin
ortodox – Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei din Lichia. Numele Nicolae se traduce
din limba greacă „popor învingător”.
Mai ales, Sf. Nicolae posedă calităţi, funcţii pe care uneori este greu a le atribui cu
siguranţă unui sau altui strat din cele două (păgîn şi creştină)2.
Stratul păgîn. De era precreştină pare să ţină următoarele calităţi şi funcţii
mai importante ale Sf. Nicolae: credinţele că el dirijează soarele, aduce iarna prin
părţile noastre.
Unii îşi imaginează că Sf. Nicolae urmăreşte ca soarele să nu ardă pămîntul, ci
să-l lumineze, să-l încălzească la timp şi în măsura cuvenită. În acţiunea aceasta de mare
răspundere Sf. Nicolae este ajutat de Sf. Toader, care, cu „cei nouă cai” ai lui, îndreaptă
soarele pe drumul corect3.
Data de 6/19 Decembrie este ultima sărbătoare de la sfîrşitul toamnei (după
Pocroave – 1/14 Octombrie, Paraschiva – 14/27 Octombrie, Sîmedru – 26 Octombrie
/ 8 Noiembrie, Andrei – 30 Noiembrie / 13 Decembrie) cînd se consideră că începe
iarna adevărată.
În contextul acesta sătenii îi aseamănă ori chiar îi confundă pe Sf. Nicolae şi
Sf. Andrei. Un exemplu: „Cînd în ziua asta ninji, sî zîşi: Niculai îş scuturî barba. Şî
Andrii şî Niculai aduc iarna”4.
Sf. Nicolae este închipuit, asemenea Sf. Andrei, drept „un moş bătrîn cu barba
albă”. Într-o informaţie adusă de T. Pamfile se spune că la 6 Decembrie „trebuie să-şi
scuture negreşit Sf. Neculai barba lui cea albă, adică trebuie să ningă neapărat. Iar cînd se
întîmplă cîte o dată ca la Sf. Neculai să fie [pămîntul] negru, atunci se zice: Ei, a-ntinerit
Sf. Neculai”5.
Se mai spune că Sf. Nicolae „vine călare pe cal bălan, cu cojoc în spate. El
aduce iarna”6.
1
D. Farmer, p. 615.
2
Ат. слов., 1986, p. 304.
3
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 157.
4
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 76; Butor – Grigoriopol; inf. Solomonia Spiridon, 73 ani;
culeg. N. Băieşu.
5
T. Pamfile. Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 175.
6
AFAŞM, 1987, ms. 381, f. 36; Biserica Albă – Rahău (azi Rahiv) – Transcarpatia; inf.
Domniţa C. Ţîplea, 62 ani; culeg. N. Băieşu.
52
 În popor se zice că de la 6/19 Decembrie ziua începe, cîte puţin, să se mărească. „La
Sf. Neculai se întoarce noaptea la ziuă cu cît se suceşte puiu-n găoace”1.
Pe alocuri se credea că şi Sf. Nicolae ajută la vindecarea unor boli, „mai ales,
la lovituri”2.
La români Sf. Nicolae are şi unele calităţi care ţin de vechiul cult al strămoşi-
lor, ceea ce s-a păstrat mai bine la alte popoare balcanice, bunăoară, la cele din fosta
Iugoslavia3.
Legătura între Sf. Nicolae şi cultul strămoşilor se vede, mai cu seamă, în următoa-
rele acţiuni ritualice practicate la sîrbi. În ziua Sf. Nicolae mamele pleacă pe o zi sau două
la fiicele căsătorite în anul ce ia sfîrşit; părinţii fac cadouri copiilor4.
Seara spre Sf. Nicolae părinţii pun daruri pentru copii, iar dimineaţa le spun că le-a
adus noaptea Sf. Nicolae5.
Tradiţia sosirii solemne a Sf. Nicolae şi împărţirea cadourilor pentru copii se
respectă şi astăzi cu mult fast în Olanda. Aici, Sf. Nicolae vine, cu corabia, din Spania
în penultima Sîmbătă a lunii Noiembrie. Coborît din corabie, el urcă pe un cal. Desaga-i
este plină cu daruri pe care copiii cuminţi le vor primi în noaptea de 5 spre 6 Decembrie.
Se zice că noaptea cei doi ajutori ai Sf. Nicolae umblă pe acoperişurile caselor şi coboară
cadourile, prin hogeacuri, punîndu-le în încălţămintea (îngrijită) pusă la gurile sobelor. Sf.
Nicolae pleacă în Spania pe data de 6 Decembrie.
Obiceiul acesta s-a păstrat – în oarecare măsură – şi la români. Însă aici funcţia
Sf. Nicolae de a face cadouri copiilor a fost preluată, în fond, de Moş Crăciun.
În Croaţia şi Slovenia, mai ales în satele din preajma oraşelor, înmînarea cadourilor
pentru copii se face deosebit de solemn: cu scopul acesta umblă pe la case, în ajunul zilei
Sf. Nicolae, grupuri de mascaţi. Darurile constau din: nuci, mere, bomboane ş. a. Pentru
copiii neascultători vizitatorii mascaţi lasă (în locul cadourilor) cîte un băţ sau o vargă.
Părinţii păstrau obiectul acesta la coarda casei ori într-un cui6.
Obiceiul a existat şi la români. Dovadă ar fi îmbinarea de cuvinte „Sf. Nicolae
din cui” (pentru „biciuşorul din curele”) despre care scria în Amintirile din copilărie
neîntrecutul nostru povestitor Ion Creangă. „Ia poftim de încalecă pe Bălan [scaun],
jupîneasă [Smărăndiţa, fiică-sa], – zice părintele, de tot posomorît, – să facem pocinog
Sfîntului Nicolai din cui”. Sau: „Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan
şi a ne mîngîia cu Sf. Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari,
care din pricina noastră au pătimit”7.
Stratul creştin. Cercetătorii materialişti afirmă că chipul Sf. Nicolae a fost creat
în primele secole ale creştinismului cu scopul de a lichida cultele zeilor maritimi păgîni
Poseidon (la grecii vechi) şi Neptun (la romani)8.
Aceeaşi savanţi susţin că la creşterea popularităţii Sf. Nicolae în mediul creştinilor,
a admiraţiei faţă de sfînt a contribuit şi faptul că el a fost declarat drept ocrotitor al apelor,
comerţului9.
Conform tradiţiei creştine, viaţa şi faptele Sf. Nicolae au o istorie lungă, interesantă
şi povăţuitoare. Se afirmă că s-a născut în jurul anului 280 d. Hr. în familia creştinilor
Teofan şi Nona – oameni bogaţi în localitatea Patara, reg. Lichia (sau Licia), în Asia Mică
1
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 176.
2
Idem, p. 175.
3
М. С. Кaшуба, Народы Югославии // Зим. празд., 1973, p. 238.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem.
7
Ion Creangă, Op. cit. 1969, p. 4–5.
8
Ат. cлов., 1986, p. 304.
9
Idem.
53
(pe atunci provincie a Imperiului Roman de Răsărit; astăzi regiunea se află în sud-estul
Turciei). Se zice că Nicolae făcea minuni chiar din primele zile ale vieţii sale. Bunăoară, în
timpul botezului el a stat în picioare, în cristelniţă, cîtva timp, fără a fi sprijinit de cineva.
Cînd a devenit mare, învia morţi, îi ajuta pe sărmani, pentru care fapt a fost canonizat.
După moartea părinţilor, cînd Nicolae avea 18 ani, a moştenit o avere considerabilă, pe
care a repartizat-o sărmanilor. Apoi a plecat la Ierusalim, unde a devenit preot creştin.
Se spune că pe cînd începuseră persecuţiile împotriva creştinilor, de rînd cu alţii,
a fost pus la închisoare şi Sf. Nicolae. Cînd împărat al Imperiului Roman a devenit
Constantin cel Mare şi deţinuţii creştini au fost eliberaţi, Sf. Nicolae a plecat în or. Mira
aceiaşi regiune (Lichia). După moartea arhiepiscopului din Mira, Sf. Nicolae a fost ales
în funcţia acestuia, slujind cu bună credinţă mai bine de 50 de ani.
În literatura privind biografia Sf. Nicolae se spune că el apăra cu înverşunare
credinţa creştină de învăţătura veche, păgînă. La primul sinod al bisericii ortodoxe
(anul 325), Sf. Nicolae, împreună cu alte personalităţi teologice progresiste, a combătut
aspru învăţătura greşită a episcopului Arie. Se zice că Sf. Nicolae i-ar fi dat lui Arie
o palmă în plină adunare. Apropo, unii susţin că de la acea palmă a Sf. Nicolae a venit
obiceiul (despre care am relatat mai sus) ca în ajunul sărbătorii închinate sfîntului
(5/18 Decembrie) copiilor care au greşit în timpul anului să li se dea cîte o vărguţă în
loc de cadou – semn că „merită bătaie”1.
Numărul şi varietatea faptelor bune săvîrşite de Sf. Nicolae sunt impunătoare.
I-a salvat de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept, i-a înviat pe cîţiva marinari.
Popularitatea pe care a cîştigat-o Sf. Nicolae în mijlocul credincioşilor a făcut ca el să
fie declarat şi ca patron al marinarilor, al pescarilor, negustorilor; era un mare ajutor
al copiilor orfani, binefăcător pentru toţi2.
Devenind un sfînt foarte popular, datorită bunătăţii, blîndeţii sale, Sf. Nicolae
este confundat cu personajul mitico-folcloric asemănător, patronul sărbătorii principale
din aceiaşi lună – Naşterea Domnului. Este vorba, evident, de Moş Crăciun. În sprijinul
afirmaţiei acestea vine şi faptul că la englezi, americani şi alte popoare Moş Crăciun este
numit Santa Claus (din lat. Sanctus Nicolaus – Sf. Nicolae).
Unii cercetători susţin, nu fără a avea dreptate, că Sf. Nicolae a fost chiar prototipul,
modelul imaginii lui Moş Crăciun. Vom reveni cînd va fi vorba despre Moş Crăciun –
patronul sărbătorii Naşterii Domnului.
Sf. Nicolae s-a trecut din viaţă pe data de 6 Decembrie anul 342. Moaştele lui au
fost mutate din Mira la Bari (în Italia) în 1087.
Sf. Nicolae este sărbătorit de două ori pe an: la 6/19 Decembrie (cînd a murit
sfîntul) – zi numită în popor Sf. Nicolae de Iarnă; şi la 9/22 Mai, sărbătoare zisă în
popor Sf. Nicolae de Vară, iar în biserică – Aducerea Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae
(din Mira la Bari).
Este interesantă şi povăţuitoare legenda religioasă-creştină ce explică sărbătorirea
Sf. Nicolae de două ori pe an, iar a Sf. Casian – o dată în patru ani.
„Dumnezeu le îngădui Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Casian să plece din rai în lumea
largă, pe pămînt, pentru a vedea cum trăiesc creştinii <…>.
Sfinţii erau îmbrăcaţi în veşminte albe, rupte din soare, ca simbol al curăţeniei
şi sfinţeniei. În apropiere de un sat au observat un creştin cum se necăjea să iasă cu
carul dintr-o mlaştină, din apropierea unui pod. Creştinul întrebuinţa tot felul de vorbe
necuviincioase animalelor şi le lovea crunt. Sf. Ierarh Nicolae, văzînd acest tablou îngrozitor,
1
Lidia Granaci, Sărbători, obiceiuri, tradiţii. – Chişinău: Epigraf, 2006, p. 28.
2
D. Farmer, 1999, p. 389.
54
s-a adresat către Sf. Casian cu rugămintea de a merge împreună să-l scoată pe creştin de
la nevoie. Sf. Casian a arătat că un asemenea creştin nu merită ajutor şi în afară de aceasta
trebuia să intre în noroi şi să-şi murdărească veşmintele.
Sf. Ierarh Nicolae n-a ţinut seama de cele spuse de către Sf. Casian. El, fiind milos
faţă de toţi oamenii nevoiaşi, a intrat în noroi, a pus umărul la car şi a ajutat pe creştin ca
să iasă la liman. Se înţelege că hainele i s-au murdărit şi au pierdut frumuseţea lor sclipi-
toare ca zăpada.
După această întîmplare sfinţii s-au înapoiat în rai. La poarta raiului au fost întîm-
pinaţi de Sf. Arhistratig Mihail, care a fost surprins de halul în care se prezentau sfintele
veşminte ale Sfîntului Nicolae.
Sf. Arhanghel Mihail prezentînd raportul despre întoarcerea celor doi sfinţi de pe
pămînt şi cele întîmplate, Dumnezeu a răsplătit fapta bună a Sf. Nicolae, zicînd: Pentru
aceasta vei fi sărbătorit de două ori pe an*,1 iar tu, Casiane, fiindcă nu ai ajutat pe creştin,
vei fi sărbătorit o dată în patru ani”1.2
Calităţile principale proprii miticilor zei ai apelor – Poseidon şi Neptun – au fost
însuşite, în epoca creştinismului, de către Sf. Nicolae.
Conform unei credinţe populare bulgăreşti, Nicolae a fost unul din cei şase sfinţi
care au împărţit între ei pămîntul şi apele. Sfîntului Nicolae i-a căzut să fie stăpînul şi
ocrotitorul mărilor2.3
Despre Sf. Nicolae în postura aceasta românii au creat o serie de povestiri, legende,
colinde şi alte opere populare orale.
„Sf. Nicolae se spune că a fost corăbier, îndeletnicindu-se cu negoţul pe apă şi cu
prinsul peştelui. Într-un rînd, stîrnindu-se o furtună mare, corabia lui s-a prăvălit în apă şi
o mulţime de oameni s-au înecat, scăpînd dintre toţi numai dînsul. Atunci Sf. Nicolae a
început să se roage fierbinte lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a milostivit şi toţi cei înecaţi au
înviat. Aceştia în urmă au început să se închine lui Sf. Nicolae, l-au făcut sfînt şi astfel l-a
primit şi Dumnezeu în ceata aleşilor lui”3.4
Pescarii din localităţile româneşti de pe malurile Dunării afirmă că Sf. Nicolae îi
ocroteşte. T. Pamfile scria: „În Ghizdăreştii Dobrogei, precum şi prin alte sate dunărene
am auzit pescari rostindu-i numele [Sf. Nicolae] în clipe de primejdie sau chemîndu-l
într-ajutor”4.5 În legătură cu această credinţă, în ziua Sf. Nicolae femeile fac răcituri
din peşte.
Se spune în popor: „Cînd ai să treci vreo apă mare, fă-ţi cruce în margine şi roagă-te
lui Sfete Neculai, că el este mai mare peste ape”5.6
Sau: „Lui Sf. Neculai să te rogi, cînd treci pe lîngă o apă, ca să scapi de
primejdie”6.7
În Bucovina se povesteşte că „Sf. Neculai a oprit apele potopului chiar, cari căutau,
după învăluirea pămîntului şi prăpădirea lumii, să înece şi corabia lui Noe”7.8
Sf. Nicolae are funcţia de protector al marinarilor în special în acele ţări care au mai
multă ieşire la mare, bunăoară în Grecia, unde o mare parte a populaţiei îşi dobîndeşte
hrana de toate zilele în apele mării. Nu întîmplător aici pe malul mării şi pe insule sunt
* În orig. – de patru ori.1
1
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 130 (Ţîpleşti – Sîngerei).2
2
Т. А. Колева, Болгары // Зим. празд., 1973, p. 268.3
3
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 171.4
4
Idem, p. 172.5
5
Idem.6
6
Idem.7
7
Idem (Vicovul de Sus – Bucovina; culeg. P. Cîrstean).8
55
construite multe biserici în cinstea Sf. Nicolae. Nici o corabie nu iese din port fără ca
marinarii să aibă cu ei icoana Sf. Nicolae. Iau cu ei şi colivă de grîu din care aruncă în apă
în vremea furtunilor, astfel chemîndu-l în ajutor pe Sf. Nicolae1.
Mai exemplificăm o creaţie populară narativă în care se spune că Sf. Nicolae face
bine oamenilor. „Era un creştin odată care avea trei fete mari. Şi trei fete mari ştim astăzi
ce înseamnează: trei pietre de moară, cari nu se pot urni din casă cu una, cu două. Şi omul
acela era fără seamăn de sărac, însă pe lîngă sărăcie, îi mai punea şi dracul beţe-n roate la
toate treburile cîte le începea – aşa că mai în fiecare zi se pomenea că n-are cu ce potoli
foamea celor din casa lui.
Văzîndu-se sărmanul într-atît de strîmtorat, se gîndi în toate chipurile şi nimic nu-i
trecu altceva de făcut prin minte, decît că trebuie să-şi trimită fetele după cîştig.
– Cum o şti!
Şi lesne se-nţelege ce vrea să zică treaba asta pentru o fată: să cîştige banul
cum o şti!
Dar Sf. Neculai aflase despre aceasta, aşa că în ajunul zilei dintîi, cînd fata cea
mai mare trebuia să-şi pîngărească cinstea, aruncă în casa omului o pungă plină cu
150 de galbeni.
Găsind bănetul acesta, omul nostru s-a minunat şi a zis:
– Acesta-i norocul fetei mai mari; e al ei cîştigul acesta!
A luat-o, i-a găsit un bărbat bun, – că-i era lesne treaba asta acum, – a măritat-o şi
fata s-a dus la casa ei.
După aceasta mai trece ce mai trece şi zilele negri vin din nou. Ce să facă bietul
om? Nimic alta, decît să facă vînt fetei de-a doua după cîştig.
– Să cîştige ea cum va şti!
Dar Sf. Neculai i-a trimis şi acesteia tot 150 de galbeni. Se face şi nunta a doua şi
cînd urma să plece în calea păcatelor a treia fată, cea mai mică, omul se pune pîndar şi
cînd Sf. Neculai veni la fereastră ca să zvîrle în lăuntru cea sută şi jumătate de galbeni,
omul îl apucă de poala hainei şi-i sărută picioarele. Da Sf. Neculai îl îndepărtă şi-i zise:
– Nu-mi mulţămi mie, ci lui Dumnezeu, că numai Dumnezeu este purtătorul gîn-
durilor bune.
Şi de atunci omul cel sărac, cu cele trei fete măritate, se călugări şi sluji pînă la
sfîrşenie Sfîntului Nicolae”2.
Se crede că de aici ar fi venit tradiţia (menţionată şi mai înainte) ca în ajunul săr-
bătorii Sf. Nicolae părinţii să pună diferite daruri („aduse noaptea de Moş Nicolae”) în
papuceii copiilor3.
Unele fete mari se rugau Sf. Nicolae „pentru noroc”, iar altele îi cereau chiar şi
bani. O rugăciune conţine următoarele versuri:

Sfinte Nicolae, chiabur mare,

Pune munţilor hotare
Şi dă ruble ferecate
Fetelor nemăritate4.

Se zice că „la Sf. Neculai se roagă oastea cînd merge la bătălie, că Sf. Neculai şade
călare pe un tun <…>. Pe Sf. Neculai şi turcii îl ţin”5.
1
Ю. В. Иванова, Греки // Зим. празд., 1973, p. 310.
2
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 170–171 (jud. Galaţi).
3
L. Granaci, Op. cit., 2006, p. 29.
4
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 175.
5
Idem, p. 174.
56
 Alţii cred că Sf. Nicolae are şi „unele rosturi în soarta sufletelor pe lumea cealaltă”1.
Despre aceasta este vorba şi într-un bocet pentru mamă:

Draga noastră măiculiţă,

Iubita noastră miluţă!
Eu ţi-aş mai spune ceva:
Rogă-l pe cine-i ruga,
Rogă-l pe Sîn-Neculai
Să-ţi facă parte de rai2.

Sărbătoarea Sf. Nicolae se marca relativ amplu în Basarabia de pînă la Războiul al

Doilea Mondial, fapt pe care-l menţionau O. Constantinescu şi I. Stoian în lucrarea Din
datina Basarabiei (1936). În dimineaţa zilei ţărancele dădeau de pomană: ramuri de pomi,
covrigi, mere, bomboane ş. a. În biserici se făceau slujbe ample3.
Tinerii căsătoriţi „vin cu un colac şi o sticlă cu vin la părinţi, împreună cu copiii
(dacă îi au) şi le urează sănătate. În nici un caz nu se lasă copiii acasă”4.
Se vizitează reciproc prietenii5.
Pentru mese se pregăteau mîncăruri de sec (este Postul Crăciunului)6.
Deşi e perioadă de post, după masă se organiza hora satului. Cînd se înserează
– spun O. Constantinescu şi I. Stoian – „se strică jocul şi toată lumea se adună într-un
careu şi, cu mic, cu mare, îşi iau rămas bun, urîndu-şi reciproc să se vadă sănătoşi la
Crăciun”7.

Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfînta Ana

(9 / 22 Decembrie)

Numirile populare ale sărbătorii – Ana Zacetenia sau Ana Zaştenia – provin din
îmbinarea de cuvinte ruseşti Zaciatie Annî (zămislirea, conceperea Anei; mai corect –
Zămislirea Sf. Fecioare de către Sf. Ana, aşa cum sărbătoarea este numită în calendarul
creştin ortodox român).
Cele spuse se referă la stratul creştin al sărbătorii. Însă avem şi aici elemente ce ţin
de perioada precreştină, păgînă.
Cercetătorii materialişti susţin că la început sărbătoarea aceasta (alături de cea
a „naşterii” Soarelui) era considerată ca hotar, „stîlp al calendarului”, marcînd şi ea
Solstiţiul de iarnă (22 Decembrie), cînd, după cum se spune în popor, „Soarele se dă
înapoi spre vară”8.
De stratul precreştin al sărbătorii din 9/22 Decembrie ţin relativ puţine creaţii etno-
folclorice – doar cîteva ziceri populare (despre timp) şi legende mitice (despre concepere).
Poporul spune că „de la Ana Zacetenia începe a se mări ziua cu cît sare cucoşul din
prag”. Sau: „De la Ana la Iordan (6 / 19 Ianuarie), creşte ziua cît sare cucoşul de pe prag”9
(adică puţin).
1
Idem.
2
Idem.
3
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 131 (Copanca – Slobozia).
4
Idem (General Averescu – Ismail – Odesa).
5
Idem (Durleşti – suburbie a or. Chişinău).
6
Idem.
7
Idem (Ulmu – Hînceşti).
8
Idem, p. 181.
9
AFAŞM, 1985, ms. 372, f. 181; Cupca – Hliboca – Cernăuţi; inf. Vasile Timiş, 79 ani;
culeg. N. Băieşu.
57
 Naraţiunile populare afirmă că Ana a devenit grea cu Maria într-un mod supranatural:
după ce a mirosit şi a sărutat o frunză de păr; ori, conform altor legende, „din durere de
inimă” ş. a.1
Savanţii explică apariţia imaginaţiei populare despre asemenea zămisliri, nevinovate,
în vremurile vechi, cînd omul încă nu înţelegea cauza naşterii copiilor. Filozoful francez
Paul Lafargue scria că mitul despre zămislirea inocentă a apărut „nu în secolul I după
apariţia creştinismului; este unul din miturile cele mai vechi. Pe atunci femeia credea şi
afirma că ea poate zămisli şi fără ajutorul bărbatului”2.
Se consideră că o reminiscenţă a zămislirii neprihănite este şi motivul prezent în
unele poveşti fantastice ale diferitelor etnii, spunîndu-se că femeia purcede grea după ce
înghite un bob de mazăre, o mărgică ş. a.3
De epoca păgînă ţin şi alte vechi tradiţii populare, legate oarecum de adăugirea
zilei, de zămislirea fătului de către femeie. Bunăoară, se recomandă ca pe data de
9/22 Decembrie, spre deosebire de alte sărbători, femeile să înceapă cît mai multe
lucruri casnice, mai ales, cele importante (torsul, cusutul ş. a.).
În ziua aceasta „e bine de început tot lucrul, că merge cu spor”4. O tradiţie originală
era în Bucovina. „Se deapănă tort pe sită şi se face un călepaş, se spală bine şi se sfinţeşte
şi apoi se face din el o biciuşcă. Aceasta e bună cînd încep fetele la stative s-o lege de
mînă, că lucrează cu plăcere şi spor; apoi e bună să mîie vaca cu ea, cînd merge la junc,
să nu meargă de multe ori”5.
T. Pamfile informa că în comuna Straja din Bucovina „fetele şi femeile se scoală
dis-de-dimineaţă şi încep o mulţime de lucruri, înainte de a răsări soarele, ca să le crească
fiecare lucru ce-l vor începe peste an, precum creşte ziua de la această sărbătoare”6.
Stratul creştin. Există opinia că în era creştinismului ziua Zămislirii Fecioarei
Maria de către Sf. Ana a fost acomodată la vechea sărbătoare păgînă, legată, asemenea
Crăciunului (după cum vom vedea mai departe), de Solstiţiul de iarnă. A fost calculat
intervalul de timp de la ziua aceasta (9/22 Decembrie) pînă la Naşterea Maicii Domnului
(8/21 Septembrie) – nouă luni – atîta cît femeia poartă sarcina.
Părinţii Sfintei Fecioare – Ioachim şi Ana – nu sunt menţionaţi în cele patru
Evanghelii. Însă apar în lucrarea apocrifă numită Protoevanghelicum, creată în
sec. I d. Hr. Aici Ioachim figurează ca un bătrîn „foarte bogat”. Numele Anei a fost preluat
de la Hannah, mama lui Samuel (prooroc al iudeilor, în sec. IX î. Hr.) cu istoria căreia
seamănă mult cea a Anei; sau numele Ana a fost preluat de la cel al proorociţei Ana7.
În era creştinismului au apărut unele legende despre zămislirea Maicii Domnului,
create pe baza unor lucrări teologice. S. Fl. Marian arăta concret sursa acestor opere
literare, devenite folclor – anume lucrarea Vieţile sfinţilor, tradusă din slavonă şi editată
pentru prima dată în România la Mănăstirea Neamţului în 18078. Folcloristul bucovinean
publica nouă legende despre zămislirea Maicii Domnului9.
Tradiţia creştină spune că Fecioara Maria s-a născut în or. Nazaret din Galileea.
Părinţii ei – Ioachim şi Ana – au fost oameni simpli, modeşti. Erau foarte îndureraţi şi
1
S. Fl. Marian, Legendele, 1904, p. 4.
2
Apud Zinaida Corotcova, Sărbătorile Maicii Domnului. – Chişinău: Cartea Moldove-
nească, 1976, p. 11.
3
Idem.
4
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 181.
5
Idem.
6
Idem.
7
I. Mircea, 1995, p. 32, 228.
8
S. Fl. Marian, Legendele, 1904, p. 4.
9
Idem, p. 7–12.
58
nefericiţi pentru că nu aveau nici un copil, fiind de acum la vîrsta de 50 de ani. Amintim
că la vechii evrei lipsa de copii în familie era considerată ca o mare ruşine. Soţii fără copii
erau dispreţuiţi şi chiar batjocoriţi.
Odată acest dispreţ pentru Ioachim şi Ana a fost exprimat în public. Preotul din bi-
serică i-a refuzat lui Ioachim jertfa adusă lui Dumnezeu anume pentru că nu aveau copii.
Atunci Ioachim s-a autoexilat în pustiu, petrecînd acolo în post şi rugăciuni timp de 40 de
zile. Ana continua rugăciunile acasă.
Într-o bună zi i s-a arătat lui Ioachim îngerul Domnului care i-a spus că rugăciunile
lui şi ale Anei au fost auzite de către Dumnezeu şi că soţia va zămisli şi va naşte o copilă
deosebită. Îi vor pune numele Maria1.
Sărbătoarea Zămislirea Fecioarei Maria de către Sf. Ana a fost instituită în sec. X la
Neapole (în Italia), mai tîrziu – în Anglia şi Irlanda2.
Sf. Ana este prăznuită de către biserica creştină ortodoxă de trei ori pe an: la
9/22 Septembrie (Părinţii Ioachim şi Ana), 9/22 Decembrie (Zămislirea Sf. Fecioare
de către Sf. Ana) şi 25 Iulie / 7 August (Adormirea Sf. Ana)3.
Există mai multe biserici care poartă numele Sf. Ana (în Ierusalim, Constantinopol
ş. a.). Chipul ei apare uneori în picturi, alături de Iisus, cînd era copil4.
La mai multe popoare europene un element al zilei Zămislirii este începerea
pregătirilor pentru marea sărbătoare creştină a Crăciunului. De exemplu, la popoa-
rele scandinave se spune: „Vine Ana cu cana” (este vorba de prepararea berei pentru
Crăciun)5. Ori, la finlandezi: „Ana pune berea la fiert, iar la sărbătoare [Crăciunul]
se bea”6. Sau: „Ana frămîntă pîinea”7. Evident, asemenea creaţii populare au luat
naştere în era creştinismului.

Sfîntul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni

(12 / 25 Decembrie)

Stratul precreştin. Relatam şi mai înainte că în trecut oamenii simpli nu

ştiau precis cînd are loc Solstiţiul de iarnă. Se considera că zilele încep a se mări la
Sf. Andrei (30 Noiembrie / 13 Decembrie), dar şi la Zămislirea Fecioarei Maria
de către Sf. Ana (9/22 Decembrie). Însă mai evidentă era creşterea zilelor după
sărbătoarea Sf. Spiridon (în popor – Scridon; în calendarul creştin ortodox românesc –
Sf. Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni).
Şi în zilele noastre auzim zicîndu-se, în popor, că de la Sf. Spiridon „noaptea se
scurtează şi ziua creşte”8.
La slavii răsăriteni sărbătoarea aceasta este numită şi mai concret, mai sigur
– Spiridon-povorot (Spiridon-cotitură) ori Spiridon-solnţevorot (Spiridon-Solstiţiu).
Cu prilejul zilei acestea aprindeau ruguri, rostogoleau de pe dealuri roţi vechi unse cu
păcură şi aprinse (ca la alte sărbători, cînd se respectă cultul soarelui / focului)9.
1
V. Barbu, 1999, p. 62.
2
I. Stoian, 1994, p. 22.
3
Idem.
4
D. Farmer, 1999, p. 46–47.
5
М. Н. Морозова, Скандинавские народы // Зим. празд., 1973, p. 106.
6
Н. В. Шлыгина, Финны // Idem, p. 127.
7
Idem.
8
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 142.
9
В. И. Чичеров, Зимний период русского народного земледельческого календаря
XIV–XIX веков. – Москва: Наука, 1957, p. 64.
59
 În ziua lui Spiridon este strict interzisă orice muncă. „Îi primejdios. În zîua lui sî
nu lucrez nicî. Dacî lucrez, ori chişi, ori îţ scoţ un ochi. Îi primejdios di lucru. Sî nu faşi
nicî, sî sărbez”1.
Poporul a acomodat la această zi felurite întîmplări care, fiind spuse în repetate
rînduri, au devenit scurte naraţiuni populare. Se zice că doi lemnari n-au ţinut cont de
sărbătoarea Sf. Spiridon şi au muncit în această zi. Seara, după lucru, s-au dus, ca de
obicei, la crîşmă, dar aceasta fiind într-alt sat, au mers călări: unul pe un cal alb, celalt pe
un cal negru. Au lăsat ei caii afară şi au întrat în crîşmă. Au băut ce au băut, dar cînd să
iasă afară, ce să vadă? Capul calului negru era la calul alb şi invers. Mult se mirară ei de
această minune, pînă cînd şi-au adus aminte că lucraseră în ziua de Sf. Spiridon, făcătorul
de minuni2. Rar cine ar putea crede că asemenea întîmplare a avut loc în realitate, însă
rolul povăţuitor al creaţiei populare este evident.
De încălcări ale interdicţiei muncii în ziua lui Spiridon şi de „pedepsirea” celor
vinovaţi sunt legate toate întîmplările în preajma acestei sărbători. Pilde: „O lucrat la noi
un om în zîua di Scridon. Făşe stativi, cum era-nainti. Ţăsăm. Şî eu am ţăsut. Da amu nu
ţăs, cî aduc gata totu. Amu tari-i ghini di trăit. Numai sî ai sănătati şî minti.
Omu şeala ave copchil mititel, în leagîn. S-o sculat dimineaţa şî s-o apucat di
şioplit. Fimeia s-o apucat sî facî focu. Cînd copchilu o prins a plînji, vini fimeia sî-i dei
sîn, da el era cu gura strîmbî, mînili, chişioarili strîmbi. Aşa o fost douăzăşi şi opt di ani.
Fimeia şeea sî ruga moarti. Pintru cî o lucrat bărbatu-su în zîua di Scridon. Aşa sî spuni –
Scridon, făcătoriu di minuni”3.
„Scridon îi aproapi di Creşiun. El strîmbî, calişeşti norodu, cari lucreazî. De-o
vorbî, înainti aveu stativi şî ţăsău noaptea. Chiar aişea la noi în mahalî la Scridon o lucrat
şi cînd s-o sculat, gura era la şeafî, ochi – la şeafî. Doamni, fereşti şi era.
La Scridon sî păzăsc, sî nu sî-ntîmpli şeva. Într-o casî pi trii sufliti le-o strîmbat,
odatî pi toati, pintru cî o lucrat înspri zîua lui Scridon. El faşi minuni. Aşa şî-i zîc: Scridon
făcătoru di minuni”4.
„Apî’ iaca o fost on om în zîua di Scridon făcător di minuni în păduri şî cînd o vinit
s-o tăiet tot chişioru, ia aşă ia [arată cu mîna], cu coasa. Iaca, ti însamnî Dumnezău”5.
Stratul creştin. În primele secole ale creştinismului peste sărbătoarea veche, păgînă,
a fost suprapusă ziua Sf. Ierarh al Trimitundei, Spiridon. Potrivit literaturii teologice
creştine, Spiridon a trăit în secolul IV d. Hr. Patria lui a fost insula Cipru (în estul Mării
Mediterane). S-a născut într-o familie de oameni simpli. În copilărie a fost păstor. Cînd
a devenit matur, s-a căsătorit, a avut copii. Peste un timp i-a murit soţia.
Se zice că Spiridon avea de la Dumnezeu darul de a face variate minuni, vindecînd
boli grele (ciumă, cancer, vărsat ş. a.).
A fost ales episcop al cetăţii cipriene Trimitunda. A suferit pe timpul persecuţiilor
împăratului roman anticreştin Maximian. A participat la primul sinod ecumenic din Niceea
(în Grecia, anul 325), unde s-a remarcat prin cunoştinţele sale6.
1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 88; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Teodora G. Chiriacov, 69 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 195 (Bălţăteşti – Neamţ).
3
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 150; Speia – Grigoriopol; inf. Melania A. Eftodiev, 60 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
Idem, f. 121; acelaşi sat; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani; acelaşi culeg.
5
Idem, 1988, ms. 391-a, f. 96; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Toader V. Ghimpu,
89 ani; culeg. G. Botezatu, A. Hîncu.
6
Viaţa şi acatistul Sfintilor Ierarhi Spiridon şi Modest. – Bucureşti: Agapis, 2000, p. 12.
60
 Despre minunile lui Spiridon se mai aud şi astăzi felurite povestiri, legende. Se
spune că odată a venit la Sf. Spiridon un om, vrînd să cumpere din turma lui 100 de
capre. Sfîntul i-a zis să aducă, mai întîi, banii la care au convenit şi apoi să ia caprele.
Dar cumpărătorul dînd banii pentru 99 de capre, i-a tăinuit pe cei care se cuveneau pentru
o capră. Mergînd amîndoi în ocolul dobitoacelor, sfîntul a zis către negustor să ia atîtea
capre pentru cît a plătit. Negustorul, despărţind 100 de capre, le-a scos din ocol, iar una
din ele, cunoscîndu-se că este nevîndută, s-a întors repede şi o intrat în ocol. Negustorul,
prinzînd-o, a tras-o după dînsul, iar capra s-a smuls din nou şi a fugit în ocol. Aşa de trei
ori s-a smuncit din mîinile lui fugînd în ocol, iar el scoţînd-o cu sila. Apoi a luat-o pe umeri
şi a dus-o între caprele sale. Dar capra, zbierînd şi bătîndu-l cu coarnele, se zvîrcolea încît
se mirau toţi cei care erau pe acolo. Sfîntul Spiridon pricepînd lucrul şi nevrînd în faţa
tuturora să-l mustreze pe negustorul cel necinstit, a zis cu blîndeţe: „Vezi, fiule, că nu
înzadar face dobitocul unele ca acestea, căci nu suferă a fi adus la casa ta. Oare n-ai oprit
preţul care se cuvenea pentru dînsa şi iată pentru aceea se smulge din mîinile tale şi fuge
la ocol?”. Negustorul, ruşinîndu-se, şi-a recunoscut greşeala şi a cerut iertare. Apoi, dînd
restul banilor, şi-a luat capra, iar ea mergea după dînsul în linişte1.
Într-o noapte, năvălind nişte hoţi în ocolul Sf. Spiridon, au luat cîteva oi şi
vroiau să fugă. Atunci Dumnezeu, văzînd puţina avere a lui Spiridon, i-a legat pe
hoţi cu „legături tari şi nevăzute”, încît ei nu au putut ieşi din ocol, stînd acolo pînă
dimineaţa. Cînd sfîntul a văzut hoţii reţinuţi, i-a dezlegat. Apoi, povăţuindu-i să nu
rîvnească la bunul străinului, ci să-l aibă din „osteneala mîinilor proprii”, le-a dat cîte
un berbec, zicînd: „Luaţi aceştia, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea
cea de toată noaptea”2. Apoi i-a eliberat.
Sf. Spiridon a murit în jurul anului 384. În sec. XV, moaştele lui au fost mutate
în Corfu – o localitate pe insula grecească cu acelaşi nume (în Marea Ionică), unde se
păstrează şi astăzi3.

Crăciunul (Naşterea Domnului)

(25–27 Decembrie / 7–9 Ianuarie)

Este una din principalele sărbători domneşti (împărăteşti). Se consideră drept

„izvorul”, baza tuturor sărbătorilor creştine. Este „originea şi fundamentul <…>
Paştelor, al Cincizecimii şi al Înălţării Domnului”4. Sf. Grigore din Nissa numea
Crăciunul „sfînta sfintelor şi sărbătoarea sărbătorilor”5. Datinile ce se desfăşoară la
Crăciun reflectă nu numai naşterea, ci toată viaţa Mîntuitorului. Sărbătoarea durează,
în mod restrîns, 3 zile (25–27 Decembrie / 7–9 Ianuarie), iar în sens larg – 19 zile, de
la Ignat (20 Decembrie / 2 Ianuarie) pînă la Bobotează (6/19 Ianuarie).
Stratul păgîn. Cercetătorii materialişti susţin, cu argumente convingătoare, că
sărbătoarea Naşterii Domnului are rădăcini adînci, care ajung pînă la arhaicele culte
solare agrare. Mai ales, vechile popoare agrare din Orient şi din zona Mării Mediterane
credeau mult în zeii lor solari-vegetali-agrari, consideraţi ca „muritori” şi „învietori”.
Erau sărbătorite în mod special zilele lor de „naştere”, acestea fiind adaptate, în fond, la
data „naşterii” Soarelui-planetă (Solstiţiul de iarnă).
1
Idem, p. 25–26.
2
Idem, p. 36.
3
I. Stoian, 1994, p. 258.
4
P. Miloşescu, 1990, p. 16.
5
Idem.
61
 La sfîrşitul lui Decembrie, cînd Soarele se urcă cel mai puţin deasupra orizontului,
cînd sunt cele mai scurte zile ale anului, oamenii din vechime îşi imaginau că planeta
dătătoare de lumină şi de căldură moare şi se străduiau s-o ajute, prin felurite mijloace,
să renască. Cu scopul acesta au fost create multe şi variate tradiţii, legate de cultul solar.
Unele dintre acestea au fost preluate, în diferite moduri, în era creştinismului, anumite
reminiscenţe ale lor ajungînd pînă în zilele noastre.
Credeau că îndată după Solstiţiu zeităţile solare „învie”, trezind toată natura la viaţă
nouă, timpul mergînd spre vară.
Astfel, în Egiptul vechi se marca în fiecare an ziua „naşterii” zeului naturii – Osiris
(la 6 Ianuarie), cînd, de obicei, apăreau primele plante verzi, după revenirea la albia sa
a rîului Nil, în urma revărsării de primăvară. Reînvierea naturii era considerată drept
„naşterea” zeului Osiris. Această sărbătoare a egiptenilor a stat, în mare parte, şi la baza
Crăciunului creştin, care pînă în sec. IV d. Hr. era marcat anume pe data de 6 Ianuarie1.
Pe aceeaşi dată în Grecia veche sărbătoreau „naşterea” lui Dionysos – zeul viţei de
vie şi al vinului2. La 25 Decembrie asiro-fenicienii (astăzi locuitorii Siriei şi Libanului)
celebrau ziua „naşterii” zeului vegetaţiei – Adonis3. Tot atunci romanii sărbătoreau
„naşterea” zeului solar Mithra (tradiţie preluată din mitologia iraniană, adusă în Europa
de către militarii romani în sec. I î. Hr., în timpul domniei lui Pompeius)4. La începutul
erei creştine mithraismul continua să fie religie de stat în toate provinciile Imperiului
Roman, inclusiv în Dacia, care ajungea şi în zona noastră5. În anul 270 împăratul roman
Aurelian a instituit în mod oficial sărbătoarea numită în limba latină Diaes Natalis Solis
Invicti (Ziua Naşterii Soarelui Invincibil) (Neînvins)6.
În context nu trebuie să trecem cu vederea întregul ciclu al sărbătorilor de iarnă ale
romanilor, elemente ale cărora au fost preluate atît în cadrul tradiţiilor Crăciunului, cît şi ale
Anului Nou, Bobotezei. Amintim că sărbătorile de iarnă romane începeau cu Dionysiacele
Cîmpeneşti şi Brumalia, care durau 24 de zile (24 Noiembrie – 17 Decembrie), consacrate
încheierii ciclului agricol, strîngerii roadei – serbări foarte populare şi la traci7. Urmau
cele 7 zile (17–23 Decembrie) ale Saturnaliilor, închinate zeului agrar şi civilizator,
Saturn, acestea fiind urmate de Lares (cinstirea sufletelor celor morţi ai familiilor)
şi de Calendele lui Ianuarie (6 Ianuarie) – sărbătoarea care marca începutul anului la
romani8. În ajunul şi în noaptea spre Calendele lui Ianuarie romani trimiteau daruri
superiorilor, petreceau în aşteptarea Anului Nou, cu jocuri, cîntece şi glume. În prima zi
a anului se făceau vizite reciproce, în cea de a doua – jocuri de noroc, în a treia – petreceri
la hipodrom. Se practicau şi anumite vrăji (privind soarta oamenilor în noul an)9.
Stratul creştin. Popoarele asuprite din Imperiul Roman, credincioase în existenţa
forţelor supranaturale, cereşti, sperau mult la uşurarea vieţii lor din partea unei divinităţi
noi, salvatoare a celor oprimaţi. Credeau că izbăvitorul, mîntuitorul aşteptat a venit.
Acesta era Iisus Hristos. În vechea ebraică era numit Ieshua Iahweh, care se traduce
„cel care salvează”.
1
Г. Т. Уткин, Рождество Христово // КНАС, 1969, p. 601.
2
Idem.
3
Idem.
4
Stelian Cîrstean, Destinul unor sărbători ale destinului // Datini (Bucureşti), 1998, nr. 4,
p. 10.
I. Stoian, 1994, p. 171.
5

Sabina Ispas, Comentarii etnologice asupra colindei şi colindatului // Sub aripa cerului. –
6

Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998, p. 35.

7
S. Cîrstean, Op. cit., 1998, p. 10.
8
Idem.
9
P. Miloşescu, 1990, p. 30–31.
62
 Conform ştiinţei materialiste, ateiste, Iisus Hristos n-a existat, chipul lui a apărut
pe baza tradiţiilor precreştine despre naşterea, viaţa, minunile, moartea şi învierea
principalilor zei vegetali-agrari, în primul rînd ale lui Mithra.
Pe de altă parte, cercetătorii teologi susţin că naşterea lui Iisus Hristos nu este
o legendă, ci un eveniment istoric real, care a avut loc acum 2008 de ani pe pămîntul
Palestinei, pe atunci ea făcînd parte din Imperiul Roman.
Apostolul Luca, care şi-a scris Evanghelia în anii 62–63 d. Hr.1, aducea mărturii
convingătoare în privinţa timpului şi locului naşterii lui Iisus: pe vremea împăratului
roman Octavian August (anii domniei: 27 î. Hr. – 14 d. Hr.) şi anume pe cînd se desfăşura
un recensămînt al populaţiei din provincia Palestinei, pe care-l organizase Quirinius – un
reprezentant al centrului de la Roma. În Evanghelia după Luca se spune: „În acele zile a
ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea”2.
Există informaţii că evenimentul a avut loc în iarna anului 732 (sau 748 ş. a.)3 de
la întemeierea Romei, pe timpul domniei în Palestina a regelui Irod (sau Irod I, Irod cel
Mare; anii domniei: 37 î. Hr. – 4 d. Hr.).
Orăşelul Bethleem (în traducere din vechea limbă arameică înseamnă Casa Pîinii)
– locul naşterii Mîntuitorului – există şi astăzi, la 13 km de Ierusalim.
Ca o mărturie a realităţii fenomenului Iisus Hristos este considerată şi
existenţa bisericii construite de către împăratul roman Constantin cel Mare şi mama
sa Elena pe locul unde se susţine că s-a născut Iisus Hristos 4. Şi în zilele noastre‚
cînd se apropie Crăciunul, pelerini din toată lumea creştină pornesc spre Ierusalim
şi Bethleem, pentru a marca ziua Naşterii Mîntuitorului. În noaptea Crăciunului
lumea se adună în biserica măreaţă din Bethleem.
Biserica Naşterii Mîntuitorului reprezintă un ansamblu de cîteva chilii-
peşteri. În fiecare din ele ard continuu candele de argint şi de aur, cu untdelemn
curat şi sfinţit. Partea principală a bisericii este Peştera Naşterii, în care vizitatorii
se coboară sub pămînt, pe trepte de marmură. Interiorul peşterii este împodobit cu
icoane, steaguri şi candelabre scumpe. Spaţiul care simbolizează locul naşterii lui
Iisus prezintă un fel de altar, făcut în zid. Creştinul care se apropie de locul sacru
îngenunchează în faţa unei lespezi de marmură, se închină şi o sărută5.
În contextul de faţă cercetătorul teolog Alexandru Maxim subliniază,
justificat, că naşterea şi unele fapte ale lui Hristos au avut loc în realitate, însă
„invenţie este totul ce a creat poporul nostru drept credincios pentru a împodobi
această sărbătoare”6 (Crăciunul).
Expunem, pe scurt, unele date legate de naşterea lui Iisus Hristos, conform tradiţiei
creştine. Potrivit regulii recensămîntului populaţiei din Palestina, despre care am menţionat
mai sus, bătrînul Iosif şi Fecioara Maria, care trăiau împreună în orăşelul Nazaret din
regiunea nordică a ţării, Galileea, s-au gătit de drum şi au plecat spre localitatea Bethleem
din sudul Palestinei, în provincia Iudeea. S-au dus încolo pentru că din Bethleem se
trăgeau ambii (Iosif şi Maria). Rînduiala recensămîntului cerea ca fiecare palestinian să se
înregistreze la locul de unde-i vine neamul.
În acel timp Maria îşi aştepta sorocul să nască.
1
I. Stoian, 1994, p. 38.
2
Luca, 2, 1–2.
3
P. Miloşescu, 1990, p. 24.
4
I. Stoian, 1994, p. 38.
5
Obiceiuri şi colinde de Crăciun. – Iaşi: CER, 1995, p. 7.
6
A. Maxim, Cu 1996 de ani în urmă s-a născut Mîntuitorul nostru Iisus Hristos // GN,
1997, nr. 1, p. 13.
63
 Parcurgînd cale lungă pe jos (aproape patru zile) şi ajunşi la Bethleem seara, Iosif
şi Maria nu au găsit loc de găzduire la vreun han ori la vreo casă de locuit din orăşel, din
cauza mulţimii sosite acolo cu acelaşi prilej al recensămîntului. Ei s-au adăpostit, după
cum se zice că i-a îndrumat o femeie milostivă, la marginea Bethleemului, într-o peşteră
ce servea drept adăpost pentru vite. Aici Maria l-a născut pe Iisus – copilul divin, despre
care o vestise Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu, cu nouă luni în urmă (timp
cît femeia poartă sarcină). Maria a născut fără ajutor. Singură a născut, singură a înfăşat
pruncul în scutece de in curat, pe care le luase cu ea, şi l-a culcat în ieslea vitelor1.
Sf. Andrei Criteanul (660–740; episcop din Creta, în Grecia; a nu se confunda cu
Ap. Andrei cel Întîi Chemat) scria: „Maica nu cunoscu boala naşterii, proprie celor ce
nasc <…>. Fecioara, născînd fără sămînţă pe cel zămislit, rămase Fecioară şi păstră neatinsă
fecioria sa. Preasfînta Maica Domnului după naşterea Mîntuitorului şi înainte de naşterea
Lui a rămas Fecioară, adevăr în virtutea căruia sfînta biserică o numeşte pururi Fecioară”2.
A fost o naştere „mai presus de fire”, o naştere „supranaturală”3.
Tradiţia spune că, noaptea tîrziu, cînd avea să se nască Iisus, toată populaţia din
Bethleem şi din împrejurimi dormea. Erau treji doar nişte păstori din apropiere, care-şi
străjuiau turma la păşunat. Privind la stele, ei au văzut că deodată cerul s-a spintecat şi
o lumină puternică a inundat văzduhul. Apoi în faţa păstorilor a apărut un înger care
le-a zis: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul, că vi s-a născut azi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul”4. Astfel îngerul, trimis
de Dumnezeu, a dat de înţeles marea importanţă a naşterii lui Iisus Hristos.
Deci, păstorii au fost primii martori ai naşterii Domnului. Ei cei dintîi au venit să se
închine noului născut şi apoi au povestit multor despre dumnezeiasca minune5.
Este notabil că naşterea fusese prevăzută de către prooroci, care au spus că odată
cu acest eveniment va apare pe cer o stea neobişnuită: „Va răsări şi va zdrobi stăpîniile”.
Este vorba de trei împăraţi sau crai (erau şi astrologi, preoţi) pe nume Melhior, Gaspar şi
Baltazar, care trăiau departe de Bethleem, la răsărit. Unii cercetători spun că ei erau din
Arabia, alţii – din Persia6. În cîntecele ritualice la Crăciun „cei trei crai de la răsărit” sunt
numiţi şi magi.
Craii s-au gătit de drum, luînd cu ei daruri scumpe, şi au pornit să-l vadă pe
noul născut. Steaua luminoasă se mişca înaintea lor, pe bolta cerească, indicîndu-le
drumul cel bun.
Craii au mers după stea pînă la Ierusalim. Acolo ea s-a ascuns după un nor şi
călătorii nu mai ştiau încotro să urmeze calea. Au intrat la regele iudeilor, Irod, şi l-au
întrebat de locul unde s-a născut „noul împărat”. Auzind de această naştere, Irod s-a
speriat de pierderea tronului şi şi-a pus în gînd să omoare pruncul. În grabă a chemat la el
oamenii cei mai învăţaţi din Ierusalim şi i-a întrebat unde s-a născut „noul împărat”. „În
Bethleemul din Iudeea” – i-au răspuns ei, – „căci aşa este scris de proorocul”7. Trimiţîndu-i
la Bethleem, Irod le-a spus crailor: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi,
dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui”8.
1
Constantin Galeriu, O, ce veste minunată! – Bucureşti: Evenimentul, 1991, p. 9.
2
Geoffrey Parrinder, Dicţionarul creştinismului. – Bucureşti: Lucman, 1999, p. 187.
3
Iuliana Băncescu, Naşterea Domnului – sărbătoare a omului // Datini (Bucureşti), 1995,
nr. 3–4, p. 7.
4
Luca, 2, 10–11.
5
Ioan Daghi, Naşterea lui Iisus Hristos // Luminătorul (Chişinău), 1992, nr. 6, p. 3–4.
6
Obiceiuri …, 1995, p. 11.
7
Matei, 2, 5–6.
8
Idem, 2, 8.
64
 Craii au pornit iar la drum. După ce au ieşit din oraş, steaua li s-a arătat din nou pe
cer şi i-a condus pînă la Bethleem. Acolo, găsind pruncul în ieslea vitelor, i s-au închinat şi
i-au oferit daruri considerate ca cele mai de preţ: aur („ca unui împărat”), tămîie („ca unui
Dumnezeu”) şi smirnă („semnul vieţii şi morţii”). Bucuroşi, craii vroiau să-l vestească pe
Irod că au găsit pruncul. Dar îngerul lui Dumnezeu a venit la ei şi le-a zis să nu treacă pe
la Irod, că el vrea să omoare pruncul. Auzind aceasta, craii au luat-o pe alt drum şi s-au
întors în ţara lor1.
Irod a aşteptat mai mult timp ca să afle de la crai unde este locul naşterii „noului
împărat”. Dar ei nevenind, Irod s-a mîniat foarte mult şi a hotărît, cu orice preţ, să-l
omoare pe noul născut. A adunat la curtea sa mulţi oameni răi şi le-a poruncit să
meargă în Bethleem şi în împrejurimi şi să-i taie cu săbiile pe toţi băieţii mai mici
de doi ani2. Împăratul credea că astfel îl va nimici şi pe Iisus. Ucigaşii au executat
porunca. În rezultat au murit atunci 14.000 de copii nevinovaţi (conform altor surse
– 44.000 sau 77.000). Se zice că în măcel a murit şi unul din fiii lui Irod3.
Dar gîndul lui Irod nu s-a împlinit. Călăii nu l-au aflat pe Iisus, căci – după cum
spune tradiţia – îngerul păzitor a venit în peştera de la Bethleem şi i-a spus lui Iosif s-o
ia pe Maria şi pruncul, să fugă în ţara vecină, Egipt; să stea acolo pînă vor fi înştiinţaţi să
revină în ţara lor. Iosif a făcut după cum i-a spus îngerul. A luat-o pe Maria şi pruncul, i-a
aşezat pe un asin şi au plecat în ţara Egiptului. Au stat acolo timp de trei ani, pînă cînd
îngerul le-a vestit că Irod a murit şi ei pot reveni în patrie.
Se zice că împăratul Irod s-a sinucis: „îi putrezise carnea, viermii îi sfîrtecau de viu
trupul, îl frigeau picioarele, răsuflarea îi mirosea a stîrv; avea oroare de el însuşi”4.
Reveniţi în Palestina, Iosif şi Maria, cu pruncul Iisus, s-a stabilit cu traiul în localita-
tea Nazaret, de unde plecase la Bethleem. Acolo Iisus şi-a petrecut copilăria şi tinereţea.
După botez, la vîrsta de 30 de ani, Iisus s-a dus în pustiul stîncos de peste r. Iordan,
unde s-a aflat timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, postind şi rugîndu-se Tatălui Ceresc să-l
facă să fie de folos oamenilor, să-i poată învăţa a fi mai buni. Dumnezeu l-a ascultat, în-
zestrîndu-l cu puterea de a face minuni5.
Întors din pustiu, Iisus şi-a ales 12 apostoli, cu ajutorul cărora, timp de trei ani,
a propovăduit învăţătura creştină, a săvîrşit multe minuni6.
Autoritatea lui Iisus crescuse în mediul poporului şi de aceea aveau mare necaz
pe el fariseii (membrii unui partid politic-religios, care avea mare influenţă în
masele iudeilor), precum şi învăţaţii (numiţi şi doctori, cărturari), preoţii. Toţi
aceştia pierdeau încrederea în faţa mulţimii pe măsură ce tot mai numeroşi oameni
simpli se convingeau de puterea dumnezeiască a lui Iisus.
Prin trădare din partea apostolului Iuda – rămas proverbial – Iisus a fost prins,
condamnat la moarte şi răstignit pe cruce. După moarte, trupul lui a fost pus într-un
mormînt din apropiere. A treia zi Iisus a înviat, iar după 40 de zile s-a înălţat la cer.
Cu timpul, Iisus Hristos a devenit, în conştiinţa creştinilor, un mare făcător de
minuni, personaj principal în numeroase legende, componentă a Sfintei Treimi, „un fel
de Zeus”7, în cele din urmă, „stîlpul bisericii creştine”. Astfel şi-l imaginează pe Iisus
1
Idem, 2, 12.
2
Idem, 2, 16.
3
Nae Ionescu, La naşterea Domnului // Alfa, 1998, 1–15 Ian.
4
Idem.
5
Charles Dickens, Viaţa Mîntuitorului nostru Iisus Hristos … – Bucureşti: Mondero, 1990,
p. 18.
6
Idem, p. 23.
7
Victor Druţă, Iisus Hristos – contemporanul nostru // Săptămîna, 2001, 13 Apr.
65
majoritatea credincioşilor şi în zilele noastre. Bineînţeles, mulţi nu pot fi convinşi
că Fecioara Maria a stat grea din Duhul Sfînt, că Iisus a săvîrşit minuni incredibile:
a înmulţit pîinea şi peştele la masa flămînzilor nenumăraţi, a prefăcut apa în vin la
nunta din Cana Galileei, l-a înviat pe prietenul său, Lazăr, în a patra zi după moarte
(cînd de acum se descompunea şi mirosea urît) etc. Totuşi, Iisus a ajuns să fie considerat
drept întemeietorul creştinismului.
Biserica creştină i-a închinat lui Iisus Hristos 10 sărbători, dintre care 6 cu dată
fixă – Naşterea Domnului (25 Decembrie), Tăierea Împrejur a Domnului (1 Ianuarie),
Botezul Domnului (6 Ianuarie), Întîmpinarea Domnului (2 Februarie), Schimbarea
la Faţă (6 August), Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie) şi 4 sărbători cu date
mobile – Intrarea Domnului în Ierusalim, Învierea, Înălţarea Domnului şi Pogorîrea
Sfîntului Duh1.
În primele două-trei secole ale creştinismului cultele lui Mithra şi Iisus Hristos s-au
aflat în stare de rivalitate aspră.
Primii creştini credeau în Iisus Hristos, îl venerau în felurite moduri, însă
nu-i marcau ziua naşterii. Cauza era că, pe de o parte, liturghia în acea vreme era
„toată concentrată în jurul morţii şi învierii Domnului”, iar pe de altă parte, conform
mentalităţii populare de pe atunci, după cum afirmau şi primii scriitori creştini
(Anobiu, Clement Alexandrinul ş. a.), „este nedemn pentru un zeu să ia naştere de
la o anumită zi”; este „o înjosire pentru creştini să serbeze ziua naşterii lui Hristos,
Dumnezeu adevărat, născut din veşnicie din Tatăl”2.
Unii cercetători consideră că în jurul anului 100 d. Hr. au început să celebreze, pe
data de 6 Ianuarie, Botezul Domnului (în apa Iordanului). Cu timpul, au iniţiat şi marcarea
zilei naşterii lui (tot la 6 Ianuarie)3. Astfel, marcarea Botezului şi Naşterii lui Iisus a fost
prima sărbătoare domnească celebrată la o dată fixă (6 Ianuarie).
Alţi cercetători consideră că sărbătoarea Naşterii Domnului a început a fi marcată,
sporadic, abia pe timpul împăraţilor romani, luptători necruţători împotriva creştinilor
– Diocleţian (cca 240 – cca 316) şi Maximian (cca 240–310)4. După o consemnare a
istoricului bizantin Nichifor Calist, pe vremea lui Diocleţian şi Maximian într-o biserică
din Nicomedia (oraş antic în Asia Mică; în prezent Izmit), au fost arşi de vii 20.000 de
creştini adunaţi să celebreze ziua Naşterii Domnului (la 6 Ianuarie)5.
Nici timpul separării zilei Naşterii Domnului (la 25 Decembrie) de cea a Botezului
(6 Ianuarie) nu este clarificat pînă la urmă. Şi aici opiniile nu coincid. Unii susţin că în
anul 325 d. Hr. Constantin cel Mare a aprobat sărbătorirea Crăciunului la 25 Decembrie.
Însă majoritatea cercetătorilor afirmă că decizia privind mutarea datei Crăciunului de
la 6 Ianuarie la 25 Decembrie a fost adoptată în anul 354 de către episcopul de Roma,
Liberius6.
Există şi alte informaţii despre timpul transferării sărbătorii Crăciunul de la
6 Ianuarie la 25 Decembrie: anul 375 (hotărîrea Patriarhiei din Antiohia – în Siria),
anul 432 (o decizie a bisericii din Alexandria – în Egipt). Potrivit unor date mai
recente, abia în anul 550 împăratul roman Iustinian a emis un decret care prevedea
ca Naşterea Domnului să fie marcată, definitiv, la 25 Decembrie, iar data Botezului
lui Hristos să rămînă la 6 Ianuarie7.
Biserica armenească şi astăzi marchează atît Naşterea, cît şi Botezul Domnului
la 6 Ianuarie.
1
V. Răducă, 1998, p. 120–132.
2
P. Miloşescu, 1990, p. 17.
3
Sărbătorile de iarnă // Univers pedagogic, 2005, 1 Ian..
4
S. Ispas, Comentarii …, 1998, p. 31.
5
Idem, „Asta-i seara lui Crăciun …” // Datini (Bucureşti), 1995, nr. 3–4, p. 10.
6
Povestea Crăciunului // Flux, 1998, 26 Dec.
7
V. Barbu, 1999, p. 82.
66
 Sărbătoarea creştină din 25 Decembrie a fost numită, în limba latină – Dies
Creationis Christi (Ziua Creerii lui Hristos) ori Dies Natalis Domimi (Ziua Naşterii
Domnului). Alte praznice creştine au apărut mai tîrziu, în funcţie de data Naşterii
Domnului (Tăierea Împrejur, Întîmpinarea Domnului ş. a.)1.
Stabilirea sărbătorii Naşterii Domnului anume la 25 Decembrie are următoarea
explicaţie esenţială. Împăratul roman creştin Constantin cel Mare, care şi-a construit
cetatea în vechiul Bizanţ, pe malul Bosforului, a înţeles că era necesar să se îndepărteze
de Roma, care şi în sec. IV continua să rămînă a fi centrul mithraismului păgîn,
sărbătoarea principală a căruia era la 25 Decembrie (Dies Solis Invicti – Ziua Soarelui
Invincibil). Altă cauză, implicită, era faptul că Mithra avea supranumirile Lumina
Cunoaşterii, Lumina Mîntuirii etc. Epitete asemănătoare erau atribuite şi lui Iisus:
Lumina Neamurilor, Soarele Nou, Soarele Dreptăţii ş. a.
La sărbătoarea păgînă a lui Mithra mergeau şi unii creştini, confundînd-o cu cea
a Naşterii lui Iisus. Văzînd aceste şi alte fapte, biserica creştină şi mai mult devenise
hotărîtă să stabilească, irevocabil, ziua Naşterii Domnului la 25 Decembrie. Astfel,
sărbătoarea naşterii Soarelui Nebiruit (Mithra) a fost înlocuită, traptat, cu Naşterea
Domnului Iisus Hristos, a Soarelui Nou2. Deci, scopul principal al transferării a fost
ca sărbătoarea Naşterii Domnului să dea lovitura decisivă cultului mithraist, care
continua să existe în Imperiul Roman şi în sec. IV, fiind duşmanul cel mai periculos
al creştinismului3.
Praznicul nou al Naşterii lui Hristos, suprapus celui mithraist, a circumscris şi
tradiţii ale unor sărbători precreştine analoage, legate întrucîtva de Solstiţiul de iarnă
(Saturnaliile ş. a.), despre care am vorbit mai sus. Astfel, în jurul sărbătorii Naşterii
Domnului „a înflorit şi s-a dezvoltat o întreagă teologie populară”4, însoţită de o mare
bogăţie şi varietate de obiceiuri, credinţe, creaţii poetice ş. a.
Sărbătoarea Naşterii Domnului a căpătat, cu timpul, o popularitate deosebită,
mai ales, în evul mediu dezvoltat, odată cu răspîndirea creştinismului în toată Europa
şi nu numai.
Asupra istoriei sărbătorii în cauză varsă lumină şi numirea ei – Crăciun, despre
care s-a discutat mult în trecut, se mai discută şi astăzi. Sunt cunoscute circa 20
de explicaţii ale termenului despre care este vorba. 10 din ele sunt slave (cum ar fi
naivităţile: crîciun, din criceati, „a striga”; se are în vedere ţipătul porcilor tăiaţi în
ajunul sărbătorii; corociun – de la corotchii, scurt; este vorba de timpul la Solstiţiul
de iarnă, cînd este cea mai scurtă zi a anului ş. a.); 5 etimologii latine: crastinum,
ce, la rîndul său, vine din cras – „ziua de mîine” (care exprimă raportul dintre
Ajunul Crăciunului şi ziua întîi a Naşterii Domnului) ş. a.; o etimologie din vechiul
albanez Kërcuni (butucul ritual care arde în vatră în vremea sărbătorii) etc. În privinţa
etimologiei cuv. Crăciun şi-au expus opiniile mai mulţi savanţi lingvişti, istorici,
folclorişti: A. Potebnea, P. Sîrcu, F. Miklosich, B. P. Hasdeu, S. Puşcariu, V. Bogrea,
P. Panaitescu, A. Mateevici, P. Caraman, A. Rosetti, A. Graur, S. Tocarev ş. a.5
Mai convingătoare dintre toate explicaţiile cuv. Crăciun pare a fi cea propusă cu
aproape 115 ani în urmă (1894) de către filologul român Aron Densuşianu. Savantul
afirma, justificat, că term. Crăciun vine din lat. creatio, creationis, ce înseamnă
„creare”, „naştere”.
1
Teodor Crăciunescu, Naşterea Domnului actualizată în cult şi icoană // Flux, 1998,
25 Dec.
2
P. Miloşescu, 1990, p. 28.
3
Idem, p. 27, 30.
4
Idem, p. 16.
5
A se vedea mai desfăşurat despre aceasta: N. Băieşu. Cu privire la numele sărbătorii
Crăciunului // RLŞL, 1993, nr. 2, p. 79–83.
67
 Pe parcursul anilor, opinia lui A. Densuşianu a fost susţinută (A. Rosetti, A. Graur,
S. Ispas ş. a.), dar şi criticată de către diferiţi cercetători, mai ales, slavişti, aceştia din
urmă susţinînd originea slavă a termenului.
Cele mai serioase, mai convingătoare argumente în favoarea etimologiei Crăciun –
creatio, -onis le-a expus într-o lucrare a sa cercetătorul ieşean Traian Diaconescu. Acesta
susţine ideea în cauză din cîteva puncte de vedere: lingvistic, semantic, istoric.”Pe plan
lingvistic – scrie T. Diaconescu – putem afirma, pe temeiul foneticii şi morfologiei româ-
neşti, că term. Crăciun, provenit de la creatio, este un cuvînt moştenit din limba latină,
fără filieră slavă, întrucît transformările fonetice şi morfotice de la creatio la Crăciun se
explică, fără echivoc, pe terenul limbii române, iar perioada de evoluţie şi fixare a formei
actuale se întinde, cu aproximaţie, în perioada de formare a limbii române (sec. V–VII)
<…>, pînă la data creştinării slavilor, care l-au împrumutat de la români cu un fonetism
similar (conf. bulg. Kračun) sau l-au tradus (rus. Rojdestvo, de la verbul roditi, a naşte)”1.
Cercetătorul scrie în continuare: „La nivel semantic, numele sărbătorii creştine de iar-
nă desemnează naşterea lui Hristos. Acest fapt se oglindeşte în termenii din Romania
Apuseană, derivaţi de la natalis sau navitas (conf. fr. Noël, it. Natale, sp. Navidad, port.
Natal)”2. Toate cuvintele acestea conţin noţiunea de naştere. Prin urmare, originea term.
Crăciun este creatio, creare cu sens de naştere, început3.
Cuv. Crăciun a intrat în terminologia creştinismului la începutul erei noi,
odată cu alte cuvinte latine: Dumnezeu (Dominus, Deus), biserică (basilica),
cruce(crocem) ş. a.4
Term. Moş Crăciun (patronul sărbătorii în cauză), crăciun (colac ritualic), crăciu-
nel sau crăciuniţă (plantă de cameră ce înfloreşte pe la sfîrşitul lui Decembrie) ş. a. au
apărut, fireşte, mai tîrziu, după ce luase naştere sărbătoarea Crăciunul cu aspect creştin
şi denumirea respectivă. Cu vocabula Crăciun mulţi creştini din spaţiul românesc îşi nu-
meau copiii născuţi în preajma sărbătorii Naşterii Domnului. Prenumele acesta a devenit
şi nume de familie, în sec. XVI–XVII, cînd fiecare cetăţean român devenise obligat să
poarte şi un nume de familie. În R. Moldova aproximativ 800 de cetăţeni şi o localitate la
sud poartă numele Crăciun5.
Forme evoluate ale tradiţiilor sărbătorii „naşterii” Soarelui (Solstiţiul de iarnă) la
popoarele vechi agrare, inclusiv la traco-geto-daci şi la romani, din care au rezultat cele
ale Crăciunului, au ajuns pînă în zilele noastre la diferite etnii ale lumii creştine, în acelaşi
număr la români. Este vorba de ritualicele bucate din belşug, interpretarea pe la case a
cîntecelor despre Soarele Nou – Hristos (colinde), focuri tipice ş. a. Asemenea datini sau
de cele mai multe ori reminiscenţe ale acestora, s-au păstrat atît în cadrul Crăciunului
propriu-zis, cît şi la sărbătorile premergătoare, la cele următoare.
Pînă la Crăciunul propriu-zis mai sunt trei sărbători pregătitoare: Lăsatul de Sec
pentru Postul Crăciunului, Ignatul, Ajunul Crăciunului.
Înainte de a vorbi despre acestea, vom aminti încă o dată despre timpul marcării
Crăciunului în R. Moldova. Am relatat şi în Introducerea lucrării de faţă că la noi şi astăzi
se continuă, din păcate, sărbătorirea Crăciunului în mod anormal, de două ori – pe stil
nou (la 25 Decembrie) şi pe stil vechi (la 7 Ianuarie); pe nou – la oraş, pe vechi – la ţară.
Despre această încurcătură revoltătoare se scrie de mulţi ani în presa noastră democratică.
Aducem şi aici cîteva exemple (relativ recente).
1
Traian Diaconescu, Crăciunul: Concluziile unui amplu studiu asupra terminologiei
creştine în Romania Orientală // Dacia (Iaşi), 1992, 2 Ian.
2
Idem.
3
S. Ispas, „Asta-i seara …” // Datini (Bucureşti), 1995, nr. 3–4, p. 10.
4
V. Barbu, 1999, p. 81.
5
Circa 800 de cetăţeni din R. Moldova şi o localitate din jud. Cahul poartă numele Crăciun
// Tineretul Moldovei, 2000, 30 Dec.
68
 Ziaristul Sergiu Nucă scrie în Literatura şi Arta: „Toate cărţile sfinte şi calendarele
creştine indică Naşterea Domnului Iisus Hristos anume în noaptea <…> spre ziua de
25 Decembrie <…>. Vă întreb atunci, domnilor propovăduitori de stiluri şi credinţe
vechi, cînd s-a născut, totuşi, Hristos? La 25 Decembrie sau la 7 Ianuarie? Conform
calendarului lui Iulian sau celui Grigorian? <…> Evident, sărbătorirea Crăciunului
astăzi de două ori în an este de neiertat, o eroare gravă a istoriei măsluite de politicieni şi
clerul bisericesc pravoslavnic-rus. Ea trebuie musai corectată. De coordonat sărbătorile
toate în ordinea lor firească”1.
În ziarul Timpul citim: „La oraş oamenii au găsit o soluţie simplă: încep sărbătorile
cu Crăciunul din 25 Decembrie şi încheie la 14 Ianuarie, cu Sf. Vasile. În sate, însă,
zăpăciţi, copiii organizează, la şcoală, serate de Anul Nou şi pleacă acasă, într-o vacanţă
tristă în care, în seara de 31 Decembrie, părinţii nu le aprind nici o lumină pe brad.
Părinţii aşteaptă Crăciunul din 7 Ianuarie, ca să taie porcul şi să se mîndrească cu faptul
că nu sunt la fel ca ceilalţi”2. Totodată, la sfîrşitul lui Decembrie vin în vacanţa de iarnă
şi mulţi studenţi, elevii care învaţă în ţările europene, fiind nevoiţi, acasă, să postească
pînă la 7 Ianuarie.
Un cetăţean din orăşelul Străşeni, Petru Diaconu, mărturisea în 2006: „Sărbătorim
Crăciunul pe stil nou din anii ’70. Atunci am înţeles că ceva nu e în ordine. Cum, Doamne,
să faci Crăciunul după ce sărbătoreşti Anul Nou? Pe 1 Ianuarie este încă post pe stil vechi,
iar noi ne aşezam la masă şi ne umflăm burţile cu toate bunătăţile. Nu e creştineşte”. Şi în
continuare: „Oamenii sărbătoresc Crăciunul atunci cînd sărbătoreşte şi biserica. Iar ea, în
loc să unească oamenii, îi dezbină”3.
Doamna Iulia Gîrlea, directorul Casei de Creaţie a Copiilor din sectorul Centru al
or. Chişinău, conducătorul grupului folcloric Balada, scrie în Glasul Naţiunii: „Familia
mea şi toate cunoştinţele sărbătorim Crăciunul pe stil nou, aşa cum se face în majoritatea
ţărilor. La noi în ţară însă, autorităţile nu vor să recunoască acest fapt şi nici nu doresc.
Ba mai mult decît atît, [autorităţile] sunt susţinute de către biserică. Pe lîngă toate acestea,
bisericile Mitropoliei Basarabiei, care sărbătoresc Crăciunul pe nou, nici măcar nu sunt
luate în considerare. Nu sunt recunoscute. Cei de sus nu vor să accepte ideea că trebuie
să marcăm Crăciunul odată cu toţi occidentalii”4. Despre această situaţie în R. Moldova
vorbeşte şi faptul că la sfîrşitul lunii Iunie 2007 Parlamentul ţării a respins, cu votul majorităţii
comuniste, propunerea ca 25 Decembrie să fie declarată zi de odihnă, pentru ca cele cca
25 % din cetăţeni care serbează Crăciunul pe stil nou „să fie puşi în condiţii egale cu restul
populaţiei”5. Cu toate acestea, observăm tendinţa de a marca, totuşi, Naşterea Domnului (ca
alte sărbători creştine) o singură dată – conform stilului nou.

Postul Crăciunului. Lăsatul de Sec (14 / 27 Noiembrie)

Mai întîi, pe scurt, despre post în general. Cuv. post este de origine slavă (postu),
semnificînd abţinerea totală sau parţială a credincioşilor de la folosirea alimentelor de
dulce, de frupt (de provenienţă animală: carne, lactate, ouă ş. a.), a băuturilor alcoolice,
renunţarea la petreceri mari (nunţi, cumătrii etc.), la plăceri deosebite în anumite săptămîni
1
Sergiu Nucă, E vremea colindelor // LA, 2003, 9 Ian.
2
Sorina Ştefîrţă, Între doi Moşi // Timpul, 2005, 7 Dec.
3
Mariana Raţă, Crăciunul în familia Diaconu // Jurn. Ch., 2006, 22 Dec.
4
Diferenţe înrădăcinate // GN, 2005, 29 Dec.
5
Comuniştii refuză Crăciunul pe stil nou // Timpul, 2007, 2 Iulie.
69
ori în zile din cursul anului, cu scopul purificării trupeşti şi sufleteşti1. Posturile sunt prac-
ticate în majoritatea religiilor vechi şi noi de pe glob2.
Rădăcinile posturilor (adică ale abţinerii oamenilor de la alimentaţie) ajung
pînă în păgînism.
Cei mai mulţi cercetători materialişti leagă originea posturilor, în primul rînd,
de vechiul cult al morţilor. Aducem cîteva opinii în contextul acesta.
Oamenii nu aveau voie să se atingă de jertfele de animale aduse pentru cei
decedaţi; acel interval de timp s-a transformat în post3.
Oamenii se temeau să consume alimente care au fost în contact cu un mort;
aceasta i-a determinat pe membrii familiei decedatului să se abţină pentru un anumit
timp de la mîncare şi băutură4.
Durerea cauzată de moartea celor dragi a dus la neglijarea mîncării şi băuturii
pentru mai multe zile la rînd, ceea ce cu timpul a devenit un semn convenţional de
doliu şi post5.
Se mai crede că postul ar proveni din reţinerea faţă de mîncare şi băutură,
practicată de mari înţelepţi, filozofi, întemeietori de religii (în preajma înfăptuirii
lucrurilor importante)6.
Unii cercetători explică provenirea posturilor prin cantităţile mici sau chiar lip-
sa de provizii la ţărani, mai ales, primăvara. Nici astăzi primăvara, în general, nu se
consumă carne şi lactate în perioada fătatului vitelor, precum şi vara, cînd, mai ales,
unele femei în vîrstă nu mănîncă fructe şi legume pînă la coacerea lor deplină şi pînă
nu au dat din ele de pomană7.
Postul a fost practicat şi ca un fel de pedeapsă, de pocăinţă pentru săvîrşirea
anumitor greşeli.
Unii şi astăzi, în felul lor, practică post ca mijloc igienic pentru păstrarea sau
refacerea sănătăţii fizice, aceasta fiind şi o recomandare din partea medicilor.
Din cele relatate mai sus vedem că iniţial abţinerile de la alimentaţie, în general,
nu erau legate de sărbători religioase. Doar mai tîrziu ele au căpătat formă de interdicţii,
stabilite de către regulile unor praznice importante creştine.
Şi în accepţia biblică postul are o istorie veche, fiind considerat ca prima poruncă
dată de Dumnezeu celor dintîi oameni pe cînd trăiau în rai. Despre aceasta scria Sf.
Vasile cel Mare: „Cucereşte-te şi te sfieşte, omule, de bătrîneţea şi vechimea postului,
pentru că de o vechime ca lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această
poruncă, atunci cînd a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii raiului poţi să mănînci,
iar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca
din el vei muri negreşit”8.
Biblia învaţă că postul presupune renunţarea pentru un anumit timp la mîncare şi
la băutură în general, nu doar la unele feluri de mîncare. Trebuie să se procedeze astfel
pentru că aşa a postit Mîntuitorul9.
1
R. Ciobanu, 1994, p. 197.
2
Simona Dumitrescu, Postul în lumina Sfîntei Scripturi // Datini (Bucureşti), 1998, nr. 1,
p. 6; Ene Branişte, Ce este postul? // Alfa, 2001, 2 Mar.
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem.
7
Г. Т. Уткин, Пост // KHAC, 1969, p. 543.
8
Apud Ioan Ciuntu, În numele adevăratei credinţe. – Chişinău: Tipografia Centrală, 1999,
p. 139.
9
Idem, p. 138.
70
 Iisus Hristos a ţinut post şi a spus că acesta nu trebuie să fie demonstrativ, prefăcut:
„Cînd postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii <…>. Să nu te arăţi oamenilor că posteşti”1.
Biserica accentuează îndeosebi sensul spiritual al postirii, afirmînd că postul
adevărat constă „nu numai în abţinerea de la mîncare şi băutură, ci şi într-o străduinţă
neîncetată de a domina cu spiritul, cu voinţa, toate instinctele, toate pornirile inferioare
ale trupului, care îl apropie pe om de animale”2. Se recomandă ca „posturile de bucate” să
se îmbine cu „postul de păcate”, cu rugăciunile3.
Se mai afirmă că posturile de bucate nu au nici o valoare, dacă nu sunt „completate
şi împodobite cu fapte bune”4.
Creştinii ortodocşi ţin două feluri de post – după stricteţe şi după durată. După
stricteţe sau asprime avem posturi totale şi posturi obişnuite. În timpul postului total,
numit şi post negru, nu se consumă nici un fel de mîncare sau băutură. Aşa sunt ajunurile
Crăciunului, Bobotezei, Paştelui. În timpul postului obişnuit se admite mîncarea bucatelor
de sec (legume şi fructe); sunt zile de post cînd se permite şi consumarea peştelui, vinului.
Este vorba de zilele Bunei Vestiri, Floriilor ş. a.
Şi din punctul de vedere al duratei avem două feluri de posturi: de mai multe zile şi
de o singură zi. Cele de mai multe zile sunt patru la număr, fiind legate de anotimpuri.
Iarna se ţine Postul înaintea Naşterii Domnului sau Postul Crăciunului, avînd
menirea de a pregăti credincioşii pentru întîmpinarea marii sărbători. Este o amintire a
postului de 40 de zile şi nopţi ale proorocului Moise în pustiu, înainte de primirea de la
Dumnezeu a tablei cu cele 10 porunci.
Primăvara avem Postul Paştelui sau Postul Mare. Durează şapte saptămîni, începînd
cu prima zi după Lăsatul de Sec şi ţinînd pînă la Înviere. A fost stabilit în amintirea postului
şi rugăciunilor Mîntuitorului în pustiu înaintea începerii lucrărilor sale mesianice. Este cel
mai vechi şi mai important post.
Vara se ţine Postul înaintea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (la 29 Iunie / 12 Iulie),
care au făcut atît de mult pentru propovăduirea credinţei creştine. Durata postului acesta
variază, depinzînd de data Paştelui. Lăsatul Secului pentru postul acesta are loc în prima
Duminică ce urmează după Duminica Rusaliilor. Ziua aceasta se numeşte şi Duminica
Tuturor Sfinţilor. Adică postul începe Luni şi ţine pînă la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel. Postul durează două – trei săptămîni.
Toamna se ţine Postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului (în popor Sf. Măria
Mare, la 15/28 August). Postul acesta durează două săptămîni, începînd cu 1 / 14 August,
în amintirea postului cu care Maica Domnului s-a pregătit pentru adormire.
Cele patru posturi de mai multe zile au fost stabilite în sec. X5.
Biserica creştină prevede pentru credincioşi mai multe posturi de o singură zi. Este
vorba, în primul rînd, de Miercurea şi Vinerea fiecărei săptămîni – în amintirea patimilor
Domnului. Într-o zi de Miercuri a avut loc şedinţa Sinodului iudeilor, cînd s-a hotărît să fie
omorît Iisus Hristos. Peste o zi, Vineri, Iisus a fost răstignit pe cruce şi a murit6.
Ţinem post de o zi şi cu alte ocazii: Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul sau
Volovăsîca (29 August / 11 Septembrie), Înălţarea Sfintei Cruci (14 / 27 Septembrie)7 ş. a.
Sunt şi posturi care se recomandă creştinilor de către preoţii locali: pentru izbăvire
de secetă sau de prea multe ploi, pentru salvare de boli grele, de vrăjmaşi ş. a.8
1
Matei, 6, 16–18.
2
E. Branişte, Op. cit., 2001, p. 7.
3
Idem.
4
I. Mircea, 1995, p. 412.
5
I. Ciuntu, Op. cit., 1999, p. 143.
6
Idem, p. 140.
7
Idem, p. 142.
8
Vlad Mihăilă, Postul – o cale spre mîntuire // Alfa, 1999, 30 Noiem.
71
 Este important a observa faptul că vechile dispoziţii canonice privitor la durata
şi obligativitatea posturilor de peste an au fost luate cîndva, în alte condiţii de viaţă. De
aceea aplicarea lor integrală nu mai poate fi posibilă astăzi. Ca urmare, Sinodul Bisericii
Ortodoxe Române a hotărît să permită anumite dezlegări de post pentru femeile gravide,
copiii în vîrstă de pînă la şapte ani, pentru bolnavi, slabi. Pentru aceştia postul este obli-
gatoriu numai pentru anumite zile1. În general, astăzi posturile nu mai sunt atît de aspre
ca în trecut.
În continuare ne vom referi, pe scurt, la Postul Crăciunului, care începe pe data
de 15 / 28 Noiembrie, exact după trei luni de cîşlegi de toamnă (de la Sf. Marie Mare, la
15 / 28 August) şi ţine şase săptămîni, pînă la 24 Decembrie / 6 Ianuarie.
La data începerii Postului de Crăciun a fost acomodată ziua Sf. Apostol Filip. De
aceea Postul Crăciunului se numeşte, pe alocuri, şi Postul Sf. Filip.
Chiar şi în trecutul relativ îndepărtat Postul Crăciunului era mai puţin sever faţă
de Postul cel Mare, al Paştelui. Cauza principală este că în Noiembrie – Decembrie se
deschidea sezonul şezătorilor (azi aproape dispărute), organizarea cetelor de colindători,
se marca o serie de sărbători cu semnificaţii de început al iernii (Sf. Andrei, Sf. Nicolae
ş. a.), toate acestia fiind prilejuri de voie bună, veselie pentru tineretul sătesc2.
Şi Lăsatul de Sec pentru Postul Crăciunului, în seara zilei de 14/27 Noiembrie are
o amploare mai mică în comparaţie cu cel pentru Postul Mare.
Ambele Lăsaturi de Sec constau şi astăzi (deşi mai puţin ca altădată) într-o petre-
cere nocturnă, de obicei, în cadrul familiei (sau şi cu rude apropiate), cu mîncare de frupt
şi băutură din belşug.
De mesele ritualice ale Lăsaturilor de Sec sunt legate şi anumite obiceiuri populare.
De exemplu, către sfîrşitul mesei fiecare din cei prezenţi mănîncă cîte un ou fiert, ca postul
să le pară „scurt, mic şi uşor ca un ou, apoi să fie tari şi sănătoşi ca oul în decursul postului
şi cum se mănîncă oul de iute, aşa să treacă şi postul de iute”3. Cînd mănîncă oul, rostesc
şi unele formule. De pildă:
Ou, ouşor,
Să-mi pară postul uşor4.
După petrecere toate vasele se pun cu gura în jos (ca spiritele rele să nu se furişeze
în ele). Rămăşiţele de la masă sunt adunate şi a doua zi se aruncă păsărilor cerului (ca ele
vara să nu strice ogoarele).
Asemănător se procedează şi la alte popoare balcanice5.
În prima zi de post se face spolocania ori spolocanele (de la ucr. spolocanie,
„clătire”)6. Femeile spală bine cu uncrop absolut toate vasele care au fost în contact
cu bucatele de frupt, ca să nu rămînă pe ele ceva „de dulce” din timpul cîşlegilor şi de
la Lăsatul de Sec. Apa folosită la spălat se zice că este bună pentru năjit (umflături la
pulpele animalelor) şi pentru albeaţă la ochi.
Tăvălile pentru pîine sunt trecute prin para focului (cu acelaşi scop).
După toate procedurile acestea, mai ales, femeile obişnuiau să meargă la cîrciumă,
ca „să se dreagă” după petrecerea din seara precedentă. De ochii lumii, ele plecau la
cîrciumă cu furca de tors în brîu7. Acolo îşi „clăteau” cu băutură gura şi gîtul, ca să fie
„curate de frupt” pe întregul parcurs al postului. Această „clătire” ţinea o bună bucată de
1
S. Dumitrescu, Op. cit., 1998, p. 7.
2
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 188.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 203 (Bălăceana – Suceava; culeg. I. Ureche).
4
Idem (Mihoveni – Suceava; culeg. V. Strachină).
5
Зим. празд., 1973, p. 235, 266, 305 ş. a.
6
Dicţ. etim., 1978, p. 395.
7
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 188.
72
zi. Femeile ingenioase spuneau că beau şi joacă „să fie cînepa frumoasă” şi „să fie bătută
pînza” (la ţesut)1.
În perioada Postului de Crăciun (ca şi în Postul Mare) în biserici se fac relativ multe
slujbe. Etnografii O. Constantinescu şi I. Stoian scriau în anii 1930: „Românul nostru
din Basarabia îşi pregăteşte sufletul în curăţenie, iar trupul în cumpătare încă cu 40 zile
înainte de sfintele sărbători. Bisericile ţin slujbe în fiecare zi şi gospodarii se adună în faţa
altarului. Postul este respectat în cea mai mare parte a satelor moldoveneşti”2.
Vom menţiona şi vom descrie cîteva feluri de bucate preparate şi consumate în
vremea postului, în primul rînd la bucovineni, la începutul sec. XX, conform relatărilor
pe care le făcea Elena Niculiţă-Voronca.
La oraş „dimineaţa se bea cafea cu tahîn. Tahînul se cumpără în borcane pe la
băcănii şi, subţiindu-se cu apă caldă, serveşte ca lapte la cafea. Alt lapte pentru cafeaua de
post e laptele de migdale, iar alţii fac cafea cu lapte din sămînţă de cînepă, numit de către
popor lapte de buhai (cu acesta la ţară dreg borşul; îl fierb cu crupe, cu frecăţei etc.)”3.
„Din sămînţă de cînepă, de floarea-soarelui, sîmburi de bostan să face oloiul.
Sîmburii, după ce sunt bine uscaţi în cuptor şi pălăiţi (vînturaţi), să bat în piuă, să cern de
cîteva ori, facîndu-se făină, pe care, ducînd-o la oloiniţă, o stoarce şi scoate oloiul. Mai de
demult, în Moldova, la bucate se întrebuinţa şi untudelemn de nucă, pe care îl făcea cine
avea mulţi nuci, cum era pe la mănăstiri”4.
„La ţăran, hrana cea mai de căpitenie e păpuşoiul. Din acesta face mălaiul sau
pîinea de păpuşoi, coaptă în cuptor, şi mămăligă, pe care o fierbe în toate zilele. <…>
Mămăliga se mănîncă cu orice mîncare, numai cît cu mîncare de faină se înţelege că nu.
Alăturea cu mămăliga, tîrgovăţul mănîncă pîine de grîu; pîinea de secară e la români puţin
cunoscută. Doar cînd nu erau păpuşoi pe la ţară, se făcea pîine de secară, altădată şi de orz,
dacă nici secară nu era.
În pîine, ca să crească, se punea de demult ţaică, care se lua de la berărie – un fel
de plămădeală ca spuma de la bere, care însă era scumpă: 3 lei vechi litra. Cine obicinuia
a face totdeauna pîine în casă, îşi făcea drojde de casă, numite votcale (sau botcale).
Acestea se făceau şi se fac în modul următor: să lasă de la pîinea făcută cu drojde o bucată
de aluat, pe care o pune să dospească trei zile pe cuptor. A treia zi dimineaţă se toarnă
o litră de vin în aluat şi-l lasă o jumătate de zi să se moaie. Cînd se pune vinul, dacă vrai,
pui şi o ceaşcă de miere. Deoparte se pregătesc într-o covată tărîţe de grîu cu de păpuşoi,
iar la foc să pune să fiarbă o oală cu hămei vreo cîţiva pumni – ş-o sîtă plină cu coji de
ceapă cu creastă cu tot şi o mînă – nu plină – de perje afumate. Cu fiertura aceasta se
opăresc tărîţele şi, cînd sînt reci, se amestecă cu aluatul. Apoi se apucă la frămîntat şi se
lasă să dospească iar trei zile pe cuptor. A treia zi se cerne pe masă făină de păpuşoi sau
presori tărîţe şi, luînd cu mîna aluat, faci din el turtiţe mici şi le baţi în faină, ca să nu se
prindă de masă, apoi le aşezi rînd pe scînduri şi le pui să se usuce pe horn. Afară, la vînt,
nu se pot da. Într-o săptămînă sînt gata. Le pui în săculteţe şi le păstrezi la loc uscat – după
o sobă. Cînd vrai să coci pîine, pui la muiat cu apă abia caldă decuseară trei sau patru
turtiţe şi ai pîinea cea mai gustoasă ce poate fi”5.
Botcalele pot fi făcute şi printr-o metodă mai simplă: în puţin aluat dospit cu drojdie
se adaugă vin (ori spumă de vin) şi se mestecă cu făină. Din aluatul acestea se fac turte,
care apoi se usucă şi se folosesc la următoarea plămădeală pentru pîine.
1
Marcel Lutic, Lăsatul Secului de Crăciun // Ţara, 2001, 16 Noiem.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 7–8.
3
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 203.
4
Idem.
5
Idem, p. 197 (Botoşani; „de la mama autoarei”).
73
 „Pentru mălai, femeile de la ţară fac cu o zi mai-nainte oleacă de aluat în o strachină,
din făină şi apă caldă. Pe acesta îl pun la căldură şi pînă a doua zi e acru. În Mihalcea
(lîngă Cernăuţi) şi alte sate femeile lasă aluat din pîine şi cu acesta fac data viitoare pîinea
(mălai). Prea mult însă nu e bine să steie, că nu are putere; în Mihalcea, în mălai pun şi
faină de secară”1.
E. Niculiţă-Voronca scria: „Bunicele şi mamele noastre ştiau să facă sute de feluri
de bucate. Bucatele de post nefiind săţioase ca cele de carne, la masă nu te mulţumeşti
cu două-trei feluri, ci trebuiesc mai multe. Astfel din hribi se fac: borş, ihnea, sarmale,
pilav, piftele şi hribi prăjiţi. Din moron: rasol cu untdelemn, alămîie şi hrean sau cu oţet
şi usturoi, sarmale, pilav. Din raci: supă de raci, raci umpluţi, raci răsol, scordărea şi aşa
mai departe; şi tot astfel şi din legume, cum spune proverbul, cînd sînt mai multe feluri de
bucate din acelaşi soi pe masă:

Şepte feluri de bucate –

Tot fasole mestecate”2.

„Aluaturile ce se fac de post sînt: strudel, plăcinte, colţunaşi şi altele”3.

„Ca desert, <…> se mînca alva, smochine, curmale. Poame fierte se mănîncă de
către popor la post cu deosebire; perje fierte sau mere cu pere tăiate de cu vară felii şi
uscate în cuptor. În Bucovina fac din acestea o băutură foarte răcoritoare. După ce sînt
fierte, să toarnă într-o putinică şi, mai adăugînd apă caldă, se face un must foarte bun. Alţii
fac de cu vară must de mere în poloboace.
Ca conserve pentru desert, se fac toamna: perje umplute cu nucă, uscate în cuptor şi
bătute în gavanoase cu zahăr; chitonoasă de gutîi – un fel de povidlă fiartă des cu zahăr şi
tăiată bucăţi; lisă de pere, pere zăhărite, fierte în zahăr şi conservate în chiupuri; dulceţ(i)
de merişoare. De demult se făceau răcele de bostan, din bostani turceşti tăiaţi felioare, în
pătrate <…>; apoi se fierbeau cu miere şi se conservau în gavanoase”4.
E. Niculiţă-Voronca mai relata: „Arta româncelor în ale dulceţilor, şerbetelor
e cunoscută şi se pare că obiceiul de a face dulceţuri datează de demult, căci în
Bucovina de Sus, unde astăzi dulceţurile nu să ştiu bine [a] face, totuşi, au rămas
cîte o tufă de trandafiri de dulceţi, din vremurile de demult pe la casele româneşti. În
Mihalcea se află trandafiri la tot răzeşul, deşi puţini din ei îi mai întrebuinţează”5.
În timpul postului ţăranii fac brahă. „Din bucăţi de pîine din orice făină, numai
coaptă să fie, mai ales la nunţi, cînd rămîne pîine multă, se face brahă, care se bea”6.
Aceeaşi etnografă informa: „În satele din jurul Cernăuţului se făcea înainte vreme
[brahă] la fiecare casă. Iar în oraşele din Moldova se aflau o mulţime de brăhari, de la
care îşi trag multe familii numele Brahă”7.
O altă băutură, dar şi mîncare de post era covaşa. „Se cerne de cu seară prin sîtă
deasă de toate făinele în covată: de păpuşoi, de săcară, de grîu, de hrişcă etc.; se moaie cu
apă caldă şi se lasă pînă a doua zi să dospească; a doua zi se pune în budăi şi se umple.
Covaşa ca să o facă bună, trebuie să fie cineva meşter să o potrivească din făină şi din
umplut. Pentru a o umple, trebuie să torni mai întîi o tingire de apă numai înfierată, apoi
alta cu mărgele (cînd face apa mărgele) şi alta fiartă. Putina se pune pe cuptor şi pînă seara
e gata, că altfel se face cum e borşul, iar seara se fierbe într-o căldare mare, ca să rămîie
1
Idem.
2
Idem, p. 203.
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem, p. 204.
6
Idem, p. 197.
7
Idem.
74
dulce. Apoi se pune iar în putină la răceală şi, cînd trebuie, se încălzeşte ş-o mănîncă cu
pîine sau cu mălai, ca laptele, cu lingura. <…> Dacă vrai să faci cuiva o şotie, pui o mînă
de sare cînd dospeşte şi curge toată pe cuptor, fuge ca laptele”1.
În continuare vom descrie, pe scurt, prepararea unor bucate de post specifice pentru
Basarabia anilor 1930.
Borş gros. „Se prepară crupe într-o cantitate mai mare. Cînd crupele sunt
mai fierte, se adaugă varză murată, tăiată mărunt. Se toarnă puţină apă şi se dă în
cuptor. Fierbe pînă scade aproape toată apa, devenind gros. Apoi se prăjeşte ceapă în
untdelemn şi se toarnă în borş”2.
Crupe dulci. „Se fierb crupele bine (făcute, mai ales, din porumb de culoare
albă), pînă scade toată apa, apoi se prăjesc cu puţin ulei şi au un gust dulce. Se
mănîncă şi reci şi calde”3.
Geandră. „Cînd fierbe mămăliguţa, se formează o compoziţie din faină şi apă,
de culoarea mămăligei. Luăm această geandră şi o separăm de mămăligă, adăugîndu-i
sare şi puţin piper”4.
Vărzare cu bostan. „Se curăţă bostan, apoi se rade. Se îndulceşte cu zahăr
şi se pune pe un aluat, făcut ca acel pentru turte cu mac. Se fac plăcinte şi se pun
la copt” 5.
Lapte de buhai. „Se iau seminţe de cînepă, se spală bine şi se prăjesc. Pe urmă
se pun într-un marcoteţ, se freacă bine, se amestecă cu apă fiartă, se strecoară şi se
face un fel de lapte, de unde îi vine numele de lapte de buhai. Se mănîncă, de obicei,
în post şi, mai ales, cu mămăligă”6.
Tăieţei cu lapte de buhai. „Cu lapte de buhai se pot face tocmagi. Se pune acest
lapte la fiert şi în timp ce fierbe zvîrlim într-însul tăieţei de aluat. Se mănîncă tot în
post în locul laptelui obişnuit.
Cu lapte de buhai se mai drege şi borşul cu crupe, cînd e aproape gata”7.
Jufă sau julfă, juflă. „Jufa se pregăteşte din lapte de buhai. Se pune laptele la
fiert şi cînd fierbe, se ridică o spumă. Spuma se scoate mereu cu o lingură de lemn.
Apoi spuma asta se prăjeşte cu ceapă multă şi untdelemn”8.
Turtă cu jufă. „Se face un aluat obişnuit. Se taie turte rotunde şi se pun la copt.
Se ia jufa şi se amestecă cu zahăr (nu cu ceapă şi undelemn). Cînd turtele s-au copt,
se pune pe fiecare turtă cîte o leacă de jufă”9.
Păpuşoi fiert cu mac. „Se iau grăunţe de păpuşoi, se pun într-o oală de lut (să
fie numai jumătate de oală, căci cînd fierbe, se umflă), se acoperă şi se pune în cuptor.
Cînd grăunţele de păpuşoi crapă, se amestecă cu mac bine frecat, cu apă fiartă şi cu
puţină sare”10.
Turtă cu varză şi ceapă. „Se ia varză verde, proaspătă, şi se amestecă cu multă
ceapă. Se prăjeşte bine. Se frămîntă cu faină şi se face un aluat care se taie în bucăţi groase
de un deget şi se pun la copt”11.
1
Idem, p. 198.
2
Tatiana Găluşcă, Op. cit., 1938,p. 149 (Săseni – Orhei; culeg. C. Dobîndă).
3
Idem (acelaşi sat).
4
Idem (acelaşi sat).
5
Idem, p. 150 (Şestaci – Şoldăneşti; culeg. S. Oprea).
6
Idem (Danu – Glodeni; „de la mama”; culeg. I. Pasiutevici).
7
Idem, p. 151 (acelaşi sat).
8
Idem (acelaşi sat).
9
Idem (acelaşi sat).
10
Idem (acelaşi sat).
11
Idem (acelaşi sat).
75
 Turte cu mac. „Se face din faină, apă şi puţină sare un aluat potrivit. Se întinde în foi
de grosime a 3 mm şi se pun două foi una peste alta, după ce s-a presărat între ele puţină
faină. Se dau în cuptor la un foc potrivit. După ce s-au copt, se lasă să se răcească. Se
rup în bucăţele potrivite şi se pun într-un vas, stropindu-se cu apă. În acest timp se freacă
macul, muiat înainte în apă caldă, într-un marcoteţ, pînă se înălbeşte. Se adaugă apă şi se
amestecă cu turtele”1.
Chisăliţă. „Se iau tot felul de fructe uscate, se spală bine şi se pun la fiert în apă,
adăugîndu-li-se zahăr după gust. Se serveşte rece”2.
Bostan fiert. „Se curăţă de pistiluri [„maţe”] (nu de coajă) bostan alb sau galben şi
se taie în bucăţi dreptunghiulare. Se pun la fiert în apă multă. După ce e gata, se mănîncă
călduţ cu sare”3.
Bostan copt. „Se ia un bostan, se face o gaură şi se scot pistilurile, se pun în foc sau
în cuptor, acoperindu-se cu jăratic”4.
În Basarabia se mai făceau răcitură de bob, fasole făcăluite ş. a.5.

Ignatul (20 Decembrie / 2 Ianuarie)

În popor sărbătoarea aceasta se numeşte Ignatul sau Ignatul Porcilor; în calendarul

creştin ortodox – Sf. Mucenic Ignatie Teoforul.
Se presupune că iniţial şi Ignat a fost o divinitate solară păgînă, legată de ajunul
Solstiţiului de iarnă, la care în era creştinismului a fost acomodată ziua Sf. Ignatie
Teoforul6.
Sărbătoarea are un pronunţat caracter precreştin. Tradiţiile componente
principale sunt:
– interdicţia muncilor importante;
– tăiatul ritualic al porcilor.
Unele dintre acestea conţin şi creaţii folclorice verbale: legende, formule, expresii
populare.
În ziua de Ignat, ca la toate sărbătorile mai importante, este interzisă munca, mai
ales, a femeilor gravide, „ca să nu nască copii pociţi”7. La găgăuzii din sudul Basarabiei
se spune că femeia însărcinată, „care nu respectă regula aceasta, va avea naştere grea”8.
Observăm aici analogia pe care o face poporul între „naşterea” Soarelui la Solstiţiul de
iarnă, naşterea lui Hristos la 25 Decembrie şi naşterea copiilor de către orice femeie.
De la Ignat pînă la Bobotează „nu se poate să coşi, să croieşti, să ţeşi, să torci, căci
se spune că dacă nu respecţi acestea, primăvara, la Sf. Gheorghe, te pocesc strigile, iar
vara îţi ies în cale şerpi veninoşi”9.
Era interzis în mod special torsul. În ajunul zilei de Ignat „femeile şi fetele mari
ascund furcile de tors în pod, ca să nu le vadă deloc în timpul sărbătorilor, căci dacă le vor
1
Idem (Şestaci – Şoldăneşti; culeg. S. Oprea).
2
Idem (acelaşi sat).
3
Idem, p. 153 (acelaşi sat).
4
Idem (acelaşi sat).
5
Maria Ciocanu, Alimentaţia în satul Boldureşti – Nisporeni: Contribuţii etnografice la
monografia satului // Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, VI, Iaşi, 2006, p. 245.
6
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 87.
7
Constantin Ionescu, Mica enciclopedie onomastică. – Bucureşti, 1975, p. 168.
8
В. А. Мошков, Гагаузы Бендерского уезда // Этнографическое обозрение, 1902,
nr. 3, p. 51.
9
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 142 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Vera Boghiu,
53 ani, 1989).
76
vedea, atunci le vor ieşi în cale mulţi şerpi în vara viitoare”1. Este evidentă asemănarea
făcută între furci, firele toarse şi forma lungă a şerpilor.
La Mihalcea de lîngă Cernăuţi se spunea că de la Ignat pînă la Bobotează „nu se
lasă fusul cu aţă în furcă; caierul trebuie gătit şi nici pe rîşchitori nu se lasă aţă. Totul
trebuie de depănat, că se face holbură în cînepă”2.
„Nu torc de la Ignat pînă la Bobotează – pentru vite, ca să le meargă bine şi ca să
vie peţitori la fete”3.
Prin părţile Muscelului poporul credea în existenţa unei reprezentări mitice –
I[g]nătoarea (de la numele Ignat), care ar pedepsi femeile surprinse că lucrează (torc,
ţes) în ziua de 20 Decembrie. Inătoarea era imaginată ca o femeie foarte urîtă, carnivoră,
lacomă. Se aseamănă cu Joimăriţa la Joia Mare (în Săptămîna Patimilor)4.
Acţiunea ritualică principală pe care o înfăptuiesc, totuşi, şi astăzi sătenii la Ignat
este tăiatul porcilor pentru sărbătorile de iarnă. Faptul acesta nu este lipsit de ideea că
Sf. Ignat, ca şi Sf. Vasile cel Mare, se consideră drept ocrotitor al vitelor, în special al porcilor
– animale care devin simbolice, mai ales, cu ocazia principalelor sărbători de iarnă.
Etnologii s-au ocupat relativ puţin de studierea ritualurilor legate de tăiatul porcilor
în ziua de Ignat. S-a constatat că această acţiune este răspîndită în toată Europa. Etnografu1
rus N. Sumţov aducea, la sfîrşitul sec. XIX, următoarea informaţie: „Carnea de porc, capul
de porc, salamurile sau variatele copturi în formă de porc <…> sunt preferate nu numai
la ruşi, dar şi la bulgari, sîrbi, români, în Sicilia, Anglia, Germania, în Ţările Scandinave
şi pînă în Caucaz”5. Tradiţia a existat şi la greci, egipteni, alte popoare, în special agrare.
La români tăiatul porcilor înaintea Crăciunului s-a practicat peste tot. Despre aceasta
vorbeşte şi faptul că pe alocuri data de 20 Decembrie / 2 Ianuarie se numeşte Ignatul
Porcilor6.
E. Niculiţă-Voronca scria la începutul sec. XX: „Cu cinci zile înainte de Crăciun,
în ziua de Ignat oamenii taie porci <…>. Fac cîrnaţi, pun slănină, coaste la afumat, iar
o parte din carne o pun în sare, ca să se conserveze pentru un timp. Care n-are mascuri
cumpără de sărbători cîteva ocă de carne de porc, iar altul, care e sărac, e bucuros să taie
măcar o găină, să se poată înfrupta. Dar de multe ori lipseşte şi acesta, se uită numai cu
jale la carnea vecinului:

Chişte şi cîrnaţi,
Că departe staţi!”7

Evident, astăzi la noi, ca în toată fosta Uniune Sovietică, unde populaţia a fost
educată excesiv în spiritul ateist, tăiatul porcilor anume în ziua aceasta, care este şi
ea consacrată unui sfînt, a degradat mult, pe alocuri chiar a dispărut. Aducem două
exemple elocvente, se pare, în această privinţă. O informatoare de 52 de ani, din Teiu
– Grigoriopol la întrebarea dacă există în satul dumnealor tradiţia tăiatului porcilor la
Ignat răspundea într-un mod nehotărît: „Poati a şi fost, da eu nu ştiu. N-am apucat aşa
1
O. Constontinescu, I. Stoian, l936, p. 8 (Zubreşti – Străşeni, Otac – Rezina). Comp.
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 143 (Mileştii Mici – Ialoveni).
2
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 64.
3
Idem (Bagiura – Moldova).
4
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 88.
5
Apud В. Я. Пропп, Русские аграрные праздники. – Ленинград: Изд. Лен. Унив.,
1963, p. 27.
6
AFAŞM, 1988, ms. 396, f. 206; Talmaza – Ştefan Vodă; inf. Ana I. Corciac, 58 ani; culeg.
E. Junghietu.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 235.
77
ceva”1. Iar în satul vecin, Tocmagiu – acelaşi raion, ni s-a spus: „Amu tai porcu cînd sî
năpădeşti, şi Duminica. Nu sî uitî la nicî”2.
Tăiatul ritualic al porcilor în preajma principalelor sărbători de iarnă este o tradiţie
foarte veche, din era precreştinismului.
Tăiatul ritualic al porcilor a existat şi la geto-daci3.
Cercetătorii au observat că, mai ales, la popoarele agrare vechi tăiatul porcului
la mari sărbători a avut chiar de la început caracter de sacrificiu. Ofelia Văduva scrie,
justificat, că tăierea porcului în preajma Crăciunului, „dincolo de raţiuni utilitare, are la
bază străvechi credinţe în eficienţa sacrificării acestui animal”4.
Porcul, care era şi simbol al vegetaţiei, se considera, în vechile culturi, drept un
animal sacru pe care-l jertfeau la „moartea” şi „naşterea” divinităţilor agrare, ale vegetaţiei:
Osiris (la egipteni), Demeter (la greci), Ceres (la romani) ş. a.5 Porcul era sacrificat ritualic
în onoarea zeilor, în cadrul unor ceremonii publice de mare amploare, din care nu lipsea
şi prepararea unor bucate, urmate de mese comune, cînd oamenii mîncau şi în credinţa
purificării, întăririi lor prin puterea vitală a cărnii animalului tăiat6.
Scriitorii romani Varro (în Economia rurală, sec. I î. Hr.) şi Pliniu (în Istoria
naturală, sec. I. d. Hr.) făceau numeroase referiri la creşterea porcilor la romani –
dovadă că animalul acesta era în atenţia societăţii timpului, fiind crescut nu numai din
motive economice, dar şi rituale7. Despre faptul acesta mărturisesc figurile zoomorfe
găsite în săpăturile arheologice, precum şi în creaţiile mitice. Astfel, după cum reiese
din mituri, porcul juca un rol important în cultul zeiţei roadei, Demeter. Ca jertfă pentru
zeiţă erau aduşi purcei; carnea lor era plasată pe altar şi în sămînţa care urma să fie pusă
în pămînt primăvara8.
Este logică ipoteza că sacrificarea porcului ţinea de anotimpul primăverii, cînd
începea şi anul agricol, anul în general. Mai tîrziu, după cum scrie I. Ghinoiu, „împreună cu
alte tradiţii specifice Anului Nou, celebrat primăvara, sacrificiul porcului a fost transferat
în perioada Solstiţiului de iarnă”9. Drept argument în sprijinul celor afirmate mai sus
I. Ghinoiu aduce prezenţa purcelului fript, precum şi a altor bucate preparate din carne de
porc (costiţe afumate, cîrnaţ etc.) pe masa ritualică de Paşti. Nu este lipsit de semnificaţie
şi porcul ca motiv ornamental pe oul pascal10.
În epoca de înflorire a Imperiului Roman (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.) sacrificarea
porcului a fost înlocuită (parţial) cu jertfe din cereale pe altare speciale11. Despre aceasta
vorbesc unele materiale etno -folclorice care dovedesc că porcul tăiat pentru sărbătorile
de iarnă conţine şi străvechiul „spirit al pîinii” la indo-europeni. La aceasta se referea la
sfîrşitul sec. XIX cunoscutul savant englez James George Frazer în studiul său important
Creanga de aur (prima ediţie – 1890). Drept exemplu grăitor etnograful aducea obiceiul
scandinav Mistreţul (porcul sălbatic) de Crăciun. Este vorba de coacerea înaintea
1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 12; inf. Elena N. Arnăut; culeg. N. Băieşu.
2
Idem, f. 105; inf. Ana Cătană, 83 ani; acelaşi culeg.
3
Valeriu Sîrbu, Sacrificii rituale de animale la traco-geto-daci, dacii liberi şi daco-romani
(sec. XI î. Hr. – sec. I d. Hr.) // Arheologia Moldovei, 1993, p. 87–120.
4
Ofelia Văduva. Tăiatul porcului: Ritual ceremonial // Datini (Bucureşti), l995, nr. 3–4,
p. 24.
5
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 153.
6
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 24.
7
Idem.
8
Л. В. Покровская, Земледельческая обрядность // Ист. корни, 1983, p. 71.
9
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 153.
10
S. Ispas, Tăierea porcului – prefigurare a sacrificiului pascal // Datini (Bucureşti), 1998,
nr. 4, p. 3.
11
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 24.
78
Crăciunului (la suedezi şi danezi) a unei pîini mari în formă de mistreţ. J. G. Frazer scria
că „în obiceiul acesta spiritul pîinii, care s-a aflat în ultimul snop, există, la mijlocul iernii,
în formă de mistreţ, făcut din boabele snopului de la urmă. Iar acţiunea de stimulare a
creşterii semănăturilor îşi găseşte expresie în faptul că o parte a mistreţului de Crăciun
se amestecă în sămînţa care va fi pusă în pămînt; altă parte o mănîncă plugarul şi vitele
de tracţiune <…>. La mijlocul iernii, adică în timpul cînd se simte apropierea primăverii,
ţăranii apelează la mistreţul de pîine”1. Savantul afirma că în secolele trecute aduceau ca
jertfă mistreţi adevăraţi2.
În anii 1950 etnologul rus Vladimir I. Cicerov a dezvoltat ideea că porcul la
sărbătorile de iarnă simbolizează roadă, avuţie, prosperarea omului. Savantul avea dreptate
văzînd sensul magic al mesei la sărbătorile de iarnă în timpul cînd toţi ai casei mănîncă
din porcul ritualic3.
Tăierea porcului înaintea principalelor sărbători de iarnă a căpătat şi sens de jertfă
adusă Soarelui, care se credea că moare şi apoi învie la Solstiţiul de iarnă. Opinia era
susţinută de către reprezentanţii şcolii mitologice în ştiinţele despre etnografie şi folclor
(A. Afanasiev, V. Miller ş. a.). Adepţii „teoriei împrumuturilor”, „a migrării creaţiilor
folclorice” (A. Veselovschii, A. Potebnea, P. Caraman ş. a.) afirmau că tăiatul ritualic
al porcilor este un ecou direct al obiceiului analogic la Saturnaliile romane. Cu teoria
aceasta nu era de acord V. I. Propp, care scria, neavînd dreptate deplină: „Nici ruşii, nici
alte popoare europene, care au obiceiul acesta, nu sărbătoreau la Anul Nou vreun zeu şi
nici nu se observa vreo formă de jertfire cu această ocazie. Oamenii singuri mîncau tot
purcelul sau porcul, capul de porc sau bucatele preparate din carnea acestui animal”4. La
prima vedere aşa este. Totuşi, studierea detaliată a tăiatului ritualic al porcilor arată că
avem aici unele reminiscenţe ale aducerii acestui animal drept jertfă Soarelui la Solstiţiul
de iarnă. Dovadă ar fi şi următoarele acţiuni ritualice: tăierea porcilor pînă la răsăritul
Soarelui („văzînd Soarele, porcul moare greu”5), ei fiind puşi cu botul spre răsărit; pielea
porcului se curăţă prin pîrlire cu foc („fratele” Soarelui); tăiatul în bucăţi al animalului se
face odată cu răsăritul Soarelui ş. a.6.
În sprijinul demonstrării legăturii între porcul tăiat înaintea Crăciunului şi cultul
solar este şi numele Ignat. În India veche una dintre divinităţile care făceau parte din sfînta
triadă a zeilor era şi Ignis ori Agnis, Agni. Indienii îşi imaginau că Ignis era mediatorul
între zei şi oameni cînd aceştia din urmă aprindeau jertfa. Deci Ignis semnifica foc7.
Romanii aveau şi ei numele propriu Ignatius, care la fel aminteşte de Ignis–foc.
Ignatius era numit ajunul Solstiţiului de iarnă , deci al „naşterii” Soarelui, „fratele” căruia
pe pămînt era considerat focul. Din latină numele Ignatius a trecut la greci (Ignatios) apoi
şi la slavii vechi (Ignatii), la români (Ignatie) ş. a.8.
Românii au o serie de obiceiuri, credinţe, practici magice legate de tăiatul propriu-
zis al porcilor înaintea Crăciunului.
Statistica informaţiilor culese pe teren vorbeşte despre faptul că unii ţărani taie
porcii în ziua Ajunului de Crăciun. Alţii îi taie chiar după Crăciun, însă în cele mai
multe locuri treaba aceasta se face anume în ziua de Ignat. Dovadă sunt atestările
efectuate în diferite zone.
1
Дж. Фрэзер, Золотая ветвь. – Москва, 1986, p. 432.
2
Idem.
3
V. I. Cicerov, Op. cit., 1957, p. 78.
4
V. I. Propp, Op. cit., 1963, p. 27.
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 143 (Ulmu – Ialoveni).
6
I. V. Popovici, Op. cit., 1974, p. 111.
7
C. Ionescu, Op. cit., 1975, p. 167.
8
George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie. – Bucureşti, 1979, p. 32.
79
 „De Sf. Mucenic Ignat ţăranii noştri taie porcul, iar despre cel ce nu taie se zice că
nu aşteaptă Crăciunul”1.
„La Ignat sî tai porşi, sî găteşte porcu di Crăşiun. Sî faşi mîncari, da nu sî mîmîncî
di frupt. Asta-i o săptămînî înaintea Crăşiunului”2.
„Ş-amu esti sărbătoarea asta – trii zîli pînî la Creşiun. Atunşi sî tai porşi”3.
Bătrînii spun că „după Ignat porcul slăbeşte”4.
Este ştiut faptul că sătenii încep a hrăni porcii pentru principalele sărbători de iarnă
cu mult în prealabil. De aici a apărut şi zicerea populară, ce are mai multe variante,
cunoscute peste tot la români. „Porcu nu sî-ngraşî la Ignat”5, „Pînî la Ignat sî-ngraşî
porcu. La Ignat de-amu-l tai”6.
Maria D. Racovăţ, în etate de 63 ani, din Taşlîc – Grigoriopol aducea următoarea
paralelă explicativă: „Calul trebuie hrănit toată iarna ş-apoi primăvara să-l pui la plug.
Dacă l-îi hrăni primăvara, l-îi vide cu tălchili-n sus. Hrăneşte-l toată iarna şi primăvara
puni-l la plug, cî el a traji”7.
Ca şi alte popoare, românii au unele practici şi credinţe specifice pentru tăiatul
porcilor la Ignat, existînd, bineînţeles, şi unele elemente locale. Astfel, în unele părţi din
centrul R. Moldova porcul trebuie tăiat de către nănaşul de cununie al soţilor. Lipsa lui la
procesul acesta este privită ca un semn rău. În asemenea cazuri se spune: „Carnea porcului
nu va fi gustoasă şi chiar nici Crăciunul nu va fi Crăciun”8. Unii mai spun că porcul trebuie
tăiat de „un om cu sufletul curat; curat trebuie să fie deasemeni şi cuţitul folosit în acest
scop, pentru ce se spală cu apă neîncepută de trei ori”9.
„În cele două zile dinaintea tăiatului porcilor nu li se dă să mănînce decît apă cu
sare, ca să li se curăţe maţele”10.
Se crede că porcii prevestesc tăiatul lor. De aceea unii spun, în glumă, că în noaptea
spre Ignat „porcii visează mărgele roşii la gît”11.
„Dacă porcul este liber în acea zi, rupe tot ce găseşte în cale”12.
În prealabil, se curăţă bine locul unde va fi tăiat porcul: „Însemnam locul printr-o
linie” – spune un informator din Vîlcea13. Aceasta aminteşte de pregătirea actului sacrifi-
cării la strămoşi prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului14.
Se caută ca la tăierea porcului să nu asiste cineva prea milos. Dacă se procedează
contrar, se zice că porcul moare cu greu, iar carnea lui nu este atît de bună. Unii spun chiar
că cei care deplîng porcul tăiat „îl supără pe Dumnezeu”15.
1
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 8 (Budeşti – Criuleni). Comp. L. Romanciuc-Dutcovschi,
1995, p. 142–143 (Ulmu – Ialoveni).
2
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 151; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani; culeg.
N. Băieşu.
3
Idem, 1988, ms. 395, f. 89; Tocmagiu – acelaşi raion; inf. Teodora Chiriacov, 69 ani;
acelaşi culeg.
4
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 24.
5
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 209; Podoimiţa – Camenca; inf. Vasile A. Vasilache, 80 ani;
culeg. N. Băieşu.
6
Idem, 1987, ms. 383, f. 151; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani;
acelaşi culeg.
7
Idem, f. 28; acelaşi culeg.
8
V. Popovici, Op. cit., 1974, p. 110.
9
Sergiu Moraru, Ignatul, prin sacralitate, aduce bucurii // Ştiinţa, 1990, 18 Ian.
10
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 197 (Bălţăteşti – Neamţ; inf. I. Preutescu).
11
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 203 (Idrici – Fălciu; culeg. G. Arteni).
12
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 8.
13
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 25.
14
Idem.
15
Idem.
80
 Şi tăiatul propriu-zis conţine anumite acţiuni ritualice. Unii, înaintea tăierii por-
cului, îl stropesc cu apă sfinţită (agheasmă)1. „Se adună la tăiatul porcilor mai mulţi
oameni, da-ntre ei e unul mai bun, de pe a căruia mînă carnea nu frăgezeşte. Adună
paie, gîteje şi tuleie de hăldan cu cari fac foc. Apoi, c-un juvăţ, scot porcul din coteţ
şi acel care e bun de mînă îl taie. Unii îi vîră cuţitul în inimă, alţii îi taie gîtiţa”2.
„Pe alocuri picioarele porcului se leagă înainte de a fi aşezat la pîrlit”3. Unii
cercetători privesc pîrlirea porcului ca ardere simbolică a jertfei4.
După ce este pîrlit, porcul tăiat se curăţă cu un cuţit mare, turnînd peste el
uncrop. Apoi este învelit cu ceva vechi (ţol, pătură), ca să se opărească şoricul, să
fie moale şi gustos.
Şi astăzi, după ce porcul tăiat este pîrlit, spălat şi acoperit, de obicei, încalecă pe el
un copil, bucurîndu-se mult, rostind (cei care ştiu) şi anumite formule. De exemplu:

Să fie şoricul fraged, gustos,

Iar eu – tot anul norocos!

Se crede că procedînd astfel „şoricul va fi mai gustos, iar copiii tot anul vor fi
feriţi de primejdii”5.
După un oarecare timp porcul tăiat este pus cu capul spre răsărit şi cu cuţitul i se
face pe frunte ori la ceafă o tăietură în formă de cruce (element al erei creştinismului),
punînd acolo sare şi crezînd că „numai astfel fuge sufletul din cap”6.
„Crestătura în formă de cruce se face la spate şi se presară cu sare, ca să fie
carnea mai bine primită de Dumnezeu, dacă dintr-acel porc se va da de pomană”7.
Apropo, amintim că sarea (simbol al curăţeniei) era folosită încă la romani în
ritualul sacrificării porcului (se presăra pe capul animalului sare şi boabe de orz)8.
Se taie coada porcului şi se dă copiilor ca s-o mănînce („deşi este timp de post;
să fie iuţi ca coada porcului”) şi urechile („să aibă auz bun”). Vedem aici intenţia
adulţilor ca prin asemenea acţiuni rituale magice să treacă unele calităţi bune ale ani-
malului asupra odraslelor.
Copiii frecau bine beşica porcului cu sare, o umflau şi se jucau cu ea.
Despre unele momente, relatate mai sus, în procesul tăiatului ritualic al porcu-
lui la Crăciun citim de nenumărate ori cu aceeaşi satisfacţie în amintirile clasicului
nostru Ion Creangă: „La Crăciun, cînd tăia tata porcul şi-l pîrlea, şi-l opărea, şi-l învă-
lea iute cu paie, de-l înnăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc
deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada
porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a
usca; ş-apoi vai de urechile mamei, pînă ce nu mi-o spărgea de cap!”9.
Asemenea tradiţii persistă şi în zilele noastre.
Ţăranii cred şi în forţa magică a sîngelui care curge din porcul tăiat, mai ales, în ziua
de Ignat. Se spune că „dacă la Ignat nu vezi sînge proaspăt de porc, sparge-ţi degetul”10.
1
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 198 (Bălţăteşti – Neamţ; inf. I. Preutescu).
2
Idem.
3
Idem, p. 199.
4
I. Ghinoiu. Obiceiuri, 1997, p. 199.
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 143 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Vasile Vicol, 68 ani,
1989). Comp. Jana Muşat, Frumoase sunt colindele la sudul Moldovei, // Flux, 1998, 25 Dec.
(Giurgiuleşti, Cîşliţa-Prut, Slobozia Mare – Cahul); E. N. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 28–29.
6
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 200.
7
Idem, p. 102 (jud. Roman).
8
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 25.
9
Ion Creangă, Op. cit., 1969, p. 33.
10
I. V. Popovici, Op. cit, 1974, p. 110.
81
 Se are în vedere, în primul rînd, forţa fertilizatoare a sîngelui. Acesta este adunat
într-o strachină în care se află sămînţă (de diferite culturi). Sîngele şi sămînţa sunt
amestecate şi apoi puse în grăunţele ce urmează a fi puse în pămînt primăvara, „pentru a
avea roadă bună”1.
Unii bărbaţi, dacă n-au văzut sînge de porc în ziua de Ignat, nu ieşeau vara la coasă,
crezînd că nu vor avea spor la muncă2.
Poporul crede că sîngele de porc previne bolile, întăreşte sănătatea oamenilor.
„Alţii beu sîngi di porc. Zîc cî-i bun pentru sănătati”3. Cei care participă la tăiere
dau cu sînge pe faţă, sperînd că vor fi sănătoşi, roşii la faţă pe tot parcursul anului viitor.
Sîngele turnat într-o strachină cu făină de porumb se consideră că este bun pentru afumarea
copiilor care suferă de speriat, de guturai ş. a.4
Una din acţiunile ritualice ce ţin de tăiatul porcului la Ignat se referă la părul acestuia,
care este legat în mănunchiuri şi apoi utilizat la facerea periilor. Femeile înmoaie legăturile
de păr în sînge, „pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”5. După ce porcul curăţit este
spintecat, toţi cei în vîrstă care sunt prezenţi se uită la splină, crezînd cu siguranţă că ea
arată cum va fi iarna curentă (unii numesc organul acesta iarnă).
„Dacă splina este mai umflată către coadă, aceasta înseamnă, după credinţa
poporului, că iarna către sfîrşitul ei va fi mai grea. Dacă-i groasă la mijloc, asta înseamnă
că asprimea iernii va fi în lunile din mijloc. Dacă splina este lungă şi subţire, şi iarna va
fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre”6. Tradiţia aceasta persistă şi astăzi la moldoveni, la
găgăuzi7. Fetele doritoare de a avea păr lung trebuie neapărat să mănînce din splină.
După ce carnea tăiată este adusă în casă, gospodina face o friptură, la sud numită
iahnie de carne, pe care o mănîncă, cu murături şi vin, cei de au participat la tăierea
porcului. Pe alocuri masa aceasta este numită pomana porcului sau praznicul porcului8.
Este faza finală a sacrificării porcului la Crăciun. Bineînţeles, mănîncă din carne doar cei
care nu ţin post.
Urmează dresul cărnii porcului. Slănina este pusă la sărat, o parte din grăsime este
topită, altă parte din carne este pregătită pentru bucatele de Crăciun. Din carne, slănină şi
maţele bine spălate se prepară variate cîrnaţuri.
Dacă în inima porcului se găseşte sînge închegat, stăpînul se bucură, crezînd că va
avea noroc la bani9
De la porcul tăiat în ziua de Ignat se mai folosesc, cu scop magic, fierea, untura ş. a.
„Fierea de la porcii negri e bună pentru vătămătură în timpul anului şi de aceea
ţărancele noastre o păstrează cu multă băgare de seamă”10.
Untura de pe maţe se foloseşte „cînd se ivesc bolişti în porci”11.
Unii cînd cineva intră în curtea sau în casa unde la Ignat s-a tăiat porc, spun anumite
formule-urări:
1
Idem.
2
Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român. – Bucureşti, 1915, p. 280.
3
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 402; Corotna – Slobozia; inf. Efrosinia A. Zanosev, 54 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
M. Lutic, Ignatul, // Ţara, 2000, 21 Dec.
5
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 25.
6
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 203 (Valea Seacă şi Bălţăteşti – Neamţ; inf.
I. Preutescu).
7
J. Muşat, Op. cit., 1998, 25 Dec. (Giurgiuleşti, Cîşliţa-Prut, Slobozia Mare – Cahul).
8
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 25.
9
M. Lutic, Ignatul // Ţara, 2000, 21 Dec.
10
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 8 (Săseni – Orhei).
11
T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 1914, p. 20 (Vînătorii Neamţului – Neamţ; inf.
V. Ştirbu).
82
 Sî vă fii gloata sănătoasî,
Sî-1 mîncaţi sănătoşi!

Alţii adaugă felurite cuvinte umoristice. Cum ar fi:

Unji-ţ-ai casa
Unji-ţ-ai masa,
Unji-ţ-ai copchilaşî
Pîn’ la coati!1

Există şi alte tradiţii referitoare la porcul tăiat. De exemplu, cei care trebuie neapărat
să muncească în ziua de Ignat fac aceasta numai după ce văd sînge. Contrar, se zice că
femeile vor grohăi, iar porcii le vor fărîma rufele puse la uscat2.
„Cine vrea să ştie greutatea unui porc tăiat, să-i cîntărească numai capul; rămăşiţa
de carne va fi de zece ori mai grea decît capul”3.
Un remarcabil element creştin este implicarea preotului în sacrificarea porcului
la Crăciun. Părintele devine ca un „mediator în relaţia cu divinitatea”4. Are menirea,
prin slujba religioasă atunci cînd sfinţeşte casele, „să valideze actul sacrificial şi să
transfere în plan sacru carnea şi masa ce urmează” 5. Se crede că are nu doar sens de
răsplată obiceiul popular de a-i dărui preotului unele părţi ale porcului sacrificat:
limba, o bucată de şold, şoric6.
Materialele etno-folclorice expuse mai sus vorbesc despre faptul că tradiţiile
legate de tăiatul porcului la Ignat sunt relicve ale sacrificării porcului cu ocazia
Solstiţiului de iarnă.
Observăm că în totul ce este legat de tăiatul porcului la Crăciun avem foarte puţine
elemente creştine. În context exemplificăm un episod dintr-o legendă unde este vorba de
originea creştină a tradiţiei tăierii porcului Ia Crăciun. „L-a dus Maica Domnului [pe Iisus]
la porci, de 1-au ascuns. Porcii l-au încălzit şi l-au hrănit. Cînd a venit Maica Domnului,
Domnul Christos a întrebat-o:
Da dobitoacele astea, mamă, cum se cheamă?
Porci!
Apoi blagoslovită să fie carnea de pe dînşii şi să se îndulcească oamenii cu ea! De
atunci se taie porcii la Crăciun”7.
Este notabil şi faptul că nu la toate popoarele cu ocazia principalelor sărbători
de iarnă se prepară bucate ritualice doar din carne de porc. Se taie animale tipice zonei
respective. Astfel în Ţările Scandinave se taie reni, pe insulele Britanice – boi, ţapi; în fosta
Iugoslavia – diferite animale şi păsări (oi, capre, gîşte ş. a.)8. La români tăiatul la Ignat
al altor animale sau păsări se consideră excepţie. Despre asemenea cazuri vorbesc unele
1
AFAŞM, 1975, ms. 276, f. 123; Medeleni – Ungheni; inf. Vera G. Gîrlea, 53 ani; culeg.
E. Junghietu.
2
M. Lutic, Ignatul // Ţara, 2000, 21 Dec.
3
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 203 (Larga – Bacău; inf. C. G. Vortolomeiu).
4
O. Văduva, Op. cit., 1995, p. 25.
5
Idem.
6
Idem.
7
S. FI. Marian, Legendele, 1904, p. 88–89.
8
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 244; M. N. Morozova, Op. cit., 1973, p. 136.
83
expresii: „Chiar de n-ai tăia porc, cel puţin – o pasăre: găină, raţă, gîscă”1. În Basarabia se
zice: „Dacă se taie o pasăre parte bărbătească, atunci vaca va făta un viţel”2.
Există la Ignat şi tradiţii, în afară de cele legate de tăiatul porcilor sau altor animale,
păsări. De pildă: „În ziua lui Sf. Ignat, dacă te duci în casa unui gospodar, eşti obligat să
stai într-un colţ, ghemuit, pentru ca şi cloştile să stea tot timpul pe cuibar”3. Asemenea
acţiune magică se înfăptuia cu scopul de a influenţa pozitiv asupra înmulţirii şi sănătăţii
păsărilor domestice. Este semnificativă numirea populară a sărbătorii în cauză la găgăuzi
– Ziua găinii4.
În sec. I d. Hr. la data de 20 Decembrie biserica a adaptat ziua Sf. Ignatie Teoforul,
care a fost episcop în or. Antiohia din Siria. Îi ziceau Teoforul pentru că, după cum spunea
el, îl purta pe Dumnezeu în inimă5.
Sf. Ignatie avea şi ceva din simbolica grîului. În sensul acesta S. Ispas aduce „unul
dintre puţinele texte păstrate de la Sf. Ignatie Teoforul”. Este vorba de o epistolă către
romani, în care Mucenicul Ignatie spunea: Sunt grîul lui Dumnezeu. Lăsaţi-mă să fiu
măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă fac pîine neprihănită lui Hristos”6.
Pe timpul împăratului roman Traian, Sf. Ignatie Teoforul a fost condamnat la moarte
(în anul 107), fiind sfîşiat de fiare (lei), pentru statornicia sa în credinţa creştină7.
Din cele expuse cu referire la tradiţiile zilei Sf. Ignatie am văzut că aproape întregul
complex al acestora are caracter precreştin magic. Cu excepţia tăiatului porcilor, ele nu
sunt numeroase şi mari ca volum (formule, ziceri, expresii ş. a.), însă toate prezintă interes,
evocînd traiul, cultura populară în trecut, evoluţia acestora pînă în zilele noastre.

Ajunul Crăciunului (24 Decembrie / 6 Ianuarie)

Ajun este una sau mai multe zile care preced un eveniment, o dată relativ impor-
tantă. Subst. ajun provine din vb. a ajuna, iar acesta – din lat. adjunare, ce semnifică
abţinere de la mîncare în zilele premergătoare sărbătorilor mari)8. Deci, ajunul şi postul
sunt oarecum sinonime.
Dimineaţa, ziua, seara şi noaptea Ajunului de Crăciun la români sunt foarte bogate
în obiceiuri, credinţe, creaţii verbale ş. a., care au conţinut atît păgîn, cît şi creştin.
Evident, nu avea dreptate şovinul rus C. Hanaţchii, care afirma, tendenţios, pe la
mijlocul sec. XIX că „la moldoveni nu există obiceiul de a marca Ajunul Crăciunului,
cum se face aceasta în Malorusia ori în Polonia”9.
Este remarcabil faptul că unele tradiţii etno-folclorice ale Ajunului se repetă, mai
ales, în prima zi a Crăciunului, în ajunurile Anului Nou şi Bobotezei. Explicaţia este că
principalele sărbători de iarnă constituie un singur ciclu amplu de obiceiuri, credinţe ş. a.,
practicate cu ocazia Solstiţiului de iarnă , la hotarul între ani. De aceea pentru majoritatea
tradiţiilor în cauză este caracteristică, mai întîi de toate, vechea aşa-numita magie a primei
zile: cum este la început (în cazul nostru, în Ajunul Crăciunului), aşa va fi şi mai departe
(pe parcursul întregului an care vine).
1
C. Rădulescu-Codin, D. Mihalache, Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţele şi
unele tradiţii legate de ele: Culegere din părţile Muscelului. – Bucureşti: Cooperaţia, 1909, p. 93.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10 (Popeasca – Ştefan Vodă).
3
Idem, p. 8 (Hasan – Batîr – Cetatea Albă).
4
E. N. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 27.
5
I. Stoian, 1994, p. 129.
6
S. Ispas, Op. cit., 1998, p. 5.
7
I. Stoian, 1994, p. 129.
8
Idem, p. 20.
9
C. H[anaţchii], Op. cit., 1861, p. 53.
84
 Materialele concrete demonstrează că multe tradiţii etno-folclorice ce ţin de Ajunul
Crăciunului la români sunt, în linii mari, comune ori asemănătoare cu ale altor etnii, în
special balcanice. Faptul e justificat prin existenţa aceluiaşi substrat de bază, iniţial, al
culturii tracice la întreaga populaţie balcanică, inclusiv est-romanică.
Bineînţeles, de-a lungul secolelor unele tradiţii legate de Ajunul Crăciunului au
acumulat anumite elemente bisericeşti, s-au creştinat.
În continuare vom comenta, pe scurt, în ordinea cum se desfăşoară, o serie de tra-
diţii etno-folclorice (păgîne şi creştine) la moldoveni, care s-au practicat ori se practică şi
astăzi la Ajunul Naşterii Domnului. Principalele între acestea sunt:
– credinţa în primul vizitator al casei;
– obiceiul umblatului cu Moş Ajunul;
– prepararea bucatelor ritualice de sec (pentru cina de Ajun) şi a celor de frupt
(pentru masa din prima zi a Crăciunului);
– pomana; umblatul cu lichiiul;
– interdicţia de a da ceva din casă şi din curte;
– respectarea strictă a postului;
– focurile ritualice (rugul, roata arzîndă rostogolită de pe deal, butucul Crăciunu-
lui, candela, lumînările aprinse, afumatul / sfinţitul caselor);
– pomul de Crăciun;
– cultul lui Moş Crăciun, aducător de daruri pentru copii;
– hrănirea pe săturate a vitelor şi a păsărilor domestice;
– cina ritualică;
– ameninţarea pomilor fructiferi, care n-au dat roadă în vara trecută;
– credinţa în bîntuirea forţelor malefice, în săvîrşirea unor minuni;
– vrăjile privind roada, căsătoria în anul începător;
– alte diferite credinţe, practici, sfaturi.
Credinţa în primul vizitator al casei a avut o răspîndire largă la multe popoare
europene, mai ales la slavii sudici, unde sunt întîlnite şi astăzi unele reminiscenţe. Credinţa
aceasta este legată de magia primei zile, care se manifestă, în special, la sărbătorile de
început al anului (Crăciunul, Anul Nou).
Tradiţia în cauză are un profund caracter agrar, fapt despre care vorbesc acţiunile,
urările pe care le rosteşte primul vizitator al casei1.
Obiceiul a fost deosebit de dezvoltat la bulgari, fiind acomodat la ziua Sf. Ignat
(20 Decembrie). Aici, ca la alţi slavi, numirea principală a obiceiului este polaznic (şi alte
forme asemănătoare: polajenic etc. – de la bulg. polazvam (a face o vizită scurtă)2.
Intrînd în casă, vizitatorul trebuie să se aşeze lîngă foc şi să-1 răscolească cu o nuia
verde, de obicei, de pom de prun, pe care vizitatorul o are cu el3.
Pe alocuri (în Bulgaria Apuseană) stăpîna casei dă polaznicului o sită plină cu
grăunţe, nuci, fasole ş. a., pe care acesta le „seamănă” prin odaia unde se află vatra
focului, rostind, de exemplu, aşa urare: „Să fie roadă pe unde umblă şi pe unde nu umblă
plugul!” Odată cu vizitatorulul, „seamănă”, simbolic, şi gospodina casei. Ea îl presoară şi
pe palaznic cu grăunţe ş. a., crezînd că dacă face astfel, semănăturile vor creşte mai bine.
Gospodina trebuie să-l servească pe primul vizitator cu puţină mîncare şi să-l dăruiască cu
ceva (o cămaşă, o pereche de ciorapi ş. a.)4.
1
L. V. Pocrovscaia, Op. cit., 1983, p. 73.
2
T. A. Coleva, Op. cit. 1973, p. 268.
3
Idem.
4
Idem, p. 269.
85
 „Varga polaznicului este lăsată în casă şi păstrată pînă la Bobotează, cînd, după
sfinţitul gospodăriei de către preot, femeia o pune sub streaşină poeţii păsărilor, ca acestea
să fie sănătoase1.
Se zice că primul vizitator este bine să fie un bărbat. Aşa este, în general, în toată
Bulgaria, fosta Iugoslavia, Grecia, însă pe alocuri putea fi polaznic şi oricare membru al
familiei, care, dimineaţa, primul ieşea în curte şi umplea o sită cu surcele şi paie, adu-
cînd-o în casă. O punea lîngă foc şi se aşeza pe ea, imitînd cloşca pe cuibar. Apoi surcelele
şi paiele le dădea pe foc, rostind urări pentru înmulţirea vitelor, păsărilor2.
Aproape la fel ca la bulgari, obiceiul primului vizitator a existat şi la popoarele
din fosta Iugoslavia. Şi aici polaznicii umblau în ziua Sf. Ignat (20 Decembrie), dar şi pe
data de 26 Decembrie (sărbătoarea Sf. Lucia). Erau polaznici, de obicei, copiii, dar şi unii
bărbaţi. Primul vizitator avea în mînă un beţişor de stejar cu care răscolea focul din vatră,
spunînd urări de sănătate pentru oameni şi vite, urări pentru roadă bogată etc. În timpul
acesta gospodina arunca în vizitator cu boabe de grîu. Bărbaţii erau cinstiţi cu rachiu,
copiilor li se dădea fructe şi dulciuri3.
Există informaţii că în trecut la popoarele din fosta Iugoslavia funcţia de prim vizi-
tator cu ocazia sărbătorilor de iarnă îl aveau şi femeile4..
Materialele etno-folclorice culese la sîrbi şi croaţi vorbesc despre faptul că la ei pe
alocuri este chiar de dorit ca polaznicul să fie o femeie: cînd intra în casă, îi puneau în
mîini furca de tors şi ea trebuia să se aşeze şi să toarcă puţin, ca să rodească inul, cînepa,
să şadă bine cloştile.5.
De polaznic este legată şi ghicirea ritualică privind procrearea, înmulţirea oameni-
lor, vitelor, păsărilor în gospodărie; dacă primul vizitator al casei este un bărbat, atunci şi
plozii vor fi de genul masculin, iar dacă este o femeie, apoi în anul viitor copiii născuţi şi
vitele fătate vor fi de genul feminin6.
Credinţa aceasta există şi la români. Se zice şi astăzi că de genul (masculin sau
feminin) al celui dintîi vizitator al casei în ziua de Ajun depinde ce va naşte (băiat sau fată)
femeia gravidă din familie, ce va făta vaca (viţel sau viţică) ş. a.7
De primul vizitator este legată şi următoarea tradiţie: cel intrat în casă neapărat
trebuie să se aşeze (ca la Ignat, în prima zi de Crăciun, la alte sărbători de iarnă). El este
rugat cu insistenţă: „Şăz pi laiţî, sî şadî starostili, cloştili”8.
„Cel ce vine în ospeţie trebuie să se aşeze pe scaun / pat şi să zică:
Să vă steie peţitorii,
Să vă măritaţi fetele,
Să vă însuraţi flăcăii,
Să fie norocoşi şi sănătoşi,
Să aibă de toate-n viaţă”9.
1
Idem.
2
Idem.
3
L. V. Pocrovscaia, Op. cit., 1983, p. 73.
4
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 240–242.
5
Idem, p. 240–241.
6
В. В. Усачева, Обряд «полазник» и его фольклорные элементы в ареале
сербохорватского языка // Славянский и балканский фольклор. – Москва: Наука, 1978, p. 29.
7
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 9 (Tîrşiţei – Teleneşti, Popeasca – Ştefan Vodă).
8
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 77; Butor – Grigoriopol; inf. Solomonia I. Spiridon, 55 ani;
culeg. N. Băieşu.
9
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 146 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Zenovia Castraveţ,
58 ani).
86
 Se zice că „tăciunele se face, dacă <…> îţi intră întîi ţigan în casă”1.
Obiceiul umblatului cu Moş Ajunul. Este o tradiţie a copiilor (simbolul purităţii
fizice şi morale). Umblă din casă în casă, aceasta considerîndu-se de bun augur2.
La români, umblatul cu Moş Ajunul în dimineaţa prezilei Crăciunului, după cum
relata, în cunoştinţă de cauză, O. Bîrlea, „nu se practică în toată ţara, fiind restrîns
la o arie sudică şi vestică a teritoriului românesc <…>. A fost atestat în Oltenia
şi Muntenia, apoi sudul Moldovei <…>, în Banat şi Transilvania vestică”3. În
provinciile româneşti obiceiul se numeşte diferit: în unele părţi din Muntenia, Oltenia,
Transilvania, în sudul Moldovei îi zic Ajunul, Moş Ajunul, Bună dimineaţa la Moş
Ajun, Bună dimineaţa, Colindişul, Neaţălaşul; pe alocuri în Muntenia şi Oltenia – La
colindeţi (sau La colindeţe); în sudul Moldovei – Bolindeţul (astfel se numeşte şi
colăcelul ritualic primit în dar pentru felicitare); în sudul Banatului, nordul Olteniei
şi unele părţi din Transilvania şi din Crişana – Piţărăi (sau Piţerei) (aşa se numesc şi
copiii colindători)4.
În Basarabia specialiştii au atestat obiceiul umblatului cu Moş Ajunul, sporadic, în
diferite raioane. Este specific pentru zona sudică a R. Moldova (r. Cahul, Vulcăneşti) şi
satele româneşti din reg. Odesa (r. Reni, Ismail).
Tradiţia cu Moş Ajunul, asemenea Colindatului propriu-zis al copiilor în prima zi
a Naşterii Domnului, este o varietate simplificată a Colindatului practicat de către adulţi.
M. Brătulescu relata că există, cel puţin, două deosebiri esenţiale între obiceiul copiilor de
a umbla cu Moş Ajunul şi cel al adulţilor (cu Colinda): 1) dacă flăcăii umblă cu Colindatul
în prima zi a naşterii Domnului, apoi cei mici încep a Colinda cu Moş Ajunul de acum în
ziua premergătoare sărbătorii, din zori şi pînă pe la amiază; 2) pe cînd flăcăii umblă în cete
mari, la copii această organizare lipseşte, de regulă5.
La românii din R. Moldova şi Ucraina există cîteva tipuri ale obiceiului
Cu Moş Ajunul. Tipul I constă în următoarele: în dimineaţa Ajunului sau (rar) în
dimineaţa primei zile a Naşterii Domnului grupuri mici de copii, de 6–14 ani, umblă
pe la case şi, apropiindu-se de fereastră, fără a cere permisiune, rostesc ori cîntă
texte scurte augurale:

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Ne daţi ori nu ne daţi?
Să trăiţi şi să trăim
Şi la anul să venim,
Sănătoşi să vă găsim!
Ne daţi ori nu ne daţi?6

Sau:

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Am venit şi noi o dată,
La mulţi ani cu sănătate.
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 141 (Roşa – azi suburbie a or. Cernăuţi).
2
Crăciun este un cuvînt românesc // Flux, 1998, 25 Dec.
3
O. Bîrlea, Op. cit., I, 1981, p. 276–277.
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 7–8; O. Bîrlea, Op. cit., I,1981, p. 277; Steluţa Popa,
Op. cit., 1981, p. 9.
5
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 13–14.
6
AFAŞM, 1991, ms. 399, f. 116; Zăicana – Criuleni; inf. E. Sîrbu, 67 ani; culeg.
N. Băieşu.
87
 Ne daţi ori nu ne daţi?
Domnul sfînt să ne ajute
La covrigi şi la nuci multe.
Bună dimineaţa la Moş Ajun1.
Ori:
Bună dimineaţa la Moş Ajun,
Azi e Ajunul,
Mîne-i Crăciunul.
Ne daţi ori nu ne daţi?2
Sau:
Colindeţ, colindeţ,
Daţi crăciunei la băieţi!3
Un băştinaş din Cartal – Reni – Odesa, pictorul Tudor Botin, despre pregătirile
pentru umblatul cu Moş Ajunul în satul său natal, prin anii 1960, îşi amintea în 1999:
„Pe cînd aveam vreo cinci anişori, în dimineaţa de Crăciun noi mergeam cu Bolindeţul.
Denumirea de Bolindeţ provine, probabil, de la Colindeţ, pronunţat de copii în felul lor.
Copiii aveau propriile lor pregătiri de aceasta sărbătoare. În primul rînd, mîndria fiecărui
băiat era să aibă o bîtă sub formă de buzdugan. Ea era pregătită din timp, cioplită cu multă
grijă şi constituia arma lui de apărare. La fel se pregătea şi torba pentru bolindeţi. Găsirea
cojocului şi a opincilor la fel se făcea cu greu”4.
Exemplificăm un text de Bolindeţ, înregistrat în sudul Basarabiei:
Bolindeţ, bolindeţ, Dă-ni bomboane-n săculeţ,
Dă-ni bomboane-n coşuleţ; Că de la noi de-acasă
Dă-ni şi nii-un colăcel, Pîn’ la voi pă masă –
Cî şi io îs mititel. Tot o dîră de bomboane5.
Bolindeţ, bolindeţ,
12345

Un tip aparte al obiceiului a fost atestat în Frecăţei – Reni. „Băieţii (şi unele fete,
dar asta-i datoria băieţilor), cîte cinci-şase, vin la fereastră şi zic de vreo trei ori:
Hei, chiti, miti după sac,
Zgîie ochii la colac!
Zic aşa toţi într-un glas, pînă îi auzi din casă. Ieşi şi le dai bomboane, peceană*,
nuci. Umblă aşa vreo două-trei ceasuri”6.67

1
Idem, 1967, ms. 166, f. 34-35; Jora de Sus – Orhei; inf. Daria S. Tîrşu; acelaşi culeg.
2
Idem, 1968, ms. 179, f. 25; Frecătei (astăzi Limanscoe) – Reni – Odesa; inf. Elena
A. Pălimaru, 56 ani; acelaşi culeg.
3
Florile dalbe // GN, 2000, 6 Ian. (Dîngeni – Ocniţa).
4
Tudor Botin, Colindele de Crăciun înalţă sufletele oamenilor // Alfa, 1999, 16–31 Dec.
5
Maria Mocanu, Giurgiuleşti: Monografie etno-folclorică. – Chişinău: Cartier, 1999, p. 74
(Giurgiuleşti – Cahul; inf. Dumitru B. Tornea, 66 ani; culeg. D. Tornea, 1994).
* Peceană (rus. pecenie) – biscuit.6
6
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 25; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani;
culeg. N. Băieşu.7
88
 Chiti, miti sunt, fără îndoială, forme alterate ale unor cuvinte care la început aveau
sens. Oarecare lumină asupra acestora varsă următoarele versuri, utilizate cu aceeaşi func-
ţie, după cum le-a auzit prin părţile Ialomiţei din Muntenia T. Pamfile, apoi publicîndu-le
în cartea sa Crăciunul (1914, p. 11):

Mă chitii după sac,

Dă-mi, babo, colacul
Şi bornacul,
Că mă duc la altă casă,
Unde-i fata mai frumoasă!

Deci, cuvintele chiti, miti ar veni din mă chitii (mă dădui, mă aranjai).
Textele tipului III al obiceiului Cu Moş Ajunul se aseamănă mult cu cele ale Semă-
natului la Anul Nou:

Bună dimineaţa la Moş Ajun,

C-on an bun!
Porşi graşi,
Slăninoşi,
Oi lînoasî
Şî vaşi lăptoasî!
Cîti pai pi casî –
Atîtea rubli pi masî;
Cîţ cărbuni în cuptior –
Atîtea toani de grîu în pod!
Daţ colacu şî pitacu,
Că mă duc la altu!
Ni grăghim la Ajiun,
Ca sî vinim şî mîni, la Crăşiun1.
Sau:
Bună dimineaţa la Moş Ajun,
Boi, vaci, cai, oi, porci!
Sănătate, bogăţie,
Bogăţie, sănătate,
Cî-i mai bună decît toate,
La mulţi ani cu sănătate!2
Ori:
Bună dimineaţa la Moş Ajun!
Daţi-mi mie-un colăcel,
Să vă fie vaca cu viţel,
Purceaua – cu purcei
Şi căţeaua – cu căţei!3
1
Idem, 1951, ms. 43, f. 19; Cihoreni – Orhei; inf. Efrosinia Gh. Vulpe, 43 ani;
culeg. M. Savin.
2
Idem, 1987, ms. 375, f. 181; Culiceni (astăzi Culicovca) – Hliboca – Cernăuţi; inf. Zina
D. Olari, 64 ani; culeg. E. Junghietu.
3
Idem, f. 146; acelaşi sat; inf. Valentina P. Antoşuc, 15 ani; acelaşi culeg.
89
 Obiceiul copiilor de a umbla cu Colinda în dimineaţa Ajunului de Crăciun îl
au şi alte popoare balcanice. Astfel, în Bulgaria copiii-colindători pregătesc din timp
nuiele de pom de corn, numite coledarca sau coledniţa ş. a. Cu nuielele în mîini,
colindătorii intră în casă şi rostesc urări de sănătate şi belşug. Gospodinele le dau
nişte pîini mici ritualice, coapte special, pe care le numesc cravaice sau cofreg (comp.
cu rom. covrig) ş. a.1
În fosta Iugoslavia înaintea Crăciunului copiii umblau pe la case nu în ziua
Ajunului, ci la Ignat. De exemplu, la macedoneni în dimineaţa zilei de Ignat copiii
vizitează casele, ţinînd în mîna dreaptă spice de grîu, paie, fîn, împărţindu-le tuturor –
„pentru roadă bună, fericire”2.
Prepararea bucatelor ritualice de sec (pentru cina de Ajun) şi a celor de frupt
(pentru masa din prima zi a Crăciunului). S-ar cuveni ca în această zi de sărbătoare
lumea să nu lucreze. Însă, pentru că, mai ales, femeile au atîtea de făcut, unele dintre
ele au recurs la respectarea acestei tradiţii peste şapte zile (după o săptămînă). Iată
cum explica această situaţie o româncă din s. Şabanovscoe r. Seversc reg. Crasnodar:
Dacă Ajunul Crăciunului a căzut, să zicem Vineri, apoi peste o săptămînă, în ziua de
Vineri, nu lucrăm3.
Fireşte, pentru Ajun se prepară şi se mănîncă bucate doar de sec şi anume din cele
mai arhaice, mai tradiţionale roade ale pămîntului zonei respective. Sensul magic este
evident: a avea roade bune în anul care vine. La moldoveni se face uz, mai întîi de toate,
de acele cereale, legume, fructe pe care le cultivau strămoşii noştri: grîu, bob, năhut, varză,
mere, pere, prune ş. a. Scopul respectării tradiţiei este urmărit şi prin prepararea unor
bucate din boabe întregi, nefărămiţate, nemăcinate (grîu fiert ş. a.), coacerea pe vatră a
pîinii (nu în tăvăli) etc. Cîndva în felul acesta bucatele erau gătite zilnic. Treptat metodele
vechi au fost înlocuite cu altele, mai noi, mai desăvîrşite. De procedeele vechi oamenii
îşi amintesc doar cu ocaziile pregătirii bucatelor ritualice la unele sărbători importante,
inclusiv Ajunul Crăciunului4.
Este evidentă străduinţa ca bucatele pentru cina de Ajun să fie cît mai variate, crezînd
că aceasta aduce oamenilor belşug în anul care vine5. Acelaşi scop îl are şi prepararea unor
bucate dulci (ca viaţa să fie îndestulată, plăcută).
Este de reţinut şi „numărul magic” al bucatelor ritualice (3, 7, 9, 12)6.
Cele mai multe mîncăruri la Ajunul Naşterii Domnului conţin variate şi interesante,
uneori chiar curioase simboluri.
Despre varietatea bucatelor la Ajunul Crăciunului în Bucovina vorbea la începutul
sec. XX E. Niculiţă-Voronca: „Bucatele care trebuie să fie numaidecît de Ajun sunt: în
Bucovina s-a luat de la catolici obiceiul ca numaidecît să mănînce peşte, lucru ce în
Moldova nici nu s-a pomenit într-o zi aşa de grea de post. În Moldova se face borş
cu bob şi cu burechiţe. Burechiţe sunt nişte bucăţele pătrate de aluat lipite ca nişte
urechiuşe. Se fac şi bucate din hribi. Dar bucate fără care Ajunul nu poate să fie sunt:
găluştele (mai ales, cu pasat), varzarele (plăcinte de post cu curechi, cu ceapă sau cu
mac), turtele, bobul şi perjele”7.
Gospodinele pregătesc neapărat pentru masa de Ajun grîu fiert, care are şi
explicaţie creştină. O legendă spune că datina a rămas de cînd „a fugit Maica Domnului
1
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 271.
2
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 241–242.
3
AFAŞM, 1988, ms. 384, f. 173; inf. Axenia M. Todorovschi; culeg. E. Junghietu.
4
Н. М. Листова, Пища в обрядах и обычаях // Ист. корни, 1983, p. 164.
5
M. S. Caşuba, Op. cit, 1973, p. 249.
6
Idem; T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 272; N. M. Listova, Op. cit., 1983, p. 162.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 59–60.
90
cu copilul [spre Egipt] pînă ce a ajuns la un om care ara. Dumnezeu a dat că grîul în
ziua aceea s-a copt şi cînd au venit jidanii să întrebe, omul le-a spus că a trecut pe
acolo [o femeie cu copil mic în braţe] cînd sămăna şi jidanii s-au întors, iar Maica
Domnului a scăpat”1. Atunci Maica Domnului a binecuvîntat grîul, iar la Crăciun şi la
alte sărbători mari se fierbe şi se mănâncă din această cereală.
„Fac şi colivă din grîu de duc în ziua de Crăciun la biserică. Grîul se face cu miere.
<…> Unii pun şi nuci pisate, mai rar se pune şi mac”2.
E. Niculiţă-Voronca vorbea şi despre specificul, simbolurile unor bucate,
ordinea punerii lor pe masă (în Bucovina): „Bobul se mănîncă ca să ai saţ, că el cum
mănînci o leacă, cum îţi vine ca să bei apă şi eşti sătul. Perjele – să te îndulceşti, să
nu te sfădeşti cu nimene. Sarmalele să le laşi mai pe urmă, că ele-s neamurile, ele-s
sfădăuşe; cît fierb în oală, totuna clocotesc şi huiesc şi altul nime nu te ocărăşte decît
neamul. Da perja şi griul îs străinii, că fierb liniştit <…>. Dar mai întîi să guşti din
peşte, că n-ai friguri peste an”3.
Cînd scot plăcintele din cuptor, unele gospodine le pun în sită şi rostesc o formulă
de tipul: „Cum e sita mea acum plină, aşa să fie plină casa mea de toate bunătăţile
peste an”4.
Mult apreciate la masa de Ajun sunt turtele, numite simbolic şi scutecele Domnului5.
Despre pregătirea acestora în Bucovina tot E. Niculiţă-Voronca scria: „Se fac nişte foi de
aluat de grîu, cît mai subţiri, la lumea cea mai bună – ca strudelul; se taie cu o farfurie
rotundă şi se coc pe o tava, iar la popor – în vatră. Apoi se aşează cîte o foaie pe farfurie,
presărîndu-se cu migdale pisate şi zahăr legat, parfumat cu apă de flori (apă de flori de
portocală). Deasupra se pune altă foaie şi se presură tot aşa pînă se face un teanc destul
de înalt, care apoi se taie bucăţi. Turte e obicei a trimite prezent pe la cunoscuţi. La popor
între turte presor mac cu miere sau jufă – sămînţă de cînepă pisată, cu apă şi amestecată
cu miere. Răzeşii din Mihalcea [lîngă or. Cernăuţi] spun că turtele de aceea se fac pentru
că în acea zi femeile i-au adus Maicei Domnului la rodini pelinci şi pentru pelinci e mare
pomană cine dă”6.
În Mileştii Mici – Ialoveni se spune: „Dacă vrei să ai la cloşcă mulţi pui, în Ajun de
Crăciun trebuie să mănînci turtă cu mac şi să zici:
Cîte fire de mac în turta mea,
Atîţia pui trăitori la cloşca mea;
Cîte fire de mac am în turtă,
Atîţia pui să am la cloşcă”7.
O deosebită atenţie se acordă şi astăzi coacerii colacilor ritualici. La români, de
obicei, din primul aluat se face un colac special, numit crăciun sau crăciunel, colacul
vacii (sau şi al altor vite: oi, capre etc.). Crăciunul are, ca regulă, formă asemănătoare
cu cifra opt, „neînplinit” în partea de jos ( )8. Probabil, este o formă ştearsă a chipului
unei fiinţe antropomorfe (posibil, capul şi picioarele lui Moş Crăciun – patronul
sărbătorii respective)9.
1
Idem, p. 56 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Ştefan Pita).
2
Idem, p. 59.
3
Idem, p. 56 (Roşa – suburbie a mun. Cernăuţi; inf. Ioan Pisarciuc).
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 212 (Dragomirna – Bucovina; culeg. M. Boca).
5
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 130, 180.
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 60.
7
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 144 (inf. Nina Vicol, 70 ani).
8
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10.
9
Ion H. Ciubotaru, Colacii, // VS, 1993, 25 Dec.
91
 Despre forma antropomorfă a colacului ritualic vorbesc şi unii informatori. Exemple.
„La Crăşiun coşem crăşiunei. Împletem din aluat în formî di omuşor”1. „Făşeu un colăşel
cu două chişioari, da un chişior mai scurt, cî sî zîşi cî Crăşiun era şchiop”2.
Pe alocuri colacul ritualic crăciun are formă de cruce.
Unele gospodine coc şi al doilea colac ritualic important – ajunul (în forma cifrei
opt, „împlinit” în partea de jos – 8, spre deosebire de crăciun).
După asfinţitul Soarelui colacii ritualici copţi sunt agăţaţi în cuie pe peretele din
partea de răsărit a casei, sub icoană. Unii păstrează colacii aceştia pînă la Anul Nou sau
pînă la Bobotează, cînd îi mănîncă membrii familiei, zicînd, de exemplu: „Mînţămăsc,
Doamni, c-am pitrecut cu sănătati sărbătorili!”3 Alţii fărîmă colacii şi-i dau vitelor sau
păsărilor, ca să fie păzite de boli. Pe alocuri la Anul Nou sau la Bobotează se coc alţi colaci
ritualici, numiţi tot crăciunul şi ajunul4 ori anul nou şi botezătorul.
Însă de cele mai multe ori colacii ritualici sunt păstraţi pînă în primăvară. Pe alocuri
ei sunt folosiţi în ziua celor 40 de Sfinţi (9 / 22 Martie), cînd ţăranii ies, de obicei simbolic,
la arat. Atunci pun colacii, cu scop magic, în coarnele plugului şi ale vitelor, sub brazdă,
dau din ei vitelor, mănîncă şi oamenii5.
În unele locuri cei trei sau patru colăcei copţi la ajunurile principalelor sărbători
de iarnă sunt destinaţi vacilor, aşa şi fiind numiţi – colacii vacilor. Ei sunt ţinuţi pînă fată
vaca ori pînă la Sf. Gheorghe (23 Aprilie / 6 Mai), cînd se scot vitele la păşune. „Cîn’ în
Ajunu Crăşiunului ajunji, <…> coşi pîni ş-ap’ coşi on colac, îl faşi ca opt, da nu-l întorloşi
[8]. Sî chiamî colacu vaşii. Aşela îl fărîmi la Sf. Gheorghi şî cruşia di la pascî şî-i dai vaşii,
ca sî nu-ţ iei mana di la vaşi”6.
„Cînd ajiunje mama la Ajiunu di Crăşiun, Ajiunu di Anu Nou, Ajiunu di Boteazî,
coşe cîte un colăşel, aşa în cruşi <…>. Făşe trii colăşei. Amu colăşeii iştea îi ţîne mama
pîn’ la Sf. Gheorghi. Ş-apu’ sî duse şî cată plăşinţîca vaşii <…>. Eara latî, pi pomînt
creşte. Buruiana şeia o scote cu rădăşinî cu tot <…>. Ave soc*,7 ca laptili. Ş-apu’ aduse
buruiană di aşeia, muie colaşii iştea şî-i da la vacî <…>. La boi nu sî da, numa’ la vacî.
<.. .> Dimineaţa, păr’ în zîuî îi da vaşii, păr** la muls”7.89
Pe alocuri de Ajunul Crăciunului se coceau şi colaci în formă de vite, păsări
domestice, unelte de muncă8.10
Cîte o pîine ritualică deosebită la Ajunul Crăciunului se coace la toate popoarele
balcanice. La sîrbi şi croaţi pîinea aceasta are felurite numiri (păgîne şi creştine): coleda,
bojineac, bojiciniţa, bojicini colaci ş. a. Pîinea este împodobită cu variate figuri făcute tot
1
AFAŞM, 1977, ms. 292, f. 166; Coropceni – Teleneşti; inf. Efrosinia Colesnic, 60 ani;
culeg. E. Junghietu, Z. Leporda.
2
Idem, 1975, ms. 271-a, f. 59; Hîrceşti – Ungheni; inf. Ion C. Bodrug, 84 ani; culeg.
E. Junghietu, I. Tacu, Z. Leporda.
3
Idem, 1971, ms. 227, f. 85; Sipoteni – Călăraşi; inf. Constantin Gh. Adam, 70 ani; culeg.
E. Junghietu.
4
П. Сирков, Святочные обычаи и песни бессарабских молдаван на Рождество и
Новый год // КЕВ, 1874, nr. 5, p. 208.
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 11–12.
6
AFAŞM, 1988, ms. 397, f. 84; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Marta N. Ursu, 55 ani; culeg.
E. Junghietu.
* Soc (rus.) – suc.7
** Alternarea formelor pîn’–păr’ aparţine orig. din arh.8
7
AFAŞM, 1987, ms. 384, f. 242; Ofatinţi – Rîbniţa; inf. Toader E. Guţ, 84 ani; culeg.
G. Botezatu. A se vedea şi L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 146 (Mileştii Mici – Ialoveni).9
8
П. Сырку, Из быта бессарабских румын. – Петроград: ПВДС, 1914, p. 172–173.10
92
din aluat. De exemplu, la sîrbi – chipuri de boi, plug ş. a.; la sloveni – ieslea în care s-a
născut Iisus, chipurile Fecioarei Maria, ale altor personaje biblice1. Se crede că pîinea
aceasta are o forţă magică fertilizatoare, care se transmite şi crenguţelor de pomi fructi-
feri cu care ea este înfrumuseţată. De aceea rămurelele sunt puse apoi prin hambare, la
ştiubeie etc.2
În Grecia pîinea ritualică pentru masa din Ajunul Crăciunului se numeşte pîinea
lui Hristos. Deseori ea este făcută în formă de cruce. Este împodobită cu figuri din aluat
simbolizînd ocupaţia principală a familiei respective. Exemple: plug cu boi, viţă de vie,
turmă de oi ş. a.3
La români se coc la Ajunul Crăciunului şi alţi colaci speciali, cu variată menire:
pentru preotul care va sfinţi casa, pentru ceata flăcăilor colindători, nănaşi, scosul fetelor
la joc etc.
O. Constantinescu şi I. Stoian relatau: „Fetele mari fac colaci mari, îi înfrumuseţează
cu diferite flori de hîrtie şi-i dau flăcăilor spre care îndreaptă inimile lor”4.
La unele popoare balcanice se coc colaci speciali pentru toţi membrii familiei şi
nu numai. De exemplu, la sîrbi se fac colaci aparte pentru stăpînul casei, pentru stăpînă,
copii, vite, ştiubeie ş. a.5
Este lesne a observa sensul magic al colacilor făcuţi din făină de grîu, în formă
rotundă (ca Soarele): invocarea fertilităţii pămîntului (la Solstiţiul de iarnă şi, totodată, la
începutul anului agricol), „grăbirea” sosirii primăverii, urarea roadei bogate de cereale,
apărarea vitelor şi oamenilor de boli şi de alte nenorociri.
La Ajunul Crăciunului se coace, bineînţeles, şi pîine obişnuită. Au existat şi aici
anumite tradiţii. „De Ajun, cum ai dat pîinea în cuptiori, pînă a nu răsări Soarele, să mergi
în grădină cu lopata în sus şi să zici: Cum e cuptiorul şi lopata plină de pîne, aşa să fie şi
copacii plini de poame”6.
Unele practici la terminarea preparării bucatelor ritualice din Ajunul Crăciunului
ţin şi de grija sătenilor faţă de vite. Se zice că acestea, mai ales în seara cînd „s-a născut
Iisus în iesle”, trebuie să fie sătule. „Din toate mîncările ce faci de Ajun, să pui într-o stra-
chină şi să încunjuri casa de trei ori, ca să fie aşa plină de toate şi sătulă; apoi să dai la vite
să mănînce, să se ţie sătule şi să fie spori în vite”7.
„De Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei să iau din toate mîncările de deasupra:
grîu, găluşte etc. Iar apoi şi două plăcinte; una o dai întîi argatului care e la vite, dar
trebuie să fie măncăcios, că apoi mănîncă vitele bine peste an; şi cealaltă o rupi în
bucăţele şi o dumici în mîncarea vitelor. Cînd le dai să mănînce, zici: Cinaţi sănătoase,
că şi noi cinăm!”8.
„Ca să se mulţumească vitele, li se dă din toate mîncările de Ajun sară, precum şi
o bucăţică de aluat dospit”9.
În ziua Ajunului de Crăciun femeile gătesc şi bucate pentru masa ritualică din prima
zi a Naşterii Domnului, care este atît dejunul, cît şi masa de amiaza. „La Ajiun sî prigătesc
di Crăşiun. Fac di mîncat, ca sî nu sî porăiascî la sărbători cu lucru, cu mîncărili. Dinainti
fac totu”10.
1
M. S. Caşuba, Op. cit, 1973, p. 244.
2
Idem.
3
Ю. В. Иванова, Греки // Зим. празд., 1973, p. 312.
4
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10 (Hasan – Batîr – Cetatea Albă).
5
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 244.
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 59 (Botoşani ; inf. Sevastiţa Dumitriu).
7
Idem, p. 57 (Mahala – Noua Suliţă – Cernăuţi; inf. Ana Maslovsca).
8
Idem (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Maria Reus).
9
Idem (acelaşi sat; inf. Ursana Filip).
10
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 121; Speia – Grogoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani;
culeg. N. Băieşu.
93
 Toţi se străduie ca bucatele pentru prima zi a Crăciunului să fie, spre deosebire de
cele de sec din Ajun, cît mai alese, mai gustoase. Se gătesc mîncăruri în special din came
de porc: zeamă, friptură, răcitură, cîrnaţ, şuncă ş.a. Folosirea primordială a cărnii de porc
are şi alte sensuri, în afară de faptul că este gustoasă şi de saţ; ea conţine, după cum am
relatat şi mai înainte, simbolurile magice pe care le posedă animalul respectiv (porcul):
fertilitate, belşug.
Spuneam şi mai sus că, în diferite zone, pentru sărbătorile de iarnă se pregătesc
bucate ritualice şi din carne de alte animale, păsări1.
Pe alocuri, cu scop magic, „se obişnuieşte a prinde vrăbii cu care se înfruptă oamenii
în zilele sărbătorilor, ca să nu-i doară splina vara, la seceră”2.
Mîncarea ritualică din carne de vrăbii se prepară astfel. „În dimineaţa Ajunului de
Crăciun copiii fac laţuri şi prind vrăbii, cîte 40–50 la număr. Le găbjesc pe la streşinile
caselor. Femeile le rup capetele şi le penesc, fără a mai fi opărite. Le ung cu unt şi, punîndu-
le în cratiţă, le acoperă cu apă, mai adăugînd cîteva frunze de dafin, pun capacul şi după
ce din cuptor e scoasă pîinea şi celelalte copturi, dau cratiţa în cuptor, lăsînd-o acolo pînă
dimineaţă”3. În alte părţi vrăbiile sunt coapte pe jăratic4.

Pomana. Umblatul cu lichiiul. Este cunoscut faptul că sătenii români se deose-

besc prin ospitalitate, dărnicie, mai ales, cînd este vorba de pomană „de sufletul morţilor”.
Însă datul de pomană în ziua Ajunului Naşterii Domnului se distinge de cel cu alte ocazii.
„Se dă de pomană, mai mult ca de obicei, la cei săraci”5. Pomana constă, în primul rînd,
din bucate de sec. Pe alocuri „se trimite mîncare pe acasă”6.
Se pare că pomana în ziua Ajunului Naşterii Domnului are amploare mai mare la
sud. Despre aceasta vorbeşte, bunăoară, şi următoarea informaţie din r. Reni: „În Ajunul
Crăciunului facem împărţeala noastră – pomenire pentru morţii care îi avem. Luăm stră-
chini, farfurii, linguri, căldări, căni, castruli*,7 pahare, chibrite, colaci, vin, apă, vişini,
cireşe (uscate), lumînări ş. a. şi le împărţim pe la rude, vecini. Le duc femeile şi copiii,
mai ales fetele”7.8
De pomana de sufletul morţilor din Ajunul Naşterii Domnului se distinge obiceiul din
aceeaşi zi, numit Cu lichiiul. Sporadic, tradiţia aceasta se întîlneşte în toată R. Moldova8.
Însă obiceiul în cauză este specific pentru o microzonă din cîteva raioane transnistriene
(Slobozia, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca) şi în localităţile cu populaţie românească din
reg. Nicolaev (r. Voznesensc, Elaneţ, Arbuzinca ş. a.).9
Menţionăm că obiceiuri similare au şi slavii orientali. Despre aceasta mărturisesc şi
unele informaţii culese de la săteni. „Si duc cu vicera [de la sl. vecer – seară]. Aşa zîşeu
şî la ucraineni, cî eu am fost în Ucraina. Acolo tot îmblî. Sara tineri sî duc la părinţ”9.
Deci, sunt evidente şi în cazul de faţă unele influenţe reciproce moldo-est slave, mai ales,
10
1
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 244.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 13 (Tătăreşti – Străşeni).
3
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 146 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Maria Balmuş,
65 ani).
4
Maria Popescu, Secretul vrăbiesc // Flux, 1999, 8 Ian.
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10 (Sadova-Călăraşi).
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, 1998, p. 327 (Botoşani).
* Castrulea (rus.) – cratiţă.7
7
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 25; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani;
culeg. N. Băieşu.8
8
Maria Sîrbu, Obiceiuri din Basarabia // Datini (Bucureşti), 1998, nr. 4, p. 33.9
9
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 100; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Ana V. Cătană, 83 ani; culeg.
N. Băieşu.10
94
pe teritoriul unde românii trăiesc în vecinătate ori chiar convieţuiesc cu ucrainenii.
Nu are dreptate etnografa Steluţa Pîrîu, cînd afirmă că obiceiul acesta „se întîlneşte
numai la ucraineni”1.
La ucraineni obiceiul era practicat cîndva de către adulţi, iar cu timpul a trecut în
posesia copiilor. Aşa a fost, se vede, la început şi la moldoveni. Există informaţii că în
unele sate basarabene au umblat cu lichiiul şi femeile, bărbaţii bătrîni (de exemplu, în
Faraoani – Cetatea Albă, Frecăţei – Reni ş. a.)2.
La moldoveni obiceiul se numeşte: Cu lichiiul, Schimbul lichiilor, Cu împărţitul
(sau De-a împărţitul, De-a împărţiturile, Cu împărţitura), Cu pomana ş. a. Se practică,
de regulă, în după amiaza zilei de Ajun, pînă seara. De aceea tradiţia se numeşte în unele
localităţi şi Cu vicera. Obiceiul constă, la moldoveni, în următoarele. Gospodinele pun
în legături de prosoape frumoase sau de basmale înflorate, de pînză albă cîte unul sau doi
lichii3 – nişte turte ritualice, de obicei, în formă lunguiaţă, din făină de grîu, nedospite şi
fără sare, fără unsoare, coapte pe vatră. Lichiile sunt tăiate cîte puţin în două sau patru
locuri, la margini. Se fac aceste tăieturi simetrice, de obicei, în formă de cruce, ca în tim-
pul coacerii să nu apară crăpături la întîmplare, nedorite. Lichiiul (ca şi pîinea ritualică
a evreilor la Paşti – maţa) aminteşte de forma primară, arhaică a pîinii de astăzi. Unele
femei pun lichiiul, în legătură, peste un colac sau doi (element relativ nou al ritualului).
Deasupra lichiiului se pune o farfurie cu cîte puţin din mai multe bucate de sec ale Ajunu-
lui Naşterii Domnului (grîu fiert ş. a.).
În timpurile relativ noi (începînd cu anii 1920–1930) unele femei nu mai coc lichii,
ci pun în legături doar „doi colaci”4. Aceştia sunt duşi nu numai de copii şi bătrîni, ci de
orişicine. De exemplu, în Slobozia Mare – Cahul „finii îşi vizitează nănaşii, copiii – pă-
rinţii, nurorile – soacrele ş.a.m.d. Oaspeţii care au venit cu împărţitul sunt aşezaţi la masă,
cinstiţi cu vin. Copiilor li se dau bani şi dulciuri. Schimbul colacilor se face cu lumînarea
aprinsă, se sărută pînea şi se spune bodaproste”5.
Dar să revenim la forma tradiţională a obiceiului Cu lichiiul. Legăturile, numite
şi ele lichii, sunt duse de către copii de 7–14 ani la nănaşi şi alte rude apropiate în vîrstă
(bunei, moşi, mătuşi ş. a.); cînd copiii sunt prea mici ori lipsesc, duc lichiiul cei în etate.
Intrînd în casă, copiii îi salută pe stăpîni, spunînd, de obicei: „Buna sară, Ajiunu
cu bini, sî-ntîlnim şî Crăşiunu cu bini”. Stăpînii casei le mulţumesc. Copiii sărută mîna
gazdelor, le dă legătura, mai rostind anumite fraze, cum ar fi: „V-o trimes tata şi mama
lichie” ori „S-o rugat tata şi mama, poftim vicera”. Gospodina ia legătura şi o pune pe
masă. Copiii sunt serviţi cu bucate ritualice de sec, între care nu lipseşte mîncarea preferată
a copiilor – chiseliţa (fiertură din fructe uscate). Băieţii mai mari sunt cinstiţi cu cîte puţin
vin sau rachiu. În timp ce copiii servesc din cele puse pe masă, gospodina ia din legătura
adusă o parte din bucate, neapărat şi lichiiul, punînd în locul lor cîte ceva din mîncărurile
proprii6, precum şi cîţiva bani mărunţi (pentru copiii vizitatori). În unele sate femeile dau
de pomană copiilor, cu această ocazie, şi unele obiecte de îmbrăcăminte (rochii, basmale,
1
Steluţa Pîrîu, Sărbătorescul obiceiurilor între sacru şi profan // REF, 1996, nr. 3–4,
p. 235.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 9; M. Sîrbu, Op. cit., 1998, p. 33.
3
„Se mai spune lichii şi la o pîine mică, făcută din resturile ce se rad de pe covată, cînd
coc gospodinele pîine” (P. Ştefănucă, II, 1991, p. 146; Crocmaz – Ştefan Vodă). Forme inversate
ale acestui cuv. – chilii, chiliuţe („nişte mălăuţe”, pe care le primesc copiii-colindători) – au fost
atestate în părţile Rădăuţilor Bucovinei (L. Cireş, Op. cit., 1984, p. 9–10).
4
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10 (Tîrşiţei – Teleneşti).
5
J. Muşat, Op. cit., 1998, 25 Dec.
6
Valeriu Capcelea, Tradiţii naţionale: Continuitate în dezvoltarea generaţiilor. – Chişinău:
Evrica, 1998, p. 60.
95
ciorapi etc.) sau obiecte de uz casnic (străchini, linguri, căni ş. a.). Înainte de a ieşi din
casă, copiii (după povaţa părinţilor) fac următoarea invitaţie: „V-o rugat tata şi mama sî
viniţi mîni la noi”1 (pentru a face cumpanie, a se distra). Mulţumind şi luîndu-şi rămas
bun, copiii pleacă acasă ori la alte rude, unde repetă acelaşi lucru.
Pe alocuri obiceiul Cu lichiiul coexistă cu credinţa în primul vizitator al casei. Cînd
venea mai întîi cu lichiiul un băiat, el era primit în mod deosebit. „Dacî primu o vinit cu
lichiili un băiet, zîşeu cî vaca a fata bouţ; da dacî o fatî – vaca a fata jiţîcî. Tata da şep la
poloboc şî-1 şinste pe şel băiet cari o vinit primu de-a-mpărţîturili”2.
Obiceiul Cu lichiiul îndeplineşte cîteva funcţii: exprimă dorinţa de a avea roadă
bogată de grîu şi alte culturi în anul începător, precum şi de a menţine relaţii bune cu
rudele apropiate. P. Ştefănucă aducea următoarea informaţie din s. Crocmaz r. Ştefan
Vodă: „Se schimbă pîine, adică să ţie minte părinţii că au neamuri în sat, că se ţin de
neamuri”3. Este vădit rolul acestui obicei în cultivarea la copii a sentimentului de respect
faţă de rudele în vîrstă.
În perioada sovietelor obiceiul acesta dispărea. Astăzi se revine şi la el (unde
obiceiul a existat).
Interdicţia de a da ceva din casă şi din curte. Tradiţia aceasta există la mai multe
popoare europene. La români ea pare a fi specifică mai mult pentru nordul Moldovei,
unde este respectată şi astăzi, bineînţeles de cei în vîrstă, atît la Ajunul Crăciunului, cît şi
al Anului Nou, Bobotezei, Paştelui, Înălţării Domnului. În zilele acestea nu se dă nimica,
„nici nu vine nimene să ceară <…>; nu se supără, căci toţi ştiu şi se îngrijesc să aibă”4. În
jurul interdicţiei acestea s-au acumulat multe credinţe, aproape în fiecare caz făcîndu-se şi
explicaţii respective, în care se întrevede magia primei zile.
„În acea zi, pînă la asfinţitul Soarelui, să nu dai nimic din casă, să nu împrumuţi, că
peste an nu se lăcomeşte nime a te fura”5.
„Să nu dai nimic de la casă, că nu au frupt vacile”6.
„Nu se dă din casă nimica, pentru că se duce din casă tot norocul, n-ai să ai pîne şi
huit în casă are să fie, iar găinile îţi vor mînca totul în grădină”7.
„Să nu dai nimica, mai ales aluat dospit, că nu se ouă găinile şi pier şi n-ai plod la
vite (nu se plodesc). Altele [femei] anume vin de-ţi iau să deie la vitele şi găinile lor şi-ţi
iau sporiul tău şi mana de la vaci. Dacă a luat o femeie aluat dospit în ziua de Ajun de la
trei case, să facă cu acel aluat pîne şi pînea cea dintîi să o mănînce ea cu căsenii, dar să nu
cadă o fărmătură. Atunci femeia ceea are să aibă pui mulţi şi cloştele-i vor sta bine şi puii
se vor ţine grămadă de cloşcă şi nici uliul nu-i va mînca”8.
„Foc în ziua de Ajun şi de Crăciun, în ziua de Anul Nou, în ziua de Paşti şi de
Înălţare să nu dai din casă, că tot anul ai foc, supărare, huit, pagubă în casă”9.
„Să aduci lucrul acasă, să ştie că are stăpîn. Şi mai ales lopata, cociorva, sîta,
halăturile de la ţesut, că atunci este spori la casă; să nu facă sărbătorile pe la străini”10,
„căci plîng”11.
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 173; Tîrnauca – Slobozia; inf. Alexandru A. Caraman, 58 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
Idem, f. 77; Butor – Grigoriopol; inf. Solomonia I. Spiridon, 55 ani; acelaşi culeg.
3
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 146.
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 61.
5
Idem, p. 60 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
6
Idem, p. 58 (Siret – Bucovina).
7
Idem (Stăneşti – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Măria Gabara).
8
Idem (Mihalcea – acelaşi raion; inf. Anastasia Constantinovici).
9
Idem (Roşa – suburbie a mun. Cernăuţi).
10
Idem, p. 183 (Botoşani).
11
Idem (Roşa – suburbie a mun. Cernăuţi).
96
 „Nici gunoiul să nu dai afară”1.
„Dacă mătură în ziua de Ajun sara casa, o poate mătura tot anul sara <…>, dar
gunoiul să-1 arunce abia a doua zi. Atunci mătură casa de la uşă spre fund, ca să vie binele
şi norocul”2.
„Ca să-ţi vie peţitorii la casă, de la Ajunul Crăciunului pînă la Iordan mături casa
de la prag spre răsărit, spre icoane, ca să se strîngă, să se adune; nu din fundul casei spre
prag, ca să-i alungi pe peţitori”3.
„Cenuşa nu se dă în ziua de Ajun afară”4.
„Datoriile pe care le ai, să le plăteşti, că vei fi sărac anul împrejur”5.
Respectarea strictă a postului. Se crede că este bine ca de Ajunul Crăciunului
să nu mîncăm nimic toată ziua, pînă la apariţia primei stele pe cer – în amintirea stelei
călăuzitoare ce s-a arătat celor „trei crai de la răsărit”. Se spune: „Omului aceluia care va
ajuna toată ziua în Ajunul Crăciunului <…> în anul acela vrăbiile nu-i vor mînca nici de
cum pînile cele albe, ci le-a da bună pace”6. Credinţa aceasta are explicaţie şi în tradiţia
creştină. „Ajunul pentru Maica Domnului se posteşte că în ziua ceea Maica Domnului
s-a muncit şi a fost supărată; i-a fost greu, n-a mîncat nimica. De aceea şi noi toată ziua
postim şi tocmai sara mîncăm”7.
„În ziua de Ajun nici peşte nu se mănîncă, pentru că e cu sînge. Nu se mănîncă
nimic ce e cu sînge, pentru că Maica Domnului a fost plină de sînge. Se mănîncă numai
cît aceea ce rodeşte pămîntul: bob, bureţi etc.”8.
Şi mai strict este postul în Ajunul Crăciunului pentru tineretul necăsătorit. „Fetele
mari şi flăcăii nu mănîncă toată ziua spre a lua un soţ bun sau o soţie bună. Cu cît vei
mînca mai tîrziu, va fi soaţa mai frumoasă <…>. Sau se mănîncă dimineaţa numai două
prune, după ce s-au spălat, spre a lua un soţ ori o soaţă cu ochii negri. În alte părţi nu se
mănîncă nimic de culoare neagră, ca să nu fie soţul ori soţia de culoare neagră”9.
Focurile ritualice. Ajunul şi Crăciunul fiind sărbători legate de Solstiţiul de iarnă,
de „naşterea” Soarelui, multe tradiţii ale acestora constau în utilizarea focului („dublor”,
„frate” al Soarelui pe pămînt). Practicînd obiceiuri cu foc la principalele sărbători de
iarnă, ţăranii cred că ajută astfel la „întoarcerea” Soarelui, a luminii şi căldurii acestuia, la
apropierea primăverii mult aşteptate.
Focurile Ajunului de Crăciun (şi ale Anului Nou, Bobotezei) au fost următoarele
(astăzi există doar unele reminiscenţe):
– rugul;
– roata arzîndă rostogolită de pe deal;
– butucul de Crăciun;
– lumînarea, candela aprinsă;
– afumatul / sfinţitul casei.
Cercetătorii consideră că rugurile, inclusiv din Ajunul Crăciunului, sunt nu numai
cea mai răspîndită, dar şi cea mai veche formă de foc ritualic. Rugurile ţin de cele mai
1
Idem (Botoşani).
2
Idem (Mahala – Noua Suliţă – Cernăuţi; inf. Catrina Dumitraşciuc).
3
Idem (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Cloanica Tuşinschi).
4
Idem (Mahala – Noua Suliţă – Cernăuţi; inf. Dochiţa Dimitriuţ).
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 146 (Mileştii Mici – Ialoveni.; inf Alexandra Andreicu,
63 ani).
6
S. FI. Marian, Ornitologia poporană română. – Cernăuţi: R. Eckhardt, 1883, p. 401–402
(Bucovina).
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 56 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
8
Idem.
9
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 11 (Ivancea – Orhei, Otac – Rezina, Sagaidac –
Cimişlia).
97
arhaice sărbători solare (solstiţii, echinocţii)1. În era creştinismului obiceiul acesta
a fost acomodat la sărbătorile mari religioase – mai ales, Crăciunul, Naşterea Sf. Ioan
Botezătorul2 (cele două solstiţii).
Rugul în Ajunul Crăciunului s-a făcut şi la români. În ziua aceasta ori mai înainte
tineretul aduna pe un deal („mai aproape de Soare”), la marginea localităţii, multe uscături
pe care le aprindeau în seara Ajunului. Toţi jucau în jurul focului. După ce focul se făcea
mai mic, flăcăii săreau peste el, cu gîndul la forţa purificatoare a acestuia.
În Grecia rugul ritualic este făcut de către copii. În prealabil, adună la un loc multe
crengi uscate. În seara Ajunului de Crăciun fac din ele ruguri, de obicei, pe maidanele
satelor. Lîngă focuri copiii interpretează cîntece ritualice de Crăciun. Vin la focurile
acestea şi unii din cei în vîrstă, sunînd din clopoţei, luaţi de la gîturile vitelor. Acţiunea
aceasta aminteşte de faptul că mai înainte prin fumul rugurilor ritualice erau trecute şi
animalele domestice – ca să fie sănătoase, ferite de spirite rele3.
O altă tradiţie cu folosirea focului, practicată, mai ales, la cele două solstiţii, a fost
rostogolirea de pe deal a unei roţi arzînde.
Flăcăii satului luau o roată veche de car sau de căruţă şi o urcau pe un deal din
apropierea localităţii. Acolo înfăşurau roata cu paie, pe care apoi o stropeau cu gaz ori
o dădeau cu păcură. Aprindeau paiele şi dădeau drumul roţii la vale. Roata arzîndă lăsa în
urma ei făşii de pară şi scîntei. Era o privelişte atrăgătoare.
Obiceiul acesta a avut o răspîndire largă la multe popoare, mai ales, din centrul
Europei. Se afirmă că a luat naştere la nemţi, de unde s-a răspîndit în mai multe ţări
ale continentului4.
Tradiţia cu roata aprinsă la Ajunul Crăciunului, se pare, n-a fost răspîndit la toate
popoarele balcanice. În schimb, aici a fost dezvoltată altă tradiţie, la aceeaşi sărbătoare
şi tot legată de foc, de Soare. Este vorba de Butucul de Crăciun, care a existat la cîteva
popoare europene.
La slavii sudici obiceiul în cauză este numit Badneac. Folcloristul A. A. Potebnea
vedea legătură între cuv. badneac şi dub (stejar – dubneac?)5. Dovadă este şi faptul că
obiceiul acesta la sîrbo-croaţi se numeşte şi Dubovina6.
Privind existenţa Butucului de Crăciun şi la români a atras atenţia Ion Ghinoiu,
facînd trimiteri la unele lucrări ale lui P. Caraman7, Gh. Muşu8 ş. a.
Informaţii în scris despre obiceiul aprinderii butucului în Ajunul Crăciunului la
unele popoare din Europa ajung pînă în sec. VI, în Balcani – pînă în sec. XIII9.
Obiceiul arhaic al Butucului este foarte complicat, polifuncţional, avînd la bază
mai multe componente. Examinînd un bogat material etno-folcloric, înregistrat la mai
multe popoare europene, savantul german E. Schneeweiss a sesizat aceste elemente şi le-a
caracterizat destul de convingător:
– butucul arzînd este simbolul Soarelui;
– în para focului sunt prezenţi străbunii (ocrotitorii casei);
1
Ю. В. Иванова, Обрядовый огонь // Ист. корни, 1983, p. 117.
2
Idem.
3
Ю. В. Иванова, Греки // Зим. празд., 1973, p. 311.
4
Ю. В. Иванова, Обрядовый огонь // Ист. корни, 1983, p. 119.
5
Apud Idem, p. 124.
6
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 244.
7
P. Caraman, Colindatul…, 1983.
8
Gh. Muşu, Din mitologia tracilor: (Studii). – Bucureşti: Cartea Românească, 1982.
9
С. А. Токарев, Т. Д. Филимонова, Обряды и обычаи, связанные с растительностью //
Ист. корни, 1983, p. 153.
98
 – aprinderea butucului de către capul familiei, „hrănirea” lui ca pe un musafir de
onoare vorbesc despre prezenţa în acest obicei a cultului familiei;
– aprinderea butucului, mai ales, cu foc „viu” (dobîndit prin frecarea a două beţe)
se face cu scop de purificare1.
Observăm că Butucul de Crăciun nu este lipsit de magia fertilizatoare. În sensul
acesta este elocvent faptul că pentru butucul ritualic este folosit, de obicei, un pom care
dă multe fructe (păr sălbatic, stejar ş. a.)2. Cărbunilor şi cenuşii rămase de la butuc li se
atribuie forţa de a spori rodnicia cîmpurilor, pomilor fructiferi etc. De aceea rămăşiţele de
la arderea butucului erau duse prin jurul grădinilor, cîmpurilor3.
Cercetătoarea T. A. Coleva era de părerea că Butucul de Crăciun întruchipează
un oarecare zeu păgîn ori un atribut al acestuia4. Mai concret despre aceasta vorbeşte
I. Ghinoiu, văzînd în butuc „un substitut fitomorf al zeului autohton, Crăciun, reprezentat
de un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24 Decembrie,
simbolizînd moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la Solstiţiul de iarnă”5.
Evident, merită a fi susţinută ideea că la baza obiceiului cu butucul ce arde la Crăciun
au stat mai multe tradiţii arhaice, toate fiind legate, într-un fel sau altul, de „naşterea”
Soarelui la Solstiţiul de iarnă.
Obiceiul păgîn cu aprinderea butucului în Ajunul Crăciunului s-a menţinut pe tot
parcursul evului mediu, necătînd la protestul bisericii creştine6. În cele din urmă, biserica
a acceptat, parţial, şi obiceiul acesta, imprimîndu-i, totuşi, unele elemente creştine: facerea
semnului crucii pe butuc, afirmarea că vinul şi apa cu care se stropea lemnul ce ardea
amintesc de sîngele vărsat de către Iisus răstignit7 ş. a.
Spre sfîrşitul sec. XIX tradiţia Butucul de Crăciun a dispărut, în mare parte,
la popoarele europene, păstrîndu-se timp relativ mai îndelungat în Balcani8. Unele
reminiscenţe sunt întîlnite şi astăzi. Dar şi aici obiceiul este interpretat, în zilele noastre,
alt fel faţă de trecut. Aşa, pe insula Rodos din Grecia se crede că în locul butucului poate
fi dată pe foc încălţămintea veche, ce produce un fum foarte neplăcut pentru spiritele
malefice, care în timpul sărbătorilor de iarnă ar mişuna prin lume. Se susţine ideea că în
general aruncarea vechiturilor din casă simbolizează curăţarea lăcaşelor de orice rele9.
Obiceiul Butucul de Crăciun a fost deosebit de dezvoltat la slavii sudici. Aici
butucul era adus din pădure în mod solemn, respectîndu-se anumite reguli. De obicei,
se duceau la pădure după butuc în zorii zilei de Ajunul Crăciunului. Despre importanţa
obiceiului vorbeşte şi faptul că pe alocuri Ajunul Crăciunului se numea Ziua butucului /
badneacului (Badni dan)10.
De regulă, aducerea butucului de la pădure şi introducerea lui în casă era o obligaţie
onorabilă a stăpînului ori a altui bărbat în etate din familie. În cazul cînd în familie nu era
nici un bărbat, se duceau după butuc femeile, dar trebuia să meargă cu ele şi un băiat.
Cei care plecau după butuc se îmbrăcau în haine curate. Se tăia un copac sănătos de
stejar ori de fag, de păr sălbatic (care dau multă roadă). Copacul trebuia să fie relativ gros,
1
Apud Ю. В. Иванова, Греки // Зим. празд., 1973, p. 311.
2
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 246.
3
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 153.
4
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 271.
5
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 29.
6
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 153.
7
Ю. В. Иванова, Обрядовый огонь // Ист. корни, 1983, p. 124.
8
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 245.
9
Ю. В. Иванова, Греки // Зимн. празд., 1973, p. 312.
10
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 245.
99
pentru că uneori îl despicau în trei părţi, astfel făcînd trei butuci. Unii făceau atîţia butuci
cîţi bărbaţi erau în casă ori încă plus unul, pentru sporirea familiei1.
Apropiindu-se de copac (cîte o dată acesta era marcat în prealabil), îi dădeau bineţe,
ca unei fiinţe. Unii presărau copacul cu grăunţe, ungeau cu miere locul unde trebuia să se
facă tăietura. Copacul era tăiat cu toporul în aşa fel ca să cadă spre răsărit; dacă se întîmpla
să cadă invers, tăiau alt copac (p. 246).
La sîrbi aduceau acasă şi prima surcică de la copacul tăiat, punînd-o lîngă ştiubeiele
albinelor ori lîngă vasul pentru mulsul laptelui, ca în anul viitor familia să aibă multă
miere, smîntînă (p. 246).
Pe alocuri (de exemplu, în Muntenegru) gospodina casei ieşea cu o pîine neîncepută
în mîini înaintea celor care intrau în curte cu badneacul.
La toate popoarele slave de sud există un anumit ritual de introducere a butucului
în casă. Se făcea aceasta pe cînd amurgea, înainte de cină. Băga butucul în casă capul
familiei. El dădea bineţe celor prezenţi, felicitîndu-i cu ocazia sărbătorii. Adus în casă,
badneacul era presărat cu grăunţe, stropit cu vin. Pentru „hrănirea” butucului unii (în
Muntenegru) făceau în el o scobitură specială. Credeau că procedînd astfel, pomii fructi-
feri vor fi feriţi de omizi în anul ce vine. „Hrăneau” butucul şi în timpul cinei (p. 246).
La sîrbi în timpul cînd butucul era adus în casă, la intrare puneau două lumînări
aprinse, printre care îl treceau, parcă astfel săvîrşind ritualul purificării, apărării lui de
forţe rele. Croaţii puneau două lumînări aprinse pe butuc (p. 246).
Înainte de a fi aprins, butucul era împodobit cu ramuri de brad, de laur şi de alţi
pomi veşnic verzi. La croaţi făceau pe butuc semnul crucii (element creştin). În Serbia,
cînd introduceau badneacul în vatra focului, îl împingeau de trei ori înainte, trăgîndu-l
înapoi, şi numai după aceea îl lăsau acolo (p. 246).
Într-un şir de localităţi din jurul or. Zagreb (în Croaţia) capul familiei anunţa despre
aprinderea badneacului printr-un foc de armă în faţa casei. Făcea la fel şi cînd butucul
termina de ars (p. 246).
Ca regulă, după aprinderea butucului spuneau rugăciuni pentru cei decedaţi, rosteau
urări de tipul: „Cîte scîntei, atîtea oi, păsări, atîţia bani, porci, iar mai mult decît toate –
viaţă bună şi sănătate” (p. 247).
Era primit ca butucul să ardă de cu seară pînă dimineaţa, cînd venea primul vizitator.
În ultimele decenii la croaţi badneacul ardea doar în timpul serii (p. 247).
Credeau că bucata de butuc rămasă nearsă şi cărbunii, cenuşa posedă forţă
supranaturală fertilizatoare. De aceea le purtau în jurul grădinilor, ştiubeielor. Apoi cărbunii
şi cenuşa erau puse la rădăcina unui pom fructifer tînăr; pe alocuri bucata de badneac
nearsă o îngropau în cîmp ori o păstrau pînă la începutul semănatului de primăvară; atunci
lemnul era folosit la coptul pîinii, pe care plugarii o mîncau în cîmp (p. 247).
Asemănător se practica obiceiul Butucul de Crăciun în Bulgaria, însă cu mai puţină
amploare. Existau şi unele elemente locale, specifice. Aici butucul se numea coladnic,
colednic, precladnic ş. a.2
Copacul pentru butuc era tăiat cu cîteva zile înaintea sărbătorii. Aveau grijă ca el să
nu cadă la pămînt, ţinîndu-l pe mîini. Gospodarul intra cu butucul în casă, ducîndu-l pe
umărul drept. În casă îl binecuvîntau, ungîndu-l cu mir. Îl înfăşurau cu o pînză albă de in
sau de cînepă, astfel punîndu-l lîngă vatra focului. Fetele interpretau cîntece ritualice de
Crăciun, în care „pomul spunea” că trebuie să crească pînă la cer, ca pe el să coboare pe
1
Idem, p. 246. În continuare vom indica (în paranteze) doar paginile respective în studiul
M. S. Caşuba.
2
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 271.
100
pămînt Iisus Hristos, să aducă în fiecare casă belşug, sănătate, bucurie. Credeau că dacă
flacăra este mare, anul va fi roditor. Preziceau roadă şi după cărbuni: dacă ei se prefăceau
în cenuşă, spuneau că anul va fi bun; dacă se stingea pînă la aceasta, va fi rău. Cărbunii şi
cenuşa se păstrau (pentru leac)1.
Relativ multe trăsături specifice, distinctive a avut obiceiul Butucul de Crăciun la
albanezi. Aici noaptea Ajunului se numea Noaptea Butucului (Nata e Buzmit)2. Copacul
tăiat în prealabil cu cîteva zile era păstrat ascuns în pădure sau adus acasă şi plasat în curte
ori în grajd3.
În seara Ajunului toţi ai casei se adunau în jurul focului din vatră. Un bărbat mai
voinic era trimis după butuc (buzmi). Cînd bărbatul intra cu butucul în casă, era întîmpinat
cu urări de bine. Cum ar fi:

Iată vine boierul

Cu frunze şi iarbă,
Cu iezi şi cu miei,
Iar după el vine vara4.

Sau: „Bine ai venit cu oi şi capre, cu vaci, cu copii de parte bărbătească, cu pîine şi

cu toate cele bune” (p. 303).
Uneori în para focului din vatră puneau ramuri de vişin, de nuc şi de alţi pomi fruc-
tiferi, de viţă de vie (p. 303). În timpul cinei ritualice butucul era considerat ca musafir
de onoare al casei: îi puneau tacîmuri, bucate, băutură. Umplînd paharele, stăpînul casei
turna puţin vin şi pe butuc. Primul toast era închinat lui Hristos, iar al doilea – butucului,
rostind tradiţionala urare „Pentru sănătate!”, parcă s-ar adresa unei persoane. Pe parcursul
cinei ba unul, ba altul se apropia de butuc, dîndu-i mîncare, băutură (p. 304).
Pe alocuri albanezii puneau pe foc nu cîte un butuc, dar 15 bucăţi de lemn, în formă
de stea, cel mai mare dintre ele fiind numit buzmi. Ziceau că odată cu lemnele trebuie să
ardă în foc toate nenorocirile. Cînd lemnele ardeau, trosnind, cei prezenţi rosteau: „Aşa să
ardă duşmanii noştri şi toţi cei care nu ne doresc binele!” (p. 303).
Albanezii orăşeni puneau în cămin două perechi de lemne, aşezate în cruce. În cele
patru unghere ale camerei unde se afla vatra focului se aprindea cîte o lumînare (p. 303).
După ce flacăra lemnelor se termina, două persoane luau bucăţile nearse şi le aruncau
afară, strigînd: „Deschideţi uşa! Astăzi este Crăciunul, s-a născut Dumnezeu!” Trăgeau
focuri de armă în aer (p. 304).
La greci butucul, adus, în mod solemn, în casă, este pus lîngă cămin şi presărat cu
felurite fructe uscate. Apoi se dă pe foc. Nu este lăsat să se stingă pe parcursul principa-
lelor sărbători de iarnă5.
Şi la români a existat obiceiul Butucul de Crăciun, reminiscenţe ale acestuia ajun-
gînd pînă în ultimele decenii6. Cercetătorul Gh. Muşu scria în lucrarea editată în 1982:
„Pînă în ziua de azi în unele părţi ale ţării noastre în noaptea Crăciunului nu se ard lemne
tăiate, ci numai buturugi, pînă la incandescenţă, cînd li se înalţă cîntări”7. Au grijă ca
1
Idem.
2
Ю. В. Иванова, Албанцы // Зим. празд., 1973, p. 303.
3
Idem.
4
Idem.
5
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 311.
6
Cercetătoarea moscovită a tradiţiilor calendaristice româneşti, M. I. Salmanovici, confunda
Butucul de Crăciun cu Pomul de Crăciun (M. Салманович, Румыны // Зим. празд., 1973,
p. 290).
7
Gh. Muşu, Op. cit., 1982, p. 26.
101
buturugile să ardă lent toată noaptea. Pe alocuri ele nu sunt lăsate să se stingă pînă la Anul
Nou sau chiar pînă la Bobotează. Urmează a fi făcute speciale cercetări de teren, care ar
scoate la iveală noi informaţii referitoare la obiceiul Butucul de Crăciun la români.
Drept simboluri evoluate, tîrzii ale Soarelui trebuie considerate şi luminarea, can-
dela aprinsă. Relativ multe obiceiuri, credinţe legate de lumînări au popoarele slave de
sud. Croaţii în seara Ajunului de Crăciun aprind şi pun pe fereastră o lumînare groasă ori
cîteva – pentru fiecare decedat în familie. Lumînările sunt aprinse de către stăpînul casei1.
Se urmăreşte în mod special ca lumînările să nu se stingă, pentru că aceasta ar prevesti
moartea vreunui membru al familiei în anul începător (p. 250).
Unii pun lumînările lîngă / pe colacii ritualici de pe masă. Grăunţelor din vasele
în care stau înfipte lumînările li se atribuie o deosebită forţă fertilizatoare. După Crăciun
acestea sunt amestecate în sămînţa care se va pune în pămînt primăvara (p. 250).
De obicei, sting lumînările cu pîine muiată în vin sau numai cu vin, picurat de pe
vîrful cuţitului peste fitil. Cei prezenţi observă în care parte se duce fumul de la lumînarea
stinsă. Dacă se urcă în sus, se zice că fumul acesta este jertfă pentru Dumnezeu; dacă se
duce într-o parte, este semn rău; cel ce se află în apropiere va muri degrabă. Pîinea cu care
se sting lumînările o mănîncă stăpînul casei ori o dau vitelor (p. 250).
La popoarele sud-balcanice se consideră că lumînările sunt un adaos al tradiţiei
Butucul ritualic din Ajunul Crăciunului (p. 250).
La basarabeni în seara Ajunului de Crăciun ard şi lumînări, însă atenţie specială se
acordă candelei aprinse. Aceasta se vede şi din următoarea descriere, făcută în anii 1990
în Ulmu – Ialoveni: „În Ajun de Crăciun, odată cu răsăritul Luceafărului de seară, femeile
pun un colac pe masă, aprind candela, după ce au reînnoit untdelemnul şi au schimbat fiti-
lul; candelele ard sub icoană toată noaptea sfîntă şi a doua zi se reînnoieşte fitilul în aşa fel
ca în toate cele trei zile de Crăciun candela să ardă mereu. Dacă se stinge chiar în noaptea
sfîntă (în prima noapte), e semn rău, căci se va întîpla o nenorocire”2.
De foc este legată şi vechea tradiţie Afumatul caselor, pentru că fumul este un pro-
dus al focului (după cum se spune în popor: „Pînă nu faci focul nu iese fum)”.
Tradiţia Afumatul caselor există la toate popoarele europene. Este venită şi
aceasta din epoca precreştină. Păgînii afumau locuinţele cu scopul purificării, izgonirii
spiritelor rele.
În creştinism Afumatul a fost acceptat, parţial, de către biserică, cu anumite
modificări; tradiţia a fost adaptată la unele sărbători religioase importante, inclusiv la
Ajunul Crăciunului. În locul fumului obişnuit preoţii au început să facă uz de fumul
tămîii arse în cădelniţă3. Despre evoluţia aceasta vorbeşte şi faptul că pînă relativ nu de
mult se practicau paralel Afumatul caselor (de către stăpînii acestora) şi Sfinţitul lor de
către preoţi în Ajunul Crăciunului. De exemplu, în Slovenia se făcea sfinţitul caselor de
către preoţi, însă, concomitent, gospodarul afuma şi el toată gospodăria cu cărbuni luaţi
din vatră, uneori presărîndu-i cu sare4. Sfinţitul caselor, inclusiv la Ajunul Crăciunului,
a fost, mai ales, pînă la Războiul al Doilea Mondial o tradiţie bine respectată şi la
basarabeni. O. Constantinescu şi I. Stoian spuneau în anul 1936: „Venirea preotului şi
sfinţirea casei este un obicei adînc înrădăcinat în tradiţia poporului român”5. Umblînd
prin sat, preotul avea şi ocazia „de a cerceta şi viaţa casnică a poporenilor lui”6.
1
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 250.
2
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 144 (inf. Lida Cristea, 58 ani).
3
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 314; Ю. В. Иванова, Обрядовый огонь, 1983, p. 127.
4
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 252.
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 9.
6
Idem.
102
 Aceiaşi autori aduceau detalii privind sfinţitul caselor în satele basarabene în anii
30 ai sec. XX: „în Ajunul Crăciunului <…> preotul umblă prin casele creştinilor, sfinţind
gospodăriile şi vestind apropiata Naştere a Domnului. Preotul poartă o cruce sau icoana
Naşterii şi cîntă Troparul Naşterii. Este însoţit de cîntăreţ. <…> Primesc de la ţărani ouă,
bani, fuioare de cînepă, iar în alte părţi sunt poftiţi la mîncări de post. La urmă gospodina
casei îi dă un colac”1.
De această descriere nu se deosebeşte cu mult alta, făcută tot în Basarabia, peste
50 şi ceva de ani, în 1989. „Preotul poartă în mînă icoana Naşterii lui Iisus Christos, pe
care o ţine cu faţa la stăpînii casei, iar dascălul are pe umărul drept o desagă. Preotul sau
amîndoi cîntă Troparul Naşterii:
Naşterea Ta, Christoase, De la stea s-au învăţat
Dumnezeul nostru, Să se-nchine Ţie,
Răsărit al lumii, Soarelui dreptăţii,
Lumina cunoştinţei, Să Te cunoască pe Tine,
Că-ntru dînsa Răsăritul cel de sus,
Cei de slujeau stelelor Doamne, slavă Ţie!
1

Stăpînul casei sărută icoana şi pune cîţiva lei în desagă. Stăpîna sărută şi ea icoana,
punînd în desagă un colac, ouă şi ce o mai lasă inima. Astfel preotul şi dascălul intră din
casă în casă pînă la vecernie”2.
În legătură cu sfinţirea caselor există şi alte datini. Astfel, unii preoţi, cînd intră în
casă, aruncă grîu fiert „în podea [tavan], pentru roi”3. Se face analogie între boabele de
grîu şi albini.
Pe alocuri, în timp ce preotul sfinţeşte casa, se obişnuia ca „un copil de pe cuptor să
zică găinele se ouă, de trei ori, şi apoi tot anul ai ouă”4.
Preotul „numaidecît trebuie să şadă, căci şed peţitorii, şede norocul, şed cloştele;
sub preot se pun grăunţe şi apoi le dau la găini, căci clocesc”5.
„Ca plată preotul ia gologanii pe cari îi găseşte <.. .> pe cornul mesei din faţă şi din
dreapta, cei doi colaci din dreapta, precum şi o parte din vinul din sticlă. Dascălii poartă
pe umăr desagii cu colaci, ajutîndu-se la aceasta şi de alţi oameni din sat sau ucenici de
la strană”6.
„După ce iese preotul şi cîrdul de copii din casă, gospodinele mătură numaidecît
casa, ca să fie ferită de purici peste vară”7. Apropo de purici: „Pentru a nu avea purici peste
an, să nu rosteşti în ziua de Ajun cuvîntul mac, care atunci să întrebuinţează mai mult”8.
Observăm aici analogia originală între micimea şi culoarea neagră a puricilor şi a firelor
de mac.
Apoi gospodina lua grăunţele care s-au aflat sub aşternutul unde a şezut preotul şi,
trecîndu-le prin veriga coasei şi gaura în laiţă pentru furca de tors, le dădea găinilor – ca
să fie roadă bună de grîu, cînepă multă (pentru tors), păsările „să nu piară”9.
1
Idem.
2
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 145 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Maria Balmuş,
65 ani).
3
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 49 (Ropcea – Storojineţ – Cernăuţi).
4
Idem, p. 57 (Siret – Suceava; inf. Veronica Grosari).
5
Idem (Botoşani).
6
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 18 (Ţepu – Galaţi).
7
Idem, p. 19 (Cîndeşti – Suceava; inf. Al. Moisei).
8
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 57.
9
Idem (Şcheia – Suceava).
103
 De focurile ritualice în noaptea Ajunului este legată şi credinţa populară că „spre
zile mari, cum e spre Crăciun, spre Anul Nou, spre Paşti şi spre Sf. Gheorghe <…>
comorile de bani ard”1.
Pomul / bradul de Crăciun. Pomul de Crăciun şi Anul Nou îşi are istoria
sa în plan european. Ţine de lumea germană păgînă, devenind, treptat, o tradiţie
proprie şi creştinilor2.
Despre evoluţia tradiţiei Pomului de Crăciun au scris cu multă competenţă şi
argumente etnografii ruşi S. A. Tocarev şi T. D. Filimonova într-un studiu publicat în
1983, citat mai sus şi la care vom mai reveni.
Şi pînă la apariţia tradiţiei Pomului ritualic la principalele sărbători de iarnă puneau
prin case, prin grajduri ş. a. ramuri de diferiţi pomi fructiferi (simbol al roadei, vieţii), care
creşteau în zona respectivă. Cu cîteva săptămîni în prealabil ramurile erau puse în vase cu
apă şi ţinute în casă, ca de sărbători să fie înmugurite sau chiar înflorite. Dar se întîmpla,
din felurite cauze, ca nu toate ramurile să înflorească ori măcar să înmugurească, ceea ce
se considera semn rău. De aceea crenguţele de pomi fructiferi au fost înlocuite cu ramuri
de arbori veşnic verzi3.
Un argument în sprijinul afirmaţiei acestea este faptul că în diferite părţi ale lumii
a existat, există şi astăzi tradiţia împodobirii caselor şi acareturilor, la începutul anului,
cu crengi (nu pomi) de diferiţi arbori veşnic verzi (brad, laur ş. a.). Aşa era la egipteni,
greci, romani etc., crezînd că tot anul viitor oamenii vor fi sănătoşi, fericiţi4.
De la ramuri au trecut la cununi, apoi la arbori întregi verzi anul împrejur. Erau
folosiţi, în primul rînd, pomii de brad.
Unii savanţi susţin că tradiţia Bradul ritualic a apărut şi s-a dezvoltat pe baza cre-
dinţei în calităţile apotropaice ale acestui arbore: îşi imaginau că ghimpii bradului sunt
buni apărători împotriva forţelor malefice5.
Cercetătorul german V. Crogmann considera, fără a nega credinţa populară în
forţa apotropaică a pomilor coniferi, că principala condiţie a răspîndirii largi a tradiţiei
Bradului în rol de pom ritualic este calitatea lui de a fi verde anul împrejur, simbolizînd
viaţa6. Deci verdeaţa veşnică a bradului a atras atenţia oamenilor, aceştia dorind a fi şi
ei nemuritori.
În era creştinismului Bradul ritualic a continuat să existe, să evolueze, avînd şi
o frumoasă legendă românească. Se zice că atunci cînd Maica Domnului, cu pruncul
în braţe, fugea de duşmani, neştiind unde şi cum să se ascundă, a observat nu departe
un plop rămuros şi repede s-a ascuns sub el. Dar cînd strigătele urmăritorilor se auzeau
pe aproape, plopul a zis: „Fugi, fugi, că eu mă tem. Nu vezi cum tremur? Atunci Maica
Domnului i-a spus: Tot să tremuri, să dea Dumnezeu! Şi atunci ea a zărit în faţa ei un
brăduleţ, care o chema cu blîndeţe:
– Vină aici, că eu te voi ascunde.
– Cum mă-i ascunde, că eşti mititel.
– Nu-i nimic, ia, mă voi slobozi de ici şi de cole şi-i vedea cum te vei ascunde! Cînd
s-a uitat Maica Domnului, era toată acoperită, împreună cu prunc. După ce duşmanii se
îndepărtaseră, Maica Domnului a ieşit şi 1-a binecuvîntat pe brăduţ: Să fii cît lumea tot
verde şi frumos, să se bucure lumea cînd te va vedea!
1
Idem, p. 120.
2
P. Miloşescu, 1990, p. 60.
3
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 151.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem.
104
 Se zice că de atunci plopul îşi tremură frunza la cea mai mică adiere de vînt, iar
bradul are cetina veşnic verde şi mirositoare, avînd în vîrf cruce”1.
Primele mărturii în scris despre punerea brăduţilor cu ocazia sărbătorii Naşterii
Domnului ţin de sec. XV şi se raportă la or. Strasbourg – capitala regiunii istorice germane
Alsacia (astăzi în Franţa).
În jumătatea a doua a sec. XVI în mai multe oraşe germane se puneau, cu ocazia
Crăciunului, brazi mici, împodobiţi cu fructe, bomboane ş. a., pentru colectivele muncito-
reşti. După ce serbările luau sfîrşit, copiilor şi sărmanilor li se permitea să ia de pe pomi
ce era acolo (fructe ş. a.)2. Deci în sec. XVI, obiceiul Bradul la Crăciun a avut caracter
obştesc. Apoi au început a pune brazi şi în casele particulare ale orăşenilor înstăriţi3.
Subliniem că dacă iniţial ramurile şi cununile erau agăţate de tavan, pe pereţi, apoi
mai tîrziu brăduţii împodobiţi se puneau să stea pe mese, iar apoi şi jos. La început puneau
pe brazi bunătăţi comestibile pe care le aveau oamenii în casă la Ajunul Crăciunului: turte
dulci, mere, nuci, covrigi, bomboane ş. a. Cu timpul au apărut de vînzare în magazinele
orăşeneşti obiecte fabricate în mod special pentru brazi ritualici: globuri de sticlă, fulgi
artificiali, figurine de hîrtie, de lemn, metalice, reprezentînd scene legate de naşterea lui
Iisus ş. a.4
În literatură întîlinim şi afirmaţia că „certificatul de naştere” al tradiţiei Pomului de
Crăciun datează din 1605, cînd scriitorul german Sebastian Brant atesta cu încîntare „un
nou obicei care cucereşte oraşele: în locuinţele oamenilor au apărut brazi înveşmîntaţi cu
ghirlande, lanţuri aurite”5.
Prima mărturie în scris despre aprinderea lumînărilor (simbolul naşterii Soarelui,
Domnului) pe brazii de Crăciun ţine de anul 17086.
O legendă spune că demult în ajunul sărbătorilor de iarnă a fost găsit în pădure un
brad cu luminiţe. S-a constatat că podoabele acestea nu erau altceva decît licurici. De
atunci luminiţele sunt nelipsite pe pomii de Crăciun7.
Unii cercetători afirmă, nu fără temei, că luminile pe brad au apărut sub influenţa
bisericii, întrucît în noaptea spre Naşterea Domnului în casele creştinilor ard lumînări,
candele în cinstea naşterii Mîntuitorului8.
Treptat, în locul mai multor brăduţi a apărut unul singur, mai mare9.
Primii brazi aşa cum îi cunoaştem astăzi – cu jucării, variate podoabe – au apărut
pe la finele sec. XVIII10.
La începutul sec. XIX tot în Germania au apărut brazi împodobiţi pe teritoriile
iarmaroacelor, organizate cu ocazia Crăciunului11 (ca pomul de Mai la începutul ultimei
luni de primăvară).
În anul 1807 în oraşul german Dresda au apărut în vînzare brazi pentru a fi împo-
dobiţi la Crăciun12.
Pe parcursul sec. XIX tradiţia Bradul s-a răspîndit din Germania în mai multe ţări
europene şi nu numai. La începutul sec. XIX obiectul în cauză a apărut în Austria, în 1820
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 56–57.
2
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 149.
3
Idem, p. 152.
4
Istoria bradului de Crăciun // CO, 1998, nr. l (56), 1–15 Ian.
5
Idem.
6
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 149.
7
Sărbătorile de iarnă în lume, // FD, 1999, 23 Dec.
8
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 152.
9
Т. Д. Филимонова, Немцы // Зимн. празд., 1973, p. 149.
10
Idem.
11
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 150.
12
Idem.
105
– în Cehia şi în toate ţările din Scandinavia, în 1822 – Transilvania, în 1830 – Marea
Britanie, în 1840 – Rusia. Imigranţii nemţi au dus tradiţia Pomului de Crăciun şi în
America: la început în case particulare, apoi şi pe pieţe1.
Pe la mijlocul sec. XIX, sub influenţa oraşelor, au început să instaleze pomi de
Crăciun şi în şcoli săteşti, apoi şi în casele unor ţărani mai avuţi2.
Tradiţia Pomului de Crăciun a început a se răspîndi şi în ţările romanice din Euro-
pa. Este sugestiv faptul că în Spania pomul de Crăciun se numea Pom nemţesc3.
În Balcani tradiţia Pomului de Crăciun a fost şi este relativ puţin răspîndită. În
Bulgaria, fosta Iugoslavia, Albania, Grecia au început a împodobi brazi, în fond, abia
după Războiul al Doilea Mondial şi nu la Crăciun, ci la Anul Nou4 (şi aici este prezentă
influenţa ateismului socialist).
S. A. Tocarev şi T. D. Filimonova opinează, justificat, că răspîndirea pomului cu
ocazia începerii anului în ţările balcanice a fost frînată de practicarea pe larg aici a butucu-
lui de Crăciun, care s-a păstrat, pe alocuri, pînă în zilele noastre5 (Am vorbit mai sus).
În România, după cum afirmă aceiaşi etnografi (S. A. Tocarev şi T. D. Filimonova),
au început a instala brazi la Anul Nou abia în anii 1960 6, ceea ce – vom vedea – nu
este adevărat.
Alţi cercetători consideră că la români tradiţia Pomului de Crăciun a pătruns mai
înainte – pe la mijlocul sec. XIX7. Nu este exclus ca procesul acesta să fi avut loc în ju-
mătatea a doua a secolului dat, fapt despre care scria cu revoltă etnograful şi folcloristul
ieşean Teodor Burada într-un articol publicat în 18988: „Pe lîngă aceste obiceiuri [Colin-
datul, Irozii, Steaua, Pluguşorul ş. a.], ce sînt lumînările aprinse care se zăresc prin saloa-
nele boierilor, lipite pe crengile unui copac, în care se văd atîrnate sute de jucărele, care
sclipesc de-ţi iau ochii? Ce să fi însemnînd acel copac, numit Arbre de Noël de francezi
şi Christbaum de nemţi, care de cîtva timp a început a se introduce prin casele creştinilor
români, tocmai în Ajunul Crăciunului, în ajunul naşterii lui Iisus Hristos?
Nici într-o istorie profană sau bisericească nu ni se spune că o asemenea zi să fi fost
însemnată prin vreun eveniment, care să aibă vreo legătură cu vreun copac, ci numai prin
naşterea lui Iisus Hristos <…>. Introducerea acestui obicei al copacului în bătrîneştile
noastre datini nu face decît să răspîndească un venin primejdios în neamul nostru româ-
nesc. Cîte familii bogate astăzi nu-şi mai aduc aminte de datinele strămoşilor lor, cîţi s-au
înstrăinat de vechile obiceiuri ale părinţilor lor şi cu sufletul amărît vedem că au îmbrăţişat
pe acele ale străinilor.
Copacul Crăciunului tinde la noi de cîtva timp a-şi lua şi el un loc în obiceiurile
poporului nostru, îl găsim pînă şi prin satele noastre şi dacă vom merge după cum am
început, apoi el va prinde rădăcini adînci în moravurile noastre, deoarece a prins a se in-
troduce şi prin instituţiile noastre publice, ca: spitalul de copii, şcoli etc.
Pentru ce să înveninăm sentimentele naţionale ale acestor fiinţe, ale acestor fii şi
fiice ale poporului din acele instituţiuni cu nişte obiceiuri introduse de străini, ce n-au nici
o legătură cu străbunele noastre tradiţiuni?”
1
Idem.
2
Idem, p. 150–151.
3
Idem, p. 151.
4
Зим. празд., 1973, p. 247, 274, 298, 306, 325.
5
S. A. Tocarev, T. D. Filimonova, Op. cit., 1983, p. 151.
6
Idem, p. 151.
7
S. Ispas, Comentarii …, 1998, p. 42.
8
T. T. Burada, Opere, III, 1978, p. 137–140.
106
 Şi în concluzie: „Oare acele lumînări aprinse, acele jucărele ce împodobesc copacul
Crăciunului nu ar fi mai bine să împodobească steaua, care a înveselit pe copil din timpuri
străvechi? Noi sîntem siguri că mai mult se vor bucura şi veseli copiii cînd vor vedea
o stea împodobită cu lumînărele aprinse, cu jucărele şi tot soiul de ornamente decît
cînd vor vedea copacul Crăciunului împodobit, care nu le aminteşte nimic despre ceea
ce s-a petrecut în ziua Naşterii lui Hristos”1.
Aici convine şi afirmaţia lui I. Ghinoiu că la popoarele balcanice împodobirea bra-
dului este „un obicei occidental, care a pătruns de sus în jos şi de la oraş la sat, începînd
cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste obiceiul mai
vechi al încinerării butucului <.. .> în noaptea de Crăciun”2.
În România după Războiul al Doilea Mondial, prin anii 1960, nu au început a pune
brazi, după cum afirmau M. I. Salmanovici3, iar apoi şi S. A. Tocarev, T. D. Filimonova,
ci au revenit la tradiţia aceasta, existentă într-o formă slabă încă la sfîrşitul sec. XIX
(după cum relata T. Burada) şi aflată pe cale de dispariţie în perioada imediat postbelică.
În anii 1960 au reînceput a pune brazi în apartamentele lor, în primul rînd, orăşenii. Apoi
au apărut brazi pe pieţele din oraşe, unde se organizau serbări pentru copii. Instalau,
instalează şi azi brazi în şcolile şi grădiniţele orăşeneşti, precum şi în cele săteşti, mai rar
în casele ţăranilor.
În R. Moldova situaţia cu bradul ritualic a fost şi este aproximativ aceeaşi ca în
România. Pînă la Războiul al Doilea Mondial se împodobeau brazi la Crăciun, mai ales,
în şcoli. După război tradiţia a fost mutată de la Crăciunul religios, „reacţionar”, la Anul
Nou. Obiceiul persistă şi astăzi, mai cu seamă în oraşe, unde trăiesc mulţi ruşi şi „iolca” de
Anul Nou le aminteşte de brazii pădurilor siberiene. În ultimul timp s-a vorbit şi s-a scris
de multe ori în presă despre faptul regretabil că în preajma principalelor sărbători de iarnă
se nimicesc multe mii de brazi tineri, care au în natură altă menire.
În contextul nimicirii multor brazi cu ocazia sărbătorilor de iarnă poetul Ion Vieru
scrie următoarele versuri:
Cruzime de unde Mi-au fost (n-am să tăinui)
Şi faţă de ei? De-un cuget
De brazii aceştia, Şi-un gînd
Prietenii mei? Ei, brazii aceştia,
De-o vreme încoace, De-o viaţă, oricînd.
Prea mult nemiloasă, Dar astăzi …
Securea-i doboară, Vai, Doamne!
Ca lama de coasă. Mă lasă şi ei,
Şi vîntul, hainul, Şi brazii aceştia,
Îi bate-ntre ei, Prietenii mei …
Şi arşiţa verii Cum să-i răzbun?
Îi arde-n scîntei. Cum să-i scap de mişei?
123

Reieşind din situaţia aceasta, de vreo cîţiva ani se confecţionează (ca în occident)
brăduţi artificiali din masă plastică, de culoare verde, cu o formă perfectă, care se vînd în
magazine, deşi cu puţin succes (se deosebesc prea mult de cei naturali, cu miros de cetină,
şi sunt, totodată, mai scumpi).
1
Idem, p. 139–140.
2
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 152.
3
M. I. Salmanovici, Op. cit., 1973, p. 298.
107
 În ultimul deceniu a apărut şi o competiţie între ţări de a avea cel mai înalt şi mai
ecologic pom de Crăciun. Astfel, pomul de Anul Nou 2000 din or. Atena a fost de 38 metri
înălţime, avînd 60.000 de becuşoare1.
La Crăciunul din anul 2001 cel mai înalt pom ritualic din lume l-au avut lituanienii
– turnul de televiziune din Vilnius (326,47 metri). Cinci kilometri de cablu au utilizat
electricienii pentru ca să aprindă în noaptea spre Crăciun 25.000 de becuri electrice
multicolore. Turnul a fost încununat de „steaua biblică de la Bethleem”. Jos lîngă turn
a avut loc „vizita” celor trei crai veniţi de la răsărit, ca să se închine pruncului Iisus.
În acest scop de la Muzeul Etnografic şi de la Menajeria din Vilnius au adus o iesle
adevărată cu fîn, un asin şi cîţiva miei vii2.
Preoţii contemporani acceptă tradiţia Pomul de Crăciun, dîndu-i o explicaţie
teologică: „Exprimă vecinicia lui Dumnezeu, vecinicia fiecărui suflet de creştin; el exprimă
sănătatea trupească pe care oricine şi-o doreşte în casa lui, în familia lui”3.
Cultul lui Moş Crăciun, aducător de daruri pentru copii. Cercetătorii au
constatat că şi Moş Crăciun este puţin caracteristic pentru sudul Europei, în comparaţie cu
celelalte părţi ale continentului4.
Stratul păgîn. Moş Crăciun întruchipează un arhaic şi complex personaj mitico-
folcloric. A existat, probabil, şi la strămoşii noştri traco-geto-daci. A simbolizat, iniţial,
iarna geroasă, cu multă zăpadă, totodată, anul vechi, „îmbătrînit”, care cedează locul altui
an, „tînăr”, plin de viaţă. Despre aceste calităţi ale lui Moş Crăciun vorbesc elementele
simbolice pe care acesta le menţine şi astăzi: îmbrăcămintea călduroasă de iarnă (cojoc,
căciulă, pîslari sau ciubote, mănuşi), culorile roşie şi albă ale hainelor (roşu semnifică
Soarele care „renaşte” la Solstiţiul de iarnă; albul – zăpada), înfăţişarea de om bătrîn
(barbă şi mustăţi albe, toiag).
Etnograful Ion Ghinoiu îl caracterizează pe Moş Crăciun drept un personaj mitico-
folcloric cu trăsături bivalente: are puteri „miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din
basme”, dar şi calităţi specifice oamenilor; este „un om bătrîn”, „cu barbă”5.
Stratul creştin. În era creştinismului Crăciun a devenit o figură apocrifică: se spune
că „s-a născut înaintea tuturor sfinţilor”, este „mai mare peste toţi ciobanii din satul în care
s-a născut Hristos” ş. a.6
Într-o tradiţie folclorică despre un cioban bogat şi bătrîn s-au introdus elemente
creştine, astfel luînd naştere legenda cu ciobanul Crăciun şi Maica Domnului. La
comentarea motivului acesta vom reveni cînd va fi vorba despre colinde. Aici vom
aminti doar, succint, conţinutul naraţiunii. Era odată un cioban bătrîn şi bogat, dar
foarte zgîrcit şi rău la inimă, pe nume Crăciun. Într-o zi în satul unde trăia ciobanul
a ajuns o femeie necunoscută şi a cerut adăpost la casa lui Crăciun. Acesta, neştiind
că femeia era Fecioara Maria, n-a primit-o. Maria a găsit loc într-un grajd. În acea
noapte Mariei i-a venit timpul să nască. În taină, soţia ciobanului, care era o femeie
bună, a moşit-o pe Maria. Ca pedeapsă, Crăciun i-a tăiat soţiei mîinile de la coate.
Maria a săvîrşit o minune, lipindu-i mîinile la loc. Faptul acesta l-a uimit mult pe
Crăciun. De bucurie că tragedia cauzată de dînsul a trecut cu bine, ciobanul a aprins
un rug, în jurul căruia argaţii şi toţi care erau în curte au încins o horă. Apoi Crăciun
a făcut daruri Fecioarei Măria, pruncului Iisus şi tuturor celor prezenţi. Bătrînul
1
Flux, 1999, 24 Dec.
2
Lituanienii au împodobit cel mai înalt pom de Crăciun din lume, // TM, 2000, 30 Dec.
3
A. Maxim, Op. cit., 1997, l Ian.
4
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 316.
5
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 53.
6
Idem.
108
s-a căit mult de fapta rea săvîrşită, cerînd iertare Maicii Domnului. Astfel Crăciun
a devenit „primul creştin”. A ajuns a fi cunoscut, ca „soţul femeii care a moşit-o pe Maria”,
„sfintul care aduce daruri copiilor în ziua Naşterii lui Iisus” ş. a.1
Treptat, bătrînul cioban Crăciun a ajuns să fie patronul mitic al sărbătorii creştine a
Naşterii Domnului.
Chipul bătrînului Crăciun a preluat unele calităţi importante (bunătatea, dărnicia
ş. a.) de la Sf. Nicolae, sărbătorit şi el în luna Decembrie (pe data de 6). Despre legătura
dintre Moş Crăciun şi Sf. Nicolae vorbeşte şi faptul că numele personajului analog la
americani, englezi şi alte popoare – Santa Claus – vine din lat. Sanctus Nicolaus (Sf.
Nicolae)2.
Unii văd prototipul lui Moş Crăciun, Santa Claus ş. a. direct în Sf. Nicolae.
Sabina Ispas accentuează, pe drept, că ipoteza aceasta trebuie analizată şi discutată „din
perspectiva unei informaţii istorice, teologice, filologice ample”3.
În Europa şi SUA personajul Sf. Nicolae (devenit, treptat, Santa Claus) a fost
imaginat în diferite moduri. Potrivit unei tradiţii olandeze din sec. XVII, expusă şi pe un
tablou din acea vreme, Sf. Nicolae avea înfăţişarea unui spiriduş din mitologia populară
(drac mic, vioi, care serveşte vrăjitorilor)4.
Olandezii emigraţi în America (sec. XVII) au dus cu ei şi tradiţia cu Sf. Nicolae.
Statuia acestuia era instalată pe prorele navelor. Era înfăţişat purtînd o pălărie cu boruri
mari, avînd pipă lungă, olandeză. Sf. Nicolae (Sinter Claus) olandez a devenit pentru
majoritatea americanilor Santa Claus. Acesta avea chipul unui omuleţ straniu, călătorind
într-o caleaşcă, ducînd cadouri copiilor cuminţi5.
Prima povestire scrisă despre acest Santa Claus a apărut în cartea lui Waschington
Irving Istoria New Iorkului (în 1809). O descriere mai amplă a lui Santa Claus a fost
publicată în cartea lui Clement Clarke Moare în 1823 – O vizită a Sfîntului Nicolae. Noul
Sf. Nicolae / Santa Claus american era un spiriduş dolofan şi vesel, mişcîndu-se iute cu
sania lui trasă de reni; se zicea că intra pe horn în case ducînd cadouri copiilor6.
Thomas Nast, originar din Germania, care a activat în Statele Unite ale Americii,
a realizat pe hîrtie (în 1862), pentru revista Harper’s Weekly, prima imagine a lui Santa
Claus (Moş Crăciun) aproximativ aşa cum îl cunoaştem astăzi. Autorul se inspirase dintr-
un personaj mitic german (Pelznickel – Sf. Nicolae cel Bărbos), care se credea că vine pe
la copiii cei răi în timpul somnului7.
În 1865 într-o mare parte a statelor americane a fost impusă prin lege sărbătorirea
Crăciunului. Atunci Santa Claus a devenit pentru toţi americanii întruchiparea generozităţii
naţionale8.
Santa Claus era îmbrăcat în haine de diferite culori (neagră, verde, albastră),
avînd cizme largi, pantaloni în dungi, vestă cu nasturi mari, cu sau fără blăniţă de vulpe
pe margini9.
Imaginea definitivă a lui Santa Claus a fost stabilită odată cu reclama creată de
Haddon Sundblum pentru compania americană Coca-Cola, în 1931. Santa Claus era
1
Idem.
2
M. Coindoz, Moş Crăciun alias Santa Claus şi Sf. Nicolae // Magazin istoric. Serie nouă
(Bucureşti), 1992, nr. 12.
3
S. Ispas, Comentarii …, 1998, p. 43.
4
L. Granaci, Op. cit., 2006, p. 31.
5
Idem.
6
Idem.
7
Idem.
8
Idem.
9
Idem, p. 32.
109
îmbrăcat în costum de culoare roşie, cu blăniţă albă pe margini, cizme negre, căciulă
roşie, pufoasă1.
Şi mai complexă, mai contradictorie este istoria lui Santa Claus (Moş Crăciun) în
Europa. În Marea Britanie el a fost ignorat pînă la sfîrşitul sec. XIX2.
La români personajul ritualic binefăcător, mărinimos, numit Moş Crăciun, a ajuns
în jumătatea a doua a sec. XIX, ceva mai înaintea introducerii tradiţiei Bradului3.
În Franţa patronul sărbătorii Crăciunul a fost adus oficial din SUA abia la
sfîrşitul Războiului al Doilea Mondial, deşi unele personaje asemănătoare existau şi
mai înainte4.
Cei în etate spuneau copiilor că în noaptea spre sărbătoarea Naşterii Domnului,
cînd ei dorm, Moş Crăciun intră prin horn şi le lasă daruri în ciorapii sau ghetele curate,
puse anume în faţa sobei5. Momentul acesta avea şi rol educativ: îi deprindea pe copii să-
şi ţină încălţămintea în ordine.
Apoi, odată cu apariţia în oraşe a apartamentelor la blocuri şi a încălzirii centrale,
situaţia s-a schimbat oarecum. Moş Crăciun a început să pună daruri sub brazii ritualici
împodobiţi (instalaţi în apartamente)6.
Mai tîrziu, comercianţilor şi specialiştilor în publicitate le-a venit ideea de a-l aduce
în faţa copiilor pe Moş Crăciun „adevărat” (prin magazine, la serbări publice cu ocazia
sărbătorii Naşterii Domnului). Cu timpul copiii sau mai degrabă părinţii lor au dorit ca
Moş Crăciun să-i viziteze şi acasă. Astfel au apărut Moşi Crăciunii interpretaţi de către
bărbaţi deghizaţi, pe care-i avem şi astăzi7.
Apropo, profesorul universitar dr. Jim Hoot, directorul Centrului de cercetare
a psihologiei copilului mic de la Universitatea din New York, afirmă că faptul de a fi
luat în braţe copilul de un necunoscut cu înfăţişare ciudată şi cu voce prefăcută poate fi
o traumă pentru un micuţ. Am văzut – spune profesorul – copii îngroziţi în braţele lui Moş
Crăciun, plîngînd în hohote. Părinţii nu-şi dau seama că pentru micuţii emotivi asemenea
tulburare poate lăsa urme adînci8. Aceasta depinde de caracterul, de natura fiecărui copil.
Treptat, au apărut Moşi Crăciuni profesionişti, angajaţi cu ora sau cu ziua de
către familii, magazine, instituţii etc. La început aceştia erau înnăimiţi din rîndul
actorilor şomeri. Apoi au apărut agenţii speciale cu personal bine pregătit. De
exemplu, în Marea Britanic există Şcoala de Moşi Crăciuni, la care se organizează
cursuri speciale de opt săptămîni9.
În zilele noastre personajul Moş Crăciun există, în mai multe versiuni, la diferite
popoare: Santa Claus la americani, englezi ş. a., Pèr Noël la francezi, Ded Moroz la
slavii orientali etc.
La români există legende, povestiri, credinţe despre Moş Crăciun, în care se spune
că prin părţile noastre el vine în noaptea Ajunului Naşterii Domnului de la nord, unde
iarna-i mult mai mare ca la noi, aducînd cadouri copiilor. Vine pe un cal alb, după cîntatul
cucoşilor la miezul nopţii10. O colindă bucovineană începe cu versurile:

1
Idem.
2
Idem.
3
S. Ispas, Comentarii …, 1998, p. 42.
4
L. Granaci, Op. cit., 2006, p. 32.
5
Profesia de Moş Crăciun // Ţara, 2000, 22 Dec.
6
Idem.
7
Idem.
8
Idem.
9
Idem.
10
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 66.
110
 Sculaţi, gazde, nu dormiţi, C-o vinit Sfîntul Crăciun,
Vremea e să vă gătiţi Din ciubote tropotind
Şi sculaţi şi slujili, Şi din barbă scuturînd,
Să măture curţîli Că nu poate de bătrîn1.
Cu mătura de păun,
1

În anii puterii sovietelor, pînă la restructurarea începută în Uniunea Sovietică în

1985, Moş Crăciun (patronul imaginat al sărbătorii creştine a Naşterii Domnului) a fost
înlocuit, aproape peste tot, în lagărul numit socialist, cu un fabricat rusesc Ded Moroz
(la noi utilizat cu numele tradus – Moş Gerilă), însoţit de Snegurocica (Alba ca Zăpada;
azi moldovenii inventează şi alte nume: Fulguţa, Nepoţica etc.). Personajele acestea au
fost acomodate Anului Nou – sărbătoare considerată nereligioasă în comparaţie cu cea
a Naşterii Domnului. Despre aceasta scria cu oarecare mîndrie etnograful rus S. A. Tocarev:
„Este interesantă şi transformarea, ce are loc în faţa ochilor noştri, a chipului mitologic,
care aduce cadouri copiilor. Chipurile anterioare – Sf. Nicolae, Santa Claus, Sf. Martin,
Pruncul Iisus ş. a. – tot mai mult sunt strîmtorate de către chipul alegoric al lui Ded Moroz
<…>. Însoţitoarea lui permanentă devine Snegurocica”2.
Situaţia a făcut că în anii 1960–1980 puţini oameni de rînd puteau să-l caracterizeze
pe Moş Crăciun, deseori confundîndu-l cu Moş Gerilă. „Cum amu sî-mbracî un Moş
Gerilî aşa şî-nainti sî-mbraca şî-i zîşe Moş Crăşiun. C-un sac în schinari, aduşe pintru
copii cadouri. Aista era la Crăşiun, da Moş Gerilî – la Anu Nou <…>. Moş Crăşiun şî
Moş Ajiun erau ca amu, bunăoarî, Ştepseli şî Tarapunica*.3 Îmblau Moş Crăşiun şi Moş
Ajiun”3.4 Este o comparaţie puţin reuşită dar originală, interesantă.
„El aduşi la cochii daruri cu sacu. Bomboani li-aduşi. El îi un om bătrîn, cu
barbî bălai, cu promoroacî-ngheţatî. Sî poviste di Moş Crăşiun ca şî di Moş Jerilă amu
di Anu Nou”4.5
În zilele noastre Moş Crăciun îşi recapătă, parţial, funcţia pe care a avut-o
cîndva. Despre aceasta scrie, laconic dar foarte justificat, lingvistul Ion Melniciuc:
„De unde s-a luat acest Gerila prin părţile noastre, dacă, se ştie, nu prea avem geruri?
<…> Or, copiii noştri, se pare, au şi uitat de Moş Gerilă. Ei îl aşteaptă, îl ştiu, îl iubesc
pe Moş Crăciun”5.6
Tradiţia Moş Crăciun se respectă mai mult în oraşe – atît la Naşterea Domnului, cît
şi la Anul Nou.
Pe alocuri, Moş Crăciun este însoţit (în locul Albei ca Zăpada) de personificarea
ajunului sărbătorii în cauză – Moş Ajun. Se zice că acesta este „fratele mai mic al lui Moş
Crăciun”6.7 Tradiţia spune că şi Moş Ajun a fost păstor7.8
În prezent Moş Crăciun şi celelalte varietăţi ale personajului folcloric în cauză
(Santa Claus ş. a.) sunt internaţionalizate. Se zice că Moş Crăciun / Santa Claus trăieşte
1
Colinde din popor / Texte culese şi st. introd. de Nicolae Cojocaru. – Suceava: Baltagul,
1991, p. 59 (Poiana Stampei – Suceava; inf. Dorina Pintilescu, 10 ani, 1979).
2
С. А. Токарев, Заключение // Зим. празд., 1973, p. 340.
* Pseudonimele a doi umorişti de estradă care au avut o deosebită popularitate în fosta
Uniune Sovietică în anii 1960–1980.3
3
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 419; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Ion N. Burduja, 52 ani;
culeg. N. Băieşu.4
4
Idem, 1987, ms. 383, f. 269; Cioburciu – Slobozia; inf. Mihail P. Cuşnirov, 57 ani;
acelaşi culeg.5
5
Ion Melniciuc, Moş Crăciun // Universitas, 1999, I Ian.6
6
L. Granaci, Op. cit., 2006, p. 29.7
7
Idem.8
111
departe la miază-noapte, în mica localitate Corvantunturi lîngă or. Rovaniemi, situat în
nordul Finlandei. Acolo este „adevăratul” cămin al lui Moş Crăciun / Santa Claus1.
Prin anii 1950 pe acel loc era doar o simplă baracă de lemn lîngă or. Rovaniemi. Astăzi
acolo există un adevărat orăşel, construit conform legendelor despre Moş Crăciun2.
Necesităţile comerciale au făcut ca lui Moş Crăciun să i se inventeze şi o nevastă.
Pe parcursul întregului an ei confecţionează jucării, fiind ajutaţi de spiriduşi. În preajma
sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou Santa Claus / Moş Crăciun primeşte sute de mii de
scrisori de la copii din toată lumea. Răspunsurile sunt date în opt limbi mai răspîndite
pe glob3.
Se zice că înaintea sărbătorii Naşterii Domnului Santa Claus / Moş Crăciun îşi
încarcă sania cu jucării, trasă de reni, şi se opreşte, noaptea, aproape la casa fiecărui copil;
intră prin hornul casei şi lasă cadouri pentru copiii cuminţi4.
În deceniul de la urmă şi Moşi Crăciunii fac variate invenţii, pentru a fi originali. De
exemplu, folosesc haine albastre în locul celor roşii. Se zice, în glumă, că Moşi Crăciunii
moldoveni „au fost cîndva albaştri, dar puterea sovietică i-a transformat pe toţi în Moşi
Gerili roşii”5. Cu vreo cîţiva ani în urmă un Moş Crăciun chişinăuean zicea: „Din toţi
Moşii din Piaţa Marii Adunări Naţionale să ştiţi că numai eu „Port căciulă de cîrlan / Şi mă
mîndresc că-s moldovan, / Port toiag de salcîm / Şi mă mîndresc că sunt român”6. În cazul
de faţă avem nu alt ceva decît o atitudine iresponsabilă vizavi de un obicei vechi, ce se
cuvine a fi păstrat. Ideea fantasmagorică trebuie respinsă, accentuînd că nu orice noutate
este binevenită, acceptabilă.
Cina ritualică. I se acordă o deosebită atenţie în Ajunul Crăciunului, masa plină cu
bucate, înconjurată de toţi ai casei, simbolizînd căminul familiei, belşug în toate‚ ceea ce
îşi doreşte fiecare, în deosebi, la începutul anului. Cina din Ajun este considerată ca fiind
una specială şi de aceea că la ea participă, după cum se crede în popor, nu numai cei vii,
ci şi sufletele decedaţilor7. Masa se aranjează într-o anumită ordine, stabilită de tradiţia
locală. În cele mai multe sate, înainte de punerea bucatelor, se aşează sub faţa de masă
deosebite obiecte simbolico-magice: paie, fîn ş. a. Subliniem sensul primar, magic, al
folosirii paielor şi fînului. Aceasta constă în urarea belşugului de cereale, de nutreţ în anul
care vine („seminţele ca să rodească”)8; totodată, ele amintesc de vremurile cînd
vechii agricultori mîncau şi dormeau pe iarbă, aduceau zeilor jertfe, punîndu-le pe
paie. În era creştinismului paiele şi fînul, în contextul de faţă, au devenit simbolul
ieslii unde a fost născut Iisus. „Sub faţa de masă se pune fîn, pentru că Domnul
Hristos a fost născut în fîn”9.
Sub faţa de masă se mai pune, „alături de fîn, şi făină de grîu, şi sare şi se ţine pînă
la Sf. Ioan. <…> Se mai pune fîn într-un colţ al casei, ca să şadă bine cloştile în cuibar”10.
Se aştern paie şi pe faţa casei11.
1
Idem.
2
Idem.
3
Idem.
4
Idem.
5
Moş Crăciun vorbeşte ruseşte, pentru că „în maldavnească se bîlbîe” // Flux, 2000,
27 Dec.
6
Idem.
7
Marcel Lutic, Datini şi obiceiuri de Crăciun // Ţara, 2000, 22 Dec.
8
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 60.
9
Idem.
10
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 13 (Gura Galbenei – Cimişlia, Hordineşti
– Edineţ).
11
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 175 (Ulmu – Ialoveni; inf. Irina Plămădeală,
50 ani, 1983).
112
 Sub faţa de masă unii pun şi pleavă, care „se dă a doua zi la vite”1.
Relativ mare atenţie se acordă paielor şi fînului în Ajunul Crăciunului la toate
popoarele balcanice. La slavii sudici în ziua aceasta capul familiei sau alt bărbat al casei
aducea mai multe paie în odaia unde se afla masa ritualică, felicitîndu-i pe cei prezenţi
cu ocazia sosirii sărbătorii. Unele femei aruncau boabe de grîu în paie (pentru sporirea
efectului magic fertilizator)2. Cînd aşterneau paiele pe faţa casei, uneori gospodina sau
gospodarul „cotcodăceau” ca găinile, iar copiii „ţîuiau” ca puii (să aibă în anul care
vine atîtea păsări cîte fire de paie sunt în casă); la sîrbi copiii mugeau ca vacile3 (aceeaşi
funcţie magică).
Ca la români, înainte de a aranja cina ritualică, sîrbii puneau paie sau fîn sub faţa
de masă. Pe alocuri cinau chiar pe paiele aşternute jos ori pe un sac umplut cu paie sau
cu fîn4.
În unele familii sîrbeşti era obiceiul ca membrii familiei noaptea să doarmă jos, pe
paie. După Crăciun strîngeau paiele din casă şi le duceau în grajd, în poieţile păsărilor;
o parte din ele erau împrăştiate pe cîmp, ca să fie roadă bună5.
Asemănător se făcea şi la bulgari6.
La români, unii mai pun sub faţa de masă bob crud, din care, în prima zi a Crăciunului,
fiecare dintre cei ai casei înghite „cîte trei fire, ca să n-aibă gîlci peste an”7.
„Spre ziua de Crăciun să legi foarfecele, cu mînele la spate, şi să le pui sub faţa
de masă, să stea două săptămîni, fără să îmbli la dînsele. Legîndu-le, zici: Eu nu leg
foarfecele, dar leg gurele [rele] de la mine, de la casa mea, de la gospodăria mea, copiii
mei. Şi atunci peste an e în casă linişte”8.
Reproducem descrierea aranjării originale a mesei de Ajun la începutul sec. XX în
satul natal al lui T. Pamfile – Ţepu astăzi jud. Galaţi: „Femeia merge în casa cea mare
sau în casa de dincolo – odaia care este păstrată curată – aşează pe masa de sub icoană
cea mai frumoasă faţă de masă pe care o are, iar pe mijlocul ei pune o sticlă de vin roşu
prohir, iar la lipsă – alb. La dreapta sticlei pune o farfurie cu turte, iar în cealaltă parte
– o farfurie, jumătate cu bob făcălit sau făcăluit <…>, cu ceapă prăjită pe deasupra, iar
cealaltă jumătate este plină cu perje fierte, în cele patru cornuri sau colţuri ale mesei se
aşează cîte un colac, iar în lipsă – cîte un sfert de pîne. Între colacii din dreapta se pune cîte
un fuior de cînepă, bine periat, zicînd unii că acesta este barba lui Moş Crăciun; adevărat,
e un mic plocon preotului”9.
În afară de bucate propriu-zise, se mai pun pe masă şi alte produse alimentare, obiecte
cu diverse întrebuinţări, ce conţin şi anumite simboluri. „Să pune usturoi în cornurile de
masă şi e bun de deochi, e bun la vaci, e bun de orice leac”10. „Se pune mac în cele patru
cornuri de masă şi e bun de presurat vaca, ca să n-o strice [vrăjitorii, strigoii]”11.
„Se pune pe marginea mesei, din dreapta: coasa, tiocul, cutea, ciocanul şi stau păn’
după Botează, cînd se mîntuie sărbătorile; atunci le ia, le pune în cruce şi, mergînd să
mulgă vaca, le pune sub doniţă, căci dă lapte mai bun”12.
1
E. Niculiţă-Voronca, I, Datinele, 1998, p. 60 (Siret – Bucovina; inf. Petraşescu).
2
L. V. Pocrovscaia, Op. cit., 1983, p. 77.
3
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 247.
4
Idem, p. 248.
5
Idem.
6
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 272.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 469 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
8
Idem, p. 487 (Ropcea – aceiaşi reg.).
9
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 17–18.
10
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 462.
11
Idem, p. 473.
12
Idem, p. 494.
113
 Şi sub masa ritualică se pun obiecte simbolice. „Pun cofa cu apă, să le meargă bine
la vite”1. Alţii „pun potcoavă de găsit în cofa cu apă şi de pe potcoavă beau şi dau şi la vite,
să fie tari ca fierul”2. Cu acelaşi scop unii pun „sub picioare toporul; alţii şed pe topor – ca
să fie sănătoşi şi tari peste an, ca fierul”3.
Obiectele de fier sunt privite şi ca apărătoare împotriva spiritelor malefice4.
Sub masă se pune şi „rîşchitorul cu cîteva fire de aţă pe dînsul <…>. Această aţă
se păstrează pînă scot găinile pui, cari apoi se trec peste aţă. Dacă se întîmplă că una din
păseri se pierde, atunci ea vine singură acasă”5.
„Se pune chiua sub masă, pentru noroc”6.
Obiceiuri asemănătoare au şi alte popoare balcanice. De exemplu, în Slovenia
pun sub masă vasul în care mulg vaca, umplut cu apă pînă sus, ca tot anul să fie plin cu
lapte. Alţii pun sub masă o covată cu grăunţe, un căpăstru ş. a7 Scopul magic urmărit
este evident.
În unele sate româneşti din nordul Maramureşului se leagă, în mod simbolic,
picioarele mesei cu o frînghie ori cu un lanţ, ca toţi ai casei să se afle la Crăciun, împreună
în lăcaşul părintesc8.
„Legatul” mesei de sărbătoare cu un lanţ ori alt ceva este un obicei foarte
vechi şi cunoscut la multe popoare europene (polonezi, slovaci, austrieci ş. a.). Avem
aici cîteva elemente ce ţin de magia imitativă, de credinţa în cercul magic, în forţa
apotropaică a fierului ş. a.
La români, în unele case mai avute femeile puneau aparte masă pentru preot, cu
bucate comparativ mai gustoase: „borş cu mazăre, plachie cu [h]righi, <.. > găluşte, salată
de măsline cu oţet şi ceapă, pere fierte, tocmagi cu zahăr, grîu îndulcit cu miere ş. a.”9.
Fiindcă în mare parte umblatul preotului cu sfinţitul caselor în Ajunul Crăciunului
coincide în timp cu masa ritualică a membrilor familiei, există anumite momente comune,
interdependente ale acestor două tradiţii. Astfel, după cum scria T. Pamfile despre loca-
lităţile din jud. Suceava, „nimeni n-are voie să descopere masa pînă nu intră preotul pe
uşă. Tot aşa n-are dreptul să guste din masă, căci se crede că unul care face acest lucru, ar
face bube”10.
Un obicei răspîndit la popoarele din sud-estul Europei era încuiatul cu multă grijă
al porţilor şi uşilor în seara Ajunului de Crăciun, înainte de a se aşeza cu toată familia la
cina ritualică.
La popoarele slave sudice se zicea că dacă în noaptea Ajunului de Crăciun va fura
cineva fîn sau paie din curte, vor pieri vitele, păsările se vor oua în cuibare străine etc.11
Şi la români încuiau totul ce se putea prin curte, „ca să nu-ţi fure nimic peste an;
cînd te pui la masă, să închizi toate cele cu cheia, cu lăcata, şi-n casă şi pe afară, pînă ce
nu mîntui de mîncat; atunci poţi să deschizi pe unde ai încuiat”12.
1
Idem, p. 60 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Ecaterina Pantea).
2
Idem, p. 61 (Şcheia – Suceava).
3
Idem, p. 60 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Ecaterina Pantea).
4
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 248.
5
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 31–32 (Valea Bistriţei – Moldova; inf. Gr. Vlad).
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 60 (Siret – Bucovina; inf. Panoria Petraşescu).
7
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 248.
8
AFAŞM, 1987, ms. 381, f. 79; Slatina – Teceu – Transcarpatia; inf. Victor A. Pricop,
76 ani; culeg. N. Băieşu.
9
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 18 (Bălţăteşti – Moldova, inf. I. I. Preutescu).
10
Idem (Cîndeşti – Suceava; inf. A. Moisei).
11
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 252.
12
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 469 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
114
 „Încuiatul” în seara aceasta este comentat şi în alt mod. La unele popoare europene
se considera că prezenţa la masa de Ajun sau doar intrarea în casă a unui străin (incomo-
dînd cercul familiei) nu numai că nu era de dorit, ci se credea că este o nenorocire pentru
gazde în anul care începe1.
Excepţie la regula aceasta erau oamenii săraci. Lor li se dădea din bucatele ritualice,
uneori erau puşi la masă. La baza obiceiului de faţă se află credinţa populară că sărmanii
sunt apropiaţii lui Dumnezeu şi ai celor decedaţi2.
La români, era şi tradiţia ca în seara Ajunului „să fie toţi familianţii acasă, să
mănînce cina împreună”3. Se credea că „de este vr’un familiant depărtat, în vr’o slujbă,
el plînge pe afară, cînd aude colindînd, ştiindu-se între străini şi că nu face cina acasă
cu ai săi. Iar mama ce are copii depărtaţi plînge şi nu mănîncă”4.
Tradiţia prezenţei tuturor membrilor familiei la cina ritualică din Ajunul Crăciunului
era atît de trainică în popor, încît, bunăoară, marinarii greci se străduiau ca la Crăciun să
revină acasă din navigaţie5.
La sîrbi şi croaţi, înainte de a se aşeza la masă, capul familiei arunca grăunţe
prin casă, spunînd cui sunt menite acestea: lui Iisus, lui Crăciun, membrilor familiei,
vitelor, păsărilor etc. Cînd toţi ai casei erau de acum aşezaţi la masă, gospodarul ieşea
afară şi trăgea un foc de armă în aer, astfel anunţînd sătenii că în familia lui a început
cina ritualică6.
La bucovineni este tradiţia ca la cina din Ajun să se aşeze la masă odată toată
familia, „ca să şadă cloştele pe ouă”7.
La bulgari, cînd toţi de acum şedeau la masă, dar încă nu începuse mîncarea
propriu-zisă, stăpînul casei se închina de trei ori mesei, lua în mîini pîinea ritualică,
o ridica de asupra capului (ca să crească grînele cît mai mari)8 şi o rupea, mai întîi,
în două părţi aproximativ egale. Din prima jumătate dădea cîte o bucăţică fiecărui
membru al familiei; o bucăţică din această jumătate era lăsată pe dimineaţa, pentru
vite („de sănătatea lor”); altă bucăţică o punea după icoană, încă o bucăţică – lîngă
cămin („pentru părinţii decedaţi”). Jumătatea a doua a pîinii o punea pe cea mai
înaltă poliţă din casă („ca pîinile să crească mari”)9.
La români, cei aşezaţi la masă pentru cina de Ajun acordă o deosebită atenţie, mai
întîi de toate, gustării din grîul fiert, pus pe masa ritualică. Datina aceasta are motivări şi
din punctul de vedere al tradiţiei creştine, despre care E. Niculiţă-Voronca avea adunate
informaţii de la ţăranii din Bucovina. Exemple: „De Ajun de aceea se mănîncă întăi grîu
pentru că Domnul Hristos, cînd s-a născut, a dat Dumnezeu şi a ieşit grîul pe lume şi în
toate părţile pe unde mergea Domnul Hristos se făcea grîu”10.
„Noi, dacă gustăm sară grîul, facem închipuirea cinei de taină, că erau 12 cu
Domnul Hristos, unul ca unul, încît nu-l puteau cunoaşte jidanii. Dar unul dintre apostoli
le-a zis: Acela care va blagoslovi întăi masa şi va gusta din grîu să ştiţi că e el. Atunci l-au
1
N. M. Listova, Op. cit., 1983, p. 168.
2
Idem.
3
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 61 („Satele din jurul Cernăuţului”).
4
Idem.
5
N. M. Listova, Op. cit., 1983, p. 168.
6
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 248–249.
7
FŢF, 1993, p. 54 (Horecea Mănăstirii – suburbie a or. Cernăuţi; inf. Florea Humailo,
68 ani; culeg D. Covalciuc).
8
N. M. Listova, Op. cit., 1983, p. 163.
9
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 272.
10
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 111 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi;
inf. Ştefan Pitu).
115
prins şi l-au muncit. Chiar şi bucatele ce le facem de Ajun trebuie să fie de 12 feluri, după
cei 12 apostoli”1.
În legătură cu gustarea din grîul fiert există anumite practici magice. Pilde:
„Ca să nu-ţi mănînce vrăbiile pîinea, în ziua de Ajun să nu guşti din grîu pînă nu te
pui la masă”2.
„Nu se începe gustarea grîului pînă ce stăpîna casei nu va înconjura locuinţa de trei
ori, în care timp toţi stau la masă şi aşteaptă pe stăpîna să vie cu grîul fiert. În timpul cînd
înconjoară casa, trebuie să se apropie la fiecare dată de fereastră şi să bată în geam. Cînd
stăpînul întreabă cine-i acolo, ea îi răspunde: însăşi Dumnezeu cu grîul binecuvîntat. Apoi
se aşează cu toţii la masă”3.
„Cînd se pun la masă sara, întîi din grîu gustă şi arunc cu lingura grîu în podea [aici:
pod, tavan], să se prindă de grindă, că se prind roii, zic ei [sătenii]”4.
Există şi o serie de tradiţii în timpul cinei propriu-zise din Ajunul Crăciunului.
Acestea se referă, în primul rînd, la gospodina casei.
„La masă cînd te pui, să-ţi aduci de toate, să le ai la îndemînă, ca să nu te scoli pînă
nu găteşti de mîncat. Atunci trebuie să şezi, ca să se aşeze gospodăria, ca să te iubească
oamenii, ca să şadă cloştele, ca să nu-ţi fure nimica din casă şi din cîmp. Gospodarul poate
să se scoale, da femeia – nu; femeia atunci pe bărbat îl trimite să-i aducă ce-i lipseşte”5.
La bulgari, bărbatul umblă prin casă aplecat, ca spicele pe cîmp să fie grele, să se
îndoaie spre pămînt de roadă bună6.
La bucovineni, femeia „ţine piciorul pe topor, căci sunt puii tari ca fierul şi nu-i
mănîncă ulii”7.
„Ca să-ţi meargă tot anul bine şi să izbîndeşti vr’un gînd, să nu laşi lingura din mînă
şi-ţi merge ca din lingură”8.
Se crede că mişcările de prisos în timpul cinei vor cauza răzleţirea păsărilor: „Dacă
mănînci îmblînd prin casă, ţi se împrăştie găinile şi ţi le iau ulii”9.
„Nu se mănîncă pe afară şi în picioare, de găini, să nu strice grădina; de dihănii, să
nu mănînce paserile, vitele”10.
„O fetiţă se bagă sub masă şi cloceşte, iar mă-sa îi dă nuci”11.
„De la masă trebuie să se scoale toţi de odată, ca să iasă de odată puii”12.
„Mama cînd se scoală, cloncăneşte şi copiii ţipă ca puii”13.
„Se pun din fiecare bucate într-un blid şi se lasă pe masă peste noapte descoperit,
ca să guste şi cei morţi”14.
1
Idem, p. 59 („O femeie din Mihalcea”).
2
Idem, p. 141 (Broscăuţi – acelaşi raion; inf. Olăniţa).
3
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 12.
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I,1998, p. 59 („În Bucovina şi mai ales în satele din jurul
Cernăuţilor”).
5
Idem, p. 60 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
6
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 272.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I,1998, p. 61.
8
Idem, p. 186 (Cuciur Mic – Storojineţ – Cernăuţi).
9
FŢF, 1993, p. 54 (Horecea Mănăstirii – suburbie a or. Cernăuţi; inf. Florea Humailo,
68 ani; culeg. D. Covalciuc).
10
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I,1998, p. 62.
11
Idem, p. 141 (Broscăuţi – Storojineţ – Cernăuţi; „La Corceşti toţi copiii clocesc”).
12
Idem (Costîna – Suceava).
13
Idem (Curteşti – Botoşani; „Tot astfel şi în Mihalcea – [Storojineţ – Cernăuţi], cu deose-
bire că femeia aruncă pe jos nuci şi copiii, ţipînd ca puii, le strîng”).
14
Idem (Mihalcea, – Storojineţ – Cernăuţi).
116
 „Se lasă din toată mîncarea măcar cîte o lingură, căci e păcat a mînca tot”1.
Se crede, la toate popoarele europene, că decedaţii continuă un timp oarecare să fie
membri prezenţi în familiile respective, aşteptîndu-se de la ei ajutor. Pentru îmbunarea lor
unii le rezervează la masă locuri libere, punîndu-le tacîmuri, mîncare, băutură2.
Hrănirea pe săturate a vitelor şi păsărilor domestice. Sătenii au grijă ca în
Ajunul Crăciunului să fie sătui nu numai ei, ci şi vitele, păsările pe care le au. Din toate
bucatele pregătite, gospodina obişnuieşte să pună cîte puţin într-o strachină, cu aceasta
plină înconjurînd casa de trei ori. Apoi mîncarea din strachină este dată vitelor, în speranţa
că, procedînd astfel, ele vor fi sătule tot anul şi vor avea spor. Apa de la spălatul vaselor
este dată tot vitelor3.
În Ajunul Crăciunului precum şi în zilele următoare, pînă la Ajunul Bobotezei,
se hrănesc pe săturate şi păsările, urmărind acelaşi scop magic al sporirii fecundităţii.
În legătură cu acţiunea aceasta avem anumite datini. „Ca să nu-ţi mănînce găinile în
grădină, în ziua de Ajun, păn’ a nu răsări soarele, să le dai mîncare spre răsărit”4.
„La găini li se dă mîncare din sîtă sau din ciur, ca să se ouă mult. Pui grîu, găluşte,
de toate celea de la masă şi învîrteşti [sita sau ciurul] şi tot scuturi: cum curge grîul din
[sită sau] ciur, aşa să curgă ouăle din găini”5.
„La păsări se dă de mîncare din ceva cu doage, să fie îngrădite găinile, să nu se ducă
în grădină să mănînce”6.
„Alte gospodine dau găinilor mîncare în mijlocul unui cerc de fier de poloboc,
de cadă sau de alt vas, pentru ca pe viitor să-i strîngă toate paserile odată la mîncare,
să meargă odată la culcare, să se ouă în cuibarul hotărît, iar nu prin bălării şi prin
cuibare străine”7.
„Se toarnă, în ziua de Ajun, grăunţe prin veriga coasei şi prin borta laiţei, unde
torci, şi să dai la găini, să fie sănătoase”8. Scopul simbolico-magic este evident.
„Să nu strigi găinile, că nu se vor oua peste an şi se vor îmbolnăvi, căci le strigi
boala, iar cel care te aude strigînd zice: Găinele – ale tale, iar ouăle – ale mele!”9
„Unele femei hrănesc paserile pînă fug singure de mîncare, căci a doua zi, în ziua
de Crăciun, nu le vor da nimic, deoarece numai astfel urmînd nu vor strica bobul şi fasolea
semănatului. Dacă aceasta se face seara, găinile, pe lîngă că vor fi cuminte, încă se vor
oua şi mult”10.
Exemplele aduse demonstrează că în trecut a fost trainică datina, existentă la mai
multe popoare, de a găti mese ritualice cu bucate variate şi gustoase nu numai pentru
oameni, ci dădeau şi vitelor, păsărilor hrană mai plăcută, mai de saţ. Şi aici este vădită
magia primei zile: vitele, păsările hrănite bine în Ajunul Crăciunului nu vor fi fiămînde
nici în cealaltă vreme a anului11.
Explicaţia din punct de vedere creştin este: vitele să fie sătule, că doar în noaptea
aceasta „s-a născut Hristos în iesle”12.
1
Idem (Broscăuţi – acelaşi raion).
2
N. M. Listova, Op. cit., 1983, p. 168.
3
Marcel Lutic, Datini… // Ţara, 2000, 22 Dec.
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I,1998, p.353.
5
Idem, p. 62.
6
Idem.
7
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 23 (Hînţeşti – Dorohoi; inf. N. V. Hodoroabă).
8
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 494 (Şcheia – Bucovina).
9
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 23 (Hînţeşti – Dorohoi).
10
Idem, p. 24 (Ţuţcani – Covurlui; inf. I. O. Zugravu).
11
С. А. Токарев, Обычаи, обряды и поверья, связанные с животноводством // Ист.
корни, 1983, p. 92.
12
M. Lutic, Datini …, 2000, 22 Dec.
117
 „Ameninţarea” (sau „trezirea”) pomilor fructiferi, care n-au dat roadă în vara
trecută. Diferite versiuni ale acestui obicei magic, practicat în Ajunul Crăciunului şi la
Anul Nou, sunt cunoscute la multe popoare din centrul şi sudul Europei, mai ales, unde
este dezvoltată pomicultura1.
Bunăoară, în Albania în seara Ajunului de Crăciun ieşeau afară toţi ai casei. Capul
familiei ducea în mînă un topor, iar ceilalţi – cenuşă din butucul de Crăciun şi paie luate
din cele aşternute pe faţa casei. Apropiindu-se de un pom, care n-a dat roadă în vara trecută,
bărbatul îl întreba: „Vei da fructe în anul acesta [viitor] ori te tai?” Copiii răspundeau cu
glasul prefăcut, parcă ar fi al pomului: „Nu mă tăia, nu te voi lăsa fără fructe!” Stăpînul
nu-l tăia. Puneau la rădăcina pomului puţină cenuşă şi cîteva paie. Apoi se mutau la alt
pom, facînd acelaşi lucru2.
La popoarele slave sudice pomii fructiferi, „ca să rodească mai bine”, erau scuturaţi,
adică „treziţi din somn”3. Cu acelaşi scop puneau pe pomi cîte puţine paie din cele aşternute
pe jos în seara Ajunului4.
La românii din fosta Uniune Sovietică obiceiul pare a fi tipic pentru nordul Bucovinei
şi al R. Moldova, precum şi pentru unele localităţi din ţin. Crasnodar (populaţie venită de
prin părţile noastre).
Conform zicalei româneşti „Pomul neroditor se taie şi-n foc s-aruncă”, în Ajunul
Crăciunului, înainte de a da colacii în cuptor, gospodina, cu mîinile pline de aluat, şi
bărbatul, cu un topor în mînă, ieşeau în livadă. Bărbatul se făcea cu toporul la un pom care
n-a rodit în vara trecută, zicînd că-1 taie. Soţia îl ruga să-l lase, că pe viitor va da roadă5.
În satul bucovinean Cupca – Hliboca femeia, cu aluat pe mîini şi cu o legătoare de paie,
mergea la un pom neroditor şi-l întreba: „Ai să rodeşti? Ca să rodeşti, am să te leg. Să ai
roadă în tine!”6.
Un informator din Slatina-Teceu (astăzi Teacev) – Transcarpatia ne-a mărturisit:
„Înainte, cînd intram în Postul Crăciunului, mama pregătea o oală mare şi cît mătura pă’n
casă punea gunoiul cela acolo. În Ajunul Crăciunului se ducea în grădină cu săcurea în
mînă şi cu oala, ţipa puţin gunoi la pom şi spunea: Să rodească pomii ca gunoiu! Dacă
nu-ţi rodi, v-oi tăie! Un băiat ori alt cineva se făcea cu săcurea spre pom şi mergeau la
altul. Aşa era obiceiu. Amu s-au lăsat”7.
Prof. Crăciun Parasca din Oradea aduce, în plan comparativ, descrierile obiceiului
Pomul sterp în provinciile româneşti Transilvania, Dobrogea, Moldova, Oltenia şi
Muntenia, pe baza materialelor din lucrarea lui Adrian Fochi8. Cercetătorul ajunge la
următoarea concluzie: „Ritul de influenţare a rodului extins în toate locurile locuite de
români este unitar. <…> Ritul are loc în zilele faste, în Bihor la Paşti, în restul ţării în Ajun
de Crăciun sau Bobotează”9.
Mai amplu obiceiul în cauză a fost analizat de către Germina Comanici10.
1
Зим. празд., 1973, p. 58, 100, 157, 172, 199, 213, 251, 260, 304; Ист. корни, 1983,
p. 206.
2
Ю. В. Иванова, Албанцы, 1973, p. 304.
3
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 251.
4
Idem.
5
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 30 (Vatra Dornei – Bucovina; inf. T. Bizoni).
6
AFAŞM, 1985, ms. 372, f. 181; inf. Vasile Timiş, 79 ani; culeg. N. Băieşu.
7
Idem, 1987, ms. 381, f. 105–106; inf. I. Lumei, 70 ani; acelaşi culeg.
8
Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrsitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile
la chestionarele lui Nicolae Densuşianu. – Bucureşti: Minerva, 1976, p. 237–240.
9
Crăciun Parasca, Mărturii etno-folclorice privind unitatea spirituală a românilor în
secolul al XIX-lea // Izvoraşul. Serie nouă (Vîlcea), 1991, nr. 2, p. 5.
10
Germina Comanici, O lectură etnologică a riturilor de Anul Nou // REF, 1992, nr. 2,
p. 122–123.
118
 Credinţe în bîntuirea forţelor malefice, în săvîrşirea unor minuni. Persistă şi
astăzi credinţa unora că în perioada relativ întunecoasă şi geroasă din preajma Solstiţiului
de iarnă hoinăresc prin lume cele mai variate forţe necurate, pe care le-a creat fantezia
populară pe parcursul timpului (strigoi, draci, vrăjitori ş. a.).
Etnograful basarabean Polihronie Sîrcu scria în anul 1874: „Există la moldoveni
credinţa că în Ajunul Crăciunului Diavolul umblă prin lume şi se străduie ca la fiecare
pas să facă rău oamenilor, să răspîndească răul între ei; face aceasta pentru că presimte
decăderea lui, care va avea loc odată cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta
orice insucces în zilele respective este atribuit uneltirilor şi acţiunilor Diavolului”1.
Şi în zilele noastre în preajma şi în perioada principalelor sărbători de iarnă
oamenii iau „măsuri de apărare” împotriva forţelor necurate. „Măsurile” constau în
anumite acţiuni cu materiale care se crede că posedă forţe magice (foc, apă, obiecte
de fier, usturoi ş. a.).
Se zice că în noaptea Ajunului de Crăciun (ca şi în cele spre Anul Nou, Bobotează)
au loc anumite minuni, majoritatea acestora avînd semnificaţie mitologică-creştină. Astfel,
se spune că pe la miezul nopţii „cerurile se deschid, dar minunea asta n-o poate vedea
decît cei buni la Dumnezeu: glasuri îngereşti se aud atunci în cer, dar iarăşi numai cei fără
de păcate le pot auzi”2. Credinţa aceasta există şi astăzi. De exemplu, a fost atestată în
Suruceni – Ialoveni ş. a.3
Se zice că în momentul acesta oamenii credincioşi îl pot vedea pe Dumnezeu,
înconjurat de sfinţi. Spun unii că cei care pot vedea cerul „deschis” şi-l roagă pe Dumnezeu
să le dea ceva, neapărat li se satisface dorinţa. În credinţa aceasta poate fi întrevăzut şi
scopul bisericii de a-i face pe enoriaşi să nu doarmă toată noaptea spre Crăciun – timpul
cînd creştinii marchează naşterea lui Iisus.
În Ajunul Crăciunului precum şi al Paştelui, zic unii că vitele vorbesc între ele
cu glas omenesc. Ele discută, mai ales, despre faptele stăpînilor lor în cursul anului ce
este pe sfîrşite, totodată, proorocind timpul morţii lor. Şi astăzi pe alocuri poate fi auzită
cunoscuta povestire despre întîmplarea cu un ţăran, care a fost curios să asculte ce vorbesc
vitele între ele în noaptea Ajunului de Crăciun. „Mîcăia ni spune cî unu a vrut s-asculti
jitili cum grăiesc, boi şî le-o pus în iesli tăt, le-o pus mîncari. Şî s-o vîrît sub şioclej
s-asculti cum grăiesc. Şî cînd după miezu nopţî o auzit:
– Dă sî mîncăm ghini cî mîni pi stăpîn o sî-1 duşim la ţîntirim!
Da iarna – omătu mari. Ş-o işît omu şela di acolo, s-o dus în casî, o spus şi-o auzit
şî pîn’ dimineaţa o murit.
Apî’ di-atunci şî spuni cî nu-i dat omulu s-asculti cum grăieşti jita. Da el dac-o vrut
sî şii mai hîtru, iaca şi-o păţît”4. Este clar că şi în cazul de faţă avem o invenţie extrem de
interesantă, care, fiind povestită de multe ori, a devenit folclor. Totodată, nu este exclus să
avem aici şi redarea unui caz real.
Puţini cred că o asemenea întîmplare (vorbirea vitelor) ar putea avea loc în
adevăr. Însă, pentru orice eventualitate, unii riscă să asculte vorba animalelor în
anumite seri ale anului, inclusiv de Ajunul Crăciunului. În contextul acesta a apărut
interdicţia populară, care spune că „nu ne este însă îngăduit nouă, să le ascultăm
vorbirea vitelor, căci putem muri”5.
1
P. Sircov, Op. cit., 1874, p. 212.
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 33 (Balinteşti – Covurlui; inf. N. I. Munteanu).
3
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 173 (inf. Vera Paşchevici, 55 ani).
4
AFAŞM, 1988, ms. 392. f. 119; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Ştefan I. Furdui,
56 ani; culeg. V Cirimpei, S. Moraru.
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 14 (Căpriana – Străşeni).
119
 Credinţe despre minunile „deschiderii cerului” şi „vorbirii animalelor” există la
multe popoare europene1.
Unii afirmă că de la vite „se poate afla” şi locul unde sunt ascunse în pămînt comori
de bani, care se zice că ard în nopţile din ajunurile Crăciunului, Anului Nou, Paştelui.
Aducem o descriere efectuată în 1983 în centrul R. Moldova: „În noaptea de
Crăciun oamenii buni pot vedea cum ard comorile pe dealuri şi ei chiar pot să le
scoată. Se spune că sînt comori aducătoare de bine şi comori pe care le stăpîneşte
Diavolul. La Crăciun ard numai comorile bune pentru oamenii buni. Omul lacom
şi rău la inimă nu le vede. Dacă vezi comoara, trebuie s-o scoţi, dar trebuie să ştii
cum. Cum vezi o pară albastră, ia o zdreanţă de pe haina ta, o aruncă jos şi zi în gînd:
Ajută-mă, Doamne! Ajută-mi în ziua de Crăciun! Îţi faci cruce şi mergi spre locul
unde ai văzut comoara. Ajungînd la locul cu comoara, n-o dezgropi, dar cu un beţişor
pui semn nu prea adînc în pămînt, căci comoara vine pînă unde s-a înfipt semnul. Vei
dezgropa-o abia a doua zi. Se cuvine să fie dezgropată de un singur om. La un om cu
inimă rea ea se duce în fundul pămîntului şi n-o mai scoate niciodată. După ce ai scos
comoara, acoperi groapa şi semeni pe acest loc grîu sau porumb. Dacă nu faci astfel,
noaptea vine ştima pămîntului şi te omoară pe tine ori pe cel mai apropiat om al tău.
Din comoară, mai întîi, se face o pomană, apoi se foloseşte”2.
Există credinţa că în noaptea Ajunului de Crăciun au loc şi alte minuni, cum ar
fi prefacerea pentru un moment a apei din fîntîni în vin ş. a.
Vrăji pentru roadă, pentru căsătorie. Este cunoscut faptul că ghicirile
ritualice privind roada anului care începe, precum şi căsătoria apropiată a tinerilor
sunt specifice mai mult începutului iernii (în noaptea spre Sf. Andrei) şi al anului.
Însă în multe localităţi asemenea vrăji se fac şi la Ajunul Crăciunului. În general, după
cum relatam şi mai înainte, vrăjile din Ajunul Crăciunului nu se deosebesc de cele de
la Sf. Andrei şi de la Sf. Vasile.
Vrăjile referitoare la roadă sunt relativ puţine la număr. Un exemplu. „Cînd
e pîinea dată în cuptiori, femeile pun un cărbune deasupra jăraticului şi de se va
aprinde degrabă, de învie şi arde, vor fi popuşoii cei devremi buni; de mai încet, vor
fi cei mai tîrzii buni”3.
La români, la fel şi la alte popoare din sud-estul Europei4, după ce se iau paiele
de sub faţa de masă, puse în Ajunul Crăciunului, se uită la cantitatea boabelor rămase
acolo şi după ele prezic care cereale vor rodi mai bine în anul ce vine.
Sunt numeroase şi variate vrăjile fetelor mari. Exemple. „Fata mare, înainte de
veneria preotului, taie trei şuviţe de păr, punîndu-le la toate cele trei praguri ale casei.
Dacă sînt călcate de către preot, fata se va mărita curînd”5.
„Fata de Ajun să puie o spelcă sub prag, ca să treacă preotul peste ea cînd va
intra în casă. Apoi să o ia şi să o puie în cap, să doarmă noaptea cu dînsa şi va visa pe
cine o va lua”6.
„În Postul Crăciunului, cum se începe, să strîngi cîte o surcică în fiecare zi
<…>. Cu surcelele cele strînse să faci foc în ziua de Ajun şi să fierbi crupe, dar să nu
pui sare. Le pui pe masă şi sara vine umbra ursitorului*7 pe cahlă şi mănîncă”7.8
1
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 252.
2
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 175 (Ulmu – Ialoveni; inf. Irina Plămădeală, 50 ani).
3
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, 1, 1998, p. 48 (Camena – Storojineţ – Cernăuţi).
4
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 272.
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 9 (Sagaidac – Cimişlia).
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 56 (Botoşani).
* Corect: ursitului.7
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, p. 55 (Siret – Suceava; inf. Panoria Zus).8
120
 „Dacă prima îmbucătură de Crăciun [Ajunul Crăciunului] o pui sub pernă,
noaptea îţi visezi ursitul”1.
„În noaptea [Ajunului] de Crăciun fetele mari care şi-au cusut cămaşă nouă,
mai întîi, se aşează în faţa icoanei şi spun Tatăl Nostru, apoi îşi dezbracă cămaşa,
o pun sub pernă şi zic:

Ajută-mă, Doamne,
Să-mi visez ursitul meu,
La o masă şezînd,
Dintr-o cană bînd,
Într-un pat dormind.

Îşi fac iarăşi cruce, mai spun o dată Tatăl Nostru, apoi se culcă cu capul pe
pernă, zicînd în gînd Tatăl Nostru. Peste noapte îşi visează ursitul. Dacă nu-l visează,
nu se vor căsători niciodată”2.
În continuare aducem doar titlurile cîtorva vrăji cunoscute pe larg la moldo-
veni, formulate convenţional: Turte – la cîine, Ascultarea lătratului cîinilor, Arun-
carea cizmei peste casă, La adăpostul porcului, Busuioc sub streaşina casei etc.
Acestea sunt practicate, în mare parte, şi la Andrei, la Anul Nou.
Vrăji asemănătoare practică şi fetele mari din Bulgaria, fosta Iugoslavia,
Grecia ş. a. 3
Alte variate credinţe, practici, sfaturi. Multe din acestea ţin de magia primei
zile. Aria de răspîndire a lor este generală la popoarele europene. Exemple. „Gospo-
darii, înainte de răsăritul soarelui, se scoală şi pun mîna pe toate lucrurile din ogradă:
car, plug, coasă, sapă şi celelalte, ca să-i fie drag să se folosească de dînsele la munca
ţarinei, cînd va veni rîndul fiecărui lucru”4.
„Prin unele părţi se ung şi se astupă toate găurile din casă, pentru ca ulii şi
tîlharii, cari peste an vor veni la paseri, să nu-şi poată îndeplini socotinţele”5.
„Cine-i flămînd de Ajunul Crăciunului n-are să aibă saţ la mîncare tot anul”6.
„Dacă strănuţi în Ajunul Crăciunului, ajungi pînă la anul”7.
„Dacă un copil va fi bătut de părinţii lui în această zi, el va fi bătut mereu.
De aceea copiii se poartă cu multă blîndeţe pe lîngă părinţi”8.
„Dacă plîngi în Ajunul Crăciunului, vei plînge tot anul”9.
„Dacă fata mare strică oglinda, <…> înseamnă că şi-a stricat norocul şi nu se
căsătoreşte niciodată”10.
1
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 173 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Ana Petraşcu,
60 ani, 1992).
2
Idem (Ulmu – acelaşi raion; inf. Parascovia Cristea, 53 ani).
3
Зим. празд., 1973, p. 252, 270, 315.
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 22 (Ţepu – Galaţi).
5
Idem, p. 32 (Dragomirna – Bucovina; inf. M. Baciu).
6
FŢF, 1993, p. 54 (Horecea Mănăstirii – suburbie a or. Cernăuţi; inf. Florea Humailo,
68 ani; culeg. D. Covalciuc).
7
AFAŞM, 1985, ms. 372, 181; Cupca – Hliboca – Cernăuţi; inf. Vasile P. Timiş, 79 ani;
culeg. N. Băieşu.
8
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10 (Otac – Rezina).
9
Idem.
10
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 174 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Nina Vicol,
70 ani, 1992).
121
 Unele tradiţii de felul acesta sunt respectate şi în zilele noastre.
Vom vedea şi în continuare că anumite creaţii populare la Ajunul Crăciunului
(primul vizitator al casei ş. a.) se vor repeta în prima zi a Naşterii Domnului, apoi în
ajunurile Anului Nou, Bobotezei.

Zilele Crăciunului

Tradiţii foarte variate şi bogate au românii şi în zilele Crăciunului. Principalele

între acestea sunt:
– masa ritualică;
– tradiţii privind munca în zilele Crăciunului;
– cumpăniile ritualice;
– Colindatul (inclusiv textele ritualice respective);
– obiceiul Steaua, Irozii; Jocul păpuşilor;
– urări în prima zi a Crăciunului;
– jocul satului;
– petrecerea flăcăilor colindători cu ocazia încheierii sărbătoririi Crăciunului;
– tradiţii în perioada Crăciun – Anul Nou – Bobotează.
Masa ritualică. Ca în cazul bucatelor de sec din Ajun, cele din prima zi
a Crăciunului au, în general, semnificaţie laică, totodată, unele din ele acumulînd,
cu timpul, elemente creştine.
Masa din prima zi a Crăciunului este mai bogată faţă de cea din Ajun. Oamenii au
grijă ca pe masa de sărbătoare să nu lipsească variate bucate din carne, mai ales, de porc
(răcituri, chifteluţe, cîrnaţ ş. a.), ouă, dulciuri, fructe, băutură.
„Dimineaţa nu se mănîncă nimic pînă nu se termină slujba în biserică”1. Se zice că
„fetele şi flăcăii care încalcă acest obicei rămîn necăsătoriţi”2.
„După venirea de la biserică, creştinii, mai întîi, beau agheasmă, mănîncă
o bucăţică de anafură adusă de la biserică. Se crede că agheasma şi anafura curăţă sufletele
de păcatele săvîrşite peste an”3.
Unii caută să mănînce din lichii pînă a se spăla, ca tot anul „să se sature degrabă,
chiar fără multă mîncare”4.
Ca alte popoare europene, românii acordă o atenţie aparte modului tăierii pîinii
pentru masa ritualică din prima zi a Crăciunului. Acţiunea aceasta se îndeplineşte
după un anumit ritual. Aducem un exemplu din Mileştii Mici – Ialoveni. „Stăpînul
casei îşi spală mîinile, iar feciorul mai mare îi toarnă pe mîini. Apoi stăpînul casei
ia pîinea, îi face cu cuţitul semnul crucii, spune Tatăl Nostru şi toţi se aşază la masă.
El taie pîinea în felii”5.
În diferite zone masa ritualică începe cu un anumit fel de bucate. Aceasta se face
original în unele sate din centrul R. Moldova. „Stăpîna împarte fiecărui membru al casei
cîte o bucăţică de carne de vrabie, zicînd: Mîncaţi carne de vrabie să fiţi îndrăzneţi şi
şmecheri ca ea, uşori ca pana, să vă puteţi hrăni peste tot; nicicînd să nu ştiţi de foame şi
cum n-o doare pe vrabie splina, aşa şi pe voi să nu vă doară nimic; să fiţi harnici la coasă
cum e ea la ciugulit! Apoi se gustă şi se mănîncă din celelalte mîncăruri de pe masă”6.
1
Idem, p. 173 (acelaşi sat; inf. Irina Plămădeală, 50 ani, 1983).
2
Idem.
3
Idem( acelaşi sat; inf. Maria Balmuş, 65 ani, 1989).
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 213 (Ţuţcani – Covurlui; culeg. I. Zugravu).
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 175 (inf. Măria Balmuş, 65 ani, 1989).
6
Idem (acelaşi sat).
122
 Altă descriere: „În dimineaţa zilei de Crăciun fiecare membru al familiei serveşte,
mai întîi, o bucăţică de carne de vrabie şi abia după asta trece la jamboane şi pîrjoale.
Datina străveche spune că cine mănîncă în această zi întîi carne de porc, va fi tot anul
greu ca porcul, iar cine mănîncă întîi carne de vrabie, va fi uşor ca pasărea”1. Fără
îndoială, sunt şi acestea nişte simplităţi, proprii creaţiei populare.
Unii cred că-i bine să se mănînce în această zi lapte ori brînză de vacă – „să
fie anul uşor; cel ce mănîncă în această zi carne de porc va fi greoi ca un mascur
tot anul” 2.
„Prin unele părţi din Bucovina în întîia zi de Crăciun nu se mănîncă defel carne,
ca să nu bolească vitele peste an”3. Deci, sunt evidente unele contradicţii în privinţa
mîncării în general‚ inclusiv a cărnii, în prima zi de Crăciun.
Pe alocuri forţă magică aparte i se atribuie mămăligii, folosită apoi şi ca leac. Un
exemplu. „În ziua de Crăciun făşe fripturî şî măligî <…>. Ş-ap’ o buca di măligî o tăie
ş-o pune pi sobî ş-o usca ghini, pintru jiti sî şii. Iaca s-o-mbolnăjit un porc. O pune ş-o
muie ghinişor ş-o pune-n lături ş-o mînca porcu. Pintru on jiţăl – iar. Cînd fata vaca, îi
da măliguţî de-aşeia. Cari ave <…> oi, iar o făr’ma ghinişor, mărunţăl ş-o presîra <…>.
La cal cari poa’ sî-mbolnăje, tot aşa. C-aşeia zîşe cî dacî-i di la Crăşiun*4 (omu tot postu
s-o rugat ş-o postit), apu’ di amu aşeia-i di leac”4.5
În zilele Crăciunului, ca şi de Ajun, bucatele de pe masă nu se strîng. La începutul
sec. XX E. Niculiţă-Voronca scria despre aceasta, referindu-se la nordul Bucovinei:
„Cele trei zile ale Crăciunului masa se cuvine să fie întinsă şi cu de toate pe dînsa. În
Mihalcea – [Storojineţ – Cernăuţi] nu se strînge păn’ la Bobotează”5.6 Explicaţia este:
„Ca să ai mereu, anul împrejur ce mînca”; şi deoarece cerul şi mormintele sunt deschise
– în imaginaţia poporului – „cei morţi pot veni să mănînce şi ei; se spală tacîmurile
murdare, lingurile, furculiţele şi iarăşi se încarcă masa cu bucate”6.7
Tradiţii privind munca în zilele Crăciunului. Pînă la Războiul al Doilea
Mondial în cele trei zile de Crăciun, de regulă, nimeni nu lucra nimic. „Se sărbătore trii
zîle pentru trii duhuri: <…> Dumnezeu, Duhul Sfînt şi Hristos”7.8
„Cît ţin zilele Crăciunului furca de tors trebuie ascunsă, căci altfel cel ce o va
vedea în aceste zile va fi muşcat de un şarpe atît de gros şi atît de lung, ca o furcă”8.9
Asemănător se credea şi la alte popoare balcanice9.10
Totodată, informaţiile culese pe teren vorbesc şi despre faptul că la mai multe
popoare europene, inclusiv la români, exista credinţa că principalele lucrări casnice
(torsul, cusutul ş. a.), precum şi lucrul bărbătesc în curte va spori pe parcursul întregului
an viitor, dacă el va fi început (simbolic) anume în prima zi a Crăciunului, în special,
pînă la amiază.
1
M. Popescu, Op. cit., 1999, 8 Ian.
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 213 (Larga – Bacău; culeg. C. G. Vartolomeiu).
3
Idem (Straja – Rădăuţi; culeg. D. Dan).
* În orig.: post.4
4
AFAŞM, 1988, ms. 389. f. 97; Mecherstuc – Crîmsc – Crasnodar; inf. Ion P. Pascari,
78 ani; culeg. E. Junghietu.5
5
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 205.6
6
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 141 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Maria Balmuş,
65 ani).7
7
AFAŞM, 1956, ms. 78, f. 102; Hîjdieni – Glodeni; inf. Vasile Sprinceană, 72 ani;
culeg. Z. Burdea.8
8
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 212 (Ţuţcani – Covurlui; culeg. I. Zugravu).9
9
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 253; T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 270.10
123
 Exemple. „Alte femei coasă, se fac că coasă, împungînd cu acul o dată, de două
ori, că aşa-i bine”1.
„Femeile îşi mînă bărbaţii în ogradă ca să găurească vreun lemn cu sfredelul sau să
răsucească vreun gînj [nuia], ca, la clocit, puii să iasă repede din ouă şi, ieşind, să nu fie
cu gîtul sucit”2. Avem şi în cazul de faţă un exemplu de magie (negativă).
„Prin alte părţi oamenii cioplesc şi fac treburile cari le au de făcut pînă la
Bobotează, cîte puţin, că altfel le fată vacile viţei schilozi”3.
„Prin unele părţi din jud. Tecuci în întîia zi de Crăciun, dis-de-dimineaţă,
femeile fac leşie în care se lau toţi ai casei, crezînd că dacă fac astfel, nu vor face
păduchi peste vară”4.
„În zilele Crăciunului gunoiul se strînge la un loc şi după Bobotează se aruncă pe
straturi, ca să nu le mănînce viermii”5.
În tot timpul regimului comunist zilele Crăciunului erau, oficial, de lucru. Doar
bătrînii serbau. În mod intenţionat nici elevii nu se bucurau de tradiţionala pe vremuri
vacanţă de Crăciun. Aşa-numita vacanţă de iarnă începea la l Ianuarie.
Şi în prezent ziua de Crăciun pe nou (25 Decembrie) este, oficial, de lucru
pentru întreaga populaţie a R. Moldova, sărbătorind la l Ianuarie (Anul Nou pe nou)
şi la 7–8 Ianuarie (Crăciunul pe vechi). Doar în ultimii ani vacanţa elevilor începe ca
la lumea civilizată, la 24 Decembrie.
Cumpăniile ritualice. În zilele de Crăciun cei căsătoriţi, tineri şi bătrîni, petrec, se
veselesc, organizînd aşa-numitele cumpănii.
Exemplificăm două descrieri ale cumpăniilor tradiţionale de Crăciun.
„Găte mîncari bunî. Chema: iaca eu – nănaşii cari mă cununa. Mă duşem, îi chemam.
Pi părinţî nei îi chemam la mini zîua-ntăi dimineaţî. Şîdem la masî la mini ş-apui nănăşălu
ni lua la dînsu. Ş-apî’ tătuca ni lua la dînşî. Şeala di la şeala îmblam. <…> Ş-ap’
adăuza cumătri cari botiza copchii îi luam la mini. A triiza di amu-i chemam cari mai
…: fraţ … Tot îmblam di la şeala la şeala”6.
„Noi, părinţî, îmblam cu cumpania în ziua asta, prima zi de Crăciun. Trebuie
sî-mblăm, sî huleim. Era cumpănii la fiecari casî. Şî colindam. Rîdem. Prujăm. Ştiem
cî-i numai o datî în an sărbătoarea asta. Ni bătem cu omăt. Cari şî cum”7.
Colindatul. Obiceiul principal al sărbătorii Crăciunului la români, ca la bulgari,
ucraineni ş. a., este Colindatul, avînd caracter public. Participă la Colindat tot satul, în
urma unei pregătiri de cîteva săptămîni8.
În R. Moldova şi în unele regiuni din România sunt grupuri de localităţi unde
obiceiul Colindatului a dispărut pînă la începutul sec. XX. Cauza lipsei insulare
a Colindatului este, după cum menţiona O. Bîrlea, presiunea mare din partea bisericii
care, cîndva, nu admitea de loc obiceiul respectiv9. În Basarabia o pricină evidentă
a dispariţiei obiceiului în cauză a fost faptul că multe decenii sărbătoarea Crăciunului
1
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 211.
2
Idem (Ţepu – Galaţi).
3
Idem, p. 212 (acelaşi sat).
4
Idem, p. 211.
5
Idem, p. 214 (Dragomirna – Bucovina; culeg. M. Boca).
6
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 101; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Toader
G. Midoni, 76 ani; culeg. E. Junghietu.
7
Idem, 1987, ms. 383, f. 6; Crasnaia Gorca – Grigoriopol; inf. Nadia I. Burcă, 50 ani; culeg.
N. Băieşu.
8
Ion Taloş, Cîteva consideraţii asupra Colindatului şi colindelor la popoarele romanice //
Limba şi literatura (Bucureşti), v. I, 1999, p. 74.
9
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 372.
124
a fost (este şi astăzi) marcată de două ori, conform ambelor stiluri, ceea ce a dus la slăbirea
şi chiar, pe alocuri, pierderea tradiţiei. În nordul Bucovinei motivul dispariţiei în unele
sate a Colindatului a fost înlocuirea tradiţiei româneşti cu altele, ucrainene – Malanca,
Pleasul ş. a. În unele localităţi, unde Colindatul nu mai există, vin grupuri de flăcăi-
felicitatori din satele apropiate, unde obiceiul persistă. Nominalizăm cîteva grupuri de
sate româneşti din R. Moldova şi Ucraina unde Colindatul este dispărut: în r. Călăraşi
(localităţile: Sadova, Sipoteni, Bahmut ş. a.), în r. Lăpuşna (localităţile: Lăpuşna, Cotul
Morii, Mereşeni, Leuşeni, Nemţeni ş. a.), în r. Nisporeni (Iurceni ş. a.), în reg. Cernăuţi –
r. Storojineţ (Ciudei, astăzi Mejdurecie, Crasna ş. a.), în r. Hotin (Colincăuţi ş. a.).
Într-o serie de sate basarabene, mai ales de pe malul Prutului, după cum este pe
alocuri şi în Moldova din dreapta rîului (în special în satele unde locuiesc şi ucraineni),
obiceiul Colindatului a trecut de la Crăciun la Anul Nou (fiind practicat de către fete,
paralel cu tradiţia Uratului / Hăitului flăcăilor). Faptul acesta îl constata şi folcloristul
Andrei Hîncu în urma unor cercetări de teren în 1964 şi 1966: „Un lucru foarte important
şi original pentru Rădenii Vechi – Ungheni este simplificarea <…>, săvîrşită mai de mult,
a sărbătorii Crăciunului în planul practicării Colindatului, în acest sat (cît şi în altele din
partea central-apuseană a RSSM; raionul e situat în vecinătatea Prutului) se colindă nu
la Crăciun, ci la Anul Nou. Textele se interpretează de către fete mici”1. „O caracteristică
a satului Mereşeni – Lăpuşna este lipsa colindelor de Crăciun (ca şi la Buţeni – Lăpuşna
şi alte sate de la poalele codrilor)”2.
Despre aceeaşi situaţie în unele sate din r. Făleşti vorbea cercetătorul Sergiu Moraru:
„în s. Pînzăreni, spre deosebire de altele, Colinda era practicată numai de fete la Sf. Vasile
şi nu la Crăciun. <…> Ceva similar e în Obreja Veche”3.
În continuare aducem cîteva informaţii de arhivă, înregistrate la localnici, ce vorbesc
despre aceiaşi lipsă pe alocuri a Colindatului.
„În s. Leuşeni [r. Hînceşti] cu Colinda la Crăciun nu s-a îmblat niciodată. Acuma
nici vorbă de Colindă nu este”4.
„În s. Buţeni [acelaţi raion] nu se colinda mai înainte la Crăciun. <…> Într-un timp
s-a îmblat puţin cu Colinda la Crăciun, dar obiceiul a dispărut, trecînd la Anul Nou”5.
„Cu Colinda (şi cu Steaua) îmblau în trecut (ca şi acuma, mai rar) numai ţiganii
(copii şi chiar bărbaţi în vîrstă); moldovenii – nu”6.
„La noi nu sî îmbla cu Colinda. Numa’ ţîgani îmblau”7.
„Cu Colinda îmbla la noi ţîganii. Moldoveni – nu, îi ruşîni”8.
Înainte de a examina unele probleme speciale, legate de obiceiul Colindatului
(apariţia, evoluţia acestui fenomen etno-folcloric ş. a.), se cuvine să atragem atenţia la
încă două momente generale importante. În primul rînd, să nu trecem cu vederea existenţa
a două sensuri (larg şi îngust) ale tradiţiei Colindatului. În unele provincii ale României,
precum şi în nordul Bucovinei (azi în componenţa Ucrainei), la fel şi în literatura de
specialitate se obişnuieşte utilizarea cuv. colindă cu sens larg. Se spune, bunăoară:
1
AFAŞM, 1964, ms. 150, f. 2.
2
Idem, 1966, ms. 165, f. 58.
3
Idem, 1976, ms. 285, f. 292–293.
4
Idem, 1966, ms. 162, f. 104; inf. Vasile I. Dănilescu, 44 ani; culeg. N. Băieşu.
5
Idem, 1966, ms. 165, f. 5; culeg. A. Hîncu.
6
Idem, 1966, ms. 162, f. 63; Lăpuşna – Hînceşti; inf. Dumitru V. Bucur, 72 ani; culeg.
N. Băieşu.
7
Idem, 1977, ms. 292, f. 136; Mîndreşti – Teleneşti; inf. Antonia Mustea, 60 ani; culeg.
E. Junghietu.
8
Idem, 1971, ms. 227, f. 87; Sipoteni – Călăraşi; inf. Constantin G. Adam, 70 ani;
acelaşi culeg.
125
„Colinda Pluguşorului”, „Colindatul cu măşti”1, „forme de Colindat: Sorcova, Capra,
Pluguşorul, Semănatul, Vasilca”2.
Cercetătorii din România consideră că şi următoarele tradiţii sunt forme ale
Colindatului: Lăzărelul (în Sîmbăta lui Lazăr, Sîmbăta Floriilor), De-a ouăle (în
prima zi a Învierii Domnului), Paparuda (într-o anumită zi după Paşti), Drăgaica
(la Sînziene) ş. a.
Deci, în România term. colindă este utilizat destul de liber. În R. Moldova însă
colinda este cîntată la Crăciun, iar Hăitura sau Urătura, Pluguşorul se hăieşte, se urează,
adică se declamă (foarte rar se cîntă) de către hăitori, urători, plugari la Anul Nou. Tot
la Anul Nou seamănă semănătorii, sorcovesc sorcovitorii, la Bobotează chiraleisează
chiraleisarii ş. a. m. d. Abaterile de la aceste obişnuinţe sunt nesemnificative.
Prin urmare, Colindatul are două sensuri: sens larg (umblarea pe la case cu
ocazia anumitor sărbători, interpretînd variate creaţii poetice-muzicale) şi sens îngust
(doar la Crăciun).
Al doilea moment ce trebuie subliniat este comunitatea ori asemănarea, în linii
mari, a Colindatului tradiţional la români şi la alte popoare vecine (mai ales, ucraineni,
bulgari); totodată, există unele elemente zonale, locale, în regiunile aceleiaşi ţări şi chiar
în sate vecine. Exemple avem destule.
În continuare aducem unele date scurte privind apariţia, evoluţia tradiţiei
Colindatului. Străvechiul obicei al Colindatului a existat, fără îndoială, şi în mediul
triburilor agrare ale tracilor. Savanţii susţin, pe drept, această axiomă, deşi nu dispun
de informaţii concrete. Se crede că tracii şi alte popoare agrare vechi au avut (alături de
variate obiceiuri calendaristice) tradiţia de a se felicita reciproc la sărbătoarea „naşterii”
Soarelui (Solstiţiul de iarnă), rostind sau cîntînd texte de tipul colindelor care au ajuns
pînă în zilele noastre. Bineînţeles, tracii aveau şi numiri locale pentru obiceiul şi creaţiile
verbale în cauză, care, însă, nu ne sunt cunoscute.
În perioada romană în Dacia (106–271) tradiţiile asemănătoare Colindatului (ale
sărbătorii zeului solar Mithra, ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie) au influenţat,
fireşte, asupra celor geto-dace.
Materialele etnografice şi folclorice, care s-au păstrat, confirmă că au dreptate
cercetătorii care susţin că perioada de înflorire maximă a tradiţiei Colindatului la
strămoşii românilor a fost evul mediu3.
Totodată, este adevărat şi faptul, despre care am relatat şi în Introducerea lucrării
de faţă, vom vorbi şi mai departe, că biserica creştină pe parcursul secolelor a luptat,
continuă să lupte şi astăzi împotriva tradiţiilor păgîne, inclusiv împotriva Colindatului
la Crăciun. Totuşi, obiceiul a fost acceptat parţial de către biserică, străduindu-se, în
acelaşi timp, să-i imprime caracter religios-creştin. Despre aceasta ne vom convinge şi
mai departe, cînd vom descrie obiceiul Colindatului, vom comenta colindele biblice,
tradiţiile Steaua, Irozii ş. a.
Pe baza tradiţiei Colindatului, oamenii bisericii au inventat şi au propagat în popor,
mai ales prin mijlocirea şcolii, umblatul cu Steaua în perioada celor 12 zile de la Crăciun
pînă la Bobotează. În sec. XIV obiceiul Steaua s-a răspîndit la toate popoarele creştine,
inclusiv la români. Aici se potriveşte observaţia lui P. Caraman că „rezultatul luptei
bisericii, precum şi era firesc, n-a fost acela al unei înfrîngeri, care nimiceşte pe potrivnic,
ci de fapt o înfrăţire între elementele combatante şi o contopire a lor, dînd un nou product,
1
S. Ispas, Flori …, 1987, p. 187.
2
I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 33.
3
S. Ispas, Flori …, 1987, p. 33.
126
în care adesea este greu de distins ceea ce e creştin şi ceea ce e necreştin”1. (La obiceiul
Steaua vom reveni cu detalii).
Mai ales, în sec. XIX – începutul celui de al XX-lea obiceiul Colindatului a slăbit
treptat şi aici nu fără influenţa bisericii. Zamfir C. Arbore scria la sfîrşitul sec. XIX că în
Basarabia obiceiul Colindatului „dispare încetul cu încetul din cauza unor dispoziţiuni,
luate de consistoriul [judecata ecleziastică] din Chişinău, care opreşte acest obicei de
a se practica, considerîndu-l contrariul religiei ortodoxe. Din această cauză, poliţia
rurală, ajutată de preot, amendează şi încarcerează pe colindători”2.
La începutul sec. XX mulţi continuau să creadă în forţa magică a Colindatului,
imaginîndu-şi că obiceiul acesta este dat de către Dumnezeu. Drept dovadă, aducem unele
informaţii. „În vremea de demult erau tare multe răutăţi pe pămînt, boale, şi Dumnezeu
a dat colinde de-l pomenesc pe Dumnezeu şi de atunci au încetat [răutăţile]”3.
„Mai înainte vreme foarte multe răutăţi făceau oamenii din pricina că îşi uitaseră de
Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la
Crăciun numele cel sfînt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se
abată de la calea răutăţilor. <…> Se mai spune că atunci cînd colindele nu se vor mai auzi
pe pămînt, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mîna lor”4.
„Dracii numai spre Creciun şi Anul Nou nu umblă şi nici altă necurăţenie, căci se
tem de băieţi, că umblă cu colinda”5.
În RASSM (1924–1940) ateiştii comunişti au luptat aprig împotriva tuturor tradiţiilor
populare naţionale, inclusiv împotriva colindelor interpretate la Crăciun. Acestea erau
considerate ca „reminiscenţe duşmănoase în conştiinţa maselor”. Este suficient să amintim
doar titlurile cîtorva articole pe această temă, publicate în presa oficială a timpului:
L. Banita, Crăciunul n-are loc în traiul nostru // Plugarul roş, 1926, 3 Ianuarie;
Învăţătorii şi sărbătorile bisericeşti // Idem, 1927, 1 Februarie; Despre sărbătorile
Crăciunului // Idem, 1929, 19 Decembrie; ş. a.
În perioada postbelică, pînă la sfîrşitul anilor 1980, la românii din RSS Moldove-
nească şi RSS Ucraineană, ca şi la alte popoare din fostul imperiu sovietic, obiceiul Colin-
datului la Crăciun a continuat să se afle în proces de destrămare, descompunere forţată.
În anii 1960–1980 tradiţia Colindatului era vie, însă într-o formă cu mult redusă.
Obiceiul era practicat doar de puţini copii. Cauzele erau interdicţiile din partea organizaţiilor
de partid, comsomoliste, pionereşti.
Totuşi, afirmaţia chiar şi a unor specialişti că în viitorul apropiat obiceiul Colindei
va dispărea definitiv s-a dovedit a fi eronată, din fericire. Cu toate restricţiile de tot felul,
obiceiul a rezistat, ajungînd pînă în zilele noastre, desigur, cu mult mai simplificat faţă de
perioada de pînă la Războiul al Doilea Mondial.
În 1991 pentru prima dată în perioada postbelică în Republica Moldova a fost
marcată oficial sărbătoarea Crăciunului, cu frumosul obicei al Colindatului (în urma
deciziei legislativului din 26 Decembrie 1990 – Cu privire la zilele de sărbătoare şi
de odihnă).
La Colindatul cu ocazia Crăciunului participă majoritatea populaţiei satului, de la
mic la mare (acolo unde obiceiul există, bineînţeles), fie în calitate de interpreţi activi ai
1
P. Caraman, Substratul mitologic …, 1931, nr. 2–4, p. 405.
2
Z. C. Arbore, Basarabia în secolul XIX. – Bucureşti, 1898, p. 214.
3
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 56 (Mahala – Noua Suliţă – Cernăuţi;
inf. Eudochia Hurghi).
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 40.
5
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 57 (Roşa – suburbie a mun. Cernăuţi;
inf. Ioan Pisarciuc).
127
cîntecelor ritualice, fie ca gazde (primitoare şi dăruitoare pentru felicitare), fie ca simpli
ascultători ai frumoaselor colinde.
Colindatul practicat de copii. Primii care încep a umbla cu Colinda sunt copiii.
Aceştia şi astăzi participă activ la Colindatul propriu-zis de Crăciun, pe lîngă umblatul, pe
alocuri, cu Moş Ajunul în ziua premergătoare (după cum am relatat mai înainte). Copiii
caută, fireşte, să-i imită pe cei mari şi în cazul Colindatului.
După Războiul al Doilea Mondial, pînă la sfîrşitul anilor 1980, în RSS
Moldovenească, la fel ca în întreaga Uniune Sovietică, printre măsurile de educare ateistă
se număra şi abandonarea de către copii a tradiţiei Colindatului. Aducem un singur
exemplu. Pînă prin 1988 la postul radioului republican exista o redacţie specială, numită
Clubul tînărului ateu. Într-o emisiune din 8 Ianuarie 1987 (ziua a doua a Crăciunului, pe
vechi) un colaborator al clubului menţionat, Gheorghe Vasilevici, se adresa copiilor din
întreaga republică: „Dacă cineva va încerca să vă convingă că Colinda e aceeaşi tradiţie
ca şi Uratul, să nu credeţi. Uratul e un frumos obicei popular, ce ne vine din istorie, din
preocupările de bază ale oamenilor noştri, pe cînd Colinda e un ritual pur religios”1, deci
„reacţionar, dăunător”.
Aducem unele informaţii din AFAŞM ce demonstrează interzicerea din partea
oficialităţilor în perioada postbelică a Colindatului practicat şi de către copii.
„Pîn’la război, ţîn minti, îmblau şî copchii cu Colinda. După război p’in satele estea
n-am văzut sî îmbli cu Colinda copchii. Da amu – niş atîta”2.
„Acuma puţini copii îmblă De-a colinda. Nu-i lasă învăţătorii”3.
„Colindele au cam chierit de acu. Copiii nu îmblă, că nu-i lasă de la şcoală”4.
„Amu cu Colinda îmblă tare puţini copii. Nu-i lasă”5.
„În Basarabia ş-amu colindî, da la noi de amu <…>. N-o-mblat anu ista De-a
colinda nimi. Înainti îmblau nişti paţanaş*”6.67
Într-o oarecare măsură, ateiştii au biruit. De acum şi unii părinţi erau convinşi că
„este ruşine să umbli cu colinda”. Nu-i mai lăsau pe copii să plece pe la case la Crăciun.
Un bărbat în etate de 41 de ani, 10 clase, din Mateuţi – Rezina ne spunea în 1976: „Părinţii
le zic copiilor: Na-vă cîte două – trei ruble, numai nu vă duceţi cu Colinda”7.8 Încă un
exemplu din satul vecin, Păpăuţi – Rezina: „De vreo cinci – şase ani la noi nu mai îmblă
cu Colinda. Se mai scapă el băietani de aiştea de la şcoală cu Colinda <…>. Da nu toţi
şcolerii îmblă. Aişti mititei, clasa III–IV. Le mai ţin învăţătorii lecţii că nu trebuie de
îmblat, că nu-i frumos lucru ista. Şi eu cred că nu-i frumos, că parcă te duci să cerşeşti la
casa omului, să-ţi deie un colac, un covrig, 10 copeici”8.9
Cu toate acestea, obiceiul copiilor de a umbla cu Colinda se păstrează şi astăzi,
într-o măsură relativ mică.
1
N. Băieşu, Primiţi colindătorii // LA, 1988, 1 Ian.
2
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 116; Speia – Grigoriopol; inf. Dumitru P. Nicolaev, 65 ani;
culeg. N. Băieşu.
3
Idem, 1967, ms. 166, f. 33; Jora de Sus – Orhei; inf. Daria C. Tîrşu, 59 ani;
acelaşi culeg.
4
Idem, 1967, ms. 176, f. 38; Cartal [azi Orlovca] – Reni – Odesa; inf. Nina Ş. Nanu,
28 ani; culeg. E. Junghietu.
5
Idem, 1969, ms. 202, f. 10; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Vasile
Gh. Solomon, 75 ani; culeg. N. Băieşu.
* Paţanaş – dimin. rus. paţan – băieţel.6
6
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 122; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani;
culeg. N. Băieşu.7
7
Idem, 1976, ms. 284, f. 163; inf. N. I. Munteanu; culeg. N. Băieşu, I. Buruiană.8
8
Idem, f. 122–123; inf. Ion E. Rusnac, 60 ani; aceiaşi culeg.9
128
 Care copii, cînd şi cum umblă cu Colinda. De regulă, obiceiul este practicat de
către băieţi de 6–13 ani: „fetele – nu; obişeiu-i a băieţilor”1.
„Culeg.: Fetele nu îmblau cu Colinda?
Inf.: Nu. Numai băieţî”2.
Doar în foarte puţine sate, mai ales sudice, colindă şi unele fete (împreună cu băieţii
sau aparte).
Tot la sud, dar, pe alocuri, şi în centrul Republicii Moldova, copiii umblă cu
Colindatul de Ajunul Crăciunului după amiază, pînă seara.
În puţine localităţi sudice şi estice se colinda în dimineaţa primei zile de Crăciun
(„după ce ieşeau de la biserică”), urmînd să umble pînă seara3.
În unele localităţi copiii umblau De-a colinda „toatî zîulica, di dimineaţî
pînî-n sarî”4.
Însă în majoritatea satelor, mai ales din centrul şi nordul Republicii Moldova,
Colindatul copiilor se obişnuieşte în după amiaza primei zile a Crăciunului, pînă seara
(cînd încep a umbla cei mari).
În localităţile basarabene de pe malul Prutului, mai ales la sud şi la nord, Colindatul
copiilor, ca şi al celor mari, se înfăptuieşte la Crăciunul marcat conform stilului nou (la
25 Decembrie). Dar şi în unele sate din raioanele centrale copiii umblă cu Colinda de
acum la Crăciunul marcat după calendarul gregorian. Aducem o informaţie în sensul
acesta, din Brăviceni – Orhei: „Crăciunul se face mai mult pe nou. Au văzut că nu iese
pe vechi şi îl fac de amu pe nou. Da înainte se făcea pe vechi”5. Totuşi, în cele mai multe
sate din partea centrală şi estică a Republicii Moldova, precum şi la românii din reg.
Cernăuţi, Odesa ş. a. de pe teritoriul Ucrainei şi Federaţiei Ruse colindătorii (mici şi
mari) umblă pe la case la Crăciunul pe vechi (7 Ianuarie; influenţa slavilor orientali).
Grupurile colindătorilor-copii sunt mici faţă de cetele flăcăilor. Echipele copiilor
se organizează conform principiilor de vecinătate, prietenie, rudenie. „la Crăşiun ni
grămădem trii-patru băieţ (fetili – nu). Luam nişti beţî, sî ni apărăm di cîni”6.
Copiii interpretează colindele, de obicei, afară, în faţa geamurilor sau la prag. Doar
foarte rar (la rude apropiate, prieteni buni, dacă în case sunt cumpănii) cei mici sunt
invitaţi să colinde înăuntru.
„Dacî ţî-i dragî sî-i asculţ, îi ei în casî. Da colindî şî afarî, în verandî, la prag”7.
„Dacî li plăşe colinda, îi chema în casî: hai, viniţ, băieţ, în casî! Colindau
şî-n casî”8.
În puţine sate colindau numai în casă. „La noi afarî nu colindau” – afirma un sătean
din Tîrnauca – Slobozia9.
1
Idem, 1970, ms. 218, f. 170; Holercani – Dubăsari; inf. Vera Galben, 36 ani; culeg.
E. Junghietu, A. Dumitraş.
2
Idem, 1987, ms. 383, f. 192; Tîrnauca – Slobozia; inf. Nicolae A. Caraman, 58 ani; culeg.
N. Băieşu.
3
Idem, 1969, ms. 202, f. 44; Novogrigorievca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Onisim
M. Arnăut, 82 ani; acelaşi culeg.
4
Idem, 1987, ms. 387-a, f. 123; Cioburciu – Slobozia; inf. Ana A. Fedotov, 60 ani; culeg.
E. Junghietu.
5
Idem, 1967, ms. 166, f. 82; inf. Mihail P. Şalin, 58 ani; culeg. N. Băieşu.
6
Idem, 1987, ms. 383, f. 210; Podoimiţa – Camenca; inf. Vasile A. Vasilache, 80 ani;
acelaşi culeg.
7
Idem, f. 267; Cioburciu – Slobozia; inf. Mihail P. Cuşnirov, 57 ani; acelaşi culeg.
8
Idem, 1988, ms. 395, f. 7; Teiu – Grigoriopol; inf. Eugen A. Arnăut, 52 ani;
acelaşi culeg.
9
Idem, 1987, ms. 383, f. 192; Nicolae A. Caraman, 58 ani; acelaşi culeg.
129
 Dacă se lasă întunericul, copiii încetează să mai colinde, căci, după cum se spune la
sud, „vine Moşul [personaj al cetei flăcăilor] şi lor li-i frică de el”1.
În zilele după Crăciun cu colinda propriu-zisă nu se mai umblă, de obicei. Există şi
credinţa că „dacă colinzi nu la vreme, nu se ouă găinile”2.
Totuşi, în puţine localităţi copiii umblau cu colinda şi în următoarele două zile de
Crăciun şi chiar pînă la Anul Nou3.
Astăzi, cu părere de rău, nu mai este realitate ceea ce observa T. Pamfile la începutul
sec. XX în Moldova din dreapta Prutului: „Prin jud. Tecuci, de altfel ca mai în toate
părţile, cîrdurile de colindători găsesc toate porţile deschise. Deci pot intra oriunde şi cînta
la orice fereastră. Numai pe la tîrguri şi prin puţine sate <…> colindătorii trebuie să-şi
ceară voie de la gazde, înainte de a-şi începe cîntarea”4.
În Basarabia postbelică aproape în fiece sat, unde există obiceiul Colindatului,
copiii, înainte de a începe să colinde la geam, îşi cer permisiune de la stăpînii casei. Pentru
aceasta se face uz de variate sintagme, fomule speciale. Cum ar fi:
– Deade*,5 să colindăm?
Sau:
– Mă rog sî ni pozvoliţi**6 sî colindăm!
Cei de casă răspund:
– Colindaţi!57
Ori:
– Bucuroş di Colindî?
– Bucuroş!68
Sau:
– Prinde Colinda?***9
Dacă gazda vrea să primească colindătorii, răspunde:
– Prinde!
Iar dacă nu, zice:
– Nu prinde!710
Unii copii, mai ales cei mici, colindă la geam fără a cere permisiune:
„Întrebam, da uniori nu. Vinem la fereastrî şî-nşepem. Da, di obişei, trebuie
di-ntrebat”8.11
„Aşei nişi nu-ntrebau, da înşepeau dintr-odatî”9.12
1
Idem, 1967, ms. 175, f. 22; Satul Nou (astăzi Novoselscoe) – Reni – Odesa; inf. Dumitru
P. Alexi, 35 ani: acelaşi culeg.
2
Idem, 1970, ms. 213, f. 160; Furmanca (azi Furmanovca) – Chilia – Odesa; inf. Ion
I. Coval, 45 ani; culeg. V Cirimpei.
3
Idem, 1975, ms. 280, f. 78-79; Năpădeni – Ungheni; culeg. A. Hîncu, V. Sărătilă.
4
T. Pamfile, Crăcinul, 1914, p. 40.
* Deadea (rus.) – moş.5
** Pozvoleati (rus.) – a da voie, a permite.6
5
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 44; Novogrigorievca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Onisim
M. Arnăut, 82 ani; culeg. N. Băieşu.7
6
Idem, 1988, ms. 395, f. 362; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Pavel I. Şerbănescu, 60 ani; acelaşi
culeg.8

*** Prin analogie cu „Prinde plugul?” (la obiceiul Uratului de Anul Nou).9
7
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 165; Teleşeu – Orhei; inf. Grigore P. Derevenco, 66 ani; culeg.
N. Băieşu.10
8
Idem, 1987, ms. 383, f. 210; Podoimiţa – Camenca; inf. Vasile A. Vasilache, 80 ani;
acelaşi culeg.11
9
Idem, 1988, ms. 395, f. 173; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Maria M. Grigoriev, 59 ani;
acelaşi culeg.12
130
 Pentru Colindat copiii primesc daruri (colindeţe): nuci, mere, covrigi, biscuiţi,
bomboane, bani mărunţi. „Li dă colăşei şî-i pun pi băţ. Strînjeu la colaşi înainti cî avei di
mîncat dintr-înşî toatî iarna”1.
„Li dau daruri. Poati şî cîti o rublî. Cari şî cum ave”2.
Obiceiul ca grupuri de copii (băieţi şi fete) să umble cu Colinda există şi la alte
popoare balcanice. La slavii sudici copiii colindă în Ajunul Crăciunului, precum şi la
sărbătorile Sfinţilor Andrei, Varvara, Ignat3.
Descolindatul (copiilor). Rareori se întîmplă, la casele oamenilor foarte săraci, să
li se refuze copiilor cu Colinda. Şi pentru aceste cazuri gazdele folosesc anumite cuvinte.
Spre exemplu: „N-avem colaşi! Nu sî supîrî, nu zîc nicî. Sî duc mai diparti, la altî casî.
Rar cari nu-i prinesc”4.
Totuşi, unii copii, în anumite cazuri, imitîndu-i pe cei mari, fac anumite fapte rele
pentru gazdele considerate de ei zgîrcite. De exemplu, leagă uşile cu sîrmă, murdăresc
pereţii ş. a.
Dar, bineînţeles, sunt şi oameni în adevăr afurisiţi, care în seara de Crăciun încuie
porţile, dau drumul cîinilor, iar ei stau în casă, ne dorind să le vină colindători.
Practicarea Colindatului de către unele fete mari. Aceasta este o raritate la
români5, inclusiv la cei din Republica Moldova şi din Ucraina. Bunăoară, în Satul Nou
(azi Novosiolovca) din r. Sărata reg. Odesa unele fete mari umblă cu Colindatul în grupuri
aparte, iar în alt sat, Borisăuca din raionul vecin, Tatarbunar, umblă chiar împreună cu
flăcăii. Probabil, avem şi aici o influenţă a Colindatului ucrainean asupra obiceiului
românesc. Este posibil să fie aceeaşi înrîurire ucraineană şi în cazul cînd într-un şir de sate
româneşti din Republica Moldova şi Ucraina unele fete, de vîrsta ce ţine de adolescenţă şi
de tinereţe, umblă cu Colinda nu numai la Crăciun, ci şi la Anul Nou (în timp ce băieţii,
flăcăii umblă cu Hăitul). Aşa este, de exemplu, în s. Lăpuşna din r. Hînceşti, Teşcureni –
Ungheni, Pînzăreni – Făleşti ş. a.6 Se ştie că la ucraineni şi, în general, la slavii orientali
umblă cu Colinda şi fetele mari atît la Crăciun, cît şi la Anul Nou. Folclorista Lucia Cireş
explică umblatul unor fete mari şi femei cu Colinda la Anul Nou astfel: „Deoarece în
Moldova cetele de flăcăi s-au profilat cu precădere pe alte forme de Colindat, ca Pluguşorul
sau Teatrul folcloric, perpetuarea tradiţiei a fost preluată de către fete şi femei”7.
În unele sate (Vîprova – Orhei, Teiu – Grigoriopol ş. a.) fetele colindătoare se
îmbracă în haine băieţeşti, ca să nu fie cunoscute şi apoi luate în rîs.
„Culeg.: Şi fetele îmblau [cu Colinda]?
Inf.: Nu. Mai mult băieţî. Fetili numai la Anu Nou, la vrăjît. La Colindî numai unili
sî-mbrăcau băiţăşti şî sî duşeu şî eli cu Colinda, ca sî şii şî eli băieţ. Cu Colinda, cu Hăitu
îmblau numai băieţî. Fetili – nu”8.
Deci, adolescentele şi fetele mari nu sunt interprete active, obişnuite ale colindelor.
Rolul lor principal constă în grija de a-i primi, a-i dărui cît mai frumos pe băietanii şi
flăcăii care felicită casele cu ocazia sărbătorii Crăciunului.
1
Idem, f. 416, Nezavertailovca – Slobozia; inf. Ion N. Burduja, 52 ani; acelaşi culeg.
2
Idem, f. 7; Teiu – Grigoriopol; inf. Eugen A. Arnăut, 52 ani; acelaşi culeg.
3
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 251.
4
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 417; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Nadia M. Săcară, 59 ani;
culeg. N. Băieşu.
5
I. Taloş, Op. cit., 1999, p. 74.
6
FPC, 1973, p. 5; FSB, 1986, p. 4.
7
L. Cireş, 1984, p. XL.
8
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 7; Teiu – Grigoriopol; inf. Eugen A. Arnăut, 52 ani; culeg.
N. Băieşu.
131
 Modul bărbaţilor de a colinda. Mai rar, umblau cu Colinda prin tot satul unii
bărbaţi săraci, scopul fiind agonisirea pentru hrană (Velicoserbulovca – Nicolaev ş. a.).
Şi astăzi se obişnuieşte ca unii bărbaţi să umble cu Colinda doar pe la cîteva case –
la rude, prieteni, vecini. Exemple: „Mai tîrziu îmbla cu Colinda <…> şi bărbaţii tineri, pe
la trei-patru case: la fraţi, surori, cumătri, vecini”1.
„Sî-nţelejeu cîti doi-trei-patru şi îmblau aşă, sara, di la casî la casî. <…> Cînta la
fereastrî şî pi urmî treşe în casî şî mai pitreşeu. Sî muta la altî casî şî aşa mai diparti. <…>
Pitreşeu pînî ajunjeu după douîsprizăşi di noapti, la unu, la două. Ş-apoi sî mai închefa şî
sî duse şî sî hodine acasî”2.
Pe alocuri „îmblau şi di la bisericî cu Colinda, îmblau oamini mari, cu flori pi cap.
Strînjeu pintru bisericî bani, colaşi. Amu o-ncuiet biserica”3.
În raioanele centrale şi nordice ale R. Moldova (Hînceşti, Ungheni, Soroca ş. a.)
urnii bărbaţi colindă la Crăciun în felul următor. Se adună vreo trei-patru persoane, iau
cu ei o găină vie ori un cucoş, un gînsac, uneori o pereche de colaci şi se duc pe la alţi
gospodari de aproximativ aceeaşi vîrstă. Intră în casă şi oferă gazdei pasărea sau colacii,
felicitîndu-i pe stăpîni cu prilejul sosirii sărbătorii (nu cîntă colinde, ci doar rostesc cîteva
cuvinte de urare). Stăpînul casei le mulţumeşte, apoi, împreună, stau la masă4. Se pare că
în alte provincii la români asemenea formă de Colindat nu se întîlneşte. E de remarcat
că atît păsările domestice (mai ales, cînd sunt în pereche), cît şi colacii, pe care-i duc
bărbaţii-colindători, simbolizează urarea unei familii unite, trainice, avute5.
Practicarea Colindatului de către bărbaţi împreună cu soţiile. Spuneam şi mai
sus că la români femeile, de regulă, nu umblă cu Colinda pe la case. Excepţie făceau, în
trecut, unele femei sărace. „Eu eram săracî, avem cochii şî îmblam cu Colinda aproapi la
toatî casa”6. Totuşi, pe alocuri umblau cu colinda femei şi bărbaţi nu din cauza sărăciei.
De exemplu, în Delacău – Grigoriopol: „La noi cum îi? Toatî noaptea colindăm. Şî
bărbaţî şî noi [femeile]. Într-on Crăşiun am colindat la douăzăşi şî patru di căs. Zîua
balai am vinit acasî. Colindăm şî la masî. Ni chiamî, ni dă cîti-on pahar di jin, ni pitrec
şî mărg şî ii cu noi.
La masî di amî alta colindă, nu aşei di la fereastrî”7.
Bărbaţii la un loc cu soţiile cîntă colinde şi în zilele noastre cînd vin la casa unde au
înţelegere în prealabil să ia masa, să petreacă împreună – la cumpănii. Aici cîntă o colindă
la fereastră ori în casă. Apoi cîntă şi alte colinde cînd şed la masă.
„Culeg.: Dar oamenii maturi cum colindau?
Inf.: Oamenii? Iaca, vine la mini-n casî ş’noi şîdem toţ la masî. Îi punem pi toţ
la masî şî-nchinam cîti-un stacan*8 di jin ş-apu’: Hai s’colindăm! Era ori nanaşa, şina
<…>. Tot aşa grămadî, cîti trei-patru căs la o cumpanii. Vinem la mini-n casî, stăm la
1
Idem, 1967, ms. 175, f. 46; Dumitreşti (azi Dmitrievca) – Chilia – Odesa; inf. Profir
C. Tătăuş, 42 ani; acelaşi culeg.
2
Idem, 1975, ms. 271-a, f. 13–14; Hîrceşti – Ungheni; inf. Ion N. Cojocaru, 65 ani; culeg.
N. Băieşu, E. Tacu, Z. Leporda.
3
Idem, 1988, ms. 383, f. 249; Caragaş – Slobozia; inf. Marina V. Morfoi, 69 ani; culeg.
N. Băieşu.
4
FCS, 1989, p. 6 (Schineni – Soroca); AFAŞM, 1969, ms. 210, f. 118 (Cobusca Veche –
Anenii Noi).
5
P. Sircov, Op. cit., 1874, p. 211.
6
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 69; Velicoserbulovca – Elaneţ – Nicolaev; inf. Maria
C. Ţarălungă, 77 ani; culeg. N. Băieşu.
7
Idem, 1987, ms. 377, f. 45; Delacău – Grigoriopol; inf. Măria Ş. Oprea, 53 ani; culeg.
E. Junghietu.
* Stacan (rus.) – pahar.8
132
masî ş-apu’ ni duşem la nanaşu, ş-apu’ la altu măhălean. Da colindam! D-apu’ numa’ huie
casîli, aşa colindam”1.
Ori: „Aşii mari colindau la masî. colindau oam’ni după masî, cari şîde şî hule”.
Cîntişi cîntau, da şî colinz cîntau. Dac-ajiunje la Crăşiun, apu’ colinda”2.
Colindatul practicat de către flăcăi. Interpreţii de bază ai colindelor la Crăciun
au fost flăcăii satelor.
Pînă la Războiul al Doilea Mondial grupurile de colindători-flăcăi constituiau cu
adevărat un „fenomen complex, exemplu tipic de sincretism păgîno-creştin”, după cum îl
califică etnograful Ilie Moise3.
Flăcăii umblau cu Colindatul, în general, în grupuri bine structurate, care se păstrau,
în mare parte, şi pentru umblatul cu Uratul la Anul Nou.
Pentru echipele de colindători-flăcăi la moldoveni se folosea o terminologie
populară variată, apropiată de cea din Transilvania4. Aducem unele numiri ale grupurilor
de colindători-flăcăi în Basarabia: ceată, ceata flăcăilor, ceata mare, tovărăşie, hurtă,
cumpanie, bandă, roată, malancă (în satele cu populaţie mixtă, unde românii convieţuiesc
cu ucrainenii) ş. a.5 Terminologia pentru membrii cetelor de colindători-flăcăi (semaşi,
sîmbriaşi, lăturaşi, mijlocaşi, camarazi ş. a.) este similară altor provincii româneşti.
În acţiunile colindătorilor-flăcăi se deosebeau următoarele trei etape mai importante:
– pregătirile pentru Colindat;
– Colindatul propriu-zis;
– finalizarea umblatului cu Colinda (petrecerea de încheiere).
Pînă la Războiul al Doilea Mondial pregătirile conţineau, în linii mari, aşa momente:
– alegerea (sau numirea) conducătorului cetei şi a ajutorilor lui;
– găsirea şi amenajarea localului pentru pregătirile colindătorilor;
– primirea flăcăilor tineri în ceată;
– învăţarea textelor şi melodiilor de colinde.
Pregătirile pentru Colindatul cu succes la Crăciun erau destul de anevoioase şi
relativ îndelungate (uneori pe parcursul tuturor celor şase săptămîni de post).
P. Ştefănucă observa, pe drept, că autorii cărţii Din datina Basarabiei (1936),
O. Constantinescu şi I. Stoian, afirmau, greşit, că obiceiul de a organiza grupuri de
colindători cu conducători în frunte a fost împrumutat de către basarabeni de la nemţi.
P. Ştefănucă scria: „Starostele cetelor de colindători de la Crăciun şi Anul Nou nu
e o imitaţie de la coloniştii nemţi din sudul Basarabiei. Obiceiul cetelor cu staroste
este foarte vechi şi nu trebuie numaidecît să vedem o influenţă de la nemţi”6.
În unele sate mari moldoveneşti se alegea în preajma Crăciunului capul satului. El
împărţea localitatea în cîteva sectoare, unde se organizau cete de colindători-flăcăi, dirija
alegerea sau numirea conducătorilor. Ziua în care se făcea lucrul acesta era o adevărată
sărbătoare pentru flăcăii satului.
Ceea ce se întreprindea, mai întîi de toate, cînd venea timpul formării unei cete de
colindători-flăcăi era alegerea sau numirea conducătorului ei. În satele mici lucrul acesta
1
AFAŞM, 1987, ms. 376, f. 208; Delacău – Grigoriopol; inf. Ştefania T. Sechiraş, 64 ani;
culeg. E. Junghietu.
2
Idem, 1987, ms. 387-a, f. 123; Cioburciu – Slobozia; inf. Ana A. Fedotov, 60 ani;
acelaţi culeg.
3
Ilie Moise, Confrerii carpatice de tineret: Ceata de feciori. – Sibiu: Imago., 1999,
p. 62.
4
Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania // Arhiva Muzeului din Transilvania pe anii
1965–1967 (Cluj), 1969, p. 256–257.
5
A se vedea terminologia respectivă pentru alte regiuni româneşti I. Moise, Op. cit.,
1999, p. 62.
6
P. Ştefanucă // VB, 1936, nr. 5–6, p. 116.
133
era simplu. Deseori conducătorul unicei grupe de colindători nici nu avea numire specială.
El îndeplinea toate funcţiile necesare.
Conducătorul cetei colindătorilor-flăcăi în Basarabia se numea vătaf sau calfă
(căpetenie, conducător), pristav (în Rusia ţaristă – şef de poliţie), staroste (în Rusia ţaristă
– primar al satului) ş. a.
În unele cete mari rolul de îndrumător al flăcăilor-colindători îl avea (în afară
de conducătorul ei adevărat) un bărbat care ştia bine obiceiurile şi cîntecele ritualice la
Crăciun. El se numea pe alocuri învăţătorul flăcăilor-colindători1.
Fireşte, conducătorii cetelor erau aleşi sau numiţi din rîndul flăcăilor mai în etate,
mai autoritari, relativ buni ştiutori ai tradiţiilor Crăciunului, întreprinzători şi oneşti.
Conducătorul unei cete de colindători-flăcăi avea un şir de obligaţii şi drepturi. În
primul rînd, el trebuia să găsească gazdă pentru pregătirile în vederea sărbătoririi, apoi să
supravegheze adunarea şi repartizarea produselor alimentare şi a banilor adunaţi în timpul
umblatului cu Colinda ş. a. Conducătorul cetei trebuia să se bucure de autoritate nu numai
în faţa membrilor grupului său, ci şi a cîrmuirii satului, a bisericii, de la care era obligat să
ceară permisiune de a umbla pe la case cu Colindatul. Trebuia să convină cu preotul şi în
privinţa sumei de bani pe care era obligat s-o dea pentru necesităţile bisericii. Conducătorii
cetelor de colindători primeau de la preoţi nişte căni (numite în ruseşte – cruşti) sau discuri
(lădiţe), încuiate în care gazdele dădeau drumul banilor meniţi pentru biserică2.
„Li da di la bisericî cruşca încuietî. Omu pune bani acolo. La bisericî părintili
o discuie şî li făşe părti şî băieţilor. Omu pune în cruşcî, da li da şî băieţilor aparti cîti
cîţiva bani”3.
Conducătorul cetei avea astfel de drepturi: primul executa o serie de acţiuni (el,
de obicei, începea să cînte colindele, înaintea tuturora intra în casă la invitaţia gazdei,
întîiul se aşeza la masă); tot el primea daruri pentru colindat, mulţumea pentru acestea
ş. a. m. d.4.
În cetele mari se alegeau ori se numeau şi ajutori ai conducătorilor de grupuri.
Aveau şi aceştia diferite funcţii, obligaţii. Un rol important îl avea casierul. El se numea
în mai multe feluri, după zone: cămăraş (de la cămară – casă de bani) sau comoraş (de
la comoară), banar, bancar, haznagiu (adică stăpînul haznalei, ce la origine înseamnă
încăpere pentru păstrarea unui tezaur) ş. a. Pe alocuri casierul avea şi funcţia de conducător
al cetei. Exemple. „E mai mare pe ceată cel ce strînge banii – casierul”5.
„Unul strîngea paralele, se numea cămăraş. El cerea voie de la popă să îmble cu
Colinda, înnăimea muzica, o hrănea, cumpăra vin pentru flăcăi, vindea colacii”6.
„Cămăraşul sau priceptul strînge banii, altul scrie pă carte, însemnează cîţi
bani dă omul”7.
„În ceatî este unul mai mare, care duce discul – o lădiţă cu lacăt, unde pun
banii adunaţi, care trebuie să-i predeie primarului, pentru cheltuielile bisericii. El se
numeşte cămăraş”8.
1
I. Apostol, Op. cit., 1943, p. 179.
2
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 441.
3
AFAŞM, 1969, ms. 206, f. 62-63; Teliţa – Anenii Noi; inf. Grigore V. Creangă, 54 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 441.
5
AFAŞM, 1967, ms. 166, f 5; Trebujeni – Orhei; inf. Vera G. Dorogan, 55 ani; culeg. N. Băieşu.
6
Idem, 1967, ms. 175, f. 39; Chitai – (azi Cervonîi Iar) Chilia – Odesa; inf. Luca A. Burlacu,
73 ani; acelaşi culeg.
7
Idem, 1968, ms. 179, f. l; Anadol (azi Dolinscoe) – Reni – Odesa; inf. Efrosonia I. Moga,
67 ani; acelaşi culeg.
8
Idem, 1968, ms. 179, f. 117; Erdec – Burnu (azi Utconosovca) – Ismail – Odesa; inf. Ion
A. Delighioz, 56 ani; acelaşi culeg.
134
 „Fiecare ceată alege un [h]aznagiu, casier. El încasează banii, cumpără vin, mîncare,
plăteşte muzica”1.
„Cămăraşii aleg un cămăraş mare, care primeşte a doua zi socoteala de la ceilalţi
cămăraşi”2.
Într-o ceată mare era şi un colăcar sau doi (duceau colacii pe o prăjină). Colăcarul
ducea cont de numărul colacilor adunaţi, avea grijă de repartizarea lor. Însă dusul
colacilor, precum şi a altor produse alimentare primite în dar era, deseori, funcţia unuia,
numit, în glumă, cal, pe alocuri, iapă ş. a.3
Într-u grup mare de colindători putea sa fie ales un flăcău (numirea lui nu s-a păstrat),
care era responsabil nu numai de colaci, dar şi de toate celelalte produse alimentare adunate
(slănină, carne, brînză, vin ş. a.), din care o parte era folosită de către colindători chiar în
timpul umblatului prin sat, iar alta era păstrată pentru petrecerea de la finele umblatului
cu Colinda.
În alte diferite zone româneşti cel care îngrijea de proviziile cetei se numea: pivnicer
(stăpîn pe pivniţă) sau chelar (deţinătorul cheilor), bucătar (prepara bucate), crîşmar
(responsabil de băutură) etc.4
Folcloristul I. Moise observă, pe drept, că terminologia variată referitoare la
ceată, la membrii ei este alcătuită din elemente preluate din felurite epoci şi domenii:
funcţii în societăţile din trecut (vătaf, paharnic ş. a.), cuvinte cu note de umor (cal,
desăgar ş. a.)5.
Hurdughia. Acţiunile de pregătire pentru Colindatul la Crăciun şi umblatul
cu Hăitul la Anul Nou se făceau, de regulă, în casa unui membru al cetei, deseori
a conducătorului ei, dar şi în încăperi unde tineretul se aduna la şezători. Însă de
mai multe ori pregătirile aveau loc într-o casă angajată special pentru toată perioada
Postului de Crăciun şi a principalelor sărbători de iarnă. În diferite regiuni, la români,
casa aceasta se numea gazdă sau ceată ş. a.6, iar în satele de pe valea Nistrului
inferior – hurdughie sau hardughie. Hurdughia moldovenească a fost descrisă cel mai
detaliat de către P. Ştefânucă – martor ocular al acestui fenomen etnografic viu în anii
antebelici. „Prin hurdughie se înţelege casa pe care o nănesc (închiriază) flăcăii de la
un gospodar din sat pe tot timpul sărbătorilor de iarnă. La hurdughie se adună cetele şi
învaţă colindele, aici aduc toate darurile pe care le cîştigă cu Colindatul sau cu Hăitul.
Tot în curtea acestei case fac jiocul în cele trei zile de Crăciun, de Anul Nou şi de
Bobotează. Hora din aceste zile se numeşte hurdughie. Se spune mă duc la hurdughie,
înţelegîndu-se prin asta mă duc la horă.
A treia zi de Crăciun, seara, vin la hurdughie toţi flăcăii din sat şi se împart în cete
pentru a merge cu Pluguşorul în Ajunul de Anul Nou. După ce s-au organizat cetele şi
au împărţit satul în sectoare, flăcăii rămîn la hurdughie pînă dimineaţa. Aduc de acasă
băutură şi mîncare. Aici beau, cîntă şi dansează toată noaptea.
Chiria hurdughiei o plătesc din banii adunaţi cu Colindatul sau cu Hăitul. Cînd
aceşti bani sunt destinaţi pentru a cumpăra ceva pentru biserică sau pentru a construi vreo
fîntînă, atunci o plătesc din banii ce se adună de la flăcăi pentru horă”7.
1
Idem, 1967, ms. 175, f. 22; Satul Nou – Reni – Odesa; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
acelaşi culeg.
2
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 148.
3
I. Moise, Op. cit., 1999, p. 68.
4
Idem, p. 67.
5
Idem, p. 68.
6
Idem.
7
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 151–152.
135
 Hurdughia a existat şi în localităţile româneşti din reg. Nicolaev. Am efectuat
descrierea acestei tradiţii în Novogrigorievca – Voznesensc din această regiune. „La
Lăsatul Săcului (şase săptămîni pînă-n Crăciun) înniămeau o casă. Ea se numea hurdughie.
Se făceau două hurdughii, în două măhălăli ale satului. Starşi*1 avea grijă de toate. Casa
pentru hurdughie trebuie să fie mare – pentru vreo 30 de flăcăi. În fiecare Sîmbătă la
hurdughie veneau muzicanţi şi flăcăii se învăţau a juca. Tot aici flăcăii învăţau colindele,
hăitul. Îi învăţa a colinda şi a hăi un om mai bătrîn sau un flăcău care ştia bine mai multe
colinde, hăitul”1.2
Gospodarului casei îi plăteau o sumă de bani (se convenea în prealabil) şi „cîte
o pereche de colaci din partea fiecărui flăcău. Îi dădeau în a doua zi de Crăciun,
după ce terminau de îmblat cu Colinda. <…> Hurdughia nu se face de cînd cu
sovetscaia vlasti”**.3
În deceniile postbelice în puţine localităţi se mai făcea hurdughie.
Bineînţeles, cu greu se găsea local pentru hurdughie: casa trebuia să fie încăpătoare
(după cum am relatat deja), să se afle în centrul satului sau al mahalalei respective, să
nu fie în ea copii mici; stăpînul hurdughiei trebuia să ştie bine datinile, textele poetice şi
melodiile lor, să fie autoritar, corect. Rar se găsea un gospodar care uşor să cadă de acord
a pune casa şi curtea la dispoziţia unui grup de flăcăi, deşi era plătit destul de bine.
Stăpînului hurdughiei i se restituia gazul de lampă şi lemnele folosite, i se dădea
o cantitate din cele cîştigate: produse alimentare, bani. Uneori pentru trebuinţele
acestei instituţii populare cîţiva flăcăi umblau în Ajunul Crăciunului prin sat, sunînd
dintr-un clopot şi adunînd, după cum spunea P. Ştefanucă, „slăninî, şiolan [carne] şî
lei pintru hurdughii”2.4
Astăzi, fireşte, nu mai întîlnim hurdughia clasică, deşi unele elemente ale ei
se păstrează.
Primirea flăcăilor începători în ceată. Odată cu trecerea timpului, cetele se
completau cu flăcăi noi. Momentul înnoirii, numit pe alocuri ieşirea în lume, ocupa un
loc important în viaţa flăcăilor tineri, pentru care exista un şir de obligaţii, despre care
scria în anii 1930 acelaşi P. Ştefanucă. „Nu orice flăcău poate fi membru al unei cete.
Cel care intră în ceată trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În primul rînd, se cere
să fie cuminte. Cei care s-au compromis prin fapte urîte nu sunt primiţi în ceată. Pot
intra în ceată numai flăcăii care au trecut de vîrsta de 18 ani. Cel care intră în ceată sau,
cum se spune la Corcmaz [astăzi Crocmaz – Ştefan Vodă], iese în lume trebuie să dea
flăcăilor mai în vîrstă decît el o vadră de vin. De cu toamnă flăcăii care ies în lume sunt
datori să dea vadra. Unii flăcăi dau cu ştirea părinţilor, iar alţii se ascund de părinţi.
Cînd dă vadra, conducătorul cetei strigă: Hura, <…> flăcăi! Ceilalţi flăcăi chiuie şi-l
dau ura (îl ridică pe braţe în sus) de trei ori. Acest ritual de trecere la majorat se petrece
fie la hurdughie, fie la horă. În aceeaşi seară îl duc pe flăcău la o fată şi şade (vorbeşte)
cu dînsa. Flăcăul alege o fată după plăcerea şi starea lui”3.5
Numărul membrilor unei cete nu era la fel în toate satele, depinzînd de mai
multe împrejurări:
* Starşi, starşii (rus.) – mai mare.1
1
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 45–46; Novogrigorievca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Onisim
M. Arnăut, 82 ani; culeg. N. Baieşu.2
** Sovetscaia vlasti (rus.) – puterea sovietică.3
2
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 180.4
3
Idem, II, p. 152 (Crocmaz – Ştefan Vodă). A se vedea şi I. Apostol, Op. cit., 1943,
p. 179 (Transnistria).5
136
 – mărimea localităţii sau a mahalalei respective;
– aşezarea caselor (erau dese ori rare);
– relaţiile de rudenie, prietenie între flăcăi ş. a.
În general, numărul membrilor unei cete de colindători-flăcăi era de 5–25 persoane.
Dar erau şi aici excepţii, umblînd cu Colinda şi doar cîte doi-trei flăcăi împreună. Procedau
astfel, de obicei, flăcăii după serviciul militar, căror le era incomod să umble împreună cu
ceilalţi, de regulă, mai mici ca ei. Erau abateri de la normă şi acele grupuri de colindători
al căror număr ajungea pînă la 40 sau şi mai multe persoane. „Vreo 25–30 de flăcăi sînt în
ceată. Apoi rămîn vreo 20, căci rămîn pe la neamuri, pe la fete”1.
„Îmblau cîte 10–15 flăcăi, iar uneori şi pînă la 40”2.
Aproximativ acelaşi număr de membri într-o ceată este întîlnit în mai multe
provincii româneşti3.
Numărul cetelor într-un sat de asemenea era variat, în funcţie de anumite
condiţii: mărimea localităţilor, a mahalalelor, componenţa lor naţională ş. a.
Bineînţeles, în satele mici se organiza cîte o singură ceată de colindători-flăcăi, iar
în cele mai mari – cîte 2–4 (Valea-Trestieni şi Selişte în r. Nisporeni.), pînă la l0–15
grupuri (Mihăileni – Briceni ş. a.).
„Cei mari fac două cete <…>: una într-o bucată de sat şi alta – în altă parte. Ceata
din 8–12 persoane e condusă de aznagiu. El strînge banii. Ca să cuprindă mai repede tot
satul, aznagiul împarte uneori ceata în crile*4 de 4–6 colindători. Şi după ce îmblă pe la
cîteva case, îi adună iar şi merg împreună mai departe. Poate iar să-i împartă”4.5
„Anul acesta au fost patru cete în tot satul, înainte erau numai trei cete. Cei care au
venit din armată n-au vrut să se amestece cu aiştlanţi şi au făcut ceată aparte”5.6
Costumaţie. Semne de distincţie. Recuzită. Colindătorii purtau îmbrăcăminte
obişnuită de iarnă. Doar pe alocuri în nordul Bucovinei (ca în unele zone ale Transilvaniei,
în Dobrogea ş. a.) flăcăii se îmbrăcau pentru a umbla cu Colindatul în haine naţionale
(sumane sau cojoace, căciuli sau pălării, cămăşi albe, ciorapi de lînă albă ş. a.).
Colindătorii moldoveni nu aveau semne de distincţie (ca transilvănenii), să zicem‚
steag, panglici tricolore la brîe, pene la căciuli, în mîini – stible de plante simbolico-
magice (busuioc ş. a.), pe umere – traiste etc.; se foloseau doar de nişte prăjini lungi, cu
care se apărau de cîini, pe ele duceau colacii cîştigaţi.
Şi învăţarea cuvintelor, melodiilor de colinde era, fireşte, una din importantele griji
ale colindătorilor în preajma Crăciunului. A. Mateevici scria: „Învaţă şi cuvintele şi versul
[melodia] cu toată osîrdia şi sîrguinţa, care o pot pune în acest lucru, ca de Crăciun să nu
se deie de sminteală şi să le cînte toate frumos şi cum se cade <…>. Şi mai întotdeauna
flăcăii şi băieţii se gătesc aşa de bine că de Ignat <…> ştiu foarte multe colinde minunat
de frumoase şi pot să le zică vreo trei-patru deodată”6.7
„Înainte se adunau la o casă, plăteau şî-i învăţa colindele vreun bătrîn. Acuma nu
ştiu de unde învaţă colinde”7.8
1
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 1; Anadol – Reni – Odesa; inf. Efrosinia I. Moga, 67 ani; culeg.
N. Băieşu.
2
Idem, 1967, ms. 166, f. 82; Brăviceni – Orhei; inf. Mihail P. Şalin, 58 ani; acelaşi culeg.
3
I. Moise, Op. cit, 1999, p. 65–66.
* Crilă – din rus. crîlo (aripă).4
4
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 26; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani;
culeg. N. Băieşu.5
5
Idem, f. 1; Anadol – acelaşi raion; inf. Efrosinia I. Moga, 67 ani; acelaşi culeg.6
6
A. Mateevici, 1993, p. 301 (Basarabia).7
7
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 1; Anadol – Reni – Odesa; inf. Efrosinia I. Moga, 67 ani; culeg.
N. Băieşu.8
137
 Astăzi colindele sunt învăţate deseori de prin culegeri de folclor, reviste, ziare.
Etapa principală a obiceiului flăcăilor – Colindatul propriu-zis, clasic – conţinea
cîteva elemente:
– respectarea timpului înfăptuirii obiceiului (în care zile se colinda);
– ordinea umblatului (de la casa cui începeau Colindatul, cum continua);
– cererea permisiunii de a colinda;
– locul Colindatului (la geam, în casă);
– utilizarea instrumentelor muzicale;
– dansurile;
– originalitatea Colindatului în unele sate din sudul Bugeacului;
– darurile primite pentru Colindat, utilizarea lor.
Timpul umblatului flăcăilor cu Colinda. Se ştie că la creştini, în general, marcarea
sărbătorilor, mai ales a celor principale (Anul Nou, Pastele etc.), începe în ajunurile
lor (umblatul cu Pluguşorul la 31 Decembrie / 13 Ianuarie ş. a.). Aşa a fost şi în cazul
Colindatului la Crăciun. Şi astăzi în unele regiuni la români, după cum am relatat şi mai
sus, copiii încep a umbla cu Colindatul (cu Moş Ajunul) de acum în dis-de-dimineaţa
Ajunului; cîndva adolescenţii umblau seara devreme, iar flăcăii – seara tîrziu şi în cursul
nopţii Ajunului (uneori pînă dimineaţa, la 25 Decembrie / 7 Ianuarie). Pe alocuri flăcăii şi
astăzi umblă cu Colindatul în seara Ajunului de Crăciun1. Acesta este timpul adevărat al
Colindatului – accentuau, pe drept, T. Pamfile, P. Caraman ş. a.2
Doar în satele foarte mari colindătorii flăcăi, neizbutind să viziteze toate casele
din localităţile respective pe parcursul serii şi nopţii Ajunului de Crăciun, erau nevoiţi
să continue umblatul şi a doua zi, la 25 Decembrie / 7 Ianuarie (după ce, uneori,
flăcăii se odihneau); pe alocuri urmau să umble cu Colindatul şi la 26 Decembrie /
8 Ianuarie. Aşadar, la început timpul umblatului cu Colinda a fost ziua şi noaptea Ajunului
de Crăciun, iar Colindatul în prima zi de Crăciun era o excepţie; doar cu timpul excepţia
aceasta a devenit normă în unele regiuni româneşti, inclusiv în R. Moldova şi Ucraina.
În general, în ziua a doua şi a treia de Crăciun, precum şi în cele care urmează
după sărbătoare nici flăcăii, nici copiii nu umblau cu Colinda. Despre aceasta mărturisesc
informatorii. Un exemplu.
„– În alte zile nu se colindă? A doua, a treia zi?
– Nu, nu. Numa’ – atunşi, la Craşiun. La noi nu îmbla aşa … Noi numa’ atunşi,
o sarî îmblam cu Colinda. Ş-apu’ di Anu Nou de-amu îmblam cu Haitu”3.
Totuşi, avem şi aici excepţii. În unele sate (Roşietici – Floreşti, Floreni – Ungheni
etc.) se colinda în toate zilele de la Crăciun pînă la Anul Nou. Este posibil ca aceasta să
fie cauza sau una din cauzele care au determinat situaţia că în Ajunul Anului Nou, în timp
ce flăcăii umblau cu Pluguşorul, unele fete mari cîntau colinde pe la case (or. Sîngerei
ş. a.)4. Menţionăm şi următoarea realitate netipică pentru Basarabia. Dacă umblatul cu
Colinda la Anul Nou constituie doar o excepţie (cîntă colinde unele fete), apoi în dreapta
Prutului, pe alocuri, Colindatul adevărat, propriu-zis, la 31 Decembrie, este ceva obişnuit.
În Moldova de peste Prut sunt localităţi unde se umblă cu Colinda „şi de Crăciun şi de
Anul Nou”5.
Despre situaţia aceasta folclorista ieşeană Lucia Cireş are opinia sa: „În multe
locuri tradiţional a fost colindatul de Anul Nou, cel de Crăciun fiind mai slab reprezentat,
1
I. Muşat, Op. cit., 1998, 25 Dec. (sudul Basarabiei).
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 39; P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 8.
3
AFAŞM, 1990, ms. 398, f. 219; Livădenî (azi Mîndîc) – Drochia; inf. Ion Molodoi,
87 ani; culeg, E. Junghietu, F. Bucescu.
4
V. Şelaru, Sîngerei. – Bălţi, 1936, p. 81.
5
L. Cireş, 1984, p. L.
138
introdus mai recent. Se poate considera că obiceiul colindatului în formele străvechi
era o manifestare legată de începutul de an. Modificările de calendar şi influenţa
creştinismului au acţionat, pe de o parte, asupra datei colindatului, şi pe de altă parte,
asupra repertoriului de colinde <…>. În timp ce în anumite zone influenţa bisericii s-a
manifestat prin fixarea colindatului la Crăciun (supravieţuind, totuşi, colindele laice),
în Moldova creştinismul a acţionat mai puternic asupra textelor, obiceiul menţinîndu-se
la început de an”1.
În unele localităţi din Basarabia şi copiii umblau cu Colinda în cele trei zile de
Crăciun şi chiar pînă la Sf. Ion. „Colinda tăti sărăbătorili, di la Craşiun pîn’ la Sfîntu Ion.
Tot îmbla cu Colinda. Aşeli douî săptămîni îmbla cu Colinda. Prima zî – ştii, cî iara zîua
di Crăşiun, ş-apu’ a doua zî, ş-apu’ a triilea zî …”2.
Amintim şi aici că în perioada regimului comunist, pînă la sfîrşitul anilor 1980,
atît cei mari, cît şi copiii au umblat cu Colinda, în general, pe stilul vechi (în raioanele
centrale şi răsăritene ale RSSM) sau pe nou (în localităţile prutene, mai ales, la sud şi
la nord). Pe alocuri umblau de două ori, conform ambelor stiluri. Astăzi situaţia este
aproximativ aceeaşi.
Totuşi, în prezent în R. Moldova se observă tendinţa de a umbla cu Colinda la
Crăciun anume pe stilul nou, chiar şi acolo unde obiceiul acesta dispăruse. Dovadă este
şi următoarea informaţie. „La Străşeni tradiţia de a umbla cu Colindatul de Crăciun
nu este practicată. Grupul vocal de profesori Lacrimă aprinsă de la şcoala generală
nr. 1 a considerat că vor îndeplini o datorie sfîntă, reînnoind această frumoasă tradiţie,
începînd s-o practice pe stilul nou. Colindele cîntate de acest inimos grup de profesori
au răsunat la Primărie, Telecom-Străşeni, Oficiul poştal, Liceul «Ion. Vatamanu». Au
umplut casele de bucurie şi la mai mulţi gospodari din Străşeni: d-nii Victor Nazarie,
Ştefan Severin, Mihai Mura, Ilie Munteanu, Alexandru Vîrtosu, care s-au bucurat în
mod deosebit de urările profesorilor. Trebuie să recunoaştem că am întîlnit în acea
zi şi persoane mai puţin bucuroase de iniţiativa noastră, dar să-i spunem «Doamne,
ajută!» tradiţiei de Crăciun la Străşeni şi Dumnezeu să-i binecuvînteze pe toţi pe calea
cea dreaptă”3.
Ordinea umblatului cu Colinda. Peste tot la români formele de începere
a umblatului cu Colinda şi a continuării acestui proces erau diferite. Prima colindă se
cînta, după tradiţie, la unul din conducătorii localităţii respective, de obicei, la primar. De
la acesta flăcăi cereau şi permisiune de a umbla cu Colindatul pe la case.
Un informator mărturisea în 1968: „Cetele se împărţeau la primar. Se da de grijă
să nu scape vreo casă necolindată, cît de sărac n-ar fi omul. Era ruşine de ceată, dacă se
plîngea cineva că n-a venit să-l colinde. Acuma nu-i aşa. Fiecare ceată colindă pe o parte
de uliţă, peste o casă”4.
Se întîmpla ca şefii cetelor să se înţeleagă între ei ca să lase o casă, unde un
băiat din grupă avea ibovnică. Ziceau: „Lasă-mi casa asta, da eu o las pe alta, de care
ai nevoie”5.
În puţine sate începeau umblatul cu Colinda de la biserica satului. Se vede că avem
în cazul acesta un element relativ tîrziu, creştin, în tradiţia Colindatului.
1
Idem.
2
AFAŞM, 1988, ms. 392, f. 4; Socola – Şoldăneşti; inf. Dumitru S. Bordeianu, 73 ani;
culeg. G. Botezatu.
3
Cristina Tambur, La Străşeni cu Steaua: Tradiţii creştine // Alfa, 1999, nr. 2 (96),
16–31 Ian.
4
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 85; Barta (astăzi Plavni) – Reni – Odesa; inf. Alexandru
Perju, 56 ani; culeg. N. Băieşu.
5
Idem.
139
 În satele mici colindătorii începeau a umbla nu de la casele conducătorilor sau de la
biserică (de obicei, acestea nici nu existau aici), dar de la un capăt al localităţii, felicitînd
fiece casă (dacă tradiţia Colindatului se păstra relativ bine).
Cu timpul, odată cu slăbirea sensului iniţial, magic, al Colindatului, unele cete au
trecut la umblatul pe alese: pe la casele cu fete mari, ale oamenilor de vază ş. a.
Cererea permisiunii de a colinda. Venind în faţa geamurilor, înainte de a începe
colinda, flăcăii cereau permisiune de la gazde. Existau mai multe formule, mai dezvoltate
decît cele ale copiilor, pe care le-am menţionat mai sus. Flăcăii rosteau, de exemplu:
– Buna vreme, gazdă!
Seara ce-a-nserat
La dumneavoastre n-am colindat.
Să colindăm ori ba?
– Da, – răspundea gazda.
La sud se mai întreba (în continuare):
– Da de care colindă?
– De casă [ori alta]1.
Descolindatul (flăcăilor). Dacă se întîmpla, foarte rar, că gospodarul nu primea
(fără vreo pricină serioasă) colindători, aceştia făceau, după cum spune I. Datcu, „replici
dure celor care nu respectă datina străbună; reacţia lor este nemiloasă şi se exprimă atît
prin formule defăimătoare, cît şi prin rituri de descolindare”2. Acţiunile de descolindare
puteau fi: murdărirea pereţilor, baterea cîinilor şi altor animale din curte, luarea porţilor (şi
uneori nimicirea lor), dărîmarea gardurilor, scoaterea carului ori a saniei din curte ş. a.3.
Locul unde se colinda. Peste tot la români predomina cîntatul colindelor afară,
la geam. Doar uneori ceata era invitată în casă. Flăcăii colindători erau poftiţi înăuntru,
mai ales, la casele cu fete de măritat. Aici flăcăii mai cîntau o colindă sau cîteva, în
dependenţă de varietatea repertoriului de colinde în satul respectiv, de starea materială
a gazdelor, de persoanele care se aflau în casă, de dorinţele stăpînilor, ale colindătorilor.
Despre aceasta mărturisesc informatorii.
„Flăcăii colindă la fereastră. Numai la unele case cu fete sînt poftiţi să colinde şi în
casă. Dar ei nu se grăbesc să între în casă, ca să dovedească pe la cît mai multe case”4.
„Dacă omul are vin, îi pofteşte pe flăcăi în casă şi mai trag şi aici o colindă. Pe urmă
îi cinsteşte”5.
Colindatul numai la geam era obişnuit pentru adolescenţi şi copii. Forma a treia
– colindatul în casă – era întîlnită, deşi rar, la sud, chiar şi la casele unde nu erau fete
mari. Se prefera în familiile cu mulţi copii şi, totodată, avute, precum şi unde se admira
frumoasa tradiţie, iar, plus la aceastea, în sat erau ştiute relativ multe colinde.
„Colindă în casă, mai ales, cei mai mari. Ceata mare e primită în casă de către
fiecare om. Colindă întîi casa, apoi copiii, fata mare, flăcăul în armată. Colindă cîte vrea
stăpînul, şi pînă la cinci colinde”6.
1
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 26; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Ana Bunulu, 47 ani; culeg.
G. Botezatu.
2
I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 30.
3
A se vedea pe larg despre acest fenomen etno-folcloric: P. Caraman, Descolindatul …, 1997.
4
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 117; Vîprova – Orhei; inf. Neonila N. Soroceanu, 24 ani; culeg.
N. Băieşu.
5
Idem, f. 46; Pohrebeni – Orhei; inf. Trifan L. Ilev, 63 ani; acelaşi culeg.
6
Idem, 1968, ms. 179, f. 85; Barta – Reni – Odesa; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani;
acelaşi culeg.
140
 Utilizarea instrumentelor muzicale. Dansurile. Pentru satele româneşti din
R. Moldova şi din Ucraina nu este tipic acompaniamentul propriu-zis al colindei la
anumite instrumente muzicale. Avem puţine excepţii atît la sud (Cartal – Reni ş. a.), cît
şi la nord. Unii colindători (din Parcova – Edineţ ş. a.) îşi însoţesc cîntatul colindelor cu
sunetul încet al clopoţelului (o influenţă tîrzie a Hăitului la Anul Nou).
Totuşi, la nord, în unele sate cetele de colindători sunt însoţite de muzicanţi. Spre
exemplu: „La fereastră colindă, apoi îi poftesc în casă. Pune mîncare, băutură, în casă se
veselesc, joacă <…>. La noi – cu acordeon sau cu scripcă. <…> Dacă-s neamuri, stau şi
două şi trii oarî, şi cinci. Mă rog, cum îi ţîni omu”1.
Colindătorii însoţiţi de muzicanţi vizitează, de obicei, casele cu fete mari. După
cîntarea colindelor, muzica interpretează două-trei melodii, flăcăii dansînd cu fata sau
nevasta gazdă ori şi cu cele venite din vecini. Muzicanţii cîntă cu scopul de a spori dispoziţia
bună, de a fi mai expresivă urarea de bine cu ocazia Crăciunului. Ov. Bîrlea ajungea
la această concluzie, bazîndu-se pe faptul că flăcăii dansează cu ocazia Colindatului nu
numai cu fetele şi nevestele tinere, dar şi cu fetiţele chiar de vîrsta de leagăn („ca să aducă
bucurie şi sănătate pe anul viitor”)2. Iar I. Taloş subliniază că dansul după Colindat „este
menit să asigure sănătatea şi rodnicia femeilor în anul care vine”3.
După dansuri flăcăii o invită pe fata de casă şi pe părinţii acesteia la jocul care va
avea loc, de obicei, în ziua a doua ori şi a treia de Crăciun.
Pe alocuri, la sudul Basarabiei, muzicanţii cîntă însoţind ceata cînd merge pe drum
(comp. cu dubele din Transilvania). De exemplu, în Frecăţei – Reni: „Ceata are şi cîntători.
Cîntă la trube*,4 clarnete, armonie. Cîntă numai pe drum, pînă îi bagă în ogradă, apoi tac.
Cînd iese, iar cîntă. Cîntă cîntece de mers pe drum: marşuri, cîntece de jucat. Flăcăii joacă
pe drum”4.5
În unele sate din nordul R. Moldova şi din Bucovina, ca pe alocuri în sudul
Transilvaniei, cîntatul colindelor de către flăcăi cu ocazia Crăciunului, iar pe alocuri şi
declamarea Pluguşorului la Anul Nou, au fost complet înlocuite cu umblatul flăcăilor
relativ în vîrstă (după serviciul militar) doar cu Muzica. Vom reveni cînd va fi vorba
despre obiceiul Uratului la Anul Nou.
În perioada sovietică umblatul flăcăilor cu Colinda scăzuse foarte mult pentru
că anume ei (vîrsta comsomolistă) erau obligaţi să fie ateiştii cei mai activi. Cu scopul
acesta înaintea Crăciunului se formau patrule speciale. Foarte puţini flăcăi aveau
curajul să colinde, totuşi, pe la casele unde erau fete mari. De obicei, colindau în
casă, nu afară, la geam, unde puteau fi auziţi de patrule şi apoi persecutaţi în felurite
moduri (criticaţi la gazetele de perete, în cadrul adunărilor comsomoliste ş. a.). Cu
toate acestea, Colindatul flăcăilor la Crăciun a persistat, fiind practicat şi astăzi (într-o
măsură mică, doar în unele sate).
Originalitatea Colindatului în unele sate din sudul Bugeacului. O forma
particulară, complexă, are Colindatul cetelor de flăcăi în cîteva localităţi sudice (Cartal,
Satul Nou ş. a. din r. Reni reg. Odesa), care se menţine şi în zilele noastre.
Iată cum umblă cu Colindatul flăcăii din localitatea Cartal. La începutul Postului
de Crăciun satul se divizează în două, în ambele părţi organizîndu-se cîte două grupuri
1
Idem, 1985, ms. 373, f. 39; Cupca – Hliboca – Cernăuţi; inf. Vera P. Bălan, 26 ani; culeg.
G. Botezatu.
2
O. Bîrlea, Colindatul …, 1969, p. 273.
3
I. Taloş, Op. cit., 1999, p. 74.
* Trubă (rus.). – aici, trompetă.4
4
AFAŞM, 1968, ms. 179, f .26; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani; culeg. N. Băieşu.5
141
de flăcăi-colindători (8–12 persoane în fiecare): ceata mare şi ceata Moşului*.1 În
timpul umblatului pe la case cele două cete nu se depărtează mult una de alta. Înainte
merge ceata mare. Se apropie de fereastră şi – după îngăduinţa gazdei – cîntă, mai întîi,
o colindă de casă. Apoi (tot la fereastră ori colindătorii sunt de acum invitaţi în casă) se
interpretează şi alte cîntece ritualice potrivite casei felicitate: de flăcău, de fată, de bătrîni
etc. Colindele acestea sunt executate la rugămintea gazdelor sau din iniţiativa flăcăilor.
Cîntarea alternativă (pe grupuri) este acompaniată, pe alocuri, la un instrument muzical
(clarinet, armonică). După plecarea cetei mari vine la fereastră grupul Moşului, care nu
cîntă nici o colindă, ci numai Moşul joacă (în tactul muzicii) dinaintea geamurilor („face
scamatorii”). A doua zi dimineaţa, în centrul satului se adună toate cele patru cete din
ambele părţi ale localităţii1.2 Aici are loc concursul Moşilor. „Care ar fi mai groaznic şi ar
face mai multe scamatorii, urmate de bătăi cu bîtele din papură, acela ocupă locul întîi”2.3
Se face şi „concursul horelor”. „Pe vremuri la horă se adunau doar bărbaţii satului. Acum
obiceiurile s-au schimbat, încît vin şi femei, copii de toate vîrstele”3.4
Asemănător, dar, totodată, cu unele elemente mai complicate este umblatul cu
Colinda în aşezarea vecină – Satul Nou. Aici localitatea se divizează în două, în ambele
părţi organizîndu-se nu cîte două (ca la Cartal), ci cîte trei grupuri: două cete de fereastră
(una umblă pe o parte de stradă, iar a doua – pe cealaltă) şi ceata numită Moşul de casă.
Ceata a treia este principală şi merge în urma primelor două. Cînd se apropie de casa unde
urmează să colinde, haznagiul cetei de fereastră vine în faţa geamurilor şi întreabă: „În
casă sau la fereastră?”. Dacă răspunde „la fereastră”, ceata aceasta cîntă afară o colindă (în
aşa caz Moşul de casă nu vine în curte). Iar dacă gazda zice „în casă”, apoi această grupă,
de fereastră, pleacă mai departe, la alt gospodar, în locul ei venind ceata Moşului de
casă (care cîntă o colindă sau două în casă). Ceata Moşului de casă are şi două personaje
comice: Moşul şi Baba. După cîntarea colindei, personajele mascate execută următoarea
pantomimă. Baba joacă puţin, apoi „se îmbolnăveşte” şi cade jos. Moşul, speriat, se uită
la ea şi vrea s-o ajute, dar nu poate şi începe „a plînge”, aprinzîndu-i Babei o lumînare.
Baba „moare”. Dar după cîteva clipe Moşul o loveşte cu măciuca pe Babă. Ea se scoală şi
joaca amîndoi vesel (simbolul morţii şi învierii anuale a naturii). Cu aceasta spectacolul ia
sfîrşit. Dimineaţa toate cele şase cete se întîlnesc în centrul satului4 (ca la Cartal).5
În alte părţi nu se întîlnesc astfel de forme ale umblatului cu Colinda.
Darurile primite pentru colindat. Utilizarea lor. Are explicaţie faptul că cel
mai obişnuit, mai răspîndit cadou tradiţional pentru colindători este pîinea (simbol al
belşugului dorit): pentru flăcăi – colaci mari, frumoşi, pregătiţi special; pentru adolescenţi
şi copii – colăcei (deseori în formă de hulubi, care aşa şi se numesc – hulubi), covrigi,
biscuiţi ş. a. Darurile din pîine se numesc colindeţe, pe alocuri (la sud) – bolindeţe. Sensul
cuv. colindeţ s-a extins, astfel fiind numite toate darurile ritualice la Crăciun şi la Anul
Nou, mai ales cele oferite copiilor (fructe, dulciuri ş. a.). Exemplificăm cîteva informaţii
* Moşul se prezintă aici ca un fel de semidrac-semiom: cu coarne, înainte are pusă o piele
de iepure; pe faţă are mască de om bătrîn, cu barbă, este îmbrăcat în manta militară (cu epoleţi,
medalii), în mînă ţine o măciucă făcută din papură, la cingătoare are prinse patru clopote, este împodobit
cu panglici; nu vorbeşte, ca să nu-l cunoască lumea; este posibil ca Moşul, specific sudului, să fie un
personaj preluat din tradiţia bulgară a Cucherilor.1
1
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 2–3; Cartal – Reni – Odesa; inf. Ion I. Alici, 88 ani; culeg.
N. Băieşu.2
2
T. Botin, Op. cit, 1999, 16–31 Dec.3
3
Idem.4
4
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 22; Satul Nou – Reni – Odesa; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
culeg. N. Băieşu.5
142
culese pe teren: „Pintru flăcăi găteu cîti un colac mari, special prigătit. Fata trebuie sî aibî
trii-patru colaşi, pintru cîtiva grupi di flăcăi colindători”1.
„Dacî eara la fatî, fata da colacu. Tătî fata sî gate, cî dacî nu făşe colac, ap’ adăuza
o da afarî din jioc”2.
„Colacu dacî era frumos, apu’ fata şeea din mînî-n mînî flăcăii o jiuca. Da Tatiana
lu moş Vasîli Hojea, ca aşeea-n sat <…>. Iaca, cît satu ista, al vez, di mari, ca aşeea
colac nu făşe. Cum îl făşe e? Mari, niş cămăraşu şela nu-l pute duşi. Aşă di mari colac
era. Îl duse ca cum luai o roatî di căruţî. Cu mari şi al duşe. Ş-apu’ di la o vremi îl
lipada, cî el era greu. Îmbla din mînî-n mînî”3.
„Gazda plăteşte pe colindători cu un colac sau o pupăză, care prin jud. Tecuci are
formă <…> de o împletitură scurtă din două viţe, înconjurată de o viţă”4.
Pe alocuri după înmînarea colacului (sau a unei perechi de colaci) un flăcău din
ceată zicea (ţinînd pîinea pe mîini) Urarea (mînţăneala) colacilor:

Aceşti colaşi mîndri şi frumoşi

Ca faţa lui Iisus Cristos
Nu-s araţi c-un pluguşor cu doi boi,
Da-s araţi c-un plug cu patru boi.
Noi zicem amin, amin,
De aişti colaşi vă mulţămim!5

Ca la mai multe popoare europene, în trecut colindătorii-flăcăi erau dăruiţi şi cu

alte produse alimentare: carne (în primul rînd, de porc), slănină, cîrnaţ, vin ş. a., precum
şi bani (relativ recent).
P. Ştefănucă observa: „Cînd umblă cu Colindatul şi Pluguşorul, cetele adună bani
sau produse alimentare: colaci, slănină, nuci. În satele în care umblă mai multe cete, după
ce trec pe la toate casele, se întrunesc la hurdughie. Aici birioza sau cămăraşul primeşte
de la ceilalţi cămăraşi ai cetelor banii, colacii, slănina şi nucile”6.
În cîteva localităţi de la sudul Bugeacului, pe lîngă colac, fetele mari făceau flăcăilor
dragi încă un cadou original şi plăcut: o batistă sau o floare pe care o prindeau la piept sau
la căciulă. Ele simbolizează dragoste, dorinţă de căsătorie.
„Batistele se leagă la prieteni. În ziua de Paşti băieţii căror le prindeau batiste le
dădeau în leagăn pe fete. Unii aveau cîte 20–30 de batiste. Unii mai rămîneau la fetele
care le leagă batiste şi peste cîteva case ajung ceata”7.
„Pun unora băsmăluţe în piept, acelora care se gîndesc că poate să fie de bărbat”8.
„Gagicele le pun iubiţilor lor din ceată cîte o floare la căciulă şi le dă cîte un colac
aparte. Aşa pun şi verişoarele la verişori. Nu pun batiste la piept, ca la Anadol. Pînă la
1
Idem, 1987, ms. 383, f. 225; Caragaş – Slobozia; inf. Mihail L. Buză, 70 ani; culeg.
N. Băieşu.
2
Idem, 1988, ms. 392, f. 113; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Ştefan I. Furdui,
56 ani; culeg. V Cirimpei, S. Moraru.
3
Idem, 1988, ms. 388, f. 98; acelaşi sat; inf. Toader E. Midonii, 76 ani; culeg. E. Junghietu.
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 44.
5
AFAŞM, 1988, ms. 392-a, f. 67; Socola – Şoldăneşti; inf. Dumitru S. Bordeianu, 73 ani;
culeg. G. Botezatu.
6
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 152 (Basarabia).
7
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 1–2; Anadol – Reni – Odesa; inf. Vasile M. Curtev, 37 ani;
culeg. N. Băieşu.
8
Idem; acelaşi sat; inf. Efrosinia I. Moga, 67 ani; acelaşi culeg.
143
urmă unii primesc cîte cîteva flori (de la gagică, verişoare). Aceeaşi fată are pregătite mai
multe flori (pentru frate, verişor, gagic)”1.
„Fetele şi acuma pun ibovnicilor, rudelor flori naturale sau de ceară la căciulă. Unui
băiat poate să-i puie mai multe fete”2.
„Înainte fetele mai puneau flori de ceară la căciula unui colindător (ibovnic, neam,
vecin ş. a.). Îi poftea în casă, îi cinstea. Şi acuma îi cinsteşte, da flori nu se mai pun. Au
pus flori pînă prin 1957”3.
Cercetătorii O. Constantinescu şi I. Stoian afirmau că obiceiul acesta „nu se găseşte
decît în sudul Basarabiei”4, însă, credeau, nejustificat (ca şi în cazul cetei de colindători)‚ că
este „un obicei german”5, deoarece în Bugeac au existat relativ multe colonii nemţeşti.
În zona Sibiu – Făgăraş la casele cu fete mari ceata feciorilor primeşte şi o lumînare,
ce se dă uneori chiar aprinsă. Unele fete dăruiesc colindătorilor, împreună cu lumînarea, şi
cîte o cunună pe care o fac în prealabil, la şezători, din hîrtie colorată6.
Darurile primite pentru colindat (bani, produse alimentare) erau folosite de
către flăcăi în mod diferit. Cu partea cea mai mare a banilor cîştigaţi erau plătiţi
muzicanţii, care urmau să cînte la jocul satului în timpul sărbătorilor Crăciunului,
Anului Nou, Bobotezei.
„Dimineaţa cetele se întîlnesc în centrul satului, după ce termină tot satul de
colindat. Acolo se învoiesc [h]aznagiii să puie bani, să facă horă pe trei zile. Banii îi
dădeau pe muzică, pe vin şi mîncare şi erau plătiţi Moşul şi Baba”7.
Încă un exemplu. „Pe banii cîştigaţi flăcăii înnăimeau muzică pentru joc. Plăteau
pentru mîncarea şi băutura muzicanţilor; restul de bani îi împărţeau flăcăilor. În ultimii ani
pe banii cîştigaţi cu Colinda flăcăii cumpără pentru tot satul seansul unui film artistic”8.
Spuneam şi mai înainte că în trecut din banii cîştigaţi de colindători îşi avea cota sa
şi biserica din sat. Banii erau înmînaţi preotului a doua zi de Crăciun (sau la Anul Nou). Ei
erau folosiţi la cumpărarea obiectelor necesare bisericii (icoane, steaguri, veşminte pentru
preoţi, vase ritualice ş. a.)9.
„La Olăneşti [r. Ştefan Vodă] se obişnuieşte ca preotul să anunţe în biserică, după
slujbă, cîţi bani s-au adunat cu colindatul sau hăitul”10.
Pe alocuri banii pentru biserică erau daţi primarului înaintea Crăciunului. Se făcea
aşa-numita vindere a cetelor (ori a satului). „Înainte se vindeau cetele de către primarul
satului. Flăcăii înaintea Crăciunului plăteau bani primarului, pe care cumpăra pentru
biserică ce trebuia: un steag, o icoană. Pe urmă banii cîştigaţi flăcăii îi foloseau”11.
O parte din produsele alimentare cîştigate (colaci, carne, brînză, nuci, vin ş. a.),
precum şi o sumă de bani erau folosite pentru petrecerea flăcăilor la sfîrşitul umblatului
1
Idem, 1968, ms. 179, f. 26; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani;
acelaşi culeg.
2
Idem, f. 35; Barta – acelaşi raion; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani; acelaşi culeg.
3
Idem, 1967, ms. 175, f. 22; Satul Nou – acelaşi raion; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
acelaşi culeg.
4
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 10.
5
Idem.
6
I. Moise, Op. cit., 1999, p. 77–78.
7
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 22; Satul Nou – Reni – Odesa; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
culeg. N. Băieşu.
8
Idem, 1967, ms. 166, f. 46; Pohrebeni – Orhei; inf. Trofim I. Ilev, 63 ani; acelaşi culeg.
9
Gh. Pavelescu, Op. cit., 1943, p. 112.
10
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 152.
11
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 85; Barta – Reni Odesa; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani; culeg.
N. Băieşu.
144
cu Colinda. O altă porţiune a cîştigului era destinată stăpînului casei unde avea loc
pregătirea colindătorilor.
Uneori flăcăii dădeau colaci „la săraci, la orfani”1.
Cînd se aduna o cantitate relativ mare de colaci, o parte din ei era vîndută unui sau
cîtorva gospodari din sat (pentru hrana oamenilor sau a vitelor)2.
„La Palanca [r. Ştefan Vodă] colacii se vînd unui gospodar din sat. Se face torhie
(licitaţie) şi gospodarul, care dă un preţ mai bun, îi ia”3.
În anii 1930 în unele sate basarabene devenise tradiţie folosirea unei sume din banii
adunaţi de către colindători şi urători pentru înfăptuirea diferitelor lucrări de uz social
(construcţia fîntînilor, podurilor, monumentelor ş. a.).
„De cîţiva ani au început să se construiască, din aceşti bani, fîntîni şi alte lucrări
de folos obştesc. În satul Antonovca judeţul Cetatea Albă (vecin cu Corcmazul) flăcăii
au construit o fîntînă pe drumul de la Căuşeni la Cetatea Albă din banii adunaţi cu
colindatul şi cu hăitul. Fîntîna se numeşte Fîntîna flăcăilor. Flăcăii din Corcmaz
[Ştefan Vodă] au construit şi ei, din banii adunaţi cu colindatul, după exemplul celor din
Antonovca, o fîntînă la cîmp”4.
„Flăcăii din Corcmaz au adunat, încă din 1936, 2.000 lei, cu scopul de a construi,
cu fondurile ce le vor mai aduna şi din alte părţi, un monument eroilor din Războiul
Mondial”5.
„În Copanca [r. Căuşeni] au cîştigat 800 lei. Din aceşti bani, cu o parte, s-a cumpărat
odăjdii la biserică, iar cu alta s-a cumpărat un drapel pentru subcentrul premilitar”6.
După Războiul al Doilea Mondial asemenea forme de utilizare a banilor cîştigaţi de
colindători şi urători aproape că nu mai întîlnim. Totuşi, aveem unele acţiuni asemănătoare.
Bunăoară, prin 1980 ceata studenţilor urători de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”
din Chişinău au vărsat unde se cuvenea o sumă considerabilă de bani pentru construcţia
proiectată a monumentului consacrat autorului anonim al baladei Mioriţa (care, pînă la
urmă, a ajuns a fi Lumînarea Recunoştinţei).
După terminarea cu succes a umblatului cu Colindatul prin sat, şi astăzi flăcăii
organizează, în mod firesc, o petrecere, numită pe alocuri Vergel sau Vergelat (la fel
la finele Uratului de Anul Nou). Unii făceau petrecerile acestea destul de amplu, cu
muzicanţi, cu fete invitate7. Petrecerile aveau loc la hurdughie sau la casa unui membru
al cetei. Aici stăteau la masă, dansau, se veseleau, uneori pînă dimineaţa. Însă dacă la
Crăciun se făcea şi jocul satului (în prima zi sau şi a doua, a treia), apoi petrecerea de
încheiere avea loc nu după terminarea umblatului cu Colinda, ci la sfîrşitul întregii
sărbători (Vom reveni). P. Caraman conchidea: „Se pare că nicăieri nu apar aceste ospeţe
mai adînc înrădăcinate şi mai cultivate ca la români”8.
Din cele spuse despre ceata colindătorilor este evident rolul ei educativ pentru
tineretul sătesc. P. Ştefânucă scria: „Organizarea colindătorilor pe cete şi întrunirea lor
sub o singură conducere, la hurdughia din sat, are o mare însemnătate pentru viaţa socială
a sătenilor din regiune. Prin această datină se cultivă, în tineret, sentimentul de coeziune
1
Idem, 1967, ms. 175, f. 39; Chitai – Chilia – Odesa; inf. Luca A. Burlacu, 73 ani;
acelaşi culeg.
2
P. Ştefanucă, II, 1991, p. 152 (Basarabia).
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem, p. 153.
6
Idem.
7
AFAŞM, 1970, ms. 219, f. 315; Furmanca – Chilia – Odesa; inf. Olga T. Maxim, 61 ani;
culeg. A. Hîncu.
8
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 23.
145
socială şi se întăreşte ideea construirii lucrărilor de folos obştesc. Astăzi, cînd la baza
instituţiilor de educaţie a tineretului, cum sunt Straja Ţării şi Premilităria, stau aceste idei
de solidaritate naţională şi de sacrificiu pentru binele obştesc, datinele de Crăciun şi de
Anul Nou pot servi ca admirabile mijloace de educare a tineretului de la sate. Organizîndu-
se cetele pe satul întreg, datinele se păstrează cu mult mai bine decît în satele unde umblă
grupuri răzleţe de colindători. Aceştia din urmă nu-şi pot transmite, aşa de uşor, colindele
de la unii la alţii. An cu an repertoriul lor de colinde se micşorează, entuziasmul scade şi
obiceiurile se uită”1.
Am putea admite că obiceiul Colindatului la românii din R. Moldova şi Ucraina
ţine, în linii mari, de cele două zone ale acestei tradiţii pe întregul teritoriu românesc
(I. Zona Transilvaniei, inclusiv Maramureşul, Crişana, Banatul, Bucovina; II. Zona
Munteniei, care cuprinde şi Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei)2. Totodată, realitatea
contemporană la românii din R. Moldova şi Ucraina vorbeşte despre existenţa şi aici
a cîtorva microzone ale obiceiului în cauză. Se conturează cinci microzone.
1. Un grup de localităţi din sudul Bugeacului (Cartal, Satul Nou ş. a. din r. Reni
reg. Odesa), unde sunt prezente explicabile elemente, influenţe muntene, dobrogene. Aici
obiceiul Colindatului are o formă originală, după cum am văzut, păstrîndu-se relativ bine,
în pofida interdicţiilor după Războiul al Doilea Mondial.
2. Cea mai mare parte a raioanelor centrale şi nordice ale R. Moldova şi Bucovinei,
unde trăsăturile esenţiale ale obiceiului sunt ca la toţi românii (în general), totodată,
intensitatea practicării Colindatului este moderată, iar pe alocuri tradiţia lipseşte.
3. O serie de sate din nordul Bucovinei (raioanele Noua Suliţă, Hotin, Secureni),
înconjurate de localităţi ucrainene, unde obiceiul Colindatului, pe alocuri şi cel al
Pluguşorului au dispărut, ambele fiind înlocuite cu o tradiţie ucraineană – Pleasul (Joc).
4. O altă categorie de sate tot din nordul Bucovinei şi al R. Moldova, unde Colindatul
s-a contopit, pe parcursul deceniilor, cu tradiţia ucraineană Malanca (practicată pe larg la
poporul vecin cu ocazia principalelor sărbători de iarnă); pe alocuri Malanca a eliminat cu
desăvîrşire Colindatul propriu-zis. Toţi membrii grupului Mălăncii, de obicei, în perechi
(Moşneag şi Babă, Ţigan şi Ţigancă ş. a.) sunt mascaţi. Cîntă în cor la fereastră colinda de
fată Malanca, apoi intră în casă, facînd felurite glume. Există sate româneşti bucovinene,
ce constituie o zonă de tranziţie de la obiceiul Pleasul la cel al Mălăncii. Bunăoară,
în s. Dinăuţi din r. Noua Suliţă flăcăii-felicitatori întreabă la fereastră: „Să vă plesuim
ori să vă mălăncuim?”. Gazdele îşi spun preferinţa, iar flăcăii o satisfac.
5. O microzonă aparte este Maramureşul din dreapta Tisei (aşa-numita astăzi
Transcarpatia), care ţine, fireşte, de zona transilvăneană a Colindatului.
Textele colindelor. Folclorista Monica Brătulescu le numeşte, pe drept, „categoria
cea mai masivă şi mai diversificată de texte ceremoniale”3.
Se cuvine să vorbim aparte despre sensul cuv. colindă, iar mai întîi, despre aria lui
de circulaţie. Prof. P. Caraman, expert în materia de cercetare, constata că zona de utilizare
a diferitelor forme ale cuv. colindă (fireşte, în corespundere cu aria existenţei obiceiului
în cauză) este lumea creştină, mai ales Europa Orientală şi Sudică, în special la români şi
la popoarele vecine – slavii sudici şi estici: bulgari, ucraineni etc., dar şi la unguri, slavii
apuseni, popoarele baltice. În Europa Occidentală term. colindă aproape că lipseşte4.
În Europa forme ale cuv. colindă sunt utilizate avînd şi alte diferite sensuri, pe
lîngă cel de a umbla la Crăciun, interpretînd cîntece ritualice. De terminologia aceasta
1
P. Ştefanucă, II, 1991, p. 153.
2
L. Cireş, 1984, p. LI; S. Ispas, Flori …, 1987, p. 188.
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 15.
4
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 386; I. Taloş, Op. cit., 1999, p. 75.
146
s-a ocupat în mod special P. Caraman. De la cuv. colindă avem o mulţime de derivate:
vb. rom. a colinda, bulg. coledovam, sîr.-cr. coledovati, coleduvati, colendati, rus.
coliadovati, ucr. coleaduvati, pol. coledovac; subst. rom. colindători, ucr. colednichi, rus.
coleadovnichi, coleaduiuşcie, bulg. coledari; beţele împodobite ale colindătorilor cu care
aceştia răscolesc cărbunii în vatră în timpul felicitării: la rom. colindă, la bulg. coledarca;
colacii de Crăciun: rom. colindeţe (colaci mici), la maced. colado. Forme asemănătoare
au cuvintele care denumesc butucul ritualic aprins la Crăciun – chalandal (în unele zone
din Franţa); în Italia calendre echivalează cu „calendarul de ceapă” la români1.
Termenul general respectiv în nordul R. Moldova are, la singular, forma feminină –
colindă, la plural – colinzi ori colinde; în zona sudică (Reni, Ismail, Chilia) se întîlneşte,
la singular, şi forma neutră – colind sau colinde, la plural – colinde, colinduri (ca în
Muntenia şi Dobrogea); în unele sate din nordul Maramureşului – Apşa de Jos, Podişor
(astăzi Glubochii Potoc) ş. a. din r. Teceu – întîlnim şi forma veche, la singular – corindă,
la plural – corinde (ca în trecutul îndepărtat în toată Transilvania, iar astăzi numai în
vestul şi nordul regiunii)2.
Aria existenţei colindelor este, fireşte, asemeni obiceiului respectiv, Europa Orientală
şi Sudică – din Balcani pînă în Ţările Baltice. Conform constatării lui P. Caraman, colindele
sunt relativ mai dezvoltate, mai variate la cîteva popoare din sud-estul Europei: români,
bulgari (aceştia cîntă colinde la Crăciun şi în Sîmbăta lui Lazăr), ucraineni, beloruşi (se
interpretează la Crăciun, Anul Nou, Paşti); la sloveni, croaţi, sîrbi, polonezi colindele sunt
atestate în forme sărace; la greci acestea există într-un număr foarte mic3. Cîntecele de
Crăciun în Europa Occidentală se apropie de colindele populare propriu-zise din orientul
continentului doar prin timpul interpretării lor (cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului) şi,
rar, cînd este vorba de tematica textelor (în special a celor cu conţinut biblic). Cîntecele
de Crăciun ale englezilor, francezilor şi ale altor europeni occidentali au autori cunoscuţi,
fiind răspîndite pe calea manuscriselor; publicaţiilor. Cîntecele cu conţinut biblic şi apocrif
au devenit ritualice, fiind interpretate la Crăciun, abia prin sec. XV–XVI. Textele acestea
pot fi considerate populare numai în sensul că au căpătat răspîndire, circulaţie largă în
mijlocul maselor4.
Ca în cazul provenienţei term. Crăciun, cunoaştem cca 20 de etimologii ale cuv.
colindă (trei etimologii indiene, trei – greceşti, patru – latine, nouă – slave ş. a.). Avem şi
aici idei judicioase, interesante, dar şi opinii neîntemeiate, unele chiar naive. Cum ar fi:
Colinda – zeu geto-dac; Colinda – Calenda, fiica Soarelui (în mitologia indiană); colinda
– cuvîntul slav colo, cercul Soarelui + eda; colindă – rus. coloda, butucul aprins la Crăciun
ş. a. (A. A. Tereşcenco, I. P. Calinschii, E. F. Carschii, V. I. Propp, P. Caraman ş. a.)5. Mai
aproape de adevăr rămîne a fi, totuşi, etimologia latină (de la calendae). Prima dată despre
aceasta a vorbit în sec. XVIII D. Cantemir. Subst. calendae la români a provenit de la
vb. lat. calo, calare – a chema, a vesti6 şi este legat de următorul obicei. În Roma veche
măsurarea timpului era, iniţial, o taină pentru poporul simplu. La începutul fiecărei luni,
cu ajutorul unei formule speciale, în care se repeta de cîteva ori sintagma „Eu chem”,
preotul principal al Romei aduna poporul la biserica centrală – Capitoliu. Acolo, într-un
1
I. Taloş, Op. cit., 1999, p. 74.
2
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 303.
3
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 3–6.
4
Idem.
5
А. А. Терещенко, Быт русского народа. Часть VII. – Санкт–Петерсбург, 1848,
p. 13–14; И. П. Калинский, Церковно-народный месяцеслов. – Москва, 1877, p. 342;
Е. Ф. Карский, Беларусы. III. – Москва. – 1916, p. 102; V. I. Propp, Op. cit., 1963, p. 35–36;
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 385.
6
M. Pop, Obiceiuri …, 1976, p. 43.
147
mod deosebit de solemn, era anunţată prima zi a lunii noi. Treptat ziua aceasta a primit
numirea de calendae (timpul chemării poporului cu ocazia vestirii începutului lunii). Deci,
calendae avea sens de început1. În aceeaşi zi se anunţa şi sosirea vremii cînd datornicii
trebuiau să dea cămătarilor procentele stabilite pentru împrumuturi. Toate datoriile erau
fixate de către creditori într-o condică specială, numită calendarium (de aici a provenit
cuv. calendar)2. Cu timpul cuv. calendae (cu sens de „prima zi a lunii”) a început să fie
folosit pentru a numi doar primele zile ale două luni – Martie şi Ianuarie (începuturile
anului la 1 Martie, apoi la 1 Ianuarie): Calendae Martii şi Calendae Ianuarii. Tradiţia de
a anunţa solemn începutul lunilor a persistat mult timp şi după introducerea calendarului
în scris.
Calendae se numeau, prin extindere, nu numai primele zile ale lunilor, în cazul
nostru prima zi a lunii Martie, apoi a lunii Ianuarie, ci şi întreaga sărbătoare pe data
respectivă, cu toate tradiţiile ei, inclusiv reciprocele urări de fericire şi noroc3.
Cu timpul, în era creştinismului, term. calendae a căpătat sens nou – de anunţare,
vestire (a naşterii Mîntuitorului)4.
Etimologia latină a term. colindă a fost susţinută şi dezvoltată pe baza materialelor
lingvistice, etnografice, istorice de către o serie de cercetători din sec. XIX–XX în diferite
ţări (I. Grimm, A. Tereşcenco, I. Calinschii, A. Veselovschii, B. P. Hasdeu, F. Buslaev,
p. Caraman, V. Propp, N. Cravţov, V. Toporov, S. Ispas ş. a.).
Unii cercetători văd neapărat o legătură între lat. calendae, sl. coleada şi rom.
colindă. Bunăoară, Sabina Ispas scrie: „Calendae a dat slavul coleada, care, la rîndul
lui, a influenţat vechiul termen românesc, dînd naştere formei în circulaţie astăzi,
colindă”5. În unele dicţionare întocmite şi editate în perioada sovietelor dispăruse
complet elementul latin în explicarea etimologiei cuv. colindă. Exemple: „colindă –
din sl. colenda”6; „colindă – împr[umut] v. sl. coleada”7 ş. a. Să ne amintim că în anii
1960–1980 era la modă atît în RSS Moldovenească, cît şi în RS România, căutarea,
găsirea şi evidenţierea „influenţelor binefăcătoare” ale culturii, inclusiv a limbii, slavilor
răsăriteni şi asupra celor româneşti.
Totodată, accentuăm că şi în cazul de faţă doar term. colindă vine din limba latină,
nu şi tradiţia ca atare (care este mai veche, autohtonă). Deci, adepţii teoriei migraţioniste şi
a celei latiniste în etnografia şi folcloristica sec. XIX (V. Alecsandri, G. Dem. Teodorescu
etc.) şi din sec. XX (P. Miloşescu ş. a.) greşesc, susţinînd că şi obiceiul Colindatului,
împreună cu majoritatea tradiţiilor calendaristice nu numai la români, ci şi la alte popoare,
sunt „moştenite de la romani”8. Opinia aceasta a fost convingătoare, spre regret, şi pentru
savanţi prestigioşi din sec. XX (P. Caraman, O. Bîrlea ş. a.). Bunăoară, O. Bîrlea scria cu
multă siguranţă: „Faptele pledează în totalitatea lor pentru o origine romană, mediteraniană
şi azi pare a fi neîndoielnic că colindele continuă urările şi cîntecele practicate la calendele
lui Ianuarie”9. Folcloristul aducea în susţinere „cîteva dovezi neîndoielnice, care confirmă
obîrşia latină” şi anume: „însuşi numele speciei” (colindă), refr. Alerui Doamne,
care-l „continuă de asemenea pe Halleluiah Domine, <…> confirmînd direct originea
1
I. Taloş, Op. cit., 1999, p. 74.
2
V. I. Propp, Op. cit., 1963, p. 36.
3
P. Miloşescu, 1990, p. 53.
4
S. Ispas, Comentarii …, 1998, p. 45.
5
S. Ispas, Flori…, 1987, p. 188; Idem, „Asta-i seara lui Crăciun …” // Datini (Bucureşti),
1995, nr. 3–4, p. 10.
6
DEX, 1996, p. 196.
7
Dicţ. etim., 1978, p. 191.
8
P. Miloşescu, 1990, p. 53.
9
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 374.
148
veche, romană, a speciei, în concordanţă cu opinia lui B. P. Hasdeu din cursul său
de filologie comparată din 1893/94: colinda nu este un slavism la români, ci un
romanism la slavi”1.
Despre starea colindelor româneşti pe zone şi microzone acelaşi O. Bîrlea
scria cu multă competenţă în lucrarea sa editată în 1981: „Distribuirea regională
a repertoriului de colinde dezvăluie ciudăţenii greu de înţeles”2. Conform colecţiilor
de folclor editate în sec. XIX–XX, savantul indica „drept arie cu un repertoriu viu
şi bogat Transilvania propriu-zisă, îndeosebi partea sud-vestică, unde pînă azi se
întîlneşte repertoriul cel mai intens, iar in continuare Muntenia subcarpatică şi de
şes, la răsărit de rîul Argeş, cu prelungiri spre Moldova sudică şi răsăriteană”3. În
Transilvania repertoriul de colinde, ca şi obiceiul respectiv, scade spre nord, „în
Maramureş şi Oaş dominînd cele religioase”4. În Banat, cu excepţia văii Mureşului,
„colindatul e aproape dispărut în secolul nostru [XX]”5. Aceeaşi situaţie este în Oltenia
şi Muntenia la apus de Argeş6.
În R. Moldova şi în satele româneşti din Ucraina repertoriul colindelor este
destul de bogat, mai ales, în sudul Bugeacului. O. Bîrlea constata: „în Moldova sudică
şi în continuare fîşia din extremitatea ei răsăriteană [Basarabia] a dat la iveală un
repertoriu destul de bogat, cu variante pline şi bine rotunjite <…>. Atare densitate
a repertoriului ar putea apărea ca o consecinţă a conservatorismului ariilor laterale
sau ca o continuare a Munteniei subcarpatice prin acele părţi oltene sau Basarabia lui
Mircea cel Bătrîn, extremitatea de răsărit a provinciei fiind alcătuită în bună măsură
din populaţia roită de aici [Muntenia]”7. Savantul ţinea cont, probabil, şi de volumul
Poezia obiceiurilor calendarice (Chişinău, 1975), care include pentru prima dată
repertoriul de colinde relativ variate şi complete din sudul Bugeacului. Şi astăzi aici
unii săteni ştiu pînă la 20 de colinde8.
Nu sunt lipsite de temei cauzele bunei păstrări a variatelor colinde la sudul
Basarabiei, pe care le formulează T. Botin: „Cel mai mare secret ar fi însăşi trăirea
sărbătorii Crăciunului, acest spectacol extraordinar, care, alături de latura lui teatrală,
conţine şi o mare semnificaţie spirituală, arată profunda religiozitate a poporului nostru.
Prin colinde noi arătăm comuniunea noastră cu toţi creştinii şi bucuria vestirii naşterii
Domnului. Atîta timp cît vor mai exista colindele, vom păstra amintirea adevăraţilor
creştini. Pe de altă parte, au existat pe parcursul timpului mai multe obiceiuri ce au
stimulat indirect păstrarea lor: <…> concurenţa cetelor şi dorinţa lor de a ajunge cete
alese, ambiţia copiilor de a tinde să-i ajungă pe cei mari din urmă, deci o concurenţă
sănătoasă, benefică din toate punctele de vedere. Se mai cunoaşte obiceiul care era
în perioada interbelică: stăpînul casei din suma prevăzută pentru a plăti colindătorilor
scădea o parte din ea pentru fiecare greşeală făcută şi, prin acest fapt, îndemna pe
membrii cetelor să cunoască foarte bine colindele”9.
Însă, accentuăm, în afara Bugeacului sudic, colindele în R. Moldova şi în nordul
Bucovinei au rămas relativ puţine la număr şi sunt mai reduse în privinţa integrităţii lor
1
Idem, p. 376.
2
Idem, p. 372.
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem.
7
Idem, p. 373–374.
8
T. Botin, Op. cit., 1999, 16–31 Dec.
9
Idem.
149
faţă de cele din Transilvania, Muntenia; în nordul R. Moldova şi Bucovinei predomină
colindele religioase-creştine.
Clasificarea colindelor a fost şi este o sarcină destul de grea a folcloriştilor.
Prima clasificare, simplă, a colindelor româneşti a făcut-o la mijlocul sec. XIX,
după cum am mai relatat, Atanasie Marienescu. El împărţea colindele în două grupuri
mari (religioase şi lumeşti)1.
După Războiul al Doilea Mondial de clasificarea colindelor româneşti s-au ocupat
I. Oprişan (1975), M. Pop (1976), O. Bîrlea (1981), S. Ispas (1987) ş. a., care au făcut
abstracţie de colindele biblice şi apocrife, în condiţiile ateismului „ştiinţific”. Acestea au
fost evidenţiate pentru prima dată, într-o categorie aparte, de către M. Brătulescu (1981).
Aducem clasificarea M. Brătulescu, pe care I. Datcu o numea în 1992 cea mai modernă
şi flexibilă:2
I. Colinde protocolare;
II. Cosmogonice;
III. Profesionale;
IV. Flăcău şi fată – iubiţi şi peţitori;
V. Familiale;
VI. Despre curtea domnească;
VII. Edificatoare şi moralizatoare;
VIII. Biblice şi apocrife;
IX. Colinde-baladă;
X. Colinde-cîntec3.
O clasificare ceva mai simplă şi, totodată, mai clară, cu anumite explicaţii (fără
colinde cosmogonice, despre curtea domnească, edificatoare, moralizatoare ş. a.), ne-au
propus în 1998 folcloristele Emilia Comişel şi Irina Dragnea:
I. Colinde protocolare (în care personajele principale sunt gazdele şi
colindătorii);
II. De fată şi fecior (în care aceştia sunt protagonişti, cu dorinţa expresă de
căsătorie; sunt lăudate frumuseţea şi hărnicia fetei, vitejia feciorului);
III. Familiale (cupluri de diferite vîrste, mamă cu fecior(i), mamă cu fiică, familie
formată din trei membri);
IV. De copil;
V. Profesionale (pentru vînător, păstor, pescar, agricultor, preot, primar etc.);
VI. Biblice şi apocrife (personaje: Maica Domnului, Iisus, Dumnezeu, sfinţi, Irod;
personaje metamorfozate: Cerbul – Sf. Ion etc.)4.
Colindele atestate la românii din R. Moldova şi Ucraina (cca 80 la număr) pot fi
grupate în felul următor, luînd drept bază clasificările M. Brătulescu – 1981, E. Comişel
şi I. Dragnea – 1998):
I. Colindele generale (protocolare);
II. Cosmogonice;
III. Profesionale (pentru vînători, pescari, agricultori, păstori ş. a.);
IV. Familiale, de rudenie;
1
Apud O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 362.
2
I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 33.
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 346.
4
Emilia Comişel, Irina Dragnea, Repertoriul tradiţional al sărbătorilor de iarnă // Datini
(Bucureşti), 1998, nr. 4, p. 17–18.
150
 V. Flăcău, fată mare, peţit;
VI. Biblice şi apocrife;
VII. Creaţii ale altor specii folclorice cu funcţie de colinde;
VIII. Colinde-tradiţionale modernizate (sec. XX);
IX. Formule-oraţii de mulţumire pentru daruri;
X. Colinde interpretate de copii.

M. Brătulescu raportează „stratul de bază al colindei la comunitatea culturală

a populaţiilor tracice romanizate”1, iar prof. M. Pop considera colindele de
o provenienţă mai recentă: acestea sunt „o literatură românească medievală, înainte de
a apărea primele texte literare scrise”2. Formele iniţiale ale străcolindelor au putut apărea
cu mult chiar înaintea consolidării poporului trac în mil. I î. Hr. Fără îndoială, asupra
colindelor geto-dacice au influenţat analogicile creaţii populare ale sărbătorilor de iarnă la
romani: Saturnaliile, Ziua Naşterii Soarelui Nebiruit (Mithra) – Dies Natalis Solis Invicti,
Calendele lui Ianuarie (începutul noului an)3. Însă faptul acesta n-a determinat originea
romană, în general, a colindelor, după cum mai cred unii. Primele colinde au apărut şi s-au
format în mediul strămoşilor noştri îndepărtaţi (geto-daci).
În continuare vom prezenta, pe scurt, categoriile şi subiectele mai importante ale
colindelor atestate la moldoveni, inclusiv cei din R. Moldova şi Ucraina (pe fundalul
întregului repertoriu de cîntece rituale româneşti interpretate la Crăciun).
I. Colinde generale (protocolare). Acestea sunt considerate drept cele mai
vechi între colindele tradiţionale. Ele au volum relativ mic, nu conţin subiecte.
Despre marea lor vechime vorbeşte şi întinsa zonă de răspîndire – pe tot arealul
românesc (inclusiv R. Moldova, satele româneşti din Ucraina) şi chiar sud-est-european.
M. Brătulescu constată că asemenea colinde „sînt foarte numeroase atît în Muntenia,
cît şi în Transilvania”4. Adăugăm că atare cîntece ritualice la Crăciun sunt destul de
răspîndite şi în R. Moldova, în satele româneşti din Ucraina.
Colindele generale au fost caracterizate amplu de către M. Pop şi P. Ruxăndoiu:
„Rostul lor este vestirea sărbătorii şi trezirea rituală a gospodarilor în prima zi a noului
an [a Crăciunului] <…>. Accentul nu cade numai pe prezentarea cetei de colindători
şi descrierea ritualului îndeplinit de ceată, ci şi de prezentarea gospodarului însuşi sau
a caselor sale. Întîlnim în conţinutul acestor colinde fie descrierea idealizată a gospodăriei,
<…> fie descrierea unui ritual îndeplinit de gospodarul însuşi (pregătirea mesei rituale şi
a darurilor destinate colindătorilor, împodobirea casei pentru sărbătoare etc.)”5.
Personajele principale ale colindelor generale sunt, fireşte, gazdele, prezentate
„într-un moment de culme a frumuseţii, prosperităţii şi fericirii”6.
Din categoria colindelor generale cel mai răspîndit şi comun pentru întregul
areal folcloric românesc, inclusiv R. Moldova şi satele româneşti din Ucraina, este,
conform indexului colindelor întocmit de M. Brătulescu, tipul nr. 1 – Colindătorii şi
gazda (în popor – Sculaţi, sculaţi, boieri mari sau Florile dalbe). Colinda aceasta,
mai ales în centrul şi nordul R. Moldova, precum şi în Moldova din dreapta Prutului,
este aproape „singura colindă existentă”7. Cîntecul începe cu versuri prin care cei din
casă sunt rugaţi a se scula, căci au sosit colindătorii. Versurile colindei zugrăvesc,
într-un mod idilic, casa gospodarului, apoi – momentele aşteptării din partea acestuia
1
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 71.
2
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 43.
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 15.
4
Idem.
5
M. Pop, p. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 148.
6
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 80.
7
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 372.
151
a colindătorilor, sosirii şi primirii lor; textele iau sfîrşit cu urări de bine la adresa gazdelor,
cu aluzii la darurile aşteptate.
Ia te scoală tu, domn bun, Ci-ţi vin juni colindători,
Şi fă focul mare, mare La fereastră-aşa vestind
Şi mi-aprinde-o lumînare, Mare veste-n astă sară,
Că nu-ţi vine cine-ţi pare, Că e sara lui Crăciun …1
Funcţia acestei colinde este de a-i omagia pe stăpînii casei, a sublinia calităţile
lor înălţătoare, ale întregului popor (ospitalitatea, dragostea de viaţă, umanismul). Un
element, de mai tîrziu, al colindei îl constituie diferite motive ale legendelor biblice şi
apocrife (Naşterea lui Hristos ş. a.). Colinde asemănătoare au şi alte popoare.
Colinda Două păsări (rîndunele) şi colindătorii (M. Brătulescu, 1981, I, 3) a fost
atestată în nordul Maramureşului (Transcarpatia).
La mijlocul cerului Şi îmi pică luminele,
Creşte-un pom de-a raiului, Lumini galbene de ceară,
Da acolo cine şede? Ca să vadă peste ţară2.
Şed două rîndunele

Albina şi Crăciunul (M. Brătulescu, 1981, I, 4). A căpătat o răspîndire largă, mai
ales, în sudul şi centrul Moldovei, pe ambele părţi ale Prutului.
În colindă se spune că albina se pregăteşte de Crăciun, strîngînd ceară pentru
lumînări de sărbători.

Albina strîngea din flori

Ceară pentru sărbători.
Din cear’ se făceau făclii,
Să le dea Sfintei Marii.
Făcliile s-aprindeau,
Îngerii în rai rîdeau3.
123

Există informaţii că avem de faţă o creaţie a poetului Şt. O. Iosif4.

Gazda plecată la vînătoare (M. Brătulescu, 1981, I, 7). Are circulaţie destul de
largă în mai multe provincii româneşti. Despre tipul acesta M. Brătulescu scrie: „Cuprinde
colinde înrudite cu colindele vînătoreşti cu cerb. Spre deosebire de acestea, colindele
aparţinînd tipului 7, pomenesc de vînătoare în termeni vagi şi convenţionali”5.
Se disting două subtipuri ale grupului de colinde în cauză. În variantele subtipului
I se spune că gazda este plecată la vînătoare de căprioare sau cerbi (rar), însă dobîndeşte,
de obicei, doar un iepure. Pielea acestuia este menită pentru veşmînt sau opinci, cizme,
căciulă pe care le va purta vînătorul (gazda) (Căprioare n-au vînat / Şi-au vînat un iepuraş,
/ Să facă din pielea lui / Veşmînt frumos domnului)”6.
1
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 55 (Huzum – Nisporeni; inf. Timofte Ticu,
59 ani, 1946).
2
AFAŞM, 1987, ms. 376, f. 73–74; Apşa de Jos – Teceu – Transcarpatia; inf. Maria G. Pop,
40 ani; culeg. E. Junghietu.
3
G. Breazul, Colinde, 1993, p. 115, nr. 74 („Basarabia”). A se vedea melodia la finele cărţii
(Rătăceam printr-o grădină).
4
L. Cireş, 1984, p. LXIV.
5
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 319.
6
L. Cireş, 1984, p. 8–9, nr. 13 (Şindrilari – Vrancea; inf. Ion Buche, 46 ani; culeg.
L. Berdan, L. Cireş).
152
 Şi colinda aceasta are la origine, probabil, un text livresc cu conţinut vînătoresc,
pentru copii. A căpătat răspîndire generală la moldoveni, ca la toţi românii1. În variantele
subtipului II al colindei (M. Brătulescu, 1981, I, 7-a) se spune că vînătorul nu dobîndeşte
nimic şi se împuşcă pe sine (uneori se zice că de ciudă):

Căprioare n-a vînat Cu dricu veniţ, veniţ,

Şi el singur s-a-mpuşcat. Veniţ, mamă, veniţ, tată,
Veniţ, fraţ, veniţ, veniţ, De mă petreceţ la groapă2.
Surori, de mă-mpodobiţ;

Nu este întemeiată afirmaţia Mariei Mocanu, spunînd că în cazul de faţă „îi vorba
despre legenda lui Lazăr (care pleacă la pădure şi moare), transpusă în colinda”3.
Gazda absentă şi colindătorii (M. Brătulescu, 1981, I, 8). Dispunem de o singură
înregistrare făcută în s. Dinăuţi din r. Noua Suliţă reg. Cernăuţi.
După gazda care lipseşte de acasă este trimisă ca s-o aducă fiica mai mare
a gospodarului (ori soţia, slugile ş. a.).

După el pe cine-l trimeti,

Să se ducă să-l aducă?
Fiica gazdei cei mai mare
Să se ducă să-l aducă4.

Gazda trezită de colindători (M. Brătulescu, 1981, I, 9). Are circulaţie largă peste
tot la români.
Gazdele (de obicei, soţii, uneori împreună cu copiii) dorm pe un pat neobişnuit.
Colindătorii îi trezesc.
În toate provinciile româneşti, inclusiv în Moldova de pe ambele maluri ale
Prutului, în Transnistria, are circulaţie un subtip aparte al colindei de faţă, în care se
spune că gazda (soţii, uneori împreună cu copiii) este trezită de către păsări (porumbei,
turturele, rîndunele, rar – vulturi). Păsările zboară de la casa colindată spre mare sau
Dunăre, iau apă în guşă şi o stropesc peste casa gazdei. Uneori în urma stropitului începe
să ploaie. Este posibil să avem aici o reminiscenţă a unui motiv mitologic (pasărea
aducătoare de ploaie).

Hulubaşii mi-au zburat,

Pe Dunăre s-au lăsat,
Apă-n guşă mi-au luat,
Curţile de-au rourat,
Mari boieri de-au deşteptat5.
12345

În unele variante se spune că gazdele sunt găsite de către porumbei stînd la masă.
Deseori motivul apare în contaminare cu alte teme.
Mai ales, în raioanele nistrene şi centrale ale R. Moldova există un subtip al colindei
în care se spune că gazdele trezite sunt tineri căsătoriţi.
1
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 163–164.
2
L. Cireş, 1984, p. 16–17, nr. 26 (Matca – Galaţi; inf. Constantin I. Mitică, 14 ani; culeg.
L. Berdan, 1973).
3
[M. Mocanu], Colinde cu subiecte vînătoreşti // SŢ, 1994, 7 Ian.
4
AFAŞM, 1971, ms. 240, f. 93; inf. Toma N. Pascal, 95 ani; culeg. G. Botezatu.
5
I. Sbiera, Colinde 1888, p. 6–7, nr. 4 (Bucovina).
153
 Dar într-însu [pat] şini-ni doarmi? La prăduh s-o plecat,
Doi junei tinerei Apî-n guşî o luat
Şi îni dorm faţî la faţî, Şî în peni ii s-o-nflat,
Amîndoi cuprinş în braţî. Sus la şeri s-o rîdicat,
Sus pe vîrvu merilor Jios la mari s-o lăsat,
Şăd doi, doi hulturi Di arichi s-o scuturat
Şi în peni s-o înflat, Şî pomînt o rourat
Sus la şeri s-o ridicat, Şî norodu s-o bucurat,
P’in nouri s-o amesticat, Chetrişeli-o răsunat,
Jios la marea s-o lăsat, Pi şei tineri i-o sculat1.

Daruri aduse de colindători pentru gazde (M. Brătulescu, 1981, I, 12). Pentru
Moldova colinda aceasta nu este tipică. Darurile aduse sunt: pomi roditori, spice de grîu,
flori ş. a.
Darul, darul ce-am adus? Darul, darul cui om da?
Pom frumos în mîna stîngă Pom vom da bătrînilor,
Şi în dreapta – busuioc, Trandafirul – fetelor,
La pieptar – un trandafir Busuioc – flăcăilor,
Şi la brîu – un spic de grîu. Grîul vom da cîmpurilor2.

Casă mîndră (M. Brătulescu, 1981, I, 16). Are circulaţie în toate provinciile
româneşti, inclusiv R. Moldova.
Colinda este consacrată descrierii casei frumoase a gazdei. În casă şed la masă
gazdele (împreună cu Crăciun, Ajun, sfinţi ş. a.).
A cui sunt aceste curţi, La icoane – rujă în floare,
Aşa nalti ridicati, Iar la uşî – flori şî rujî.
Cu lanţug di şer legati, Iar la curţ şi mai este?
Cu bleah alb acoperiti, Mese-ntinse, făclii aprinse.
Pi diafarî zugrăviti, După mese şine şăde?
Cu ferestrili înzălati, Tot Ajun şi cu Crăciun3.
La fereşti – flori domneşti,

Crăciun călare (M. Brătulescu, 1981, I, 21). Colinda este rar întîlnită la moldoveni.
Cîteva variante au fost înregistrate în Moldova din dreapta Prutului, în nordul Bucovinei.
Crăciun este reprezentat ca un om bătrîn, care vine, călare pe un cal alb (sau galben),
căutîndu-l pe Dumnezeu (gazda).
Vine moş Crăciun călare Pe Dumnezeu ca să-l cate.
Pi-un cal galben, gălbior L-a cătat şi l-a găsit
Şi nu-i galben de făptură La chilia de tămîie,
Şi-i galben de-alergătură. La fereastra cu gutuie4.
Alergate-ntr-alergate,
1234
1
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 231–232 (Cioburciu – Slobozia; inf. Ştefan Şerbencu, 57 ani;
înregistrare pînă la 1937).
2
G. Ceaicovschi-Mereşanu, Lerui, ler. – Chişinău, 1968, p. 69–70, nr. 5–6 (Teţcani – Briceni;
inf. Elena Lungu, 71 ani; culeg. V. Baronciuc, 1946).
3
AFAŞM, 1957, ms. 87, f. 83; Şuri – Drochia; inf. Maria I. Nicorici, 80 ani; culeg.
Z. Nicorici.
4
L. Cireş, 1984, p. 42, nr. 56 (Şindrilari – Vrancea).
154
 II. Colinde cosmogonice (M. Brătulescu, 1981, II). Categoria aceasta în Moldova
este relativ săracă. Dispunem doar de cîteva texte.
Facerea lumii. Măsurarea pămîntului (M. Brătulescu, 1981, II, 23, 24).
Demiurgul (Dumnezeu, Sf. Ion, îngerii ş. a.) fac pămîntul, munţii, văile etc. Dumnezeu
îl trimite pe Sf. Ion (metamorfozat în cerb), pe îngeri (prefăcuţi în porumbei) să
măsoare pămîntul şi cerul.
Eu nu-s cerbul dintre flori, Ş-am găsit mai mult pămînt;
Ci-s Ion, Sfîntul Ion. Şi eu bine-am potrivit
Azi din cer m-am scoborît, C-am ridicat în sus stînci
Măsor cerul şi pămîntul, Şi-am făcut şi văi adînci,
Pămîntul cu stînjenul Văi adînci şi vaduri seci,
Şi cerul cu arşinul Vaduri seci, izvoare reci1.

Sau:
Domn bun, nu ne săgeta, Pămîntul cu stînjenul
Că nu suntem porumbei, Şi cerul cu cugetul
Ci suntem tot îngerei, Şi pe unde-o fi mai mult,
De la Dumnezeu trimişi, Să facem dealuri şi văi,
Ca să măsurăm pămîntul, Văi adînci cu ape reci2.

Furatul astrelor (M. Brătulescu, 1981, II, 25). Eroul principal negativ este Iuda –
„monstru subteran (uneori ca o fiinţă locuind în adîncul apelor), analog unui demon şi asociat
cu numele lui Iuda a cărui trădare a impresionat fantezia populară, caz de simbioză între
vechile reprezentări mitologice şi elemente datorate creştinismului”3. Unii cercetători
(J. Schuller ş. a.) vedeau în colinda aceasta mitul lui Prometeu (despre furtul focului)4.
În variantele acestui tip de colinde se spune că Iuda (sau Diavolul) fură cheile
raiului, apoi astrele: soarele, luna, luceafărul, stelele ş. a. Sf. Ilie (ori Sf. Ion, Sf. Petre, un
voinic etc.) le aduce înapoi şi le aşează la locul lor.
Sus, mai sus în cel norel-u, Luat-au luna cu lumina
Domn din ceruri (refren), Şi toiag de judecată
Joacă-o horă de îngeri, Şi în iad le-au aruncat-u,
Dar danţul cine mi-l trage? Frumos iadu a luminat-u.
’L trage bunul Dumnezeu. Dă-m, Doamne, pe Sfînt Ilie
Şi-m jucară cît jucară, Cu tunetu şi trăsnitu.
Se uitară mai departe, Cu tunetu-i detunară,
Venea Ion, Sînt Ion-u Cu trăsnetu îi trăsniră,
C-on cal galbăn dar de spume Luat-au luna cu lumina
Şi nu-i galbăn de făptură Şi în rai le-au aruncat-u,
Şi-i galbăn de-alergătură. Frumos rai o luminat-u
– Joci, Doamne, cu îngerii, Şi iadu l-a-ntunecat-u5.
Io mă bat cu idolii.
12345

1
G. Breazul, Colinde, 1993, p. 171, nr. 107 („Basarabia”).
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 97–98, nr. 99 (Ţepu – Galaţi).
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 31.
4
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 117.
5
L. Cireş, 1984, p. 44–45, nr. 60 (Pogoneşti – Vaslui; inf. Efrosina T. Grigore, 73 ani; culeg.
L. Cireş, 1975).
155
 Vestmînt împodobit cu astre (M. Brătulescu, 1981, II, 26). În variantele complete
(înregistrate, mai ales, în Transilvania, dar pe alocuri şi în Moldova din dreapta Prutului)
este zugrăvit Dumnezeu (ori Iisus, Crăciun), îmbrăcat în vestmînt extraordinar, înfrumuseţat
cu astre.
Dumnezeu necunoscut, Ş-acei doi luceferei;
Cu veşmîntu mohorît, Scrisă-i luna şi soarele
Lung îi, larg pînă-n pămînt; Cam din dos şi cam din faţă,
Jur, prejur poalele lui Într-amîndoi umerii lui;
Scrisă-i marea tulbure*,1 [La] buzunar – măr d-aur,
Peste trup şi peste tot Sus la brîu îi spic de grîu1.
Scris îi cerul cu stelele

Dumnezeu („în veşmînt pînă-n pămînt”) coboară din cer, pe o scară de argint, cu
ocazia sărbătorii Crăciunului.
Sus în vîrful munţilor, Şi numai la sărbători,
La fîntîna sfinţilor Printre flori, printre stîlpări,
Este-o scară de argint, Printre sfinte lumînări,
Se coboară Domnul sfînt Să-l primim cu închinări,
C-on veşmînt pînă-n pămînt, Mese-ntinse şi cîntări,
Că el este Domnul sfînt, Cu cununi de busuioc,
Ce coboară pe pămînt Să ne-aducă numai noroc2.
Şi coboară rareori
123

III. Colinde profesionale (M. Brătulescu, 1981, III). Acestea se află pe locul al
doilea în privinţa vechimii lor (după cele generale). Multe colinde profesionale sunt
cîntece ritualice voiniceşti, ale căror forme incipiente reflectă poetic primele îndeletniciri
umane (vînatul, pescuitul, agricultura ş. a.). Ele constituie poezia muncii, avînd, totodată,
un pronunţat caracter eroic; formează eposul eroic ritual (calendaristic).
Prof. M. Pop sublinia deosebirea dintre colindele generale şi cele eroice, destinate
în special flăcăilor: dacă primele au ca temă viaţa îmbelşugată şi fericită, în ele dominînd
atmosfera idilică, apoi în cele profesionale prevalează eroismul3.4
Colindele eroice au, fireşte, istorie similară cu a eposului eroic arhaic neritualic
(Voinicul şi Balaurul, Cei trei fraţi şi nouă zmei ş. a.). Ambele eposuri ţin de perioada
veche prefeudală. Aceste plăsmuiri literare epico-eroice oglindesc, poetic, lupta omului
din vechime împotriva forţelor nefavorabile ale naturii, lupta pentru existenţă. Ele
zugrăvesc (într-o formă artistică veche, mitologică, apropiată de cea a basmului) încăierări
ale vitejilor umani, ce reprezintă forţa întregului popor, cu felurite animale fantastice,
deosebit de fioroase, periculoase, de tip mitologic (exponente ale forţelor personificate
ale naturii). Acest fapt l-a determinat pe prof. Victor Gaţac să includă cîteva colinde vechi
(numindu-le colinde voiniceşti) la stratul arhaic al epicii eroice populare4.5
Rădăcinile creaţiilor literare de felul colindelor eroice sunt similare cu ale motivelor
poetice epice arhaice la mai multe popoare despre luptele fiinţelor umane cu diferiţi monştri
* În orig. – Scris-ai marele turbare.1
1
L. Cireş, 1984, p. 49–50, nr. 65 (Erbiceni – Iaşi; inf. Constantin I. Voicu, 52 ani; culeg.
L. Berdan, L. Cireş).2
2
Idem, p. 48–49, nr. 64 (Moara Carp – Suceava; inf. Petru I. Tcaciuc, 14 ani; culeg.
L. Cireş).3
3
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 49.4
4
V. M. Gaţac, Eposul eroic, 1983, p. 62–81.5
156
imaginari, duşmani ai binelui pe pămînt. Aceasta este tema specifică, mai ales, a eposului
eroic al unor popoare orientale. Este vorba de luptele eroilor de tipul lui Ghilgameş în
eposul antic babilonian, aceştia avînd ca adversari diferiţi demoni, monştri1.
Eposul eroic arhaic conţine ideea misiunii voinicilor („eroi culturali”) de „a curăţa
pămîntul de monştri, de a feri de ei neamul omenesc”2. Motive de epos eroic au putut
deveni, în colinde, un mijloc specific de a pune la încercare forţele flăcăului în preajma
căsătoriei, un mijloc de idealizare a acestuia. A fost posibil ca subiecte ale eposului eroic
neritualic să devină şi colinde, aici fiind supuse funcţiei colindei de flăcău neînsurat
(urarea căsătoriei fericite).
Fondul de bază al colindelor eroice exprimă deosebit de viu optimismul, specific
maselor populare. Vitejii din colindele eroice, înzestraţi cu forţe supranaturale, aproape că
nu suferă înfrîngeri în lupte.
Se evidenţiază vechile colinde pentru flăcăi-vînători şi flăcăi-pescari.
Colinde vînătoreşti. M. Pop şi P. Ruxăndoiu observă, pe drept, în aceste creaţii
folclorice „o atmosferă feudală”3. Este aşa dacă avem în vedere etapa de maximă
înflorire a acestor opere literare. Însă începuturile lor ţin, totuşi, de evocarea
poetică a primelor îndeletniciri umane – vînatul şi pescuitul (perioada mezolitică
„vînătorească-pescărească”). Ştim din istorie că vînătoarea a fost cea mai veche
ocupaţie a oamenilor. Ea era sursa de bază a existenţei (carne pentru hrană, piei
pentru îmbrăcăminte, adăposturi). Dăinuia zoolatria (religia primitivă bazată pe
divinizarea animalelor) care „a răzbătut prin milenii, moştenindu-se în credinţe,
obiceiuri şi folclorul popoarelor”4. Exemple avem multe la diferite popoare.
Bunăoară, cîntecele vînătoreşti la georgieni ş. a.5
De vînătoare s-au ocupat la sigur şi geto-dacii. Despre aceasta vorbesc mai multe
reprezentări vînătoreşti pe diferite vase, plăci, coifuri şi alte obiecte, care datează cu sec.
V–IV î. Hr. Printre animalele mai frecvente în aceste imagini sunt: ursul, lupul, cerbul,
leul ş. a.6 (unele existente şi în colinde).
De vremuri străvechi ţin şi colindele româneşti de vînătoare, în formele evoluate
ale cărora domină teme cu caracter epico-eroic, iar urarea vizează, mai mult sau mai puţin
direct, „o căsătorie fericită, fiind realizată, în primul rînd, prin prezentarea unor virtuţi pe
care tînărul erou le-a dovedit; este prezentat, de fapt, un ideal eroic, prin desfăşurări epice
cu caracter fabulos, raportat însă la o persoană concretă”7.
Voinicul şi Arcul. Lipseşte în indicele tipologic al M. Brătulescu (1981). Este,
probabil, cea mai veche colindă românească de vînători, care a ajuns pînă în zilele noastre.
A fost atestată doar într-o zonă relativ mică (un grup de sate în două raioane vecine la estul
R. Moldova – Camenca şi Şoldăneşti). Forma iniţială a colindei a luat naştere, posibil,
încă în perioada mezoliticului pe cînd arcul – arma principală a vînătorului – era de acum
inventată, făcîndu-se uz de săgeţi perfecţionate.
1
Е. М. Мелетинский, Происхождение героического эпоса. – Москва: Наука, 1963,
p. 490.
2
Idem.
3
M. Pop, R. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 150.
4
Ion Nania, Vînatul pe teritoriul României: Mărturii arheologice, istorice, folclorice
şi etnologice despre mamifere dispărute şi pe cale de dispariţie. – Bucureşti: Sport –Turism,
1991, p. 5.
5
Ĺ. Б. Вирсаладзе, Грузинский охотничий миф и поэзия. – Москва: Наука, 1976,
p. 92–323.
6
Ion H. Oprişan, Spiritualitatea geto-dacilor. – Bucureşti (Apud M. Mocanu, Colinde …,
1994, p. 4).
7
M. Pop, p. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 149.
157
 Voinicul – unul dintre cele două personaje ale colindei – pleacă peste Dunăre, „La
dalba cetate, / La locul bărbat, / La arc încordat, / Că el s-o lăudat / Că nu-i nime-n
lume / Cordiţa să-i frîngă, / Plazul să-i aducă, / Săgeata să-i ducă / La a lui părinţi / Pişti
munţi cărunţi”. La întîlnirea între Voinic şi Arcul personificat are loc un dialog. Fiecare se
interesează de „sămnele” vieţii celuilalt. Mai întîi, întreabă Voinicul şi răspunde Arcul:
– Arce blăstămate, Şi m-o retezat
Tu cînd te-ai născut Ş-apoi m-o lăsat
Ce sămne-ai avut? Şi aşa v-am stat
– Voinic de Ştefane, Nouă ani de zile
Eu cînd m-am născut – Şi nu v-am slăbit,
Tînără mlădiţă, Tot m-am întărit.
Verde-n poieniţă După alţi nouă ani
Şi v-am crescut La mine-o venit
Nouă ani de zile Nouă meşteri mari
Şi nu v-am slăbit, Cu nouă care noi,
Tot m-am întărit. Din nou m-o măsurat,
Nouă ani o trecut, Cu bărzi m-o luat
Meşteri o venit Şi-n cară m-o-ncărcat,
Cu măsuri în mînă La curte m-o dus,
Şi cu bărzi la brîu Pe crivele m-o pus.
Şi m-o măsurat La fum că v-am stat
Şi m-o încercat. Alţi nouă ani
Barda mă bărduie, Şi nu v-am slăbit,
Mlada mi-o tăie. Tot m-am întărit.

Urmează întrebarea Arcului şi răspunsul Voinicului:

– Voinice de Ştefan, Tot miel sugărel,
Tu cînd te-ai născut Bere v-am băut
Ci sămni-ai avut? Tot lapte de capră
– Arce blăstămate, Şi nu v-am slăbit,
Maica m-o născut, Tot m-am întărit.
Voinic m-o menit, Apoi maica o venit,
La sîn ea m-o pus, La curte m-o dat.
La sîn eu am stat*1 La curte am stat
Şi m-o alăptat**,2 Tot nouă ani,
Putere mi-o dat Voinic m-am făcut,
Nouă ani de zile, Braţe tari de vînă,
Nu v-am slăbit, Ne-ntrecut la ţîntă.
Tot m-am întărit. Mîncare v-am mîncat
După nouă ani Tot pîine sitită,
Maica m-o luat Cu miere îndulcită,
Şi la oi m-o dat. Bere v-am băut
La oi am stătut Tot vin marmazit
Alţi nouă ani. Şi nu v-am slăbit,
Mîncare am mîncat Tot m-am întărit.
12

* În orig. – La zînă m-o dat / Şi la ea am stat.1

** În orig.: adăpat.2
158
 Şi Arce blăstămate, Săgeata ţi-oi duce
Ajungă-ţi de şagă. Peste munţi cărunţi
Vezi aeste spate late La ai mei părinţi,
Şi aeste mîini dalbe? Unde iarba creşte,
Cînd te-oi apuca, [Creşte], se-mpleteşte,
Cordiţa-ţi va crişca, Tot găităneşte.
Plazul ţi-oi aduce, Să trăieşti, voinice Ştefane!1.
1

Deşi în colindă se spune că arcul este făcut de „nouă meşteri mari”, totuşi, Voinicul
– personajul principal al cîntecului – este eroul civilizator, „creatorul primului arc”2.
Ciuta prooroacă (M. Brătulescu, 1981, III, 65, 65-a). Printre cele mai vechi colinde
de vînătoare sunt considerate şi cele despre cerb, cerboaică (ciută).
Folcloristul Moses Gaster, care era adept al teoriei migraţioniste şi al celei
mitologice referitoare la unele subiecte ale creaţiei poetice orale, considera că operele
literare de tipul colindelor vînătoreşti vin din legendele indiene3. Dan Botta găsea în
colindele despre vînarea cerbilor „străvechi motive cu fond tracic”4. Traian Herseni
opina hotărît în favoarea provenienţei locale a majorităţii tradiţiilor populare (inclusiv
a colindelor) despre vînarea cerbului, precum şi a altor animale care au trăit pe teritoriul
locuit de români. Savantul nu excludea influenţa Fiziologului (carte populară scrisă în
Egipt, în sec. II d. Hr., care cuprinde povestiri cu animale reale şi fantastice; în Moldova
cartea a circulat, mai ales, la sfîrşitul sec. XVII) sau a altor cărţi populare. Însă T. Herseni
susţinea, pe drept, că este mult mai uşor de explicat aceste teme prin „experienţa zilnică
a oamenilor, prin modul lor de viaţă, deci la îndemîna tuturor, decît prin aceste cărţi, din
care unele nu s-au găsit la noi decît în manuscris, în exemplare rare, slavoneşti sau traduse
de către un cărturar solitar”. Şi în continuare: „În cazul animalelor, de ce am crede că
a fost nevoie să vină o astfel de carte, scrisă nu ştim unde şi de cine, ca să răspîndească
diferitele motive legate de ele, cînd – ca să ne mărginim la regiunea studiată – Munţii
Făgăraşului sunt plini pînă azi de cerbi, de urşi, de capre negre, de lupi şi altădată de bouri
şi zimbri”5. Deci, T. Herseni susţinea, justificat, teoria poligenezei creaţiilor populare
despre diferite animale sălbatice, inclusiv a colindelor despre cerb.
Fireşte, în condiţiile de trai ale oamenilor mezolitici din epoca „vînătorească” în
Europa, în acelaşi număr în zona populată de strămoşii noştri, exista cultul cerbului. Este
elocvent faptul că pînă astăzi s-au păstrat unele vechi tradiţii etnografice şi folclorice cu
cerbi: zugrăvirea pe pereţii caselor, pe porţi a perechilor de cerbi, reprezentaţia teatrală de
Anul Nou Cerbul, colinde eroice despre vînarea cerbilor ş. a.
Octavian Buhociu presupunea că între colindele despre vînarea cerbilor mai veche
este cea referitoare la ciuta prooroacă ce este „punct de plecare” atît pentru tipul de colinde
Vînarea cerbului, cît şi pentru balada Mioriţa6.
1
Tatiana Găluşcă, Ioan R. Nicola, Folclor român din Basarabia / Ed. îngrij. de Grigore
Botezatu şi Tudor Colac. – Chişinău: Ştiinţa, 1999, p. 185–186 (Temeleuţi – Camenca;
inf. C. Dugneanu, 36 ani; culeg. T. Găluşcă, 1936). A se vedea melodia la finele cărţii.
2
Grigore Botezatu, La cantique de Noel „Le brave et l’arc” // Actes du Premier Congres
International de la Culture Populaire Danubienne, Giurgiu, 1993.
3
Moses Gaster // Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1885, vol. IV, p. 636–637
(Apud I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 19).
4
Dan Botta, Scholie la colindul cerbului // Arta şi tehnica grafică, 1937, Dec., caietul 2,
p. 34 (Apud I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 19).
5
Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească: Studiu de paleoet-
nografice a cetelor de feciori în Ţara Oltului. – Cluj-Napoca: Dacia, 1977, p. 189.
6
O. Buhociu, Op. cit., 1979, p. 117, 122.
159
 Folcloriştii au constatat că opera poetică rituală despre ciută există numai
la români1.
Variante ale colindei despre ciută au fost înregistrate în sudul Moldovei, pe ambele
maluri ale Prutului. În cîntec se spune că între munţi, în preajma unui lac, paşte în tihnă
o turmă de ciute. Numai una din ele, „ciuta mioară”, nici nu paşte, nici nu bea, ci doar
zbeară întruna. Cînd este întrebată ce s-a întîmplat, ea prezice nenorocirea care se apropie:
un voinic (se spune numele flăcăului colindat) va pleca la vînătoare şi va goni ciutele pînă
la locurile simbolice „lac de sînge”, „pod de oase”, unde le va nimici pe toate. Prezicerea
se înfăptuieşte. Numai ciuta prooroacă, rănită, izbuteşte, prin fugă, să scape cu viaţă2.
De observat că în colinda despre ciuta prooroacă avem şi elemente ale motivului oii
năzdrăvane, specific baladei Mioriţa.
Ciutălină fără splină (M. Brătulescu, 1981, III, 67, 76-a). Tipul acesta de colinde se
întîlneşte în mai multe provincii româneşti: Transilvania, Muntenia, Dobrogea, Moldova
(de pe ambele părţi ale Prutului).
Variantele tipului de bază al colindei au următorul conţinut. Un voinic spune că
a vînat o „ciutălină”, iar o fată pizmaşă îl contrazice, spunînd celor prezenţi că flăcăul n-a
fost la vînătoare, ci la iubita sa:
– Ce ţi-i calul de-asudat, Fata zice:
De-asudat, în apă dat? – Să nu-l credeţi, boieri mari,
Ai fugit, ai alergat Nimenea nu l-a gonit,
Ori cineva te-a gonit? Ciutălină n-a scornit.
– N-am fugit, n-am alergat, El are de-o ibovnică,
Nimeni nu m-a gonit, Ibovnică pe [numele ibovnicei]
Ciutălină am scornit De trei poşte depărtare
Din lunca Siretului Şi o face cu trei cai:
Pînă-n mar’nea Prutului. Unul – dus, unul – venit,
.................... Unul – pe loc, hodinit3.
Vînătorul şi Cerbul (M. Brătulescu, 1981, 58). Are circulaţie în mai multe provincii
româneşti, inclusiv Moldova de pe ambele maluri ale Prutului (în special, partea sudică).
Mai multe variante ale colindei conţin versuri în care animalul personificat se laudă
că nimeni nu ştie unde el trăieşte în linişte şi fericire. Însă, pe neaşteptate, nimereşte în
mîinile vînătorului iscusit.
Motive similare există în folclorul mai multor popoare europene. De exemplu, un
element asemănător, moralizator, întîlnim în eposul eroic carelo-fin. Fabula povăţuitoare
din eposul nordic îl vizează nu pe animal, ci pe vînător. Acesta se laudă că va dormi cu
viitoarea-i soţie pe blana moale a elanului, pe care intenţionează să-l vîneze. Dar fiara
sprintenă fuge şi flăcăul lăudăros rămîne doar cu vorba4.
În colinda românească se spune că, răpus de către vînător, cerbul, în agonie,
blastămă, cu durere şi ciudă, ochii săi (care n-au văzut la timp vînătorul), urechile (care
n-au auzit săgeata venind), picioarele (care n-au fugit repede) ş. a.
Ochişorii mei, Arcu întinzînd,
Vede-v-aş plesniţi, Sugeata* slobozind.1090
Căci voi n-aţi văzut Urechiuşili meli,
Pi Ghorghi venind, Vede-v-aş plesnite,
12345

1
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 67; I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 20.
2
A se vedea texte: FB, 1982, p. 339; L. Cireş, 1984, p. 64–66, nr. 75 ş. a.
3
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 80, nr. 65 (Ţepu – Galaţi).
4
E. Meletinschii, Op. cit., 1963, p. 13.
* Sugeată – săgeată.5
160
 Că voi n-aţi auzit
Sugeata vuind,
Pi mini lovind
Jos a treia coastî,
Coasta di moarti 1.
Voinicul leagă Cerbul, viu, şi-l duce spre casă, trecînd prin sate, pe la hore de fete
şi flăcăi. Toţi îl laudă şi el este foarte mîndru.
Tot din tei în tei Spre soare răsare,
Şi din bread în bread, Pe la [h]ori de fete,
Şi din fag în fag, [H]ori de fete mari.
Şi din vad în vad, Care mi-l vedea,
Şi din sat în sat Toţi mi-l fericea2.
Cobora la vale
În unele variante ale colindei se spune că fiecare parte a trupului fiarei vînate îşi are
destinaţia sa. Din pielea Cerbului tînărul îşi va dura locuinţă, din carnea lui „îşi va nunti
nunta”; nuntaşii se vor veseli, cinstind băutură din pahare făcute din coarnele sau din
copitele Cerbului.
Colindele despre vînarea cerbilor sunt reminiscenţe dintr-o epocă foarte
îndepărtată în timp, cînd vînătoarea era sursă nu numai de hrană, ci şi de multe cele
necesare vieţii3.
Colinda în cauză are la temelie motive folclorice foarte arhaice, existente în creaţiile
folclorice ale mai multor popoare ce ţin de vechea „epocă vînătorească”. În creaţia poetică
despre vînarea Cerbului este vădită supunerea subiectului epic-o eroic arhaic colindei de
felicitare a flăcăului de însurat: urarea căsătoriei fericite.
Cerbul şi codrul verde. În indicele tipologic al M. Brătulescu (1981) colinda aceasta
lipseşte. Este specifică pentru Basarabia.
Cerbul rage fiindu-i dor de codru, unde s-a născut şi a crescut.
– Ce ragi, Cerbuşor de munte, Ţi-oi da fete!
Ori ţi-i foame ori ţi-i sete, – Nici mi-i foame, nici mi-i săte,
Ori ţi-i dor de codru verde? Da mi-i dor de codru verde,
De ţi-i foame, C-acolo eu sînt născut,
Ţi-oi da poame; Sunt născut şi sînt crescut!4.
De ţi-i săte,
1234

Vînătorul şi personajul metamorfozat (M. Brătulescu, 1981, III, 68). În colinda de

faţă, la moldoveni întîlnită mai mult în partea nordică, avem conservate cele două straturi
(păgîn şi creştin). Stratul principal, precreştin, mitologic, constă în următoarele. Vînătorul
ţinteşte asupra unei fiare (cerb, căprioară), iar aceasta îi spune, cu glas omenesc, să nu
tragă, pentru că nu-i fiară, ci om ca toţi ceilalţi. Animalul a fost metamorfozat ca urmare
a blestemului matern (rar – patern).
1
AFAŞM, 1968, ms. 177, f. 160; Utconosovca – Ismail – Odesa; inf. Gheorghe I. Savastru,
64 ani; culeg. E. Junghietu.
2
Idem, 1968, ms. 178, f. 27; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Nicolae Catranji, 65 ani; culeg.
G. Botezatu. A se vedea melodia la finele cărţii (Voinicul şi Cerbul).
3
O. Papadima, Prefaţă la Folclor din Oltenia şi Muntenia. – Bucureşti, 1970, p. 33.
4
AFAŞM, 1957, ms. 94, f. 83; Ţarigrad – Drochia; inf. Vasile I. Vulturean, 49 ani; culeg.
E. Condrea.
161
 Nu mă săgeta pe mine,
Că şi eu sînt om ca tine,
Dar maica m-a blestemat-u
Să fiu fiară de pădure
Nouă ani şi nouă zile1.
Despre motivul în cauză prof. M. Pop scria: „Care o fi fost sensul străvechi al
acestei minunate legende păstrate în colindă nu ştim. Poate că această colindă, rar întîlnită,
perpetuează pînă astăzi un mit de iniţiere ce îşi aşteaptă încă descoperirea”2.
Elemente noi, creştine, în colinda de faţă sunt: numele Sf. Ion pentru omul
metamorfozat, îngerii care fac lumea, măsoară pămîntul şi cerul; zidirea unei
mănăstiri ş. a.
Un alt subtip, existent în Transilvania şi Moldova, este constituit de variante în care
personajul metamorfozat este fiu de împărat.
Ho, ho, ho, nu mă-mpuşca, Nouî ani şî nouî zîli.
Că nu-s eu cini gîndeşti, Dacî aestea le-oi împlini,
Da sunt ficior di-mparat, Jios la sat m-oi scoborî,
Di părinţ n-am ascultat, Biserici oi discuie,
Mama me m-o blestemat Pe şei mici oi boteza,
Să fiu fiara codrilor Pi şei mari i-oi cununa3.

Conform unei variante din părţile Sucevei, ca pedeapsă pentru blestemul aspru,
mama tînărului este şi ea metamorfozată în cerboaică. Ea doreşte să fie împuşcată, „că-i
greu de trăit aşa”.
Maica cari blestemasî – Ba eu nu te-oi împuşca,
În cerboacî sî schimbasî. Lasă să trăieşti aşa,
Ea la Mugurel vinea Să te-nvăţ a blăstăma,
Şi cu glas de om vorbea: Să blăstămi aşa de rău
– Mugurel, împuşcă-mă, Pi-un copil din trupu tău!4.
Că-i greu de trăit aşa.
Într-un grup de cîteva variante, înregistrate în Transilvania şi în nordul Moldovei
din dreapta Prutului, se spune că, după ispăşirea blestemului matern, tînărul zideşte
o mănăstire, unde se fac slujbe.
Eu anii i-am împlinit-u,
Jos la ţar-am coborît-u,
Mănăstire mi-am zidit-u,
Nouî uş, nouî altari,
Nouî răsăriţ di soari5.
12345

1
L. Cireş, 1984, p. 72, (Ciprian Porumbescu – Suceava; inf. Viorica Pelmuş, 53 ani; culeg.
I. H. Ciubotaru, 1978).
2
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 61.
3
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 173, nr. 23 (Corcmaz – Ştefan Voda; inf. Iosif Galupa,
25 ani).
4
L. Cireş, 1984, p. 73, nr. 82 (Coverca – Suceava; inf. Maria I. Olteanu, 63 ani; culeg.
I. H. Ciubotaru).
5
Idem, p. 78, nr. 86 (Pîrteştii de Jos – Suceava; inf. Ecaterina S. Eţcu, 53 ani; culeg.
L. Cireş, 1972).
162
 Dulful mării (M. Brătulescu, 1981, III, 52). Mai multe variante au fost înregistrate
în zona sudică (Muntenia, Dobrojea, sudul Moldovei de pe ambele maluri ale Prutului),
dar şi în Transnistria.
Apariţia formei primare a colindei despre dulf (animal miraculos, care
„locuieşte în adîncurile mării şi face incursiuni pe uscat”1) este legată de aceeaşi epocă
veche „vînătorească”.
Alte forme populare ale numirii acestui animal fantastic sunt: dolf, dufal, duh
ş. a. Avem de faţă modificări ale cuv. delfin. Specialiştii au constatat că delfinul mare
se întîlneşte destul de rar în Marea Neagră, atingînd lungimea de 5 metri. Delfinul
mic, numit şi porc de mare, este de aproximativ 1,5 m., cîntărind circa 50 kg. A fost
pînă relativ nu demult numeros în Marea Neagră (apropiindu-se de ţărmuri). Este un
animal foarte lacom2.
T. Pamfile scria la începutul secolului trecut că despre dulf „poporul nu-şi mai
aminteşte nimic astăzi”3. Ceva s-a păstrat, totuşi.
Cercetătorii au stabilit că pînă la Războiul al Doilea Mondial în sudul Munteniei au
existat unele credinţe despre dulf. Astfel, se practica obiceiul ca în ziua începerii secerişului
primul mănunchi de spice să fie aruncat în apa unui rîu – „pentru duhul apelor”4. Se zice
că „dulf dacă visezi, spor în recoltă vei avea”5.
Colinda despre vînarea dulfului a fost creată pe baza unui străvechi motiv basmic
despre pomul care face mere miraculoase (de aur), dar fructele nu ajung să se coacă pentru
că le mănîncă ori le distruge în timpul nopţii o fiinţă fantastică (Dulful mării).
Pe prundişul Mării Negre Sare-n vîrf, sare-n pămînt,
Crescut-ai d-un merişor-u, Sare-n vîrf de merişor-u.
Făcea mere-n toate ver’; Prins-a merele-a mînca,
Cîte-ş face, nu le coace Frunzele că-i scutura,
Din pricina Dul’ de mar’; Crengile dărăpăna6.
Dul’ de mare ies-afară,
Pomul cere ajutor de la oameni şi atunci se găseşte un voinic care izbuteşte, cu
greu, să pună stăpînire pe Dulf. Însă acesta este lăsat cu viaţă, promiţîndu-i viteazului pe
soră-sa – „fată frumoasă” – de soţie:
Ian stai, stai, Voinic [cutare], Frumuseţe de la soare,
Nu mă-mpuşca tu pe mine, Ca o floare din grădină
Că ţi-oi da pe soră-mea, Şi de rumănă – călină.
Soră-mea, fată frumoasă, Vă-ţi lua, vă-ţi cununa …7.
Cu ochi negri de pe mare,
1234567

Sau:

1
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 81.
2
I. Nania, Op. cit., 1991, p. 258–263.
3
T. Pamfile, Mitologie românească, I. – Bucureşti, 1916, p. 306.
4
I. Nania, Op. cit., 1991, p. 263.
5
Idem.
6
L. Cireş, 1984, p. 54, nr. 68 (Costache Negri – Galaţi; inf. Alecu S. Toma ş. a.; culeg.
L. Berdan, 1971).
7
AFAŞM, 1946, ms. 5, f. 165; Martonoşa – Novomirgorod – Chirovograd; inf. Larie
Ciobanu; culeg. nu este indicat.
163
 Nu mă, doamne, săgeta,
Că noi am fost nouă fraţi
Ş-au murit-u săgetaţi,
Numai eu că am scăpat-u,
Numai eu cu-o sor’ mai mică,
Fi-ţ-ar ţîe dăruită1.
Din versurile de mai sus reiese că monstrul maritim (ca şi Cerbul de pădure, despre
care a fost vorba mai sus) este la origine „fiinţă antropomorfă”2.
Vom vedea mai departe că Dulful mării figurează şi într-o colindă, probabil, mai
tîrzie, unde animalul maritim aduce daune păstorilor (M. Brătulescu, 1981, III, 45).
Vînătorul şi Vulturul (M. Brătulescu, 1981, III, 64). Pentru Moldova colinda
aceasta nu este tipică. Dispunem doar de două înregistrări, făcute în acelaşi sat (Teiu –
Grigoriopol).
Spre a nu fi împuşcat, Vulturul promite Vînătorului de mireasă pe soră-sa.
Colinda pare a fi creată după modelul celei anterioare – Dulful mării, cuv. Dulf fiind
înlocuit cu Vultur. Cuvintele acestea conţin chiar şi unele sunete comune (Dulf – Vultur).
La doi meri şi la doi peri Vulturi mari ş-a grăit:
S-o născut on Vulturi mari, – Stăi, Voinişi, nu mă zătri,
Pi sub frunzî rugumînd Cu mari dar te-oi dărui:
Dar Voinicu [numele flăcăului Cu suror-mea cei mai micî.
colindat]*1109 E di zîli-i mititicî,
Dreje iar puşca ş-o sugeatî, Dar di trup îi mai voinicî3.
Să-l zătreascî pi Vulturi mari.

Leul (M. Brătulescu, 1981, III, 55). Colinda despre leu, existentă numai la români
(ca şi cea despre ciută), este frecvent întîlnită în Transilvania, Muntenia, Dobrogea,
Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, (mai puţin) la românii de la est de Nistru (reg.
Nicolaev, Chirovograd).
La originea acestei colinde s-au referit mai mulţi folclorişti. Adepţii teoriei
migraţioniste şi ai celei mitologice în folcloristică au pus accent pe izvoare străine,
mitologice. Astfel, Adrian Fochi susţinea provenirea colindei româneşti din mitul greco-
roman despre lupta lui Heracles (Hercule) cu leul4.12345
M. Brătulescu pune la îndoială, pe drept, ipoteza despre originea colindei româneşti
în mitologia greco-romană (există doar două reprezentări, găsite în România, ale luptei lui
Heracles cu leul: o statuetă şi un relief – copii după modele greceşti). Cercetătoarea crede
că „din contextul unor variante se poate deduce că în colindă Leul s-a suprapus Zmeului
de la care a preluat o parte din atributele şi funcţiile acestuia”5.6 Folclorista are în vedere
versuri de tipul: „Că ceala nu-i nor de ploaie, / Că a sosit Leu şi Zmeu”. M. Brătulescu
continuă ideea: „Cînd anume s-a produs substituirea Zmeului prin Leu şi pe ce căi este,
desigur, greu de precizat”6.7
1
L. Cireş, 1984, p. 53, nr. 68 (Costache Negri – Galaţi; inf. Alecu S. Toma ş. a.; culeg.
L. Berdan, 1971).
2
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 366.
* În orig. – Niculai.3
3
AFAŞM, 1973, ms. 252, f. 111–112; Teiu – Grigoriopol; inf. Irina S. Nichitovschi,
58 ani; culeg. A. Hîncu, P. Moraru, V. Tonofa.4
4
Adrian Fochi, Colindul leului, moştenire clasică şi creaţie românească // Limba şi litera-
tura (Bucureşti), 1970, vol. 26, p. 99–112.5
5
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 83.6
6
Idem.7
164
 Ion Taloş înaintează o nouă opinie, mai mult legată de realitate: motivul „trebuie să
fi apărut cel mai tîrziu în ultimul mileniu înainte de Christos, înainte ca leii să fi dispărut
din sud-estul Europei <…>. Motivul leului era la daci, ca şi la greci, o povestire aflată în
circulaţie”, care cu timpul s-a transformat în cîntec1.
Şi mai aproape de adevăr, mai convingătoare pare a fi judecata cercetătorului Ion
Nania, care vorbeşte despre prezenţa leului în viaţa materială şi spirituală a strămoşilor
noştri geto-daci şi ulterior a poporului român, „păstrîndu-se pînă astăzi în folclor, în artă,
în sigilografie şi heraldică, în onomastică şi toponimie”2.
Pe de altă parte, colinda despre vînarea leului are importanţă documentară privind
existenţa cîndva a leului, a vînării lui în zona noastră, pentru că, după cum afirmă, pe drept,
I. Nania, „poporul român nu şi-a permis să născocească vînarea unor animale inexistente
pe pămîntul său”3, bineînţeles, cu excepţia celor fantastice, de tipul dulfului. I. Nania
vede valoarea colindei despre leu şi în faptul că în ea se vorbeşte despre una din armele de
vînătoare folosite în trecut (laţul). Are importanţă şi localizarea vînării leului: „La poalele
muntelui, / Muntelui Rucărului, / De la Rucăr acolea, / Leu-n peşteră dormea”; „Pe valea
Ceahlăului” ş. a., ceea ce dovedeşte că leii se aflau în zonele de munte ale ţării4.
Se prea poate că forma iniţială a colindei vînătoreşti şi, totodată, agraro-eroice
despre leu a putut să apară mai tîrziu decît cele ce ţin de epoca veche „vînătorească”
clasică (colindele despre arc, despre vînarea cerbului ş. a.), anume în mediul agricultorilor
vechi. Leul apare în colindă ca un duşman foarte periculos pentru cîmpurile agricultorilor
într-un trecut îndepărtat.
Conţinutul colindei este redat (în variante relativ complete), conform unei structuri
speciale (textul este compus din două părţi): 1) animalul personificat îl ameninţă pe om
că-i va distruge tot ogorul: „Di cu sară – cei săcară, / [’N] miez de noapte – oarze coapte,
/ Iar în zori – grîe în flori”5; 2) se găseşte un tînăr curajos, care se înarmează, caută leul, îl
provoacă la luptă, îl înfrînge şi îl aduce, viu sau mort, în sat (ca în cazul cerbului); stăpînul
ogorului (uneori împăratul) se bucură mult că s-a izbăvit de leul păgubitor şi-l răsplăteşte
pe voinic: conform unor variante, i-o dă de soţie pe minunata sa fiică şi jumătate din
împărăţie (aşa cum promisese la început).
A, ha, ha, tînăr băiat,
C-a [i] adus Leu legat,
Da-oi fata după tine,
Fata şi domnia toată,
Împărăţia jumătate6.
Variantele colindei cu leul conţin o serie de elemente de mit, de basm. Astfel,
conflictul epic în colindă este declanşat de coborîrea leului de la munte în sat şi distrugerea
roadei de cereale a oamenilor – „acţiune comparabilă cu faptele prin care zmeii provoacă
în basme conflictele: furtul merelor de aur, a aştrilor, a fetelor împăratului etc.”7. În
1
Ion Taloş, Der Sieg über den Löwen: Ein Motiv Rumänischer Colinden // Fabula (Berlin
– New-Iork), 1988, p. 134–135 (Apud I. Datcu, Op. cit., 1992, p. 21).
2
I. Nania, Op. cit., 1991, p. 9.
3
Idem, p. 32.
4
Idem, p. 33.
5
AFAŞM, 1946, ms. 5, f. 141; Martonoşa – Novomirgorod – Chirovograd; inf. Gheorghe
Borodatîi; culeg. nu este indicat.
6
L. Cireş, 1984, p. 56, nr. 70 (Condrea – Galaţi; inf. Dragomir L. Druţă, 81 ani; culeg.
L. Cireş, 1983).
7
M. Pop, p. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 160.
165
căutarea leului nu se porneşte un bărbat obişnuit, ci un viteaz neîntrecut. Între aceasta şi
leu are loc „luptă dreaptă”, ca între voinicul şi balaurii din poveste1. Totodată, lupta între
viteazul şi leul din colindă nu este în totul ca în basme, „menită să ucidă pe adversari; ea
este curată, atribut care ne duce mai mult spre modul de a gîndi în sistemul miturilor, spre
sensul străvechi al întrecerii. Colinda continuă în atmosfera de străvechi mit mai mult
decît de basm”2.
Aproape fiecare moment epic din colindă este simbolic; Leul, care distruge
semănăturile, semnifică răul; voinicul, care luptă cu fiara, este eroul uman salvator.
Conform unor variante, voinicul nu ucide leul cînd acesta doarme, ci îl trezeşte; nici mai
apoi (după anumite variante) nu-l omoară, dar îl aduce, viu, legat, în sat (simbolul forţei).
Toate aceste calităţi sunt raportate la flăcăul din casa colindată.
Pînă aici a fost vorba de primul subtip al colindei. În cel de al doilea (caracteristic
Basarabiei, Transnistriei) se spune că leul este omorît.
Şi la luptă s-au luat, La Aliman c-o alergat
Nu prea mult că s-au luptat – Şi la poartă l-o strigat:
Zi de vară pînă-n sară. – Alimoane, de-mpărate,
Cînd o dat vremea-n desară, Ian poftim-u pîn-afară,
Cap de Leu însuliţat De vezi capul Leului,
Vasile mi-o luat, Cap de Leu însuliţat3

Sau:

Leu-afarî c-o ieşit-u, – Împărati luminati,

Voinicu capu i-o hîrşnit-u,
În suliţî l-o-nsuliţat
Şî pi cal s-o aruncat-u
Şî la-mpărat s-o-napoiat-u.
12345
Ian poftim la mini afarî,
Să vezi capul Leului*1124
În mîna Voinicului4.

Întrecerea între Cal şi Şoim. (M. Brătulescu, 1981, IV, 71). În trecut vînătoarea
era strîns legată de călărie. Prof. M. Pop scria: „Vînătoarea şi călăria erau în trecut mult
mai răspîndite la ţară decît astăzi şi orice tînăr care dorea să intre în rîndul bărbaţilor
trebuia, probabil, potrivit orînduielii săteşti tradiţionale, să le stăpînească”5.6 Şi tot în
această ordine de idei: „Se poate întîmpla ca vînătoarea şi încurarea cailor să fi făcut parte
din îndătinatele îndeletniciri pe care un tînăr trebuie să le cunoască atunci cînd intră în
rîndurile bărbaţilor, fie că voia să se căsătorească, fie că voia să devină oştean”6.7
Tovarăşi buni ai vînătorului erau şi şoimii – păsări răpitoare, agere. Şoimii erau
domesticiţi şi folosiţi la vînătoare. Despre aceasta este vorba şi în colinda de faţă, care
circulă mai mult în Muntenia şi Moldova. Dispunem de înregistrări făcute în raioanele:
Soroca, Floreşti, Orhei, Ştefan Vodă, Dubăsari, Slobozia ş. a. din R. Moldova. Motive
similare există şi la alte popoare (slavii sudici şi orientali, unele etnii asiatice)7.8
1
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 51.
2
Idem.
3
AFAŞM, 1967, ms. 173, f. 40; Brăneşti – Orhei; inf. Ion A. Suvac, 17 ani; culeg.
A. Hîncu.
* În orig. – capul Zmeului.4
4
AFAŞM, 1981, ms. 319, f. 172; Bîrnova – Ocniţa; inf. Andrei M. Tomulevschii, 63 ani;
culeg. G. Botezatu, L. Curuci. A se vedea melodia la finele cărţii.5
5
M. Pop, p. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 150.6
6
Idem.7
7
A. N. Veselovschii, Op. cit., 1883, p. 275; G. Bostan, Comunităţi…, 1968, nr. 3, p. 22.8
166
 În colinda românească se spune că Şoimul îl provoacă pe Cal să fie puşi la întrecere
pentru iuţeală. Ascultător, Calul îi spun stăpînului:

– Stăpîn, bun stăpîn, Voinicul [numele gazdei]

Tu, de cînd ne ţii, Pe ei i-a ascultat,
Fuga nu ne-o ştii; La cîmp că i-a scos,
De m-antrece Şoimul, Ţînchiul că le-a pus
Vinele să-mi tai, La mărul de aur,
Vinele din dreapta! Drumul că le-a dat:
Şoimul a grăit: Cal bun pe pămînt,
– De m-a-ntrece Calul, Brazdă aruncînd;
Aripa să-mi tai, Şoimul – sus pe vînt,
Aripa din dreapta! Din aripi şuierînd1.

Şoimul, prea mult încrezut în sine, pierde întrecerea şi este gata să suporte pedeapsa
propusă de el însuşi la început. Însă finalul colindei surprinde prin bunătatea Calului.
Acesta îi spune vînătorului:

Stăpîne, stăpîne,
Şoimul nu-i de vină,
Vînt mare-a bătut,
Pe Şoim l-a poprit,
Şoimul mi-a căzut [obosit],
Eu l-am întrecut!2

Sau, în altă variantă:

Stăpîne, stăpîne,
Nu sluţi pe Şoimul,
Căci bine ţi-a şedea
Pe mine călare,
Cu Şoimul pe spete
Prin satul cu fete!3
123

Stăpînul îl ascultă pe Cal şi renunţă la pedepsirea Şoimului.

Colinde pescăreşti. În mezoliticul cu climă relativ caldă şi umedă un factor important
în traiul oamenilor era (pe lîngă pădure) şi apa. Omul a fost nevoit să înveţe a înota, să
prindă peşte. Cu timpul pescuitul a devenit a doua ocupaţie de bază (după vînătoare).
Au ajuns pînă astăzi cîteva străvechi colinde pescăreşti, ce se cîntă, în primul rînd,
pentru flăcăi. Era natural ca opere poetice cu asemenea tematică să apară, mai întîi, la
locuitorii din preajma apelor relativ mari din zona noastră – Marea Neagră, Dunărea,
Prutul, Nistru.
Peştele şi mreaja (M. Brătulescu, 1981, III, 50). Colinda aceasta a avut circulaţie
îngustă. În Basarabia au fost înregistrate cîteva variante la sudul Bugeacului (aproape
de Marea Neagră şi Dunăre), o variantă – în centrul R. Moldova (r. Orhei). Colinda redă
1
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor…, 1975, p. 124–125 (Vasilcău – Soroca).
2
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 15; Anadol – Reni – Odesa; inf. Ştefan D. Casapu, 47 ani;
culeg. N. Băieşu.
3
Idem, f. 90; Barta – Reni – Odesa; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani; acelaşi culeg.
167
un episod cu caracter eroic din viaţa pescarilor. Din versurile colindei se subînţelege
că pescarii sunt plecaţi pe mare, acasă rămînînd o fată, care îngrijeşte de gospodărie.
Apariţia unui fantastic şi îngrozitor peşte, care devastează grădina, o face pe fată bravă să
meşterească o mreajă minunată şi să-l prindă. Carnea peştelui (ca în cazul Cerbului vînat)
va fi de folos la nunta fetei, din pielea lui se vor face pahare ş. a.
Cel Peşti de mare Din mare-a ieşit,
Din mare-au ieşit, În mreajă a dat,
Gardul mi-au sărit-o, Rău că s-a-ncurcat.
Florile-au păscut-o. Ea cînd a văzut,
Ea cînd le-a văzut [-u], Bini i-au părut.
Rău că i-au părut-u, Din cărniţa lui
Acasî c-a mers, Nuntî şi-a făcut
Mătasî şi-a tors, Din peliţa lui
Mreaj-a împletit, Păhare-au făcut,
La grădinî s-a-ntors Beau boieri cu ele,
Mreaja a întins. Beau şi fericesc,
Cel Peşte de mare Cu scumpe daruri o dăruiesc1.

Rar în locul fetei apare un flăcău.

Pescarii şi Vidra (M. Brătulescu, 1981, III, 51). În perioada iniţială a activităţii de
producere, oamenii îşi imaginau diferite forţe, fenomene ale naturii ca stăpîni totemici ai
bogăţiilor din lumea înconjurătoare. Ideea aceasta o vedem exprimată şi în colinda tipică
pescărească despre vidră.
Aducem cîteva informaţii despre această jivină, care astăzi este pe cale de
dispariţie, fiind inclusă în „lista roşie” a animalelor2. Vidra era vînată încă în neolitic,
pentru blana ei preţioasă. S-a răspîndit din Europa pînă în Asia Centrală şi nordul Africii.
În România este întîlnită şi în zilele noastre pe malurile Dunării şi în alte rîuri şi lacuri
bogate în peşte.
Vidra este „verişoara bună” cu nurca. Lungimea corpului vidrei ajunge pînă la
64 cm, la care se adaugă coada de 35–55 cm; are greutate pînă la 15 kg. Picioarele-i
sunt scurte. S-a adaptat la mediul acvatic. Îşi face culcuşul în scorburile malurilor, în
grămezi de stuf. Fată cîte doi – patru pui.
Crescută de mică în captivitate, vidra se îmblînzea, putînd fi folosită la pescuit
(metoda aceasta era la modă în sec. XIX)3.
Vidra a fost venerată ca „stăpîna” adîncurilor acvatice. Chipul ei este prezent în
mitologie, în unele creaţii folclorice arhaice.
În spaţiul carpato-balcanic vidra se încadrează şi în cultul morţilor. Se crede
că ea curmă zilele oamenilor. Există şi închipuirea că Vidra este una din călăuzele în
„lumea de dincolo”.
Seara va-nsera, Ca să te-nspăimînte.
Gazdă n-ai avea Să nu te spăimînţi,
Şi-ţi va mai ieşi De soră s-o prinzi,
Vidra înainte, Că Vidra mai ştie
123

1
Idem, ms. 177, f. 158; Utconosova – Ismail – Odesa; inf. Gheorghe Savastru, 64 ani; culeg.
E. Junghietu.
2
I. Nania, Op. cit., 1991, p. 326.
3
Idem, p. 316.
168
 Seama apelor Şi mi te-a purta
Şi a vadurilor La izvoare reci,
Şi ea mi te-a trece, Să te răcoreşti1.
Ca să nu te-nece;

Întîlnim în folclorul românesc şi fenomenul miraculos al transformării Vidrei în om

şi invers. Astfel, într-o legendă argeşeană se spune că un vestit vînător reuşise să vîneze
atîtea vidre că era cît pe ce să dispară neamul acestora. Într-o zi una din vidre s-a prefăcut
într-o fată frumoasă ca o zînă. Cînd vînătorul trecea pe malul apei, a văzut-o plîngînd.
Întrebată de ce plînge, fata a spus că a scăpat salba în apă. Flăcăul i-a propus să-i scoată
salba, dar cu învoială să-i fie nevastă. Oferta a fost acceptată. Dar cînd flăcăul a intrat în
vîltoarea apei, fata s-a aruncat şi ea, făcîndu-se din nou Vidră şi luîndu-l şi pe flăcău la
fundul apei. De atunci locul acela s-a numit Vidrarul, în amintirea vînătorului de vidre,
care se zice că s-a însurat cu o vidră, care l-a luat cu ea la fundul apelor2.
Vidra este prezentă şi în eposul eroic. Ea îl însoţeşte (alături de ogari, şoimi) pe
viteazul Iorgovan:
Ivan Iorgovan, Şase ogărei,
Călare pe cal, Cu Vidra-nainte,
Tovarăşii săi: Că e mai cuminte3.
Şapte-opt şoimei,

Colinda Pescarii şi Vidra circulă, după cum a constatat O. Bîrlea, „prin Muntenia
şi mai cu seamă în Dobrogea”4. S-au făcut şi cîteva înregistrări în Moldova (jud. Vaslui,
r. Rîbniţa – Transnistria). Despre varianta din dreapta Prutului folclorista L. Cireş
menţiona că este muntenească, deoarece provine din Pogoneşti jud. Vaslui, „localitate
în care s-a stabilit populaţie de origine muntenească”5.
Colinda despre Vidră exprimă idealul permanent al pescarilor de a prinde cît mai
mult peşte – important produs alimentar. Ideea colindei este că pentru un pescuit bogat
omul trebuie să lupte contra Vidrei – „cunoscătoarea şi stăpîna autoritară a apelor”6.
Dorinţa pescarilor se izbîndeşte, Vidra fiind nevoită (în schimbul eliberării de către pescari
a puiului ei, nimerit în mreje) să destăinuie locul bogat în peşte:
Dacă, măre, vrei să afli Cît nisip este pe mal.
Unde-i peşte de vînat, Şi [numele flăcăului colindat],
Spune-ţi-voi adevărat pescar mare,
Unde-i peşte de vînat: Aşa dacă-mi auzea,
Că e-n apă la adînc – Drumul puiului dădea,
Cît din cer pînă-n pămînt – Năvodu-n ap-arunca
Şi mult peşte-n apă creşte, Şi la mal cînd îl scotea,
De nu se mai isprăveşte: Ce vedea, se minuna,
Cîte stele sunt pe cer, Lumea că se sătura7.
1234567

1
Idem, p. 318.
2
Idem, p. 317.
3
Idem, p. 318.
4
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 308.
5
L. Cireş, 1984, p. LIV–LV.
6
M. Pop, p. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 157.
7
G. Breazul, Colinde, 1993, p. 197, nr. 117 („Moldova”; „cuvintele îndreptate după
G. Dem. Teodorescu”).
169
 Din acelaşi „trunchi poetic” face parte şi balada populară Antofiţă a lui Vioară (sau
Vidrosul), ce are o largă circulaţie în Muntenia şi Oltenia1.
Colinda cuprinde descrierea pregătirii şi înfăptuirii unui pescuit fabulos de bogat,
fără finalul tragic pe care îl conţine balada (răzbunarea asupra pescarilor: răsculaţi de
Vidra, peştii răstoarnă bărcile pescarilor, care pier în valuri; lovit de peşti peste ochi,
Antofiţă – conducătorul pescarilor – rămîne orb)2.
Se crede că motivul despre pescari şi Vidra a luat naştere în colindă, apoi aceasta
a devenit şi baladă3.
Tema colindei are la bază un fond arhaic ce ţine de cele mai vechi straturi ale
culturii umane – motivul mitologic-basmic despre „stăpîna” apelor care oferă pescarilor
o dobîndă bogată de peşte pentru un serviciu (în cazul nostru – eliberarea puiului Vidrei).
O temă asemănătoare este fastuosul pescuit al lui Veainemeinen din eposul eroic
carelo-fin Calevala („stăpînii” apelor – Vallama, Ahto, Ştiuca)4.
În încheiere despre arhaicele colinde eroice vînătoreşti şi pescăreşti subliniem că
vitejii umani zugrăviţi aici posedă (asemenea celor din eposul eroic neritualic – Gruia lui
Novac ş. a.) forţe neobişnuite, fantastice; în general, ei nu suferă înfrîngeri în lupte. Voinicii
acestor colinde eroice sunt luptători aprigi împotriva forţelor rele, pentru prosperarea
omului, a societăţii. Creaţiile acestea insuflă credinţă în triumful binelui asupra răului.
Totodată, vitejii colindelor eroice, reprezentîndu-i pe flăcăii de însurat (căror aceste
cîntece sunt dedicate) elogiază calităţile admirabile, proprii unor miri ideali. Aproape
fiecare colindă eroică ia sfîrşit cu versuri în care se spune că voinicul se căsătoreşte cu
fata dragă ori, cel puţin, se urează înfăptuirea visului acesta. Astfel, colindele eroice sunt
o formă a expresiei optimismului maselor populare.
Colinde pentru agricultori, păstori, vameşi. Aproape că nu avem colinde cu
conţinut referitor la agricultori, pentru că despre această activitate importantă a sătenilor
în majoritatea provinciilor româneşti este reflectată artistic în tradiţia Pluguşorului din
Ajunul Anului Nou.
Plugarul. Această colindă scurtă, de origine îndoielnică, înregistrată o singură dată
în 1946 în or. Criuleni, nu figurează în indicele tipologic al M. Brătulescu (1981).
Scoală, gazdă, scoală, mare, Apă-n gură au luat,
Prinde boii la tînjală De-arătură s-au îndurat,
Şi te du la cîmp afară Holdele le-au rourat
Şi tot ară pînă-n sară; Şi din gură-au cuvîntat:
La cîmpul drumului mare, – Creşteţi, grîe, pînă-n brîe
La fîntîni cu trei izvoare Şi, ovese, – cît mai dese,
Păsărelele tot zboară Secară – la subsuoară,
Pe deasupra pe ogoare. Popuşoaie – pîn’la grindă5.
12345

Ce-i mai bun pe lume (M. Brătulescu, 1981, VII, 150). Colinda a avut răspîndire
mai largă în Bucovina.
Dumnezeu, care se scaldă, de obicei, împreună cu unii sfinţi (Vasile, Petru ş. a.),
stabileşte ce este mai bun pe lume pentru ţăran: boul, calul, oaia, porcul, primăvara,
1
A se vedea texte ale baladei: Balade populare româneşti / Introd., indice tematice şi alfa-
betice, antol. de Al. I. Amzulescu, vol. I. – Bucureşti: EPL, 1964, p. 116.
2
Idem.
3
Sabina Ispas, Comentarii preliminare la Vidros // REF, 1969, nr. 5, p. 383–393.
4
A. N. Veselovschii, Op. cit., 1883, p. 263.
5
G. Ceaicovschi-Mereşanu, Lerui…, 1986, p. 74, nr. 59; inf. Gheorghe Holoico, 60 ani;
culeg. V. Baronciuc).
170
plugul, stupii, viţa de vie etc. Uneori aprecierea o face Maica Domnului ori două păsări
(rîndunele) ş. a.

După dealul cel mai mare,
Unde soarele răsare,
Este-un mîndru feredeu
Şi se scaldă Dumnezeu.
Tot se scaldă şi se-ntreabă:
– Ce-i mai bun pe ist pămînt?
– Nu-i mai bun ca oaia bună,
Că ea vara te hrăneşte
Şi iarna te încălzeşte.
Iar se scaldă şi se-ntreabă:
– Ce-i mai bun pe ist pămînt?
– Nu-i mai bun ca calul bun,
Că te duce şi te-aduce.
Iar se scaldă şi se-ntreabă:
– Ce-i mai bun pe ist pămînt?
– Nu-i mai bun ca boul bun,
Că răstoarnă brazdă neagră
Şi revarsă pîne albă.
Iar se scaldă şi se-ntreabă:
– Ce-i raiul pe ist pămînt?
– Raiul este primăvara,
Cînd înverzesc toţi cîmpii
Şi înverzesc copacii
Şi înfloresc florile
Şi-mpodobesc luncile,
Luncile, dumbrăvile
Şi toate pădurile1.

Ciobanul sătul de ciobănie (M. Brătulescu, 1981, III, 42). Colinda a avut chiar de
la început două elemente: gîndul ciobanului îmbătrînit de a-şi vinde oile şi rugămintea
lor de a nu „le da”, căci îl vor răsplăti cu miei, lapte, caş, cojoc ş. a.2 Din mitologia
creştină au fost preluate în colindă numele Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos,
Sf. Petru ş. a., folosite uneori în locul ciobanului.
Aducem drept exemplu o variantă înregistrată în Basarabia pînă la 1936.
Acolo-n jos şi mai în jos C-ai cîntecul prea dulce;
Nu ştiu ceaţă-i ori albeaţă-i Ne tomnează, ne iernează
Ori o turmă de oi dalbe. Şi ne scoate-n primăvară,
Dar la oi cine că şede? Fără-a pierde vreo mioară!
Şede [numele flăcăului colindat] Ba tu nu te-i duce,
fecior bun, Că ţi-i lua ţie miele,
Stă în bîtă rezemat, Tot mieluşe frumuşele
Zice-n fluier ferecat. Şi berbeci tot frumuşei
Cînd îi zice – turma strînge, Şi-i merge la tîrg cu ei,
Cînd întoarce – turma-ntoarce. La vreun tîrg peste-un judeţ,
– Be, be, be, oaie din frunte, Unde-i dare mai cu preţ.
Nu sui tare la deal, Banii în pungă-i băga,
Că eu de m-oi mînia, Vreun căluţ tu ţi-i lua,
M-oi duce de v-oi lăsa! Ce te-a duce tot ca vîntul
– Ba tu nu te-i duce, Şi te-a-ntoarce ca şi gîndul3.
123

Dumnezeu şi larma turmei (M. Brătulescu, 1981, III, 43). Colinda a fost atestată în
nordul Maramureşului (Transcarpatia).
1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 17 (Reuseni – Botoşani; inf. George Bugnariu;
culeg. V. Pop).
2
D. Caracostea, Poezia tradiţională română, I. – Bucureşti: EPL, 1969, p. 241, 244 ş. a.
3
Ecaterina Nemirovschi, Din comoara sufletului basarabean / Material didactic folclo-
ristic adunat de eleve, sub îndrumarea prof. … – Chişinău, 1936, p. 165–166 (Ciorniţa – Orhei;
inf. Cheliş; culeg. nu este indicat).
171
 În timpul iernii cumplite, Dumnezeu, alarmat de zbierătul oilor flămînde, se coboară
pe pămînt, aducînd vara.

Mare iarnă c-o picat-u, S-o coborît jos pe scară

Oile tăti-o zghierat-u, Ş-o slobozit flori de vară,
Dumnezeu le-o auzit-u, De hrană oiţelor
Jos la eli-o coborît-u. Şi de struţu ficiorilor1.

Ciobanul şi Dolful Mării Negre (M. Brătulescu, 1981, III, 45). Colinda a fost
atestată în sudul Bugeacului. Dolful (Dulful) Mării Negre încearcă să mănînce oi şi miei
din stîna ciobanului. Acesta, ajutat de cîinii săi bravi (conform unor variante, şi de un
berbec falnic), îl izgoneşte pe Dolf.

Dolful*2 Mării Negre, El îmi mai avea-ră

Cum seara-nserează, Nouă căţălandri
La perdea-mi soseşte, De-un an şi jumătate.
La oi mari că-mi strică, Ei cînd auzeară,
Mieluşei mănîncă. Pe Dolf l-alungară
Gheorghian voinicul La vale, la vale2.

Mioriţa (Oaia năzdrăvană) (M. Brătulescu, 1981, III, 36). Colinda aceasta (cu
6 versiuni în indicele M. Brătulescu, 1981) este tipică, mai ales, pentru Transilvania
nordică şi vestică, unde se cîntă pentru flăcăi-păstori. Totodată, colinda Mioriţa se
consideră şi „de mort”; se cîntă la casa unde a murit în timpul anului un flăcău, mai
ales dacă a fost cioban3.
Despre raportul dintre balada Mioriţa şi colinda cu acelaşi conţinut există mai
multe puncte de vedere. Bunăoară, A. Fochi şi A. Hîncu susţin că mai veche este balada,
iar O. Bîrlea – dimpotrivă4. Mai aproape de realitate pare a fi Gh. Vrabie, care susţine că
„balada şi colinda s-au dezvoltat concomitent”5.
Comparînd o variantă a Mioriţei-colindă cu Mioriţa-baladă, prof. M. Pop scria
că asemănarea este aproape totală; deosebirile provin din „tehnica proprie de realizare
a colindelor, care foloseşte cu mult mai mare economie mijloacele de expresie şi în care
desfăşurarea este mai mult punctată decît descrisă”6.
În centrul textelor colindei şi baladei despre oaia năzdrăvană se află ciobanul,
moartea căruia este hotărîtă de către doi sau mai mulţi păstori (fraţi, veri ş. a.). Ameninţatul
cu moartea cere să fie înmormîntat la stînă, înconjurat de diverse obiecte ale sale (fluier,
baltag ş. a.)7.12345678
Colinda Mioriţa nu este tipică la moldoveni. Dispunem de o singură versiune
(puţin clară), înregistrată într-un sat unde majoritatea populaţiei o constituie ucrainenii.
1
AFAŞM, 1987, ms. 376, f. 16; Podişor – Teceu – Transcarpatia; inf. Ana I. Vargă,
63 ani; culeg. E. Junghietu.
* Inf. explică – Lupul.2
2
AFAŞM, 1968, ms. 178, f. 65; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Ana M. Bunul, 47 ani; culeg.
G. Botezatu.3
3
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 308.4
4
A. Fochi, Mioriţa: Tipologie, circulaţie, geneză, texte / Cu un studiu introductiv de P. Apostol.
– Bucureşti: EARPR, 1964, p. 438-457; A. Hîncu, Balada populară Mioriţa. – Chişinău: Ştiinţa, 1967,
p. 22, 49–51; O. Bîrlea, Mioriţa-colindă // REF, 1967, nr. 5, p. 339.5
5
Gh. Vrabie, Balada populară română. – Bucureşti, 1966, p. 272.6
6
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 60.7
7
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 188.8
172
Creaţia poetică în cauză a apărut „în rezultatul contaminării diferitor motive din folclorul
ucrainean şi moldovenesc, care prin mesajul lor se apropie de baladă”1.

Acolo-n deal sub cea pădure Şi cînd vîntul a sufla,

Paşti-o turmă de oi. Fluierul va cînta,
Lîngă ele-n partea stîngă – Oile s-or bucura,
Mioriţa cu nevoi. Pe mine m-or căuta.
– Măi ciobane, ciobănaş, Eu n-oi fi-n bătaia vîntului,
Oiţele tale cin’ le-i scoate la imaş? Eu voi fi-n fundul pămîntului.
Cine-n codru le-a mîna, – Măi ciobane, ciobănaş,
Cînd te-i însura Cine te-a îngropa?
Cu lutul şi cu iarba? – Brazdele s-or răsturna,
Iar ciobanul mai zicea: Pe mine m-or îngropa
– Nu-i nimic, draga mea, Sub cel munte, sub cel deal,
Voi pune fluierul Să nu fie în zădar;
În vîrful crîngului, Pe mormînt vor creşte flori
În bătaia vîntului Pentru-a mele oi surori2.

În reg. Transcarpatia a fost înregistrată o variantă a tipului nr. 36–C (M. Brătulescu,
1981), numit şi Fata de maior, în care se spune că ciobanul va fi omorît dacă va pleca la
o enigmatică „fată de maior”:

Pe valea Mujenilor, Pă mine m-or îngropa

Domnului ş-a nos ’domn*,3
Esti-o fatî di maior,
C-un brîu mari di aur.
– Haide, fraţi, ş-om lua-o!
– Ba eu, fraţi, n-oi lua-o,
Pă mine m-or împuşca,
În strunguţa oilor
Pă locul găleţilor,
Băltăşagul meu cel drag
Să-mi fie mie de steag
Şi-o crenguţă de măr dulce
Să-mi fie mie de cruce3.

Berbec falnic (M. Brătulescu, 1981, III, 45-a). Colinda are o răspîndire îngustă.
Dispunem de o singură variantă, înregistrată în Moldova.

Din cele turme de oi La vîrful corniţelor

Am rămas c-un berbecel, Este-o piatră năstrăpată,
Cu lîna pînă-n pămînt, Ce cuprinde lumea toată,
Cu coarnele de argint; Ţarigradul – jumătate4.
12345

Colindă pentru vameşi (M. Brătulescu, 1981, III, 49). Cunoaştem un singur text cu
această temă, atestat la moldoveni.
Negustori, sosiţi cu corabia de pe mare, cer fetei mari să-şi trezească iubitul
(„voinea”), care este vameş. Acesta doarme, obosit, întors din Turcia. Uneori în rolul
negustorilor apar colindătorii.
1
G. Bostan, Mărturii …, 1973, p. 19.
2
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 137–138 (Hrubna – Secureni – Cernăuţi;
inf. Petru Zloi, 52 ani; înregistrare în 1964).
* Refr. se repetă neregulat.3
3
AFAŞM, 1987, ms. 283, f. 252; Slatina – Teceu – Transcarpatia; inf. F. Horvat, 68 ani;
culeg. G. Botezatu, A. Hîncu.4
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 60, nr. 23 (Ţepu – Galaţi).5
173
 Departe-mi zăreşte, Ori ţi-i verişor[-u]?
Departe-mi ocheşte – Nu mi-i frăţior-u,
Di-o corăbioar’ Nici văr, verişor-u,
Neagră şi smolită, Aista-i voine-al meu.
Grea şi-mpodobită Aseară-a sosit-u
Cu grîu şi bucat[e]; După-o apă lină,
Nu-i grîu şi bucate, Din ţară străină,
Ci-s neguţători; După-o apă rece,
Nu-s neguţători, De la turci pribegi.
Ci-s colindători. Mergeţ şi-m tăceţ,
Ei vin colindînd-u, Să nu-l deşteptaţ;
De Marcela-ntrebînd[u]: De l-oţ deştepta-ră,
– Ce ţii, Marcelo, -n braţe, Vamă v-a lua[-ră],
Ori ţi-i frăţior[-u], Vamă peste samă!1.

IV. Colinde familiale, de rudenie (M. Brătulescu, 1981, V). Răspîndire generală
în Moldova are colinda intitulată Soţ şi soţie în pat mîndru (M. Brătulescu, 1981, V, 121).
Distingem trei subtipuri ale colindei. În variantele subtipului I se spune că soţul şi soţia
(uneori împreună cu copiii) dorm pe un pat luxos. Conţine versuri comune cu ale colindei
generale Casă mîndră.

Sub cel măr, sub cel păr La picioare – mintă-n floare,

Este-un pat ca de brad,
De nouă meşteri lucrat.
– Cine doarme-n acel pat?
– Domnul nostru cel de casă
Cu drăguţa jupîneasă.
– Dar voi ce le-aţi aşternut,
Ca să doarmă mai plăcut?
Covor verde mohorît,
Pînă-n pămînt slobozit.
La mijloace – brebenoase,
Sus la uşă – flori de rujă,
Jos la prag – flori de mac,
Dar prin casă – iarb-aleasă,
Pe podele – viorele,
Pe pereţi – sticle verzi,
Dar în tindă – flori de mintă,
Pe afară – flori de vară,
La portiţă – păuniţă2.

În toate provinciile româneşti, inclusiv Moldova de pe ambele maluri ale Prutului,

Transnistria, are circulaţie largă subtipul II al colindei de faţă, în care se spune că flori
de măr se scutură peste soţii (uneori împreună cu copiii) care dorm pe un pat la umbra
pomilor înfloriţi. Soţia se trezeşte şi confundă florile cu ninsoarea. Soţul îi spune adevărul.
Cîntecul se aseamănă cu cel despre colindători şi gazde (M. Brătulescu, 1981, I, 1).
Doamna din somn să pomenea Şi din gur-aşa-mi grăia:
Şi-ntr-un cot se sprijinea – Proastă-mi eşti oar’ mi te faci-u?
Şi din gur-aşa-mi grăia: Nu ne-a nins, n-a viforît,
– Scoală-te, doamne, fii dormit, Vînt de vară ne-a bătut-u,
Căci ne-a nins, ne-a viforît! De vară, de primăvar’,
Domnu din somn să pomenea Flori de măr s-au scuturat-u,
Şi-ntr-un cot să sprijinea Peste noi s-au revărsat[-u],
12

1
L. Cireş, 1984, p. 50, nr. 66 (Bordeasca Veche – Vrancea; inf. Ion Gh. Florea, 53 ani; culeg.
L. Berdan, L. Cireş, 1976).
2
I. Sbiera, Colinde, 1888, p. 34, nr. 2 (Bucovina).
174
 Peste noi, peste-amîndoi,
Peste mici de cuconaş.
Culcă-te, doamnă, să dormim
Pîn-ce soarile-a răsări,
Feţili noastre-a rumeni1.

În sudul Moldovei din dreapta Prutului au fost înregistrate cîteva variante ale colindei
în cauză, care constituie subtipul III; se spune că soţii care dorm pe un pat minunat, fiind
treziţi de florile căzute de pe pomi, sunt tineri căsătoriţi:

– Dar în pat cine-i culcat-u?

– Dumnealui, tînăr Ion,
Cu-a lui dalbă tineric-oi.2

Elogiul căsniciei (M. Brătulescu, 1981, V, 122). Are circulaţie în mai multe
provincii româneşti, inclusiv Moldova, mai ales în sudul acesteia, pe ambele maluri
ale Prutului.
Soţia se află într-un leagăn de mătase, prins de vîrfurile a doi meri; împleteşte ori
coase ceva pentru soţ. Acesta, la umbra pomilor, dansează împreună cu musafirii. Soţii
sunt mîndri că s-au ales unul pe altul.
Soţia: Soţul:
– Ferice de mine – Ferice-ş de mine
Şi de maică-mea-ră, Noroc de-am avut-u
Noroc ce-am avut-u De doamnă tinerică.
De domn tinerel. Frumuşel mă poartă
Frumuşel mă poartă Cu cămaşa-i dalbă,
Cu rochiţă dalbă, Dalbă de bumbac[-u],
Dalbă-i de bumbac[-u], Cum mi-a fost mai drag-u3.
Cum mi-a fost mai drag-u.
Soţi fericiţi. Cele trei tipuri ale colindei sunt specifice pentru Basarabia şi Transnistria
(Nu figurează în indicele tipologic al M. Brătulescu, 1981).
Într-un grup de variante specifice pentru cîteva raioane nistrene (Rîbniţa,
Rezina, Grigoriopol ş. a.) se spune că soţii fericiţi (numiţi hulubi) se află la fîntîna din
livadă / grădină.

… În grădinî – o fîntînî. – Hulughiţa îi [numele soţiei].

– Şi sî vedi la fîntînî? – Şi li-i da-li di lucrat?
– La fîntînî – o prostiri. – Ghil curat di dipanat.
– Şini şădi pi prostiri? – Şi li-i da di mîncat?
– Hulughiţa ş’ hulubaşu. – Lapti dulşi cu alac.
– Cum îl chiamî hulubaşu? – Şi li-i mai da di lucrat?
– Hulubaşu îi [numele soţului]. – Galghinaş di numărat4.
1234
– Cum sî chiamî hulughiţa?
1
L. Cireş, 1984, p. 135–136, nr. 137 (Costache Negri – Galaţi; inf. Enache A. Andrei,
62 ani; culeg. L. Berdan).
2
Idem, p. 136, nr. 138 (Bordeasca Veche – Vrancea; inf. Ion Gh. Florea; culeg. L. Berdan,
L. Cireş, 1976).
3
Idem, p. 139–140, nr. 140 (Smîrdan – Galaţi; inf. Toader N. Nacu, 63 ani; culeg.
L. Berdan, 1974).
4
AFAŞM, 1987, ms. 380, f. 42; Plopi – Rîbniţa; inf. Matroana Hlinca, 80 ani; culeg.
V. Cirimpei, S. Moraru.
175
 Conform altui grup de variante, tipice pentru Bugeac, soţii fericiţi (uneori tineri
căsătoriţi) se află la masă ori într-un leagăn de mătase.

– Dar în leagăn cine şede? – Pe junelul cum îl cheamă?

– Doi junei, doi tinerei. – Iar îl cheamă, iar [numele soţului].
– Pe juniţă cum o cheamă? Ei stau faţă iar la faţă
– Iar o cheamă, iar [numele soţiei]. Se sărută cu dulceaţă.1

Al treilea grup de variante, specifice pentru Basarabia şi Transnistria, formează

imaginea unei familii de gospodari buni, onoraţi. Primul strat, precreştin, al cîntecului redă
lăcaşul luxos (versuri comune cu ale colindei Casă mîndră), unde se află mese drese, de
sărbătoare. În faţa oaspeţilor se află stăpînii casei – soţi în etate. Ei vorbesc cu satisfacţie
şi mîndrie despre averea, rudele lor. Se plîng că li-i greu, dar, totodată, sunt mîndri de
totul ce au.

Sus, mai sus, la cap di masî
Stă stăpînu ist di casî
C-o ploscî di vin în mînî
Şî-ni şinsteşti şî-ni măreşti,
De-amar greu sî jăluieşti:
– Doi-mă*2 mîn’li, doi-mă coatili
De cai tineri hăţuindu-i,
De boi tineri juguindu-i,
Pi la şini dăruindu-i.
Jos, mai jos, la cap di masă,
Stă stăpîna iast’ di casî
C-o ploscî di vin în mînî
Şî-ni şinsteşti, şî-ni măreşti,
De-amar greu sî jăluieşti:
– Doi-mă palmili, doi-mă dejitili
Di colaşi mîndri-mpletind:
Cei mai mari – di botejiuni,
Cei mai mişi – di cununii2.

Element mai nou (creştin) în colindă este aflarea la masă (uneori chiar în locul
gazdelor) a sărbătorilor de iarnă personificate (Crăciunul, Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ion).
Rareori sunt prezenţi şi Dumnezeu, Maica Domnului.

Sus, mai sus, la cap di masî Şădi Sfîntu Vasîli;

Stă Ajiunu di Crăşiun, Lîngî Sfîntu Vasîli
Lîngî-Ajiunu di Crăşiun Şădi Ajiunu di Boteazî;
Stă Crăşiunu şel bătrîn; Lîngî-Ajiunu di Boteazî
Lîngî Crăşiunu şel bătrîn Şădi Sfînta Boboteazî;
Stă Ajiun di Anu Nou; Lîngî Sfînta Boboteazî
Lîngî-Ajiunu di Anu Nou Şedi Ion, Sfîntu Ion3.
1234

Uneori textele apar în contaminare cu motivul filozofic-religios despre „veacul

de apoi”.
Soţie harnică şi frumoasă. În colindele adresate femeilor este laăudată, în primul
rînd, hărnicia lor. Gospodinele sunt elogiate pentru că ştiu a face cu iscusinţă lucruri
minunate. Oriunde s-ar afla gospodina (la masă, în pat, în leagăn), tot timpul lucrează ceva
(coase, brodează etc.):
1
Idem, 1968, ms. 178, f. 139; Utconosovca – Ismail – Odesa; inf. Ilarion Delighioz; culeg.
G. Botezatu.
* Doi-mă – mă dor.2
2
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 228, nr. 76 (Corcmaz – Ştefan Vodă; inf. Dumitru Andruşca,
20 ani). 3
3
Idem.4
176
 Nu ştiu, coase, chindiseşte, Şede doamna cea frumoasă,
Mîndre haine mai găteşte.1 Şede la ghergef şi coase.2
Gospodina mai găteşte:
Năfrămel – frăţîne-său, Scoarţă verde mohorîtă,
Guleraş – tătîne-său.3 Pînă-n pămînt slobozită.4
Cunună pentru fini (M. Brătulescu, 1981, V, 136). Colinda a fost înregistrată în mai
multe provincii româneşti, inclusiv Moldova din stînga Prutului (în Bugeac).
Soţii (ori o femeie, o fată, cîteva fete) adună flori şi împletesc cunună pentru fini
(la nuntă).

– P’in livadă cin’se plimbă?

– Şi se plimbă doi junei,
Doi junei, doi porumghei,
Cu mănunchi de floricele,
Ca să-mi facă cununele,
Să cunune pe doi fini.5

Soţii beau din pahar minunat (M. Brătulescu, 1981, V, 137-B-a). Are circulaţie
generală la români, inclusiv în Moldova.
Soţii, împreună cu Moş Ajun, sfinţi (uneori aceştia iau locul stăpînilor casei), aşezaţi
la masă ori aflîndu-se pe pat, beau dintr-un pahar minunat.
– După masă cini şădi? În fundu paharului-u
– Tot Crăciunul cel bătrîn-u, Scrisă-i raza soarelui[-u];
Cu toţi sfinţii de-a-mprejur-u. În gura paharului-u
Ei tot beau şî vesăleu, Scrisă-i luna cu lumina
Din pahar nu găteu; Şi soarele cu căldura6.
123456

V. Flăcău, fată mare, peţit (M. Brătulescu, 1981, IV). Este o categorie de colinde
relativ mare. Textele pot fi împărţite în cîteva grupe: flăcău şi cal (M. Brătulescu, 1981,
IV, 70–73, 77–78), flăcău-ostaş, apărător al patriei (V, 131–131-a, 193), fată mare, peţit
(IV, 80–119).
Voinic călare (M. Brătulescu, 1981, IV, 70). Are circulaţie în Transilvania,
Muntenia, Moldova.
În cele mai multe variante se vorbeşte despre îngrijirea de către voinic a calului său
foarte frumos.

1
AFAŞM, 1959, ms. 111, f. 182; Dîngeni – Donduşeni; inf.. Ion I. Hropotinschi; culeg.
A. Hropotinschi.
2
Idem, 1955, ms. 70, f. 109; Drăpcăuţi – Briceni; inf. Elena I. Gumenîi; culeg. E. Gumenîi.
3
Idem, 1959, ms. 111, f. 175; Dîngeni – Donduşeni; inf.. Gheorghe F. Hropotinschi; culeg.
A. Hropotinschi.
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 68 (Mahala – Nouă Suliţă – Cernăuţi).
5
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 123; Utconosovca – Ismail – Odesa; inf. Ion A. Codja,
50 ani; culeg. N. Băieşu.
6
L. Cireş, 1984, p. 149, nr. 150 (Uda – Iaşi; inf. Varvara I. Ungureanu, 73 ani; culeg.
I. H. Ciubotaru).
177
 Vîrîi mîna-n buzunar, Coama lui – fuior de casă,
Scosei cheia grajdului, Coada lui – tot de mătasă,
Grajd de piatră descuiai, Pe spinare – pete multe
Şi înuntru că intrai Şi cu ţîntişoare-n frunte.
Şi pe Murgu alesei, Să-i dau fîn şi viorele
L-alesei, îl periei; Şi apă cu acadele1.
Cal ameninţat cu vînzarea (M. Brătulescu, 1981, IV, 72). Are circulaţie în mai multe
provincii româneşti, inclusiv Moldova (partea sudică de pe ambele maluri ale Prutului).
Văzîndu-se în pericolul de a fi vîndut, calul îi aminteşte stăpînului nerecunoscător
faţă de serviciile pe care i le-a adus mai înainte. Bunăoară, îi spune că l-a trecut marea,
fără a-i uda hainele (hiperbolă necesară scoaterii în relief a voiniciei calului); i-a învins la
fugă pe toţi caii puşi la întrecere ş. a.
– Stăpîne, Stăpîne, Pe rouă, pe ceaţă,
Stăpîne Vasile, Pe gheaţă işneaţă,
’Nainte de-a mă vinde‚ Cu cincizăci de cai-i,
Tu îţi adă-aminte Toţi potcoviţi-i,
De-a mele cuvinte: Eu nepotcovit,
Cînd tu te-apucai Pe toţi i-am întrecut-ui2.
Joi de dimineaţă,
Voinicul călare la horă (M. Brătulescu, 1981, III, 77–B). Circulă în Muntenia,
Dobrogea, Moldova.
Voinicul călare vine la horă. Ibovnica îl invită la joc, zicîndu-i să lege calul
de un tufar.
Di lăturea-cestui sat Şî-i Ion cu straie negre;
Esti-un păr mari rotat, Bună ziua că-m dădea-ră,
De horă-i înconjurat, Numai biata ibovnică:
De fetiţe tinerele – Leagă calu di colea,
Şi neveste mărunţele. Di colea, di cea mlădea,
Şi-m zăriră di-un păun, Că-i mlădeaua de măr dulce,
Nu-i păun cu coada verde, Chiar să scape, nu să duce3.

Într-un subtip aparte de variante (M. Brătulescu, III, 77–C, 78) se spune că flăcăul
joacă în horă, iar calul nechează de foame şi de sete. Voinicu-i spune să rabde, căci şi el
rabdă neînsurat.
Căci eu de m-oi însura, Strecurată printr-o piatră,
Ţie drumu că ţi-oi da Orzişor dintr-o găleată
Şi vei paşte ce-i cunoaşte Şî-ţi voi face coama lată,
Şi-i bea apă strecurată, Coadă lungă şi-nnodată4.
1234

1
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 94, nr. 91 (Ţepu – Galaţi).
2
L. Cireş, 1984, p. 83-84, nr. 92 (Ungureni – Galaţi; inf. Toader P. Mardare, 52 ani; culeg.
L. Cireş, 1983).
3
Idem, p. 85, nr. 93 (Bogza – Vrancea; inf. Gheorghe A. Ciufu, 80 ani; culeg L. Berdan,
L. Cireş, 1976).
4
Idem, p. 90, nr. 97 (Smîrdan – Galaţi; inf. Toader N. Nacu, 63 ani; culeg. L. Berdan, 1974).
178
 Avem o serie de colinde pentru flăcău, pe care am putea să le numim ostăşeşti. Ele
au caracter istorico-patriotic. Redau, în mod poetic, calităţi valoroase ale poporului iubitor
de libertate, viaţă paşnică.
Fiu cerut ca şef al armatei (M. Brătulescu, 1981, V, 131). Are circulaţie în
Transilvania, Muntenia, Dobrogea, Moldova. Ostaşii, rămaşi fără conducător, cer unor
părinţi învoirea de a-l pune în fruntea armatei pe fiul lor, care deocamdată este prea tînăr.
Colinda începe cu versurile:
’N prundurile mării Sub d-umbriţa lor
Născut-au, crescut-au Cine se d-umbreşte?
Doi-trei păltiori. Cele oşti leşeşti,
.................. Sunt şi româneşti1.

Este de notat că prezenţa oştirilor leşeşti (poloneze) în ţinutul nostru în secolele

trecute are următoarea explicaţie. În 1389, pentru a avea un aliat, „care să nu permită
izolarea ţării în faţa expansiunii otomane”, domnul Moldovei Petru Muşat a încheiat un
tratat cu regele Poloniei, Vladimir Iagello2. Iar în 1402 Alexandru cel Bun a încheiat
alt asemenea tratat cu acelaşi rege polon, care trebuia să recunoască suzeranitatea, „fără
ştirbirea independenţei ţării”3. Deci, în acel timp era firească aflarea în Moldova
a oştirilor leşeşti, alături de cele româneşti.
În continuarea colindei se spune:
Cele oşti leşeşti D-un tînăr cocon,
Ele domn că-şi are, Pe nume Ion.
Cele româneşti Întîi că-l cerură:
Ele domn că n-are. – Dă-mi-l, taică, dă-mi-l,
Şi ce-au mai umblat Dă-mi-l, maică, dă-mi-l,
Şi ce-au trepădat, Dă-mi-l pe Ion,
1234
Pînă ce-au aflat Că e bun de domn4.
În cele din urmă, oştenii îi conving pe părinţi ca fiul lor să le devină căpetenie.
Conform unor variante ale colindei, băiatului i se pregăteşte de către oaste
(ori mamă) un vestmînt deosebit:

Pe poala vestmîntului
Scrisă-i luna cu lumina
Şi soarele cu căldura.
În cei doi umerei –
Doi luceferei5.

Sfat pentru cei care pleacă la oaste (M. Brătulescu, 1981, V, 132). Are circulaţie în
Transilvania, Muntenia, Moldova.
Tatăl îl învăţa pe fecior:

1
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 100–101, nr. 104 (Ţepu – Galaţi).
2
I. A. Ojog, I. M. Şarov, Istoria românilor, I. – Chişinău, 1992, p. 27.
3
Idem, p. 31.
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 101, nr. 104 (Ţepu – Galaţi).
5
Idem.
179
 – Dacă te-i duce,
Să nu conteneşti
Cu oştenii tineri,
Că oştenii tineri
Nu ştiu rîndul bine,
Rîndul oştirilor
Şi al războaielor1.
Pe sub cei brazi nanţi. În această colindă, atestată în Basarabia, sunt descrise poetic
unele momente ale luptei împotriva baronilor unguri. Textul evocă, folosind mijloace de
redare fantastică, fapta eroică, patriotică a unui ostaş care şi-a salvat camarazii căzuţi în
mîinile ungurilor.
Voinicul [cutare]
Calul şi-a încins
Şi l-a-ncălecat,
Bici de fugă i-a dat,
Porţile a fărîmat
Şi pe fraţi i-a scăpat2.
Fără vreo şovăială, ostaşul respinge propunerea făţarnică a craiului ungur de a se
„îmbrăţişa”, „înfrăţi”, „cumnăţi”.
Craiul unguresc Voinicul Ion
Din gură-a strigat: Din gură grăi:
– Voinice Ioane, – Căluceanul meu
De întors întoarce-te, Mi-i frăţiorul,
Să ne îmbrăţişăm, Iar săbioara
Să ne înfrăţim, Mi-i surioara,
Să ne cumnăţim, Iar puşculiţa
Bine să trăim! Mi-i cumnăţica!3.
123

Ostaşul patriot este convins că inamicul niciodată nu-i poate deveni prieten.
Am putea presupune că această colindă reflectă poetic realitatea istorică de la
începutul sec. XV, cînd Regatul Ungar vedea în Moldova nu numai un obiect al agresiei,
ci şi un aliat împotriva Turciei4.
La luptele împotriva turcilor (sec. XVI–XVIII) se referă în modul cel mai direct
o colindă consacrată lui Ştefan Vodă, care, după mărturisirile bătrînilor, se cînta şi la curtea
domnitorului. Finalul colindei lansează apelul hotărît de a izgoni duşmanii din ţară:
Să înşeuaţi
Şi pe cai să-ncălecaţi,
Mare luptă vă aşteaptă –
Să distrugem hoarda toată!5

1
T. Găluşcă, Folclor basarabean …, 1938, p. 68 (Izvoare – Floreşti; inf. Chirică Bulat,
60 ani).
2
PPM, 1965, p. 142–143 (Vasilcău – Soroca).
3
Idem, p. 143.
4
I. A. Ojog, I. Şarov, Op. cit., 1992, p. 31–32.
5
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 216 (Ţareuca – Rezina; inf. Gheorghe V. Ţăruş,
59 ani; culeg. N. Băieşu).
180
 Maica bătrînă în căutarea fiului (M. Brătulescu, 1981, V, 133). Are circulaţie în
mai multe provincii româneşti, inclusiv Moldova.
Cîntecul conţine un vechi motiv poetic, existent în poeme epico-eroice la multe
popoare din sud-estul Europei.
Reprezentanţii şcolii mitologice în folcloristică susţin că chipul mamei care-şi caută
fiul plecat la bătălie este o preluare din mitologia veche, precreştină (zeiţa-mamă îl caută
pe fiul Osiris sau Adonis, Dionysos)1.
M. Eliade scria într-o lucrare publicată în 1936: „Femeia şi mama au fost socotite
din cele mai vechi timpuri ca un miracol divin pe pămînt <…>; exista, aşadar, cu mult
mai înainte de creştinism o pietate sinceră şi populară faţă de femeie şi faţă de mamă,
adică faţă de principiul rodniciei şi al bunătăţii pe care mama o întrupa <…>. Pierderea
dramatică a feciorului a înduioşat sufletul popular mai mult decît alt miracol”2.
Unii cred că motivul despre mama care-şi caută fiul a apărut mai întîi ca baladă
aparte, apoi a fost încorporat, parţial, în Mioriţa3, iar cu timpul a căpătat şi formă de
colindă. În general, versurile baladei şi ale colindei sunt comune. În ambele specii se
spune că îndurerata mamă iese înaintea oştenilor care se întorc de la bătălie, tot întrebînd
dacă nu l-au văzut pe undeva şi pe fiul ei:

Voi, voinicilor,
Voi, vitejilor,
Eu v-aş întreba
Să-mi spuneţi ceva
D-al meu draguţ fiu!4

Există şi variante în care se spune că mama se adresează cu aceeaşi întrebare

Dunării:

Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere,
Mult eşti drăgălaş
Şi făr’ de făgaş,
Tu nu mi-ai zărit
D-al meu fiu iubit?5

Uneori voinicii îi răspund mamei:

Măicuţă bătrînă, Oşti înşiruind,

Acela voinic Cai buni împărţind,
Noi că l-am văzut Cai buni la spahii,
La gura rîului, Lefi – la lefegii6.
123456

1
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 467.
2
M. Eliade, Maica Domnului // Familia, seria a III-a, 1936, nr. 6, p. 33.
3
Ovid Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară. – Bucureşti, 1966, p. 404.
4
N. Păsculescu, Literatură populară românească / Adunată de … – Bucureşti: LSC, 1910,
p. 61, nr. 79 (Cudalbi – Galaţi).
5
Idem.
6
Idem, p. 61.
181
 În locul ostaşilor pot apărea colindătorii:

Juni colindători
Şi cugetători,
Voi de cînd îmblaţi,
Voi că n-aţi văzut
Un drag fiu d-al meu?1

La sfîrşitul cîntecului se adaugă urări de bine la adresa femeii colindate:

Cea maică [numele]

Fie-mi sănătoasă!2

Vom vedea mai departe că această colindă are şi conţinut mitologic-creştin (Iisus
căutat de maică-sa) (M. Brătulescu, 1981, VIII, 181).
Fată mare, peţit. În colindele pentru fete mari (ca în cele pentru gospodine) se
evidenţiază tema laudei calităţilor pozitive proprii unei femei exemplare: dragoste de
muncă, de curăţenie, frumuseţe. În majoritatea acestor colinde fata este zugrăvită în timpul
muncii, confecţionînd felurite obiecte, destinate pentru casă ori pentru sine, pentru cineva
din rudele apropiate (frate ş. a.).
Unele colinde pentru fete mari conţin, fireşte, motive ale căsătoriei (tradiţionale):
peţitul, logodna, tocmirea zestrei. Legătura strînsă între tema aceasta în colinde şi
obiceiurile reale la nuntă se explică şi prin coincidenţa lor în timp: după sărbătorile de
iarnă urmează cîşlegile cînd au loc multe căsătorii, nunţi3.
Fata în leagăn de mătase (M. Brătulescu, 1981, IV, 80–A). Are o largă circulaţie
în toate provinciile româneşti, inclusiv Basarabia. Aflată într-un leagăn (uneori acesta
este prins de cremgile unui copac sau pluteşte pe o apă), fata coase ori cîntă, plînge. Ea
aşteaptă peţitori sau îi este dor de rudele apropiate.

Leagăn verde de mătasă, Şede la gherghef şi coasă.

Dar în leagăn cine-mi şede? Şi-m cusea şi ghindosea
Şi-m şedea de-o domnişoară, Di-un guler şi de-o basma,
Dar pe nume cum o cheamă? Băsmăluţa maică-sa,
– Ioana-i fată frumoasă, Guleraşu taică-su4.

De multe ori se spune că leagănul este purtat în coarne de un cerb sau un bou (bour),
care înoată pe o apă (simbol al căsătoriei).Unii cercetători mitologi (J. Schuller ş. a.) văd
aici mitul Europei răpită de Zeus în chip de taur5.12345
Fată mare cu fraţi şi veri (M. Brătulescu, 1981, IV, 80–B). Două (sau trei) fete
ghilesc pînză. Un cioban cu turma sa trece pe acolo. Fetele-l previn că dacă oile vor da
peste pînze, cei „v’o nouă fraţi şi nouă veri” ai lor se vor răzbuna:
1
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 14; Cartal – Reni – Odesa;; inf. Constantin F. Cloşcă, 39 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
Idem.
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 222–223.
4
L. Cireş, 1984, p. 95–96, nr. 104 (Burca – Vrancea; inf. A. Lina, 19 ani; culeg.
L. Berdan, 1974).
5
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 117.
182
 – Ciobănaş cu oile, Florili ni li-i turti,
Bre cioban, bre, tu bre, Noi pi tini te-om pîrî.
E oili de-acole, Noi avem v’o nouă fraţi,
Cî pînzîli ni-i călca, Nouî fraţ şî nouî veri1.

Fată mare şi flăcău mîndri (M. Brătulescu, 1981, IV, 96). Colinda este tipică pentru
Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei (pe ambele maluri ale Prutului). În colindă se spune
că un cioban şi o fată se înfruntă alternativ cu bunurile pe care le au (ciobanul – cu oile,
fata – cu florile).

Bun voinicu Ghiţă Ci-s cîrduri de oi,

Strujeşte,’mprujeşte
Cu Ileana frumoasă,
Cu cosiţa groasă,
Cu geana sumeasă,
Cu sprînceana trasă.
– Ş-oi struji cu tine
Ş-oi pruji cu tine
Că-ncă-mi eşti de-o samă
Şi-ncă de-o potrivă!
– Nu struji cu mine,
Nu priji cu mine;
Vezu-mi, dar nu-mi vezi
Celea livezi verzi;
Nu sunt verzi de fel-u,
Ci-s verzi de flori,
Toate-s ale mele,
N-ai treabă la ele!
– Ş-oi struji cu tine
Ş-oi priji cu tine;
Vezi-mi, dar nu-mi vezi
Ceia munţi cărunţi;
Nu sunt munţi cărunţi,
Jur, ’prejur de oi –
Negri ciorpănei
Şi nu-s ciorpănei,
Ci sunt ciobănei,
’N ghiaoge rezemaţi,
Sub glugi d-aciuaţi,
De ploaie-s plouaţi.
De unde-or şuierară,
Oile-or sculară
Oile-or porniră,
Cu cuşma le-or face,
’Ncoace le-or întoarce,
Spre soare răsare,
Pogoară devale
Pîn-la florile tale;
Oi s-or şiruiară,
Flori c-or tîrîiară;
Ce-or mai rămîneară
Ciobani le-or adunară
Şi le-or învîrstară
D-albe cu d-albastre,
La fete le-or dară2.

Cetatea fetei (M. Brătulescu, 1981, IV, 98). Colinda este specifică pentru Muntenia,
dar a fost înregistrată, sporadic, şi în sudul Moldovei pe ambele maluri ale Prutului.
În colindă se spune că un flăcău intenţionează să cucerească o cetate în care
se află o fată. Aceasta predă benevol cetatea. Cucerirea fortăreţei este (ca în folclorul
nunţii) o alegorie a peţitului, a căsătoriei.
În unele variante se spune că cetatea este asediată de către turci şi frînci.
Este-o fată-ntr-o cetate, Şi cer turcii corăbiile
................... Şi frîncii – vadurile
O bat turci de pe uscat-u Şi nu pot s-o prididească.
Şi frînci de pe Marea Neagră; – Aidem noi s-o prididim,
12
1
AFAŞM, 1973, ms. 251, f. 159–160; Coşniţa – Dubăsari; inf. Melania D. Sarcel, 50 ani;
culeg. G. Botezatu, I. Gancea, I. Filip.
2
Idem, 1968, ms. 179, f. 102–103; Barta – Reni – Odesa; inf. Mihail A. Gheţui, 62 ani;
culeg. N. Băieşu.
183
 S-o prididim, s-o luăm! Nu strica zidul cetăţii,
La cetate cum ajunge, Du-te acasă şi te tunde
Calul strînse, Şi te-mbracă-n chip domneşte
La poartă stătuse. Şi vin-de mă pridideşte,
............... Mă pridideşte şi mă ia
Iese-o fată din cetate: Şi fii stăpîn cetăţii mele1.
– Măiculiţă, fătul meu,
Posibil, este justificată ipoteza că această colindă păstrează ecouri ale unor
evenimente istorice, fiind vorba de cetăţile „întemeiate de Genua şi Veneţia pe malurile
Mării Negre şi Dunării, cetăţi nimicite de către turci în jumătatea a doua a secolului al
XV-lea”2. De aici avem în colindă şi cuvîntul puţin clar frînc, alături de turc. Acestea
figurează şi în alte colinde. Frînc (din lat. francus) este un nume generic dat popoarelor
romanice occidentale. În cazul de faţă se au în vedere negustorii italieni din oraşele-
republici Genua, Veneţia şi Florenţa, care în sec. XIII–XV aveau cetăţi comerciale la
Marea Neagră, la gurile Dunării şi Nistrului3.
Trei flăcăi cer fetei diferite gajuri (amanete) (M. Brătulescu, 1981, IV, 104, 104-a).
Are circulaţie în diferite provincii româneşti, inclusiv Moldova.
Flăcăii cer fetei (pe care o găsesc la fîntînă) diferite amanete: primul – inelul, al
doilea – „merişor din sînişor”, iar al treilea – cununia, deci îi propune căsătorie. Flăcăii au
felurite profesii (suliţar, vînător, cărturar).
Ia Ileana vadra-n mînă, Cel de suliţa strujeşte
Cununa cu vineţele*,1209 Îi ceru-ră ineluş,
Şi-apuca-ră prin grădină, Ineluş în degetuş;
Prin grădină, la fîntînă, Cel de şoiman netezeşte
La fîntîna stoborîtă, Îi ceru-ră merişorul,
De trei meşteri mari lucrată, Merişor din sînişor,
Trei meşteri ca trei păuni. Ştiu bine că-i coptişor.
Unul suliţa strujeşte, Cel de cărţi dalbe ceteşte
Unul şoiman netezeşte, Îi cerură cununia4.
Unul cărţi dalbe ceteşte.

Peţitorii şi calul nărăvaş al fetei (M. Brătulescu, 1981, IV, 111, 111-a). Are circulaţie
în Transilvania, Muntenia, Dobrogea, Moldova.
Fata spune că se va mărita cu acel flăcău care va izbuti să-i încalece calul nărăvaş.
După ce-l încalecă, fata zice calului:
– Ai dur, dur, Negrule, dur, C-acela e voinea-al meu,
Nu sări cu voinea-n vînt, Voinea-al meu, stăpîn de-al tău,
Nici în vînt nici în pămînt, Pe mine să mă domnească,
Nici în mare să-l îneci, Pe tine să te stăpînească5.
123456

1
Idem, f. 94–95; acelaşi sat; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani; acelaşi culeg.
2
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 320. A se vedea şi: G. Dem. Teodorescu, Noţiuni despre
colindele româneşti, 1879, p. 80–83; O. Bîrlea, Folclor şi istorie // REF, 1966, nr. 1, p. 18–19.
3
N. Băieşu, Colinde populare cu caracter eroic, istoric-patriotic, social // Speciile folclo-
rice şi realitatea istorică. – Chişinău: Ştiinţa, 1985, p. 58.
* Refr. se repetă neregulat.4
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 90–91, nr. 82 (Boloteşti – Putna – Vrancea).5
5
L. Cireş, 1984, p. 114, nr. 119 (Costache Negri – Galaţi; inf. Alecu S. Toma, 37 ani; culeg.
L. Berdan, 1974).6
184
 Fata-l doreşte doar pe flăcăul drag. Fetei care face lucruri minunate (gulere,
prapore ş. a.) i se propune să le vîndă pe „pumni cu bani”, „sate cu bucate”. Ea refuză la
toate, aşteptîndu-l doar pe flăcăul drag.
– Nu vreu sati Cu spetili poarta-mi ţîni
Cu bucati, Şi cu mîni dalbi cartea-mi ţîni
[Nici pumni cu bani mărunţi], Şî cu ochi negri mi-o prăjeşti,
Da dă-mi-al, Doamni, pi şeal drag Cu guriţa mi-o citeşti
De-mi stă sara Şî pi [numele fetei] o pomineşti1.
’N poartî afarî,

Doamne, dă-mi-o mie (M. Brătulescu, 1981, IV, 115). Fata coase. Trec pe lîngă ea
mulţi flăcăi, privind-o. Unul din ei îi propune să-i fie „nu roabă”, ci „domnişoara curţilor,
stăpîna argaţilor”.
Trec boierii ş-o privesc Ş-a zis: Doamne, dă-mi-o mie,
Şî din faţă şî din dos, Nu o iau să-mi fie roabă,
Ca din faţa lui Hristos. Da mi-o iau să-mi fie doamnî,
Toţi au trecut şi au tăcut, Domnişoara curţilor,
Numai unu, Gheorghi Vodî, Stăpîna argaţilor2.
A trecut şi n-a tăcut

Fata se joacă „în două mere” (M. Brătulescu, 1981, IV, 97). Fata se joacă
„în două mere”. Ciobanul, care se joacă „în două miele”, propune fetei să facă schimb
(să se căsătorească).
– Fa [numele fetei], fatî frumoasî,
Dă-ni tu niia şelea-ş merî,
Na-ţi eu ţîia-aesti nieli,
Douî nieli ochioşăli3.
123

Convoiul de prizonieri şi alegerea miresei (M. Brătulescu, 1981, IV, 115). Această
creaţie poetică originală şi complexă, cunoscută în literatura de specialitate şi cu titlul
de Trei pleanuri, este „caracteristica Ialomiţei”4 (judeţ în Muntenia). Sporadic, a fost
înregistrată şi în sudul Bugeacului (raioanele Reni, Ismail). Are legături genetice cu
cîntecele epico-eroice neritualice ale slavilor sudici. Cîntecul relatează despre un voinic
ce eliberează trei singiruri (convoiuri de robi, legaţi în lanţuri). Avem în vedere, în primul
rînd, cîntecul voinicesc la bulgari Crali Marco eliberează cele trei singiruri (textul are şi
funcţie de colindă) şi opera epico-eroică românească Tătarii şi robii. Asemenea creaţiilor
nominalizate, acţiunea colindei româneşti este localizată la Dunăre. Şi în colindă şi-a găsit
reflectare poetică momente ale luptelor cu turcii. Dar spre deosebire de cîntecele eroice, în
colindă materialul istoric este acomodat funcţiei ritualice a cîntecului interpretat la Crăciun.
Prof. Victor Gaţac a observat just deosebirea esenţială dintre cîntecele eroice-epice şi
colindă: dacă în cîntecele eroice oamenii, duşi în robie, plîng, se văicărează, creîndu-se
1
AFAŞM, 1964, ms. 150, f. 202; Podoimiţa – Camenca; inf. Andrei F. Calin, 67 ani; culeg.
A. Hîncu, V. Ţurcanu, I. Macari.
2
Idem, 1961, ms. 138, f. 119–120; Harmaţca – Dubăsari; inf. Ion A. Rogut, 17 ani; culeg.
V. Andriuţă, M. Savin.
3
Idem, 1969, ms. 202, f. 37; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Maria I. Otrocuş,
59 ani; culeg. N. Băieşu.
4
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 66.
185
astfel un tablou tragic, apoi în colindă atmosfera aceasta lipseşte, adăugîndu-se, în
schimb, veselia, jocul. Deci, avem în colindă nu „pleanuri” ca atare, ci o „aleogorie
poetică specifică a căsătoriei”1. Astfel, hiperbola din cîntecul eroic este înlocuită, în
colindă, cu metafora ritualului căsătoriei2.
Exemplificăm cîteva versuri din colinda Convoiul de prizonieri:
Este-un plean mare de voinici Din guriţă blestemînd.
Şi altul de neveste Dar [numele flăcăului] că mi-o zărea
Şi altul de fete mari. Şi la dînsa alerga
Vin voinicii şuierînd, Şi din gură-aşa zicea:
Fete mari [h]ore jucînd, – Ce plîngi, [numele fetei] dragă,
Iar la urma tuturora Căci nu te iau, roabă să-mi fii,
Vine [numele fetei] tinerică, Da te iau doamnă să-mi fii,
Din basma vîntu-ş făcînd, Doamnă bună-a curţilor,
Din ochi negri lăcrămînd, Stăpîna argaţilor3.

Fata îşi găseşte iubitul care rătăcise (M. Brătulescu, 1981, IV, 117). Colinda este
cunoscută, mai ales, în Muntenia şi sudul Moldovei de pe ambele părţi ale Prutului. Un
flăcău rătăceşte prin munţi. Rudele îl caută, dar nu-l găsesc. Dă de flăcăul, adormit sub un
pom, iubita lui.

L-au cătat părinţii Sus la munţi că se urca,

Prin toţi munţii, Jos, mai jos se cobora,
L-au cătat – nu l-au găsit. Peste voinicel dădea.
Fraţi de veste că-i prindea, Să-l trezească nu se-ndură,
L-au cătat fraţi Să-l deştepte nu se-ncrede.
Prin toţi brazi, Cal din nări că strănuta,
L-au cătat –nu l-au găsit. Pe voinicel mi-l trezea.
Surori de veste au prins, Drept în braţe mi-l lua
L-au cătat surori Ca pe-un snop de siminoc,
Prin toate flori, Să le dea Domnul noroc;
L-au cătat – nu l-au găsit. Ca pe-un snop de mintă creaţă,
Veri de veste-au prins, Să le dea Dumnezeu viaţă.
L-au cătat veri A lui fie,
Prin toţi meri, În braţe-o ţie,
L-au cătat –nu l-au găsit. Ei să-mi fie sănătoşi
Iar [numele fetei] de veste-a prins, Ca doi trandafiri frumoşi!4.
Cărăruia că-şi lua,
1234

Avem de faţă o acomodare la colindă a unui episod din balada Voinicul adormit şi
mîndra lui5. Motivul baladei este supus funcţiei cîntecului ritualic la Crăciun.
1
В. М. Гацак, Эпос и героические коляды // Специфика фольклорных жанров. –
Москва: Наука, 1973, p. 47.
2
A se vedea şi M. Pop, P. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 161.
3
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 94; Barta – Reni – Odesa; inf. Alexandru I. Perju, 56 ani; culeg.
N. Băieşu.
4
Idem, 1968, ms. 177, f. 68; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Ion I. Roşu, 70 ani; culeg.
E. Junghietu.
5
A. Amzulescu, Op. cit., I, 1964, p. 121, 411.
186
 Tocmeala zestrei (M. Brătulescu, 1981, IV, 116). Are răspîndire generală la români.
Este întîlnită frecvent şi în satele româneşti din sudul Bugeacului, din Transnistria, nordul
Bucovinei.
Părinţilor li se cere o zestre foarte mare, împreună cu fata de măritat. Peţitorii
(feciori de crai, „portari de la porţi” ş. a.) apar uneori în chip de nori, de vînt.

– Spune-mi, mamă, draga mea, Îmi cer turma cea de oi

Cum de bate vîntul lin, Şi ciobanii amîndoi;
Cînd e cerul mai senin? Cireada cu vaci, cu boi
– Fata mea, nu-i vîntul lin, Şi văcarii amîndoi;
Ce fîşie prin senin, Herghelia cea de cai
Ci sunt tineri frumuşei, Şi cu dînsa doi locai;
Nu mai pot scăpa de ei, Casele cu curţile,
Că tot vin te cer pe tine, Grădina cu florile1.
Dar cer prea mult de la mine:
De obicei, datorită frumuseţii sau cochetăriei fetei, se obţine o reducere a zestrei
(M. Brătulescu, 1981, p. 242).

Iar [numele fetei] cea frumoasă, Şi-napoi că se-ntorceară

Ea la horă cînd ieşea-ră,
Portari mari că mi-o vedeară,
Lîngă dînsa se prindea-ră
Şi jucară cît jucară
12
Şi din zestre mai lăsară,
Lăsară plugu cu boi negri;
Ei din zestre-ş mai lăsară,
Lăsară cincizeci de berbeci2.

În colinda aceasta avem o reflectoare poetică a relaţiilor economice în procesul

căsătoriei în evul mediu.
Un element comun în colindele pentru flăcăi şi cele pentru fete mari sunt versurile
finale, ce conţin urări de căsătorie.

VI. Colinde biblice şi apocrife. Am menţionat şi în Introducere că textele colindelor

populare tradiţionale au evoluat relativ puţin. Una din cauze este faptul că acestea (spre
deosebire de creaţiile altor specii folclorice, neritualice) se interpretează, de regulă, doar
o singură dată în cursul anului – cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Totuşi, şi colindele (ca, în
linii generale, toate operele artistice, în primul rînd, cele verbale) au tins a fi, mai mult sau
mai puţin, actuale. Aceasta a condiţionat şi oarecare evoluţie a colindelor, care a constat în
reduceri, completări, substituiri de cuvinte, de versuri.
În acelaşi timp, biserica permanent a urmărit scopul de a exclude din uzul larg
colindele laice. Aici vom aminti doar că încă în sec. IV teologul filozof Augustin, episcop
de Hipona (în Africa), numea colindele populare „cîntece foarte deşarte şi neruşinate”3.
Sinodul cunoscut cu numirea Trulan (Constantinopol, 692) interzicea colindele4.
Pastorul ardelean A. Mathesius în 1647, revoltîndu-se de popularitatea colindelor laice,
le numea „cîntece drăceşti, blestemate de Dumnezeu”5. Prin urmare, este contestabilă
1
I. Sbierea, Colinde, 1888, p. 11, nr. 11 (Bucovina).
2
AFAŞM, 1968, ms. 179, f. 34; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Gheorghe Gh. Mocanu, 51 ani;
culeg. N. Băieşu.
3
S. Cîrstean, Op. cit., 1998, p. 10.
4
Idem.
5
G. Breazul, Colindele…, 1940, p. 5; O. Bîrlea, Folclorul…, I, 1981, p. 267; E. Comişel,
Op. cit., 1992, p. 130.
187
afirmaţia preotului-cercetător contemporan Nicolae Cojocaru cum că în atitudinea bisericii
faţă de manifestările populare păgîne „nu găsim nici o menţiune de interzicere” a colindelor,
pentru că ele sunt „lipsite de forme de travestire, specifice obiceiurilor populare laice”1.
Considerăm regretabilă şi părerea lui N. Cojocaru că a separa colindele creştine de cele
populare „înseamnă a ignora faptul că atît colindele pe temă religioasă, cît şi cele laice au
obîrşie comună”2.
Avea dreptate Mircea Eliade cînd afirma că „timp de secole autorităţile ecleziastice
au încercat să le extirpe [colindele laice], dar fără succes”3.
Evident, lupta bisericii împotriva colindelor laice n-a rămas fără urme. În rezultat
a apărut o categorie întreagă de colinde cu conţinut creştin. Tot M. Eliade scria: „În
sfîrşit, un anumit număr de colinde au fost creştinate, în sensul că au împrumutat
personaje şi teme mitologice din creştinismul popular”4. Este vorba, în primul rînd, de
colindele cu Maica Domnului, Iisus Hristos, Irod, Iuda etc.
După studiul valoros al lui Al. Rosetti Colindele religioase … (1920), despre
cîntecele rituale biblice şi apocrife la Crăciun s-a scris foarte puţin, doar în anumite
lucrări strict ştiinţifice5, în perioada după Războiul al Doilea Mondial punîndu-se condiţia
(de către oficialităţi) ca aceste creaţii să fie neapărat criticate din punctul de vedere al
ateismului.
În deceniile postbelice era interzisă publicarea colindelor religioase, interpretarea
lor publică (în concerte, la televiziune, radio), imprimarea pe discuri etc.6
Şi în cazul colindelor religioase-creştine sunt importante problemele clasificării şi
originii acestora.
A. Rosetti a examinat minuţios 27 de tipuri (subiecte) de colinde religioase. La
fiecare tip, după ce dădea pe scurt conţinutul colindei, autorul indica variantele publicate
şi, după posibilitate, originea textului, inspirat din Biblie sau din Vieţile sfinţilor ş. a.7.
Monica Brătulescu, în lucrarea citată (1981), atrăgea atenţie asupra deosebirii
între colindele laice şi cele religioase, spunînd că părerile în privinţa aceasta „depind
în oarecare măsură şi de punctul de vedere adoptat” de către cercetători. Este justificată
afirmaţia folcloristei că includerea unui element creştin într-o colindă laică nu constituie
„un argument pentru a-i atribui acesteia o origine creştină”8.
Emilia Comişel deosebeşte în cadrul blocului colindelor religioase creştine 23 de
variate teme:
– viaţa şi minunile Fecioarei Maria;
– naşterea Mîntuitorului;
– minunile săvîrşite de acesta pe pămînt;
– întîmplări din vieţile sfinţilor principali (Ioan, Ilie, Petru, Nicolae ş. a.);
– cu conţinut explicativ şi moralizator (despre originea grîului etc.)9.
E. Comişel analizează concret procesul îndelungat al apariţiei elementelor creştine
în colindele laice, apoi şi al creării textelor creştine în întregime. Prima etapă a constat în
1
Nicolae Cojocaru, Op. cit., 1991, p. 7.
2
Idem, p. 3.
3
Apud S. Cîrstean, Op. cit., 1998, p. 10.
4
Idem.
5
Gh. Vrabie, Folclorul…, 1970, p. 212–214; N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 21;
M .Pop, P. Ruxăndoiu, Op. cit., 1976, p. 157, 165; M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 65, 68, 85;
O. Bîrlea, Folclorul …, I,1981, p. 362, 369 ş. a.
6
N. Băieşu, Sărbători domneşti …, I, 2004, p. 206.
7
A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 33–48.
8
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 65.
9
E. Comişel, Op. cit., 1992, p. 131 -132.
188
creştinarea unor colinde profane. Procesul a cuprins următoarele momente: l) adăugarea
la refrenele tradiţionale a unor formule noi, creştine (Bună seara la Crăciun ş. a.);
2) crearea unor noi formule iniţiale (Sus, Doamne, la răsărit ş. a.); 3) introducerea în
temele profane ale unor cuvinte-simboluri creştine ori înlocuirea personajelor laice cu
nume creştine (Dumnezeu, Iisus Hristos, sfinţi ş. a.); 4) adăugarea unor formule finale
(La boieri cu veselie, / La creştini cu bucurie ş. a.).
Etapa a doua a fost crearea textelor întregi de colinde creştine1. Acestea sunt de
origine relativ tîrzie, literară. Ele au început să apară într-un număr relativ mare odată
cu intensificarea în sec. XVIII (după ce creştinismul se răspîndise în toată Europa)
a compunerii şi difuzării pe larg a numeroaselor opere literare cu conţinut religios-
creştin, recunoscute de către biserică, dar şi unele negate (scrieri apocrife).
Autorii colindelor religioase-creştine au fost unii dintre cei mai buni cunoscători ai
Bibliei, ai literaturii apocrife: preoţi, dascăli, cîntăreţi şi alţi oameni ai bisericii, ale căror
nume au rămas anonime. Motivele poetice ale colindelor creştine au fost luate din Biblie,
iar „mai ales, din apocrife”2. Autorii colindelor religioase, după cum spunea A. Rosetti în
lucrarea din 1920, „răspundeau nevoilor psihologice, care au rămas aceleaşi în popor pînă
în ziua de astăzi: ele explicau acelor oameni naivi tainele alcătuirii lumii, povesteau cu
amănunte viaţa lui Adam, a lui Iisus Hristos sau a sfinţilor preferaţi şi <…> descriau viaţa
viitoare, muncile din iad şi fericirea din rai, chestiune pe care omul primitiv şi-a pus-o
întotdeauna şi care 1-a preocupat cu deosebire”3.
Fără îndoială, la baza colindelor creştine au stat (alături de sursele cărturăreşti-
biblice sau apocrife) textele populare tradiţionale. Prin aceasta se explică „dubletele”
prezente în colindele laice şi în cele religioase, pe care le observa cu multă pătrundere
O. Bîrlea: ciobanul – Dumnezeu ori Sf. Ion; maica bătrînă – Maica Domnului (ambele
îşi caută fiul) ş. a.4
Procesul creării textelor integrale de colinde creştine a fost şi el de lungă durată,
„conservînd trăsăturile fundamentale ale tradiţiei, transformate lent, pentru a corespunde
unor noi cerinţe, unui nou orizont, unor noi idei şi sentimente”5. Em. Comişel relatează,
pe drept, că în colindele creştine „vechile calităţi ale românului (bunătatea, ospitalitatea,
sentimentul întrajutorării, modestia, omenia şi cinstea) sînt îmbogăţite cu noi aspecte, de
natură creştină (cuvioşia, <…> religiozitatea şi comportamentul cerut de noua dogmă”)6.
Cea mai mare vechime a colindelor religioase creştine se atribuie textelor care
îi înfăţişează pe Dumnezeu ori Sf. Ion ca păstori, precum şi cîntecele rituale intitulate
convenţional: Maica Domnului, ostilitatea şi bunătatea pomilor şi dobitoacelor, Maica
Domnului cu pruncul în braţe; Originea grîului, vinului şi mirului; mai recente sunt
colindele: Albina şi Crăciunul, Vînzarea lui Iisus de către Iuda ş. a.)7.
Raportul numeric între colindele creştine şi cele laice este diferit, potrivit
constatărilor făcute de către cercetători. Astfel, M. Brătulescu stabileşte că din 217 tipuri
ale repertoriului de colinde 49 sunt creştine8. După calculul făcut de O. Bîrlea, din circa
300 de tipuri ale colindelor „cam jumătate” au tematică biblică, firesc, proporţia variind,
regional. Bunăoară, la sudul Transilvaniei şi în Muntenia mai numeroase sunt colindele
1
Idem, p. 130–131.
2
A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 3.
3
Idem.
4
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 362–363.
5
E. Comişel, Op. cit., 1992, p. 131.
6
Idem.
7
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 69.
8
Idem, p. 65.
189
laice, iar în Transilvania nordică, mai cu seamă în Maramureş şi Oaş – cele creştine1.
Situaţie asemănătoare avem şi la românii din R. Moldova şi Ucraina. Spuneam şi
mai înainte că la sud, în Bugeac, trăiesc şi astăzi o viaţă activă colindele laice, iar în
centru şi la nord predomină colindele religioase. Avea dreptate Ovid Densusianu, deşi
se exprima cam exagerat, cînd sublinia nivelul relativ scăzut al colindelor religioase
în comparaţie cu al celor populare, iar şi mai mult al doinelor: colindele religioase
„au ceva artificial, fără o valoare estetică şi o profunditate de simţire, aşa cum găsim
în cele mai multe doine”2.
Peste 60 de ani, aproximativ aceeaşi apreciere a colindelor creştine o dădea
E. Comişel, spunînd că textele în cauză „au fost înjghebate de oamenii bisericii, <…>
pe care poporul le-a şlefuit treptat, adaptîndu-le la nevoile tradiţionale”3.
Cu toate acestea, colindele religioase-creştine au avut, au şi vor avea rolul lor
specific în cultivarea la oameni de diferite vîrste a credinţei în cele sfinte.
În continuare vom relata despre cîteva din principalele colinde biblice şi apocrife,
existente la românii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului*.4
Adam (M. Brătulescu, 1981, VIII, 166). Colinda are răspîndire generală la
români, inclusiv în R. Moldova. Drept consecinţă a păcatului săvîrşit, Adam şi Eva
sunt pedepsiţi de către Dumnezeu prin izgonire din rai. Ei regretă fericirea pierdută,
deplîng viaţa amară care începe. Există variate contaminări în care figurează şi Maica
Domnului, Iisus Hristos.

Raiule, grădină dulce,

Nu mă-ndur a mă mai duce
De cîntarea păsărilor,
De cursu izvoarelor,
De sunetu frunzelor4.5

Maica Domnului, ostilitatea şi bunăvoinţa pomilor şi dobitoacelor (M. Brătulescu,

1981, VIII, 168, 168–A, 168–B, 168–C). Are răspîndire generală la români, inclusiv la cei
din R. Moldova şi Ucraina. În subtipul I al colindei se spune că, în drum spre Bethleem,
Fecioara Maria (în durerile facerii) şi Iosif vor să se adăpostească la umbra unui plop, care
însă refuză, făcînd mare zgomot cu frunzele sale. Maria blestemă plopul să crească tot în
sus, să nu dea roadă şi tot timpul să i se mişte frunzele:

Frunza să nu-ţi steie-n loc,

Bată-se ca de furtună
Şi pe vremea cei mai bună5.6

În schimb, mărul (sau viţa de vie) arată bunăvoinţă, pentru care fapt primeşte
binecuvîntare – să crească în părţi şi să dea multă roadă.
În variantele subtipului II (M. Brătulescu, 1981, VIII, 168–B) este vorba despre
Maica Domnului care îşi caută loc de odihnă şi de naştere într-un adăpost de cai. Însă
1
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 364.
2
Apud O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 369.
3
E. Comişel, Op. cit., 1992, p. 130.
* Texte poetice (unele însoţite de melodii, comentarii) a 33 de asemenea colinde, înregis-
trate la moldoveni, au fost publicate în lucrarea subsemnatului Sărbători domneşti …, I, 2004.4
4
AFAŞM, 1957, ms. 89, f. 83; Şestaci – Rezina; inf. Dumitru T. Nacu; culeg. M. Nacu.5
5
Idem, 1972, ms. 248, f. 214–215; Cireş – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Elena Opaiţ, 61 ani;
culeg. G. Botezatu, N. Băieşu.6
190
aceştea fac mare zgomot cu picioarele, nu se opresc din ronţăitul hranei. Pentru aceasta
ei sunt blestemaţi:

Să mîncaţi şi să mîncaţi
Şi să nu vă săturaţi1.

Numai boii o încălzesc cu suflarea lor pe Maica Domnului, o ajută să-l nască pe
Iisus. Pentru aceasta ea binecuvîntează boii:

Voi la mers s-aveţi pas lin,

La mîncare – saţ deplin.
Voi un ceas să mi-l mîncaţi
Ş-apoi să vă săturaţi2.

Legendele şi colindele cu asemenea conţinut sunt inspirate din Evanghelia după

Luca (cap. 2, vers. 1–2) şi Vieţile sfinţilor.
Maica Domnului, Crăciun şi Crăciuneasa (M. Brătulescu, 1981, VIII, 169,
169–A). Un om bogat şi rău la inimă, de lege păgînă, pe nume Crăciun refuză s-o
primească pe Fecioara Maria în casă, neştiind cine este ea. Maria se adăposteşte
într-un grajd de boi, unde-l naşte pe Mîntuitor. În timpul facerii Maica Domnului
este ajutată de Crăciuneasă, soţia lui Crăciun. Pentru aceasta, supărat foc, Crăciun îi
taie mîinile soţiei de la coate. Fecioara Maria îi pune alte mîini, „ca şi cum ar fi fost
de aur”. Îl iartă pe Crăciun. În colindă episodul tăierii mîinilor lipseşte, de obicei,
acesta existînd doar în legendele, care au stat la baza cîntecului ritualic3.
Cunună pentru Iisus (Trei păstori se întîlniră) (M. Brătulescu, 1981, VIII, 171).
În R. Moldova şi în satele româneşti din Ucraina colinda este foarte bine cunoscută. În
textul scurt al cîntecului ritualic se spune că trei păstori (sau o fată, Maica Domnului,
îngeri) culeg flori pentru a face o cunună menită nou-născutului Iisus.

Trei păstori se întîlniră Şi să facem o cunună,

Şi aşa se sfătuiră: S-o-mpletim cu voie bună
– Haideţi, fraţilor, să mergem, Şi s-o ducem lui Hristos,
Floricele să culegem Să ne fie de folos4.
1234

Dumnezeu cel mititel*.5 În R. Moldova este şi astăzi una din cele mai răspîndite
colinde religioase-creştine. Colindătorii trezesc gazdele, spunînd că-l aduc pe „Dumnezeu
cel mititel” (pruncul Iisus). Se descriu: leagănul („verde de mătasă”), scutecul (de fuior),
faşa (albă, de mătasă), chitia (de bumbac) ş. a. Cîntecul conţine şi versuri comune cu ale
colindelor protocolare.
1
Idem.
2
Idem, 1967, ms. 166, f. 13; Trebujeni – Orhei; inf. Sava Portărescu, 39 ani; culeg.
N. Băieşu.
3
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 286.
4
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 62; Satul Nou – Sărata – Odesa; inf. Anton V. Dergaci, 13 ani;
culeg. N. Băieşu.
* M. Brătulescu observă, pe drept, că în asemenea colinde numele lui Iisus este „atît de
frecvent confundat cu cel al lui Dumnezeu, încît devine uneori dificil a stabili referinţa exactă
a textului” (M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 85).5
191
 Ian sculaţi, boieri, sculaţi, Mititel şi-nfăşeţel:
Domn, Domn, Domn în cer*;1254 Faşă albă de mătasă,
Ian sculaţi şi vă spălaţi, Să fie moale la oasă;
Că vă vin colindători Cu scuticul de fuior,
Noaptea pe la cîntători Moale pentru trupuşor;
Şi nu vă fac nici un rău Cu chitia de bumbac,
Şi v-aduc pe Dumnezeu, Să-i fie moale la cap1.
Dumnezeu cel mititel,
Fuga Familiei Sfinte în Egipt. Uciderea pruncilor (M. Brătulescu, 1981, VIII, 170).
Din porunca împăratului Irod au fost omorîţi toţi pruncii de sex bărbătesc pînă la vîrsta de
doi-trei ani în Bethleem şi în împrejurimi, ca printre aceştia să fie şi Iisus.
– Casele la rînd luaţi, Şi-n oraşe-nvecinate;
Copii mici să mi-i tăieţi Of, cum plîng, nenorocite,
De la doi-trei ani în jos, Maicele din minţi ieşite,
Împreună cu Hristos! Cînd văd murind pe uliţi
Iar războinicii s-au dus Pruncii străpunşi de suliţi,
Şi-au făcut precum le-au spus. Sau cînd îi văd sfărîmaţi
Ah, ce vaiete prin sate Sub călcîie de soldaţi2.
Au fost omorîţi 14.000 de prunci, iar Iisus a fost salvat.
Maica Domnului cu pruncul în braţe (M. Brătulescu, 1981, VIII, 176, 176–A,
176–B, 176–C). La început colinda avea, probabil, conţinut laic, în care era vorba despre
o mamă cu copil mic în braţe / în leagăn: copilul plînge, iar mama îl linişteşte. Apoi colinda
s-a creştinat: mama a fost înlocuită cu Fecioara Maria, iar copilul – cu pruncul Iisus.
Pentru a-l linişti, Maica Domnului oferă pruncului două mere (sau pere, alune, sîn,
scăldătoare-n lapte dulce, cheile raiului).
Sus în poarta raiului Două mere, două pere
Şede Maica Domnului Şi truspatru aurele,
C-on copil micuţ în braţă. Cu cheiţa de la rai,
– Taci, fiule, nu mai plînge, Să te faci mai mare crai3.
Că m-oi duce ş-oi aduce
Botezul lui Hristos (M. Brătulescu, 1981, VIII, 173). Colinda spune că Iisus a fost
botezat de către Sf. Ioan (ori Sf. Ilie, Sf. Vineri, Sf. Duminică) în apa Iordanului (ori în trei
rîuri – de lapte, de vin, de mir)4.
Astăzi Domnul cel Preasfînt
La Ion ba c-au venit
Şi către Ion vorbind:
– Grăbeşte-te, mă botează
Cu Domnul meu şi stăpînu5.
123456

* Refr. se repetă după fiecare vers.1

1
G. Breazul, Colinde, 1993, p. 32–33, nr. 20 („Basarabia”).2
2
AFAŞM, 1972, ms. 248, f. 344; Cireş – Storojineţ – Cernăuţi, inf. Toader Muha, 32 ani;
culeg. G. Botezatu, N. Băieşu.3
3
Idem, 1967, ms. 173, f. 208; Podgoreni – Orhei; inf. Ana I. Livădaru, 20 ani; culeg.
A. Hîncu.4
4
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 290.5
5
Andrei Tamazlîcaru, Aprindeţi luminile / Colinde culese şi îngrijite de… – Chişinău:
Sirius, 2002, p. 10 (Ermoclia – Ştefan Vodă; inf. Anton Bulbuc, 42 ani).6
192
 Vînzarea lui Iisus de către Iuda (M. Brătulescu, 1981, VIII, 184).Unul dintre
apostoli, Iuda, îl vinde pe Iisus pentru treizeci de arginţi.

Iuda din nou a ieşit,

Cu jidovii a vorbit:
– Daţi-mi voi 30 de-arginţi,
Să vi-l dau pe Hristos prins.
Ei 30 de-arginţi i-au dat,
Pe Hristos l-au cumpărat1.

Referitor la colinda în cauză M. Brătulescu notează: „În bună măsura acest tip este
o parafrazare a Noului Testament, compus foarte probabil de către un autor bisericesc”2.
Răstignirea lui Iisus (M. Brătulescu, 1981, VIII, 186). Iisus este răstignit pe muntele
Golgota. Se întristează întreaga natură.

L-au luat şi l-au legat, Două sus, la inimioară.

La Gîlbovca* l-au mînat,1262
La Gîlbovca jîdovească,
Acolo să-l răstignească.
Sus pe cruce l-au suit,
În chiroane l-au chironit,
Două-n mîni, două-n picioare,
Cununi de schini i-a pus,
Cu suliţa l-au împuns.
Da Hristos cînd a oftat,
Stelele s-a-ntunecat,
Luna-n sînge s-a-nchegat,
Pietrele s-au despicat3.

Iisus pe patul funerar (M. Brătulescu, 1981, VIII, 189). Aria de circulaţie este
relativ mică (Moldova, Muntenia).
Trupul lui Iisus se află pe un pat acoperit cu un covor de culoare întunecată.

Mai în jos de Rusalim Da într-însul ce-i aşternut?

Este-un pat mîndru lucrat Scorţar verde mohorît,
Din nouă scînduri de brad; Slobozit pînă-n pămînt.
Din gealău e geluit, Şi-ntr-îns’ cine-i restignit?
Din bărdiţă bărduit, Domnul nostr’ Iisus Hristos4.
Din cuţit e cuţitit.
12345

Sunt evidente versurile comune cu ale colindei generale Gazdă trezită de colindători
(M. Brătulescu, 1981, I, 9).
Maica Domnului îşi caută fiul (M. Brătulescu, 1981, VIII, 181). Relatam şi mai
înainte că balada cu acelaşi conţinut a devenit colindă laică (M. Brătulescu, 1981, tipul
133), apoi a căpătat şi aspect creştin.
Maica Domnului îi întreabă pe colindători dacă nu l-au văzut pe Iisus. I se răspunde
că fiul este judecat la moarte.
1
Andrei Tamazlîcaru, Cîntece populare pascale despre patimile lui Hristos. – Chişinău:
Cartier, 1996, p. 27–28 (Trebujeni – Orhei; inf. nu este indicat; culeg. E. Osoianu).
2
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 320.
* Gîlbovca – formă schimonosită a cuv. Golgota.3
3
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 18–19; Trebujeni – Orhei; inf. Nina Vîrlan, 54 ani; culeg.
E. Mărgineanu.4
4
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 52 (Fratăuţul Vechi – Bucovina; inf. Tudosia Păpuşoi;
culeg. M. Boca).5
193
 – N-aţ văzut pe Fiul Sfînt,
Domn în cer şi pe pămînt?
Poate că voi l-aţ văzut,
Însă nu l-aţ cunoscut.
Dacă cumva l-aţ văzut,
A-l cunoaşte-aţ fi putut,
Căci pe faţa Fiului
Scrisă-i raza soarelui
Şi pe frunte – luna plină,
Luna plină cu lumină.
– Apoi, Maică, de-i aşa,
Noi îţ dăm o veste rea,
Că-i în curte la Pilat
Şi la moarte judecat1.

Omul bun şi răsplata (M. Brătulescu, 1981, VII, 160, 160-A, 160-B, 160-B-a,
160-C). Are răspîndire generală la români, inclusiv cei din fosta Uniune Sovietică.
Pentru variate fapte bune, omul este răsplătit, conform zicerii populare „Bine faci,
bine găseşti”. Omul bun ajunge să se scalde într-un rîu împreună cu Dumnezeu, cu sfinţi,
cu Moş Crăciun, să stea la masă cu ei. La urmă omul bun este primit în rai.

Făcutu-s-au trei rîuri, Să scaldă, să iordăneşte,

Unu-i vin şi unu-i mir-u,
Unu-i bun de apă rece.
Într-acel cu apă rece
Scaldă-se bun Dumnezeu
Să scaldă, să iordăneşte,
’N veşmînt alb să primeneşte,
Cu sfînt mir să miruieşte
Şi cu vinul să cinsteşte.
După bunul Dumnezeu
Scaldă-să bătrîn Crăciun.
’N veşmînt alb să primeneşte,
Cu sfînt mir să miruieşte
Şi cu vinul să cinsteşte.
După bătrînul Crăciun-u
Scaldă-să omul cel bun.
Să scaldă, să iordăneşte,
’N veşmînt alb să primeneşte,
Cu sfînt mir să miruieşte
Şi cu vinul să cinsteşte2.

La întrebarea lui Dumnezeu ce bine a făcut pe lumea aceasta omul bun răspunde:
Doamne, multe am făcut,
C-am fost tînăr ş-am putut-u.
Făcui casă lîngă drum
Şî iar, Doamne, am mai făcut-u
Întinsăi masă peste drum;
Şî iar, Doamne, am mai făcut-u
Puţurele-n cîmpuri grele,
Şî iar, Doamne, am mai făcut-u
Podurele la tini grele.
123
La finii cei mititei
Datu-le-am vaci cu viţăi.
.....................
La finii de cununie
Le-am dat cai de călărie.
Grăi-ş bunul Dumnezău:
– Om bun, multe ai făcut,
Treci la rai nejudecat-u,
Bea-ţi paharu ne-nchinat[-u]!3.

După modelul colindelor româneşti religioase din Basarabia, au compus asemenea

cîntece şi găgăuzii4.
Colindele biblice şi apocrife au avut, au şi vor avea importanţă specială privind
educarea generaţiilor în spiritul creştinătăţii.
1
Andrei Tamazlîcaru, Cîntece populare…, 1996, p. 15–16 (Sofia – Drochia; inf. Angela
Teacă, 25 ani, domiciliată la Chişinău).
2
L. Cireş, 1984, p. 163–164, nr. 164 (Ungureni – Galaţi; inf. Toader P. Mardare, 52 ani;
culeg. L. Cireş, 1983).
3
Idem.
4
E. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 33–34.
194
 VII. Creaţii ale altor specii folclorice avînd şi funcţie de colinde. Acestea nu
sunt multe la număr. În Cocieri – Dubăsari se interpretează la Crăciun cîntecul liric
De s-ar face dealul vale, conţinutul căruia se apropie, oarecum, de colindele pentru
fată mare.
De s-ar face dealul vale, – Dă, [numele fetei],
Domn de lear nostru*,1269 chica de pe frunte,
Şi [numele fetei Că te-a rîde-o lume multă.
colindate] – fată mare, – Lasă lumea să-mi vorbească,
Gîţe galbeni pe spinare, Dumnezeu să-i miluiască.
Cu papuci nalţi M-a făcut maica frumoasă,
în picioare, Să stau cu boieri la masă,
Cu papuci dischieţi, Cu boieri, cu generali,
Să fac’ voie la băieţi. Cu feciori de gospodari1.
Sunt cunoscute două variante ale baladei Ilincuţa, cîntate la Crăciun (în jud.
Suceava)2. Despre colinda-baladă Mioriţa am relatat mai sus (la categoria colindelor
păstoreşti).
VIII. Colinde tradiţionale modernizate (sec. XX). Spuneam şi mai înainte că
pentru secolul trecut a fost caracteristică descompunerea colindelor tradiţionale. Din unele
cîntece, în special biblice, au fost excluse personaje, versuri cu sens religios. Pe de altă
parte, unii interpreţi adăugau în texte elemente noi, ideologizate. Vom vedea că s-au făcut
şi încercări de a compune texte noi în întregime. Însă acestea au avut caracter efemer, n-au
prins rădăcini în repertoriul poetic al poporului.
O schimbare interesantă a avut colinda religioasă Bogatul şi săracul
(M. Brătulescu, 1981, VII, 155). Cîntecul este cunoscut în multe provincii româneşti
(şi în Moldova).
Se spune că Dumnezeu, însoţit de Sf. Petru (îmbrăcaţi în haine de săraci), umblă pe
pămînt (o temă obişnuită în creaţia poetică orală). Seara ei se roagă să mîie la casa unui
bogat. Acesta, zgîrcit şi rău la inimă, le refuză. Ei găsesc adăpost şi ceva mîncare la casa
unui sărac. După aceasta Dumnezeu îi destinează bogatului iadul, iar săracului – raiul.
Dumnezeu cu Sfîntu Petru Poftim, Doamne, şi mănîncă!
Se luară şi plecară Dumnezeu cu Sfîntul Petru
La casa bogatului Se luară şi plecară
Din mijlocul satului: Şi pe drum se întrebară:
– Bună seara, om bogat, – Uite, Petre, ’n dreapta mea,
Gata-i cina de cinat? Uite, Petre, ce-i vedea.
– Gata-i, gata pentru noi, – Văd casa săracului
Da nu pentru calici ca voi! În mijlocul raiului,
Dumnezeu cu Sfîntu Petru Cu făcliile aprinse
Se luară şi plecară Şi cu mesele întinse.
La casa săracului – Uite, Petre, ’n stînga mea,
Din marginea satului: Uite, Petre, ce-i vedea.
– Bună seara, om sărac, – Văd casa bogatului
Gata-i cina de cinat? În mijlocul iadului3.
– Gata-i, gata, puţintică,
1234

* Refr. se cîntă după fiecare vers.1

1
Arh. pers. a culeg.; Cocieri – Dubăsari; inf. ansamblul folcloric; culeg. A. Dînul.2
2
L. Cireş, 1984, p. 244–246.3
3
Idem, p. 158–159, nr. 160 (Ipatele – Iaşi; inf. Tinca Ş. Grecu, 37 ani; culeg. L. Berdan,
L. Cireş, 1978).4
195
 Colinda are un profund conţinut povăţuitor, educativ.
În secolul XX unele variante ale acestui cîntec religios-creştin au fost laicizate.
În anii 1930 a fost fixată o formă prescurtată a colindei, în care au dispărut personajele
Dumnezeu şi Sf. Petru, precum şi momentele cu raiul şi iadul. Ne referim la un text
publicat de P. Ştefănucă în 1939, fără vreun comentariu, fiind însoţit doar de „paşaportul”
următor: „Vasile Mînăscurtă, 12 ani, elev în cl. I la liceul de băieţi din Tighina, Talmaz
jud. Tighina”.

Coborît-a, coborît-a Coborît-a, coborît-a

La casa bogatului,
În mijlocu satului.
– Bună sara, om bogat!
Gata-i cina de cinat?
Gata-i cina pentru mine,
Da nu-i gata pentru tine!
La casa săracului
În capătu satului.
– Bună sara, om sărac!
Gata-i cina de cinat?
– Gata-i cina, puţintel,
Gata-i, gata-i pentru toţi!1.

Odată cu eliminarea versurilor despre Dumnezeu şi Sf. Petru, despre iad şi rai, s-a
accentuat caracterul social al colindei, care susţine ideea justificată că cel bogat este şi
zgîrcit, rău, iar săracul – ospitalier, bun.
Cu două versuri noi („În noapte tîrzie / Un drumeţ roagă să mîie”) şi cu cîteva
cuvinte schimbate neesenţial, găsim textul colindei acestea publicat în culegerea Folclor
moldovenesc (Chişinău, 1956, p. 467), cu informaţia „Lopatna – Orhei”, apoi – în lucrarea
numită mai sus a Lidiei Axionov (1958, p. 58), împreună cu melodia şi trimiterea la
lucrarea lui P. Ştefănucă. Textul în versiunea nouă a fost înregistrat şi mai tîrziu (Rediu
Mare – Donduşeni, Cupca – Hliboca – Cernăuţi ş. a.)2.
Exemplul de faţă vorbeşte despre faptul că şi unei creaţii poetice populare i se poate
imprima un anumit sens care să convină unei ideologii, făcînd-o să-i servească.
La începutul anilor 1930 deţinuţii politici moldoveni din închisoarea Doftana (în
România) au compus o colindă nouă (şi cu trăsături de hăitură la Anul Nou), pe care au
expediat-o în Basarabia, cu scopul de a fi folosită ca mijloc de propagandă revoluţionară,
împotriva guvernării de atunci în România. Textul în cauză a fost publicat pentru prima
dată în cartea Lidiei Axionov Cîntecul popular moldovenesc (1958, p. 46–47), cu titlul
Pluguşorul. Într-o circulară a organelor de siguranţă din 1930, care se păstrează, împreună
cu textul colindei în cauză, în Arhiva Centrală de Stat3, se spune că este vorba de un
„colind, care urmează a fi cîntat în ajunul Crăciunului pe stil vechi de către echipe formate
special, sub masca de colindători”. La începutul textului se vorbeşte despre sărăcia şi
foamea „poporului trudit”:
Am venit să colindăm Ci despre poporul trudit,
La casa ta săracă de proletar Despre sărăcia şi foametea,
Măcar cîteva minute. Ce domneşte în bordeiul tău
Nu despre pluguşor Şi care ţintuieşte cu cătuşe de oţel
De anul nou sau vechi Ca pe robi, pe copiii tăi4.
Ne vorbeşte noul nostru colind,
1234

1
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 162.
2
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 392; FŢF, 1993, p. 70–71.
3
Arhiva Centrală de Stat a R. Moldova, fondul 679, registrul I, dosarul 20442, fila 25.
4
Idem.
196
 În continuare sunt înfieraţi boierii – „barbari democraţi”.
Acum guvernează boierii,
Care ne-au încovoiat
Şi ne iau şi a şaptea piele
Barbarii democraţi1.
Este demascat partidul ţărăniştilor din România, care „au promis marea şi sarea”,
iar după ce au ajuns la putere, s-au dovedit a fi şi ei „călăi neobrăzaţi”.
Ne-au promis marea şi sarea,
Privilegii diferite,
Iar acum ei despoaie,
Aceşti călăi neobrăzaţi,
Pe lucrători şi pe ţărani2.
Această colindă răsuna ca un apel la răscoală împotriva boierilor care „gîtuie”,
„fură” şi „bat”.
În anii crizei economice mondiale (1929–1933) avea popularitate cîntecul
Steaua muncitorească, ce se cînta (la serate) după melodia unui cîntec religios despre
stea. Creaţia nouă relata despre situaţia grea a poporului în timpul acela3. Reproducem
textul Stelei muncitoreşti:

Steaua luminează Şi fără dreptate

Şi adeverează Te rupe, te bate.
Case oropsite, Dacă vreţi să învingeţi,
Bordeie prăpădite… Rîndurile strîngeţi,
Patronul te fură, Muncitori, uniţi-vă!4

Variante ale acestui cîntec au fost înregistrate şi în reg. Cernăuţi5.

Cunoaştem cîteva colinde despre Războiul al Doilea Mondial, compuse în
anii postbelici. Sunt de fapt nişte texte ritualice tradiţionale‚ adaptate la sărbătoarea
Crăciunului. Astfel cu scopul redării situaţiei în timpul războiului, pe lîngă adaptările
textelor tradiţionale de colinde, au fost folosite ca model şi creaţii ale eposului eroic
neritualic, cîntece lirice, bocete ş. a. Bunăoară, fiind interpretat pe o melodie de colindă,
textul unui cîntec liric reflectă începutul „marelui pojar”:

Oh, amar şi iar amar,

S-o stîrnit mare pojar,
Nu-i de foc, da-i de norod,
Vor să-l stîngî şi na-l pot;
Para mai tari sî-ntindi
Şi p’imprejur ni-i cuprinde6.
123456

1
Idem.
2
Idem.
3
Nicolae Dergaci, La răspîntie de ani // Calendar – 1971, Chişinău, 1970, p. 6.
4
Idem.
5
FŢF, 1993, p. 71–72 (Pătrăuţii de Sus – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Mircea Solovschi,
36 ani; culeg. E. Junghietu).
6
AFAŞM, 1946, ms. 4, f. 95; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. S. Cojocari; culeg. P. Mocreac.
197
 În creaţiile eroice vechi, adaptate la Războiul al Doilea Mondial, personajele umane
pozitive rămîn a poseda aceleaşi forţe fantastice (un singur voinic îi biruie pe toţi duşmanii
într-un timp scurt).
O bună parte a versurilor pe care le aflăm în colindele referitoare la Războiul al
Doilea Mondial au fost preluate din cîntece rituale tradiţionale despre voinici populari
care luptă împotriva adversarilor fantastici de tipul Dulfului, Leului ş. a. Chipurile acestor
monştri au fost înlocuite – în colindele înnoite – prin cele ale „duşmanului” (nemţilor):
A scos Murgul lui afară, La bătălie-a alergat,
L-a-nşeuat şi l-a-nfrîuat, O zi şi-o noapte s-a luptat
Numai bun de-ncălecat Şi duşmanul a alungat1.
Şi rămas bun şi-a luat,

În unul din asemenea texte observăm utilizarea colindei apocrife Prădarea astrelor,
în care personajul negativ, Iuda (sau jidovii) a fost înlocuit prin cuv. duşman:

Duminică dimineaţă Şi pe el s-o aruncat,

Duşmanul s-o mînicat*,1284
Ţara toată ne-o prădat.
Da din ţară ce-o luat?
Cheile raiului ne-o luat
Şi la duşmani le-o aruncat,
Raiul lor s-o luminat,
Iar al nostru s-o-ntunecat,
Tot norodul s-o-nspăimat
Şi-n gura mare o strigat:
– Şine-n lume s-a d-afla
Cheile-napoi să le-ntoarcă?
Şi un [numele bărbatului / flăcăului
colindat] făt frumos s-o găsît;
Murgul s-o înşălat**1285
Şi l-o-nfrînat***1286
12345
După duşman s-o alungat.
Şi nu prea mult s-o alungat:
Iar trii zîle şi trii nopţi,
Da a patra cînd o fost,
Voinicelul [numele], făt frumos,
El pe loc i-o ajuns,
Cu ditun i-o ditunat
Şi cu fulger i-o fulgerat,
Duşmanii s-o înspăimat,
Cheile raiului o scăpat.
Voinicelul [numele], făt frumos,
Cheile o întors
Şi raiul îndat’ s-o luminat,
Da oamenii s-o bucurat2.

Cele cîteva colinde despre perioada interbelică în Basarabia şi din timpul Războiului
al Doilea Mondial nu au căpătat circulaţie largă, nu posedă o formă artistică desăvîrşită,
imagini poetice impresionante. Ulterior textele acestea n-au fost preluate, şlefuite din
punctul de vedere al conţinutului şi artisticului. Totuşi, ele prezintă interes de documentare
istorică, redînd, poetic, traiul şi atitudinea poporului faţă de războiul distrugător.
Pe parcursul mai multor decenii postbelice (1945–1980) colindele populare laice,
alături de cele creştine, s-au redus mult, sub influenţa activă a culturii contemporane, iar
mai ales a sistemului comunist, direcţionat greşit în privinţa atitudinii faţă de tradiţiile
1
Idem, 1953, ms. 54, f. 61; Paustova – Donduşeni; inf. Chiril A. Bejenari, 65 de ani; culeg.
V. Crijanovschi.
* În alte variante substituirea este mai evidentă: „Într-o sfîntă Duminică / Nemţii s-au
mînecat” (AFAŞM, 1964, ms. 151-a, f. 238).2
** Corect –înşăuat (din şa).3
*** Corect – înfrîuat (din frîu).4
2
AFAŞM, 1955, ms. 69, f. 82; Hlinaia – Slobozia; inf. Nicolae E. Baboi; culeg. V. Chiriacov
(Vlad Chiriac). A se vedea şi alte colinde de război: M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 317–318;
L. Cireş, 1984, p. 246–247; Maramureşul, 1993, p. 42 ş. a.5
198
populare, inclusiv Colindatul. Situaţie asemănătoare a fost nu numai la noi şi nu numai în
republicile fostului imperiu sovietic, dar şi în toată Europa. Bunăoară, folcloristul Iordan
Datcu scria, în 1992, referitor la România: „Cea mai înrăită ostilitate faţă de colinde, cu
deosebire faţă de cele care conservă Olimpul creştin, a dovedit-o totalitarismul ultimei
jumătăţi de secol din ţara noastră, care a interzis tipărirea lor, comentarea în studii (este
destul de semnificativ că un studiu amplu despre colindele religioase n-a mai apărut după
acela din 1920 al lui Al. Rosetti), includerea lor în concertele publice, imprimarea pe
discuri (un celebru disc cu colinde religioase în interpretarea celebrului cor Madrigal s-a
vîndut doar în străinătate”)1.
Pe de altă parte, în fosta RSS Moldovenească şi în satele româneşti din reg. Cernăuţi
a RSS Ucrainene au fost prelucrate în mod special cîteva colinde tradiţionale, imprimîndu-
le aspect „nou”, „socialist” (destinate preşedinţilor de colhozuri, brigadierilor ş. a.).

Sculaţi voi, cinstiţi plugari, Un luceafăr minunat,

Că vă vin colindători
Noaptea pe la cîntători
Şi v-aduc noroc în casă
Şi belşug ales pe masă;
Că pe cer s-a arătat
O stea roşie lucită,
Pentru fericiri menită.
Iată lumea că-nfloreşte,
Pămîntul că-ntinereşte2.

Unui preşedinte de colhoz i se cînta:

Scoală, scoală, gospodare,

Şi te uită pe ogoare:
Grîul tot s-a copt la soare;
Şi priveşte-n lung şi-n lat
Lanul cel îmbelşugat3.

Pentru o fată colhoznică:

Fericită-i astă casă,

Că are fată frumoasă,
Fată mîndră, muncitoare,
Ţine casa ca o floare
Şi e prima pe ogoare4.
1234

Astăzi poporul încearcă o adevărată revelaţie sufletească odată cu renaşterea

colindelor tradiţionale ale Crăciunului. Asistăm la o etapă nouă în viaţa colindelor,
a acestor minunate creaţii poetico-muzicale.
Trăsături artistice ale colindelor tradiţionale 5. Din punctul de vedere al prezenţei
subiectelor, colindele pot fi divizate în opere cu subiecte şi în opere fără subiecte. Primele,
de factură epică sau lirico-epică, conţin toate sau aproape toate elementele subiectului
(nodul acţiunii, desfăşurarea ei, punctul culminant, deznodămîntul). Lipsesc subiectele
1
I. Datcu, Op. cit., I, 1992, p. 32.
2
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor…, 1975, p. 221 (Broscăuţii Vechi – Storojineţ – Cernăuţi).
3
Idem (Bucovina).
4
Idem, p. 222 (Bucovina).
5
A se vedea mai pe larg: N. Băieşu, Din poetica şi stilul colindelor // Cercetări
folcloristice. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1969, p. 3–30; M. Brătulescu, Op. cit.,
1981, p. 71–100.
199
(ori sunt într-o formă embrionară) în unele colinde generale, descriptive, precum şi în
textele interpretate de copii.
În colindele cu subiect, ca în eposul eroic neritualic, deznodămîntul este optimist:
eroul principal iese învingător din toate încercările grele.
În ce priveşte desfăşurarea subiectelor, colindele, în comparaţie cu epica eroică
neritualică şi cu baladele populare, sunt mai laconice. Variante relativ complete ale
colindelor cu subiect (în special cele vînătoreşti) ajung pînă peste 100 de versuri.
După cum am văzut mai înainte, subiectele colindelor oglindesc, în mod poetic,
traiul, munca, variate forme de luptă a poporului pentru un trai mai bun.
Personajele colindelor sunt numeroase. Se reliefează, în primul rînd, categoria de
personaje ce se referă la colindători şi gazde (ca participanţi ai ceremonialului cîntecului).
Colindătorii vorbesc despre ei pe scurt, mai ales la începutul şi la sfîrşitul cîntecelor
(anunţarea sosirii felicitatorilor, aluziile la daruri). Gazdele-personaje (soţul, soţia)
conversează între ele şi cu colindătorii în momentele cînd se trezesc din somnul simulat
la venirea felicitatorilor.
A doua categorie de personaje este cea a eroilor propriu-zişi umani, care participă
la desfăşurarea subiectelor. Acestea sunt prezentate, în cele mai multe cazuri, ca fiind
persoanele colindate, întotdeauna dîndu-li-se numele concrete ale gazdelor felicitate.
Uneori colindătorii (prima categorie a personajelor) intră în conversaţie cu
personajele categoriei a doua. De exemplu, colindătorii se întîlnesc cu voinicul-erou al
cîntecului ritualic. Şi invers, un personaj al colindei poate să converseze cu felicitatorii
(Maica bătrînă îi întreabă pe colindători dacă nu l-au întîlnit pe fiul ei).
Personajele umane pozitive sunt eroi ideali (puternici, îndrăzneţi, dibaci, frumoşi,
fericiţi). Voinicul din colinde este ambiţios şi întotdeauna iese biruitor în lupte (asemenea
personajelor din eposul eroic neritualic: Gruia lui Novac ş. a.).
Cel mai dezvoltat portret artistic al voinicului îl găsim în colinda Maica bătrînă
în căutarea fiului. Portretul clasic al voinicului este redat prin cuvintele mamei, care-şi
aşteaptă feciorul (unele versuri sunt comune cu ale baladei Mioriţa):

Mustăcioara lui – Vînt e pe pămînt,

Spicul grîului, Puşcuşoara lui –
Feţişoara lui – Tunet pe pămînt,
Spuma laptelui, Şeuşoara lui –
Ochişorii lui – D-o falcă de zmeu,
Mura cîmpului, Catramaua lui –
Călişorul lui Două năpîrci verzi1.

În alte colinde este descrisă (cu amănunte, simboluri, deosebită plasticitate) haina
feerică a voinicului:

Contăş mîndru înflorit,

Pe la poale – stelişoare,
Sus, mai sus, la umerele
Sînt două luceferele
Şi răsar sara devreme2.
12

1
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 14–15; Cartal – Reni – Odesa; inf. Constantin F. Cloşcă, 39 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 228 (Purcari – Ştefan Vodă).
200
 În majoritatea colindelor de fată mare aceasta se află într-un „leagăn de mătasă”,
purtat în coarne de către un cerb sau un bour; ori leagănul este aşezat în cei „doi meri şi doi
prăsazi” din faţa casei colindate. În aşteptarea peţitorilor, ea lucrează la gherghef, coase
„guleraş frăţîne-său” ş. a. Portretul fetei este redat printr-un număr redus de versuri:

La brîu
E spic de grîu,
La faţă –
Iarbă creaţă,
La păr – calapăr
Şi la frunte –
Flori mărunte1.

Personaje umane negative sunt puţine în colinde, căci ele au apărut relativ tîrziu în
aceste cîntece: bogatul sgîrcit, neospitalier din colinda Bogatul şi săracul, inamicii din
colindele ostăşeşti (leşii, ungurii, turcii ş. a.)2.
În unele colinde, pe lîngă oameni, acţionează şi animale sau păsări personificate
(calul, leul, cerbul, oaia, şoimul ş. a.).
Anumite animale din colinde, ca şi din balade, au capacitatea de a prezice viitorul
(„ciuta mioară” prooroceşte pieirea turmei).
Din punct de vedere structural variantele complete ale colindelor pentru adulţi
conţin, ca regulă, următoarele componente: formula iniţială (introducerea), colinda
propriu-zisă, inclusiv refrenul, formula finală.
Formulele introductive sunt variate. Unele din ele indică locul acţiunii. În colindele
de flăcău şi cele de fată mare aceştia se întîlnesc „La fîntîna din luncet, / Unde apa curge-
ncet” ori „La fîntînă lină, / În colţ de grădină” ş. a. În contextul acesta sunt folosite şi
unele numiri geografice („Colea-n vadul Brăilei”).
Deşi acţiunile unor colinde se desfăşoară în locuri foarte depărtate, fantastice, unde
aflarea reală a omului este imposibilă („’N fund de Mare Neagră”), sunt obişnuite, totuşi,
cele care au loc în lumea reală, în mijlocul naturii înconjurătoare („În grădinile-nflorite, /
Cu flori dalbe răsădite” ş. a.).
Cel mai des colindele încep cu lauda casei felicitate: „A cui sînt aceste curţi, /
Aşa nante, luminate?”. De obicei, versurile iniţiale ale colindelor servesc pentru
a-i include în temă pe ascultători sau cititori (constituie introducerea ca parte
compoziţională a colindelor).
Naraţiunea propriu-zisă a colindelor cu subiect conţine descrierea acţiunilor
respective. De exemplu, colinda despre cal şi şoim este compusă din următoarele
momente:
– lauda Şoimului că poate să-l întreacă la fugă pe Cal;
– rugămintea Calului de a fi puşi la întrecere (Calul şi Şoimul);
– întrecerea;
– victoria Calului şi cererea insistentă a acestuia de a fi iertată pedeapsa meritată
a Şoimului lăudăros;
– morala (îngîmfarea, marea încredere în sine, lauda exagerată duc la sfîrşit trist).
Un element aproape nelipsit în colindele tradiţionale laice sunt refrenele. Cercetătorii
au constatat diferite locuri de aflare a refrenului în colinde: la începutul ori la mijlocul
textului, iar cel mai des – după fiecare vers ori după două sau cîteva versuri.
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 62.
2
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 79.
201
 De obicei, colinda are un singur refren, însă există (rar) şi texte cu două sau
cîteva refrene.
Este nimerită observaţia cercetătorului Nicolae Cojocaru cu privire la îmbinarea
de cuvinte „flori de măr”, frecvent întîlnită în refrenele colindelor: „Ţăranii din Bucovina
pun şi azi ramuri de măr în vase cu apă şi pe la sfîrşitul lui Decembrie sau în Ianuarie
înfloresc. Poate că refrenul este în legătură şi cu acest obicei, care avea şi un rol magic în
viaţa spirituală a casei. Mărul de altfel este considerat un arbore sacru în popor”1.
Anumite refrene se raportă la destinatarii colindelor: „Junelui bunu” (în colinde de
flăcău), „Nevestei bune” (în colinde de gospodină) etc.
Avem şi refrene care indică timpul colindării: „Sara mare-a lui Crăciun” ş. a.
Iniţial refrenele aveau legătură directă cu textele cîntecelor ritualice
respective. Refrenele contribuiau la accentuarea ideii concrete a fiecărei colinde.
Cu timpul, multe refrene au pierdut semnificaţia străveche, devenind mai mult
nişte ornamente poetice.
Uneori acelaşi refren este folosit în mai multe cîntece ritualice, numai dacă nu vine
în contradicţie directă cu tema colindei în cauză. Să zicem, refr. „Mirelui bun”, caracteristic
colindelor de flăcău, nu poate fi plasat într-o colindă adresată gospodarilor.
Un şir de refrene au evidentă origine creştină: „Domn din cer”, „Cana Galileii” ş. a.
Aparte se cuvine a vorbi despre misteriosul şi relativ mult discutatul refr.
„Ler Doamne” (cu foarte multe derivate: „Leroi, leo”, „Hai lerunda, ler domnesc”,
„Valerunda” etc.). Pînă astăzi nu este clarificată definitiv originea acestui refren.
Majoritatea etimologiilor existente sunt latine. Aducem cîteva din ele: Ler < numele
împăratului roman Aurelian (D. Cantemir2; ideea a fost susţinută de At. Marienescu3,
G. Tocilescu4, P. Maior5, Gh. Şincai6, Gh. Săulescu, I. Missail, A. D. Xenopol)7; Ler
< laudă adusă zeului Cupidon sau Jupiter Liber (A. Densuşeanu8); Hai lerui Doamne
< invocaţie latină „creştinată” (Ha) llelui (ah) Domine < ebr. hallelu Iah = „Lăudaţi pe
Domnul” (D. Dan9; opinia a fost susţinută de A. Rosetti10, B. Bartok11, Gh. Vrabie12 ş. a.);
Leroi, Doamne < Leră-ne, Doamne, de maru, „reproduce sfîrşitul Tatălui nostru latinesc:
„Libera nos (domine) de malo” – Mîntuieşte-ne, Doamne, de rău (Gr. Creţu)13; Oiler, veler,

1
N. Cojocaru, Op. cit., 1991, p. 12.
2
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei …, 1901, p. 217 (Autorul vorbea de nişte dărîmături
de cetate, numite în popor „curţile lui Ler împărat”).
3
At. Marienescu, Poezia poporală… 1859, p. VII–VIII.
4
Gr. Tocilescu, Poezia populară a românilor // Columna lui Traian, II, 1871, p. 186.
5
Petru Maior, Istoria pentru începuturile românilor // Dacia, 1883, p. 27 („Acest strălucit
împărat <…> nici nu e zăuitat la români în cîntecele lor, ce le zic colinde, îl numesc Ler şi Oile –
un domn”).
6
Gh. Şincai, Cronica, 1886, p. 48 (Apud Gh. Vrabie, Op. cit., 1970, p. 214).
7
Apud A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 24; N. Cojocaru, Op. cit., 1991, p. 9.
8
Aron Densuşianu, Refrenul colindelor // Revista critică literară, I, 1894, p. 51; III, p. 335.
9
Dumitru Dan, Hailerui Doamne: Studiu lingvistic. – Bucureşti: Ed. Noii Reviste Române,
1901, p. 16–23.
10
A. Rosetti făcea următoarea explicaţie: H dispărînd, iar 1 simplu intervocalic trecînd în
r, hallelui > alerui” (Op. cit., 1920, p. 25).
11
Bella Bartok, Melodien der rumanischen Colinde. – Viena, 1935.
12
Gh. Vrabie, Op. cit., 1970, p. 214. Opinia aceasta a fost şi criticată: „Nu se obişnuieşte
a cînta Aleluia în colindele noastre – el aduce nuanţe triste, de înmormîntare” (L. Curuci,
Op. cit., 1995, p. 104).
13
Gr. Creţu // Buletinul Societăţii Filologice, I, Bucureşti, 1905, p. 37 (Apud A. Rosetti,
Op. cit., 1920).
202
hailer < lat. valeo-ere „cu sens de a fi sănătos, a fi puternic, care la imperativ prezent,
persoana a II-a are forma valere – fii sănătos!, ce corespunde şi modului de urare al
colindei” (N. Cojocaru)1 ş. a.
Etimologiile slave sunt mai puţine la număr: Ler < numele slav Lel, zeul iubirii
(la romani – Cupidon (M. Costin, M. Gaster, A. Cihac ş. a.)2; Ler < Lelis, lelu (epitetul
luminos, lucitor, pentru Lada – mama zeului Soare) (N. Băieşu3; forme asemănătoare cu
Ler are şi refrenul unor cîntece rituale de primăvară la slavi. Bunăoară, ucrainenii cîntă:
„A za leson, / Za tiomnîm leson, / Oi, leliu Lada, / Pahari pahali… / Poseemo lionu, lionu,
/ Oi, leliu Lada, lionu); Ler = „forma prescurtată a lui bolerien, cuvînt împrumutat din
bulgară, pentru preamărirea stăpînului casei şi apoi, în procesul uzului folcloric, sincopat;
<…> bolerien → velerim → valerim → veler → ler” (L. Curuci)4.
Credem că Ler este, totuşi, o formă modificată a lui Lar – personaj în mitologia
romană, ocrotitorul familiilor, patron al Romei, „domnul casei romanului, devenit creştin,
adică Isus Hristos”5. Opinia a fost înaintată de I. Gh. Sbiera6 şi susţinută de B. P. Hasdeu
ş. a.7.
În încheiere la cele spuse despre refrenele colindelor aducem concluzia potrivită la
care a ajuns M. Brătulescu: „Chiar dacă sensul său a devenit parţial obscur, iar execuţia
sa relativ mecanică, constituie unul din nucleele colindei şi joacă un rol important în
structura textului”8.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în mare parte colindele sunt constituite
pe baza dialogului. Întrebările retorice, vocativele şi dialogul în general înviorează
naraţiunea, ajută la redarea creşterii situaţiei dramatice, contribuie la caracterizarea
personajelor ş. a. (de exemplu, în colinda despre întrecerea între Cal şi Şoim). Portretele
unor personaje, descrierea laconică sau mai desfăşurată a diferitelor obiecte, situaţii sunt,
de multe ori, răspunsuri la întrebările respective: „Da în leagăn cine şade?”, „Da călare
cine vine?” etc.
Formulele interogative sunt utilizate şi cu scopul dinamizării enumerărilor succesive.

– Ian ieşi, Leul, pîn-afară! El de-a treilea c-a strigat:

– Mai stai, mai stai, să mă scol!
El de-a doilea c-a strigat:
– Ian ieşi, Leul, pîn-afară!
– Mai stai, mai stai, să mă spăl!
123456789
– Ian ieşi, Leu, cîne de zmeu!
El afară a ieşit
Şi din gură a vorbit:
– Cine naiba te-a adus?9.

Formulele de încheiere ale colindelor sunt şi ele foarte variate, multe avînd colorit
local şi o largă aplicaţie – pot apărea în finalul aproape al fiecărei colinde. Totuşi, mai
multe formule au caracter specializat10. Bunăoară, o urare ce face aluzie la căsătorie se
potriveşte doar pentru colindele de flăcău sau de fată mare. Ca dimensiune , formulele de
1
N. Cojocaru, Op. cit., 1991, p. 11. (De altfel în colinde şi pluguşoare se întîlnesc frecvent
expresiile: „Să fii, gazdă, sănătos” sau „Ani mulţi cu sănătate”).
2
Apud A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 24.
3
N. Băieşu, Folclor ritualic // FCS, 1989, p. 21.
4
L. Curuci, Op. cit., 1995, p. 104.
5
A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 25.
6
I. G. Sbiera, Despre însemninţa refrenului …, 1865, nr. 1–2, 31 Mar., p. 25–40.
7
Apud A. Rosetti, Op. cit., 1920, p. 24.
8
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 88.
9
AFAŞM, 1967, ms. 173, f. 40; Brăneşti – Orhei; inf. Ion A. Suvac, 17 ani; culeg.
A. Hîncu.
10
M. Brătulescu, Op. cit., 1981, p. 89.
203
încheiere variază de la un vers („Să vă fie de bine”, „Bună vreme ş-o colindă”) pînă
la 7–8 versuri.
Unele formule finale ale colindelor adresate gazdelor conţin numele acestora
(„Cea maică Marie / Fie-mi sănătoasă”).
Flăcăilor şi fetelor mari li se urează sănătate şi realizarea dorinţei de a se căsători.

Iar fata cea frumoasă

Ea să-mi fie sănătoasă
Şi părinţii să-i trăiască
Şi pe ea s-o logodească1.

Uneori colindătorii, urînd sănătate celui felicitat, amintesc şi de alţi membri

ai familiei.

Tot Ileana cea frumoasă

Ea să-mi fie sănătoasă,
Cu părinţi şi cu surori
Şi cu dragii frăţiori2.

Se compun din mai multe versuri formulele în care se fac aluzii la daruri pentru
colindat. Avem unele colinde generale, care aproape în întregime constau din enumerarea
darurilor cerute şi urări de sănătate (ca şi unele colinde ale copiilor).

Suflă vîntu p’în tîrnaţ, Că mă plouă de mă varsă.

Scoală, gazdă, dă-mi cîrnaţ;
Suflă vîntu p’în tilincă,
Scoală, gazdă, dă-mi palincă
Şi mă ia pînă în casă,
123
Noi colinda am gătat,
Ce-am ştiut tot am cîntat.
Să trăiţi cu sănătate
Şi de bine s-aveţi parte3.

În unele formule finale este evidentă influenţa moralei creştine („Şi de-acum pînă-n
vecie / Mila Domnului să fie”).
Caracteristici pentru colinde sunt următorii tropi (figuri de stil): alegoria,
comparaţia, metafora ş. a.
Alegoria este proprie, mai ales, colindelor pentru flăcău (în special vînători)
şi celor pentru fete mari. Astfel, Calul din colinda Întrecere între Cal şi Şoim este
o alegorie a omului puternic, modest, cinstit, mărinimos, iar Şoimul din aceiaşi creaţie
poetică, dimpotrivă – aluzie la omul îngîmfat şi lăudăros. Colinda aceasta are trăsături
comune cu fabula, care ia sfîrşit cu o morală. Despre caracterul moralizator al colindei
în cauză S. Fl. Marian scria: „O aşa nobilă purtare [a Calului], unită cu nobila Şoimului
sinceritate [de a cere pedeapsa cuvenită] sunt învăţăminte binefăcătoare şi poate mai
eficace decît morala multor fabule versificate”4. Morală asemănătoare conţine şi colinda
despre vînarea cerbului. Animalul este lăudăros, însă cam nepriceput, naiv, şi, în cele din
urmă, cade în cursă.
1
P. Stoianov, Cîntece populare moldoveneşti. – Chişinău, Cartea Moldovenească, 1967,
p. 40 (Zăicani – Rîşcani).
2
FM, 1956, p. 468 (Plopi – Donduşeni).
3
AFAŞM, 1984, ms. 350, 131; Slatina – Teceu – Transcarpatia; inf. Magdalina Gh. Lumei,
55 ani; culeg. G. Botezatu, A. Hîncu.
4
S.Fl. Marian, Ornitologia…, 1883, p. 104.
204
 Alegoria operează în colinde mai mult cu simboluri, unele fiind comune cu cele
folosite în oraţiile de nuntă. Mai frecvent este utilizat simbolul vînătoarea-însurătoare.
Deseori vînătorul din colinde îl reprezintă pe mire, iar căprioara, în căutarea căreia el
pleacă şi o găseşte, este mireasa. Căsătoria celor doi tineri este simbolizată şi prin cucerirea
de către voinic a cetăţii în care se află fata (cetatea n-o pot lua nici turcii, nici alte armate
puternice). Inelul, batista, cununa şi alte obiecte („semne”, „amanete”), pe care flăcăul
le cere cu atîta insistenţă de la fata iubită, simbolizează consimţămîntul acesteia de a se
căsători cu el.
În colindele despre vînarea ciutelor sunt simbolice elementele: „lac roşu”, „pod de
oase”, „pod de carne”, ceea ce înseamnă sfîrşitul apropiat al fiarelor pîndite de vînător.
Hiperbola este caracteristică mai mult pentru colindele eroice. Asemănător
eposului eroic neritualic, în colinde sunt preamărite forţa, curajul şi frumuseţea
tînărului voinic. Acesta se luptă cu Dulful mării, cu Leul ş. a., pe care îi biruie; iese
învingător în toate luptele cu numeroasele şi puternicele oşti duşmane. Săvîrşind
isprăvi măreţe, voinicul îşi găseşte mireasă după plac, aceasta fiind înzestrată cu
anumite calităţi hiperbolizate. Spre exemplu, fata este „sora Soarelui” sau „a Dulfului
mării”, „nepoata zînelor” ş. a.
Iată cum este descrisă puterea calului, care-l poartă pe voinic:

Calul murg cu şaua verde

Fuge de nici nu se vede,
Din copite fulgerînd,
Din potcoave scăpărînd
Şi pe nări foc aruncînd,
Pămîntul cutremurînd1.

Specificul hiperbolei în colindă constă în următoarele (în comparaţie cu cea din

eposul eroic neritualic). În colindele de flăcău tinerii voinici sunt zugrăviţi ca fiind
foarte puternici, înarmaţi etc., iar atunci cînd apar conflictele, ele-s oarecum aplanate,
ceea ce nu avem în eposul eroic neritualic2. Rolul hiperbolei scade evident în colindele
mai noi, ce au apărut în sec. XIV–XVIII şi se referă la evenimente istorice concrete.
Casele felicitate, sunt descrise în culori foarte frumoase, deosebindu-se prin
bogăţie, atracţie.
Curţi înalte, luminate, La fereşti – mere domneşti,
Cu ferestre-mbrîurate, La podele – rînd de stele,
Cu uşile ferecate, Pe la uşă – flori de rujă,
Cu lanţuh de fier legate. Pe la prag – tot flori de mac,
................... Hulubaşi pe oblonaşi3.
123

Casele sunt „Cu zăbrele pe sub stele, / Cu turnuri pe sub nouri”; în faţa lor cresc
„Doi meri şi doi peri, / Cu vîrfurile pănă-n cer”. Asemenea descrieri imprimă colindelor un
caracter optimist, exprimînd, totodată, visul oamenilor simpli la o viaţă mai bună, fericită.
Este hiperbolizată cantitatea şi valoarea zestrei pe care mirele o cere de la
părinţii logodnicei:
P. Stoianov, Op. cit., 1967, p. 39 (Voloviţa – Soroca).
1

В. М. Гацак, Восточнороманский героический эпос: Исследование и тексты. –

2

Москва: Наука, 1967, p. 195–197.

3
Ziarul Basarabia, 1906, 25 Dec.
205
 Grădina cu floricele, Turmuşoara cea de boi
................. Şi văcarii amîndoi,
Munţele cu curţele, ...................
Turmuşoara cea de oi, Murgul din grajd înşeuat,
Ciobănaşii amîndoi, Numai bun de-ncălecat1.
.................
1

În imaginea fetei plîngînde avem o hiperbolă rară, deosebit de plastică: „Tot

lăcrimioare varsă / Cîte-o cănăţuică rasă”.
Procedeu de prezentare idealizată, în culori de basm, este în descrierea ciobanului.
El îşi paşte oile pe bolta cerească, pe lună, le adapă la nouri; ocolul oilor este tot pe lună.
Localizarea aceasta (asemeni altor procedee) imprimă colindelor o rezonanţă fantastică,
mitologică.
Colindele sunt foarte bogate şi în comparaţii, metafore. Mai simplă este
comparaţia propriu-zisă. Fiinţele, obiectele sau acţiunile descrise, fiind puse alături cu
altele asemănătoare, măresc expresivitatea cuvintelor, noţiunilor comparate. Interpreţii
colindelor compară flăcăii cu păunii. Voinicul la faţă este „alb ca fulgul de ninsoare”, caii
aleargă iute ca vîntul, ogarii fug ca săgeţile. Asemenea comparaţii sunt tipice, fireşte (ca
şi hiperbola) colindelor eroice.
Pline de sens şi imagini apar comparaţiile fetelor cu flori plăcute: viorele, busuioc,
mintă ş. a. Sunt de prisos alte cuvinte despre hărnicia fetei cînd spunem că ea „ţine casa
ca o floare”; ori despre frumuseţea ei: „parcă-i scrisă pe hîrtie”.
Pe baza unui interesant mod de comparaţie este construită întreaga colindă Ce-i
mai bun pe lume. Evidenţiind esenţialele calităţi pozitive ale principalelor animale
domestice, sunt lăudate, pe rînd, toate aceste vite folositoare: calul („Nu-i mai bun
ca calul bun, / El te duce şi te-aduce…”), boul („Nu-i mai bun ca boul bun, / El
răstoarnă brazdă neagră…”) ş. a.2. Acest procedeu stilistic devine în colinda de faţă
şi procedeu compoziţional.
De o mare expresivitate sunt metaforele utilizate în colinde. Deseori întîlnim
metafore-substantive. Pentru a-l preamări, a-l idealiza pe stăpînul casei, colindătorii îi
zic: vodă, domn, boier, logofăt, jupîn; gospodina este numită: împărăteasă, doamnă,
jupîneasă; fiicii stăpînului casei îi spun: crăiasă, puică, iar flăcăul este păun, hulub; casa
felicitată este numită: curte, domnie.
Există metafore exprimate prin verbe: calul voinicului bate (întrece) toate hergheliile,
el pluteşte prin nouri etc.
Exemplificăm unele metafore-adjective: cerbul se adapă la „rîul vărgat, cu brazi
semănat”, calul are „coamă viforîtă” (de la vifor, adică jucăuşă, săltăreaţă) ş. a.
Pentru ca unele metafore să nu rămînă neclare, ele sunt urmate, în multe cazuri,
de explicaţii prin negare, formînd aşa-numita metaforă negată, întîlnită şi în epica, în
lirica populară3.

Prin văi, prin vălcele

Chica-ş negurele,
Dar nu-s negurele,
Ci sînt oştiri grele4.
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 63–64.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 17.
3
O. Bîrlea, Diferenţierea teritorială a liricii populare // REF, 1967, nr. 3, p. 190.
4
PPM, 1965, p. 359 (Vasilcău – Soroca).
206
 Procedeul exemplificat constă din trei momente: metamorfozarea („Chica-ş
negurele”), negarea acestei metafore („Dar nu-s negurele”) şi explicarea („Sînt
oştiri grele”).
În unele colinde metafora negată are forma unui dialog. Cum ar fi într-o colindă de
tineri căsătoriţi; femeia, abia trezită din somn, îi zice bărbatului:

– Scoal’, bărbate, fii dormit,

Fii dormit, fii odihnit,
Căci ne-a nins, ne-a viscolit.

Bărbatul îi spune soţiei că greşeşte:

– Taci, nevastă, doi ochi negri,

Nici n-a nins, n-a viscolit,
Vînt de vară ne-a bătut,
Flori de măr s-a scuturat
Peste noi, peste-amîndoi1.

Alteori „ninsoarea” sau „ploaia”, „roua” sunt colindătorii, fapt pe care soţul îl
explică pentru soţie:
(Femeia:) (Bărbatul:)
– Scoală, scoală, dragă, – Nici nu ninge, nici nu plouă,
Că nu ştiu, ninge ori plouă, Nici din cer nu pică rouă,
Ori din cer ne pică rouă. Dar grei oaspeţi ne-mpresoară,
Oaspeţi grei, colindători2.
12

În colinde sunt utilizate numeroase epitete; cele mai multe nu sunt simple adjective
cu funcţie de atribute în propoziţie, ci adjective metaforice, care imprimă fiinţelor şi
obiectelor descrise comparaţii ascunse. Vom menţiona, mai întîi, cîteva epitete specifice.
Dalbe3 sunt gospodina şi fiicele sale, hainele acestora, casele, cetăţile, leagănele, florile;
dalbă este primăvara, sănătatea etc.
Colindele sunt foarte bogate în epitete ce marchează culoarea. Fata şi flăcăul au faţa
albă (sau bălaie), rumenă, ochi negri sau albaştri; părul, sprîncenele şi genele sunt negre.
Gospodina poartă ciorapi albi, pantofi negri; fata are rochie roşioară, pestelcă negrişoară;
ea şede în leagăn verde; covoarele sunt verzi sau roşii. Calul este negru sau murg, porumb,
şoimii – vineţi, ogarii – negri; ciuta – „la gît gălbioară, la păr căruncioară”; lîna oii este
cănită (neagră); luncile şi ogoarele sunt verzi, munţii – cărunţi.
Unele epitete, privite izolat, nu au nici un efect poetic. De pildă: fîn tocat, orz
pisat, vin strecurat, rouă de vară ş. a. Cu totul altfel sună aceleaşi epitete cînd spunem
1
AFAŞM, 1967, ms. 176, f. 40; Cartal – Reni- Odesa; inf. Dumitru D. Reuţoi, 22 ani; culeg.
E. Junghietu.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 140.
3
Dalb = d (din prepoziţia de) + adjectivul alb. Sunetul d îl întîlnim înaintea mai multor
cuvinte din colinde (substantive, adjective, verbe, pronume, adverbe ş. a.), care încep cu o vocală
(d-ochi, d-unguresc, d-urlă, d-al nostru, d-un, d-aşa ş. a.). Sunetul d într-atîta s-a unit cu alb
că a dat un cuvînt nou cu sens particular, ce redă atmosfera solemnă, sărbătorească cu ocazia
sărbătorii Crăciunului. Pe lîngă sensul de alb, cuv. dalb a căpătat şi nuanţele: foarte curat,
luminos, minunat, ideal (Aron Densuşianu, Însemnătatea limbii române pentru filologia latină //
Columna lui Traian, 1883, nr. 3–4, p. 322).
207
că voinicul îşi hrăneşte calul cu „fîn tocat”, cu „orz pisat, de vînt vînturat”, îl adapă cu
„vin strecurat”, iar şoimului îi dă să mănînce „miel sugărel” sau „păsări gălbioare, prinse
de pe mare”, îl adapă cu „rouă de vară” ş.a.m.d. Epitetele enumerate exprimă dragostea
voinicului pentru tovarăşii săi credincioşi.
Aproape în toate colindele avem o atmosferă solemnă, festivă. Multe obiecte
descrise sunt din aur şi argint: casele sunt „cu aur, cu argint suflate”, voinicul poartă
haine ţesute cu fir de aur; din aur sunt făcute şaua, frîul; cerbul are „miţele aurite”, pomii
au flori de argint, fructe de aur.
Numeroase sunt epitetele dezvoltate. Astfel, fata coase, şezînd în „Leagăn verde de
mătasă, / Împletit de puica-n şase”.
Deseori epitetele sunt folosite la forma diminutivă, evidenţiindu-se astfel deosebita
dragoste a creatorilor şi interpreţilor colindelor faţă de personajele şi obiectele descrise.
De exemplu, despre hărnicia şi frumuseţea fetei colindătorii spun:

– Dar pernuţa-i chicăţică,

Dar de cine-i lucrăţică?
– Tot de Ana-i lucrăţică,
...................
Fata cea mai mititică,
C-aceea-i mai frumuşică1.

Unele epitete au caracter istoric. Pe mare înspre Moldova vin „başi ţarigrădeni”;
se pomeneşte şi despre „diamante ţarigrădene”, „oale frînceşti”, „cai nemeşeşti” (din
nemeş – boier de origine magiar); gazda poartă „brîu de Tocat” (oraş în Turcia, vestit prin
ţesăturile sale).
IX. Formule-oraţii de mulţumire pentru daruri. O. Bîrlea constata, avînd
dreptate, ca „mulţumirile” colindătorilor adulţi pentru darurile primite ca răsplată pentru
interpretarea cîntecelor rituale tradiţionale sunt răspîndite pe o arie mult mai restrînsă
decît colindele propriu-zise2. Însă nu corespunde adevărului afirmaţia savantului că
ele există „numai în Transilvania sud-vestică, îndeosebi în Hunedoara, <…> apoi în
marginea răsăriteană a Transilvaniei <…>, iar în sud, numai în ţara Loviştei”3. O. Bîrlea
nu menţiona Moldova, nemaivorbind de cea din stînga Prutului. „Mulţumita” darurilor
a fost atestată în jud. Vaslui, în raioanele Soroca, Reni (după cîntarea colindei la Crăciun),
Orhei, Dubăsari, Volnovaha – reg. Doneţc – Ucraina (după Urătura de Anul Nou)4.
Rosteşte Mînţăneala, de obicei, conducătorul cetei – la rugămintea gazdei ori la
dorinţa flăcăilor felicitatori. Textele Mînţănelii, subliniem, nu se cîntă, ci se declamă.
Tot O. Bîrlea caracteriza astfel mulţumirile pentru daruri: sunt „versuri inegale,
semnalate numai prin rimă (asonanţă), care, totuşi, pot să lipsească, cu accentuarea
cuvintelor ca în vorbirea obişnuită, adesea cu pauze la sfîrşitul versului şi cu o intonaţie
deosebită”5. Şi încă: „Urările darurilor contrastează puternic cu colindele <…>; pe cît
de solemne sunt colindele, cîntate şi ascultate cu gravitate adîncă, pe atît de hazlii se
vădesc oraţiile, dacă nu prin detaliile picante, inserate la locul neaşteptat, măcar prin
modul de a le rosti”6.
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 62.
2
O. Bîrlea, Folclorul…, I, 1981, p. 377.
3
Idem.
4
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 393–394, 402.
5
O. Bîrlea, Folclorul…, I, 1981, p. 377.
6
Idem.
208
 Conţinutul Mulţumirilor / Urărilor depinde, fireşte, de cadourile primite (colaci,
carne ş. a.). Textele descriu „istoria” producerii fiecărui dar (colac, vin).
Cea mai voluminoasă şi, totodată, mai interesantă este Urarea colacului. În sudul
Transilvaniei, aceasta ajunge pînă la 150 de versuri şi se apropie de adevăratele pluguşoare
specifice sărbătorii Anului Nou1 („narează destul de amănunţit toate fazele cultivării
grîului – de la aratul ogorului pînă la scoaterea colacului din cuptor”)2.
În nordul Transilvaniei, precum şi în R. Moldova, în satele româneşti din Ucraina
Mulţumirile pentru colaci au doar 10–30 de versuri. Ele nu povestesc toată „istoria” pîinii
(ca Pluguşorul), ci constau numai din unele motive, schimbate, comprimate, ale poemului
agrar, plus urări de bine şi de mulţumire pentru dar.

Staţi, fraţi, După deal

Şi-ascultaţi, Cu plugul cu 12 boi.
C-aist mare frate-al nostru Boii de cînd s-au ridicat
A scos o pereche de colaci Multă urmă au urmat,
Mîndri şi frumoşi Multă rouă-au scuturat,
Ca faţa lui Hristos. Multe dealuri au răsturnat –
Colacii iştia nu-s făcuţi Pieziş,
Cu una, cu două, Curmeziş;
După cum ne pare nouă: Argint,
C-un bou, cu doi, Mărgărint,
După cum socotim noi; În curţile dumisale dăruit.
Da-s făcuţi ici în deal, Mulţumim!3.
123

După cum vedem în varianta exemplificată, înainte dăruiau pentru colindă şi

cîte doi colaci.
Un text asemănător se rosteşte pe alocuri cu ocazia închinării colacilor
la nuntă.
Deosebit de solemn este „mulţumit” colacul la casele cu fete de măritat, iar mai
ales cînd în cetele colindătorilor sunt şi flăcăii dragi acestor fete. Colacul, pregătit
special, împodobit cu busuioc („dătător de fericire”), cu flori făcute din hîrtie de
diferite culori, îl oferă fata mare. Ea ţine colacul pe mîini în timp ce un flăcău rosteşte
Mînţăneala.
Urează colacul şi colindătorii la găgăuzii din R. Moldova (în limba română
sau bulgară)4.
Este îndreptăţită ipoteza lui O. Bîrlea că „iniţial numai oraţia colacului era rostită
la sfîrşitul colindelor şi după modelul ei au fost plăsmuite ulterior şi celelalte”5.
Mulţumiri pentru carne, brînză, vin (ca în Transilvania) nu întîlnim în
R. Moldova şi în satele româneşti din Ucraina. În cîteva sate de aici s-au păstrat
mulţumiri pentru bani.

1
Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal: Datini de Crăciun şi credinţe poporane: Culegere cu
anotaţiuni şi glosar. – Bucureşti: LSC, 1914, p. 182–183.
2
O. Bîrlea, Folclorul…, I, 1981, p. 378.
3
AFAŞM, 1986, ms. 365, f. 127–128; Pîrliţa – Soroca; inf. Maria Ş. Cojocaru, 68 ani; culeg.
G. Botezatu, A. Hîncu.
4
E. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 32.
5
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 377.
209
 Astă haznă de bani
Îi ca la boierii cei mari.
Să trăiţi,
Să măsuraţi banii
Cu dimerliile,
Să ne daţi şi nouă vîrfurile!1

Scopul rostirii mulţumirilor pentru daruri precum şi al dansurilor la sfîrşitul

interpretării colindelor la Crăciun (şi a Urăturii la Anul Nou) este crearea bunei dispoziţii
cu ocazia sărbătorilor.
Nu sunt însoţite de urări pentru daruri colindele create (fabricate) în sec. XX.
Subliniem că Mulţumirile la Colindatul de Crăciun nu se deosebesc cu nimic de
cele după Uratul cu ocazia Anului Nou.
X. Colindele copiilor. Sunt evidente următoarele două deosebiri principale între
colindele tradiţionale ale adulţilor şi cele ale copiilor.
1. Dacă cei mari interpretează colinde variate şi, de obicei, lungi, în care urările
finale sunt prezentate ca fiind de acum realizate, apoi textele copiilor sunt nişte creaţii
poetice scurte (4–10 versuri), ce conţin doar cuvinte prin care se cer (de obicei, în formă
umoristică) daruri pentru felicitare.

Scoală, gazdă, dă-m colac,

Că de-asară stăm pe-afară
Şi mînili ni-ngheţară;
Un colac sau un covrig,
Gazdă, hai că mor de frig2.

Sau:

Boţ, boţ,
Daţi colacii toţi.
Dacă nu-s copţi,
Daţi-i încoace,
Că mama i-a coace3.

2. Textele colindelor din repertoriul adulţilor se cîntă, iar ale copiilor sunt, de regulă,
nişte formule rostite.
*
* *
În satele cu populaţie mixtă, mai ales, din Transnistria, reg. Cernăuţi, Odesa,
Nicolaev ş. a. interpreţii de toate vîrstele cîntă colinde în două sau chiar în trei limbi:
română, ucraineană, rusă. Fenomenul acesta este propriu repertoriului folcloric
general al românilor din stînga Prutului, existînd din secolul trecut, în deceniile pînă
la Războiul al Doilea Mondial, precum şi astăzi. La sfîrşitul anilor 1930 folcloristul
P. Ştefănucă scria, fiind martor ocular al acestei realităţi şi dispunînd de cercetări de
teren speciale: „Colindele româneşti au suferit puternice influenţe din partea colindelor
1
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 90; Brăviceni – Orhei; inf. Toma E. Răvaca, 52 ani; culeg.
N. Băieşu.
2
L. Cireş, 1984, p. 18, nr. 28 (Valea Oilor – Iaşi; inf. Aurica D. Mazilu, 55 ani; culeg.
L. Berdan, 1979).
3
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 177 (Palanca – Ştefan Vodă; inf. Procopie Ghidirim, 27 ani).
210
ucrainene. Se colindă curent şi astăzi în două limbi: româneşte şi ucraineşte în următoarele
sate: Chiţcani, Copanca, Leontina [azi Leotievca], Corcmaz, Tudora (mai rar) şi Palanca.
Înstrăinarea parţială a colindelor a început demult. În Însemnările istorice asupra satului
Tudora sunt trecute următoarele date privitoare la acest fapt: Cum satul e amestecat cu
ruşi [ucraineni] (înainte de anul 1900), moldovenii au început să colinde şi să umble cu
hăitul în graiul malorosian, uitînd, cu încetul, cîntecele lor naţionale”1.
Ca dovezi concrete, savantul aducea informaţii culese de dînsul pe teren: „Bătrînul
Sofronie Caraştefan, de 54 ani, din Tudora ne-a confirmat adevărul celor cuprinse în
cronica satului prin următoarele: Am ştiut colinzi din vechime, dar le-am dat pe rosîi. Cînd
eram copchil colindam tot moldoveneşte, dar de cînd m-am mărit, colindăm ruseşte”2.
P. Ştefănucă adăuga la cele spuse: „Copiii şi flăcăii colindă şi astăzi colinde ruseşti,
chiar dacă unii dintre ei nu înţeleg nici un cuvînt ruseşte. Învaţă colindele ruseşti şi
colindîndu-le fără să înţeleagă sensul, textul colindelor apare cu totul ciuntit. Iosif
Galupa, de 22 ani, român, nu ştie ruseşte, cîntîndu-mi, împreună cu Ion Ciomac, de
20 de ani, mai multe colinde ruseşti, mi-a deslarat: Am colindat colinda aiasta (Dnesi
spoiuşcii) de mic copchil. Răb’di o poşi spune, da-ncet nu. Amîndoi cu Vanea Ciomac
îmblam cu colinda, că iaram în măhală”3. Folcloristul mai informa: „De la aceiaşi autori
de la care am cules colinde româneşti, am notat şi următoarele colinde ucrainene”.
P. Ştefănucă nominaliza în limba ucraineană 6 colinde, indicînd şi informatorii, vîrsta
lor, localităţile respective din jud. Cetatea Albă (Palanca, Corcmaz, Tudora)4.
În concluzie la cele relatate, p. Ştefănucă sublinia că „românii de pe Valea Nistrului
de Jos, fiind în vecinătatea imediată a Ucrainei şi conlocuind, în multe sate, cu ucrainenii,
s-au influenţat reciproc. Întîlnim colinde şi obiceiuri româneşti adoptate de ucraineni,
precum şi colinde şi obiceiuri ucrainene adoptate de români. Aplicarea textului în limba
română sau ucraineană la aceeaşi melodie de colind este destul de frecventă. Fenomenul
cel mai interesant ce se întîlneşte la români e practicarea unei polifonii populare pe două
şi chiar pe trei voci <…>, executată după o manieră specific ucraineană”5. Şi în continuare
P. Ştefănucă spunea, cu mîndria şi optimismu-i propriu: „Cu toate influenţele ce se resimt
în colinde din partea ucrainenilor, repertoriul de colinde româneşti este incomparabil mai
bogat şi mai variat ca motive literare şi muzicale decît repertoriul de colinde ucrainene.
<…> O acţiune de românizare a datinilor, întreprind, în ultimul timp, căminele culturale,
premilitarii şi străjerii, care an cu an se pătrund tot mai mult de însemnătatea datinilor în
viaţa spirituală a unui popor şi organizează la sărbători cete de colindători cu repertorii de
colinde pur româneşti”6.
În localităţile sudice basarabene, unde trăiesc şi bulgari, găgăuzi, colindătorii
români, atît adulţi cît şi copii, cîntă texte şi în limbile minorităţilor naţionale, în special în
bulgară. Se ştie că şi la bulgari colinda este foarte dezvoltată. În contextul acesta aducem
o singură informaţie fixată în Satul Nou r. Reni: „În sat se cîntă colinde moldoveneşti şi
bulgăreşti. Moşul de casă în trecut era dator să ştie şi colinde bulgăreşti, căci bulgarii
bătrîni cer ca aceştia să le cînte colinde bulgăreşti. Dacă nu le cînta colinde bulgăreşti, era
mare ruşine pentru toată ceata”7.
1
Idem, II, 1991, p. 153–154.
2
Idem, p. 154.
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem, p. 154–155.
7
AFAŞM, 1967, ms. 23–24; inf. Dumitru Alexi, 35 ani; culeg. N. Băieşu.
211
 Steaua. Irozii. Date scurte din istoria acestora. Obiceiurile creştine Steaua şi
Irozii sunt apropiate între ele şi trebuie cercetate împreună.
Tradiţiile acestea au o vechime mare. În 1874 G. Dem Teodorescu presupunea că
vîrsta lor ţine de „primii timpi ai introducerii creştinismului în Dacia”1.
Acelaşi autor afirma, pe drept, că la toate popoarele reprezentaţiile dramatice
religioase-creştine au avut, mai întîi, un caracter clerical, apoi „au trecut la aristocraţie
şi, în cele din urmă, au devenit populare. Prin aceste trei diferite faze au trecut Steaua şi
Vicleimul la noi, ca pretutindenea”2. Şi în continuare G. D. Teodorescu aducea următoarele
informaţii valoroase: „La început fură instituite de creştinism, ca să celebreze şi să ţină
totdeauna vie, în mintea credincioşilor, amintirea naşterii Mîntuitorului. Văzînd că
primele încercări sunt atrăgătoare, preoţii luară episoade din Vechiul şi Noul Testament,
le transformară în drame religioase <…> şi le reprezentară în temple la ocaziuni
solemne.<…> Pe la sfîrşitul secolului X Teofilact, patriarhul Constantinopolului, instituie
diferite spectacule religioase cu caracter teatral, între care <…> Ieslea, Steaua şi ceremonia
celor Trei crai. Din seculul XIII pînă într-al XV <…> toate spectaculile religioase trec la
comunităţile mirene. Din Francia se răspîndesc în toată Germania şi de aici în celelalte
ţări din Europa”3.
Obiceiurile Steaua şi Irozii au evoluat, s-au consolidat mult în sec. XVII–XVIII,
fiind dirijate de biserică, în perioada cînd creştinismul se răspîndise în toată Europa şi pe
alte continente.
În anii 1880 folcloristul cernăuţean I. Gh. Sbiera menţiona, avînd în vedere
Bucovina, că „înainte de 40–50 de ani datina colindării, a îmblării cu Steaua şi cu Irozii
<…> era mult mai observată decît în ziua de astăzi. Acuma mai că nici nu vezi îmblînd cu
Steaua şi cu Irozii, cel puţin prin oraşe nu-mi aduc aminte de cînd n-am văzut; măsurile
poliţieneşti, mănuite de străini, au contribuit foarte tare la delăturarea acestei datini de
prin oraşe şi tîrguri, pe la sate încă tot se mai află pe ici-colea”4.
Totuşi, tradiţiile acestea la români, inclusiv la cei din R. Moldova şi Ucraina, au
existat într-o formă relativ bună pînă la Războiul al Doilea Mondial.
În perioada sovietică Steaua şi Irozii, ca şi Colindatul în general, au fost interzise
categoric de către ateişti. Cu toate acestea, unii copii umblau, pe furiş, cu Steaua. Aducem
drept exemplu amintirea unui basarabean în etate, referindu-se la anul 1940, după ce ruşii
ocupaseră Basarabia: „Părinţii erau sfătuiţi să nu permită copiilor să umble cu Steaua
<…>. Şi totuşi, cine credeţi că au fost îndrăzneţii şi curajoşii care, alcătuind cete de
colindători, sub atenta îndrumare a părinţilor, nu au mers pe uliţele satului, ci au escaladat,
cum au putut, gardurile din fundul ogrăzilor şi au ajuns la ferestrele gospodarilor? Erau
prichindei din clasele I–III, căror părinţii le-au pus în trăistuţe şi bucăţele de pîine şi
mămăligă, să îmblînzească răutatea cîinilor. Cu puritatea şi sinceritatea lor de copii, cu
vocile lor cristaline, cu mînuţele îngheţate, au dus vestea cea mare la ferestrele vecinilor
şi altora: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare …”5.
În RSSM, ca şi în România, abia la sfîrşitul anilor 1980 obiceiurile creştine, în
acelaşi număr Steaua, Irozii ş. a., au început să reînvie. Despre procesul acesta folcloristul
bucureştean Ion Moanţă scria: „În ciuda celor 45 de ani de oprelişte şi interdicţii severe
– atît în mediul familial, cît şi în cel social: biserică, şcoală, armată – iar cete de copii şi
1
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874, p. 47.
2
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare…, 1885, p. 98.
3
Idem.
4
I. Gh. Sbiera, Colinde, 1888, p. III–IV.
5
B. Alexianu, Sărbători nefericite // GN, 1998, nr. 29 (373), 30 Dec.
212
şcolari colindă cu Steaua, Ieslea, Luceafărul, Trei Crai şi Irozii, din Ajunul Crăciunului
pînă la Bobotează, spre bucuria lor şi a părinţilor, a comunităţii săteşti”1.
Astăzi aproape peste tot în sate unii copii umblă la Crăciun cu Steaua – această
varietate a Colindatului. Pe alocuri (Costeşti – Ialoveni ş. a.) umblă cu Steaua membrii
corurilor bisericeşti. Într-o serie de sate, în special la nordul R. Moldova, unde teatrul
folcloric este relativ mai dezvoltat, unii flăcăi umblă cu Irozii, obiceiul fiind cu mulţi ani
în urmă transferat de la Crăciun la Anul Nou.
Obiceiul Steaua există la toate popoarele creştine2. Ca obiect ritualic, steaua este
aproximativ la fel peste tot la români. Ea a fost descrisă de multe ori de către etnografi
în diferite provincii româneşti, începînd cu finele sec. XIX. Astfel, G. Dem. Teodorescu
scria: „E formată din colţuri, după modelul unei stele, din speteze de brad, lipite cu hîrtie.
La mijloc se vede zugrăvită Ieslea, în care figurează Maica Domnului, Sf. Iosif, pruncul
Iisus, păstorii şi cei trei magi. Pe colţul principal, de sus, se reprezintă scena amăgirii lui
Adam şi Evei de către şarpe, iar pe celelalte colţuri – cîte un cap de înger”3.
Folcloristul se referea şi la costumaţia stelarilor, în timpul umblării acestora pe la
case: „Mai înainte umblau cu Steaua copii sau tineri îmbrăcaţi în costume orientale, imitînd
portul celor Trei crai de la răsărit; astăzi cei ce umblă cu Steaua nu mai au îmbrăcăminte
deosebită, datina fiind redusă la dorinţa de cîştig a celor ce o practică încă, începînd din
seara Crăciunului (25 Decembrie) pînă în seara zilei de Sf. Ion (7 Ianuarie)”4.
I. Gh. Sbiera descria obiectul stelei în Bucovina: „Ei [stelarii] poartă cu sine o stea
în trei sau şase cornuri. Steaua, îmbrăcată în hîrtie, este înţepenită prin un cui de un băţ
gros de un stat de om de lung şi se poate mişca împrejurul cuiului. <…> În cercul din
mijlocul stelei este zugrăvită naşterea lui Hristos; pe colţurile ei se află zugrăvite scene din
viaţa lui Iisus sau şi alte chipuri sfinte. Sara se luminează steaua, aprinzîndu-se lumînări
în lăuntrul ei”5.
La începutul sec. XX cu detalii despre obiceiul Steaua în Bucovina venea
E. Niculiţă-Voronca: „Din Creciun şi pînă a doua zi de Bobotează se umblă cu
Steaua. Băieţii fac o stea cu 12 raze din hîrtie colorată. În mijloc, într-un cerc, pun
un fînăraş cu lumînare, iar pe la colţuri – clopoţei. <…> Straiele lor [ale stelarilor]
sunt nişte fustanale scurte albe, iar pe cap au coroane de hîrtie feli de feli. Cu Steaua
merg patru: unul e Înger şi trei sunt Crai. Jocul lor închipuie cei Trei crai şi steaua
ce s-a arătat cînd s-a născut Dl Christos. În Bucovina obiceiul acesta e aproape
părăsit, mai ales în sudul ţării. A fost însă de mult în foarte mare vigoare chiar
prin sate în toate părţile. Aceasta o dovedesc şi cîntecele de stea care, rămînînd, se
întrebuinţează acuma simplu ca colinzi.
Cu Steaua se umblă noaptea. Cînd merg cu Steaua pe drum, strigă:
Stea frumoasă,
Luminoasă,
De la Dumnezeu trimeasă.
(Doritorii îi cheamă în casă)”6.
În primii ani ai sec. XX despre obiceiul Steaua în Moldova scria etnograful şi
folcloristul T. Burada: „În ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos (25 Decembrie)
1
Ion Moanţă, Cîntece de stea la Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos / Ed., pref. şi bibl.
selectivă de …, Bucureşti: Petrescu Conduratu, 1995, p. 6.
2
P. Miloşescu, Op. cit., 1990, p. 62.
3
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare …, 1885, p. 98.
4
Idem.
5
I. Gh. Sbiera, Colinde, 1888, p. VI.
6
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1998, p. 72–73.
213
şi pînă a doua zi de Bobotează este obiceiul la români ca trei sau patru băieţi să poarte
pe stradă o stea mare, făcută din speteze de lemn de brad, învălite cu hîrtie colorată şi
poleită cu aur. Unele stele au cîte şase cornuri mari, altele mai au şi alte cornuri mai mici.
Înăuntrul stelei, care e făcută la mijloc dintr-o veşcă de sită, arde o lumînare ca într-un
felinar. Pe mijlocul ei se văd zugrăvite ieslele unde s-a născut Hristos şi cei Trei crai de
la răsărit, care aduc aur, smirnă şi tămîie; pe colţurile stelei mai sînt zugrăviţi şi cîte un
serafim sau heruvim, precum şi diferite icoane din istoria sfîntă, între care şi amăgirea lui
Adam şi a Evei de către şarpe.
Cînd steaua este purtată pe stradă, atunci băieţii strigă: Stea! Stea!
Cele mai multe ori în Moldova băieţii, purtînd steaua pe stradă, cîntă versurile
următoare:
Stea frumoasă, luminoasă,
De la Dumnezeu trimeasă! Stea!
Sau aşa:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare. Stea!*1
<…> Acţiunea Stelei e foarte simplă: introdus în casă, micul cor începe a cînta
versuri religioase despre naşterea lui Iisus şi alte apologii ale religiei creştine”1.2 Descrierea
stelei a fost făcută şi de către T. Pamfile tot la începutul sec. XX2.3
În Basarabia umblatul cu Steaua a avut amploare relativ mai mare în zona pruteană,
unde în anii 1920–1930 obiceiul era stimulat de către învăţătorii şi preoţii veniţi din dreapta
rîului, acolo tradiţia aceasta fiind mai dezvoltată.
Par a fi elocvente în privinţa aceasta informaţiile de tipul următor, culese în unele
localităţi basarabene din apropierea Prutului, care se referă la anii interbelici: „Cu Steaua
la Crăciun veneau din satele de peste Prut”3.4 „Şcoala avea 6 stele, cu care puteau îmbla
de Crăciun numai 18 copii. Pe urmă şi-a făcut fiecare steaua lui şi îmbla cu dînsa prin sat
de Crăciun”4.5
Pînă la Războiul al Doilea Mondial în Basarabia umblau cu Steaua în special copiii,
dar şi unii flăcăi, bărbaţi în etate, mai ales cei sărmani, ţigani.
Timpul umblatului cu Steaua era peste tot la fel: începeau în prima zi a Crăciunului,
unii continuînd şi în celelalte zile ale sărbătorii sau pînă la Anul Nou; sărmanii umblau
chiar pînă la Sf. Ion (7 Ianuarie).
În satele nistrene obiceiul Steaua a fost practicat şi mai puţin. La sfîrşitul anilor 1930
P. Ştefănucă scria: „Obiceiul cu Steaua e cunoscut, astăzi, numai la Palanca, Zăvărtaica
(Republica Moldovenească) şi Corcmaz. În celelalte sate se spune că, în trecut, umblau
copiii cu Steaua, dar în ultimii ani <…> obiceiul aproape a dispărut. În Talmaz se colindă
fără stea cîntecul de stea Trei Crai de la răsărit. <…> La Corcmaz steaua are nouă cornuri
şi în vîrful cornurilor e încinsă cu un brîu de hîrtie colorată. La capătul fiecărui corn este
un canaf de hîrtie colorată. Steaua de la Corcmaz se apropie mult de tipul obişnuit de stea
românească, pe cînd cea de la Palanca, aşa cum e fără colţuri şi cu şuviţe de hîrtie colorată,
nu are din steaua românească decît icoana cu Naşterea Domnului. La Corcmaz se umblă
cu Steaua <…> în cete cîte doi-patru flăcăi”5.6
* Urmează notele musicale pe care se cîntă aceste versuri.1
1
T. Brada, III, 1978, p. 182.2
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 126.3
3
AFAŞM, 1966, ms. 162, f. 113; Nemţeni – Lăpuşna; inf. Trifan N. Mardari, 75 ani; culeg.
N. Băieşu.4
4
Idem, f. 104; Leuşeni – acelaşi raion; inf. Vasile I. Dănilescu, 44 ani; acelaşi culeg.5
5
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 146–147.6
214
 Descrierile obiceiului Steaua, efectuate de către folclorişti în perioada puterii
sovietice în RSSM, sunt, din cauze cunoscute, relativ puţine la număr, incomplete. Ele
n-au fost publicate, fiind păstrate în Arhiva Ştiinţifică Centrală a AŞM.
Pentru comparaţie, exemplificăm unele descrieri (fragmentare), făcute în anii
1960–1980 în Basarabia şi Transnistria.
„Ieu trii băieţi o steauă în cinci colţuri*,1 o împodobesc cu flori de tăte culorile.
În mijloc îi ca soarili. O prind de un băţ, învălătucit cu lentă**.2 Unul duce steaua, iar
pe de lături doi merg cu clopoţelul. Mai mulţi îmblă în Testămînt [sat vecin], în Jora de
Sus – mai puţini. Intră în casă şi întreabă dacă «aveţi dragoste să vă colindăm». Stăpînii
spun că «da» şi ei atunci încep colinda. Îmblă prin sat de dimineaţă pînă la ora 12. Cîntă
toţi trei”1.3
„Am auzit de la mămica me cum îmblau cu Steaua. Sî grămădeu flăcăi şei cinstiţ,
care n-aveau niş o greşalî din urma lor. Cîti doisprezăşi îmblau. Îmblau tot satu, cîti
o săptămînî. Cu Colinda îmblî la Crăşiun şî gata, da cu Steaua îmblî şî o săptămînî, pînî
nu mîntui tot satu. Li da bani, colaşi. Ii dădeu în bisericî banii, colaşii îi vindeu. Pi banii
iştea cumpărau icoani, steaguri, cruşi – tot şi trebuia pintru bisericî. Aşa făşeu numai aşei
cu Steaua, nu şî şei cu Colinda, cu Hăitu”2.4
„Iara oameni bătrîni. Ei, poati de-on chişior, de-o mînî calişi şî <…> îmbla pîn’
tîrzîu. Ave steauî frumoasî făcutî, clopoţăi. Steaua o duşe unu în mînî. Era micî, aşa. Cîn’
întra-n casî, o pune pi masî, în chişioari, o ţîne un băiet ş-o clătina, şî suna clopoţăi”3.5
„Cu Steaua acuma îmblă puţini, dar înainte îmblau mai mulţi. Îmblau ziua, la
25 şi 26 Decembrie, apoi la Anul Nou şi la Bobotează. Acum îmblă cu Steaua numai
la Crăciun”4.6
În fine, aducem o descriere a Stelei într-o localitate românească din reg.
Transcarpatia. „La Crăciun umblă copiii cu steluţa: un băţ de vr’un metru, înfăşurat cu
hîrtie de felurite culori, iar în cap cu ceva în formă de cerc. Are şesă colţuri. Asta-i steluţa –
o stea rotundă, cu şesă colţuri. Toate colţurile – cu hîrtie argintată şi de felurite culori:
roşu, albastru, galben şi cu nişte canafuri în vîrf, de hîrtie. Steaua-i împărţită în patru
părţi: una – aurie, una – vernilă***,7 una – roşă şi alta – portocalie. Şi-n ţăntru-i un
punctişor rotund, tot cu raze împrejur, ca un mic soare. Cu aşe steluţă umblă copiii şi
spun colinda. Steluţa o ţin în faţa ferestrei, cînd colindă la fereastră. Rotesc steaua din
vîrful băţului cu ajutorul unei aţe tari, prinsă de osia stelei. Ea scoate un anume sunet:
clo, clo, clo tot timpul şi se roteşte răpede într-o direcţie, apoi invers, parcă luminînd,
strălucind, că chiar străluceşte. La refren se loveşte coada băţului de pămînt. Unul are
grijă de jucarea şi rotirea stelei, iar ceilalţi cîntă colinda”5.8
În prezent obiceiul Steaua ocupă un loc aparte în programele serbărilor din preajma
Crăciunului în şcoli, cămine culturale, la festivaluri folclorice.
* Acomodare la steaua sovietică, cu cinci colţuri.1
** Lentă (rus.) – panglică.2
1
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 42; Jora de Sus – Orhei; inf. Dumitru V. Savin, 28 ani; culeg.
I. Melnic, Gh. Bobînă.3
2
Idem, 1988, ms. 395, f. 419–420; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Ion N. Burduja,
52 ani; culeg. N. Băieşu.4
3
Idem, 1987, ms. 377, f. 111; Butor – Grigoriopol; inf. Ştefan G. Malahov, 80 ani; culeg.
E. Junghietu.5
4
Idem, 1968, ms. 179, f. 117; Utconosovca – Ismail – Odesa; inf. Ion A. Delighioz, 56 ani;
culeg. N. Băieşu.6
*** În orig. – verolă.7
5
AFAŞM, 1987, ms. 391, f. 213–214; Slatina – Teceu – Transcarpatia; inf. Macovei
V. Pricop, 64 ani; culeg. V. Cirimpei.8
215
 Luceafărul. Despre acesta la moldoveni au relatat mai mulţi etnografi şi folclorişti.
Astfel, bucovineanul I. Sbiera scria despre luceafăr, comparîndu-l cu steaua: „Această
stea, cînd nu este pironită de un băţ, ci de nişte scripţi, poartă numele de luceafăr sau
luceafăn. Purtătorul luceafărului îl tot întinde şi strînge în decursul cîntării, purtîndu-l,
mai ales, dinaintea icoanelor”1.
În studiul Privelişti şi datini populare în Moldova, publicat în 1907, T. Burada
menţiona: „În unele locuri, pe lîngă stea, se mai poartă de băieţi şi o altă stea, mai mică,
numită luceafăr, care, printr-un mecanism, se poate mişca, împingînd-o înainte, la distanţă
cam de un metru şi trăgînd-o iar îndărăt”2.
T. Pamfile scria: „Prin Bucovina <…> copiii umblă şi cu luceafărul, care este făcut
ca o stea. E mai mic însă şi în loc de coadă sau picior are un fel de scripţi de lemn, cu
două mînere. Dacă se caută a se închide aceste mînere, scripţii se lungesc şi luceafărul se
întinde către icoană, unde se tremură, ca să sune clopoţelul, cîtă vreme se cîntă Steaua”3.
Aproximativ la fel se făcea Luceafărul şi în Basarabia, fiind practicat în special
de către flăcăi. Descrieri făcute în anii 1930 ne-au rămas de la P. Ştefănucă. „La Palanca
flăcăii umblă cu Steaua şi cu Luceafărul. Ei se adună în cete de cîte 12 flăcăi, se duc,
mai întîi, la preot, ca să le dea cruşca4* (cheta) din biserică, apoi la primar, ca să ceară
învoire, şi după aceasta pleacă prin sat. Umblă de dimineaţă pînă-n seară, în toate cele
trei zile de Crăciun. Colacii pe care îi cîştigă îi împart între ei, iar banii îi duc la biserică.
Cetele de stelari din Palanca pleacă şi în satele vecine: Tudora, Han-Cîşla, Caplan (jud.
Cetatea Albă) şi altele. Steaua şi luceafărul se păstrează, în timpul anului, la un flăcău din
ceată, iar cînd acesta se însoară, trece la altul, mai tînăr. La Palanca umblă cu luceafărul
încadrat între două stele. Un stelar are clopot în mînă şi după ce colindă cîteva strofe
sună din clopot şi luceafărul se întinde spre icoane şi apoi se strînge. Stelele sunt fără
colţuri şi sunt îmbrăcate cu şuviţe de hîrtie colorată. Tot astfel se îmbracă şi luceafărul.
Stelarii poartă costume speciale, făcute din şuviţe de hîrtie colorată, încleiate pe benzi
de pînză. Pe cap se îmbracă cu căciuli de hîrtie şi peste trup sunt înfăşuraţi, în cruce, cu
brîe de hîrtie colorată”5.
Astăzi Luceafăr nu se mai face.
În Bucovina a fost atestată şi o formă originală pentru români – umblatul la
Crăciun cu Ieslea, paralel cu Steaua. Este, probabil, o influenţă din partea tradiţiei altor
popoare europene, catolice. I. Sbiera scria despre Iesle: „Pe unele locuri colindătorii
poartă cu sine un staul în formă de biserică lungăreaţă, cu trei turnuri. Înlăuntru este
luminat şi se văd ieslele cu pruncul Hristos în ele, maică-sa şi Iosif, şezînd lîngă el,
pe împrejur – figuri de oi, boi şi cai. În lipsa chipurilor, se aşează înlăuntru o icoană
reprezentînd naşterea lui Hristos”6.
Textele cîntecelor de stea. Înregistrarea pe hîrtie şi publicarea cîntecelor de stea
româneşti a început pe la mijlocul sec. XVIII. Menţionam şi mai înainte că cea mai veche
atestare este textul Steaua de sus răsare, publicat în cartea de ritualuri, rugăciuni şi cîntări
bisericeşti Catavasier, tipărită la Rîmnicu –Vîlcea în anul 17477.
Prima culegere (editată aparte) de cîntece de stea a fost întocmită de învăţătorul
bănăţean Ioan Tincovici – Cîntări dumnezeieşti … (Buda, 1815), care „conţine, alături
1
I. Gh. Sbiera, Colinde, 1888, p. VI.
2
T. Brada, III, 1978, p. 184.
3
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 129.
4
* Cruşcă (rus. crujca) – cană.
5
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 146–147.
6
I. Sbiera, Colinde, 1888, p. IV.
7
I. Datcu, Colindă-mă …, 1992, p. 26.
216
de cîntece de stea cu circulaţie mai largă, ca O, ce veste minunată, creaţii originale, de
inspiraţie religioasă”1.
Peste 12 ani a apărut altă culegere de creaţii literare, întocmită de către protopopul
Caransebeşului, Ioan Thomici – Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare
a tinerimei române (Buda, 1827), care include şi cîteva cîntece de stea2, inclusiv cel din
Catavasierul de la 1747.
De publicarea cîntecelor de stea s-a ocupat, la începutul activităţii sale, şi
Anton Pann (1796–1854). Culegerea sa Versuri muziceşti ce se cîntă la Naşterea
Mîntuitorului nostru I. Hr. şi în alte sărbători ale anului a avut o mare răspîndire,
fiind tipărită în „numeroase ediţii”3. Numai în timpul vieţii autorului culegerea
a fost editată de şase ori.
G. Dem. Teodorescu, T. Burada ş. a. afirmau că prima ediţie a culegerii numite mai
sus a lui A. Pann a apărut în 1822 – „fără dată şi fără nume de autor, într-o cărticică de vr’o
128 pagine”4. Însă este cunoscută doar culegerea lui A. Pann din 1830, existenţa celei din
1822 fiind chiar pusă la îndoială5.
Culegerea lui A. Pann, ca şi celelalte din timpul de atunci, după cum relata
O. Bîrlea, „nu a fost nicidecum folclorică, ci cu totul didactică, aceea de a îndrepta formele
corupte prin circulaţia orală. Aceasta rezultă fără echivoc prin lămurirea dată de Pann
în Prefaţă”6. Iată alineatul respectiv din Procuvîntarea lui A. Pann: „Din vechime este
datină de a se cînta versuri în seara Naşterii Mîntuitorului nostru Is. Chr., precum
şi în alte sărbători ale anului: adunîndu-se împreună, oamenii se desfătau cîntînd
laude dumnezeieşti. Însă aceste versuri, neavîndu-le tipărite, din mînă în mînă şi
din auzite scriindu-le, atît le smintise[ră] din calea lor, încît mai nici un înţeles nu
aveau într-însele. Pre aceste într-acest chip eu văzîndu-le, m-am îndemnat şi – pre
cît am putut – culegîndu-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămîie puţina mea osteneală
în deşert, le-am dat în tipar dimpreună cu glasurile lor”7.
În jumătatea a doua a sec. XIX şi în cel de al XX-lea cîntece de stea au fost publicate
într-o culegere aparte (At. Marienescu, 1875), precum şi într-o serie de colecţii generale
de folclor: G. Dem. Teodorescu (1885), G. Tocilescu (1900), T. Pamfile (1914), T. Bălăşel
(1919), N. I. Dumitraşcu (1923), S. Drăgoi (1931), Gh. Cucu (1936), M. Costăchescu
(1969), I. Moanţă (1995) ş. a. Creaţiile poetice-muzicale în cauză au fost cercetate de
către: C. Brăiloiu (1931), N. Cartojan (1938), I. Cocişiu (1938), G. Breazul (1941),
O. Bîrlea (1981) etc.8.
Folcloristul M. Gaster constata că aria de răspîndire a textelor de cîntece de stea
cuprinde popoarele romanice, slave, germanice ş. a.9.
Se crede că textele cîntecelor de stea sunt „în bună parte databile, <…> nu depăşesc
ca vechime două secole şi jumătate”10, deci ţin aproximativ de mijlocul sec. XVIII.
Conţinutul de bază al cîntecelor de stea, după cum relatam şi mai
înainte, nu se deosebeşte cu mult de cel al colindelor biblice şi apocrife
despre Maica Domnului şi Iisus Hristos. Cîntecele de stea includ şi
1
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 52.
2
Idem.
3
Idem.
4
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare …, 1885, p. 98; T. Burada, III, 1978, p. 184.
5
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 52.
6
Idem, p. 52–53.
7
Apud G. Dem. Teodorescu, Poezii populare …, 1885, p. 98–99.
8
A se vedea bibliografia respectivă: O. Bîrlea, Folclorul …, 1981, p. 394.
9
M. Gaster, Op. cit., 1883, p. 460.
10
I. Datcu, Colindă-mă …, 1992, p. 26.
217
motive ce descriu izgonirea lui Adam şi a Evei din rai, anumite gînduri filozofice
populare despre viaţă şi moarte, imaginaţii despre rai şi iad.
Cîntecele de stea, ca şi colindele biblice şi apocrife, au fost compuse de către
oameni ai bisericii, relativ talentaţi în ale scrisului. Ele sunt, după cum spunea
O. Bîrlea, „creaţii culte, <…> versificate în formă populară, pentru a fi accesibile
straturilor de jos”1.
În Basarabia cîntecele de stea au avut, după cum relatam şi mai înainte,
o dezvoltare scăzută în comparaţie cu cele din alte provincii româneşti. Aici unele
cîntece de stea au avut şi au funcţie de colinde religioase interpretate fără stea.
Despre nivelul relativ slab al tuturor colindelor religioase, inclusiv al cîntecelor
de stea, despre forma artistică, poetică, lexicul lor scria, avînd multă dreptate,
acelaşi O. Bîrlea. El menţiona în cîntecele de stea abundenţa de „versuri greoaie”,
„exprimări forţate şi adesea confuze”, „formulări străine graiului”, „orori poetice”2.
Folcloristul observa, justificat, că unele cîntece de stea „par a proveni de la poeţi
care nu cunoşteau bine limba română, într-atîta licenţele poetice disfigurează bietele
versuri cu care atîtea generaţii de şcolari au fost silite să-şi pocească memoria, fără
să poată prinde firul ideii exprimate”3. Dar, totodată, avea dreptate şi N. Iorga cînd
spunea că în cîntecele de stea „sunt versuri pe care cu mîndrie le-ar adopta orice
poezie cultă”4.
În ce priveşte aprecierea justă a cîntecelor de stea este obiectiv şi folcloristul
contemporan Ion Moanţă, care scrie, avînd în vedere critica severă a lui O. Bîrlea:
„Cîntecele de stea au fost judecate prea aspru, pretinzîndu-le ceea ce niciodată
nu şi-a propus autorul creştin anonim. Ele <…> se constituie ca naraţiuni poetice
restrînse ale unor momente, evenimente şi personalităţi sfinte, biblice, a vieţii
de dincolo de moarte, fără a antrena cu precădere procedee alese, ci urmăresc,
îndeosebi, o însăilare nudă, cronicărească. <…> Deci, faţă de colinde, se remarcă
printr-o scădere a poeziei, eludată cu bună ştiinţă, în favoarea cîştigării comunicării
directe, mai concrete a faptului mitic reactualizat”5.
T. Pamfile vedea, pe bună dreptate, că „miezul cîntării de stea se referă la
căutarea pruncului Iisus Hristos de către cei trei magi sau crai şi alte minuni ale
Mîntuitorului <…> sau este înlocuită prin nişte oraţiuni filozofico-religioase asupra
vieţii pămînteşti”6.
La moldoveni au fost atestate peste 20 de cîntece de stea*.7 La unele din ele
ne vom referi, pe scurt, în continuare.
O, ce veste minunată. Are şi astăzi circulaţie largă. În text se spune că îngerii
şi păstorii se bucură de naşterea lui Iisus.
1
O. Bîrlea, Istoria …, 1974, p. 52.
2
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 391–392.
3
Idem, p. 392.
4
N. Iorga, Prefaţă // Cîntări de stea şi colinde de N. I. Dumitraşcu. – Craiova,
1923, p. 4.
5
I. Moanţă, Op. cit., 1995, p. 9.
6
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 133.
* Acestea au fost reproduse în culegerea N. Băieşu, Sărbători domneşti …, I, 2004,
p. 301–342. 7
218
 O, ce veste minunată Lîng-acel oraş
De la Vefleem s-arată. L-a născut pe Isus.
Astăz s-a născut Pe fiul cu al său nume
Cel făr’ de-nceput, Tatăl l-a trimis în lume,
Cum au spus prorocii. Sî să nască
La Vifleem Maria, Şi să crească,
Săvîrşind călătoria, Să ne mîntuiască1.
Într-un mic sălaş,
Steaua sus răsare. Cîntecul este bine cunoscut peste tot la români. În el se vorbeşte
despre steaua lucitoare, care i-a călăuzit pe cei trei crai spre Betleem, unde s-a născut Iisus
Hristos. Aici craii au oferit daruri noului născut:
Steaua sus răsari În oraş vestit,
Ca o tainî mari, Betleem numit.
Steaua lumineazî Magii cum zărirî,
Şî adevereazî; Steaua şi pornirî
Steaua străluceşti Şi dacă pornirî,
Şî lumii vesteşti Îndată-l găsîrî,
Că astăzi Curata La dînsul întrarî
Prenevinovata Şî se închinarî
Fecioara Maria Cu daruri vestiti,
Naşte pe Mesia Lui Hristos meniti*2.14051406
Trei crai de la răsărit. Este şi astăzi cel mai răspîndit cîntec de stea, totodată, avînd
cel mai amplu conţinut. Ca în colinda biblică cu conţinut asemănător (Fuga Familiei
Sfinte în Egipt. Uciderea pruncilor), în variantele cîntecului de stea în cauză sunt redate
momente esenţiale din viaţa şi patimile lui Hristos: venirea celor trei crai la Betleem,
oferirea darurilor, omorîrea celor cîteva mii de băieţi pînă la vîrsta de doi ani, salvarea
pruncului Iisus prin fuga în Egipt.
Nunta de la Cana Galileei**. Maica Domnului, Iisus şi ucenicii lui au fost
invitaţi la o nuntă în oraşul Cana. În timpul petrecerii, terminîndu-se băutura,
Iisus a prefăcut cîteva vase cu apă în vin foarte gustos. Toţi se mirau. A fost prima
minune săvîrşită de Iisus.
La nunta ce s-a făcut La slugile lui David
În Cana Galileia*** Să s-aducî şase vase
A fost şi Isus poftit Cu apă pline, rase.
Şi Isus cu maică-sa. Isus le-a blagoslovit,
Stînd la masă ei şi bînd, Apa-n vin s-a prefăcut
Băutura s-a sfîrşit. Ş-a dat la nuntaş sî bei.
Mama lui Isus a zîs: Toatî nunta s-a mirat
– Of, Isus al meu cel dulce, De ce fel de băutură
Băutură nu ajunge! De-i aşa dulce şi bună3.
Iar Isus a poruncit
123456

1
AFAŞM, 1975, ms. 274, f. 189; Stăneştii de Sus – Hliboca – Cernăuţi; inf. Olimpia
V. Mocan, 22 ani; culeg. E. Junghietu.
* Nota lui P. Ştefănucă: „Text cunoscut, răspîndit, probabil, în Basarabia prin cărţile de
colinde ale lui Anton Pann”.2
2
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 155, nr. 1 (Copanca – Slobozia; inf. Toader P. Timiş, 12 ani).3
** Cana – oraş-cetate în regiunea palesteniană, Galileea.4
*** Refr. se repetă după fiecare vers.5
3
AFAŞM, 1977, ms. 242, f. 172; Chiştelniţa – Orhei; inf. Galia I. Oxinte, 37 ani; culeg.
E. Junghietu, Z. Izbaş, Z. Leporda.6
219
 Textul cîntecului este inspirat din motivul biblic inconfundabil, numit Nunta din
Cana (Ioan, 2, 1–11).
Conţinutul unei serii de cîntece de stea îl repetă pe cel al colindelor biblice şi
apocrife: Botezul Domnului, Răstignirea lui Iisus, Maica fiul căutînd ş. a.1
În cele cîteva cîntece de stea care nu au corespondente în rîndul colindelor biblice
şi apocrife este vorba de filozofia populară referitoare la viaţă, moarte, rai, iad. Ideea este
că mor toţi (bătrîni sau tîneri, bogaţi ori săraci, viteji ori fricoşi etc.). Cel rău nimereşte în
iad, iar cel bun – în rai.

Bun îi omu îndurător,

Şede în raiu şel cu flori.
Vai de omu şel zgîrcit,
Şede în iadu neadormit
Şi cu foc acoperit
Şi cu schini învălit2.

Şi la găgăuzii din sudul Basarabiei se interpretează cîntece de stea, după modelul

celor româneşti3.
Irozii (Vicleimul). Mai întîi, se cuvine să amintim sensurile pe care le au termenii
în cauză – Irozii şi Vicleimul. Despre acestea a scris, înaintea tuturora, se pare, G. Dem.
Teodorescu: „Vicleimul [este] numit [în Valahia] după oraşul Betleem, iar în Transilvania
şi în Moldova, zis Irozi – după numele lui Irod, care figurează în reprezentaţiune”4.
După cum stabilea T. Burada, „nici un cronicar, nici Cantemir, domnul
Moldovei, şi nici F. J. Sulzer în scrierile lui [Istoria Daciei Transalpine, 1781] nu
vorbesc un singur cuvînt măcar despre aceste reprezentaţii. Abia în veacul nostru
[XIX] s-a început a scrie cîte ceva despre Irozi”5. Este vorba de lucrări semnate
de: C. Negruzzi (1840)6, J. K. Schuller (l859)7, G. Dem. Teodorescu (1874, 1885)8,
M. Kogălniceanu (1882)9, A. Lambrior (1883)10, M. Gaster (1883)11, D. C. Ollănescu-
Ascanio (1897)12 ş. a.
În lucrarea din 1883, M. Gaster informa că „scrisoarea cea mai veche care să amin-
tească Irozii” este „un manuscris de la 1821”, care se afla în posesiunea cercetătorului
şi cuprindea „patru pagini, fiind mai mult un dialog amestecat cu cîntece între Irod împă-
ratul şi cei trei filozofi de la răsărit, care se numesc aici Valtuzar, Irimie şi Melhior”13.
1
A se vedea texte: N. Băieşu, Sărbători domneşti …, I, 2004, p. 317–319.
2
AFAŞM, 1947, ms. 18, f. 94; Delacău – Grigoriopol; inf. Ecaterina E. Sapojnic, 53 ani;
culeg. V. Serbul.
3
E. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 34.
4
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare …,1885, p. 99.
5
T. Burada, III, 1978, p. 158.
6
C. Negruzzi, Opere alese / Alcăt. şi art. introd. Gh. Bogaci. – Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1966.
7
J. K. Schuller, Ein deutsches Weihnachtspiel aus Siebenbürgen, Hermanstadt, 1859.
8
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874; Idem, Poezii populare …, 1885.
9
M. Kogălniceanu // Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, t.1, 1882.
10
A. Lambrior, Obiceiuri din deosebite timpuri ale anului // Făt-Frumos, Suceava, 1926,
nr. 5.
11
M. Gaster, Op. cit, 1883.
12
Dim. C. Ollănescu-Ascanio, Teatrul la români. Partea I. Datine, năravuri, jocuri,
petreceri, spectacole publice şi altele. – Bucureşti, IAGCG, 1897.
13
Apud T. Burada, III, 1978, p. 158.
220
 Mai tîrziu T. Burada observa că textul acesta „se potriveşte” cu altul, care se afla între
cîntecele de stea publicate de Anton Pann, fiind întitulat Întrebarea lui Irod şi răspunsul
magilor1. Un text asemănător publica şi T. Pamfile, afirmînd şi el că este „întîiul, care se
crede a fi cel mai vechi”, „aflîndu-se în capul unei colecţiuni numeroase de cîntece de stea
de pe la 1821”2. Se observă că în tustrele cazuri este vorba de unul şi acelaşi text referiotr
la anul 1821.
C. Negruzzi făcea o succintă descriere a obiceiului, a acţiunilor efectuate de
personajele piesei Irozii, care purtau cu ei şi o stea: „Cîntecul religios se aude numai la
sărbătorile Crăciunului. Atunci în toată sara vede cineva pe uliţe o trupă de şapte-opt inşi,
îmbrăcaţi în haine şi coroane de hîrtie poleită, purtînd săbii şi suliţi. Ei merg din casă în
casă, reprezentînd misterul naşterii în Betleem. Actorii acestui mister sînt: Erod, Magii şi
suitele lor, care poartă steaua, începe prin un cînt în care Magii arată ţelul călătoriei lor, pe
cînd se recomandă lui Erod, care-i cercetase cine sînt. După ce fiecare îşi spune numele, îl
întreabă şi ei: Dar tu cine eşti? Erod, mînios de o întrebare atît de indiscretă, sare, scoate
sabia şi răspunde:

Eu sînt Erod împărat,

Care pe cal a-ncălecat
Şi pămîntul au tremurat.

Sfîrşitul este că, împotriva istoriei, Erod se înduplecă a merge să se închine şi el

pruncului Dumnezeu şi cîntă toţi un imn de laudă”3.
G. Dem. Teodorescu, pe lîngă o listă de studii despre Irozi, publicate în sec. XIX
(J. K. Schuller, M. Gaster ş. a.), numea încă două culegeri de creaţii folclorice, care
conţin şi texte de Irozi4.
La începutul sec. XX în mod aparte de Irozi, inclusiv istoria cercetării acestei opere
literare, s-au ocupat T. Burada, T. Pamfile ş. a.
T. Burada descria şi comenta „tacîmul [ceata] Irozilor” în Moldova, în special în
municipiul Iaşi5.
T. Pamfile consacra Irozilor un capitol separat în studiul Crăciunul (1914), unde
examina mai multe aspecte ale piesei6.
În perioada după Războiul al Doilea Mondial, în RSSM spectacolul religios-
creştin Irozii (sau Craii) s-a bucurat de anumită atenţie din partea folcloristului Iulian
Filip. Deşi prin anii 1980 era foarte riscant, I. Filip a publicat în culegerea sa Primiţi
„Căluţul”? (1983) o variantă comprimată şi în mare măsură laicizată a Crailor7, fapt
care a dat naştere, în mod tendenţios, unei discuţii în presă8. I. Filip a efectuat şi
o analiză scurtă a fenomenului etno-folcloric Irozii9.
1
A se vedea textul: Idem, p. 158–159.
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 155.
3
C. Negruzzi, Op. cit., 1966, p. 332–333.
4
Colindele Crăciunului şi ale Paştilor …, de Petru Băncilă. – Sibiu, 1875; Culegere de
cîntece de stea şi de Irozi. – Craiova, 1878.
5
T. Burada, III, 1978, p. 159.
6
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 155–161.
7
Primiţi „Căluţul”? / Sel. şi coment. de Iulian Filip. – Chişinău: Literatura Artistică,
1983.
8
Gh. Spătaru, Apariţie defectuoasă // Învăţămîntul public, 1984, 8 Dec.; A. Hropotinschi,
Lipsă de etică ştiinţifică sau lovitură sub centură // Idem, 1985, 2 Febr.
9
I. Filip, Teatrul popular (folcloric) // Creaţia populară: (Curs teoretic de folclor românesc
din Basarabia, Transnistria şi Bucovina. – Chişinău: Ştiinţa, 1991, p. 276–277.
221
 Definiţii ale piesei Irozii / Vicleimul au făcut mai mulţi cercetători din sec.
XIX–XX. Astfel, A. Lambrior definea Irozii astfel: „Este un fel de colindă ce
înfăţişează ca pe teatru întîmplările naşterii lui Hristos”1.
Definirea a fost completată de către I. Sbiera (1888): „Ei [Irozii] sînt o dezvoltare
dramatică a celor Trei crai şi sînt priviţi de public ca ceva mai presus de cît cei Trei crai.
Sînt şi mai rari, fiindcă se cere şi ceva artă şi spese mai mari”2.
O caracterizare mai amplă a Irozilor, cu referire şi la conţinutul textului literat făcea
T. Pamfile (cu trimiteri la unele lucrări anterioare: M. Gaster, 1883; G. Dem. Teodorescu,
1885; D. C. Ollănescu-Ascanio, 1897; T. Burada, 1905–1906): „Prin Vicleim, în Ţara
Românească, sau Irozi, prin celelalte părţi, se înţelege datina tineretului român
de a reprezenta la Crăciun naşterea lui Isus Hristos, venirea magilor după stea,
poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor
trei crai” 3.
După cum spunem şi mai înainte, tradiţia etno-folclorică Irozii trebuie
examinată împreună cu cea a Stelei, pentru că au elemente comune. În sensul acesta
G. Dem. Teodorescu nota: „Uneori Steaua se combină cu Vicleimul, numindu-se Stea cu
Vicleim. În cazul acesta personalul e mai numeros, iar în partea de jos [a Ţării Româneşti,
după Vicleim] se joacă şi Păpuşile”4 (La obiceiul Păpuşile vom reveni).
Despre acelaşi lucru vorbea şi T. Pamfile: „Pe alocuri Steaua merge alături de Irozii
sau Vicleimul. Felul cum aceste datini se împărechează îl hotărăsc cele două cete”5.
Însă cînd cu Steaua şi cu Irozii umblau separat, între echipe existau deseori mari
neînţelegeri, fapt, despre care relatau cercetătorii. Astfel, A. Lambrior scria (la finele sec.
XIX): „Mai de mult era obiceiul ca Irozii, ca unii ce înfăţoşau pe protivnicii lui Isus, dacă
întîlneau o Stea, o tăiau cu săbiile. Astăzi asemenea lucruri nu se mai întîmplă, dar băieţii
cu Steaua tot se tem de Irozi şi fug din calea lor”6.
Contradicţiile între stelari şi irodari au continuat şi în sec. XX. T. Burada observa:
„între irodari şi copiii de la Stea a fost şi este o mare neînţelegere şi luptă asupra întîietăţii
lor. Irozii pretind că avînd un împărat cu ei şi pe cei Trei crai de la răsărit, precum că fiind
şi mai mulţi la număr, Steaua trebuie să li se închine. Cei de la Stea spun că ei sînt mai
mari, căci reprezintă instituţia religioasă în toată puterea ei. Din toate aceste neînţelegeri
a rămas însă şi pînă astăzi că Steaua trebuie să se închine înaintea Irozilor la întîlnirea lor,
plecînd-o în jos de trei ori, altfel Irozii o sparg”7.
Este important să cunoaştem şi aria existenţei tradiţiei Irozii la români şi nu numai.
O încercare de a stabili aceasta a făcut-o A. Lambrior, care constata că piesa există „mai
în toate ţările române”8. Mai concret şi în plan mai larg, european, aria a fost determinată,
în cunoştinţă de cauză, de către T. Burada, care a călătorit prin multe ţări, a fost martor
ocular al numeroaselor manifestări etno-folclorice la finele sec. XIX – începutul celui
de al XX-lea: „Irozii se practică în ţara noastră, precum şi în provinciile române, supuse
dominaţiilor străine. <…> Jocul Irozilor <…> îl găsim în <…> Transilvania, Bucovina,
Basarabia, Valahia din Moravia şi Macedonia. <…> Asemenea privelişti au loc şi astăzi
1
A. Lambrior, Op. cit., 1926, p. 170.
2
I. Sbiera, Colinde, 1888, p. VI.
3
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 155.
4
I. Dem. Teodorescu, Poezii populare …, 1885, p. 99.
5
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 135.
6
A. Lambrior, Op. cit., 1926, p. 171.
7
T. Burada, III, 1978, p. 161.
8
A. Lambrior, Op. cit., 1926, p. 171.
222
şi se execută cu mare pompă în diferite oraşe din Italia, Franţa, Germania etc.”1. Este
locul să adăugăm că în unele ţări balcanice, piese asemănătoare cu Irozii se practică la
Bobotează. De atîta acolo sărbătoarea respectivă se numeşte şi Ziua celor Trei crai2.
Relatam şi mai înainte că, după opinia unor cercetări, tradiţiile Steaua şi Irozii au
luat naştere la începutul erei creştine („primii timpi ai creştinismului în Dacia”)3. Ideea
aceasta o susţinea şi T. Burada, zicînd că „aceste privelişti şi jocuri vor fi fost introduse la
noi odată cu creştinismul”4.
Alţii susţin că piesa religioasă-creştină Irozii a apărut mai tîrziu, în evul mediu,
din îndemnul bisericii, pentru a strîmtora laicele jocuri populare cu măşti. Drept surse
ale operei literare creştine au servit Testamentul Nou (prin intermediul colindelor biblice)
şi unele creaţii apocrife. Piesa religioasă Irozii era susţinută la început de către boierime
şi domnitori, apoi fiind acceptată şi de către masele largi5. Creaţia literară despre care
este vorba a pus şi începutul etapei superioare a teatrului folcloric – piesele cu subiecte
închegate (Gruia lui Novac, Jianu, Bujor etc.)6.
O altă opinie este că Irozii la români au avut izvor creştin, anume german. Astfel,
M. Gaster afirma că Irozii a venit în Ungaria şi Transilvania împreună cu protestanţii.
„Se trag de la un text fixat în Germania în sec. al XVI-lea. <…> De la saşii din
Transilvania au venit Irozii şi la noi cel mult în secolul trecut [XVIII]”7.
Opinia lui M. Gaster a fost confirmată de cercetări ulterioare. Aşa, Horia Barbu
Oprişan susţine că după Pacea de la Passarowitz (1718), cînd Banatul şi Oltenia au fost
anexate la Imperiul Austro-Ungar, soldaţii străini, cantonaţi în satele româneşti, umblau
la Crăciun cu Herodes-ul nemţesc, folosind şi obiectul ritualic – Kiste, care apoi a devenit
ladă românească pentru păpuşi. Deci, în perioada ocupaţiei austro-ungare „localnicii au
preluat de la soldaţii imperiali Irodul cu păpuşi (vechi obicei atestat în secolul al XIV-lea
pe Valea Rinului)”8.
Mihail Kogălniceanu caracteriza pe scurt creatorii, interpreţii, starea Irozilor în sec.
XIX. Afirma, justificat, că, în primul rînd, creaţia literară Irozii a stat la baza formării
teatrului profesionist românesc. „Dascălii şi diacii <…> erau învăţători, erau zugravi,
erau cîntăreţi, erau chiar actori, reprezentînd misterele religioase, ce pretutindenea au
fost începutul teatrului modern şi din care rămăşiţele ne sunt păstrate încă prin Irodul
sau Betleemul nostru, care – din ziua de Crăciun şi pînă în Lăsatul Secului – parcurg
stradele oraşelor noastre şi care se reprezintă mai cu deosebire de cîntăreţii de la biserici.
La începutul încă al acestui secul [XIX] Irozii erau ţinuţi în onoare mai mare. Fiii boierilor
celor mai înalţi, îmbrăcaţi în haine de stofă aurită, mergeau la curtea domnească şi la
casele boiereşti cele mai însemnate de reprezentau scenele religioase. Aici este loc să
regret că, încă cît este timpul, nu ne îngrijim să păstrăm ultimele rămăşiţe ale Irozilor, care
seculi întregi, cu Păpuşele, au fost teatrul nostru popular”9.
1
T. Burada, III, 1978, p. 161.
2
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
3
G. Dem. Teodorescu. Încercări critice …, 1874, p. 47.
4
T. Burada, III, 1978, p. 158.
5
Ion H. Ciubotaru, Teatru popular // Dicţionar de literatură română. – Bucureşti, 1979,
p. 840.
6
Iulian Filip, Introducere // Teatru popular // Alcăt. şi art. introd. de Gh. I. Spătaru şi
I. I. Filip. – Chişinău: Ştiinţa, 1981, p. 15.
7
Apud T. Burada, III, 1978, p. 158.
8
Apud Isidor Chicet, Obiceiuri de iarnă din Mehedinţi // Datini (Bucureşti), 1998,
nr. 4, p. 50.
9
M. Kogălniceanu, Op. cit., 1882. Apud G. Dem. Teodorescu, Poezii populare …,
1885, p. 99.
223
 T. Burada scria despre stingerea în continuare a piesei Irozii la hotarul
sec. XIX–XX. „Astăzi jocul Irozilor, care în timpurile vechi s-au bucurat de o mare
vază în ochii noştri, nu se mai face cu aceeaşi pompă şi însemnătatea lui a scăzut cu
mult din ceea ce era”1.
Şi T. Pamfile găsea diferite cauze care duceau la dispariţia Irozilor. „Poporului nu-i
prea place să primească Irozii, zicînd că aceştia se răstesc cu suliţele spre icoanele din casă,
ceea ce este un mare păcat. Despre cei ce fac Irozi se crede că îngerul păzitor nu se apropie
de ei 40 de zile. <…> O pricină – una din cele mai nebinecuvîntate pentru îndepărtarea nu
numai a Irozilor, dar îndeobşte a tuturor cetelor de colindători – este şi obiceiul tinerilor
de a se agăţa de lucrurile oamenilor pe unde umblă şi cari nu-s puse bine”2.
Prima încercare (de care dispunem) de a caracteriza – în linii mari, mai amplu –
personajele, costumaţia, recuzita interpreţilor piesei Irozii a întreprins-o A. Lambrior
în anii 1880: „Flăcăoandrii în cete de cîte 7–8 şi chiar pînă la 15 inşi, îmbrăcaţi în
veşminte ca din vechime şi cu coifuri mari de hîrtie pe cap, intră prin case <…>. Ei sînt
încinşi cu săbii şi unul dintre dînşii se unge cu negru pe obraz şi se numeşte Arap”3.
Această descriere a fost completată, aprofundată apoi de către G. Dem. Teodorescu (1885),
T. Burada (1905), T. Pamfilie(1914) ş. a.
T. Burada scria: „Cînd se întîmpla să fie chemaţi în casele boierilor mari, ei erau
primiţi în odaia cea mare (salon) şi acolo Irod se aşeza în mijlocul odăii pe un jilţ, iar la
spatele lui stăteau doi copii îmbrăcaţi ca îngerii, cu suliţi şi-i ţineau poalele mantiei sale,
iar ceilalţi părtaşi, ca cei trei magi sau crai de la răsărit, Baltazar, Melhior şi Gaspar, un
stratiot (soldat) [în grec.] al lui Irod, un harap negru la faţă, un cioban, doi ostaşi cu săbii
şi doi ostaşi cu lănci, stăteau împrejurul lui şi astfel aşezaţi îşi începeau şi-şi urmau apoi
jocul şi cîntecele lor. În acelaşi timp boierii îngăduiau să între în salon odată cu Irozii şi
o parte din popor, precum şi copiii, care urmau pe Irozi pe străzi, ca să privească şi ei.
Bătrînii ne spun că pe la 1830 cei trei magi sau cei trei crai de la răsărit mergeau călări şi
erau îmbrăcaţi cu stihare şi cu cămăşi de stofa roşie, împodobite cu şireturi albe ce aveau
zurgălăi pe la mîneci şi înfăşuraţi cu aurari, ca diaconii, pe cap avînd un fel de mitră,
făcută din hîrtie poleită şi cu clopoţei. Ostaşii erau ca la 30 la număr. <…> În tacîmul
Irozilor se află <…> întotdeauna un harap cu fes roşu, pistoale şi hamger la brîu, iar în
mîini ţine un buzdugan. În Moldova, mai în fiecare localitate atît jocul şi cîntecul Irozilor,
cît şi numărul inşilor din care se compunea trupa, precum şi costumele lor se deosebeau
mult unele de altele”4.
De personajele angajate în piesa Irozii s-a ocupat şi T. Pamfile. Etnograful enumera
personajele din textul publicat de A. Pann: Irod, regele iudeilor şi viceîmpărat; Baltazar,
Gaspar, Melhior – regi de la răsărit (magii); Călugărul, tălmăcitorul lui Irod; Ciobanul,
Soldatul I, Soldatul II5. T. Pamfile făcea şi următoarea completare cu privire la personajele
piesei Irozii: „Se mai adaug persoanele menite să facă partea glumeaţă: Paiaţa, Moşul şi
Harapul”6.
T. Pamfile acorda atenţie şi costumaţiei personajelor. „Îndeobşte portul celor ce
alcătuiesc Vicleimul este felurit; în unele texte se descrie chiar portul fiecărei persoane, se
înţelege, fără a stabili legătură între haine şi datină. Craii vor avea haine lungi, orientale.
Irod va fi într-armat; măscăricii vor fi îmbrăcaţi cît se poate mai caraghios”7.
1
T. Burada, III, 1978, p. 159.
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 160.
3
A. Lambrior, Op. cit., 1926, p. 170.
4
T. Burada, III, 1978, p. 161.
5
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 157–158.
6
Idem, p. 158.
7
Idem, p. 159.
224
 Pentru o ilustrare mai concretă, etnograful aducea descrierea costumaţiei personajelor
unei variante a Irozilor din jud. Tutova (azi Bîrlad), efectuată în 1907: „Aceştia sînt
o ceată de patru-cinci flăcăi, îmbrăcaţi cu ilice şi fustanale albe, cu măşti de pînză, în cari
se află loc pentru gură. Pe lîngă aceştia, mai sunt Unchiaş, îmbrăcat în cojoc miţos, pe dos
şi cu un băţ în mînă. Mai este un Jidan perciunat, ghebos, şi o Femeie. Sunt însoţiţi de un
lăutar, ce le cîntă din trişcă”1.
Scopul lui Harap în piesă este de a-l omorî pe Irod, ceea ce „sporeşte drama-
tismul acţiunii”2.
La baza puţinelor texte literare ale Irozilor s-au aflat forme desfăşurate, teatralizate,
ale colindelor biblice referitoare la naşterea Mîntuitorului şi intenţia împăratului Irod de
a-l omorî. Este vorba, în special, de motivele colindelor biblice despre sosirea la Ierusalim,
apoi la Betleem a magilor, omorîrea celor 14 mii de prunci mai mici de doi ani, precum
şi motive ale cîntecelor de stea: Trei crai de la răsărit, Nunta din Cana Galileei, ale unor
cîntece populare păstoreşti, ostăşeşti ş. a.
T. Burada, prezentînd un text de Irozi, înregistrat în Moldova la finele sec. XIX,
scria: „Asupra cîntecului şi jocului Irozilor putem spune că cel mai răspîndit în Moldova
e acela pe care, în anul 1892, mi l-a spus şi l-am şi scris din gura lui Gheorghe Popovici, baş-
irodar din Iaşi, şi a mai multor dascăli de pe la biserici, care au luat parte la reprezentaţiile
Irozilor în diferite tacîmuri, jucînd fiecare roluri deosebite. Aceştia m-au încredinţat că
acea reprezentaţie a Irozilor se cînta şi se juca înainte încă de anul 1830, după cum li
se povestise şi lor aceasta de către bătrîni şi că un alt cîntec de Irozi mai vechi ei nu
cunosc să fi fost la noi în Moldova; tot ei îmi mai spuseră că învăţaseră acel cîntec de
pe un manuscript ce se purta din mînă în mînă şi care manuscript era scris din gura altor
irodari bătrîni şi dacă-l vor găsi mi-l vor da”3. T. Burada continua: „Un an după aceea,
Gh. Popovici, găsind acel manuscript, la unul din dascălii ce compuneau tacîmul Irozilor
din Iaşi, mi l-a şi dat şi se află în posesia mea. Controlîndu-l apoi cu cele ce scrisesem,
am văzut că nu se deosebeşte întru nimic afară de cîteva cuvinte, ca: compliment, regulă,
public, secret, palat, respect, figură, glorie – în loc de închinăciune, rînduială, norod,
taină, curte domnească, cinste, vedenie, mărire, după cum se afla în manuscriptul meu.
Acest manuscript e întitulat Regula pentru Irod. E fără dată şi e scris cu litere chirilice în
care se văd introduse cîteva litere latine, ca: t, l, f, s, ceea ce ne arată că el ar fi fost scris
cam prin anul 1860, epoca cînd începuse a se introduce literele latine în scrierea chirilică
la noi. Între persoanele care compuneau Irodul în textul acestui manuscript nu se vede
figurînd şi un cioban, după cum am arătat mai sus în figura tacîmului de Irozi*4 şi după
cum ştim cu toţii că ciobanul figura în timpurile mai vechi la unele tacîmuri de Irozi; din
contra, se văd figurînd doi ostaşi cu lănci”4.5
La sfîrşitul informaţiei sale ample T. Burada adăuga: „Dăm aici textul acestui
manuscript, pe care-l publicăm pentru prima dată, nefiind un altul tipărit pînă la noi în
Moldova”5.6 De fapt, un text înregistrat în Moldova a fost publicat mai înainte de către
G. Dem. Teodorescu (1885, p. 109–119).
În localităţile moldoveneşti din R. Moldova şi Ucraina piesa Irozii a avut răspîndire,
mai ales, în Bucovina şi în nordul Basarabiei, unde piesa a fost transferată de la Crăciun
la Anul Nou.
1
Idem, p. 160.
2
I. H. Ciubotaru, Op. cit, 1979, p. 841.
3
T. Burada, III, 1978, p. 163.
* Nota lui T. Burada: „Vezi Arhiva pe anul 1905, p. 545”.4
4
T. Burada, III, 1978, p. 163.5
5
Idem.6
225
 După Războiul al Doilea Mondial piesa religioasă-creştină Irozii s-a destrămat
mult. Cauzele sunt cunoscute.
Un bucovinean îşi amintea în 1999: „În Mihorenii mei din ţinutul Herţei nu se joacă
Irozii, dar în copilărie plecam la verişorii din satul vecin să-i ascult pe băieţii curajoşi, care
se expuneau pericolului jucînd această dramă, pentru că erau după aceea pedepsiţi aspru
la adunările comsomoliste”1.
În s. Camenca (populat de români şi ruteni) din nordul Bucovinei la Crăciunul din
Ianuarie (stil vechi) 1999 piesa Irozii a fost jucată, de către români, în limba ucraineană:
„Surpriza cea mare a nopţii a fost pentru mine – scrie acelaşi bucovinean – drama liturgică
a Irozilor, pe care flăcăii români din Camenca o jucau în premieră absolută în limba
ucraineană. <…> N-am reuşit să reconstitui mai nimic din textul acelei drame – se juca
în limba pe care n-am dorit nicicînd s-o învăţ. Ni s-a explicat că cineva din Cernăuţi i-a
ajutat pe băieţi să traducă piesa din româneşte. Avantajul? Va fi înţeleasă şi de români, şi
de ruteni, care refuză cu încăpăţînare să vorbească în limba vecinului de peste drum”2.
Totuşi, piesa Irozii n-a dispărut complet din traiul românilor din Bucovina şi
Basarabia. Deşi sporadic, înregistrări ale descrierilor obiceiului, ale textelor literare s-au
efectuat pe tot parcursul regimului sovietic.
În continuare reproducem două texte de Irozi: unul din reg. Cernăuţi şi altul din
r. Edineţ R. Moldova.

Irozii

Personajele: Îngerul, Păstorul, Craiul I, Craiul II, Craiul III, Irodul,

Ozia-preotul, Ofiţerul, Soldatul.
Păstorul:
Bună seara, bună seara,
Cuconaşi şi cuconiţe,
Fecioraşi din bună viţă,
Anii vieţii să vă pară
Zile lungi de primăvară.
Vai de-atîta osteneală,
Chiar şi somnul mă doboară.
Să mă culc că nu-i de chip.
(Îşi caută loc undeva în odaia unde se joacă piesa şi se culcă).
Îngerul:
Mărire întru Cel de Sus,
Pe pămînt – pace
Şi-ntre oameni – bună voire.
(Către Păstor)
Dar tu, Păstor, scoală şi nu dormi,
Căci somnul nu-ţi va folosi.
Mergi la Betleem în grabă,
1
Gheorghe Calamanciuc, În ţara fagilor, românii joacă Irozii în ucraineşte // LA, 1999,
29 Apr.
2
Idem.
226
Căci acolo vei afla
Despre un fiu mîndru şi frumos
Cu numele de Hristos.
Iar dacă nu mă crezi pe mine,
Uite steaua care vine!
(Păstorul se trezeşte, se scoală).

Păstorul:
Vai, ce vis am mai visat,
Degrabă ce m-am culcat.
L-am visat pe Dumnezeu
Cum stătea pe tronul său
Şi am văzut acuma-n vis,
Parcă cerul s-a deschis,
S-a luminat,
La credinţă ne-a chemat!

Irod:
Cuvintele proorocilor mei
Şi mai ales a cărturarilor mei,
Ozia mă linişteşte
De naşterea noului împărat.
Mult mă mir de-această veste,
Dar ce să fie că ofiţerul meu nu soseşte?
(Cineva bate la uşă).
Soldat!

Soldatul:
La poruncă, prea-nălţate împărate!

Irod:
Mergi de vezi cine-n uşă bate
Şi ce caută-n a mea cetate!

Soldatul:
Cine este să intre!

Ofiţerul:
Prea-nălţate împărate,
Sunt trei crai sosiţi în grabă
Şi de naşterea noului împărat întreabă!

Irod:
Încă un împărat?
Mergi de-i caută şi-i cheamă,
Că-n curînd să-şi deie seamă
Cine sunt, de unde sunt
Şi ce caută pe-acest pămînt!
227
 Ofiţerul:
Poftiţi, crailor, intraţi
Şi la marele Irod împărat vă închinaţi!
(Craii intră şi rostesc toţi într-o voce):
Cinste ne este prea mare,
Ne închinăm măriei tale!

Irod:
Cine sunteţi voi?

Craii:
Trei crai de la răsărit!

Irod:
Dincotro şi-n care parte?

Craiul I:
Noi, Iroade împărate, umblăm
Şi bine cercetăm.
Eu sunt astronomul Bălţăzor,
Al doilea crai – Gaspari,
Al treilea crai – Melheore.

Irod:
Pe cine căutaţi
Şi despre cine întrebaţi?

Craiul I:
Noi, Iroade împărate, umblăm
Şi bine cercetăm
Despre un fiu mîndru şi frumos,
Cu numele de Hristos,
Daruri scumpe ca să-i dăm,
Lui să ne-nchinăm!
Aur!

Craiul II:
Smirnă!

Craiul III:
Tămîie!

Craiul I:
Precum şi-n carte scrie!

Irod:
Mă mir ce mi-aţi cuvîntat,
Dar despre care împărat?
Ce împărat poate să fie
228
Să-mi ia a mea împărăţie?
Eu sunt un împărat mare şi tare,
Care-am cuprins lumea asta mare
Şi-n acest ţinut al meu
Sunt împărat numai eu!

Craiul II:
Împărate, să trăieşti
Şi mulţi ani să-mpărăteşti,
Căci noi ştim cu-adevărat
Că şi tu eşti împărat.
Dar dacă vrei să ştii mai bine,
Noi nici nu-ntrebăm de tine,
Dar întrebăm de ceea
Ce-au prorocit prorocii,
Că din Iacov se va naşte o stea
Care va face pulbere şi praf
Din tot neamul lui Moat
Şi această stea preacinstită
şi frumoasă,
Văzînd-o de la răsărit,
Noi după dînsa am venit,
Pîn-aicea ne-a condus
Şi chiar aicea s-a ascuns.

Irod:
Ce tot mi te lingoşeşti,
Ce tot de Hristos îmi vorbeşti
Şi tot îmi spui că s-a născut
Hristos într-acest ţinut?
Nu ştiu! N-a fost! Nu s-a pomenit
Ca aicea să se nască
Vreun crai de viţă cerească!

Craiul II:
De n-a fost, acum este,
Noi vestim această veste!

Irodul:
Ozie, n-ai tu ceva ştire
Despre-această prorocire?
Unde poate să se nască
Cel crai de viţă cerească?

Ozia:
Abia, zău, mi-aduc aminte
De prin cărţi de mai-nainte.
Ba ştiu foaia chiar şi locul
Unde spunea Avram-prorocul
229
 Că-n curînd are să fie
Naşterea Marii Mesie,
Că va da prin slobozire
Pe cereasca-mpărăţie,
Praf şi pulbere va face
Din toată seminţia jidovească!

Irod:
Bine ştiu ce voi lucra –
Pe toţi pruncii voi tăia!

Ozia:
Sfatul meu acesta este –
Să te laşi de-aşa poveste!

Irod:
Bine ştiu ce voi lucra –
Pe toţi pruncii voi tăia
De la doi-trei ani în jos,
Am să-l tai şi pe Hristos,
Ce-mi este primejdios!

Ozia:
Împărate, mă ascultă,
Să nu faci tăiere cruntă,
Să nu faci tăiere,
Ci numai părere.

Irod:
Tăiere, tăiere, groaznică tăiere,
Căci de cînd nu fac tăiere,
N-am pe lume mîngîiere.
Cu piciorul în pămînt voi da,
Pămîntul s-a cutremura,
Nourii vor lăcrima,
Stelele s-or deştepta.
Porunci-v-aş la ostaşi
Spre omor să-mi facă paşi.
Ah, vino, vino, oaste tare,
Ca să-ţi dau poruncă mare –
Să-mi faceţi o vitejie,
Să-mi tăieţi prunci mai mulţi de-o mie
Şi-n această grea bătaie
Şi Hristos să mi se taie!

Craiul III:
Stai, Iroade împărate,
Ce vorbeşti fără dreptate,
Căci nu merge treaba-aşa,
230
 După socoteala ta.
Ce vrei tu, tirane, cîine,
Calicule ca vai de tine?
Tu pe Hristos vrei să-l omori,
Dar mai bine tu să mori!
Din cer foc şi pucioasă,
Vînturile să te-apuce,
În văzduh să te arunce,
Ca tu să crăpi, să plesneşti,
Să nu te mai pomeneşti ,
Căci tu – un om aşa rău –
Vrei să-l omori pe Dumnezeu,
Nefiind tu bucuros
De naşterea lui Hristos,
Ticălos şi făr’de minte,
Pentru care n-am cuvinte!

Irod:
Ah, vorba ta cea blestemată
În curînd ţi-a da răsplată,
Fierul acesta ascuţit
În curînd ţi-a da sfîrşit.
Ah, vino, craie, lîngă mine,
Să-ţi arăt eu cine-i cîine!

(În acest moment se încrucişează sabia lui Irod cu ale crailor).

Ah, lună, stele, soare,

Fiţi mie ajutoare,
Căci tîlharii mă doboară!

Ofiţerul:
Staţi, fraţi,
Nu vă certaţi,
Căci şi eu sunt fiu de împărat,
Căci prin lume am umblat,
Dar de-aceasta n-am aflat.
Aici am venit
Şi pe voi v-am găsit
Cu steagurile strînse
Şi cu săbiile scoase.
Eu aş dori ca săbiile să le strîngeţi
Şi steagurile să le scoateţi
Şi să vestiţi
Că s-a născut Hristos Dumnezeu!

Irod:
Bine, bine, dar voi trei crai –
Cîini amărîţi,
În cine vă-ncredeţi,
Că de mine nu vă temeţi?
231
 Craiul I:
Noi, Iroade împărate, umblăm
Şi bine cercetăm
Despre un fiu mîndru şi frumos
Cu numele de Hristos.
Iar aceşti doi crai,
Filozofi din lume mari,
De lumină purtători,
Eu îi conduc
În orice parte,
În orice cetate;
Orice s-ar întîmpla cu ei
Eu răspund!

Irod:
Da! Am înţeles!

Îngerul:
Eu sunt îngerul lui Dumnezeu,
Sculaţi să vă spun eu,
Să nu mergeţi prin cetate,
Ci s-o luaţi mai pe departe,
Căci Irod a pus gînd rău –
Să-l omoare pe Dumnezeu.
Dar degeaba ce s-a zbuciumat
Şi cîţi prunci a tăiat,
Dar pe Hristos nu l-a aflat!

Irod:
Prin ce dovedeşti?

Îngerul:
Prin cîntare!
(Toţi cîntă în patru voci)
Nouă azi ne-a răsărit
Domnul Iisus Hristos,
Mesia cel mult dorit,
Din fecioară s-a născut
Şi cu lapte s-a crescut
Şi de-acum pînă-n vecie
Ni l-a dat Domnul să fie!

Irod:
Mergeţi de-l căutaţi,
Pe cel mic cocon de-l aflaţi
Şi mie de ştire să-mi daţi
Că eu, un mare împărat,
Să fiu tot lui închinat!
232
 Craiul III:
Prin ce dovedeşti?

Irod:
Prin cîntare!
(Cîntă toţi)
Rămîneţi cu bine,
Fiţi fericiţi,
S-aveţi zile senine,
Să ne mai primiţi.
Ani mulţi, fericiţi,
Să vă dea Domnul tot ce doriţi!1

Craii

Personajele, costumaţia şi recuzita:

Împăratul. Pe cap are un chipiu militar, cu flori de hîrtii, tăiate în fîşii, prinse de la
tîmple spre ceafă; în frunte îşi pune de asemenea flori şi în centru – o oglindă; se vopseşte
cu roşu pe obraji; e îmbrăcat în uniformă militară; epoleţii se fac rotunzi, din carton
acoperit cu flori; de marginile lor atîrnă în jos fîşii de hîrtie colorată; două diagonale din
material roşu, cu fir strălucit la mijloc, se întretaie pe pieptul Împăratului şi se prind jos de
o curea militară (diagonalele au în partea de jos ţărţămuri); e încălţat în ciubote ori papuci;
în mînă poartă o sabie de lemn, vopsită în roşu, cu mînerul înfrumuseţat şi el cu franjuri;
are (ca toţi ceilalţi) un ţuruiac.
Slujitorul. E îmbrăcat la fel ca Împăratul, doar că-i lipseşte oglinda din frunte.
Acelaşi port îl au şi Cei trei crai.
Dama. Pe cap poartă o coroană albă, cu flori în părţi, ca la mireasă; în frunte are
funde colorate şi „aur”, ornamente de „ploaie” din staniol, care cad în jos, pîn’ la brîu; pe
obraji e dată cu roşu; e îmbrăcată în rochie albă; e încinsă cu un brîu ori cu o curea subţire;
cu mănuşi pe mîini; poartă o poşetă, în care adună banii.
Muzicantul. Se îmbracă după cum i-i mai îndemînă să cînte.
La poarta casei toţi şuieră din ţuruiece, iar Muzicantul cîntă o Sîrbă. Gazdele, după
obicei, ies în prag.
Împăratul (Vine la prag): Bună sară! Primiţi ceata?
Gazdele (Rar se întîmplă să nu-i primească cineva). Da! Vă primim! Poftim
în casă!
Împăratul (După ce toţi se adună în mijlocul camerei, în cerc):
La mulţi ani! (Toţi ţin săbiile în centru şi Împăratul ţine sabia sa peste ele; mai
într-o parte Muzicantul cîntă o Sîrbă; apoi toţi fac două cercuri, şuierînd din ţuruiece;
muzica tace şi toţi se opresc).
Slujitorul (loveşte în săbiile celorlalţi, care le ţin plecate spre centru, cît
nu vorbesc):
1
LA, 2001, 22 Noiem. („Piesă populară, care se joacă în s. Voloca, Cernăuţi de prin 1938,
adusă de un volocean care se numea Nicolae Paulencu”; culeg. Ioan Paulencu).
233
 Prea-nălţate împărate,
Veste mare a sosit.
Trei crai de la răsărit
După o stea au pornit,
Căutînd cu nerăbdare
Pe împăratul cel mai mare!
(loveşte cadenţat săbiile tot timpul cît vorbeşte, subliniind ritmul zicerii).

Împăratul (loveşte şi el cu sabia):

Mergi de caută şi cheamă-i,
Ca să-şi deie şi ei samă
Ce caută şi doresc,
Vreu şi eu ca să vorbesc!
(Alătură sabia celorlalte).

Craiul I (loveşte şi el în săbiile din centru):

Prea puternice-mpărate,
Veste mare a sosit:
Sîntem crai din răsărit,
După o stea am pornit.
Căutăm cu nerăbdare
Pe împăratul cel mai mare!
(Alătură sabia de celelalte).

Împăratul (loveşte cu sabia):

Ce v-aţi luat lumea-n cap,
Tot îmblînd după-mpărat?
Căci mai mare decît mine
Nu găsiţi mai mult pe nime!
Nu spuneţi minciuni uşoare,
Că vă suflu din picioare!
(Alătură sabia).

Craiul I:
Hai, crailor,
Mai bine decît ne-om certa,
Mai bine o horă om juca!

Slujitorul (loveşte cu sabia):

Hai s-o facem!
(Muzicantul zice o Sîrbă, toţi se prind în joc).

Craiul III (zice strigături):

Unde joacă moldovenii,
Acolo pămîntul geme!
(Doi interpreţi stau locului cu săbiile aplecate orizontal, iar alţi doi lovesc în ele,
jucînd pe loc. Împăratul n-are pereche şi joacă singur în jurul lor).
234
 Craiul III (cînd sînt fete în casă, bune de joc):
Sîrba noastră se opreşte,
Valsul nostru se porneşte!
(Unul dintre crai dansează cu fata de casă).

Slujitorul (după terminarea dansului):

Foaie verde trei cordele,
Gospodari, la revedere!
(Ies toţi, jucînd, urmaţi de Muzicant. Rămîn la urmă doar Împăratul şi Dama,
care sînt răsplătiţi de gazde).
În legătură cu textul de mai sus I. Filip scria în 1983: „Teatrul popular de la noi
cunoaşte un singur subiect religios – Irodul. E curioasă anume această alegere a temei –
a ciocnirii lui Irod cu cei trei magi – trei crai, care merg „după o stea” în căutarea lui
Hristos. <…> În Craii care circulă în raioanele de nord chiar şi anturajul biblic s-a destră-
mat. A rămas numai poza de mărire a Împăratului şi, contrar logicii modelului, – iertarea
reciprocă „pentru o horă”1.
Alte variante publicate ale piesei Irozii (înregistrate la moldoveni): G. Dem. Teodo-
rescu, Poezii populare …, 1885, p. 109–119 („Variantă din Moldova”); G. Sbiera, Colin-
de, 1888, p. 69–73 (Bucovina); T. Burada, III, 1978, p. 164–177 („În 1892 mi s-a spus şi
l-am scris din gura lui Gheorghe Popovici, baş-irodar din Iaşi, şi a mai multor dascăli de
pe la biserici”); E. Niculiţă-Voronca, I, 1903, p. 85–102 (Botoşani, inf. Iancu Glavan);
N. Băieşu, Sărbători domneşti …, I, 2004, p. 352–357 (Tomeşti Glodeni; inf. Toader
Captari, 65 ani; culeg. I. Dolinschi, S. Moraru).

JOCUL POPULAR PĂPUŞILE

Despre această veche tradiţie populară, practicată la români cu ocazia sărbătorilor
de iarnă, s-a scris foarte puţin. G. Dem. Teodorerscu nota la sfîrşitul unui text moldove-
nesc al Irozilor. „După terminarea reprezentanţiunii începe Jocul păpuşelor”2.
Fiindcă tradiţia în cauză de mult timp nu se mai practică şi cunoştinţele despre ea
sunt reduse, reproducem aici cîteva relatări făcute la începutul secolului trecut. T. Burada
spunea în 1907: „Introducerea Jocului păpuşelor pe la casele locuitorilor, intrate în obice-
iul poporului, la noi datează, desigur, din timpurile cele mai vechi. Precum jocul Irozilor
reprezintă părţi religioase, ca: plecarea din orient a celor trei magi, venirea lor în Iudeea,
întîlnirea cu Irod împărat, tăierea pruncilor în Vifleim, găsirea lui Iisus, născut în ieslele
boilor şi altele, aşa şi Păpuşele, teatrul nostru primitiv, încep şi ele reprezentaţiile lor pro-
fane, în ziua Crăciunului, arătînd deosebite scene variate de tradiţii vechi, mici scandaluri
locale şi luări în rîs ale moravurilor sociale petrecute în viaţa publică a poporului. Aşa,
în jocul lor păpuşerii reprezintă scene şi amintesc nenorocitele timpuri ale ocupaţiunilor
ruseşti şi turceşti, punînd în scenă «bătaia dintre un turc şi un moscal, îngroparea turcului
căruia i se adresează diferite luări în rîs», dansarea cuconiţelor cu cazacii ruşi etc., în
fine, persoane ca: evrei, ţigani, comisari; sînt satirizaţi şi ei, pe rînd, prin păpuşi care le
imită vorba şi costumele. Influenţele politice asupra ţării noastre încă se arată în mijlocul
păpuşelor; aşa vedem pe Napoleon Bonaparte pus în scenă, dovadă despre întipărirea
adîncă pe care marele cuceritor făcuse asupra minţilor celor mai îndepărtate”*3.34
1
I. Filip, Primiţi Căluţul?, 1983, p. 102 (Feteşti – Edineţ; inf. Viorel E. Scutaru, 16 ani;
Pavel V. Ursanu, 16 ani; culeg. I. Filip).
2
G. D. Teodorescu, Poezii populare …,1885, p. 119.
* Nota lui T. Burada: „Vezi şi: Ioan păpuşarul de V. Alecsandri, în Convorbiri literare,
an. I, 1868, p. 294; Prelecţiuni populare de I. Vîrgolici, în Convorbiri literare, an. VIII, nr. 9,
p. 132 şi al meu Almanah muzical, 1876, p. 57”.3
3
T. Burada, III, 1978, p. 186.4
235
 T. Pamfile relata, comparînd Irozii şi Jocul păpuşilor la români cu tradiţia
similară la slavii orientali – Vertep: „Prin unele părţi Irozii poartă cu dînşii un chivot
[ladă, cutie]; acesta e înalt de un metru şi lung de un metru şi jumătate, are înfăţişarea
unei biserici făcute din speteze şi scînduri lipite cu hîrtie unsă cu untdelemn, ca să
fie străvezie, şi împodobite cu zugrăveli, arătînd deosebite vederi din Betleem şi
anume: grădina palatului lui Irod şi parte din piaţa oraşului. În fund se văd case,
iar în grădina palatului stă Irod pe tron, înconjurat de ostaşi. Chivotul se luminează
cu capete de lumînări de stearină, puse în tuburi de tinichea”1. Şi în continuare:
„Aproape la fel întîlnim datina şi la ruşi [ucraineni] prin părţile Chievului. <…>
Lada, lungă şi înaltă de un metru şi jumătate, cuprinde păpuşi pe cari le joacă
o persoană”2.
T. Pamfile adăuga la cele spuse: „Nevinovaţii, daţi morţii, din porunca lui
Irod, nu-s făcuţi din lemn, ca ceilalţi actori, ci de ceară şi soldaţii lui Irod, îmbrăcaţi
poloneşte, îi iau în vîrfurile lăncilor. La sfîrşitul piesei, Irod este pedepsit şi doi
şerpi vin să-1 sfîşie. Acestea sunt însoţite de piese satirice, în cari se dă libertatea
cea mare actorilor de lemn; nu-i nimic dacă ponegresc pe slujbaşi, dacă vorbesc de
rău pe moşieri şi pe marii dregători ai ţării ori dacă spun în gura mare cutare taine
lumeşti cari se şopteau de-abia pe acolo. Aşa-i obiceiul şi nimeni nu se supără de
această limbuţie trecătoare. De cîţiva ani acest mic teatru de păpuşi <…> merge
spre peire”3.
Cercetătorul P. Miloşescu afirma în 1990: „Alături de partea religioasă
a Irozilor, s-a desfăşurat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană, Jocul
Păpuşilor. Într-o cutie, purtată de doi băieţi, este înfăţişată grădina lui Irod şi par-
te din piaţa oraşului, iar Moş Ionică, satirizînd întîmplări şi obiceiuri contra ţiga-
nilor hoţi, a evreilor fricoşi ori a femeilor ce se sulemenesc”4. Şi în continuare,
citînd lucrarea lui D. Ollănescu: „Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere
plăcută chiar în palatele domnitorilor ţării, după spusa unui martor ocular din
vremea fanarioţilor”5.
Reproducem, după T. Burada (1907), descrierea detaliată a unei variante
a Jocului păpuşilor.
„Păpuşele sînt făcute din peteci cu care se învăleşte un beţişor lung
şi reprezintă diferite chipuri. Ele sînt puse în mişcare printr-o sfoară trasă
de păpuşar şi vorbesc prin gura acestuia. Păpuşele sînt purtate pe stradă
într-un coşciug. Ele îşi dau reprezentaţiile lor într-un mic teatru, făcut din
scînduri, numit Lada păpuşelor, care e împodobită cu hîrtie colorată şi
tapisată cu piele de iepure. În lada păpuşelor, de obicei, ard două lumînări şi
e purtată de doi păpuşari, după cum se vede în figura aici alăturată [A se
vedea figura].
Din spusele bătrînilor, în timpurile mai de mult a trăit un păpuşar la Iaşi,
Vasile Drăgan, care avea de tovarăş pe Ilie Păpuşarul, cunoscuţi ca cei mai
de seamă.

1
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 159.
2
Idem.
3
Idem, p. 159–160.
4
P. Miloşescu, Op. cit., 1990, p. 71.
5
Idem.
236
 Pe lîngă păpuşari, mai merge şi un lăutar cu scripca, care cîntă din cînd în cînd
o arie cunoscută, numită Cîntecul de la păpuşi*.1 Păpuşarii, mergînd pe stradă, strigă:
Păpuşi! Păpuşi!
sau:
Păpuşi, păpuşi de la Huş,
Cu capul cît un căuş!
sau:
Păpuşele franţuzeşti,
Tot să stai să le priveşti!
Păpuşele chemate să joace şi ele reprezentaţia lor, intrînd în casă, păpuşarul întreabă
pe cei de faţă, cum vor ei să joace păpuşele, pe uliţă ori pe hudiţă, sau: de-a-dreptul ori
pe înconjuratele, cu perde sau fără perde, cu alte cuvinte, vreau expresiuni cuviincioase
ori obscene. Rămîne deci acuma numai la gustul celor ce plătesc a se pronunţa, ori pentru
una ori pentru alta.
Nimeni pînă acum în Moldova n-a dat la lumină Jocul păpuşelor. Noi pentru prima
dată îl publicăm aici, aşa după cum l-am auzit în Iaşi, sînt acum 31 de ani, din gura
păpuşarului Ioan Hangan**.2
Păpuşele sînt 17 la număr şi anume:
1. Un cioban.
2. O oaie.
3. Un ţigan cu dairaua şi cu un urs.
4. Vasilache Ţiganul.
5. Fata Ilenuţa.
6. Fata Ciubăroaiei.
7. Gahiţa, femeia lui Vasilache Ţiganul.
8. Un cioclu.
9. Un turc.
10. Un cazac.
11. Un dascăl de la biserică.
12. Jupînul Leiba Badragan.
13. Un drac.
14. Un calic.
15. Un şoarec.
16. O mîţă.
17. Napoleon Bonaparte.
Înainte de a se începe reprezentaţia, Păpuşarul spune Scripcarului:
– Lăutăraş, ia prinde a zice!
Lăutarul începe a cînta, iar Păpuşarul scoate din coşciug pe rînd păpuşele, după
rostul ce au fiecare. Mai întîi vine Ciobanul cu o Oaie şi cîntă:

Bună vreme la boieri,

La boieri şi la cucoane,
Sluguliţa dumitale.
Dragi-mi sînt oiţele,
* Nota lui T. Burada: „Acea arie am publicat-o în al meu Almanah Muzical pe anul 1876,
p. 58”.1
** Nota lui T. Burada: „În Valahia Jocul păpuşelor, aşa după cum se obişnuieşte a se juca
acolo, s-a publicat în Poezii populare române de G. Dem. Teodorescu, Bucureşti, 1885, p. 50”.2
237
 Dar mai dragi fetiţele;
Dragi-mi sînt oile lăi
Şi copilele bălai.
Măi ciobane de la oi,
Tu n-ai grijă nici nevoi,
Tu te culci pe pat de flori,
De cu seară pînă-n zori.
Am să iau oaia-n cîrlig,
S-o duc la deal la Ciric
Ori pe cel deal la Cărlig,
Unde-s vacile din tîrg,
Bîr oiţă, bîr, bîr, bîr*.1

Vine apoi Ţiganul cu ursul şi spune cîteva versuri:

Diha, Vlaicule, diha,

Hop o dată pe lopată,
Dunărea s-o trecem toată,
Să previn sîrboaicele,
Îîmpletindu-şi gîţele.
Pe dealul cu florile
Paşte sîrbul oile
Şi sîrboaica – caprele.
(În tot timpul cît zice aceste versuri joacă ursul)

Pe urmă vine Vasilache Ţiganul, dă afară Ţiganul cu ursul şi prinde a zice:

Afară, afară, măi ţigane, nu ştii tu că

Eu sînt Vasilache Ţiganul,
Care-a sărit gardul,
Şi-a mîncat curcanul.

(Se uită apoi în toate părţile şi strigă):

Ilenuţă, Ilenuţă!
Ia poftim din cămăruţă!

Ilenuţa vine şi zice:

Iată-mă-s, bădiţă!

Urmează apoi un dialog glumeţ şi cam deşănţat între Ilenuţa şi Vasilache Ţiganul
şi după aceea se prind la joc; în timpul acesta Lăutarul cîntă, iar Vasilache Ţiganul zice:

De mi-ar mai da dracu una,

Să joc cu ea într-una.

Apoi vine Fata Ciubăroaiei pe care o ia de asemenea la joc Vasilache

Ţiganul, zicînd:
* Melodia acestui cîntec şi ale altora, din cadrul piesei Păpuşele, a se vedea la
finele cărţii de faţă. 1
238
 Între două
Nu mă plouă,
Nici mă plouă,
Nici mă ninge,
Dar cu una
Totdeauna!

Apoi se duc cu toţii.

Cîntecul lui Vasilache este pe melodia următoare*.1
Intră apoi cu fuga Gahiţa, femeia lui Vasilache Ţiganul, cu un copil înfăşat în bra-
ţe, se uită în toate părţile, întrebînd unde-i este răul ei de bărbat; apoi se duce şi iar vine
cu bărbatul ei şi cu cele două femei, pe care le-au găsit la cafenea, bînd şi desfătindu-se
şi se iau la bătaie. Gahiţa trage de cap pe bărbatul ei şi pe cele două femei şi cheamă în
ajutor pe Cioclul lui Drăghici, strigînd:

Sai, cioclu lui Drăghici,

Şi-ţi fă lopata bici,
Şi vin’ degrab’ aici,
Că se face moarte de om,
Afară de aici să-i dăm!

Cioclul lui Drăghici vine cu lopata-n mînă şi le zice:

Ia staţi, măi, dar ce vă este?

(Şi începe apoi a-i bate cu lopata).

Gahiţa:

La Urzică**2 să mi-i duci,

Că ţi-oi da doi irmilici
Şi-apoi la dicasterie,
La popa Elefterie.

Cioclul:

Afară, afară, muierilor!

La dicasterie, la dicasterie,
La popa Elefterie!

Se duc cu toţii. Vine apoi Turcul şi cîntă:

Iese turcul din cetate,

Să-i dea babei sănătate,
Sănătatea babelor,
Dragostea nevestelor!

* A se vedea melodia la finele cărţii.1

** Nota lui T. Burada: „Comisar de pe timpul lui Mihai Sturza Vodă, ce era spaima celor
trimişi la comisie spre a fi pedepsiţi, din pricina asprimei lui”.2
239
 Neder, neder, bacalîm*,1
Evet, evet hoş ghioldîm**2
La oala cu meşniţa,
Ia mai vină la bădiţa.
Ghel Moskov, ghel.

Iată şi melodia acestui cîntec***.3

Vine Cazacul şi zice:

– A, iaca şi Hasan,
Cel cu pielea-n suman!

Turcul începe a striga:

Aman, aman, bre!

Cazacul „taie” cu sabia capul turcului****4 şi începe a cînta şi a juca, zicînd:

Idi, idi Marişca,

Nima, nima parişca;
Cine joacă căzăceşte,
Vara pînza nu ghileşte,
Ci-o ghileşte la Crăciun,
Cîn suflă mereu în pumn.
Raz, dva, tri, cetîre,
La hazaica na cvartire,
Nu-i găină, nu-i cucoş,
Taie puica, fă cu borş!

Prinde apoi a pipăi cu lopata pe turc, îl ascultă cu urechea la inimă, şi zice:

I se bate inima ca într-un rac mort.

A răposat Hasan
Ca şi cel din an.

Strigă apoi pe Dascălul de la biserică ca să îngroape pe turc. Dascălul vine.

Cazacul îi zice.

A! Iaca şi dascălul Tarara,

Cu coliva în basma.

Dascălul prohodeşte pe turc, cu un prohod ţigănesc, care începe cu versurile

următoare*****:5

* Nota lui T. Burada: „Unde, unde să mă uit”.1

** Nota lui T. Burada: „Bine, bine aţi venit”.2
*** A se vedea melodia la finele cărţii.3
**** Nota lui T. Burada: „Se vede din aceasta credinţa poporului în superioritatea
rusului”.4
***** Nota lui T. Burada: „Vezi Evanghelia ţigănească în Oraţiuni ţinute la nunţile
ţărăneşti, Buc., 1857, p. 28”.5
240
 Pe cea baltă lată
Este-un putregai de piatră.
Şede-un iepure greceşte,
Legat la cap turceşte,
Cu ţiganii sfătuieşte etc.

E vorba să facă o biserică pentru ţigani şi după multă sfătuire s-a hotărît s-o facă
de caş dulce:
Cînd a bate vîntul, S-o facă de rogoz,
Să curgă untul; Cînd o pune mîna, să cază jos.
Cînd a bate gerul, Iar lăcata de ce s-o facă?
Să curgă zerul. S-o facă dintr-un purcel fript,
Dar icoanele de ce să le facă? În loc de cheie – un cuţit înfipt;
Să le facă de slănină grasă, Cînd a veni popa
Să se închine dancii de-acasă. Să descuie lăcata,
Iar uşa s-a hotărît Să şteargă bucata!
Pe cînd citeşte prohodul, vine Cioclul şi dă cu lopata în Dascăl şi-i zice:

Prohodit,
Neprohodit,
Dă-l în groapă
Şi-l îngroapă!

După aceea Cioclul „îngroapă” pe turc şi apoi joacă şi cîntă:

Toată grija mi-am luat

Şi pe turc l-am îngropat.
Pe podul tăbăcăresc
Fetele se sfătuesc,
Miorlăesc ca mîţele
Prin toate cotruţele!

Vine apoi jupînul Leiba Badragan din Tîrgul-Cucului şi se închină jidoveşte şi

cîntă. După aceea Cioclul se uită la el şi-i zice:

Iaca jupînul Leiba Badragan,

Din fundul căruţei taman.

Apoi cîntă:

Iesă dracul dintr-o bortă Iesă dracul de prin nalbă

C-un papuc şi cu-o ciubotă.
Iesă dracul din curechi
Cu jidanul de urechi.
Iesă dracul de sub gheaţă
Cu jidanul de musteaţă;
Cu jidanul prins de barbă;
Iesă dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni;
Iesă dracul de sub horn,
Cu jidanul prins de corn.
241
 Vine apoi Dracul şi ia pe Jidan în coarne şi-l duce la baltă. Cioclul, văzînd
aceasta, zice:
– La baltă, diavole, la baltă!
Intră după aceea un Calic şi cîntă:
Hai la noi, calicilor, Şi unul cu căciula mare!
Breasla mămăligilor; Hai în baltă să sărim,
O, săraca băbătie, Să ne prăpădim;
Eu ştiu ce-ţi trebuie ţie: Unde-a fi balta mai lată
Un colac şi-o lumînare Să ne-ncapă zestrea toată.

Iese apoi un Şoarec, iar Păpuşarul îi cîntă:

Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă.
La hambarul cu faină,
Acolo-i a mea hodină.
După Şoarec vine tiptil Mîţa şi-l prinde şi fuge cu dînsul. Intră apoi Împăratul
Napoleon Bonaparte, cu care se încheie reprezentaţia păpuşelor, şi zice:

Napoleon Bonaparte, O, Franţie, ţară bună,

Stînd în pămînt de departe, Ţară bună şi blajină,
Ochii sus a ridicat, Ai încăput pe-a rusului mînă.
Spre Franţia a cătat, Nu mă duceţi aşa departe,
Spre marea apusului, Căci eu vă sunt Bună-parte!*.
În preajma Parisului.
1

În tot timpul cît Păpuşarul zice aceste versuri, Lăutarul cîntă Marşul
lui Napoleon.
Jocul păpuşelor**2 începe din ziua de Crăciun***3 şi se ţine întruna pînă la începu-
tul Postului Mare şi numai în timpul nopţii”1.4
* Nota lui T. Burada: „În al meu Almanah muzical, pe anul 1876, se află scrise pe note
muzicale mai multe arii ce se cîntă la păpuşi; aşa, la p. 58 se vede aria ce cîntă lăutarul cînd merge
cu păpuşile pe stradă, urmează apoi la p. 60 Cîntecul calicului, Cîntecul lui Vasilache ţiganul,
la p. 61 Cîntecul şoarecului, apoi la p. 99 din al meu Almanah muzical pe anul 1877: Cîntecul
cazacului. Mai posed în manuscripte Cîntecul ciobanului, Cîntecul ţiganului cu ursul, Cîntecul
turcului, Cîntecul jidanului, Cîntecul lui Napoleon Bonaparte. Toate aceste cîntece adunate de pe
la păpuşari cu 31 de ani în urmă, cu cea dintîi ocazie le voi da la lumină”.1
** Nota lui T. Burada: „Acest joc al păpuşelor îl găsim mai la toate popoarele din antichitate.
Fr. Sulzer, în scrierea sa Ceschichte des Transalpinischen Daciens, Wien, 1782, t. II, p. 403, ne
vorbeşte că şi la noi se jucau la palat păpuşele, care erau făcute din carton şi aveau nişte sfori pentru
ca să se pună în mişcare diferitele lor încheieturi. Acest joc nu era altceva decît o specie de joc de
marionete şi se săvîrşea astfel: se făcea întuneric în sală, într-un colţ se întindea o pînză subţire
în dosul căreia se punea o masă cu cîteva lumînări aprinse. În acest colţ de ioc se aşază un singur
ciauş [funcţionar], care prinde a plimba şi mişca păpuşile pe masă conform cu cuvintele pe care le
spune în limba română şi greacă, dar mai cu seamă în limba turcească, aşa că cei din întuneric văd
umbrele acestor figuri de carton jucînd pe pînză şi aud cuvintele ce spunea ciauşul ca şi cum ar fi
fost rostite de păpuşi”.2
*** Nota lui T. Burada: „Din eroare, s-a tipărit în nr. 3 al acestei reviste, Arhiva, an. 1907,
p. 130, în articolul Păpuşele, că jocul Păpuşelor începe în ajunul Crăciunului”.3
1
T. Burada, III, 1978, p. 186–197 (Iaşi, „din gura păpuşarului Ioan Hangan”;
culeg. T. Burada).4
242
 Jocul popular al păpuşilor demult nu se mai practică. Locul acestuia a fost luat de
teatrul profesionist de păpuşi (de obicei, pentru copii).
Urări în prima zi a Crăciunului. Au fost atestate doar în Bucovina. Sunt aceleaşi
motive biblice versificate ca şi colindele, cîntecele de stea, Irozii: sosirea magilor, închi-
narea în faţa pruncului Iisus, încercarea împăratului Irod de a-l omorî pe prunc ş. a. Pe
alocuri conţinutul unor asemenea urări este identic cu al cîntecelor de stea despre viaţă şi
moarte. Un exemplu:
Împăraţii şi cu craii*1 Din cetate sus la vînt
Fac cetăţile cu aii**2 Îl pune mort sub pămînt.
Şi-ncă să mai nevoiesc Of, tu, moarte mînioasă,
De cu ziduri le-ntăresc, Cum m-ai scos astăzi din casă.
Cu ziduri groase Alt nimic nu mi-ai dăruit,
Şi cu turnuri frumoase, Numai un pustiu mormîmt.
Ca moartea să nu-i găsească. Of, amar şi grea durere,
Da moartea cînd vrea să vie, Moarte făr’ de mîngîiere.
Nu dă veste să ştie, Aşa ne grăieşte Domnul,
Dar el cînd se veseleşte Ca să-nţelegem tot omul
Atunci moartea îl găseşte Şi s-ascultaţi ce voi zice:
Şi din scaun luminat – Grăindu-vă cu blîndeţe,
Îl trînteşte mort în pat, Să lăsaţi inimi sumeţe,
De nici nu se mai ridică, Ci nime să nu gîndească
Nici nu grăieşte nimică. Că-n lume va să trăiască
Din curţi bine-mpodobite Şi moartea să nu-l găsească1.
123
Îl pune în săcrii cernite;
Jocul satului. De obicei, în ziua a doua sau şi în a treia de Crăciun, ca la alte
sărbători mari, flăcăii organizează pe alocuri şi astăzi jocul (hora) satului. În unele părţi
jocul începea chiar în prima zi a sărbătorii2.4
T. Pamfile scria cu referire la Bucovina: „După prînz se face mult dorita horă, în
faţa cîrciumelor sau a locurilor hotărîte, unde petrece tineretul sub ochii părinţilor”3.5
În unele sate din Basarabia hora de Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează se făcea,
după cum scria P. Ştefănucă, la hurdughie4.6
Tradiţia horei satului la sărbătorile mari s-a păstrat relativ mult timp în satele
moldoveneşti. Aducem o scurtă descriere a jocului tradiţional în localitatea Moldo-
vanscoe r. Crîmsc ţin. Crasnodar (Federaţia Rusă). „Jiocu sî făşe numai la sărbători.
Era la Crăciun, trii zîli, ş-apu’ la Boboteazî tojî***7 trii zîli. Jiuca tătî zîua. Trii zîli
prăznuie****.8 Înnăne muzîcî băieţîi. Ş-apu’ la Sf. Vasîli – tot trii zîli. <…> Undi
trăie ghini omu, apu’ îi spune:
– Moşule, a sî vinim cu muzîca la mata la mîncari disarî!
Apu’omu şela sî găte <…>.
* Nota E. Niculiţă-Voronca: „Se spune în ziua de Crăciun, sara, de căseni şi străini”.1
** Aii – anii.2
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele I, 1903, p. 76–77 (Broscăuţi – Storojineţ – Cernăuţi;
inf. Elena Bahrin).3
2
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 213.4
3
Idem.5
4
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 195.6
*** Tojî, toje (rus., ucr.) – tot, la fel.7
**** Prăzdnovati (rus.) – a sărbători.8
243
 Jiocu înşepe, primerom*1 după şi mînca, la zăşi şeasuri ş-apu’ păn-asfinţă soarili
[jucau]. Da cari iara fata cum sî cadi, băietu sî duşe şî făşe acasî şi trebu’: la vacî, la oi.
Atunşi iara cai. Fişticari ogradî ave cai lui. Făşe tăt şî vine la jioc. Ş-ap’ dacî sî mîntuie, li
zîşe Jiocu şeal mari. Cînta muzîca, apu’ li zîşe Marşu şî sî-mprăştie cari şî undi.
<…> Fetili şîde tătî vremea cu ochi-n băieţ. Băieţî ave grămada lor, fetili – a lor
grămadî. Ş-apu’ dacî sî porne muzîca, băietu numa’ căuta ghini”1.2
Un moment important al jocului de Crăciun, care continuă, de obicei, şi la Anul
Nou, la Bobotează, era (ca şi la Paşti) scosul fetelor tinere (de 16–17 ani) la joc. Cu
aceleaşi ocazii ies la joc şi flăcăii începători.
Scosul la joc este trecerea solemnă a fetelor şi băieţilor de la o categorie de vîrstă la
alta, care în trecut se efectua prin ceremoniale speciale (deosebindu-se de la o zonă la alta)
în faţa întregii colectivităţi săteşti2.3 Scosul la joc este tranziţia de la vîrsta copilăriei la cea
a tinereţii, cînd aceştia de acum pot să se căsătorească, să formeze noi familii.
Scoaterea fetelor la joc era o funcţie a cetei flăcăilor colindători.
Invitaţia fetelor tinere la joc de către flăcăii din ceată se făcea, de obicei, cînd
umblau pe la case cu Colinda. Despre aceasta T. Pamfile relata: „Cînd la casa părin-
tească le-au venit flăcăii cu Colindul, viitoarele fete mari au dat flăcăilor, singure, pe
lîngă bani, ca dar şi un colac cît s-a putut de frumos”3.4 În acel moment flăcăii invitau
fata la jocul satului.
„Băietu cînd işă la jioc pune mohorîci la şeilanţ flăcăi, mai mari. Tat-su îl scote la
jioc, la şăptispreşi ani. Părinţî trebu’ s’punî mohorîci. Pune vadra. Ori fata. Iaca, dacî i-o
scos fata la jioc, părinţî pune mohorîci. O vadrî di jin – c-o scos fata la jioc”4.5
„Scot fetele la jioc. Pe fete le duc cu Marş. Vine băietu acasă la fată, s-o scoată
la jioc. Fata al cheamă în casă, îi dă v’on păhar de jin, al pune la masă şi al hrăneş-
te. Pe urmă să pornesc la jioc. Fata e în basmaluţă nişte preanişi**6 şi un şîp de jin.
Să duc la jioc. De departe le dău Marş”5.7
„Di Anu Nou, di Crăşiun făşeu jioc în sat. Flăcău vine la fata cu cari prietene ş-o
duşe la jioc. E sî găte cu dulceţuri. Li pune într-un tulpan. Da el înnăne trughili***8 şî vine
ş-o lua la jioc. Dimineaţa pune [fata] la muzîcanţ pi masă <…> meri, nuşi. Sî număra cî
e-i di gospodari, fatî di frunti”6.9
În timpul jocului aveau loc şi cazuri destul de rar întîlnite, însă foarte neplăcute
pentru fetele mari – scosul demonstrativ al acestora din joc. P. Ştefânucă remarca în anii
1930: „Dacă o fată nu are plăcerea să danseze cu un flăcău, care, poate, e mai sărac sau nu
se bucură de o bună reputaţie în sat, atunci flăcăul o poate da afară din joc. Îi spune: Du-te
la tată-to şi la mă-ta să-ţi facă joc. Fata stă între fete şi nu dansează, chiar dacă o cheamă
alţi flăcăi care-i sunt pe plac. Flăcăul jignit o poate împiedica să danseze, izbind-o afară
din jioc. Alţi flăcăi îi pun pe lăutari să-i cînte Marşu”710 [fetei scoase din joc].
* Primerom (rus.) – de exemplu.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 98; inf. Toader G. Midonii, 76 ani; culeg. E. Junghietu.2
2
Maria Bîtcă, Scoaterea fetelor la joc // Datini (Bucureşti), 1995, nr. 3–4, p. 26.3
3
T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 213.4
4
AFAŞM, 1988, ms. 390, f. 230; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Maria L. Stepanov,
55 ani; culeg. E. Junghietu.5
** Preanic (rus.) – turtică, turtiţă.6
5
AFAŞM, 1946, ms. 5, f. 119; Mahala – Dubăsari; inf. T. F. Basiul, 40 ani; culeg.
M. Barcari. 7
*** Trubă, truba (rus.) – aici, trompetă; este vorba de muzicanţi (care cîntă la trompete).8
6
AFAŞM, ms. 383, f. 158; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani; culeg.
N. Băieşu.9
7
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 124 (Iurceni – Nisporeni; inf. Măria Curagău, 25 ani).10
244
 Obiceiul acesta s-a menţinut şi la diaspora românească în diferite regiuni, de exem-
plu în ţin. Crasnodar:
„Dacî eu vrem sî jioc cu dînsa, da e nu vra, apu’ spunem la aşeal mai mari pi jioc,
la cămăraşu:
– Eu pi asta am s-o dau afarî din jioc!
– Da di şi?
– Nu vra sî jioaşi cu mini!
<…> Mă duşem ş-o luam di speti şî-i dam un genunchi în cur şî:
– Ieş din jioc!
O ruşînam, dacî nu vra sî jioaşi cu mini. O scotem.
Culeg.: Ce făcea fata pe urmă?
Inf.: Şîde dioparti. Niş acasî nu sî duşe. Şîde şi tătî vremea plînje. Şî fetili:
– Ia lasî cî, el o sî-i treacî şî mîni ai sî jioşi.
Apu’ [a doua zi] vine şî:
– Măi, las-o, săraca. Nu, e s-o oşibit*,1 poati. Da astîz, dacî-i chema-o, a sî joaşi
– o zîs – cu tini!
Ş-apăi mă duşem şî-i spunem:
– Ai sî vii sî jioşi?
– Am să vin!
– Da disarî sî vin la tini?
– Vinî!”1.2
„Pi fata şeia pi cari ave hreap o scote din jioc. Iaca, eu nu vrem sî grăiesc cu dînsu.
El trebuie sî-ni cînti Marşu. Mă scote din jioc.
La noi iara aşă [obicei] cî fata dorne cu băietu. Vine, băte [la geam]:
– Dă-ni drumu!
Dacî nu dam drumu, el Duminica ma scote din jioc afarî:
– Idi domoi!**2”.34
Nu este uşor a spune care – flăcăul sau fata – avea dreptate, în fiecare caz. Un lucru,
însă, este clar: jocul satului avea un important rol educativ pentru întreaga populaţie
a satului. Pe lîngă momentul distractiv, hora era un fel de şcoală a satului, o şcoală
de etică şi estetică, dădea lecţii de omenie, de comportare în societate, de populari-
zare a tot ce este frumos şi de preţ, totodată, de biciuire a obrăzniciei, a îngîmfării,
a fuduliei şi altor metehne omeneşti.
La rolul educativ al horei satului se referă pedagogul Valeriu Capcelea, regretînd
dispariţia acestei tradiţii în multe sate după Războiul al Doilea Mondial. Aceasta a dus,
inevitabil, la sărăcirea sufletului oamenilor, fiindcă treptat au dispărut calităţi morale,
cum ar fi stima faţă de oamenii în vîrstă, dragostea faţă de creaţia populară tradiţională.
Astfel a dispărut „opinia publică ce stă de veghe la procesul de devenire morală
a personalităţii. Treptat, ruşinea, modestia şi alte calităţi nobile ale personalităţii au
fost înlocuite cu fenomene negative. Moralitatea satului, cîndva atît de curată, atît de
viguroasă, cedează poziţiile, se rudimentează, degradează”3.5
* Oşibitisia (rus.) – a greşi.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 99–100; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Toader
G. Midonii, 76 ani; culeg. E. Junghietu.2
** Idi domoi (rus.) – pleacă acasă.3
2
AFAŞM, 1988, ms. 390, f. 231; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Maria L. Stepanov,
55 ani; culeg. E. Junghietu.4
3
Valeriu Capcelea, Tradiţii naţionale: Continuitate în dezvoltarea generaţiilor. – Chişinău:
Evrica, 1998, p. 98–99.5
245
 În prezent pot fi numărate pe degetele de la o mînă acele localităţi din R. Moldova
unde se fac hore la sărbători, în acelaşi număr la Crăciun (or. Cahul, Brînzeni –
Edineţ ş. a.).
Vizitarea nănaşilor. Mai ales, în Bucovina în ziua a doua de Crăciun (sau
în ziua a doua a Bobotezei, în Lunea Paştelui) se practica datina numită Colăcimea
(tinerii căsătoriţi duceau naşilor colaci pregătiţi în mod special).
Probabil, unica descriere amplă a tradiţiei acestea este cea pe care a făcut-o
S. Fl. Marian: „În cele mai multe părţi din Bucovina este datină ca însurăţeii, la un an
după ce s-au căsătorit sau şi mai degrabă să ducă nunilor <…> săi două perechi de colaci
ca semn de recunoştinţă şi mulţămită pentru că i-au cununat. De la colacii aceştia, care
sunt făcuţi din faină de grîu curat şi care sunt cu mult mai mari decît colacii ordinari, se
numeşte datina aceasta pretutindeni în Bucovina – Colăcime.
Colăcimile <…> atîrnă totdeauna de la voinţa şi împrejurările nănaşilor. De regulă,
nănaşii aşteaptă pînă ce au mai multe părechi de fini, <…> iar cînd le convine dau de ştire
cu vreo două săptămîni mai nainte tuturor finilor că pe atunci şi atunci s-au decis să facă
Colăcime şi-i poftesc ca, dacă li-i cu putinţă, să vie cu colaci.
De multe ori însă se-ntîmplă că finii constrîng pe nănaşi să facă Colăcime.
Aşa, întîlnindu-se unul sau altul dintre fini cu nănaşul său, îl întreabă cînd ar putea
să vie cu colaci.
<…> Sosind ziua hotărîtă, toţi finii cîţi s-au putut pînă atuncea pregăti,
îmbrăcîn-du-se sărbătoreşte şi luînd colacii pe care îi acoperă cu o broboadă sau
cu un tulpan frumos ca de vreo patru-cinci fl[orini] sau şi altă materie, adică după
cum e şi puterea finului, care-i duce, precum şi o ploscă cu vin sau cu rachiu, se
duc la nănaşi.
Ajungînd şi intrînd în casă, pun colacii pe masă, dinaintea nănaşilor şi,
punîndu-i, zic:
– Poftim! Colacii ni-s mici, dar voia ni-i mare! Atîta de la noi, de la Dumnezeu –
mai mult!
Cei mai mulţi însă dintre fini, care, se-nţelege, sunt mai ajunşi de cap, cînd închină
nănaşilor colacii, îndătinează să ţie o oraţie mai lungă şi de comun în versuri”1.
S. Fl. Marian aducea două asemeni oraţii, înregistrate în Cîndreni-Dorna şi a treia – în
Poiana Stampii tot din Bucovina. Reproducem o oraţie din Cîndreni:

Bună vremea, Turma-i a nănaşilor,

Bună vremea Ca s-o-mpartă finilor.
La dumneavoastră, cinstiţi nănaşi! Iar noi, nănaşule, finii dumitale,
Am auzit că Dumnezeu îi Nu-ţi aducem parale,
cu dumneavoastră Ci ne-arătăm cu colăcei,
Şi pornind de la casa noastră, Foarte buni şi frumuşei;
Am venit şi noi la dumneavoastră Colăcei de grîu frumos
Şi venirăm pe cea mîndră coastă, Ca şi faţa lui Cristos,
Pe cea coastă-a florilor, Să vă fie de folos.
Unde păştea turma oilor, Şi-o mică bute de vin,
O mică turmuţă Să vă fie voia deplin;
De mîndre mieluţe; Şi-o năframă nu prea mare
1
1
S. FI. Marian, Nunta la români: St. istorico-etnografic comparativ / Ed. critică de Teofil
Teaha, Ioan Şerb, Ioan Ilişiu. – Bucureşti: GSCN, 1995, p. 536.
246
 Pentru faţa dumitale, Să faceţi bine să primiţi
Prea cinstite nănaş mare; Şi să nu bănuiţi!
Năframă bună, de in, Tîndeţi mîna că vi-i vina,
Ca să-ţi ştergi barba de vin. Tot de-acestea totdeauna!1

Nota lui S. Fl. Marian: „Nănaşii întind mîna ca să ia colacii, oratorul însă îi trage
înapoi [ca în cazul închinării colacilor la nuntă] şi, urînd mai departe, zice:

Ho! nu vă grăbiţi la luat,

Precum v-aţi grăbit la cununat,
Că colăcei-s cu împletituri
Şi le mai trebuie cimilituri.
Finii dumneavoastră grîul acesta,
Cînd l-o semănat,
. . . . . . . . . . . . . . .”2.
12

Urmează versuri asemănătoare (sau chiar comune cu ale Pluguşorului tradiţional

(despre facerea pîinii, colacului).
„După ce a rostit oratorul cuvintele acestea, rădică atît colacii, cît şi vinul sau ce
băutură este în sus şi-i întinde nănaşilor.
Nănaşii, luînd colacii şi puindu-i pe masă, cinstesc pe finii care i-au adus.
După ce s-au adunat acuma toţi finii cîţi au avut să se adune şi după ce fiecare fin
a închinat şi înmînat colacii aduşi nănaşilor săi, nănaşii poftesc pe fini ca să se aşeze
la masă. Pun apoi pe cei mai înaintaţi în vîrstă şi cu mai mare vază în capu mesei, iară
pe ceilalţi – după dînşii.
După ce s-au aşezat la masă, stăpînul de casă adică nănaşul mai mulţămind încă
o dată pentru colacii ce i-au adus şi cinstea ce i-au făcut, cinsteşte la cel mai cu vază,
acela – la nănaşă, nănaşa – la alt fin şi tot aşa cinstindu-se, bînd şi ospătînd, petrec cam
de la vreo două sau trei ore după amiază şi pînă în amurgul serii, uneori şi mai tîrziu.
Unii dintre nănaşi, care sunt mai avuţi, poftesc la Colăcime nu numai pe finii de
curînd cununaţi, ci şi pe alte persoane, precum pe neamurile cele mai de aproape, pe
cumetri şi pe amici. Ba o seamă dintre dînşii aduc încă şi lăutari şi atunci nu numai
că Colăcimea durează mai lung, ci totodată se şi joacă şi veselia e cu mult mai mare.
Unii cîntă şi diferite cîntece”3.
Petrecerea flăcăilor cu ocazia încheierii sărbătoririi Crăciunului. De obicei,
în ziua a treia de Crăciun, după terminarea sărbătoririi, flăcăii fac şi astăzi mici petreceri
comune, numite diferit, după raioane. Pe alocuri în trecut se numea vergel sau vergelat4
(A nu se confunda cu vergelul-ghicire ritualică în seara spre Anul Nou la bucovineni,
despre care va fi vorba mai departe). Petrecerile flăcăilor la Crăciun au loc, de obicei,
la casa unuia dintre membrii cetei de colindători. La petreceri sunt invitate (pe alocuri)
şi fete mari, părinţi ai acestora. Toată noaptea cîntă muzica, stau la masă, dansează, se
veselesc. Scopul acestor petreceri este, firesc, marcarea sfîrşitului cu succes al umblatului
cu Colinda, a horei satului şi în genere al sărbătoririi Crăciunului. Vom vedea că asemenea
se procedează şi la Anul Nou.
P. Caraman scria: „Se pare că nicăieri nu apar aceste ospeţe mai adînc înrădăcinate
şi mai cultivate ca la români”5.
1
Idem (culeg. P. Ursul).
2
Idem.
3
Idem, p. 539 (inf. Petrea lui Serghie P.).
4
Gh. Madan, Op. cit., 1989, p. 202.
5
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 23.
247
 Cu această petrecere ia sfîrşit sărbătorirea Crăciunului.
Tradiţii în zilele dintre Crăciun şi Bobotează. Acestea au fost cîndva foarte
variate. Multe din ele cu timpul au dispărut. Aducem unele exemple.
„Zilele dintre Crăciun şi Bobotează poartă numele de hîrţa, cînd se mănîncă de
dulce, de frupt în şir, deavalma. În acest început al cîşlegilor gospodinele fac tot soiul de
lucru. Cămeşi însă nu spală, nu se face leşie, căci în acest timp sunt apele sfinţite”1.
„Nu torc, ca să nu li se întoarcă vitele la zămislire şi astfel să rămînă sterpe”2.
„Altele nu coasă rufe, nu cîrpesc, dar bucuroase coasă din nou, adică lucruri
croite”3.
„Cele două săptămîni nu se mănîncă pe afară şi în picioare: de găini, să nu strice
grădina; de dihănii, să nu mănînce paserile, vitele şi să nu-i vorbească oamenii”4.
„Tăciunele se face, dacă de sărbătorile de iarnă – Creciun, Anul Nou şi Bobotează
– stîngi focul sau tăciunii. Trebuie să laşi să ardă pînă să stîng singuri”5.
„De la Crăciun pîn’la Iordan nu scot gunoiul afară, că vin tot anul musafiri”6.
„Să nu te sfădeşti, să nu te ocărască cineva şi tot anul e linişte şi bine”7.

1
T. Pamfile,Crăciunul, 1914, p. 215 (Hînţeşti – Dorohoi; culeg. V. Hînţescu).
2
Idem (Botoşani; culeg. V. Moisiu).
3
Idem.
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 52 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
5
Idem, p. 169 (Mihalcea şi Roşa – acelaţi raion).
6
Idem, p. 48 (Siret – Bucovina; inf. Panoria Zus).
7
Idem, p. 52 (Mihalcea – Storojineţ – Cernăuţi).
248
 SĂRBĂTORI ÎN LUNA Ianuarie (toiul iernii)

La multe popoare prima lună a anului este Ianuarie, ceea ce n-a fost întotdeauna
peste tot. Bunăoară, la romani, cînd, în 753 î. Hr., primul rege legendar al acestora,
Romulus, a întemeiat cetatea Romei, a stabilit un calendar de 10 luni. Întîia lună
a anului era Martie, iar ultima – Decembrie. Anul avea 305 zile. Nu erau luate în
consideraţie zilele cînd ţăranii nu lucrau la cîmp. Mai tîrziu intervalul acesta de timp
a constituit lunile Ianuarie şi Februarie. Anul roman de 10 luni a fost transformat în
an de 12 luni, începutul lui fiind mutat de la 1 Martie la 1 Ianuarie.
Prima zi a anului a fost consacrată zeului important – Ianus, al cărui nume vine
de la substantivul comun ianus, ce înseamnă intrare (prin uşă sau prin fereastră),
dar şi ieşire.
Tradiţia spune că la început Ianus era zeul bolţii cereşti, care deschidea Soarelui
porţile dimineaţa şi le închidea seara. Prin aceasta se lămureşte chipul lui cu două feţe. În
mitologia romană Ianus era prezentat ca un uriaş cu două feţe, îndreptate în direcţii opuse:
una – în trecut, spre anul care se încheie, alta – spre viitor, spre cel care vine. Ianus ţinea
în mînă o legătură de chei. Cu una din ele încuia anul care era pe sfîrşite, îmbătrînise, iar
cu alta descuia anul nou, tînăr, plin de speranţe. Se zicea că Ianus era un bun cunoscător
al trecutului şi prezicător al viitorului. Se mai spunea că el închidea şi deschidea porţile
Romei, era unul dintre protectorii capitalei.
Paralel cu imaginea de zeu al intrării, în credinţa populară Ianus era şi ocrotitorul
tuturor începuturilor, inclusiv al anului. Din acest considerent la începutul fiecărui an i se
aduceau jertfe1.
De cultura latină ţin şi cele două forme (nerotacizată şi rotacizată) – Călindar şi
Cărindar, utilizate pentru numirea lunii Ianuarie, care sunt prezente şi în unele texte
folclorice vechi. Bunăoară, în Cîntecul Gerului:

Di şi n-ai venit în luna lui Cuptior,

Cîn’ îi Crivăţ bolnăgior?
Ai vinit în luna lui Cîlindar,
Cîn’ îs vremile mai tari2.

Şi mai departe:

… Poati ma-i hi dovidit,

Dar acum nă-i putea,
În luna lui Cărindari,
Cîn’ îs gerurili tari3.

Pentru numirea primei luni a anului avem şi alte cuvinte vechi autohtone: Gerari,
Luna gerului, Ghenari ş. a., care exprimă o trăsătură specifică a timpului în perioada
respectivă a anului (gerul mare).
1
T. D. Zlatcovscaia, Op. cit., 1983, p. 30.
2
V. Gaţac, Eposul eroic …, 1983, p. 129.
3
Idem, p. 131.
249
 Despre Ianuarie poporul a creat o serie de înţelepte ziceri. Cum ar fi: „Ianuarie
începe anul, dar e mijlocul iernii”; „În Ianuarie [ca şi în Februarie] crapă pietrele de ger”;
„Gerurile lui Ghenar / Aduc pîne în hambar” ş. a.1Sărbătorile mai importante în luna Ianu-
arie sunt: Anul Nou ori Sf. Vasile (1 / 14), Boboteaza (6 / 19), Sf. Ion sau Iordanul (7 / 20),
Sf. Petru de Iarnă – Miezul iernii (16 / 29).

Anul Nou ( Sfîntul Vasile cel Mare) (1 / 14 Ianuarie)

Anul Nou la români, ca şi la alte popoare creştine, mai ales agrare, este una dintre
cele trei principale sărbători de iarnă; se află între celelalte două (Crăciunul şi Boboteaza).
Totodată, avem aici şi sărbătoarea Sf. Vasile. Apare întrebarea: care este raportul între
sărbătoarea Anului Nou şi cea a Sf. Vasile? Subliniem că avem în cazul de faţă două (chiar
trei) sărbători marcate în aceiaşi zi (Anul Nou, Sf. Vasile şi Tăierea împrejur a Domnului).
Greşesc acei (chiar şi unii specialişti: etnografi, folclorişti) care afirmă că la 1 Ianuarie
sărbătorim Anul Nou, iar la 14 aceeaşi lună – Sf. Vasile. Vorba e că aceste sărbători sunt
marcate în R. Moldova (ca la slavii orientali) de două ori, conform ambelor stiluri.
Pentru mai multă claritate vom relata şi despre alte momente importante din istoria
sărbătorii Anului Nou. Savanţii au constatat că Anul Nou, asemenea Solstiţiului de iarnă,
este o sărbătoare foarte veche, respectată cu mult înaintea creştinismului, mai ales, de
popoarele care practicau munca agricolă. Există informaţii că Anul Nou era consemnat,
bunăoară, de babilonieni încă în mil. II î. Hr. Sărbătoarea a existat şi la strămoşii noştri
agricultori geto-daci.
Abia pe la sfîrşitul sec. IV d. Hr. la sărbătoarea Anului Nou, moştenită din păgînism,
biserica a acomodat (ca în multe alte cazuri) ziua unui sfînt, a lui Vasile. Tradiţia spune
că Vasile a fost o persoană reală. S-a născut în anul 330 în familia unor ţărani creştini din
Asia Mică. Fiind foarte capabil, Vasile a devenit un filozof şi filolog vestit pe vremea sa.
Din anul 370 a fost episcop al bisericii creştine din Cezareea (Capitala Iudeei). Episcopul
Vasile a scris, individual şi în colaborare cu alţi autori (Grigore Bogoslov, Grigore din
Niceea ş. a.) o serie de lucrări bisericeşti: Învăţătură despre Sf. Treime, Regulamentul
vieţii mănăstireşti, Convorbiri despre cele şase zile ale facerii lumii ş. a. Pentru aceste
lucrări şi alte fapte bune eminentul episcop Vasile a fost declarat drept sfînt, totodată,
dîndu-i-se calificativul de Mare; i s-a oferit şi funcţia onorifică de ocrotitor creştin al
agricultorilor şi îngrijitorilor de vite, de patron al sărbătorii Anului Nou (fără ca sfîntul
respectiv să aibă, iniţial, vreo legătură directă cu îndeletnicirile în cauză). Episcopul
Vasile cel Mare şi Sfînt a murit în anul 379. Este evidentă prezenţa atît de frecventă
a numelui Vasile în tradiţiile Anului Nou.
După introducerea stilului nou (1582) sărbătoarea calendaristică Anul Nou
(ca multe altele) era marcată, într-o serie de ţări europene (ceea ce s-a păstrat pînă
astăzi, mai ales, la noi), de două ori: la 1 Ianuarie şi la 14 aceiaşi lună).
Această divizare în două a sărbătorii Anului Nou (la 1 şi la 14 Ianuarie) s-a accentuat
în special după Războiul al Doilea Mondial, ateiştii crezînd că astfel vor „salva”
sărbătoarea laică a Anului Nou de elementul religios al Sf. Vasile. Au făcut ca intelec-
tualitatea sătească, şcoala, orăşenii să marcheze Anul Nou la 1 Ianuarie, iar ţăranii, mai
ales cei bătrîni, împreună cu biserica, mult neglijată şi ea în perioada 1945–1980,
să-l sărbătorească pe Sf. Vasile la 14 Ianuarie. Aproximativ aceiaşi situaţie o avem
şi astăzi.
1
N. Băieşu, Ghenar, miezul iernii // VS, 1994, 8 Ian.; Calendar popular // Calendar–
1973. – Chişinău, 1972, p. 6, 17, 85, 103.
250
 Accentuăm că, mai ales, pentru tradiţiile Anului Nou este tipică magia primei zile.
De atîta în preajma sărbătorii se face curăţenie generală în case, se pregătesc bucate gus-
toase din belşug, se achită datoriile. În ajunul Anului Nou, după asfinţitul Soarelui, se
aprinde sub icoană o lumînare care arde toată noaptea. Pe parcursul nopţii acestea, ca
înspre Crăciun, nu se stinge focul în vatră, crezîndu-se că astfel se contribuie la „naşterea”
Soarelui dătător de lumină, căldură, viaţă. Nu se încuie uşile, ca să intre în case norocul,
fericirea.
Ansamblul variat şi bogat al principalelor creaţii populare ce ţin de Anul Nou în
R. Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina se clasifică astfel:

I. Tradiţii în Ajunul Anului Nou (31 Decembrie / 13 Ianuarie):

– Uratul;
– Teatrul folcloric;
– Vălăritul;
– Pleasul;
– Siva (Vasilca);
– Vergelul;
– Semne, vrăji, practici magice de prezicere a viitorului;
– Alte tradiţii în noaptea spre Anul Nou.

II. Tradiţii în prima zi a anului (1 / 14 Ianuarie):

– Semănatul;
– Sorcova;
– Acţiuni imitative cu unelte de muncă;
– Jocul satului şi alte distracţii.

Tradiţii în Ajunul Anului Nou (31 Decembrie / 13 Ianuarie)

Cel mai tipic, mai răspîndit, mai frumos şi, totodată, mai complicat fenomen etno-
folcloric în Ajunul Anului Nou la românii din R. Moldova şi din Ucraina este Uratul (sau
Hăitul, Pluguşorul ş. a.).
Luînd naştere şi evoluînd în mediul agricultorilor, obiceiul acesta (inclusiv textul
poetic) a căpătat, pe parcursul secolelor, un conţinut foarte bogat, important în traiul
sătenilor. Prin specifice mijloace artistice, Pluguşorul redă munca şi traiul agricultorilor;
textul poetic zugrăveşte chipul ţăranului, exprimă idealurile, optimismul acestuia.
Uratul / Pluguşorul există aproape peste tot în satele româneşti din R. Moldova
şi din reg. Cernăuţi, Odesa ş. a. Chiar în unele localităţi populate de ucraineni, găgăuzi,
bulgari cu ocazia începerii anului se interpretează textul Urăturii atît în limba română, cît
şi traduse în cele din localităţile respective. Obiceiul lipseşte la maramureşenii din Ucraina
(raioanele Teceu şi Rahău, unde puţin se practică agricultura), în cîteva sate româneşti,
înconjurate de localităţi ucrainene (Colincăuţi – Hotin ş. a.) din nordul Bucovinei (aici
tradiţia în cauză, asemenea Colindatului la Crăciun, a fost înlocuită cu obiceiul ucrainean
Pleasul), precum şi în satele româneşti din reg. Nicolaev, Herson (unde Uratul a fost
asimilat de obiceiul Colindatului ucrainean sau rusesc).
251
 În România Pluguşorul există în prov. Moldova, Muntenia, Dobrogea, sporadic
în Oltenia, insular în Transilvania (părţile învecinate cu Moldova şi Muntenia);
lipseşte la aromâni1.
Obiceiuri, texte poetice rituale asemănătoare (în întregime ori parţial) cu Plugu-
şorul românesc întîlnim la diferite popoare agrare. Despre faptul acesta Vasile Adăs-
căliţei a scris un capitol special (Fapte folclorice înrudite la alte popoare) în cartea sa
consacrată fenomenului etno-folcloric al Pluguşorului2.
Cele mai apropiate de Pluguşor sunt colindele slavilor (mai ales, răsăriteni şi
sudici). Astfel, în şcedrovcile ucrainene, ce poartă titluri specifice (Oranca volami –
Aratul cu boii, Pluh – Plugul, Hojdenia z plugom – Umblatul cu plugul), de care s-a
ocupat în mod special folcloristul cernăuţean Grigore Bostan, există motive referitoare
la aratul, semănatul şi seceratul grîului (lipsesc, în comparaţie cu Pluguşorul, doar
versuri despre măcinat şi coptul pîinii). Pentru ilustrare, aducem unele exemple, mai
întîi, din şcedrovcile ucrainene:
V cistom poli plujoc ore,
A v tim plujcu ştiri voli polovii,
A v nih rogo zolotii …3
Pe cîmpul curat pluguşorul ară,
Iar la pluguşor sunt patru plăvani,
Cu coarnele aurite.
Motiv al roadei:
I vrodila pşeniţea –
Colossia iac ptiţea4.
Şi a rodit grîul –
La spic ca pasărea.
Versuri referitoare la recoltare:
Postavili jenţiv A adunat secerători –
Simsot molodţiv. Şapte sute de voinici.
… Postavili chipoc Şi au ridicat atîtea clăi,
Iac na nebi ziroc5. Cîte stele sunt pe cer.
12345

Cercetătoarea Luminiţa Drumea consideră că pe alocuri ucrainenii chiar au tradus

în limba lor unele versuri din Pluguşorul românesc6.
Folcloristul I. Z. Cruti relatează că în colindele beloruşilor „în culori deosebit
de luminoase, pline de viaţă este zugrăvită munca agrară în cîmp – de la aratul cu

1
Despre aria de existenţă a Pluguşorului la români a se vedea: D. Pop, Pluguşorul în
Transilvania // RF, 1960, nr. 1–2; T. Papahagi, Mic dicţionar folcloric. – Bucureşti, 1979, p. 391;
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 17–24.
2
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 12–16.
3
A. N. Veselovschii, Op. cit., 1883, p. 113.
4
G. Bostan, Comunităţi folclorice moldo-ucrainene // LLM, 1968, nr. 3, p. 27.
5
Idem.
6
Л. Х. Друмя, Художественно-стилистические особенности народного перевода (на
примере украинских версий „Плугушора” – «Гейканний» // Revista de etnologie şi culturologie
(Chişinău), vol. I, 2006.
252
pluguşorul de aur pînă la recoltarea roadei de aur sau chiar pînă la apariţia pîinii pe
masă”1. Exemple din colinde beloruse:
Motivul semănatului:
– Ţi doma, doma – Acasă-i, acasă-i
Pan gaspadaru? Jupînul gazdă?
– Oi, neama doma, – Vai, nu-i acasă,
Da v cistîm poli, E la cîmpul curat,
Da v cistîm poli La cîmpul curat
Da jîta see 2. Secară seamănă.

Motiv al roadei bune:

Iasnî meseaţ – to sam gaspadar Luna clară e însăşi gazda,
Şto drobnîia zviozdî – to dzetchi iago, Stelele mărunte – copilaşii lui,
Şto ţiomnîia hmara – jîta iago, Norul întunecat – secara lui,
A z carenecica – caranistae, La rădăcină rădăcinoasă,
A z salominchi – stebialistae, În pai păioasă,
A z calasocica – calasistae3 În spic spicoasă.
Motivul seceratului:
Pane gaspadaru, adcini aconţa, Cîmpul jupînului de dimineaţă
Adcini aconţa, gleani u rovno poliţa. e-n ceaţă,
Panscae pole zrana tumanista, De dimineaţă e-n ceaţă,
Zrana tumanista, jîta calasista. secara e-n spic.
Zapragaiţe coni da vsio varanîia, Caii negri înhămaţi,
Pasadjaiţe jneichi da viso maladîia. Tinerii secerători aşezaţi.
Da paedzem u pole jîta zajînaţi, La cîmp să mergem,
Iac raz razniom – capu najniom, secară să secerăm,
Drughi razniom – sto cop najniom4. Vom tăia o dată – o claie vom secera,
Vom tăia încă o dată – o sută de clăi
Jupîne gazdă, fereastra deschide,
vom secera.
Fereastra deschide, cîmpul
neted priveşte.
1234

Bulgarii au colinda Oraci ore rovno pole (Plugarul ară cîmpul neted)5.
Au avut şi ruşii cîndva un obicei agrar la sărbătorile de iarnă – Clicanie pluga (Stri-
garea plugului). Despre aceasta este vorba într-o gramotă (dispoziţie) din 24 Decembrie
1649 a ţarului Alexei Mihailovici: „Care dintre oameni acum şi după aceasta vor pune la
cale strigarea Coleadelor şi Plugurilor şi ale Usenilor cîntări scîrnave să se cînte, <…>
acei oameni, pentru astfel de protivnice legii creştineşti sălbătăcii, să fie din partea noastră
în prea mare dezgraţie şi cruntă pedeapsă”6.
1
Apud A. И. Гурский, Зимняя поэзия белорусcов. – Минск: Наука и техника,
1980, p. 91.
2
Idem.
3
Idem, p. 84.
4
Idem, p. 92.
5
Бьлгарско народно творчество. В 12 тома, т. 5. Обредни песни. Отбрали и редакти-
ровали М. Арнаудов и Хр. Вакарелски. – София, 1962, p. 88.
6
Apud V. A. Cirimpei, Urme folclorico-mitologice moldoveneşti de vechime
protoindoeuropeană // Specii folclorice şi realitatea istorică. – Chişinău: Ştiinţa, 1985, p. 27.
253
 Folcloristul rus Vladimir I. Cicerov aducea informaţia interesantă (citîndu-l pe
B. M. Socolov) că „în anul 1928 A. B. Zernova a găsit în judeţul Dmitrovsc, regiunea
Moscova, un cîntec care însoţeşte Strigarea Plugului la Crăciun. Sensul cîntecului şi al
ritualului este în aşa măsură uitat încît cuvîntul pluga este înlocuit cu luga (poiană)”1.
Şi cercetătorul A. A. Caiev menţiona că la ruşi se umbla cîndva la sărbătorile de iarnă
„cu plugul prin sat”2.
Întîlnim asemănări cu obiceiul Pluguşorului românesc şi la alte popoare europene.
Bunăoară, la spanioli există un obicei de Anul Nou, numit Sărbătoarea plugului (Fiesta
del arado). Mai mulţi bărbaţi, îmbrăcaţi în cojoace, cu clopoţei la cingători, aduc un plug
adevărat în centrul satului. Cîţiva apucă plugul de coarne, iar alţii, mascaţi în femei (sim-
bol al fertilităţii), îl trag prin zăpadă (dacă este) ori pe pămînt, imitînd aratul. În timpul
acesta se interpretează un cîntec ritualic specific (despre speranţa că zăpada va aduce
roadă, vitele se vor înmulţi)3.
Ţăranii englezi în prima zi de Luni după Bobotează marcau Plough Monday
(Lunea plugului). Un grup de flăcăi, dansînd după cîntecul unui viorist, trăgeau prin sat
un plug artificial, mare şi greu („plugul nebunilor”), împodobit cu verdeaţă şi panglici;
un flăcău era travestit în „babă”, altul – în „bufon”. Se opreau în faţa fiecărei case şi
rosteau urări de belşug şi fericire, pentru care aşteptau daruri. Dacă nu primeau nimic,
trăgeau o brazdă prin faţa casei gospodarului zgîrcit4. Dumitru Pop combate afirmaţia
lui Petru Caraman că în cazul obiceiului englez avem „una din variantele europene ale
Pluguşorului nostru din noaptea Anului Nou”, crezînd că tradiţia britanică ar putea fi
raportată „mai degrabă Kukerilor” la bulgari, ce corespunde, însă, nu Pluguşorului, ci
Pornirii plugului primăvara5.
Cele spuse mai sus şi care vor urma demonstrează că obiceiuri, texte poetice
referitoare la aratul pămîntului, semănatul şi strînsul roadei există la diferite popoare
agrare, mai ales, învecinate cu românii (ucrainenii, bulgarii ş. a.), însă numai la români,
mai ales la agricultorii din Moldova, Uratul ca obicei şi text poetic este un amplu fenomen
etno-folcloric ce zugrăveşte artistic, cu lux de amănunte, întregul proces de cultivare
a grîului şi producere a pîinii.
Aria mare de circulaţie intensă a obiceiului românesc a determinat bogăţia
terminologiei populare a acestei tradiţii etno-folclorice. Termenul cel mai vechi ce
numeşte fenomenul despre care vorbim este Plug. Cuvîntul acesta a fost utilizat şi pentru
numirea primelor variante publicate ale textului poetic (la Teodor Stamati, 1851 – Urare
cu plugul la Anul Nou, la Vasile Alecsandri, 1866 – Plugul, Urare cu plugul). A. Pann şi
V. Alecsandri utilizau şi forma Pluguşor, ce are şi astăzi o răspîndire largă, mai ales, în
publicaţii (este, deci, o influenţă cărturară).
Avem şi alte numiri populare provenite din cuv. plug. Pentru obicei: Plugul cel
mare, Plugurile, Plugăria, Plugăritul ş. a. Paralel se întîlnesc şi alte numiri legate de plug,
de acţiunea aratului: Cu aratul, Cu cîrceia, Cu boii, Cu buhaiul, Cu clopotul ş. a.
Obiceiul copiilor se numeşte (în afară de Pluguşorul): Pluguleţul, Plugurelul şi
chiar Pluguşorul mic.
Pentru textul poetic sunt folosite aproape toate numirile pe care le are obiceiul
(Plug, Pluguşor ş. a.). Executanţii obiceiului şi textului se numesc: plugari, plugăraşi.
1
V. I. Cicerov. Op. cit., 1957, p. 139.
2
Apud V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 12.
3
С. А. Токарев, Народы Пиренейского полуострова // Зимн. празд., 1973, p. 60–61.
4
И. Н. Гроздова, Народы Британских островов // Idem, p. 101.
5
D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească. – Cluj-Napoca: Dacia,
1989, p. 52.
254
 Vechi şi răspîndite (alături de Plug, Pluguşor ş. a.) sunt numirile venite din cuv.
Urare (de la lat. orare – a ura, a dori cele bune); la T. Stamati şi V. Alecsandri avem Urare
cu plugul. Pentru obicei: Cu uratul, Cu urătura, Cu urarea, Cu uretele; pentru textul poetic:
Urătură, Urătoare, Urete, Uret, Ur ş. a. Interpreţilor le zic urători. Numirile acestea sunt
tipice pentru Moldova dintre Prut şi Siret, nordul R. Moldova şi satele moldoveneşti din
nordul Caucazului.
Rar obiceiului i se zice în Basarabia şi Cu cetăratul, textului poetic – Cetărătoare,
daclamatorului – cetărător (din a cînta din ceteră – instrument muzical).
Sunt destul de răspîndite la românii din R. Moldova şi din Ucraina şi cuvintele
provenite din verbul a hăi (de la exclamaţia „hăi”, rostită la îndemnarea boilor); pentru
obicei: De-a hăitul, Cu hăitul, Cu hăiul, Cu hăicăitul ş. a.; pentru textul poetic – Hăitură,
Hăitoare; pentru interpreţi – hăitori. Numirile acestea sunt caracteristice pentru raioanele
răsăritene ale R. Moldova şi pentru satele româneşti din reg. Cernăuţi, Nicolaev; în
provinciile din România termenul acesta aproape că lipseşte1.
Obiceiul Uratul / Pluguşorul constă într-o înscenare simbolică originală a aratului,
prezentată în faţa casei felicitate cu prilejul sosirii Anului Nou.
În satele cu populaţie compactă românească din Basarabia, Transnistria şi nordul
Bucovinei, acolo unde tradiţia Uratul de Anul Nou s-a păstrat bine, la înfăptuirea ei
participă, în fond, toată populaţia, de diferite vîrste, de ambele sexe (ca la Colindatul
de Crăciun).
Bărbaţii au umblat, umblă şi astăzi cu Uratul pe la rude, prieteni, gospodari cu
numele Vasile. În trecut şi unele femei umblau cu Uratul, împreună cu bărbaţii. Scopul
era ca toţi, cu ocazia sărbătorii, să fie veseli. „Sara îmblau cu Hăitu şi bărbatu cu femeia.
Se ducea la baba care a băbuit [moşit] femeile, cînd rodinau. Îi duc o pereche de colaci şi
o butelcă*2 de rachiu. Acolo sînt şi alţi oameni. Şedeau la masă”2.3
„Într-un an s-o făcut niresî fimeili şî niri – tot fimeili. <…> S-o zătonit oamini.
E-he-he-e! Şi mai iara ş-atunşi! <…> În şi casă întra, îl lua cu dînsu. S-o grămădit! Oamini
însuraţ îmblau. Vineu la mini, mă urau şî merjem şî eu, ş-apui la altu şî merje ş-aşela. Şî
undi întra – mîncari şî băuturî. Di amu cînd o ajiuns la noi, nimi n-o vrut răşiturî, carni.
Ş-apu’ o vinit cînd s-o luminat. Era frumos, vesăl”3.4
Un obicei original, puţin practicat în Ajunul Anului Nou am întîlnit în
Nezavertailovca – Slobozia: „Vin şî împuşcî în prag. Pozdravlesc**.5 Îmblî oamini
mari. Mahaleanu, dacî ari puşcî, vini în prag şî împuşcî. Sari în sus. <…> Îi dai drumu
în casî. Îi dai un pahar di jin. Mîncari trebui sî ai. Ni gătim di sărbători. Şî-i dai şinşi
rubli ori trii rubli.
Culeg.: Ce zice cînd intră în casă?
Inf.: Nicî. Anu Nou cu ghini”4.6
Soţii (bărbaţii împreună cu femeile) declamă Urătura la Anul Nou, astăzi mai mult
în glumă (ca în cazul Colindei la Crăciun), cînd ajung la casele rudelor, prietenilor, unde
urmează să participe la petrecerile ritualice (cumpănii).
Umblă cu Uratul şi unele fete mari, împreună cu flăcăii; despre aceasta vorbesc
şi unele exclamaţii ale Urăturii: „Viorei şi clopoţei, / Roată, fete şi flăcăi!” (Movila –
1
Mai pe larg despre terminologia Pluguşorului a se vedea: V. Adăscăliţei, Istoria…, 1987,
p. 25–27; D. Pop, Obiceiuri …, 1989, p. 41–42.
* Butelcă (rus. butîlca) – sticlă.2
2
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 11; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Vasile
G. Solomon, 75 ani; culeg. N. Băieşu. 3
3
Idem, 1988, ms. 391-a, f. 179; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Nadia T. Nicoară,
79 ani; culeg. G. Botezatu, A. Hîncu.4
** Pozdravleati (rus.) – a felicita.5
4
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 383; inf. Nadia Săcară, 59 ani; culeg. N. Băieşu.6
255
Herţa – Cernăuţi). Pe alocuri fetele se travesteau în flăcăi (Nemţeni – Hînceşti ş. a.). Dar
umblă pe la case şi fete mari în grupuri separate de cele ale flăcăilor, mai ales, în satele
mixte (populaţie românească şi ucraineană), la est de Nistru, în nordul R. Moldova şi
al Bucovinei.
Unele fete mari şi neveste tinere umblă în ajunul Anului Nou pe la case cîntînd
colinda numită Malanca.
În cazul Mălăncii la moldoveni avem un fenomen etno-folcloric deosebit de
complicat, care continuă să fie, totuşi, o enigmă în faţa cercetătorilor, cu atît mai mult a
nespecialiştilor.
Există dovezi că Malanca la moldoveni este legată de tradiţiile poporului
vecin ucrainean. Despre aceasta au vorbit mai mulţi cercetători din diferite timpuri.
Elena Niculiţă-Voronca scria în 1903, avînd în vedere o colindă bucovinească despre
Malanca: „În Mahala, sat aproape de Cernăuţi <…> Malanca se cîntă la fereastră ruseşte
[ucraineşte], deşi e sat românesc. Abia în timpul ultim [începutul sec. XX] s-au introdus
versuri româneşti de către cărturari”1. Petre Ştefănucă relata într-un studiu publicat în
1939: „În trecut se obişnuia să umble cu Malanca la Copanca şi la Corcmaz atît la români,
cît şi la ucraineni. Astăzi în aceste sate obiceiul apare foarte rar şi numai imitînd unele
sate vecine ruseşti [ucrainene]. <…> Cît merg pe drum şi cînd ajung pe la case, Malanca
şi fetele cîntă colinda specială a Mălancei în ruseşte [ucraineşte]. <…> Malanca joacă cu
flăcăul Vasile [la ucraineni, acesta este însoţitorul permanent al Malancei]. <…> Cu toate
că nu e un obicei românesc, se amestecă uneori flăcăi şi fete românce <…>. La Palanca
umblau înainte cu Malanca, dar acum mai rar şi obiceiul porneşte de la ruşi [ucraineni]”2.
La compartimentul de texte P. Ştefănucă aducea şi o variantă a unei coline ucrainene
despre Malanca, interpretată în s. Corcmaz, pe care folcloristul o traducea în româneşte,
făcînd nota: „Melodie caracteristică ucraineană”3. P. Ştefănucă reproducea şi cuvintele
unei informatoare, în vîrstă de 26 ani, din Corcmaz – Ştefan Vodă: „Aista obicei e de la
ruşi [ucraineni] şi-l fac mai mult fetele de rus [ucrainean]”4.
Folcloristul cernăuţean prof. Grigore Bostan era de părerea că tradiţia cu numele
generic Malanca la ucraineni şi moldoveni „s-a localizat iniţial în zona Nistrului (raionul
Movilău – Podolsc) şi la nordul Basarabiei”5. Ca argument folcloristul aducea versuri
întîlnite des în textele de colinde ucrainene despre fata frumoasă şi harnică pe nume
Malanca (ea se află în preajma Nistrului): „Naşa Malanca v Dnestri bîla” – „Malanca
noastră la Nistru a fost”; „Malanca – nadnestreanca” – „Malanca de pe Nistru”; „Malanca
v Dnestri vodu brala” – „Malanca din Nistru apă lua”; la moldoveni: „Mălăncuţa din
Hîrlău / Se primbla prin Movilău” (oraş pe malul Nistrului) ş. a.6 G. Bostan presupunea
că din zona Nistrului Malanca „s-a răspîndit în partea sud-occidentală a Ucrainei (Galiţia,
Bucovina, Transcarpatia) şi la populaţia moldovenească la răsărit de Cernăuţi”7.
Aceeaşi idee o aflăm şi în prestigioasa lucrare Восточнославянский фольклор:
Словарь научной и народной терминологии (Minsc, 1993), unde se spune că „în
trecutul neîndepărtat obiceiul acesta a fost răspîndit pe un spaţiu întins, de la Carpaţi pînă
la Slobojanşcina; nucleul istoric principal pe teritoriul acesta l-au constituit, se vede,
pămînturile nistrene ale Podoliei, Galiţiei, Bucovinei, cunoscute prin cultura lor veche
agrară încă din epoca neolitică” (p. 137). Se crede că iniţial obiceiul Malanca a avut
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 104.
2
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 149.
3
Idem.
4
Idem.
5
G. Bostan, Op. cit., 1985, p. 42.
6
Idem.
7
Idem.
256
caracter agrar, iar în sec. XIX s-a schimbat mult, devenind o liberă distracţie cu ocazia
principalelor sărbători de iarnă.
G. Bostan conchidea referitor la Malanca: „Este evidentă acomodarea colindei
ucrainene la tradiţia folclorică moldovenească pe parcursul a aproximativ o sută de ani de la
traducerea textului ucrainean în limba moldovenească. Se are în vedere <…> şi adaptarea
ei la structura ritmico-melodică a unor modele ale folclorului muzical naţional”1.
La moldoveni Malanca a căpătat, pe parcursul timpului, cîteva aspecte: colindă
(cîntată), urătură (declamată), reprezentaţie teatrală (jucată).
Mai întîi, vom relata despre Malanca avînd funcţie de colindă (la Anul Nou).
Notăm că grupurile colindătorilor cu Malanca au şi unele elemente de teatru. „Îmblă
şi amu fetele şi nevestele; cîte trei-cinci, cu Malanca. Una se face mireasă (cu fatá*).2 Alta
se îmbracă în izmene, se numeşte Vasili sau Vasilcic. Ele îşi cer voie, întră în casă şi cîntă
(în ruseşte)”2.3
„Fetele îmblau cu Malanca. Se făcea mireasă şi încă două fete. Îmblau prin măhală.
Cereau voie şi cîntau în casă (ruseşte). Făceau un plug din hîrtie, gazetă, îl aruncau din
urmă [pe spinare] şi-l duceau, ca să rîdă”3.4
O primă analiză specială, comparativă, a colindelor de fată mare cu personajul
central Malanca la ucraineni şi la moldoveni a făcut folclorista Luminiţa Drumea în teza
sa de doctorat4.5 Autoarea deosebeşte patru tipuri de colinde ucrainene despre Malanca,
pe care le compară cu trei tipuri moldoveneşti.
Tipul I ucrainean. Fata frumoasă şi harnică Malanca paşte cîteva raţe pe care
le pierde. În timpul căutării păsărilor, dă de flăcăul Vasile, care seamănă secară, şi se
îndrăgosteşte de el. Fata îl compară pe frumosul Vasile cu busuiocul. Venind acasă,
Malanca începe să-şi pregătească zestre, din care trimite flăcăului drag5.6
Tipul II. Malanca îşi spală picioarele în Nistru şi, întîmplător, scapă în apă inelul de
argint. Aplecîndu-se după el, îşi udă şorţul. Fata roagă vîntul să-i usuce şorţul6.7
Tipul III. Malanca a dormit puţin noaptea pentru că a gătit zestre, din care trimite,
pe rînd, ca dar, părintelui ei, mamei, sorei, fratelui. Toţi însă refuză să-i primească darul.
Îl acceptă cu plăcere numai flăcăul drag, care spune că Malanca-i va fi mireasă7.8
Tipul IV. Nevasta tînără Malanca ghileşte pînză la rîu şi se adresează, pe rînd,
tatălui, mamei, fratelui, sorei cu rugămintea să-i aprecieze munca8.9
La moldoveni textele poetice despre Malanca sunt cîntate (în cor) sau declamate la
Anul Nou de către fete mari şi flăcăi (deghizaţi în fete) în unele sate româneşti sau mixte
(cu populaţie românească şi ucraineană) din nordul Bucovinei şi al Basarabiei, precum şi
din centrul R. Moldova. Colindele despre Malanca apar uneori în variate contaminări cu
1
Idem, p. 46.
* Fatá (rus.) – văl, voal.2
2
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 4; Constantinovca – Arbuzinca – Nicolaev; inf. Simion
I. Todosenco, 64 ani; culeg. N. Băieşu. 3
3
Idem, f. 11; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Vasile Solomon, 75 ani;
acelaşi culeg.4
4
Луминица Друмя, Фольклорные переводы и лексико-стилевые интерференции
(Взаимосвязи восточнороманской и восточнославянской народной поэзии). – Кишинёв,
1997 (manuscript).5
5
Cпiвае Стурзовка: Збiрка украiнського та молдавського фольклору с. Стурзовка
Глоденьского району Молдови. – Кишинёв, 1995, p. 44; Буковинськi народнi пiснi / Упорядк.,
вступ. cт. та примiтки Л. Ященка. – Киïв, 1963, p. 48.6
6
Idem.7
7
L. Drumea, Op. cit., 1997, p. 67.8
8
Idem.9
257
alte colinde de fată mare (Tocmeala zestrei ş. a.), cîntece lirice de dragoste (Prin pomătul
lui Ion etc.), balada Fata măritată rău.
Cele trei tipuri ale colindelor moldoveneşti despre Malanca sunt următoarele.
Tipul I. Malanca este o fată frumoasă şi harnică. Textele sunt caracteristice pentru
nordul Bucovinei (în special raioanul Hliboca, satele: Cupca, Stăneştii de Jos, Dîmca;
r. Storojineţ: Camina, Budeneţ, Cireş; r. Noua Suliţă: Dinăuţi, Mahala, Boian) şi pentru
nordul R. Moldova (Lipnic – Donduşeni ş. a.)1.
Malanca („Ca o dalbă hulubiţă”; „Păunică cu pene verzi”) roagă gazda s-o primească
în casă, pentru că afară „plouă, de varsă”. În casă, iar apoi şi afară Malanca va face multe
lucruri folositoare.
Frunzuliţă de mătasă, Şi vetrele vi le-a unge
Daţi drumu Mălănci-n casă, Şi vacile vi le-a mulge,
C-afară plouă, de varsă, Şi hîrleţul va lua
Udă straie de mătasă. Şi-n grădină va săpa,
Ea în casă de-a întra, Busuioc va semăna,
Tare frumos v-a juca, Busuiocul fetelor,
Blidele vi le-a spăla Dragostea nevestelor2.

Tipul II. Malanca pregăteşte zestre. Colinda a fost atestată într-o singură variantă
(în s. Criva r. Briceni). Fata pregăteşte zestre, trimiţînd din ea, pe rînd, mamei, tatălui,
fratelui, sorei. Toţi refuză să-i primească darul. Îl acceptă numai flăcăul drag, care spune
că Malanca va fi nevasta lui.

Malanca-n postul Crăciunului ..................

Mătase torcea, – Tu nu eşti sora mea!
Zestre-şi făcea, ..................
La maică-sa o trimetea, La soră-sa o trimetea,
Iar maică-sa îi zicea: ..................
– Tu nu eşti fiica mea! – Tu nu eşti sora mea!
.................. ..................
La taică-său o trimetea, La amantu-său o trimetea,
.................. Iar amantu-său îi zicea:
– Tu nu eşti fiica mea! – Zestrea este toată a mea
.................. Şi tu eşti nevasta mea!3
La frate-său o trimetea,
123

Prototipul, în limba ucraineană, al acestei colinde a fost întîlnit în cîteva sate din
nordul Basarabiei4, precum şi din Ucraina5.
Tipul III. Malanca se căsătoreşte nefericit din cauza părinţilor, care au aşteptat un
ginere bogat. Acesta s-a dovedit a fi nedemn („Un blestemat, / Mănîncă nespălat …”).
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1903, p. 105; N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975,
p. 211–212; FŢF, 1993, p. 61–62.
2
Ziarul Zorile Bucovinei, 1967, 17 Dec. (Dîmca – Hliboca – Cernăuţi; inf. D. Sanduleac;
culeg. A. Ioneac).
3
AFAŞM, 1959, ms. 115, f. 205–206; Criva – Briceni; inf. Grigore N. Gheorghieş,
57 ani; culeg. T. Minciună.
4
Petrunea – Glodeni, Codreni – Ocniţa ş. a.
5
Колядки та щедривки: Зимова обрядова поезiя трудового року / Упорядк., передмова
i рпимiтки О. И. Дея. – Киïв: Наукова думка, 1965, p. 576–597.
258
 Mălăncuţa din Hîrlău Părinţii au aşteptat
Se primbla prin Movilău Să le pice mai bogat.
În rochiţă şi-n coftiţă*,1572 Mai bogat nu s-a-ntîmplat,
Ca o dalbă hulubiţă. A dat peste-un blestemat,
.................. Că mănîncă nespălat
Fata mare de-mpărat Şi se culcă ne-nchinat1.
S-a cerut la măritat,
12

Textul acesta are şi funcţie de Urătură la Anul Nou. Deosebirea între Malanca-
colindă şi Malanca-urătură constă doar în faptul că prima se cîntă, în cor, de către fete
sau flăcăi (îmbrăcaţi în haine femeieşti) la Anul Nou, mai ales, în localităţi mixte, dar şi
româneşti, atît la nord, cît şi la sud; a doua (Malanca-urătură) se declamă, la Anul Nou,
conţinînd refrenul specific al Hăiturii – „Mînaţi, flăcăi – Hăi, hăi!”. La urmă se rosteşte
formula de încheiere „Un hăit şi jumătate, / La mulţi ani cu sănătate”2.3
S-a constatat că, după cum este lesne de observat, din toate tipurile colindei
despre Malanca coincid, după linia subiectului şi după personaje, doar tipul III
ucrainean şi tipul II moldovenesc. L. Drumea compară versiunea moldovenească
cu cea ucraineană din mai multe puncte de vedere: descrierea exteriorului fetei,
a îmbrăcămintei, a formelor muncii pe care o efectuează ş. a. Folclorista susţine
ceea ce s-a spus şi mai înainte: în cazul de faţă avem traducerea unei colinde
ucrainene. În textul tradus au fost păstrate linia principală a subiectului, esenţa
interioară şi exterioară a personajului central, modul vorbirii directe. În ambele
versiuni (ucraineană şi moldovenească) Malanca este prezentă ca o fată frumoasă
şi harnică, ce doreşte să fie o mireasă admirată şi soţie demnă, care-i va stima pe
cei mai în vîrstă 3. 4
Deosebirile între chipurile Malancei la ucraineni şi la moldoveni sunt neesenţiale.
A fost schimbat timpul acţiunii personajului central; în textul original se spune că
Malanca îşi pregăteşte zestre în noaptea spre Sf. Petru, iar în versiunea tradusă – în
Postul Crăciunului. Sunt oarecum diferite lucrurile pentru zestre; fata ucraineancă
toarce in pentru pînză, iar cea moldoveancă – mătase. În urma traducerii, versiunea
ucraineană a devenit, în limba română, mai scurtă cu 5 versuri (35 faţă de 40). Însă
calităţile principale proprii Malancei (dragostea de muncă, stima faţă de cei apropiaţi,
de cei mai în vîrstă, frumuseţea) au rămas aceleaşi.
Celelalte două tipuri moldoveneşti ale colindei despre Malanca sunt versiuni
originale, locale4.5
Din cele spuse reiese că personajul şi numele lui (Malanca, Mălăncuţa) sunt venite
la români din colindele ucrainene pentru fete mari. De acum pe terenul nou, românesc, au
luat naştere, cu timpul, unele creaţii populare locale (utilizînd „material de construcţie”
propriu). Avem în vedere atît textele poetice (colinde, urături), cît şi spectacolele cu
caracter nestabil, improvizat, în care eroul principal este fata cu numele Malanca. Totuşi,
problema foarte complicată a genezei, evoluţiei fenomenului etno-folcloric al Malancei
la moldoveni rămîne deocamdată nerezolvată pînă la urmă (Despre Malanca – spectacol
vom mai vorbi în compartimentul referitor la Teatrul folcloric).
* În alte variante – scufiţă.1
1
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 141 (s. Ocniţa r. Ocniţa; inf. Olga Ţopa, 19 ani;
culeg V. Munteanu).2
2
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 264.3
3
L. Drumea, Op. cit., 1997, p. 67, 72.4
4
Idem.5
259
 Revenim la interpreţii de bază, adevăraţi ai Urăturii tradiţionale, clasice, în seara şi
noaptea spre Anul Nou. Aceştia sunt flăcăii săteni (pînă la vîrsta de 30 de ani). Ei execută
în întregime scenariul Urăturii/Pluguşorului.
De obicei, grupurile flăcăilor urători la Anul Nou erau cele ale colindătorilor la
Crăciun. Însă de mai multe ori cetele de urători au fost şi sunt organizate în mod special,
deşi terminologia, obligaţiile şi drepturile, numărul membrilor în grup, al cetelor într-un
sat ş. a. sunt aceleaşi, în general, ca la Colindatul de Crăciun.
În satele moldoveneşti de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului
aproape că nu s-au mai păstrat denumirile tradiţionale ale grupurilor de urători. Doar în
Nezavertailovca – Slobozia unii bătrîni şi-au amintit că grupul respectiv se numea hurtă,
iar în Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar – parte.
Un rol important în grup îl avea urătorul. El era onorat de către săteni
în mod deosebit.
Urătorii la Anul Nou, precum şi colindătorii de Crăciun, nu poartă costume
speciale ritualice ori naţionale, ci au îmbrăcăminte obişnuită de iarnă (cojoace,
căciuli, ciubote ş. a.).
Doar pe alocuri hăitorii se maschează (se fac miri, mirese, ţigani ş. a.).
În schimb, urătorii au o variată şi bogată recuzită specifică, obligatorie, ce se
păstrează, parţial, şi astăzi. În primul rînd, impresionează plugul adevărat (de unde
vine şi numirea de bază a obiceiului), tras de boi sau (rar) de cai, pe care-l purtau în
trecut flăcăii-urători prin sat. Împobodeau plugul cu hîrtie colorată, panglici, busuioc,
rămurele de brad. Erau înfrumuseţate şi vitele. Coarnele boilor erau vopsite în roşu
ori erau înfăşurate cu aţă de lînă de diferite culori ş. a. Prindeau la coarne şervete,
panglici, flori, clopoţei. Vopseau de asemenea frunţile boilor. Pe corpurile vitelor
făceau diferite desene. Pe spinarea acestora puneau covoare de lînă vopsită în diferite
culori aprinse (Hîrbova – Donduşeni, Trebisăuţi – Briceni ş. a.).
Pe alocuri era obiceiul ca, înainte de a porni umblatul pe la case, grupurile de
urători să iasă cu plugurile în cîmp. Pe zăpadă sau (dacă aceasta lipsea) pe pămînt trăgeau
cîte o brazdă simbolico-magică; uneori în satele mici brazda era dusă în jurul întregii
localităţi. Trăgeau cîte o brazdă prin zăpadă şi de-a lungul străzii centrale a satului (Selişte
– Nisporeni, Satul Nou – Reni – Odesa ş. a.).
În satele Boroseni şi Hîrbova din r. Donduşeni, după tragerea brazdei prin zăpada
din curte, gospodina casei prindea un colac sau doi la coarnele boilor. În acţiunile acestea
este evidentă vechea lor funcţie agraro-magică (invocarea roadei bogate).
Desfăşurarea obiceiului Cu plugul în toiul iernii, noaptea, afară, precum şi
trecerea tradiţiei, în mare parte, din mîinile flăcăilor în cele ale adolescenţilor şi ale
copiilor au determinat, după cum observa, pe drept, folcloristul Vasile Adăscăliţei,
folosirea tot mai limitată a plugului adevărat în obiceiul Uratului la Anul Nou. În
legătură cu aceasta plugul veritabil a început să fie înlocuit cu aceiaşi unealtă agricolă
de dimensiuni mai mici, făcută din lemn. Apoi au trecut la folosirea plugurilor de
lemn miniaturale (de 20–40 cm), pe care flăcăii le ţineau în faţa ferestrelor în timp
ce se rostea Urătura. Şi mai tîrziu în locul plugului flăcăii-urători purtau doar unele
părţi componente ale uneltei în cauză: un fier de plug, un lanţ ş. a. Cu vremea plugul
s-a redus la o prăjină cu două crăcane la un capăt (= coarnele plugului), care este
folosită pur şi simplu pentru apărare de cîini şi pentru a duce pe ele colacii primiţi în
dar pentru urare.
Fiindcă pe parcursul timpului spectacolul „aratului” la Anul Nou era mai mult
auzit decît văzut (iarna, noaptea), executanţii ritualului au trecut treptat de la utilizarea
260
recuzitei vizuale la cea sonoră. Este vorba de următoarele obiecte, pe care V. Adăscăliţei
le-a grupat în felul următor: a) obiecte producătoare de sunete, ce imită zgomotul
în timpul aratului (fier de plug, bici, tălănci, clopoţei, zurgălăi ş. a.); b) instrumente
folosite în trecut ca mijloc de comunicare la distanţe relativ mari (bucium, trîmbiţă,
corn ş. a.); c) instrumente preluate din recuzita carnavalului de Anul Nou (pîrîitoare,
scîrţîitoare ş. a.); d) instrumente muzicale vechi şi mai noi, ce imprimă obiceiului
caracter sărbătoresc (fluier, cimpoi, vioară, tobă ş. a.)1.
Dintre toate obiectele, instrumentele muzicale nominalizate mai sus, pe care le
folosesc urătorii, cele mai tipice şi, totodată, mai simple (nu cer pregătire şi îngrijire
specială) sunt talanca şi clopoţelul. În unele sate din raioanele centrale (Hînceşti:
Boghiceni, Bujor ş. a.; Nisporeni: Selişte, Ciuteşti ş. a.) talanca şi clopoţelul sunt unite şi
înfrumuseţate într-un mod deosebit, original, fiind numite trancă. O talancă şi un clopoţel
sunt prinse la capătul unui băţ de aproximativ 0,5 m. În jurul tălăncii şi clopoţelului
este fixat un cerc de sîrmă. În unele sate, spre exemplu, Boghiceni – Hînceşti, doi flăcăi
(numiţi capul satului), aleşi încă la Lăsatul Secului pentru Postul Crăcunului, împart
localitatea în vreo 10 mahalale, pe care „le vînd” la cîte doi flăcăi. Aceştia din urmă îşi
aleg în mahalaua lor două fete „ca să le înflorească tranca”. Acestea înfrumuseţează băţul,
talanca, clopoţelul, cercul de sîrmă cu hîrtie colorată, stible de busuioc. Deasupra acestora
pun o basma frumoasă, de care sunt prinse multe (pînă la 150) panglici multicolore, lungi
de aproximativ 1 m. (A se vedea imaginea). Spre seara Ajunului de Anul Nou cei doi flăcăi
se duc după trancă. După ce li se dă o plată mică, simbolică, fetele înmînează flăcăilor
tranca împodobită, totodată, binecuvîntînd umblatul cu Uratul prin sat.
Deosebit de specific pentru obiceiul Uratului este vechiul şi simbolicul instrument
muzical ritualic, numit cel mai frecvent buhai, dar şi bou, bugă ş. a. Se crede că buhaiul
este o fază evoluată a măştii de bou (animal folosit la munca aratului)2.
Buhaiul se face dintr-o putinică de vreo 10–20 litri, gura de sus a căreia se acoperă
cu o piele de oaie (cu părul înăuntru), întinsă şi legată bine. În centrul pielii este fixat un
smoc de păr din coadă de cal. Dacă buhaiul este relativ mare, el este purtat pe o săniuţă.
Cu degetele umezite cu borş (ţinut într-o sticlă), unul dintre urători trage „din strîns”
peste „coada” buhaiului, ceea ce face să vibreze pielea de oaie, astfel producînd un sunet
asemănător cu mugetul boului adevărat (de aici şi numirea instrumentului – bou, buhai).
Tragerea cozii (la mici intervale) creează impresia sforţării boilor care duc din greu plugul
ce ară.
Bine cunoscut la români, buhaiul este atestat la unele popoare vechi (indieni,
egipteni), precum şi mai noi, europene (italieni, francezi, unguri, cehi ş. a.). De la românii
basarabeni tradiţia buhaiului a fost preluată şi de găgăuzi3.
Despre funcţiile unor atribute ale urătorilor la Anul Nou scria Alexie Mateevici:
„Însemnătatea fiecărui obiect al urătorilor este clară. Plugul corespunde plugului, buhaiul
înseamnă mugetul boului care ară, strigătele «hăi!» – mînatul acestora, bicele – acţiunea
fizică ce însoţeşte această îndemnare. Totul în ansamblu reprezintă tabloul aratului”4.
Pe alocuri ceata flăcăilor-urători, asemenea colindătorilor la Crăciun, este însoţită
de muzicanţi. Aceştia interpretează melodii variate, neritualice, atît în timpul declamării
Urăturii (cîntă încet), cît şi cînd merg pe drum (cîntă mai tare).
Cu timpul în unele sate tarafurile s-au despărţit complet de grupurile de urători
(ca la Colindatul de Crăciun). Bunăoară, în raioanele nordice ale republicii (Briceni,
1
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 39–40.
2
Мария Чокану, Новый год // Незав. Молд., 1995, 14 Янв.
3
E. Cvilincova, Op. cit., 2002, p. 39.
4
A. Mateevici, II, 1993, p. 353.
261
Drochia, Donduşeni), în Elaneţ din reg. Nicolaev în noaptea spre Anul Nou unele grupuri
de flăcăi în etate umblă pe la case doar Cu muzica, fără a declama Urătura.
Umblă Cu muzica, mai ales, pe la casele cu fete mari. După ce se permite primirea
Muzicii, doi sau trei flăcăi intră în casă, dau mîna cu cei prezenţi, felicitîndu-i cu ocazia
sosirii Anului Nou. Apoi, în coridorul (tinda) casei, muzicanţii interpretează două-trei
melodii, flăcăii dansînd cu fata de casă, care la urmă, de obicei, închină, de obicei, flăcăului
drag din ceată un colac mare şi frumos, împodobit cu busuioc „aducător de noroc”. În
seara şi noaptea Anului Nou flăcăii Cu muzica le vizitează în special pe fetele tinere, care
în prima zi a anului vor fi „scoase la joc” de către flăcăii care le-au urat1.
Ca în cazul Colindatului la Crăciun, unii flăcăi în etate şi bărbaţi din raioanele
centrale (Hînceşti, Nisporeni) şi nordice (Soroca ş. a.) umblă şi în prezent în seara spre
Anul Nou, avînd cu ei un cucoş ori un cucoş şi o găină (sau alte păsări domestice vii:
curcă, gîscă), împodobite cu panglici multicolore. Bunăoară, la Iurceni – Nisporeni în
timp ce se urează afară, la fereastră, doi flăcăi, cu un cucoş şi cu o găină în braţe, intră în
casă şi se adresează gazdei:
Iaca vin,
Cucoşului să-i daţi două ruble
Şi găinii – colacul!2
La Bălăureşti acelaşi raion flăcăul cu găina în braţe întreţine un astfel de dialog
scurt cu gospodina casei:
– Nu vrei să cumperi găina asta?
– Dă, ne-om împăca! Da cît cei [ceri] pe dînsa?
– Apoi asta-i găină bună, costă (spune o sumă mare de bani).
(Gospodinei îi pare scumpă găina, apoi, în cele din urmă, se împacă şi pasărea
„e vîndută”. Urmează felicitări cu ocazia sosirii Anului Nou)3.
La Step–Soci – Orhei unii flăcăi-urători umblă cu Uratul avînd cu ei un cucoş ori
un curcan, dar şi o pereche de colaci.
Este posibil ca tradiţia aceasta să fie o reminiscenţă a altui obicei legat de Uratul
la Anul Nou. În preajma pornitului prin sat flăcăii se duceau acasă la preot ca să ceară
permisiune pentru aceasta, oferindu-i un gînsac ori un curcan; primind de la preot o mică
răsplată bănească şi permisiune, flăcăii spuneau Urătura, apoi se porneau pe la alte case.
Pe alocuri (Bălăureşti – Nisporeni ş. a.) urătorii-flăcăii purtau cu ei, în scop distrac-
tiv, o mătură, care ar îndemna-o pe gospodina felicitată să fie mai harnică. Umblau Cu
mătura şi unele fete mari, femei, travestite în flăcăi – „ca să rîdă”4.
După tradiţie, ceata de flăcăi nu intră în curte pînă nu primeşte permisiune de la
stăpînul casei (pe alocuri – de la fata mare). Conducătorul cetei ori alt flăcău se apropie de
fereastră şi, după ce sună tare din talancă ori clopoţel, întreabă: „Se poate să vă urăm?” ori
„Să vă urăm?”. Unii au formulă în versuri, cum ar fi:

Am venit la urat
La mare împărat.
Permiteţi-ne, vă rugăm!
(Leuşeni – Teleneşti)
1
Despre tradiţia Cu muzica am vorbit şi mai înainte, cu ocazia descrierii Colindatului
la Crăciun.
2
AFAŞM, 1968, ms. 183, f. 57–58; inf. Pelagheia M. Prangachi, 17 ani; culeg.
E. Junghietu.
3
Idem, f. 77–78; inf. Grigore V. Trofin, 61 ani; culeg. N. Băieşu, G. Botezatu.
4
Idem, inf. Ecaterina S. Trofin, 26 ani; culeg. E. Junghietu.
262
 Urmează, de regulă, răspunsul pozitiv: „Uraţi!”. Flăcăul face semn ori strigă
celorlalţi să vină. Toţi intră în curte, cu „muget de buhai”, se apropie de fereastră, fac un
semicerc şi (acompaniaţi de sunetul încet al clopoţelului ori de o melodie lină interpretată
la vreun instrument muzical) urătorul rosteşte „povestea pîinii”.
Doar extrem de rar, în ultimul timp, întîlnim fapte regretabile, cînd unii săteni nu
doresc (nu din cauza sărăciei) să primească urători. Exemplificăm o singură informaţie
adusă de un corespondent al publicaţiei Glasul Naţiunii: „Din spusele unor urători am
aflat că li s-a întîmplat ca poarta să fie închisă [încuiată] înainte de miezul nopţii, în timp
ce lumina în casă era aprinsă. Au fost cazuri şi mai de plîns, cînd gospodarul sau altcineva
al casei a ieşit în prag să spună: „Nu suntem acasă”1.
Odinioară urătorii vizitau, de obicei, toate casele din sat. Numai cînd nu
reuşeau, erau nevoiţi să treacă doar pe la gospodarii cu numele Vasile, pe la casele
cu fete de măritat.
Pe alocuri, după executarea Urăturii, părinţii fetei îi invită pe flăcăi în casă.
Urătorii rostesc tradiţionalul „La mulţi ani!”, dau mîna cu toţi ai casei (şi cu copiii).
Stăpînul casei îi cinsteşte cu vin sau cu rachiu, femeile – cu dulciuri. Unii îi aşează
pe flăcăi la masă.
Trăsături specifice avea umblatul flăcăilor cu uratul la Anul Nou pe cursul inferior
al Nistrului, unde în anii 1930 a descris pe viu tradiţiile sărbătorilor de iarnă P. Ştefănucă.
Aici – mărturisea etnograful – „după cele trei zile de Crăciun, se duceau din nou la preot
şi la primar, ca să cumpere plugăriili”2.
Un drept aparte avea cămăraşul mare, despre care (pentru Copanca – Slobozia),
P. Ştefănucă aducea informaţia: „Cămăraşîi aleg un cămăraş mari, care stă toată noaptea
la hurdughie. Dimineaţa primeşte socoteala di la cămăraşi. Cămăraşu mari îşi alege cu
sîtoriu [ajutorul] şî cu flăcăii lui şăsî casî di gospodari undi-s fetili frumoasî şî li spuni şî la
şeilanţ sî nu sî ducî [pe la acele case]. Cămăraşu sî duşi numa’ la şeli şăsî casî: feti aleasî”.
Acestea erau anunţate din timp ca să se pregătească pentru a-i primi cu masă. Ele invitau
rude şi vecini. Era o deosebită onoare pentru gospodăria unde era aleasă fata. „Cămăraşu
mari, sîtoriu şî flăcăii lui îmblă pe la feti aleasî şi tot drumul le cîntă muzicanţîi Marşul.
Cînd sosesc la o fată aleasă, muzîca stă-n tindî, cămăraşu mari şî sîtoriu întrî-n casă, dă
buna sara, dă mîna cu părinţîi şî cu fata ş-apu’ spuni Plugăria. Sîtoriu şî flăcăii strigî hăi!
După ce urează, se aşează la masă. Fata dă cîte on colac încrestit cu mîndreţî, cu busuioc
şî cinzăşi di lei”3.
La casele cu fete mari, cînd se înmînează colacul pentru urat (precum la Colindatul
de Crăciun) unul dintre flăcăi spune Mînţăneala colacului*.4
Copiii, de obicei, băieţi de 6–14 ani, în grupuri mici (de cîte 3–8 persoane), umblă
cu Pluguşorul (după modelul celor mari) în după amiaza Ajunului de Anul Nou. Pe alocuri,
mai mult pe la vecini, pe la rude umblă şi unele fetiţe atît împreună cu băieţeii (cu fraţii, cu
prietenii), cît şi separat. Unele fete se îmbracă băieţeşte. S. Fl. Marian scria la sfîrşitul sec.
XIX că în Bucovina „se întîmplă, însă numai rareori, că îmblă şi cîte o copilă de urează
împreună cu băieţii, dar numai copile singure nu îmblă nici o dată”4.5
Pe alocuri băieţii încep a umbla cu Pluguşorul de pe la orele 10 dimineaţa, continuînd
pînă după amiază, iar alţii – pînă înserează, cînd „ies cei mari”.
1
Iuliana Josu, Tradiţia a intrat într-un con de umbră // GN, 2005, 20 Ian.
2
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 180.
3
Idem, p. 181.
* A se vedea textul literar mai sus, unde este vorba despre obiceiul Colindatului
la Crăciun.4
4
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 38.5
263
 Şi copiii îşi cer voie să ureze. Se apropie de fereastră şi întreabă, bunăoară: „Să vă
urăm?, cei din casă răspunzînd: „Uraţi!” La Teleşeu – Orhei întreabă (în glumă): „Prinde
plugul?”. Răspunsul afirmativ este: „Prinde!” Iar dacă (din anumite cauze serioase) stăpînii
casei nu pot primi urători, zic: „Nu prinde!”.
Recuzita copiilor urători este, în fond, ca a flăcăilor (clopoţel sau talancă, bici,
buhai ş. a.).
În multe sate unul dintre membrii grupului de urători copii poartă pe umăr un
pluguşor. În timpul zicerii Urăturii ţin pluguşorul în faţa geamului. Acest pluguşor
prezintă un băţ cu două crăcane la un capăt („coarnele plugului”), la care mamele copiilor
prind cu fire de borangic sau panglici (de obicei, de culoare roşie), stible de busuioc şi flori
din hîrtie colorată. Despre sensul acestora A. Mateevici scria: „Semn că hăitorii doresc
ca anul viitor să fie bogat şi în pîini, şi în flori, şi în ierburi”1. Fetele mari caută să ia pe
neobservate (să fure) din busuiocul de la pluguşoare, crezînd că este „bun de dragoste”.
Băţul pluguşorului serveşte (ca la flăcăi) şi pentru ducerea colacilor primiţi ca
răsplată pentru urat.
Unele dintre atributele simbolice menţionate mai sus le fac cei mari, iar altele
le adună înşişi copiii. Despre aceasta vorbea şi Ion Creangă în amintirile sale din
copilărie: „În ajunul Sfîntului Vasile toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă şi
mie un buhai ori de nu, batră un harapnic <…>. Nu ştiu cum s-a întîmplat că nici
unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă <…>. Facem noi ce facem
şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug,
mai beşica cea de porc a mea <…>”2.
Pe la rude apropiate, copiii sunt invitaţi să hăiască în casă: „Poftim în casî
şî hăiţi”3.
Pentru urare copiii primesc (ca la Colindat): colăcei copţi special (crăciunei,
hulubi), nuci, bomboane, bani mărunţi.
Seara devreme (pînă a se porni flăcăii) umblă cu Uratul pe la case adolescenţii
(14–17 ani).
În trecut copiii şi adolescenţii învăţau urăturile mai mult auzindu-le de la cei mari,
mai rar din cărţi. Se adunau într-o casă şi „unul mai cunoscător citeşte textul sau îl recită,
precum îl ştie de la părinţi <…>, iar ceilalţi doi sau trei copii repetă rar, cu încredere şi
seriozitate cele auzite”4.
Extrem de rar se întîmplă ca urătorii cei mici şi adolescenţii să nu fie primiţi de către
gazde. Atunci se găsesc mai îndrăzneţi care zic anumite formule-blesteme (Descolindatul),
de care pomenea şi Ion Creangă în amintirile sale: „Cum a văzut [preotul] că ne aşezăm
la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage cîteva naşteri îndesate <…>. Noi
atunci am pîrlit-o la fugă. <…> Şi din spaima ceea am fugit noi mai jumătate de sat
înapoi, fără să avem cînd îi zice popii:

Drele de podele
Şi bureţi pe păreţi;
Cîte pene pe cucoşi,
Atîţia copii burduhoşi,

1
A. Mateevici, I, 1993, p. 305.
2
I. Creangă, Op. cit., 1969, p. 33.
3
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 269; Cioburciu – Slobozia; inf. Mihail Cuşnirov, 57 ani; culeg.
N. Băieşu.
4
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 24.
264
 Cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc”1.
Din păcate, în zilele noastre unii copii nu sunt mulţumiţi de darurile primite
pentru Uratul de Anul Nou (precum şi la Colindatul de Crăciun) şi nu le preţuiesc
cum se cuvine. Aşteptînd bani şi nu colaci şi alte „nimicuri”, ei procedează foarte urît
cu pîinea şi alte roade ale pămîntului, primite în dar. Dimineaţa la Anul Nou „nu e de
mirare să vezi colaci şi covrigi agăţaţi în garduri sau crengile copacilor, bomboane,
mere, biscuiţi aruncaţi în noroi”2.
Urăturile moldoveneşti, interpretate în Ajunul Anului Nou, care au fost înregistrate
pe parcurs de aproximativ 150 de ani, pot fi grupate astfel:
I. Urături tradiţionale
1. Texte interpretate de către adulţi:
Urătura clasică agrară (Pluguşorul);
Urături umoristico-satirice;
Creaţii ale altor genuri şi specii folclorice, ale scriitorilor profesionişti,
utilizate ca urături.
2. Texte interpretate de copii:
Pluguşoare propriu-zise;
Formule-ameninţări (Descolindatul).
II. Urături moderne (sec. XX)
Despre cele două războaie mondiale;
Despre perioada postbelică.
Dintre urăturile tradiţionale interpretate de adulţi principala este cea clasică –
Urătura sau Pluguşorul, Hăitura (ce există în numeroase, nenumărate variante) bine
cunoscute şi astăzi.
Textul poetic al Urăturii/Pluguşorului – ca parte componentă a spectacolului
amplu respectiv – este o voluminoasă (de cca 50–700 versuri) şi impresionantă
creaţie literară epico-eroică, ce descrie, într-un mod artistic specific, munca grea şi
necesară a agricultorilor la producerea pîinii. De obicei, Urătura se declamă. În doar
cîteva sate din sudul R. Moldova şi din nordul Bucovinei (Voloca – Hliboca, Ciudei
– Starojineţ ş. a.) Urătura se cîntă (asemenea colindelor la Crăciun), pe alocuri chiar
pe cîteva voci (aşa este în unele părţi în Muntenia). În cazul acesta şi unele versuri
ale Urăturii, în special iniţiale şi finale, se deosebesc de cele obişnuite, asemănîndu-
se cu ale colindelor):

Scoală, gazdă, nu dormi Pune colacii pe masă.

Că te-or mînca puricii, ....................
Zori, zori, zorile lui Anul Nou*.3 Rămîi, gazdă, sănătoasă,
Scoală, mătură prin casă, Noi mergem la altă casă3.
1234

Urăturile cîntate sunt relativ scurte.

În alte sate de la nord, dar şi din centrul R. Moldova (r. Ialoveni ş. a.) se
cîntă foarte original doar refrenele Urăturii. Avem aici, evident, influenţa Colindei.
Este vorba de trecut, cînd biserica organiza cete de colindători şi urători cu scopul
de a aduna bani necesari pentru lăcaşele sfinte. Se prefera cîntarea textelor (pentru
1
I. Creangă, Op. cit., 1969, p. 34.
2
I. Josu, Op. cit., 2005, 20 Ian.
* Refr. se repetă după fiecare două versuri.3
3
Ioan Paulencu. Sărbătoarea Sfîntului Vasile sau a Anului Nou // LA, 2001, 6 Dec.4
265
mai mare spectaculozitate, impresionabilitate, efect)1. Acelaşi lucru observăm şi astăzi
la festivalurile folclorice, unde deseori urătorii cîntă refrenele Pluguşorului, ceea ce
în realitate, în viaţă se întîlneşte foarte rar.
Într-un stil original (personajele, acţiunile reale se îmbină cu cele fantastice),
Urătura/Pluguşorul redă, poetic şi simbolic, etapele consecutive ale procesului lung
şi anevoios de producere a pîinii2. De atîta Urătura a fost numită, pe drept, de către
folclorişti şi scriitori epopee a pîinii (T. Pamfile), istorie a feliei de pîine (A. Mateevici),
povestea pîinii ş. a.
Descriind etapele principale de obţinere a pîinii, Urătura a căpătat o structură
specifică. Compoziţia acestei opere literare corespunde etapelor muncii agrare reale.
Totodată, Urătura este o idealizare a muncii, aceasta fiind zugrăvită hiperbolizat, într-un
temp accelerat.
În textul Pluguşorului distingem trei părţi componente: introducerea, textul
propriu-zis şi finalul. Introducerea constă dintr-o laconică descriere idilică a casei
urate, precum şi din rugămintea plugarilor către gazde de a le permite să declame la
fereastră povestea pîinii.
Textul propriu-zis prezintă tablouri poetice ale procesului de producere a pîinii.
Ele se succed în aceiaşi ordine ca şi etapele respective reale ale facerii pîinii: aratul
ogorului, semănatul boabelor de grîu, seceratul plantei coapte, treieratul, măcinatul,
coacerea din făină de grîu a colacilor (în primul rînd).
Partea finală a Pluguşorului are o formă relativ nestabilă, cu un caracter mai
mult umoristic, constînd dintr-o suită de formule: prefinale (fac aluzie la darurile
aşteptate), apoi şi de urare pentru sănătate, spor la muncă, belşug, fericire3.
*
O problemă importantă şi foarte complicată, „curioasă şi aproape inexplicabilă”,
după cum spunea N. Iorga4, este geneza Pluguşorului tradiţional ca fenomen etno-folcloric
(obiceiul şi textul), care pînă astăzi nu este rezolvată definitiv. Două dintre dificultăţile
problemei sunt: lipsa izvoarelor scrise referitoare la perioada mai veche decît mijlocul
sec. XIX; mulţimea ramificărilor, formelor de manifestare, varietatea textelor poetice. În
privinţa aceasta s-au făcut anumite ipoteze. Ca în cazurile termenilor Crăciunul, Colinda,
a refrenului Ler în colinde ş. a., avem cîteva concepţii, privind originea Pluguşorului:
provenienţă latină, autohtonă, slavă.
Mai numeroşi sunt adepţii concepţiei latiniste, dominante de la mijlocul sec. XIX şi
(trecînd dintr-o lucrare în alta) pînă prin anii 1970.
Fără îndoială, meritul lui Vasile Alecsandri în folcloristica românească este
considerabil şi în privinţa Pluguşorului. Una din cele două variante ale Plugului, culese şi
prelucrate de V. Alecsandri, a fost şi este la români cea mai răspîndită, mai bine cunoscută
de multe generaţii, fiind republicată de nenumărate ori în culegeri, crestomaţii şcolare,
reviste, calendare, ziare ş. a. Totodată, fără a avea dreptate, scriitorul afirma că originea
1
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 104–105.
2
Cu Pluguşorul ar putea fi comparate parţial doar unele descrieri-povestiri tradiţionale
despre istoria cămăşii (de la semănatul cînepei pînă la cusutul cămăşii). A se vedea asemenea
descrieri intitulate Prelucrarea cînepei şi ţesutul în Texte dialectale, vol. I, partea I. – Chişinău,
1969; partea II, 1971; vol. II, partea I, 1971.
3
Mai pe larg despre conţinutul Pluguşorului clasic, precum şi despre trăsăturile lui
artistice (compoziţie, repetări, tropi, limbaj, versificare ş. a.) a se vedea monografia N. Băieşu,
Poezia populară …, 1972, p. 94–141.
4
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Vol. I, ed. II, revăzută şi larg întregită. – Bucureşti:
Pavel Suru, 1925, p. 30.
266
Uratului la Anul Nou, precum şi a Colindatului la Crăciun, trebuie căutată în calendele
Anului Nou la romani. V. Alecsandri scria: „Cea mai însemnată calendă la romani era
calenda Anului Nou, cînd se felicitau şi se dăruiau cu prezenturi şi cînd era obiceiul
a se cînta pe la case. De acolo se trage colinda noastră, adică urarea de Anul Nou şi
de Creciun”1.
Ca şi în cazurile unor texte ale eposului eroic neritualic, V. Alecsandri a căutat
să istoriseze Pluguşorul, apropiindu-l de cultura romanilor. Astfel, personajul central al
Pluguşorului a fost numit de către poet Troian (îl avea în vedere pe Traian, împăratul
romanilor), iar soţiei eroului Urăturii i-a pus numele Dochiana (aşa a chemat-o pe fiica
regelui Daciei – Decebal, de care Traian s-ar fi îndrăgostit). Aici trebuie menţionată şi
influenţa baladei scrise şi publicate de Gh. Asachi Dochia şi Traian.
Ulterior, ideea latinităţii Pluguşorului a fost susţinută (în variate formulări
generale şi mai concrete) de către mulţi cercetători din sec. XIX şi XX. Pentru ilustrare
aducem cîteva asemenea afirmaţii (în ordine cronologică). Gr. Tocilescu numea direct
Pluguşorul – „Saturnale romane”2. În contextul acesta autorul consemna unele motive
asemănătoare în Pluguşor şi în operele scriitorilor romani Horaţiu, Vergiliu. Folcloristul
G. Dem. Teodorescu scria că Pluguşorul – „o datină din cele mai frumoase şi cele mai
antice – reprezintă pînă în ziua de azi sărbătorile romane, numite Opalia, care aveau loc
după Saturnale, fiindcă Saturn şi soţia sa Ops erau consideraţi ca cei dintîi descoperitori
ai grîului”3. Ideea a fost preluată de Gh. Ghibănescu4, G. Giuglea5 ş. a.
În prefaţa culegerii de articole a lui G. Dem. Teodorescu din 1874 Al. Odobescu
scria: „Aveam de gînd a întreba <…> pe vechii plugari ai Laţiului dacă nu cumva dînşii
sau, cel puţin, flăcăii lor, care încă nu îmbrăcaseră gravitatea togei virile, n-au inventat
oare ei <…> Pluguşorul”6.
Alexie Mateevici scria că bădica Traian din Urătură este un „ecou roman al
divinizării împăraţilor”7. Aceeaşi idee, exprimată prin alte cuvinte, o găsim la scriitorul
basarabean Ion Buzdugan: „Zeii şi spiritele împăraţilor romani zeificaţi sălăşluiesc încă la
vetrele şi colibele noastre de la Nistru şi sunt invocaţi în colindele şi oraţiile poporului din
cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în zilele noastre”8.
Într-un studiu interesant, publicat în 1963, folcloristul Pavel Ruxăndoiu scria
că „existenţa unor crîmpeie poetice şi a unor urme din obiceiul respectiv la popoarele
romanice ne demonstrează originea ei latină [a poeziei Pluguşorului]”9.
Iniţiatorul opiniei a doua în privinţa originii Pluguşorului (provenienţa autohtonă)
a fost Petru Caraman în studiul său, publicat în 193110, apreciat pozitiv de specialişti
din multe ţări. Reţinem din acesta următoarea concluzie: „A atribui originea datinilor
din ciclul sărbătorilor creştine de iarnă exclusiv unei moşteniri comune (sărbătorile
greco-romane, de exemplu), ce s-au răspîndit dintr-un anumit centru în toată Europa şi
de aici în alte continente, în coloniile europene, este în orice caz o greşeală. Nu trebuie
1
V. Alecsandri, Poezii …, 1866, p. 387.
2
Gr. Tocilescu, Poezia populară a românilor // Foaia Societăţii Românismul, I, 1870,
p. 112–128 (Aceiaşi idee: I. Kiriac, Mitologie. – Bucureşti, 1920, p. 169).
3
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874, p. 58.
4
Gh. Ghibănescu, Pluguşorul // Analele literare, Bucureşti, an. II, 1888, p. 35.
5
G. Giuglea, Valori latine în expresie românească // Dacoromania, XI, 1948, p. 103–127.
6
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874, p. VI.
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 359.
8
Ion Buzdugan // VB, 1940, nr. 7–8, p. 8.
9
Pavel Ruxăndoiu, Formele descreptive ale poeziei riturilor agrare // Analele Universităţii
Bucureşti, Seria ştiinţe sociale, Filologie, XII (1963), p. 119.
10
P. Caraman, Substratul mitologic …, 1931, nr. 2–4, p. 447.
267
uitată contribuţia mare ce au adus-o neîndoios la transformarea acelor datine comune,
suprapunerea lor peste datinile şi tradiţiile specifice fiecărui popor, datini ce ofereau
o mai mare sau mai mică analogie cu cele ce veneau din centrul comun”1. Peste cîţiva
ani P. Caraman a criticat sever „patriotismul latinizant” (despre Troian / Traian ş. a.)2 al
folcloristului Mihai Vulpescu într-o lucrare editată în limba franceză3.
Ideea importantă despre originea autohtonă, dacică a Pluguşorului, opusă curentului
latinist, a fost formulată mai categoric de către o autoare puţin cunoscută atît în timpul ei,
cît şi astăzi – E. G. Vercescu: „Asemănarea urării de la sfîrşitul pluguşoarelor noastre cu
cea romană [„Gaudium et laititia / Sit in hac domo. / Tot filii, / Tot porceli, / Tot agnis!” –
Bucurie şi veselie / În această casă fie. / Atîţia copii mititei, / Atîţia purcei, / Atîţia miei!
– cîte grăunţe se „seamănă”] nu îndreptăţeşte numaidecît, după cum se susţine, originea
exclusiv romană a obiceiului. Poporul dac a fost un neam de agricultori, cu organizaţie de
stat, aşa încît obiceiul [Pluguşorul] poate să fie autohton”4.
Autorul lucrării de faţă în monografia Poezia populară … (1972) concluziona
că forme rudimentare ale obiceiului şi poeziei Pluguşorului au existat încă în preistoria
popoarelor est-romanice; textul verbal a constat din „nişte formule magice” de tipul
Semănatului la aceiaşi sărbătoare a Anului Nou, care în decursul secolelor a evoluat în
privinţa conţinutului, formei artistice, devenind, cu timpul, Pluguşorul clasic5.
În anii 1970–1980 a apărut o serie de lucrări în care se susţinea, se argumenta ideea
originii autohtone a Pluguşorului, totodată, lansîndu-se şi dezvoltîndu-se opinia că la baza
acestui obicei pot sta unul sau cîteva tradiţii autohtone existente şi autonom (obiceiul de
primăvară Prima brazdă, Oraţia colacului după Colindat ş. a.). Este vorba de unele lucrări
ale lui M. Pop (1976), O. Bîrlea (1981), D. Pop (1982, 1989), V. Adăscăliţei (1987).
În lucrarea Obiceiuri tradiţionale româneşti (1976) prof. M. Pop a înaintat
o ipoteză nouă, care, pe drept, este susţinută, dezvoltată, argumentată şi de alţi cercetători:
„Pluguşorul este de fapt la origine ceremonialul Primei brazde, practicat de căpetenia
obştei patriarhale; şi în urarea noastră gospodarul bădiţa Vasile sau bădiţa Troian pare să
aibă acelaşi rol”6.
O. Bîrlea afirma că obiceiul Pluguşorului are origine veche, „preistorică”, păgînă,
iar textul poetic este relativ nou: „Osătura obiceiului – imitarea muncii pentru a provoca
creşterea ei la proporţii optime – se vădeşte străveche, probabil, preistorică”, iar textul
poetic „n-ar fi decît Oraţia colacului, detaşată din contextul Colindatului şi înscrisă
într-un nou scenariu”7.
O contribuţie deosebită la rezolvarea problemei apariţiei şi evoluţiei Pluguşorului
a adus profesorul universitar clujean Dumitru Pop în studiul său amplu, intitulat
concluziv Pluguşorul – sinteză folclorică românească8. Aici D. Pop a dezvoltat
ideea importantă a lui M. Pop despre obiceiul Pornirea plugului ca bază a Pluguşorului.
D. Pop menţiona o serie de elemente existente în obiceiul Pornirii plugului primăvara
şi în cel al Pluguşorului la Anul Nou (plugul adesea adevărat; colacul, uneori pus în
coarnele plugului ori ale boilor; busuiocul, prins la plug; tragerea brazdei prin curtea
casei urate; semănatul).
1
Idem, p. 447–448.
2
P. Caraman, Datinele româneşti în limba franceză …, 1934, p. 77 ş. a.
3
M. Vulpesco, Les coutumes roumaines …, 1927.
4
E. G. Vercescu, Datini şi colinde. – Bucureşti, 1940, p. 39.
5
N. Băieşu, Poezia populară …, 1972, p. 64.
6
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 78.
7
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 387.
8
Partea întîi a studiului a fost publicată iniţial în Studii şi comunicări, vol. IV, Sibiu, 1982,
apoi, cu unele completări, plus partea a doua, în cartea autorului Obiceiuri agrare în tradiţia
populară românească. – Cluj-Napoca, 1989.
268
 Autorul arată că obiceiuri asemănătoare cu Pornitul plugului au existat ori există
şi astăzi la diferite popoare agrare vechi şi mai noi din diferite părţi ale lumii (egipteni,
indieni, greci, romani, germani, slavi, maghiari ş. a.): la egiptenii vechi – Sărbătoarea
semănatului în cadrul manifestărilor consacrate zeului Osiris; la spanioli – Sărbătoarea
plugului în prima zi a anului; la englezi – Lunea plugului în prima zi a săptămînii după
Bobotează; la scoţieni – Începutul aratului la Întîmpinarea Domnului (2 Februarie); la
germani – Trasul plugului în una din zile în timpul cîşlegilor de iarnă; la elveţieni –
Defilarea cu plugul în prima Miercuri după Lăsatul de Sec pentru Postul Paştelui; la
români Pornirea plugului are loc în Lunea cea mai apropiată de sărbătoarea celor 40 de
sfinţi (9 Martie)1.
Este importantă ipoteza lui D. Pop că obiceiul Pornitul plugului a existat şi la
strămoşii noştri geto-daci: „De vreme ce ritul a fost cunoscut şi practicat încă în antichitate
de către popoarele indo-europene şi de vreme ce tracii şi geto-dacii au practicat agricultura,
este imposibil să admitem că nu au cunoscut şi acest rit fundamental”2. Autorul conchidea
că toate aceste fapte vorbesc de la sine despre însemnătatea ce a avut-o la diferite popoare
începutul aratului de primăvară, care constituie o veritabilă sărbătoare pentru ţărani;
indiferent de data la care se practicau în perioada cînd au fost înregistrate, obiceiurile
acestea reprezintă, fără îndoială, urme ale vechii sărbători a Anului Nou, care se serba
primăvara şi în cadrul căreia avea loc pornirea plugului şi tragerea primei brazde3. Iar
fiindcă obiceiul respectiv a existat şi la geto-daci – făcea încheiere convingătoare D. Pop –
„n-am fost nevoiţi să-l împrumutăm, după ce ne-am format ca neam, de la alte popoare”4.
Bineînţeles, „n-ar fi exclus ca în formele existente la noi, obiceiul să reprezinte rezultatul
încrucişării unei versiuni autohtone cu o versiune romană. Sunt simple ipoteze, greu de
argumentat”5 – spunea D. Pop.
Acelaşi autor observa că obiceiurile de tipul Pornirii plugului odată cu strămutarea
lor din timpul primăverii la 1 Ianuarie „au dus cu sine şi această practică, transformînd-o
într-o formă a Colindatului”6. D. Pop se oprea şi asupra imaginaţiei cum obiceiul
Pornirii plugului ar fi putut să se prefacă în Pluguşor: „Transferîndu-se la 1 Ianuarie
şi integrîndu-se cu celelalte forme de colindat, în continuare ritul nostru [Pornitul
plugului] s-a practicat, cu siguranţă, tot de către adulţi, care, constituiţi într-o ceată de
plugari, oficiau în mod simbolic, pe la toate casele, ceea ce străbunii lor oficiau odinioară
într-un anumit loc, al obştei, odată cu începerea aratului şi semănatului. S-ar putea ca
într-o primă fază, din istoria lui acest tip nou de colindat, cu plugul, să se fi mărginit la
aspectul scenic, avînd ca punct culminant tragerea unei brazde prin ograda gospodarului,
pentru care colindătorii primeau un colac, aşa ca la Pornitul plugului”7.
D. Pop presupunea că la Pornitul plugului, de acum în formă de Colindat, s-a
adăugat Oraţia colacului, „devenind text al unui nou obicei”8 (astfel D. Pop accepta şi
opinia lui O. Bîrlea despre Oraţia colacului devenită text al Pluguşorului). Şi mai apoi la
tradiţia nouă s-au acomodat alte elemente legate de arat şi semănat: utilizarea buhaiului,
biciului, clopoţelului ş. a.9.
1
D. Pop, Op. cit., 1989, p. 52–53.
2
Idem, p. 56.
3
Idem, p. 53.
4
Idem, p. 56.
5
Idem.
6
Idem, p. 53.
7
Idem, p. 57.
8
Idem, p. 125.
9
Idem, p. 127.
269
 D. Pop observa şi faptul important că elementele pe care le avem în Pluguşor
(buhai, bici, clopoţel ş. a. ) există (în variate împreunări), la multe popoare vechi şi
noi, însă nimeni, în afară de români, nu are îmbinate, atît de izbutit, cele două elemente
fundamentale ale obiceiului – plugul şi textul poetic despre producerea pîinii. Prin aceasta
Pluguşorul românesc este un unicat1.
Prof. Vasile Adăscăliţei consacra Pluguşorului o carte întreagă2 (unica,
deocamdată, despre obiceiul acesta), în care acordă atenţie şi problemei privind geneza
tradiţiei populare în cauză. Cunoscînd opiniile expuse de către predecesorii săi (în special
M. Pop – 1976, O. Bîrlea – 1981, D. Pop – 1982), V. Adăscăliţei ajungea la unele concluzii
comune ori asemănătoare cu ale lui D. Pop (independent unul de altul; V. Adăscăliţei, se
vede, a cunoscut studiul lui D. Pop din 1982 cînd de acum scrisese lucrarea, întrucît îl
citează o singură dată pe una din ultimele pagini ale cărţii). Despre punctele de vedere
comune şi divergente în lucrarea lui V. Adăscăliţei (1987) şi a lui D. Pop (1989) vorbea
cel de al doilea într-o recenzie asupra monografiei primului3.
Ideile similare ale lui V. Adăscăliţei şi D. Pop sunt următoarele. Ambii au ajuns
la concluzia că Pluguşorul constituie o îmbinare de tradiţii agrare existente şi autonom.
Numind Pluguşorul colindă, V. Adăscăliţei scria: „Mai nouă decît colinda propriu-
zisă, colinda cu plugul pare a fi pornit de la modelul acesteia, dezvoltîndu-se pe baza
a numeroase elemente din credinţele şi practicile agrare existente în uzul populaţiei”4.
Autorul avea în vedere aşa obiceiuri de primăvară: tovărăşia la plug (în vederea aratului
şi semănatului), sărbătoarea plugarului care a ieşit primul la arat (Pornitul plugului),
înstruţatul (împodobitul) boilor primăvara, închinarea colacului ş. a.5 V. Adăscăliţei,
asemenea lui D. Pop, conchidea că obiceiurile agrare menţionate, „apropiate ca sens
şi funcţie, aici s-au contopit într-unul singur, deosebit ca însemnătate şi realizare şi că
această contopire a lor s-a realizat pe fondul modificării calendarului, transferarea Anului
Nou din primăvară în iarnă”6.
Ambii savanţi erau convinşi că spaţiul formării Pluguşorului a fost Moldova. În
privinţa aceasta V. Adăscăliţei spunea: „Pluguşorul este un act de creaţie legat în special
de teritoriul Moldovei”7.
D. Pop credea că obiceiul în discuţie a luat naştere „într-o epocă relativ tîrzie”, că
formarea lui „s-a încheiat abia cu aproximativ două secole în urmă”8 (adică în secolul
XVIII). Iar V. Adăscăliţei lega apariţia Pluguşorului de „primele secole ale mileniului
nostru”, de „începutul mileniului nostru” sau „nu mai departe de secolele X şi XI”9.
Teza falsă despre originea slavă a Pluguşorului a apărut la începutul anilor 1860
(C. Hanaţchii – 1861, A. Zaşciuc – 1862). Aceştia afirmau, fără temei, că Pluguşorul şi
în general obiceiul Colindatului la sărbătorile de iarnă, au fost preluate de la ucraineni.
Urările de Anul Nou ale moldovenilor erau ironizate şi chiar luate în bătaie de joc de
către şovinii ruşi. Hăiturile, fiind numite de ei şcedrovci (o categorie specială de colinde
la ucraineni) sau legende, rapsodii ş. a., C. Hanaţchii scria: „Umblă de la casă la casă,
declamînd sub ferestre felurite episoade şi legende, în care uneori este greu să afli vreun
sens <…>. Un soldat [sic!] declamă foarte repede fleacul acesta”10.
1
Idem, p. 119.
2
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987.
3
În Anuarul Arhivei de Folclor, VIII–XI (1987–1990), 1991, p. 322–324.
4
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 151.
5
Idem, p. 147–148.
6
Idem, p. 148.
7
Idem, p. 151.
8
Recenzia lui D. Pop, 1991, p. 323.
9
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 12, 149, 151.
10
C. Hanaţchii, Op. cit., 1861, p. 53. Comp.: A. Zaşciuc, Op. cit., 1862, p. 484.
270
 În privinţa originii slave a Pluguşorului s-a pronunţat şi P. Caraman. Subliniem
că acesta a elaborat o serie de lucrări fundamentale, originale în domeniul studierii
sărbătorilor de iarnă. Însă şi P. Caraman a avut unele opinii nejustificate, asupra cărui
fapt au atras atenţie mai mulţi folclorişti: V. Adăscăliţei (1987), D. Pop (1989), A. Hîncu
(1991) ş. a.
În lucrarea editată postum (1983) P. Caraman spunea că originea Pluguşorului
trebuie căutată în cultura vechilor slavi, deşi pe parcursul aceleiaşi lucrări autorul, după
cum observa şi D. Pop1, opina, în general, pentru originea latină a Colindatului.
În lucrarea lui P. Caraman citim astfel de afirmaţii surprinzătoare, contradictorii şi
regretabile: „Nu ne putem explica altfel acest fenomen [Pluguşorul] decît că românii au
împrumutat de la slavi, mai tîrziu, datina agrară în chestiune”2. P. Caraman era convins că
Pluguşorul este „cel mai fidel păstrător de motive ale datinei agrare” slave3. Autorul avea
în vedere obiceiul de primăvară la beloruşi Volocebnîe. Afirmaţiile profesorului nu sunt
de loc convingătoare. Despre aceasta vorbeşte şi faptul că ideea dată n-a fost susţinută de
vreun cercetător mai tîrziu.
Continuăm a fi pentru originea veche autohtonă, traco-geto-dacică, atît a obiceiului,
cît şi a textului literar al Pluguşorului. Avînd în vedere faptul că această amplă, importantă
creaţie populară este consacrată în întregime zugrăvirii artistice a cultivării grîului,
a producerii pîinii, a folosirii în procesul acesta a plugului de fier, considerăm
următoarele. Apariţia şi formarea Pluguşorului (obiceiul şi textul poetic) clasic sunt de
durată lungă, avînd un caracter polistadial. Formele iniţiale ale obiceiului de a umbla,
cu scop simbolico-magic, pe la casele agricultorilor la Anul Nou, cu o rariţă de lemn
adevărată a putut lua naştere, după cum spuneam şi mai înainte, încă în epoca pretracică
pe cînd agricultura (apărută în neolitic) se dezvolta, unealta importantă a agricultorilor
– rariţa (formă rudimentară a plugului de lemn, apărută în eneolitic) – se aplica pe larg,
pentru tragerea ei fiind folosite vitele4.
Probabil, în timpul umblatului pe la locuinţe cu rariţa rosteau şi unele formule agrare
de tipul Semănatului (la început, în proză, apoi şi în versuri neregulate), care ulterior au
evoluat în oraţie – viitorul Pluguşor5.
Un impuls evident în dezvoltarea uneltei principale a agricultorilor, iar, prin urmare,
şi a obiceiului, a textului verbal în cauză au avut loc în epoca metalelor, mai ales în cea
a fierului, cînd s-au format şi triburile strămoşilor noştri agricultori traco-geto-daci. Aceştia
confecţionau şi din fier (la început puţin şi scump) felurite unelte de muncă (seceri, coase),
printre care şi importantul tăiş pentru plugul de lemn. În sensul acesta este elocvent faptul
că în textul literar al Pluguşorului avem zugrăvite poetic momente existente în munca şi
traiul geto-dacilor: satul-patronimie, constituit din mai multe familii înrudite între ele,
existenţa meseriaşilor specializaţi în extragerea şi prelucrarea fierului, confecţionarea din
acest metal a uneltelor agricole ş. a.
O noutate importantă în activitatea agricultorilor a fost începutul producerii din fier
a plugului în întregime (nu numai a tăişului). Unealta aceasta era personificată, idealizată.
Elemente grăitoare în privinţa aceasta avem şi în textul literar al Pluguşorului.
Despre reflectarea poetică în Urătura clasică nu numai a fierului, ci şi în
general a epocii metalelor, vorbeşte faptul că în creaţia verbală respectivă se rela-
tează atît despre plugul de fier, cît şi despre alte diferite unelte ale agricultorilor
1
D. Pop, Obiceiuri …, 1989, p. 38.
2
P. Caraman, Colindatul …, 1983, p. 525.
3
Idem, p. 541.
4
A. Hîncu, Probleme de geneză …, 1991, p. 141.
5
Idem.
271
făcute tot din metale (juguri pentru boi, arii pentru treierat, potcoave, site ş. a. – din
aramă, fier, argint). De exemplu, în Hăitură se spune că plugul are „Cotigă şinuită, / Cu
tînjala poleită, / Cu jugurile zugrăvite, / Zugrăvite cu cositor*,1 / Trag boii mai uşor”1.
Gospodarul se gîndeşte din ce să facă aria: „S-o facă din lemn, / Lemnul a putrezi; / S-o
facă din fier, / Fierul a rugini; / [Şi o face]: / Cu faţa de aramă / Şi c-un stîlp de argint, /
De care n-am văzut de cînd sînt”2.23
Pe parcursul erei creştinismului Pluguşorul a evoluat. În sec. IV, cînd creştinismul
se afla la o etapă considerabilă de dezvoltare, biserica a anexat la Anul Nou ziua
Sf. Vasile cel Mare (precum Naşterea lui Iisus Hristos – la Solstiţiul de iarnă,
Naşterea lui Ioan Botezătorul – la Solstiţiul de vară ş. a.). De la Sf. Vasile vine
numele „badea Vasile” pentru personajul principal al Hăiturii.
Fără îndoială, apogeul dezvoltării obiceiului şi textului poetic al Pluguşorului
(ca a colindelor de Crăciun) a avut loc în condiţiile obştii săteşti, cu caracter patriarhal,
care a fost proprie pentru orînduirea feudală, mai ales în etapa ei superioară (pînă în sec.
XIX). Despre aceasta mărturiseşte prezenţa în textul clasic al Pluguşorului a unei serii de
elemente caracteristice obştii săteşti; gospodăria mare de agricultori, cu multe legături de
rudenie (părinţi, fii, nepoţi, fini etc.) şi economice: familia mare trăieşte într-un singur sat
ori în cîteva localităţi vecine; în fruntea familiei mari se află un bărbat de vîrstă înaintată
(„moşul” sau „badea”, de obicei, Vasile – pentru că tradiţia respectivă se practică în seara
spre Sf. Vasile); acesta nu participă nemijlocit la toate procesele muncii, el mai mult
organizează activitatea, procură mijloace de muncă (boi, plug, seceri, lopeţi ş. a.); „Badea
Vasile” se bucură de mare autoritate în mijlocul lucrătorilor. La claca seceratului se adună
toate rudele. Colacii copţi din roada nouă de grîu sunt rupţi în sute de bucăţi şi împărţite
„la tot satul”. Deci, munca reflectată poetic în Pluguşor are caracter comun, repartiţia
bunului material căpătat se face în mod egal. Toate acestea sunt trăsături caracteristice
obştii săteşti.
Condiţiile social-istorice pe parcursul secolelor au influenţat asupra textului poetic al
Pluguşorului. Acesta în oarecare măsură s-a acomodat la viaţa reală a societăţii, interpreţii
făcînd anumite modificări în unele versuri ori creînd altele, actuale.
Tema importantă, totdeauna actuală a Pluguşorului (reflectarea artistică a producerii
pîinii fără de care nu poate exista societatea), veridicitatea chipurilor poetice (ale plugarului,
fierarului, secerătorilor, morarului), exprimarea idealurilor, moralei maselor, artisticul
dezvoltat şi totodată simplu, în spirit ţărănesc, proprietatea de a se acomoda la condiţii noi
concret-istorice au determinat longevitatea creaţiei populare în cauză. Pluguşorul clasic
a trăit secole la rînd, a deservit multe generaţii, rămîne a fi actual şi astăzi.
Urăturile umoristico-satirice. Cu timpul elementele umoristico-satirice în cadrul
unor variante ale Pluguşorului clasic s-au dezvoltat (cantitativ şi calitativ) într-atîta că
au dat naştere unor creaţii poetice independente. Ele au constituit o categorie aparte
a variantelor Hăiturii tradiţionale, pe care le numim urături umoristico-satirice. Aceste
opere nu sunt mari ca volum (pînă la 100 de versuri). Au caracter de improvizaţie, fiind
compuse şi declamate de către persoane cu aptitudini poetice. Urăturile umoristico-
satirice s-au îndepărtat de tematica agrară a Pluguşorului clasic. Funcţia lor principală
a devenit crearea atmosferei vesele, hazlii (care este specifică sărbătorii Anului Nou),
asemenea texte fiind spuse, mai ales, la casele cu fete mari. Urăturile în cauză critică
unele calităţi negative umane (lenevia, fudulia), avîndu-i în vedere şi pe cei din casa
* Cositor, staniu – un fel de metal folosit în aliaje.1
1
N. Băieşu, Poezia populară …, 1972, p. 89.2
2
Idem, p. 98.3
272
felicitată. Ele au tangenţă cu lirica populară umoristico-satirică, cu oraţia Conocăriei
la nuntă.
Aducem un exemplu de urătură umoristico-satirică şi efectul pe care l-ar fi avut
într-o seară spre Anul Nou. Cazul este redat de către un talentat urător din s. Mălineşti
r. Noua Suliţa reg. Cernăuţi. „… Mătuşa Paraschiţa avea şi o fată. Întrăm în ogradă cu
tot alaiul, ne aşezăm sub fereastră şi începem:

Aho, aho, copii şi fraţi, Are un nas mititel

La fereastră v-aşezaţi Ca un pui de bostănel
Şi la mine ascultaţi, Şi pe ochi are albează,
Că ştiu multă urătură, Parcă-i oaie cu gălbează.
C-am mîncat multă friptură – Pentru dînsa, măi flăcăi,
Şi de multă ce-am mîncat, Mai pocniţi din bice, măi,
Cu un ciolan m-am înecat. Şi sunaţi din zurgălăi,
Părinţii s-au supărat, Să se-audă peste văi!
Pe uşă afară m-au dat. – Hăi, hăi!
Dar şi eu m-am supărat S-o lăsăm acum pe ea,
Şi de-acasă am plecat, Să vă spun de soacră-mea:
Am plecat tare frumos, Soacră-mea e durdulie,
Înapoi nu m-am întors; După modă, cum ea ştie –
Am cătat drumu’nainte, Cu cosîncă vişinie,
Ştii, ca omul cel cuminte. Cu pestelcă bortăchie,
Dar în sat pe înserat Cu papucii plescăiţi,
M-a pus naiba la-nsurat. Cu colţuni de cit pestriţi
Dar nu fie cu bănat, Ca şi puii de nagîţi,
Că frumoasă mi-am luat: Cînd mănîncă, dă cogîlţ!

Şi n-am ajuns noi bine la jumătate de Urătură, că mătuşa Paraschiţa iesă afară cu
un colăcel şi unde face: «Apoi, dragii mătuşii, nu vi-i ruşine la obraz cu Urătura asta. Tu,
cel de urează, nu eşti a Măriucăi băiat? Bravo, – zice, – dacă vei mai ura şi la altă casă aşa,
apoi vei căpăta şi la spinare, de ţi-a părea că şi Boteaza a trecut». Eu, de fapt, am răcit-o
şi mă gîndeam s-o tulesc din companie.
– Apoi, dă, măi băieţi – caut eu să mă scuz – cum vă pare Urătura mea?
– Nu-i urîtă – strigară cu toţii – dar mătuşa Paraschiţa e cam … şi se gîndeşte că i-ai
luat fata peste picior. Dar nu toţi îs ca mătuşa Paraschiţa. Hai mai departe”1.
Urăturile umoristico-satirice sunt de fapt o decădere a Pluguşorului clasic. Ele
sunt, după cum spunea, pe drept, D. Pop „indiciul involuţiei acestuia [a Pluguşorului],
a degradării lui ca fenomen de cultură tradiţională, pierderea cu desăvîrşire a înţelesului
său deplin şi transformarea într-un simplu moment spectacular”2.
Un grup aparte de urături tradiţionale îl constituie şi anumite creaţii poetice ale
altor genuri şi specii folclorice şi opere ale unor scriitori profesionişti, folosite şi ca
urături de Anul Nou. Acestea sunt creaţii literare cu un conţinut important, apropiat de
cel al poeziei Anului Nou, ce evocă munca paşnică, dar şi lupta împotriva asupritorilor
locali, cotropitorilor străini.
Interesantul fenomen despre care vorbim aici nu este caracteristic pentru multe
localităţi româneşti din R. Moldova şi Ucraina şi n-a fost observat de către cercetători
1
P. Sanduleac, Datini vechi de Anul Nou // TM, 1967, 29 Dec.
2
D. Pop, Obiceiuri …, 1989, p. 97. A se vedea şi N. Băieşu, Poezia populară …, 1972,
p. 111–112.
273
sec. XIX şi în prima jumătate a celui de al XX-lea. A fost constatat în anii
1950–1960 în timpul cercetărilor de teren în unele raioane sudice şi central-apusene
ale R. Moldova (Cahul, Leova, Hînceşti, Nisporeni) şi în cîteva sate din nordul
Bucovinei (raioanele Hliboca, Herţa)1.
Dintre poemele populare eroico-voiniceşti şi haiduceşti, interpretate şi la Anul
Nou în calitate de urături, s-au înregistrat texte despre personajele epice Vulcan,
Novac, Gruia, Toma Alimoş, Codreanu.
Drept urături au fost înregistrate şi cîteva variante ale baladei păstoreşti
Dolca (sau Costea şi Fulga). Într-un număr mic de sate în seara spre Anul Nou se
declamă pe la case balada păstorească Mioriţa (în Goian – Dubăsari, Valea Trestieni
– Nisporeni). În Bolotina – Glodeni în calitate de Hăitură este interpretată balada
fantastică de dragoste Brumărelul. La Tîrnauca – Herţa – Bucovina a fost atestată
ca oraţie de Anul Nou o legendă versificată despre floarea soarelui. În acelaşi raion
rol de urături îl are o serie de cîntece lirice.
Circulă hăituri care cuprind, fragmentar, colinde, conăcării, snoave
versificate.
În cîteva sate din r. Leova (Pleşeni, Hănăsenii de Pădure, Tigheci, Cîrpeşti)
au fost fixate mai multe variante ale cunoscutei opere alecsandriene, creată în stilul
eposului eroic popular – Movila lui Burcel, utilizată ca Urătură de Anul Nou. În
popor i se zice Uretul lui Ştefan cel Mare.
La începutul, sfîrşitul, precum şi între tablourile textelor de alte genuri şi
specii folclorice şi ale scriitorilor profesionişti, folosite ca urături, interpreţii adaugă
formule specifice Pluguşorului („Aho, aho!”, „Hăi, hăi!”). Comparînd aceste texte-
urături cu cele care nu au această calitate, observăm că, în general, ele sunt scurtate,
comprimate, modificate, subiectele sunt localizate, arhaismele sunt înlocuite prin
neologisme.
Pentru urăturile în cauză este caracteristică contaminarea, în scopul acesta
fiind utilizate texte poetice mai mult ori mai puţin asemănătoare cu oraţiile de Anul
Nou. Este clar că lucrul acesta îl fac urătorii relativ şcoliţi, care cunosc un număr
considerabil de creaţii poetice, contaminările apărînd, în majoritatea cazurilor, ca
opere literare organice, izbutite2.
Textele pluguşoarelor rostite de copii sunt, de regulă, nişte rezumate concise
ori fragmente ale Urăturii clasice, declamată de flăcăi.

S-a sculat moş Vasile într-o Joi, Lui foarte bine îi părea.
S-a pornit cu 12 boi A făcut nişte colaci
Cu plugul la arat, Şi ne-a dat şi nouă.
Brazdă neagră-a răsturnat. Hăi!3
Grîu-n urmă răsărea,
123

În continuare, copiii spun, de obicei, o serie de versuri prin care cer daruri pentru
felicitare (ca la Colindat):

1
N. Băieşu, Poezia populară …, 1972, p. 161.
2
Idem, p. 161–167.
3
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 86-87; Brăviceni – Orhei; inf. Ion M. Opincă, 64 ani; culeg.
N. Băieşu.
274
 Păziţi cu sămînţa, Că se bat juncuşoarele. Hăi!
Că se usucă brăzduliţa. Hăi! Păziţi cu gogoaşele,
Păziţi cu colacu, Că se bat moaşele. Hăi!
Că sar boii pragu. Hăi! Păziţi cu zaharicalele,
Păziţi cu covrigu, Că se ciupesc cioarele. Hăi!
Că mă strînge frigu. Hăi! Păziţi cu colăceii,
Păziţi cu nucuşoarele, Că se bat băieţeii. Hăi!1

Este auzit şi astăzi destul de frecvent următorul Pluguşor (în diferite contaminări
cu alte versuri):

Mîine anul se-nnoieşte, Doamne, binecuvîntează

Pluguşorul se porneşte Casa care o urează.
Şi începe-a colinda, Pluguşorul fără boi,
Pe la case a ura. Pluguşorul tras de noi.
Iarna-i grea, omătu-i mare, – Uraţi, flăcăi!
Semne bune anul are, Strigaţi, măi!
Semne bune de belşug – Hăi, hăi! Hăi, hăi!
Pentru brazda de sub plug.

Textul acesta aparţine poetului român din sec. XIX George Sion, fapt consem-
nat de către mulţi cercetători: G. Dem. Teodorescu2, Gh. Ghibănescu3, Gh. Neagu4,
R. Albala5, L. Cireş6, D. Pop7 ş. a.
Există şi pluguşoare-parodii, pluguşoare-glume ale copiilor. De exemplu:
Scoală, bade, nu dormi, O dat pisti un lup urlînd.
Cî nu-i vremea di dormit, Lupu urla,
Da-i vremea di arat Oile crăpa;
La locu curat. Vîntu băte,
O ieşît moş Vasîle Lîna li săre,
Cu cleştele şi cu clapaşiu, Carp o strînje
Cu cleştele prinde peşte, Şi-n sîn o pune
Cu clapaşiu băte lut. Ş-alerga la tîrg
Lutu s-o bătut*,8 Ş-o cumpărat babei
Gardu s-o cîrligat, Un bou şchiop.
Vasîle o-ntrat. Bou’mpunge,
Doroftei, fugînd, Da baba răcne.8
123456789

1
VB, 1935, nr. 1, p. 56.
2
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874, p. 61.
3
Gh. Ghibănescu, Op. cit., 1888, nr. 1, p. 35.
4
Gh. I. Neagu, Poezii culte ajunse populare: Pluguşorul de G. Sion // Preocupări literare,
V (1940), nr. 4, p. 213–219.
5
Radu Albala, Un clasic uitat: G. Sion // G. Sion, Suvenire contimpurane. – Bucureşti,
1956, p. 14–15.
6
L. Cireş, 1984, p. VII.
7
D. Pop, Obiceiuri …, 1989, p. 29.
* În orig. – s-o făcut.8
8
AFAŞM, 1945, ms. 21, f. 85; Caragaş – Slobozia; inf. F. Timotin; culeg. Gh. Meniuc.9
275
 Sau:
Plugu moşului cu douî vaşi,
Scoati, babî, doi colaşi
Şî-i puni-n coarni la vaşi!
Houa!1
Ca la Colindat, unii copii-urători rostesc formule-ameninţări (Descolindat):
Boţ, boţ, boţ,
Daţ colaşi toţ.
Dacî nu i-ţ da,
Pragu v-om far’ma!2
Ameninţările unora sunt mai aspre, chiar obraznice:
Daţi colacu şi pitacu,
C-avem să vă sparjem capu!3
Au fost înregistrate şi cîteva urături (fragmente) ce reflectă poetic, deşi într-o formă
artistică ce lasă de dorit, anumite momente din timpul celor două războaie mondiale4.
După Războiul al Doilea Mondial obiceiul Uratului tradiţional, practicat atît de
flăcăi, cît şi de copii, în bloc cu toate datinile populare naţionale româneşti, era combătut
sistematic de către numeroşii susţinători ai ateismului „ştiinţific, combativ”. În anii
1950–1970 obiceiul era viu, însă foarte limitat, mai ales, în satele româneşti la est de
Nistru, de Bug, din nordul Caucazului. Pe alocuri obiceiul chiar dispăruse. Aducem doar
două observaţii ale sătenilor din unele sate româneşti de pe teritoriul Ucrainei: „Cu Hăitu
nu sî îmblî. Noi ascultăm la radio cum îi prin Moldova, da la noi – nu”5.
„Amu nu mai îmblî cu Hăitu flăcăi. Nu-i razreşit*.6 Cvit**7 cu asta. Numai copiii
mai îmblă”6.8
Puţinii copii care mai practicau obiceiul De-a plugul în satele moldoveneşti din
Ucraina şi din Rusia nu aveau recuzita necesară (pluguşor, clopoţel ş. a.); „Numai
slova***9 este despre plug”7.10
Unii copii moldoveni spuneau textele pluguşoarelor în limba română, iar alţii
foloseau versuri din şcedrovcile ucrainene:
1
Idem, 1988, ms. 395, f. 190; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Teodora G. Chiriacov, 69 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
Idem, 1987, ms. 383, f. 270; Cioburciu – Slobozia; inf. Mihail P. Cuşnirov, 57 ani;
acelaşi culeg.
3
Idem, 1948, ms. 26, f. 46; Lunga – Dubăsari; inf. nu este indicat; culeg. A. Dîrul.
4
A se vedea N. Băieşu, Poezia populară …, 1972, p. 167.
5
AFAŞM, 1974, ms. 270, f. 4; Nestoita – Cotovsc – Odesa; inf. Matroana E. Carp, 62 ani;
culeg. E. Junghietu, V. Cirimpei.
* Razreşit (rus. razreşiti – a permite) – permis.6
** Cvit (din fr. quitte – fără vreo datorie, achitat) – aici, s-a terminat, s-a sfîrşit.7
6
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 11; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Vasile
G. Solomon, 75 ani; culeg. N. Băieşu. 8
*** Slovă (rus. slovo) – cuvînt.9
7
AFAŞM, 1969, ms. 2002, f. 4; Constantinovca – Arbuzinca – Nicolaev; inf. Simion
I. Todosenco, 64 ani; culeg. N. Băieşu.10
276
 Şcedrîi vecer, Seară cu belşug,
Dobrîi vecer Seară bună
Dobrîm liudiam Oamenilor buni
Na vesi vecer1. Pentru toată seara.
1

Prin anii 1970 – începutul anilor 1980, cînd era în toi în toată Uniunea Sovietică
politica elaborării şi implementării „sărbătorilor şi ritualurilor noi, sovietice”, ateiştii au
fost nevoiţi să accepte obiceiul Uratului la Anul Nou. Condiţia principală era ca obiceiul
şi textele literare să includă elemente noi, comuniste. Atunci au inventat umblatul prin
sate a cetelor de hăitori, organizate de către casele de cultură, cu participare activă
a comsomoliştilor. Cu sănii sau cu căruţe, maşini, chiar cu tractoare, împodobite cu
steguleţe roşii, ramuri de brad, grupuri de tineri, îmbrăcaţi în costume naţionale, însoţiţi
de Moş Gerilă (Ded Moroz), Alba ca Zăpada (Snegurocica), precum şi de muzicanţi,
umblau prin sate, în ziua de 31 Decembrie, exclamînd periodic „Îndemnaţi, flăcăi!
– Hăi, hăi”! Treceau pe la cîrmuirile colhozurilor şi sovhozurilor, prin brigăzi, pe la
casele şefilor, fruntaşilor în producere, învingătorilor în faimoasa „întrecere socialistă”.
Îi felicitau cu prilejul începerii anului. Era şi aceasta o propagare a „vieţii noi, fericite
în vremea puterii sovietice”.
În anii 1960–1970 a fost publicată în presa periodică republicană o serie de articole,
semnate de diferiţi autori (etnografi, folclorişti, scriitori, ziarişti ş. a.), care îndemnau la
căutarea şi înregistrarea, publicarea materialelor etno-folclorice noi, inclusiv referitoare
la Pluguşor.
S-a făcut multă vîlvă în jurul „pluguşoarelor noi”. Ele erau compuse, în stilul Urăturii
tradiţionale, de către poeţi amatori de toată mîna şi chiar de către poeţi consacraţi. Unele
„opere” de această factură erau numite direct „pluguşoare comsomoliste”, care trebuiau să
laude „traiul fericit”. Folcloriştii erau obligaţi să le găsească şi să le glorifice la infinit.
Erau compuse „pluguşoare noi” şi în oraşele republicii, la îndrumarea şi susţinerea
comitetelor de partid şi comsomoliste ale instituţiilor de învăţămînt (superior şi mediu),
întreprinderilor industriale.
Însă acţiunile de „revalorificare” în felul acesta a tradiţiilor populare au fost
doar în aparenţă o atitudine grijulie a comuniştilor şi comsomoliştilor faţă de tezaurul
etno-folcloric naţional. În realitate „urăturile noi” urmăreau scopul de a strîmtora
Pluguşorul clasic. Despre procesul acesta scria foarte obiectiv, sincer (cu unele note de
umor) un învăţător din s. Sărata Galbenă r. Hînceşti: „Pe la începutul anilor şaptezeci
cîte cineva a început să se întrebe nedumerit: Ce înseamnă asta «Sculaţi, sculaţi, boieri
mari?». Care boieri, tovarăşi? Şi la ce «sculaţi»? Şi cine-i acest Traian, că de semănat
seamănă, dar cînd la strîns caută argaţi? D-apoi asta-i exploatare! Şi pentru ce se dau
atîţia colaci? Şi ce îmblaţi unul la altul şi cerşiţi: «Dă, babă, colacul, că-ţi strică boii
pragul!» Ce, statul nu vă asigură cu pîine? Şi a început! … Colindătorii erau fugăriţi
de autorităţile satului, uneori şi de miliţie. Învăţătorii ocărau copiii la şcoală că îmblă
prin sat cu ţigănitul şi cred în poveştile băbeşti. Şi încet-încet obiceiul a început să
socombeze. Ţăranul, cuminte cum îi el întotdeauna, nu mai iese din casă. Nu se duce
să-şi ureze nici tatăl, nici nănaşii, nici fraţii, nici cumătrii. La vecin tot nu se duce şi
seara, de revelion, se gîndeşte că bine ar fi dacă n-ar veni nici acesta la dînsul. Nu se
duce el şi nu dă drumul nici la copii: „N-ai ce mînca la casa mea?”2.
Bineînţeles, „pluguşoarele noi” n-au prins rădăcini în spiritualitatea populară. Astăzi
nu se mai compun, nu se interpretează. Se revine la forma clasică, firească, a obiceiului şi
textului Urăturii tradiţionale.
1
Idem; acelaşi sat; acelaşi inf., culeg.
2
Gheorghe Sîngereanu, Lunca Prutului şi bolovanii // LA, 1988, 1 Ian.
277
 Teatrul folcloric. Acesta este al doilea obicei important ce ţine, în temei, de Ajunul
Anului Nou şi este specific pentru Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, mai ales, în
partea nordică.
Cele mai vechi atestări ale unor forme de Teatru folcloric în Moldova le-au făcut
Grigore Ureche1, Miron Costin2, Ion Neculce3, Dimitrie Cantemir4. În sec. XX cercetări
ample referitoare la Teatrul folcloric sau numai la unele aspecte ale acestuia au efectuat:
Teodor T. Burada5, Alexandru Robot6, Vasile Adăscăliţei7, Grigore Botezatu8, Victor
Gaţac9, Mihai Pop10, Gheorghe Spătaru11, Ion H. Ciubotaru12, Ovidiu Bîrlea13, Iulian
Filip14, Grigore Bostan15, N. Băieşu16 ş. a.
Creaţiile ce ţin de Teatrul folcloric moldovenesc pot fi categorisite astfel, conform
propunerii lui I. Filip:
– jocuri ritualice cu măşti (zoomorfe, fără subiecte închegate) (Ursul, Capra,
Căluţul, Berbecul, Vulpea, Cucostîrcul ş. a.);
– alaiuri (la fel fără subiecte închegate) (Malanca, Arnăuţii ş. a.);
– piese cu subiecte închegate;
– religioase-creştine (Irozii ş. a.);
– haiduceşti (Jianu, Bujor, Codreanu ş. a.);
– istorice (Brîncovenii, Movila lui Burcel ş. a.)17.
Mai vechi decît toate sunt jocurile cu măşti de animale sălbatice (urs, cerb), formele
iniţiale ale cărora au putut să apară încă în perioada numită convenţional „vînătorească”;
relativ noi sunt piesele haiduceşti (sec. XVIII–XIX).
Jocul Ursul a fost atestat „numai în Moldova, îndeosebi în cea subcarpatică18, deci
în munţi păduroşi, unde animalul acesta este întîlnit şi astăzi.
Reprezentaţia Ursul consta din „jocul” animalului, dialoguri între Ursar şi Ursăriţă,
urări de bine cu ocazia Anului Nou, o horă finală. Această creaţie populară are istorie
lungă. Cele mai vechi tradiţii româneşti, inclusiv la Anul Nou, legate de cultul totemic al
1
G. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. – Chişinău, 1971, p. 187.
2
M. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. – Chişinău,
1972, p. 164.
3
I. Neculce, O samă de cuvinte: Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. 2. – Chişinău,
1974, p. 12.
4
D. Cantemir, Descrierea Moldovei. – Chişinău, 1988, p. 175, 177.
5
T. Burada,Istoria …, 1915, p. 7–33.
6
A. Robot, Scrieri alese. – Chişinău, 1968, p. 141.
7
V. Adăscăliţei, Teatrul popular de Anul Nou în judeţul Vaslui. – Vaslui, 1971; Idem, Teatrul
folcloric în judeţele Bacău şi Neamţ. – Bacău, 1976.
8
G. Botezatu, Teatrul popular haiducesc // Studii de literatură şi folclor. – Chişinău,
1963, p. 149–174; Idem, Teatrul popular // Schiţe de folclor moldovenesc. – Chişinău, 1965,
p. 383–398.
9
В. М. Гацак, Войницкий и гайдуцкий народный театр в Молдавской ССР, Северной
Буковине и Северо-Восточной Румынии. – Москва, 1964.
10
M. Pop, Op. cit., 1976, p. 81–84.
11
Gh. Spătaru, Drama populară …, 1976; Idem, În lumea teatrului …, 1984; ş. a.
12
I. H. Ciubotaru, Teatrul popular // Dicţionarul literaturii române, 1979, p. 839–842.
13
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 271–276.
14
I. Filip, Gheorghe Spătaru, Teatrul popular. – Chişinău, 1981.
15
G. Bostan, Op. cit., 1985, p. 40–55.
16
N. Băieşu, Tradiţii despre urs moştenite de la traco-daci // Traco-dacica, t. XVII. –
Bucureşti, 1996, nr. 1–2.
17
I. Filip, Gh. Spătaru, Teatru popular. – Chişinău, 1981, p. 13–17.
18
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 272.
278
ursului au luat naştere încă în civilizaţia pretracică, continuînd să existe şi să evolueze la
traco-geto-daci, daco-romani, unele forme ajungînd pînă în zilele noastre.
Cauzele care au putut da naştere acestor tradiţii au fost mai multe. În primul rînd,
este vorba de faptul că ursul a fost sursă importantă pentru existenţa omului primitiv.
Seamănă foarte mult cu omul: umblă în două picioare, îşi face adăpost etc.
Unele calităţi ale ursului sunt comune cu ale lui Zamolxis – zeul principal, suprem
al geto-dacilor (numele Zamolxis ori Zalmoxis vine de la cuvintele tracice zalmo – piele,
blană + Olxis, urs; îndată după naştere pruncul-zeu a fost înfăşurat într-o blană de urs; se
spune că întreaga viaţă zeul a purtat pe umere o mantie din piele de urs).
Este semnificativ şi faptul că în popor ursul este considerat ca animal sacru. Credeau,
de pildă, că untura de urs, folosită la obiceiurile de naştere, dă putere; de la cuv. urs vin
şi numele celor trei sau şapte, nouă zîne, care „hotărăsc” destinul omului în primele trei
nopţi ale vieţii sale – ursitoarele1.
Cel mai arhaic element al jocului Ursul la Anul Nou este, probabil, referinţa la
dresarea acestui animal, după care era folosit şi la vindecarea bolnavilor. Despre aceasta se
spune într-o strigătură rostită în cadrul jocului Ursul la Anul Nou în s. Crasna r. Storojineţ
reg. Cernăuţi:

Foaie verde de-un grăunte, Că l-am prins de mititel,

Vin cu ursul de la munte, Cînd era ca un căţel,
De la muntele cel mare, Şi i-am pus verigă-n bot
De la bradul din cărare; Şi-a crescut mare de tot2.
12

În acelaşi joc s-a păstrat vechiul motiv al călcatului de către urs. Ursarul se
adresează către cei prezenţi: „Poate suferă cineva de şele? Că ursul meu unde calcă nu
mai au ce face medicii”3. Sau în altă variantă: „Veniţi cei care vă dor şalele!”4.
Despre sacralitate vorbesc şi „urşii zburători” în reprezentaţia Ursul la Anul Nou
în Crasna – Storojineţ – Cernăuţi. „Mîinile ferite în părţi ale interpretului se fixează – la
spate – de o scîndură, care se înfăşoară cu rogoz ori cu paie, iar de asupra fiecărui umăr se
fixează, cum se zice, în partea locului, cîte un brădănel verde <…>. Frumos e acest urs
zburător cu brăduţi pe aripi” – scrie I. Filip5.
Cu timpul oamenii din vechime au început să creadă că pentru vindecare nu este
neapărat călcatul ursului dresat, ci poate fi suficient doar „jocul” lui în curţile bolnavilor.
Erau convinşi că „jocul” animalului ajută nu numai la vindecare, ci şi, în general, contribuie
la bunăstarea, prosperarea omului, gospodăriei.
Cu timpul „jocul” ursului a devenit un spectacol, în care accentul cădea pe elemente
de dresură, măiestrie. Să ţinem cont şi de faptul că de cele mai multe ori ursarii erau ţigani,
căror le place foarte mult să atragă atenţia asupra lor, să fie admirate posibilităţile lor.
„Jocul” ursului dresat prin curţile oamenilor, pe pieţe, străzi aduna multă lume.
De aici şi expresia „A se aduna ca la urs”.
Apoi s-a trecut de la „jocul” ursului la umblatul pe la case numai cu masca
acestui animal.
Masca ursului constă dintr-un cap, făcut din vergi de lemn; corpul animalului este
al purtătorului, acoperit cu o cuvertură, de care sunt prinse spice de stuf ori alte materiale
1
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. – Bucureşti: Albatros, 1983, p. 720.
2
I. Filip, Primiţi „Căluţul”?, 1983, p. 55.
3
Idem, p. 48.
4
N. Băieşu, Tradiţii despre urs …, 1996, p. 257.
5
I. Filip, Primiţi „Căluţul”?, 1983, p. 47.
279
imitatoare ale culorii ursului. Ursul este însoţit de un Ursar (care îl îndeamnă la joc),
precum şi de un muzicant (de obicei, fluierist). Unii fac şi Ursăriţă (care dialoghează cu
Ursarul), Puiul de urs (un copil, de obicei, de ţigan, menit să sporească atracţia scenică
prin numeroase dări peste cap şi alte mişcări comice), un Căldărar, un Vînător.
Traiul şi comportarea ursului au făcut ca încă la geto-daci să apară gîndul că
animalul acesta simbolizează „moartea” naturii iarna, „învierea” sa primăvara. Asemenea
momente s-au păstrat, într-o formă sau alta, în jocul Ursului la Anul Nou. De exemplu,
într-o variantă a Ursului se spune: „Ursul intră în casă şi se trînteşte pe podea [adică se
îmbolnăveşte şi moare]. Ursarul zice:

Nea, boală, nea,

Nea, fricosule, nea!

Ursul se ridică în genunchi, iar cînd încep strigăturile, se scoală în picioare şi prinde
a sări ritmic, după strigături”1. Deci, Ursul „a înviat”.
În alte variante, relativ recente, ale Ursului momentul „morţii” animalului a fost
înlocuit cu motivul nou al „împuşcării” animalului, iar şi mai proaspătă este tema hazlie
a „vinderii” şi „cumpărării” Ursului (de către Boier).

Boierul: Bună ziua, Ursarule!

Ursarul: Mînţămăsc, cucoane!
Boierul: Şi ce fel de porc nemţesc e acesta?
Ursarul: Ei, acesta nu e porc nemţesc, ci e un urs!
Boierul: Cît vrei, Ursarule?
Ursarul: Cinci mii şi aldămaş!

Urmează tîrguielile şi în cele din urmă „ursul este vîndut cu o mie”. Apoi toţi
joacă vesel2.
Cele expuse mai sus vin să argumenteze concluzia justificată a lui O. Bîrlea că
avem în cazul de faţă „o reminiscenţă dintr-un vechi cult al ursului”3.
Jocul Capra este cunoscut şi la alte popoare (slave: beloruşi, ucraineni, polonezi,
slovaci, ruşi; la armeni ş. a.)4.
Funcţia iniţială magică a Caprei consta în influenţa pozitivă asupra vînatului primar,
care apoi, în societatea de agricultori, a căpătat rol fertilizator5.
Spectacolul Capra conţine, de regulă, următoarele scene: partea introductivă,
descriptivă (demonstrarea măştii), „moartea” sau „îmbolnăvirea”, „vînzarea”
animalului şi „învierea”, „vindecarea”, „cumpărarea” lui, urări de bine cu ocazia
sărbătorii Anului Nou.
Capul Caprei este confecţionat din lemn, cu maxilarul inferior mobil, clămpănitor,
coarne, la care sunt prinse flori artificiale, clopoţei, mărgele ş. a. Corpul animalului este
al celui care poartă Capra, fiind acoperit cu o cuvertură sau o faţă de masă, un ţol, de care
sunt prinse multe panglici din pînză ori hîrtie colorată (= lîna). Sau corpul purtătorului
Caprei este acoperit cu un cojoc pe dos. Persoana respectivă ţine corpul înclinat înainte,
1
Idem, p. 54.
2
Idem, p. 53.
3
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 273.
4
Grigore Bostan, Sărbători bucovinene // Academica (Bucureşti), 1992, nr. 2, Decembrie,
p. 32.
5
I. H. Ciubotaru, Op. cit., 1979, p. 839.
280
sprijinindu-se într-un băţ. Capra joacă după un cîntec de dans, interpretat la un instrument
muzical (fluier, vioară).
Pe alocuri cortegiul Caprei îl constituie şi alte măşti de animale şi păsări (urs,
cal, vulpe, păun etc.), precum şi personaje umane travestite (Moşul, Baba, Ciobanul,
Doctorul, Evreul ş. a.).
Textele poetice constau, ca regulă, din strigături, fragmente de cîntece lirice,
descîntece ş. a.
Funcţia magică-fertilizatoare, exprimată în textele Caprei, s-a păstrat pînă în
zilele noastre la mai multe popoare. Spre exemplu, la români:

Dacă vreţi ogoarele să vă rodească,

Să aveţi pîne la casă,
Primiţi Capra1.

Formule asemănătoare au ucrainenii, polonezii, ruşii ş. a. Ele sunt de origine

poligenetică2.
Au deosebit efect pentru public textele ce fac aluzie la actualitate, la persoane
concrete.
Are dreptate Ion H. Ciubotaru cînd afirmă că obiceiul Caprei a avut „o influenţă
puternică asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceiaşi acţiune”3.
(Ursul, Cerbul, Berbecul, Cucostîrcul).
Aducem o descriere desfăşurată a jocului Căluţul, efectuată de către P. Ştefănucă
spre sfîrşitul anilor 1930 în satele de pe cursul inferior al Nistrului. „Cu Căluţul umblă în
ziua de Anul Nou şi uneori şi două zile după Anul Nou. Umblă o ceată de 9–12 flăcăi şi
fete (flăcăi îmbrăcaţi cu haine femeieşti). La acest obicei se face următoarea distribuţie
a rolurilor. Un flăcău e Căpitan. El conduce Căluţul. Al doilea flăcău e Căluţul. El joacă
Căluţul. Urmează apoi un Doctor, un Negustor ambulant cu numele Iancu, două-patru
fete, doi-patru moşnegi sau ţigani, un viorist sau un ghitarist şi un flăcău cu clopotul.
Toţi poartă măşti, afară de flăcăul cu clopotul, vioristul şi fetele. Căluţul se compune
din următoarele piese: două veşti (cercuri) de sită, unite printr-un băţ. În veşca din faţă
se înfige băţul care poartă capul şi gîtul Calului. Capul Calului se face din paie şi se
acopere cu pînză albă. Poartă coamă, ochi de nasturi şi căpăstru. Flăcăul care joacă
Căluţul stă călare pe băţul care uneşte cele două veşti de sită, leagă băţul de curea din
două părţi şi se înfăşoară cu un cerşaf alb peste cele două veşti de sită. Veşca din spate
poartă o coadă de cal. Căluţul astfel construit dă impresia unui călăreţ călare pe cal.
Căluţul nu are picioare. El umblă şi saltă cu picioarele jucătorului”4.
În continuare, p. Ştefănucă descria fiecare personaj: „Căpitanul e îmbrăcat în
capelă de hîrtie pe cap, poartă centură şi o sabie de şindrilă în mînă. El poartă Căluţul
de frîu şi îi spune cînd să joace. Cînd intră în casă, strigă: «Aho, aho, ho, ho, căluţul
tati, de trei ani şi jumătate. Ho, ho, ho!». Cel care conduce Căluţul saltă şi se face că
sare cu Căluţul în două picioare. Jocul trebuie să se facă astfel încît să lase impresia că
saltă Căluţul şi se smulge din frîu. Doctorul este îmbrăcat în halat alb şi poartă o trusă
de instrumente şi medicamente cu el. Jidanul, negustor ambulant, îmbrăcat în port de
evreu bătrîn, poartă o lădiţă cu mărunţişuri. Vioristul e nemascat. El cîntă tot timpul cît
umblă cu Căluţul. Moşnegii sunt îmbrăcaţi cu cojoace şi căciuli întoarse pe dos. Ei se
1
G. Bostan, Sărbători …, 1992, p. 32 (Molodia – Hliboca – Cernăuţi).
2
Idem.
3
I. H. Ciubotaru, Op. cit., 1979, p. 840.
4
P. Şrefănucă, II, 1991, p. 149.
281
prind la joc cu fetele. Flăcăul cu clopotul umblă pe la case şi întreabă dacă primesc să
joace Căluţul. Tot timpul cît trec de la o casă la alta vioristul cîntă Sîrba sau Cazaciocul,
iar ceata saltă şi joacă”1.
P. Ştefănucă descria şi jocul propriu-zis al Căluţului. „Căluţul joacă în casă
sau afară. Flăcăul cu clopotul ceterează Pluguşorul sau cîntă împreună cu ceilalţi
Şcedrîi vecer (ruseşte). Cînd striga flăcăii «hai», Căluţul saltă. După ce se termină
Pluguşorul, vioristul cîntă o Sîrbă, moşnegii şi fetele se prind la joc, iar Căluţul saltă
şi el. Deodată Căluţul cade. Vioristul începe o melodie duioasă, o doină. Doctorul
se repede la gura Căluţului şi-i dă pe la gură cu medicamente. Ceilalţi se apleacă,
înspăimîntaţi, să vadă ce s-a întîmplat cu Căluţul. Căluţul sare deodată în picioare.
Vioristul cîntă din nou o melodie săltăreaţă. Toţi joacă în jurul Căluţului”2.
Deoarece jocurile cu măşti şi Pluguşorul se execută în acelaşi timp (seara şi noaptea
spre Anul Nou), acestea se desfăşoară împreună, în unele localităţi. De obicei, Pluguşorul
este preambul al Teatrului folcloric. Aducem un exemplu din Izvoare – Orhei. În timp ce
la fereastră flăcăii declamă Hăitura, tot afară Capra clănţăie din dinţi”, Ursul „mormăie”
(concomitent cu „răgetul buhaiului”). După terminarea Hăituriii, Capra cu unul sau doi
Iezi (îi duce Feciorul), intră în casă şi cel ce o duce rosteşte: „Ha-ţa-ţa, Capriţa mea!”
Feciorul cu Iedul adaugă:

Vine capra de la munte Ş-amîndouă au să fete;

C-o steluţă albă-n frunte, Una fată la Crăciun,
Ha-ţa-ţa, căpriţa mea! Cînd e laptele mai bun;
Are tetea două capre, Alta fată la Ispas,
Şi sînt bune de lapte Cînd e laptele mai gras.

Bate la uşă Negustorul, care intră şi întreabă:

– De vînzare ţi-s căprile?

– De vînzare!
– Cît cei pe dînsele?
– Mult (spune o sumă mare de bani).
– D-apoi îs bune de lapte?
– Bune!

Negustorul „caută Capra de lapte”, iar ea îl loveşte cu coarnele, că acesta ajunge

tocmai în tindă. Negustorul zice: „Cu nărav îs căprile estea!”.
Apoi se aude o bătaie greoaie în uşă şi intră Moş Martin. Ursarul rosteşte:

Dihana, Martine, na,

Că măsline eu ţi-oi da
Şi găluce cu curechi
Şi o bîtcă-ntre urechi!

Ursul se ridică în două labe şi „joacă”. La urmă Ursarul îl loveşte o dată cu băţul
şi, împreună, ies afară3.123
1
Idem.
2
Idem.
3
AFAŞM, 1967, ms. 166, f. 64–67; inf. Alexandru I. Fronea, 24 ani; culeg. N. Băieşu.
282
 La Pătrăuţii de Sus – Storojineţ – Cernăuţi, după ce este declamată Urătura, se
joacă, mai întîi, Ursul.
Peste puţin timp Ursul cade jos, Ţiganul îl descîntă (în formă de parodie):

Tinca, Tinca, na, na, na, Şî molitva ţi-o citit,

Pui di popî satana; Ascundi-ti, puf!
Meştereasca ti vesteşti Sî rămîi Marcu curat
Şî la mini ti porneşti. Ca un cap di cal uscat.
Moş popî te-o tămîiat
Urmează jocul Caprei, cel ce o poartă rostind:

Ţa-ţa-ţa, capriţî, ţa,

Vin’la moşu şî ţ-a da,
Ţ-a da moşu fîn şî pai
Şî te-a mulji-ntr-o tigai;
Ţ-a da moşu pai buni
Şî te-a mîna la paşuni!

La urmă muzicantul interpretează o melodie sau două, flăcăii dansînd cu

stăpînii casei1.
Spuneam şi mai înainte că la Anul Nou se joacă şi Malanca (alai ritualic fără
subiect închegat).
Folcloristul şi etnograful Gheorghe Spătaru conchidea, pe drept, în 1984, după
mulţi ani de cercetare a Teatrului folcloric: „Faptul că se întîlnesc variante de Malancă
în limbile rusă şi ucraineană demonstrează că unele versiuni ale acesteia sunt reluate
de la ucraineni”2. Iar G. Bostan concretiza, la fel justificat, că în cazul de faţă avem
nu „un simplu, mecanic împrumut de către moldoveni a Malancăi ucrainene, ci mai
degrabă o contopire, o integrare a unor reprezentaţii de acelaşi tip, cu aceeaşi funcţie,
aproximativ aceeaşi structură”3.
Într-un studiu, publicat după desfiinţarea Uniunii Sovietice, în timpul căreia
se accentua mult „influenţele binefăcătoare” ale culturii slavilor răsăriteni şi asupra
celei româneşti, G. Bostan şi-a schimbat, fireşte, oarecum opinia în privinţa venirii
Malancei de la poporul vecin slav. Folcloristul scria în 1992: „Malanca la românii
din nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei nu poate fi considerată drept un împrumut
masiv de la vecinii ucraineni; ca ansamblu ritualic carnavalesc, ea s-a constituit prin
acumularea treptată a tradiţiilor etnografico-folclorice, existente la noi din timpurile
cele mai îndepărtate (jocuri zoomorfice, scene din viaţa cotidiană de tipul Moşnegilor,
care includeau şi masca unei fete tinere)”4.
Un alai original (Fetele) există în s. Tartaul din sudul Basarabiei. Scriitorul
Gheorghe Cutasevici, originar din această localitate, îşi aminteşte că alaiul „se aude
de departe, deoarece are muzicanţi: fie un simplu fluier, fie o vioară şi o tobă, fie un
acordeon, fie (aşa cum se întîmplă în anii cei buni) un întreg taraf. Cînd se apropie de
poarta omului, muzicanţii încep să-şi facă datoria. O persoană din componenţa grupului
1
Fondul Centrului Naţional de Studii Literare şi Muzeografie „M. Kogălniceanu”, 1970,
caietul 61, f. 3175; inf. Dragoş G. Dochiţă, 29 ani; culeg. G. Cucer.
2
Gh. Spătaru, În lumea teatrului …, 1984, p. 74.
3
G. Bostan, Op. cit., 1985, p. 43.
4
Idem, Sărbători …, 1992, nr. 2.
283
prinde a striga: Ouă, ouă! şi degrabă casa se umple cu glume, joc şi veselie”. Autorul
descrierii continuă: „Trebuie menţionat că grupul Fetelor, în componenţa a 8–10 fete
(flăcăi deghizaţi), Ţiganul şi Ţiganca (sau Baba şi Moşneagul), muzicanţii şi comoraşul
constituie o particularitate a festivităţilor de Anul Nou numai în acest sat. Alături, la
Baimaclia sau la Cîrpeşti, bunăoară, grupul acesta ori că nu apare deloc, ori că apare în
altă componenţă”1.
Despre piesa Irozii am vorbit cu ocazia comentării tradiţiilor Crăciunului, pentru că
de această sărbătoare este legată (după origine şi conţinut) creaţia populară în cauză.
Prof. Mihai Pop sublinia următorul adevăr: „Fiecare regiune a avut în trecut un
haiduc al său, pe care poporul l-a socotit luptător pentru dreptatea socială; imaginea
populară a atribuit haiducilor calităţi deosebite, uneori supranaturale, care i-au ajutat
să învingă orice greutăţi <…>. Aceasta este temelia socială a teatrului cu tematică
haiducească”2.
Este recunoscut faptul că Teatrul folcloric haiducesc s-a dezvoltat mai mult în
Moldova, unde şi astăzi se manifestă din plin piesele Bujor (sau Bujorenii, Banda lui
Bujor), Codreanu ş. a.
O piesă haiducească conţine, de regulă, aşa scene: voinicii codrilor în aşteptarea
conducătorului lor, sosirea acestuia, apoi a poteraşilor, disputa între ei, legarea în lanţuri
a comandantului, punerea la cale a eliberării lui, veselia cu ocazia descătuşării acestuia.
În textul piesei sunt incluse cîntece cu tematică socială, haiducească.
Se susţine, justificat, că Teatrul folcloric haiducesc este, în general, de origine
cărturărească. Există opinia că piesa Jienii n-a apărut înainte de sec. XIX, rolul hotărîtor
avîndu-l aici culegerile de poezii populare ale lui Vasile Alecsandri3. Victor Gaţac e de
părerea că piesa Novăceştii a luat naştere sub influenţa cărţii lui Petre Dulfu Gruia lui
Novac4. Ion H. Ciubotaru susţine că pe schema piesei lui M. Millo şi P. Anestin – Jianu,
căpitan de plai, scrisă pe la 1850, „s-a constituit întregul repertoriu al teatrului de haiduci
şi de hoţi, care cuprinde astăzi un mare număr de nume”5.
Mai complex şi mai real priveşte fenomenul apariţiei teatrului haiducesc Mihai
Pop: „La închegarea diferitelor variante de teatru popular cu tematică haiducească,
care circulă astăzi în folclorul nostru, au contribuit vechile forme de teatru popular din
cadrul obiceiurilor de Anul Nou, cîntecele haiduceşti epice şi lirice, dar şi teatrul cult
cu tematică haiducească de la începutul secolului trecut [XIX] şi broşurile de proză şi
versuri despre vieţile haiducilor, precum şi baladele haiduceşti publicate în colecţiile de
literatură populară”6.
Între piesele despre evenimente istorice se evidenţiază Brîncovenii, practicată
şi în R. Moldova şi care în deceniile postbelice era ignorată (ca o creaţie „străină”).
Textul a fost inspirat de realul sfîrşit tragic al domnitorului Munteniei – Constantin
Brîncoveanul, credincios neînduplecat în religia creştină.
Este clară originea cărturărească a piesei acestea – o povestire în versuri despre
tragedia întîmplată. Referitor la autorul povestirii şi piesei nu există o idee unică. Pare
a fi veridică opinia că autorul piesei este „un cărturar de condiţie modestă” de origine
din Muntenia, care a scris în anii 1770 şi alte piese asemănătoare: despre moartea
1
Gheorghe Cutasevici, Foametea – o monstruoasă nedreptate // LA, 2003, 25 Dec.
2
M. Pop, Obiceiuri …, 1976, p. 62.
3
Idem, p. 83.
4
V. Gaţac, Op. cit., 1964, p. 3.
5
I. H. Ciubotaru, Teatrul …, 1979, p. 841.
6
M. Pop, Obiceiuri …, 1976, p. 84.
284
domnitorului Grigore Ghica (în 1777), despre istoria cneazului Potiomchin ş. a.1
Protagoniştii povestirii şi ai piesei sunt: domnitorul Constantin Brîncoveanul, membrii
familiei sale, sultanul Ahmed al III-lea. Scenele povestirii şi piesei sunt: citirea ordinului
din partea sultanului despre scoaterea din domnie a lui C. Brîncoveanul, înfruntarea dintre
domn şi boierii bănuiţi a fi trădători, tînguirea doamnei şi fiicelor lui C. Brîncoveanul,
numirea în scaunul ţării a lui Ştefan Cantacuzino, torturile fostului domnitor la
închisoarea din Ţarigrad, execuţia şi veselia la curtea sultanului2.
Vom menţiona, în linii generale, unele trăsături caracteristice ale creaţiilor ce ţin
de Teatrul folcloric la românii din R. Moldova şi nordul Bucovinei. Executorii principali
ai acestor opere populare sunt flăcăi de la ţară, dar şi unii bărbaţi tineri, copii. Ca şi
la Colindatul de Crăciun, la Uratul de Anul Nou, încep a se pregăti pentru executarea
operelor de Teatru folcloric cu patru-cinci-şase săptămîni în preajma sărbătorilor de iarnă.
Flăcăii se organizează în grupuri de 7–20 persoane, numite cete, benzi ş. a. Fiecare ceată
îşi alege un conducător, pe care-l numesc (în diferite zone) calfă.
Pregătirile se fac în casa unui membru al cetei ori la căminul cultural (dacă sunt
condiţii necesare).
Interpreţii îşi confecţionează singuri măştile, costumele, alte obiecte ritualice
(săbii, buzdugane etc.). Cei mai mulţi flăcăi îşi păstrează lucrurile acestea pentru anul
viitor, de fiecare dată înnoindu-le cu anumite detalii.
Muzicantul foloseşte, de obicei, acordeonul, armonica.
Textele verbale şi mişcările, acţiunile respective erau învăţate de la oameni în etate
(buni cunoscători ai tradiţiei), mai recent – şi din culegeri de folclor. Unii au caiete în care
scriu texte, acţiuni care trebuie executate.
Încep a umbla prin sat seara spre Anul Nou, continuînd toată noaptea, iar uneori şi
a doua zi (după ce se odihneşte fiecare la casa lui).
Pînă la Războiul al Doilea Mondial ceata pleca prin sat începînd de la casa
primarului, care permitea umblatul prin sat, flăcăii fiind preveniţi să se poarte cuviincios.
Pentru a juca Teatru la o casă, flăcăii cer permisiunea gazdei („Primiţi Capra?”).
În majoritatea cazurilor răspunsul este pozitiv („Primim!”).
Locul reprezentaţiei teatrale nu este peste tot acelaşi (în casă ori în verandă, în
curte). Depinde de casă, de preferinţa gazdei, de timpul de afară (zăpadă, noroi).
Pînă la 1945 ceata vizita fiecare casă, apoi – doar unde erau fete mari.
Pentru felicitare flăcăii sunt cinstiţi cu cîte un pahar de băutură, colac (nu
întotdeauna) şi neapărat bani. Dacă dispun de cete bune, flăcăii pleacă şi în satele vecine,
unde nu există acest obicei. Sunt primiţi cu plăcere.
Anumite jocuri, piese teatrale dintr-un sat sunt preluate în alte localităţi (uneori chiar
la distanţe mari). Mai ales, în satele unde Teatrul folcloric este dezvoltat, organizează cete
şi copiii (de 10–15 ani).
În deceniile postbelice obiceiul Teatrului folcloric a avut aceeaşi soartă ca şi
Colindatul, Uratul. Astăzi cetele umblă liber pe la case, participă la concursuri. Mai
frecvent sunt prezentate jocurile Capra, Ursul, Căluţul.
Vălăritul. Pînă în anul 19943 nu s-a vorbit despre existenţa şi în R. Moldova
(în unele sate din apropierea Prutului de mijloc şi inferior) a obiceiului, numit Vălărit
1
Rodica Şuiu, Istoria lui Constantin Vodă Brîncoveanul // Dicţionarul literaturii române,
1979, p. 460.
2
Idem.
3
N. Băieşu, Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic în R. Moldova şi în
localităţile româneşti din Ucraina (Referat, în baza lucrărilor publicate, pentru obţinerea gradului
ştiinţific de doctor habilitat în filologie). – Chişinău, 1994, p. 39.
285
sau Vălăret, specific pentru sudul şi centrul Moldovei din dreapta Prutului, dar şi
pentru orientul Munteniei. Cunoaştem cîteva etimologii ale termenului în cauză, care
vorbesc despre variatele elemente prezente în acest obicei atît de vag. Următoarele
şase etimologii (unele dintre ele puţin clare şi convingătoare) le găsim într-un studiu al
cercetătorului Dan Ravaru1: 1) Vălăret – vizionare succesivă a cetelor de urători, care
apar una după alta, „ca nişte valuri”; 2) Vălăret – văl, mască, element al Vălăretului;
3) Vălăret – din verbul latin veleo, velere (cu sens de behăit al oilor, mieilor);
4) Vălăret – participiul verbului a vălări < albanezul vëljamëri (înfrăţire); 5) Vălăret
– val (de apă); 6) Vălăret < „a duce la vale, <…> la pîrău, unde era cufundat în apă
imprudentul care ieşea în calea colindătorilor, pe uliţă”.
Există şi alte etimologii, cum ar fi: Vălărit < rus. vol (bou), „adică umblatul cu
plugul [cu boi] în ajunul Anului Nou”2. Propunem şi noi o etimologie: Vălărit < val de
pînză. Aceasta ar reieşi din următoarea descriere a obiceiului, practicat la Paşti: „Flăcăii
îmblau pe la casele cu fete mari cu Vălăritul. Jucau, urau gazdelor bine şi noroc. Le
dădeau pînză din val – ca să fie roadă în cînepă la vară”3.
Cercetătorii Dan şi Silvia Ravaru disting două aspecte de bază ale Vălăritului:
1) în unele sate tradiţia se practică primăvara, de obicei, la Paşti, ca ritual de fertilizare
specific primăverii; 2) în alte sate Vălăritul se desfăşoară la Anul Nou4.
La Paşti Vălăretul / Vălăritul evoluează destul de simplu. Un alai alcătuit
dintr-un grup dintre flăcăii satului, însoţiţi de muzicanţi, umblă pe la casele cu fete
mari, invitîndu-le la horă şi la scrînciob. În forma aceasta Vălăritul este întîlnit (la Anul
Nou) şi în unele sate basarabene. Spre exemplu: „Fac flăcăii joc în sat, de Anul Nou.
Şi îmblă pe la fete şi ele plătesc jocul. Dau colaci, ruble”5.
Pe alocuri, în satele din dreapta Prutului, flăcăii poartă cu ei un miel proaspăt
fătat; în drum spre rîu, îi udă cu apă sau chiar îi duc la rîu de-i cufundă în apă pe
cei întîlniţi în cale, singuratici şi imprudenţi (simbol al fertilităţii, fecundităţii). Drept
recompensă flăcăii primesc bani, produse alimentare, pe care le folosesc pentru a-i
răsplăti pe lăutari6. Astfel era, mai ales, la sfîrşitul sec. XIX. Posibil, la hotarul sec.
XIX–XX obiceiul Vălăritul a fost transferat de la Paşti la sărbătorile de iarnă. În
această fază de tranziţie Vălăritul a fost fixat în anii 1970 în unele sate basarabene, unde
obiceiul în cauză se practica de două sau chiar de trei ori pe an (la Paşti, Crăciun, Anul
Nou). Drept exemplu aducem o descriere a Vălăritului în Cociulia – Comrat: „Sî strînje
zăşi-douăzăşi di flăcăi la un loc. Grăie acolo şî cumpăra satu <…>. Ei dăde douî-trii
suti di covriji, cum era covriji. <…>. Dăde vin, covriji şi ii luau satu tot <…>. Cumpăra
satu – ave dreptu sî îmbli cu muzicanţii de Anu Nou, de Paşti <…>. Ii tocne muzicanţi,
ca sî cînti di Paşti, trii zîli, cum eara atunşi. Şî îmbli p’in sat pîn’ cînd mîntuie sî îmbli
pis’tot. După amiazî era jioc. <…> Ii ave cu dînşii un colac mari, făcut di mamă, soră
– cine-l făşe. Şî ii cu colacu şela îmbla <…>. Ni duşem la om. Muzica cînta di la poartî
pînă la prag. Dam mîna cu omu:
– Ghini v-am găsît. Sî vă fii sărbătorili di ghini!
Şî omu îi mulţume. Li dăde vin, doi colaşi. Cînd lua vinu, zîşeu:
1
Dan Ravaru, Contribuţii la studiul vălăretului în judeţul Vaslui // Acta Moldaviae
Meridionalis: Anuarul Muzeului judeţean Vaslui, III–IV. – Vaslui, 1981, p. 219.
2
Andrei Hîncu (AFAŞM, 1984, ms. 150, f. 2).
3
Arh. pers., 1992; Cărpineni – Hînceşti; inf. Toader I. Croitoru, 65 ani; culeg. N. Băieşu.
4
Dan Ravaru, Silvia Ravaru, Datini şi obiceiuri de pe valea Tutovei. – Vaslui, 1981, p. 64.
5
AFAŞM, 1974, ms. 268, f. 264; Lărguţa – Leova; inf. Nicolae I. Botezatu, 76 ani; culeg.
M. Lungu, L. Mihalache.
6
D. Ravaru, S. Ravaru, Op. cit., 1981, p. 65.
286
 – Sî trăiţi la mulţi ani! Sî fiţi sănătoşi! Să vă fie de bine cu sărbătorile!
<…> În casî cînta lăutaru un fel di Vivat şî vsio [gata]. Scurt. Pi urmî – la şeilanţ
<…>. Duşeu colaşi, pi prăjîni sî şii, cu coşu cu ou, ca di Paşti <…>. Cu Vălăritu îmblau
di douî ori: la Crăşiun şî la Paşti <…>. Aiştia earau vălarii, cari îmblau”1.
În unele părţi în Moldova din dreapta Prutului Vălăretul la Anul Nou avea o formă
complexă, despre care V. Adăscăliţei spune că era „alaiul alaiurilor”2. Personajele se
împart în Frumoşi (Anul Nou, Anul Vechi, Arnăuţii ş. a.) şi Urîţi (Moşnegi, Babe, Ţigani,
Negustori, Capre, Urşi). La început jucau Urîţii, apoi Frumoşii, invitînd-o la dans şi pe
fata de casă. Uneori fata oferea alesului ei un colac frumos şi o năframă3.
Deci, Vălăritul este o tradiţie ce n-a reuşit să se contureze pe deplin, să se cristalizeze,
să se stabilească la o anumită sărbătoare (Paşti, Anul Nou), dar a început descompunerea
ei, în anii postbelici, cînd ateiştii nimiceau totul ce credeau că este religios. În starea
aceasta Vălăritul se păstrează şi astăzi pe alocuri (la Anul Nou).
Pleasul. După cum menţionam şi mai înainte, în unele sate româneşti din nordul
Bucovinei (raioanele Noua Suliţă, Hotin, Secureni) obiceiurile Colindatul la Crăciun şi
Uratul la Anul Nou au dispărut aproape cu totul, fiind înlocuite cu tradiţia ucraineană
Pleasul (de la sl. Pleasati – a dansa). Grupul Pleasul este format din şase, opt sau zece
flăcăi, pe alocuri plus cîţiva băieţi deghizaţi (Mire şi Mireasă, Moşneag şi Babă, Soldat,
Doctor ş. a.). Umblă la Crăciun, iar mai ales la Anul Nou, pe la casele cu fete mari. Un
flăcău se apropie de fereastră şi întreabă: „Primiţi Pleasul?” După răspunsul afirmativ,
toţi flăcăii intră în casă, dau mîna cu cei prezenţi, felicitîndu-i cu ocazia sosirii sărbătorii
(spun cîteva cuvinte de urare). Timp de vreo 10 minute muzicanţii (o fanfară întreagă ori
numai un acordeonist şi un dobar) interpretează o melodie populară, săltăreaţă – Pleasul.
În timpul acesta flăcăii (aranjaţi în două rînduri egale, drepte, unul în faţa altuia) dansează
Pleasul. În ritmul melodiei, rîndurile se apropie unul de altul şi se depărtează. La mijlocul
rîndurilor sunt invitate la dans fata de casă şi cele venite din vecini (cu consimţămîntul
stăpînei, care plăteşte dansatorii)4. Apoi muzicanţii mai interpretează două-trei melodii,
flăcăii şi fetele dansînd obişnuit (în doi). În unele case flăcăii sunt invitaţi la masă. La
urmă fata de casă le mulţumeşte flăcăilor, oferindu-le un colac sau doi, împodobiţi special,
iar stăpînul casei – bani. Muzicanţii interpretează Marşul şi grupul de flăcăi, luîndu-şi
rămas bun, pleacă la altă casă.
Fata care a primit Pleasul a doua zi nu plăteşte la jocul satului.
Şi în cazul de faţă avem un exemplu grăitor al procesului de ucrainizare a românilor
bucovineni5.
Siva (Vasilca). Despre existenţa odinioară şi în cîteva sate din sudul Basarabiei
(Cîşliţa–Prut – Cahul, Frecăţei, Satul Nou – Reni – Odesa ş. a.) a obiceiului Siva s-a
vorbit puţin în literatura de specialitate6. Tradiţia a fost practicată mai frecvent în Oltenia,
Muntenia, Dobrogea7, de unde a trecut şi în Bugeac. Astăzi obiceiul acesta nu se mai
practică în Basarabia.
1
AFAŞM, 1972, ms. 245, f. 10–11; Cociulia – Comrat; inf. Dumitru A. Vartolomei, 64 ani;
culeg. G. Botezatu.
2
V. Adăscăliţei, Teatrul popular …, 1971, p. 18.
3
Idem.
4
Ion Bejenaru, Folclor din satul Dinăuţi. – Chişinău, 1995 (manuscript), p. 11.
5
FŢF, 1993, p. 56–57.
6
N. Băieşu, Poezia populară …, 1972, p. 189; Idem, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 43;
Idem. Folclorul obiceiurilor …, 1991, p. 230–231.
7
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 388.
287
 Originea tradiţiei este legată de o veche credinţă precreştină. În context,
S. Fl. Marian scria: „Porcul cel spornic la prăsilă şi bogat în grăsimi are să aducă la casa
la care se urează cu dînsul, spor şi belşug în toate”1.
Este justificată susţinerea că obiceiul Vasilca a prins rădăcini şi s-a dezvoltat în
mediul ţiganilor. Tot S. Fl. Marian menţiona: „Cînd ţiganii erau sclavi, erau numai ei
aceia care mergeau în Ajunul Anului Nou pe la domnii lor cu Vasilca, ca şi românii cu
Pluguşorul”2. Şi în continuare: „Cînd tăiau domnii porci la Crăciun, dăruiau sclavilor
lor, adecă ţiganilor, căpăţina porcului tăiat. Aceştia, împodobind căpăţina ce li s-a dăruit,
mergeau cu dînsa la începutul anului, adecă în seara Sf. Vasile, pe la domnii lor, ca să le
colinde şi să capete ceva bani”3.
S. Fl. Marian observa şi faptul că numele Vasilca este „o sincopare din Vasilică,
nume obişnuit a se da de către ţigani urşilor domesticiţi <…>, dar mai cu seamă porcilor,
căci nu e laie [ceată], nu e sălaş, nu e familie de ţigan care să nu aibă un porc, hîrbar
ca şi stăpînii”4. Totodată, numele Vasilca este legat şi de al Sf. Vasile – patronul creştin
al sărbătorii Anului Nou, al animalelor domestice, în special al porcilor, carnea cărora
devine atît de simbolico-magică, mai ales, în timpul principalelor sărbători de iarnă.
O. Bîrlea preciza cele afirmate de S. Fl. Marian, spunînd că obiceiul în cauză este un
„colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat
numai de ţigani”5.
Prin urmare, cu toate că are la bază o veche credinţă precreştină despre sensul
simbolico-magic al cărnii de porc la începutul anului, obiceiul propriu-zis Vasilca a apărut
relativ tîrziu. Despre aceasta vorbeşte şi „similitudinea evidentă a variantelor”6. O. Bîrlea
susţinea ipoteza că obiceiul pare a fi creaţia ţiganilor robi de la curţile boiereşti, „după
modelul celorlalte forme de colindat”7, afirmînd în concluzie: „De aici viabilitatea lui
precară, în ultimele decenii fiind practicat cu totul sporadic”8.
Varianta completă a obiceiului Vasilca este următoarea. În ajunul (sau în ziua)
Anului Nou cîţiva bărbaţi şi femei de ţigani umblau de la casă la casă purtînd pe o tavă
ori pe un ciur o căpăţină de porc (simbolul vieţii îmbelşugate, urate cu ocazia sărbătorii),
împodobită cu verdeaţă, flori artificiale, panglici, mărgele. Pe alocuri căpăţina de porc era
înlocuită cu o păpuşă la fel împodobită9. De obicei, în casă puneau Vasilca pe masă, apoi
cîntau colinda specifică. Aceasta narează, pe scurt, „istoria” Vasîlcăi, adică a porcului
tăiat, de la care s-a luat căpăţina. Se spune că porcul s-a îngrăşat la munte mîncînd jir
(fructul fagului), iar la şes bînd apă rece.
Textul literar începe cu o întrebare adresată Sivei la care aceasta răspunde:
– Sivo-leo, – Sus la munte m-am suit
Vasilco-leo, Jir şi ghindă mi-am păscut,
Ce-ai mîncat Dup-aceea n-am şezut,
Şi cea-i băut, Într-o grădin-am sărit,
De-mi eşti grasă Mai nimică n-am stricat,
Şi frumoasă? Două-trei verze-am mîncat …10
12345678910

1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 40.
2
Idem.
3
Idem.
4
Idem.
5
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 388.
6
Idem, p. 390.
7
Idem.
8
Idem.
9
Idem, p. 389.
10
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 42.
288
 În continuarea textului se spune că porcul a fost prins de oameni şi tăiat.
Apoi l-au împărţit:
Luat-au românii slănina,
Şi boierii – carnea bună,
Iar ţiganii – căpăţînă;
Pe lemn de tei mi-o pîrliră
Şi frumos mi-o-mpodobiră1.
Cu căpăţina împodobită, ţiganii umblă pe la case cu ocazia Anului Nou.
Colinda se încheie, ca de obicei, cu cererea darului şi cu urări de sănătate:
Un colac de grîu curat, La mulţi ani cu sănătate,
Cît piatra morii de lat, Că-i mai bună decît toate;
Pe colac – vadra de vin La boieri ca dumneavoastră
Şi cu galbenul deplin. Să ne iasă partea noastră2.

În Bugeac se mai păstrează puţine urme ale obiceiului Vasilca, în memoria

unor bătrîni. Iar din textul literar al colindei au fost găsite doar două versuri cu sens
de parodie:
Asta-i Siva, Vasilca –
Soră
123
cu nevastă-mea3.
Vergelul (Vergelatul). La Anul Nou, mai amplu ca la Crăciun, flăcăii făceau,
după terminatul umblatului prin sat cu Uratul, o petrecere ritualică, numită Vergel (sau
Vergelat). Termenul vine de la cuv. vergea. Vergeaua (ori fuscelul) era un beţişor, introdus
între firele de urzeală, ca acestea să nu se încurce cînd vor fi înfăşurate pe sulul de la
stativele de ţesut.
În cazul nostru, sens de vergea îl avea şi varga, prăjina pe care flăcăii duceau colacii
cîştigaţi umblînd prin sat cu Uratul. Aceasta reiese şi dintr-o informaţie înregistrată într-o
localitate din nordul Caucazului. „Vergelatu asta-i cînd îmbla cu Hăitu. Strînge mulţ colaşi
ş-apî-i puneu într-on harag lung. Îi pune tăţ colaşi pi haragu şela. Şî-l duşe doi. Apî-i zîşe
vergelatu la haragu şeala, cu tăt cu colaşi”4.
Există şi alte informaţii ce explică semnificaţia obiceiului Vergelatul. „Dac-o mîntuit
di-mblat, zîşi unu: Ei, de-amî şi, măi băieţ, şi faşim? Haidem sî ni duşim la (cutari), cî
ii îs nişti tineri, n-au copchii, nu li-om faşi suparari, cî nu-i ghini sî ti duşi la om sî faşi
Vergelatu şî sî-i faşi capu baniţî. Hai la mai tineri. Ş-apî’ sî duşe şî zîşe:
– Măi (Ioani), măi, dă-ni drumu, măi, sî faşim Vergelatu, cî şi-am strîns, tăt ţîi-ţ
dăm, da dă-ni numa’ jin.
Ş-ap aşeala zîşe:
– Fa, hai, fa, sî-i prinim. Măi băieţ, cît jin vă trebî’ – o căldari, douî?
– Da dă-ni douî, cî di-a rămîne tot ţîi a sî-ţ rămîi.
Sî duşe şî scote douî căldări di jin.
1
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 389.
2
G. Dem. Teodorescu, Poezii …, 1885, p. 136.
3
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 24; Satul Nou – Reni – Odesa; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
Idem, 1988, ms. 392, f. 218; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Anastasia
V. Musteaţă, 63 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru.
289
 Ii sî tăie sînguri slăninî. Nu şereu di la hozeain*1 nicî. Iac-aşa ii, nu, tăţ flăcăi
cari-o-mblat cu Uratu, sî pune şî făşe Vergelatu. Be şî mînca şî gata. Sî duşe pi acasî”1.2
„După şi o mîntuit di Urat, apu’ sî duşe într-o casî şî făşe flăcăi Vergelatu. Jinişor
şî băuturî păr’ şî la pumni [bătaie] era. Do utra**. 3 Fărî feti. Nu era niş o fatî. <…>
O mîntuit di Urat şî zaraz***4 [începeau Vergelatul]”2.5
„Strînge colaşi <…> cu ţuhali. <…> Slăninî, carni dădeu oamini <…>. Fetili vineu,
cari aveu feti băieţîi, tăieu colaşi, pîni, carni. <…> Tata neu cînta din şimpoi. <…> Şî
harmonii eara. Tătî noaptea cînta şî jiuca”3.6
Descrierea unei forme simple de Vergelat în anii 1930 în Basarabia ne-a rămas
de la scriitorul Gh. V. Madan: „De Anul Nou m-am hotărît să umblu cu Plugul cel
mare şi să fac împreună cu flăcăii Vergelatul. Ştiam că înspre Anul Nou flăcăii, după
ce mîntuie Hăitul, fac Vergelatul şi voiam să iau şi eu parte la acest mare ospăţ şi
chef. <…> Către miezul nopţii am mîntuit cu Hăitul şi ne-am împrăştiat pe la casele
noastre, de unde ne-am luat fiecare cîte o cofă de vin, cîte o haşchină de slănină
şi una de carne sau de cîrnaţ, şi ne-am îndreptat către grajdul ales pentru Vergelat.
Acolo ne aşteptau claie-grămadă colacii strînşi cu Hăitul. În mijlocul grajdului
ardea un jăratic mare într-un cotlon de pietre; iar de asupra jăraticului – un ceaun
mare cu slănină topită.
Vinul, alb sau roşu, îl turnam cu toţii în nişte ciubere. Moş Petrache scripcarul şi
Lazur cobzarul ne mîngîiau cu cîntece bătrîneşti.
Cînd s-au grămădit toţi flăcăii hurtaşi, am început ospăţul, adică Vergelatul <…>.
Sfîrîia carnea şi cîrnaţii în ceaun sau pe cărbuni. Mîncam cu mîna sau cu ţăpuşa. Beam
vinul cu cana, cu cofiţa sau căuşul. Şuguiam şi rîdeam. Se făcuse o sfîrăraie şi o fumăraie
de nu se vedea om cu om.
Am început apoi a chiui şi a cînta <…>. Apoi am început a juca jocuri săltăreţe
şi tropăite: Corăghiasca, Ursăreasca, Ţapul, Tananeaua, Ghilabaua, Huleandra,
Cojocăreasca, Horodinca, Sîsîiacul, Ţiitura şi Cazaciocul. După ce ne-am îmbătat, cei
mai hărţăgoşi au început a se sfădi, apoi a se bate <…>”4.7
În reg. Nicolaev am auzit de încă un fel de petrecere la Anul Nou, mai, ales,
a fetelor mari. „Făceau brahă, puneau găleata cu brahă pe masă şi închinau cu
crujca****.8 Aduceau şi muzicanţi. Se făcea la o fată mare acasă. <…> Ziceau:

Om be brahă dulce
Şi acasă ne-om duce.

Se veseleau toată noaptea. <…> La urmă, spre ziuă, [flăcăul] îşi ducea fata
lui acasă”5.9
* Hozeain (rus.) – gospodar.1
1
AFAŞM, 1988, ms. 392, f. 69; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Elena P. Grosu,
62 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru.2
** Do utra (rus.) – pînă dimineaţa.3
*** Zaraz (ucr.) – aici, îndată, imediat.4
2
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 31; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Mihail
I. Hangan, 72 ani; culeg. E. Junghietu.5
3
Idem, ms. 391-a, f. 332; acelaşi sat; inf. Vera F. Cucima, 80 ani; culeg. G. Botezatu,
A. Hîncu.6
4
Gh. V. Madan, Văzute …, 1989, p. 202–203.7
**** Crujca (rus.) – cană.8
5
AFAŞM, 1969, ms. 202, f. 11; Alexandrovca – Voznesensc – Nicolaev; inf. Vasile
G. Solomon, 75 ani; culeg. N. Băieşu. 9
290
 Cu totul alt conţinut avea Vergelatul la Anul Nou în sec. XVII–XIX. D. Cantemir
scria că acest obicei este „un feliu de minune cu care pot ei [moldovenii] să-şi cunoască
mainainte tot norocul şi nenorocul care va întîmpina pre dînşii preste an. <…> Ei în
noaptea care iaste spre ziua cea dintîiu a lui ianuarii pun vergi dupre cum ştiu ei, la care
mai au trebuinţă şi de linte şi de bob şi de oale, pre care le aşază între olaltă, dupre obiceiul
lor”1. În lucrarea lui S. Fl. Marian Sărbătorile … s-a păstrat unica (se pare) descriere
a Vergelatului practicat intens în sec. XIX în colective mari ale sătenilor, mai ales, în
Bucovina. În seara spre Anul Nou ori (pe alocuri) în după amiaza primei zile a anului se
adunau la o casă toţi care doreau să participe la Vergelat: flăcăi şi fete, bărbaţi şi femei de
diferite vîrste. Cînta muzica. Vergelatorii – doi flăcăi mai isteţi – puneau pe masă un vas
(cofă, strachină) cu apă „neîncepută”, peste care întindeau un şervet. Adunau de la fiecare
din cei prezenţi cîte un obiect care simbolizează ceva: inel, pieptene, mărgele, bani etc.,
punîndu-le pe toate în vasul cu apă. Un vergelator avea în mînă o vergea (sau o lingură) cu
care lovea în marginea vasului şi întreba: „Cine sună şi răsună?” Al doilea răspundea:

Luncile cu juncili,
Văile cu oile,
Vergelu cu fetili.

Apoi primul vergelator iar întreba: „Da prin vaduri cini treci?” Răspunsul era
următoarea urare:

– Da prin vaduri cini treci?

– Treci [numele stăpînului casei unde avea loc Vergelul] cel bogat …
Sunî din ineli,
Bati din vergeli.

Apoi adaugă:

Semnele din acest vas

Să vă fie tot de tras,
De tras sorţ de bucurie
Din anul ce o să vie.
Scoate-un semn şi-mi spune drept,
Mîne care an să-ncep?

Vergelatorul partener numea în acest moment pe unul dintre cei prezenţi, cărui
obiectul scos din apă (la întîmplare) îi „va arăta”, simbolic, la ce va avea noroc în anul
începător. Astfel se proceda cu fiecare dintre participanţii la joc. Mult haz era atunci cînd
vergelatorului care scotea obiectele din vasul cu apă i se legau ochii, neştiind cine era
persoana cărei trebuia „să-i spună viitorul” (fată, flăcău, tînăr, bătrîn).
La sfîrşitul prezicerii unul dintre vergelatori rostea o urare, cum ar fi:

Anul Nou cu fericire Ca merii, ca perii

Să-l petreceţi şi-n unire, Pe la mijlocul verii,
Tineri şi bătrîni să fiţi Ca toamna cea îmbelşugată,
Şi cu toţii să-nfloriţi Cu de toate-ndestulată2.
12

1
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, 1988, p. 179.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 46–48.
291
 Toţi strigau „ura”. Vasul era scos afară şi vărsată apa din el. Apoi îl spălau, îl
umpleau cu vin şi turnau din el în pahare, toţi bînd şi mîncînd. Spuneau glume, istorii
vesele. Flăcăii şi fetele dansau.
Astăzi asemenea tradiţii nu se mai practică.
Alte preziceri ritualice ale viitorului. În perioada sovietică acestea n-au fost
cercetate aproape deloc, fiind considerate ca elemente religioase, dăunătoare societăţii
contemporane. În acelaşi timp ele nu şi-au încetat existenţa.
Relatam şi mai înainte că asemenea creaţii populare s-au practicat şi se practică mai
mult la începutul iernii (Andreiul), dar şi în ajunurile Crăciunului, Anului Nou.
Bărbaţii în etate prezic timpul, roada anului viitor. Cînd ies afară, în noaptea spre
Anul Nou, observă: „Dacă-i sănin, anul ari sî şii bun. Dacî-i nour, tulburi, şî anu ar sî şii
tulburi, niroditor”1. Dacă luna este plină în seara spre Sf. Vasile, va fi anul roditor, mănos.
„Cînd nu va fi plină, anul va fi neroditor”2.
Vrăjile ritualice ale fetelor mari din noaptea Ajunului de Anul Nou – după cum
spuneam şi mai înainte – nu se deosebesc, în general, de cele de la Andrei şi din
Ajunul Crăciunului. Scopurile lor sunt aceleaşi: „aflarea” timpului căsătoriei, cum
vor fi mirii ş. a.
O vrajă, se pare, specifică pentru R. Moldova este legarea simbolică a drumurilor.
„Închideu drumurili cu aţî. Zîşeu:
– Leg drumu, sî-nchedişi nirili, sî stei aişi, sî nu sî ducî în altî parti. Sî sî opreascî
la mini.
Dacî sî-nchedica vriun flăcău, mureu di rîs”3.
„Dacă să închedica un om bătrîn, spun că şi mirili îi bătrîn. <…> Şi dacă îl cheamă
Ion pi omu cari s-o închedicat , şi pi miri tot Ion l-a chema”4.
O glumă urîtă a flăcăilor în seara şi noaptea spre Anul Nou era legatul uşilor – „ca
dimineaţa sî aibî oamini di lucru. Unii sî duşeu dimineaţa la uşa legatî şî zîşeu stăpînilor:

Ţ-oi dizlega uşa,

Da sî-mi pui rubla”5.

În majoritatea vrăjilor este prezentă credinţa în forţa supranaturală, magică

a soarelui, apei. Fie cu funcţie veche, fie doar cu prilej de glume şi haz, mai ales în noaptea
spre Anul Nou (cînd se zice că nimeni nu trebuie să doarmă, în afară de copii), unele vrăji
ale fetelor mari se practică şi astăzi la începutul anului, ca şi al iernii.

Tradiţii în prima zi a anului (1 / 14 Ianuarie)

Semănatul. Sorcova. Aceste două obiceiuri simbolico-magice au trăsături comune

ori asemănătoare, dar şi diferenţiale. Calităţile comune sunt: originea precreştină, funcţia
de urare a binelui (avînd la bază credinţa în magia contactului), aceiaşi interpreţi (în temei,
copii), timpul executării (dimineaţa primei zile a anului); trăsături distinctive: diferite
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 78; Butor – Grigoriopol; inf. Solomonia I. Spiridon, 73 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 78 („Mai pretutindeni între românii din Bucovina”).
3
AFAŞM, 1987, ms. 383, f.124; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev; culeg.
N. Băieşu.
4
Idem, 1946, ms. 5, f. 111; Mahala – Dubăsari; inf. Natalia F. Barcari, 56 ani; culeg.
M. Barcari.
5
Idem, 1987, ms. 383, f. 273; Cioburciu – Slobozia; inf. Olga I. Cuşnirov, 57 ani; culeg.
N. Băieşu.
292
atribute, texte poetice, zone de circulaţie (Semănatul – aproape peste tot în R. Moldova
şi în satele româneşti din Ucraina, în afară de unele grupuri de sate din sudul Bugeacului,
unde este practicată Sorcova).
Relativ mult a fost comentată formula de felicitare-invocare (fixată în sec. XIII) în
limba latină vulgară:

Gaudium et laetitiae Bucurie şi veselie

Sit in hoc domo. În această casă fie.
Tot filii, Atîţia copii,
Tot porceli, Atîţia purcei,
Tot agni. Atîţia miei1.
1

Probabil, avem în cazul de faţă un recitativ agrar de tipul Semănatului2.

O. Bîrlea presupunea, fără a avea dreptate, că Semănatul de la ucraineni
„s-a răspîndit şi în Moldova, apoi în Dobrogea nordică şi Muntenia răsăriteană”3.
Mai aproape de adevăr este să afirmăm că, după cum am spus şi mai înainte în
lucrarea de faţă, Semănatul la români nu este un împrumut de la romani sau de la slavi;
el a luat naştere pînă la Pluguşor, în perioada incipientă a agriculturii primitive, care era
practicată şi de strămoşii noştri geto-daci.
Datina, numită în popor Semănatul (sau De-a sămînţa, Cu grîul, Cu grăunţa
ş. a.), după cum spun numirile ei, are un pronunţat caracter agrar: simbolizează
semănatul diferitelor culturi. Băieţi de 6–12 ani (rareori şi fetiţele de această vîrstă),
de obicei, în grupuri de două-patru persoane, imită semănatul plugarilor: aruncă
(„seamănă”) prin casa felicitată (unii – şi prin ocolul vitelor, prin grădină) boabe de
felurite culturi (grîu, orz, ovăs, porumb, mazăre) şi rostesc urări specifice de roadă
bogată, vite bune, pace, sănătate, fericire. Se aruncă seminţe şi peste oameni. Gazda,
care primeşte semănători, le dă nuci, mere, bomboane, bani (mărunţi).
După ce copiii pleacă, gospodina mătură boabele aruncate prin casă, iar bărbatul le
aruncă în ocolul vitelor, ca să se înmulţească şi ele ca boabele semănate.
În trecut umblau cu Semănatul şi unii flăcăi. Bunăoară, la Copanca – Slobozia
cămăraşii le semănau pe fetele alese. După semănat, flăcăii închinau o pereche sau două
din cei mai frumoşi colaci cîştigaţi unei fete preferate. Mama fetei trebuia „să cumpere”
colacii aceştia, plătind flăcăilor o sumă mică, simbolică, de bani4.
Bărbaţii şi unele femei seamănă la Anul Nou doar cînd vin în musafirie ori se
întîlnesc pe stradă (au în buzunare seminţe).
Materialele referitoare la Semănat denotă că obiceiul acesta este conceput ca
o continuare a Pluguşorului din Ajunul Anului Nou. Informatorii spun: „Sara au arat,
dimineaţa de acum samănă”5.
Tematica de bază a textului poetic al Semănatului este specifică: urarea, în imagini
artistice, a unei roade înalte în anul care începe.
Textele copiilor mici conţin pînă la 10 versuri.
1
Ducange, Glossarium ad scriptores mediae et infinis latinitatis. – Paris, 1844, p. 962.
Apud I. Kiriac, Mitologie: Opera completă şi definitivă. Ed. 2-a, revăz. şi complet. – Bucureşti:
Cartea Românească, f. a., p. 166.
2
I. Kiriac, Op. cit. , p. 166; Gh. Vrabie, Op. cit., 1970, p. 221.
3
O. Bîrlea, Folclorul …, I, 1981, p. 388.
4
P. Ştefănucă, II, 1991, p. 148.
5
AFAŞM, 1956, ms. 83, f. 79; Susleni – Orhei; inf. Maria I. Stamache.
293
 Sănătatea nouă Ca merii,
Şi la anul cu sănătate! Ca perii
Să trăiţi, La mijlocul verii.
Să-nfloriţi La anul şi la mulţi ani!1
Recitativele copiilor mari şi ale celor în vîrstă sunt, fireşte, mai lungi (pînă la 25–30
de versuri).
Anul Nou cu bine, La toate mesele –
Cu zile senine, Inimile vesele.
Şi cu sănătate Să trăiţi,
Şi cu spor la toate! Să-nfloriţi
Să-l petreceţi Ca merii,
Şi s-ajungeţi Ca perii
Toţi cu fericire În mijlocul verii,
Şi cu mulţumire! Ca viţa de vie
Ploi la timp, În toamna tîrzie.
Noroc la plug, La mulţi ani!2
Sănătate şi belşug.

Textul Semănatului este şi o imagine filozofică a vieţii, a idealurilor ţăranului. Acesta

îşi exprimă dorinţa de a fi sănătos, să poată munci, să aibă „ploi la timp” şi atunci va avea
„spor la toate”, se va bucura de „zile senine”, va considera că are „noroc la plug”.
Spre deosebire de Pluguşor, textul Semănatului nu are subiect şi compoziţie bine
determinate. Putem, totuşi, vorbi de unele elemente arhitectonice ale Semănatului ca
operă artistică, plăsmuită pe baza comparaţiilor hiperbolice, simbolurilor, repetărilor.
În variantele Semănatului deosebim cîteva formule constante iniţiale, mediane şi finale.
Cum ar fi: Sănătatea nouă!, Anul Nou cu sănătate!, La anul şi la mulţi ani! Aproape că nu
este text în care să lipsească formula mediană: Să trăiţi, / Să-nfloriţi / Ca merii, / Ca perii!
Asemenea sintagme, trecînd dintr-o variantă în alta, subliniază funcţia de urare a creaţiei
poetice populare în cauză.
Repetatele comparaţii hiperbolice au devenit procedeu compoziţional caracteristic
acestei urări (ca şi în Pluguşor):

Cîte paie pe casă – Cîte nuiele-n gard –

Atîţia galbeni pe masă; Atîţia cai în grajd;
Cîte pietre-n rîu – Cîţi bolovani –
Atîţia saci cu grîu; Atîţia cîrlani!3
123

Paralelismele, constituite pe baza anaforei cîte – atîtea, se transformă din procedeu

lexical-stilistic în procedeu lexical-compoziţional, care sporeşte expresivitatea urării.
Textul Semănatului conţine multe hiperbole şi simboluri. Bogăţia de epitete
favorizează crearea imaginii unei vieţi îmbelşugate, fericite, vesele, optimiste. Pilde: an
bun, toamnă bogată, casă îndestulată, mese întinse, oi lînoase, vaci lăptoase, zile senine,
gînduri sănătoase. Multe epitete, în context cu altele, formează asocieri surprinzătoare,
uneori creînd şi situaţii umoristice:
1
N. Băieşu, Poezia obiceiurilor …, 1975, p. 313 (Sadova – Călăraşi).
2
AFAŞM, 1950, ms. 34, f. 91; Măşcăuţi – Orhei.
3
L. A. Axionova, Cîntecul popular moldovenesc. – Chişinău: ESM, 1958, p. 10.
294
 Oi lînoase, Minte-n şcoală,
Vaci lăptoase, Carne-n oală;
Gînduri sănătoase, Grîu, cînd plouă,
Fete frumoase, Şi găini cu ouă,
Lemn sub daltă Dă, Doamne, şi nouă!1
Ş-o mîndruţă-naltă …

Toate cuvintele şi expresiile pe care le conţine textul Semănatului sunt pozitive.

Asemenea Pluguşorului tradiţional, textul Semănatului este constituit din perechi
de versuri de lungime inegală:

Să trăiţi În mijlocul verii,

Să-nfloriţi Ca viţa de vie
Ca merii, În toamnă tîrzie2.
Ca perii
12

Ritmul declamativ rapid imprimă Semănatului o intonaţie de urare solemnă,

veselă, plăcută.
Obiceiul Sorcova există la mai multe popoare sud-est-europene, mai ales balcanice
(bulgari, sîrbi, albanezi, greci, români). În România tradiţia este răspîndită la sudul ţării –
din Oltenia pînă-n Dobrogea. De zona aceasta ţine şi sudul Bugeacului.
Sorcova este practicată intens şi astăzi în satele bulgăreşti din sudul R. Moldova
şi din reg. Odesa. Copiii bulgari sorcovesc în limba lor maternă. În satele mixte (români
şi bulgari) sau româneşti unii copii moldoveni zic Sorcova în limba bulgară (alteori
paralel cu textul în limba română)3. Tot în limba bulgară se recită Sorcova şi în multe sate
găgăuzeşti. De la numele obiceiului provine şi numirea populară a Anului Nou în unele
sate găgăuzeşti: Ciubuc ghiuniu (Ziua beţişoarelor, adică Ziua sorcovelor)4.
Abordînd problema genezei Sorcovei, unii cercetători au susţinut originea
ei romană. Astfel, G. Dem. Teodorescu aducea informaţii că la Anul Nou romanii
puneau ramuri de laur la casa împăratului şi la sediul guvernului. La procesiunea
aceasta se aduna toată populaţia Romei. „N-avem laur, ca să salutăm cu acest simbol
de glorie şi prosperitate noul an, dar avem altceva <…>. În locul unei ramure de
laur îmblă din casă în casă cu o frumoasă sorcovă în mînă”5.
Academicianul rus A. N. Veselovschii a înaintat ipoteza că Sorcova „e în legătură,
probabil, cu bulg. surava, survatca şi cu obiceiul bulgarilor Survatcovati, Surocvati <…>.
Surava eu o apropii de cuvîntul bisericesc slav sourov şi souroviţa, <…> ce înseamnă
vergi proaspete, verzi”6.
În 1885 G. Dem. Teodorescu considera că Sorcova e o sincopare din bulg. sorocova,
soroc, însemnînd patruzeci. „În adevăr dacă vom lua recitativul Sorcovei şi-l vom
despărţi în grupe silabice, în modul cum îl cadenţează copiii, vom găsi tocmai patruzeci
de grupe, corespunzînd celor patruzeci de atingeri cu sorcova, executate la pronunţarea
fiecărei grupe silabice”7. Folcloristul avea dreptate cînd susţinea, ca şi A. N. Veselovschii,
1
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 166–167 (Corteni – Vulcăneşti).
2
AFAŞM, 1948, ms. 31, f. 65; or. Soroca; culeg. P. Bulat.
3
Idem, 1968, ms. 179, f. 3–4; Anadol – Reni – Odesa; inf. Efrosinia I. Moga, 67 ani; culeg.
N. Băieşu.
4
К. Малай, Приход Чокмайдан Бендерского уезда // КЕВ, 1875, nr. 22, p. 833.
5
G. Dem. Teodorescu, Încercări critice …, 1874, p. 65.
6
A. N. Veselovschii, Op. cit., 1883, p. 122.
7
G. Dem. Teodorescu, Poezii …, 1885, p. 159.
295
originea cuv. Sorcova din limba bulgară, însă este greşită opinia cum că textul Sorcovei se
împarte în patruzeci de grupe silabice. În 1934 P. Caraman a combătut „teoria lui patru-
zeci” privind etimologia term. Sorcova. El a explicat mai detaliat provenirea cuv. Sorcova
din bulg. surov, ce înseamnă verde, tînăr, fraged. La bulgari mlădiţa cu care sorcovesc
copiii se numeşte surova vetca. Adjectivul substantivizat, în forma diminutivă – surovca
– a fost preluat în limba română, cu terminaţia specifică acestei limbi (sorcova). Numele
Sorcova a fost dat la început mlădiţei verzi, care era utilizată la sorcovit, apoi a trecut şi
asupra urării, iar mai tîrziu a fost numită astfel şi datina magică respectivă. Toate celelalte
cuvinte înrudite (a sorcovi, sorcovitor ş. a.) sunt derivate ale Sorcovei, ce s-au format de
acum după modelul limbii române1.
Şi în prima jumătate a sec. XX mulţi cercetători au continuat să susţină originea
romană a Sorcovei (E. Niculiţă-Voronca, 19082; T. Burada, 19153 ş. a.).
Probabil, exista un obicei asemănător cu Sorcova de astăzi şi la strămoşii noştri
traco-geto-daci, dată fiind răspîndirea largă în trecut a practicilor bazate pe magia
contactului. Textul Sorcovei ţine de timpurile cînd oamenii credeau mult în forţa magică
a plantelor verzi, a fierului, a anumitor formule. Potrivit credinţei în magia contactului,
ramura verde, prin atingerea cu ea a oamenilor şi animalelor, le transmite calităţile ei
interioare şi exterioare (fecunditate, tărie, frumuseţe)4. Prin urmare, este logic să credem
că doar numirea obiceiului în adevăr este preluată de la bulgari (surov – verde, fraged).
Obiceiul, însă, este autohton.
Tradiţia Sorcovei se practică şi astăzi în sudul Bugeacului, avînd următorul aspect.
Sorcova ca obiect este o ramură (uneori înmugurită sau chiar înflorită) de oarecare pom
fructifer, împodobită cu flori artificiale de diferite culori, cu panglici. Umblă cu Sorcova
în dimineaţa primei zile a anului copiii în vîrstă de 5–12 ani (pe alocuri mai mult fetiţe
decît băieţei), în grupuri, dar şi cîte unul, lovind uşor, ritmic, cu ramura peste umărul celui
felicitat, dorindu-i (rostesc texte scurte, în versuri) sănătate, belşug şi noroc.
Pe alocuri copiii sorcoveau nu numai în case, ci şi pe cei întîlniţi în stradă.
Pe parcursul timpului s-a simplificat latura etnografică a Sorcovei, pierzînd din
semnificaţia magică.
În satele din raioanele Reni şi Ismail (reg. Odesa) circulă unul şi acelaşi text, variind
doar topica unor versuri:

Sorcova, morcova, În mijlocul verii.

Taie, babă, roşcova! Peste iarnă – sănătoşi,
Să trăiţi, De vara – bucuroşi.
Să-nfloriţi Tare ca piatra,
Ca merii, Iute ca săgeata.
Ca perii La anul şi la mulţi ani!5
12345

În s. Frecăţei r. Reni unii copii mici sorcovitori, mergînd de la casă la casă, zic
de mai multe ori: „Utiu, utiu, utiu! … Mac, mac, mac!”. Fetiţele zic: „Ţiu, ţiu, ţiu”, iar
băieţeii: „Cucurigu!”6. Fetiţele sorcovitoare se numesc puici, iar băieţeii – cucoşei.
1
P. Caraman, Datinele româneşti …, 1934, p. 83.
2
E. Niculiţă-Voronca, Studii în folclor, I. – Bucureşti: Tip. Lăzăreanu, 1908, p. 49–50.
3
T. Burada, Istoria …, 1915, p. 55.
4
Ю. В. Попович, Еще раз о происхождении обычая соркова // VIII конференция
молодых ученых Молдавии (Тезисы докладов). – Кишинёв: Ştiinţa, 1972, p. 60.
5
AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 30–31; Babele (astăzi Oziornoe) – Ismail – Odesa; inf. Varvara S.
Nicodim, 37 ani; culeg. N. Băieşu.
6
Idem, 1968, ms. 179, f. 59; Frecăţei – Reni – Odesa; inf. Elena A. Pălimaru, 56 ani; acelaşi
culeg.
296
 Informatorii au explicat că rostesc aceste cuvinte „ca să audă oamenii că vin
sorcovitorii <…>. Sorcovitorii binecuvîntează gospodăria, ca să le menească oamenilor
păsări, să scoată cloştele pui, boboci, să crească mari, să nu piară”1.
Textele-tip ale Sorcovei încep cu formulele: „Sorcova veselă” ori „Sorcova
morcova”. La sfîrşit, ca la orice urare de Anul Nou, copiii rostesc tradiţionala expresie
„La anul şi la mulţi ani!”, iar uneori mai adaugă cîte un vers: „La anul şi la mulţi bani,
/ Să se umple casa cu bani!”2.
În textul Sorcovei versuri lungi, de 7–8 silabe, avem numai în formulele de
încheiere. În textul propriu-zis predomină versul scurt, de 3 şi 4 silabe: „Sorcova /
Vesela, / Să trăiţi …”.
Versurile Sorcovei sunt rostite rapid şi ritmic, în tactul loviturilor cu sorcova peste
umărul celui felicitat.
Jocul satului. La Anul Nou (ca şi la alte sărbători mari: Crăciunul, Boboteaza,
Paştele) flăcăii organizau joc pentru sat.
Muzicanţii erau angajaţi înaintea sărbătorii, iar alte concretizări le făceau în
timpul Vergelatului.
La jocul de Anul Nou se practicau tradiţii despre care am vorbit şi mai sus, cu
ocazia Crăciunului (scosul fetelor la joc, datul lor afară din joc).
„Jiocu sî făşe di Paşti, di Novîi God (amu zîc Novîi God, da atunşi iara Anu Nou,
pi vechi, bătrîneşti). Şî trii zîli iara [joc] la Boteazî. Făşe flăcăi jioc. Scote fetili la jioc.
<…> Dac-avei sorî mai mari, apu’ pi fata şei mari o scote la jioc. Da dacî iara mai nicî
şî fata şei mari nu iara maritatî ş-ave, poati, ast’ mai nicî şăispreşi-şăptispreşi ani, n-o
scote la jioc. Nu trebu’ sî jioşi, cî esti niani-sa, esti leli-sa şei mai mari. Nu trebu’ sî
jioaşi. Da dac’ sî marita aşeea [mare], apu’ de-amu o scote pe-a doilea la jioc. Atunşi
ave şî şinşi feti şî trii feti.
Ş-ap’ dac’ ti scote la jioc, apu’ spune părinţilor aşii di făşe jioc. Eara camaraş
şî făşe jioc. Eara un flăcău mai mari <…>. Ş-apu’ selsovetu*, 3 statu plăte, nu plăte
ca cum amu: rubla – şî la dom culiturî**, 4 da făşe jioc statu, plăte ş-ap’ s’ duşe fetili
la jioc şî jiuca.
Cîn’ înşepe a cînta muzîca, fata şeea şîde-n crug***5 pi’mprejiuru jiocului,
da nu jiuca.
– Aşa! Iaca fata şeea trebu’ s-o scoatim la jioc.
<…> Doi flăcăi, trii flăcăi sî duşe ş-o lua pi fata şeea di mînî ş-o tîrîie-n jioc.
O prinde din şaragu şel di feti şî flăcăi şî jiuca di trii ori pi-mprejiur ş-o scos-o la jioc.
De amu pute sî jioaşi cu feti ş’ cu flăcăi şi-aş vrut.
Aşelea niscoasî la jioc şîde şî prăje. Nu jiuca. La nuntî, aşa sara, jiuca feti cu feti,
băieţ cu băieţ, da la jioc nu jiuca.
Da băieţî … Eara, iaca, aşă flăcău şel mai mari. Sî duşe la jioc. Plăte taxa ş-apu’
jiuca. Ş-ap’ dac’ sî duşe-n armii****,6 altu işă.
Făşe jiocu-n nijlocu satului, undi-i larg, aşă. <…> Jiuca Bulgăreasca, jiuca Oira,
Cracoviacu. Atunşi eara multi jiocuri. Şarag jiuca”3.7
1
Idem, f. 4; Anadol – Reni – Odesa; inf. Dumitru I. Stancu, 11 ani; acelaşi culeg.
2
Idem, 1967, ms. 175, f. 24; Satul Nou – Reni – Odesa; inf. Dumitru P. Alexi, 35 ani;
acelaşi culeg.
* Selsovet (rus.) – soviet (sfat) sătesc.3
** Dom culiturî (rus.) – casă de cultură.4
*** Crug (rus.) – cerc.5
**** Armia (rus.) – armată.6
3
AFAŞM, 1987, ms. 387-a, f. 177; Cioburciu – Slobozia; inf. Ana I. Mămăligă, 74 ani;
culeg. E. Junghietu.7
297
 „Cari fatî el [flăcăul] o chema la jioc şî e nu vra sî iasî, o da afarî din jioc. Ii
[flăcăii] eara stăpîni pi jioc. Asta-i di mari ruşîni – sî ti dăi afarî din jioc”1.
„Dacî nu li da colac [pentru Urătură], apu’ li da afarî din jioc. Ii jă zacajă*2 jiocu
ş-apu’ dacî sî vîrî aşei [fatî] cari n-o făcut colac, apu-o lua la jioc ş-apui îi da un jenunchi
în cur”2.3
„Feti mari fiicari făşe cîti-un colac la flăcăi [ceata urătorilor]. Dacî nu da colac,
ap’ adăuza [în prima zi a anului] o da din jioc afarî <…>.
– Fuji de-aişi! N-ai vrut sî dai colacu”3.4
Asemenea tradiţii sunt demult dispărute din traiul sătenilor.

Boboteaza (Botezul Domnului) (6 / 19 Ianuarie)

Asemănător altor popoare creştine, românii încheie ciclul principalelor sărbători

de iarnă cu Boboteaza. Ţine trei zile: 5 / 18 Ianuarie – Ajunul Bobotezei; 6 / 19 Ianuarie –
Boboteaza propriu-zisă; 7 / 20 Ianuarie – Ziua Sfîntului Ioan Botezătorul.
În aspectul creştin sărbătoarea este închinată amintirii botezului lui Iisus Hristos de
către Sf. Ioan în apa r. Iordan din Palestina.
Cea mai frecventă numire a sărbătorii este Boboteaza, dar şi Boteaza, Botezul
Domnului, Botezul ş. a.
Subst. botez vine din verbul latin battizare, baptizare – a scufunda (un prunc)
de trei ori în apă sfinţită. Botezarea se consideră drept iertarea păcatului strămoşesc
(al lui Adam şi al Evei în faţa lui Dumnezeu, ceea ce a determinat izgonirea lor din rai) şi
a păcatelor personale, săvîrşite pînă la momentul dat (cînd este vorba de adulţi). Se crede
că prin botezare persoanele respective devin membri ai bisericii creştine.
Cuv. Bobotează vine din sl. Bog (Dumnezeu) + botează (ideea lingvistului
Ovid Densusianu).
Esenţa principalelor tradiţii ale Bobotezei, inclusiv numirea latină a sărbătorii,
vorbesc despre faptul că apariţia şi consolidarea praznicului în cauză ţin de perioada
incipientă a creştinismului, în condiţiile Imperiului Roman.
Asemenea majorităţii sărbătorilor creştine, Boboteaza conţine tradiţii atît bisericeşti,
cît şi etno-folclorice păgîne. În cazul de faţă este vorba, în primul rînd, de variate forme
de folosire ritualică a focului şi apei, crezîndu-se foarte mult în forţa magică, purificatoare
a acestora. Scăldatul, spălatul, stropitul cu apă se practicau pe larg în era păgînă; apa
sfinţită (agheasma) se foloseşte în creştinism, mai ales, cu prilejul Bobotezei.
Cu timpul, cele trei-patru zile ce ţin de sărbătoarea Bobotezei au acumulat şi o serie
de alte tradiţii păgîne şi creştine, pe lîngă cele legate de utilizarea focului şi apei. Avem
în vedere unele datini ce sunt proprii în mare parte sărbătorilor precedente – Naşterea
Domnului şi Anul Nou. Ele sunt legate de magia primei zile şi de magia imitativă, de
închipuitele capacităţi miraculoase purificatoare ale focului, apei.
Stratul principal creştin al Bobotezei îl constituie evenimentul biblic al botezării lui
Iisus Hristos de către Sf. Ioan.
1
Idem, 1988, ms. 392, f. 69; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Elena P. Grosu,
62 ani; culeg. V. Cirimpei, S. Moraru.
* Ii jă zacajă (rus. oni je zacazîvali) – ei [flăcăii] doar comandau.2
2
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 186; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Tatiana
I. Colţa, 37 ani; culeg. E. Junghietu.3
3
Idem, f. 31; acelaşi sat; inf. Mihail I. Hangan, 72 ani; acelaşi culeg.4
298
 Cercetătorii susţin că la începutul erei creştine cei care doreau să îmbrăţişeze noua
religie erau supuşi unei specioale spălări ritualice cu apă (pentru purificare).
Prin anul 27 d. Hr., pe cînd în Imperiul Roman domnea Tiberiu (anii 14–37), iar în
Iudeea – Irod Antipa (Antipas) (anii 4–39) pe cursul inferior al r. Iordan apăruse un tînăr
deosebit, cu numele Ioan. Se considera că el era trimisul lui Dumnezeu pentru a pregăti
venirea, primirea şi înţelegerea Mîntuitorului lumii. Ioan practica spălarea ritualică cu
apă, numind-o botezare. El invita lumea să se boteze în Iordan, totodată, pocăindu-se şi
schimbîndu-şi modul de viaţă.
Amintim că Ioan a fost unul dintre pruncii salvaţi de mînia lui Irod, după naşterea
lui Iisus. Ioan era doar cu şase luni mai mare ca Iisus. De aceea el a fost numit apoi şi Ioan
Întîimergătorul. A fost fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei. Îngerul i-a vorbit lui Zaharia
că fiul său va duce o viaţă sfîntă şi-i va pregăti pe oameni pentru primirea şi înţelegerea
Mîntuitorului. Devenind matur, Ioan s-a retras în pustiul Batabara (Betania) pe malul
Iordanului. Acolo Ioan ducea o viaţă mai mult ca modestă, umblînd îmbrăcat în haine din
păr de cămilă, încins cu o curea peste mijloc, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică,
pe care le găsea în pustiu1.
Potrivit altor surse, Ioan a fost păstor de capre. Se hrănea cu lapte de capră,
îşi făcea îmbrăcăminte din părul acestui animal. Cunoştea puţini oameni. Se ruga
lui Dumnezeu2.
Se spune că Dumnezeu vorbea cu Ioan, învăţîndu-l cum să pregătească poporul,
prin botezare, pentru venirea Mîntuitorului, iar apoi încredinţîndu-i şi sarcina de a-l boteza
pe Iisus3.
Despre evenimentul biblic extraordinar al botezului lui Iisus au relatat amănunţit
toţi cei patru evanghelişti: Matei (3, 13–17), Marcu (1, 9–11), Luca (3, 21–22), Ioan
(1, 32–34).
Tradiţia spune că Ioan mergea la apa Iordanului şi vorbea mulţimii care se aduna
în jurul lui: „Pocăiţi-vă, adică lepădaţi-vă de păcate, de fapte rele, pentru că iată, vine
împărăţia cerurilor. Vine Împăratul acestei Împărăţii, un Împărat cu totul deosebit de cei
pămînteşti, mai mare şi mai puternic decît toţi ceilalţi, un Împărat mare prin iubirea faţă de
oameni, faţă de copii şi vîrstnici, un Împărat care nu vrea războaie, nu vrea nedreptate, nu
vrea nici un rău. El vrea numai iubire, dreptate, pace. Aceasta este împărăţia cerurilor”4.
Cînd oamenii îl întrebau „Ce să facem?”, Ioan le spunea să fie buni: „Cel ce are
două haine, să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate, să facă asemenea”5.
Veneau mulţi la Ioan, căci el era ca „o făclie, care arde şi luminează şi oamenii se
veseleau la lumina înţelepciunii lui”6.
După ce vorbea oamenilor, Ioan îi boteza în apa Iordanului. Omul care venea la
botez, intra pînă la gît în apă şi se pocăia – îşi mărturisea toate păcatele. Apoi Ioan îi
afunda puţin şi capul în apă. După aceea omul ieşea la mal. Era „un botez al căinţei;
spălîndu-şi trupul, omul se gîndea la curăţirea duhului său de rele”7.
Mulţi credeau că Ioan este însuşi Iisus. Observînd aceasta, Ioan spunea mulţimii
că el doar pregăteşte venirea lui Iisus: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decît
mine. Căruia nu-i sunt vrednic, plecîndu-mă să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am
botezat pe voi cu apă. El însă vă va boteza cu Duh Sfînt”8.
1
Matei, 3, 4.
2
I. Taloş, Gîndirea, 2001, p. 140.
3
Idem.
4
C. Galeriu, Op. cit., 1991, p. 26.
5
Idem.
6
Idem.
7
Idem, p. 27–28.
8
Idem, I, 7–8.
299
 Au fost botezaţi atunci foarte mulţi şi diferiţi oameni.
Botezul săvîrşit de către Ioan asupra mulţimii semnifica doar primul sens al acţiunii:
el chema trecerea (prin botezare) a poporului la noua religie, astfel vestind venirea lui
Iisus Hristos1. Cu totul alt sens a avut botezarea lui Iisus de către Ioan.
Tradiţia spune că Iisus, care avea 30 de ani – vîrsta majoratului la evrei – a venit
şi el din sătucul Nazaret (în Galileea), unde-şi petrecuse copilăria şi tinereţea, ca să
împărtăşească botezul prin pocăinţă, deşi se zice că nu avea păcate.
La început Ioan a refuzat să-l boteze, spunînd: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de
Tine şi Tu vii la mine?” Iisus i-a răspuns: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea”2.
Iisus a procedat astfel, dorind să arate că este om adevărat, nu o fantomă3.
Ioan ascultîndu-l pe Iisus, l-a botezat. Mîntuitorul a intrat în rîu, iar Ioan a luat apă
cu mîinile şi l-a udat pe cap.
Însă cînd Iisus a ieşit din apă, s-au petrecut minuni. Cerul s-a desfăcut, lăsînd să
se vadă Duhul Sfînt (al lui Dumnezeu), sub formă de porumbel, care a arătat lui Ioan şi
mulţimii ce se afla lîngă rîu că cel botezat este Mesia cel promis, că posedă toată sfinţenia
Părintelui Ceresc. Porumbelul s-a aşezat pe umărul lui Iisus. Atunci din cer s-a auzit vocea
lui Dumnezeu, care a zis: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit întru care am binevoit”4.
Astfel, la botezul lui Iisus s-a arătat, pentru prima dată, Dumnezeu, care, conform
tradiţiei, are trei feţe – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt: Tatăl, care a spus din cer „Acesta este
Fiul Meu Iubit”; Fiul, care s-a botezat în apa Iordanului; Duhul Sfînt, care s-a pogorît
peste Iisus în chip de porumbel. Acestor trei feţe creştinii le zic Sfînta Treime, care este
„familia dumnezeiască, modelul, icoana familiei noastre omeneşti. Cu închinarea Treimei
începem orice rugăciune, cînd zicem: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”5.
Amintim că Duhul Sfînt s-a mai arătat apoi (în chip de nour) cînd au avut loc
Schimbarea la Faţă a Domnului şi (în chip de limbi de foc) la Pogorîrea Duhului Sfînt 6.
Aducem episodul biblic al Botezului lui Iisus, versificat cu iscusinţă de către
Petre Dulfu:

A ieşit (pe vremea ceea Nu-i departe! O să vie! …

Cînd Pilat domnea-n Iudeea) Pomii sterpi vor fi tăiaţi
Al lui Zaharia fiu, Şi-n văpaie aruncaţi!
Ca să predice-n pustiu. Şi venit-au la Ioan
Din păr de cămil-avea Satele de pe Iordan;
Haina lungă … şi-o curea Şi Ierusalimul – gloată,
Mijlocul i-l încingea … Şi Iudeea, ţara toată!
Cu lăcuste se hrănea Lui Ioan se spovedeau
Şi cu miere din păduri … Şi-n Iordan se botezau.
El dădea învăţături Poporimea-l întreba:
Oamenilor cuvîntînd: – Ce să facem?
– Pocăiţi-vă curînd! El grăia:
Că cereasca-mpărăţie – Cine două haine are,
123456

1
R. Ciobanu, 1994, p. 35.
2
Matei, 3, 14.
3
Idem, 3, 15.
4
Idem, 3, 16–17.
5
C. Galeriu, Op. cit., 1991, p. 30.
6
I. Mircea, 1995, p. 142.
300
 Una să i-o dea cui n-are. Pleava nefolositoare
Cei cu mult grîu în hambar O va arunca-n vîltoare.
Tot aşa să facă iar! Coborît-a şi Iisus,
Vameşi mai veneau apoi, De la Nazaret s-a dus
Să-i boteze: – Dar pe noi, În pustie la Ioan,
Ce ne-nveţi, Prealuminate? Spre-a se boteza-n Iordan.
El le răspundea: – Dreptate! Dar pe dînsul, cînd veni
Nu luaţi, la vămuit, Lîngă rîu … Ioan l-opri:
Decît ce vi-e rînduit! – Eu ar fi să fiu de tine
Mai venea şi ostăşime: Botezat! … Vii tu la mine?
– Voi să n-asupriţi pe nime! – Las’ că astfel Domnul cere,
Şi cu plata voastră fiţi Împlinească-se-a lui vrere.
Totdeauna mulţumiţi! În Iordan el a intrat
Auzind, grăia poporul: Şi Ioan l-a botezat …
– N-o fi el Mîntuitorul? Domnului cînd se ruga,
Şi le răspundea Ioan: Bolta – sus – deschisu-s-a
– Eu cu apă din Iordan Şi în chip de porumbel
Vă botez … Iar cel ce vine Se văzu cum peste el
E mai tare decît mine! Duhul Sfînt s-a coborît.
El cu foc şi cu duh sfînt Glas apoi s-a auzit …
Boteza-va pe pămînt … Glăsuit-a Dumnezeu:
Cu lopata-n mîna sa, – Ăsta este fiul meu
Aria va curăţa … Întru care eu ca Tată,
În grînaru-i o s-adune Pus-am dragostea mea toată!1
Partea de grăunţe bune,
1

A doua zi, cînd Ioan l-a văzut pe Iisus, a zis către ucenici şi către mulţime: „Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”2.
După acel eveniment lui Ioan i-au zis Botezătorul.
S-a constatat că sărbătoarea Botezului Domnului este marcată încă din sec. III3.
Iniţial (sfîrşitul sec. III sau începutul celui de al IV-lea), în orientul Europei, Botezul
Domnului era marcat împreună cu Naşterea Domnului, la 6 Ianuarie. Separarea datelor
celebrării celor două sărbători s-a înfăptuit la sfîrşitul sec. IV (în 375): Crăciunul a fost
transferat la 25 Decembrie, iar Botezul a rămas la 6 Ianuarie.
Conform altor surse, separarea despre care vorbim a avut loc în anul 550, pe vremea
împăratului roman Iustinian (482–565)4.
Menţionăm şi o relativ recentă noutate senzaţională care se referă la locul botezului
Mîntuitorului. Arheologii iordanieni au descoperit în vara anului 1999 unele inscripţii
care demonstrează că botezul Domnului a avut loc nu în Betania din dreapta Iordanului,
dar în cea din stînga, în Iordania, care poartă şi numele rîului5.
Boboteaza (ca şi Crăciunul, Anul Nou) este precedată de ajunul sărbătorii.
Ajunul Bobotezei (5 / 18 Ianuarie). Pe parcursul zilei şi serii sunt respectate multe
tradiţii, evident, unele din ele repetîndu-le pe cele de la Crăciun şi de la Anul Nou.
Mai importante între acestea sunt:
1
P. Dulfu, 1990, p. 41–44.
2
Ioan, I, 29.
3
V. Răducă, 1998, p. 123.
4
V. M. Barbu, 1999, p. 82.
5
O descoperire arheologică de importanţă covîrşitoare – Locul Botezului Domnului //
Flux, 1999, 23 Iulie.
301
 – credinţa în primul vizitator al casei;
– respectarea strictă a postului;
– focurile ritualice; afumatul caselor, sfinţitul lor de către preoţi;
– masa ritualică;
– obiceiul umblatului cu Chiraleisa;
– preziceri ale timpului, roadei, vieţii oamenilor în noul an;
– credinţe în deschiderea cerului, în vorbirea vitelor;
– credinţe în bîntuirea forţelor necurate;
– alte tradiţii, sfaturi.
Conform credinţelor populare (legate şi de Crăciun, de Anul Nou, Bobotează),
sexul primului vizitator poate influenţa asupra puilor de animale care urmează să fie
fătaţi în gospodăria respectivă în anul curent. Se zice, de pildă, că dacă în această zi
primul intră în casă un bărbat ori un băiat, apoi vacile, oile şi alte animale domestice
vor făta pui de sex masculin; iar dacă prima va intra o femeie ori o fată, vitele vor făta
pui de sex feminin.
Peste tot la creştini lumea posteşte în special, nu mănîncă de dulce în Ajunul
de Bobotează1.
Se zice că cine respectă postul în Ajunul Bobotezei „are noroc”2. Unii cred că
cel ce posteşte în Ajunul Bobotezei vara „ar putea întoarce grindina şi ploaia”3.
Ţin post negru, adică nu mănîncă nimic pînă a doua zi, mai ales, fetele mari,
sperînd că se vor mărita mai degrabă şi vor avea „miri frumoşi, cuminţi şi bogaţi”4.
„Flăcăii la fel nu mănîncă toată ziua, ca miresele să le fie cuminţi, robace, bogate şi
frumoase”5.
Între obiceiurile din Ajunul Bobotezei, asemeni celor din Ajunul Crăciunului,
un loc important îl ocupă focul şi produsele acestuia – fumul, cărbunii, cenuşa.
Ritualuri cu folosirea focului şi fumului în Ajunul Bobotezei s-au păstrat mai
bine la popoarele din fosta Iugoslavia. Bunăoară, în raionul Istria din Slovenia în
seara zilei acestea se aprinde specificul pentru această zonă butuc ritualic, care, de
obicei, rămîne de la Crăciun. Cărbunii şi cenuşa de la butucul ars se împrăştie prin
vii – ca să rodească bine poama6.
Unele ritualuri cu folosirea focului au fost acomodate la tradiţiile creştine. De
exemplu, tot în Slovenia în Ajunul Bobotezei pe malurile rîurilor se aprind cîte trei
focuri pentru „cei trei magi (crai) de la răsărit”: un foc mare – pentru craiul Baltazar,
al doilea, mai mic – pentru Melhior şi al treilea, şi mai mic – pentru Gaspar. În jurul
focurilor se adună tineretul. Cu făclii aprinse în mîini, joacă, săltînd cît mai sus7.
Un obicei asemănător, dar, totodată, cu trăsături specifice, există în Bucovina
şi în Munţii Apuseni (în vestul României). Este vorba de obiceiul Ardeasca (de la
vb. a arde). Acţiunea ritualică rezidă, după cum afirmă I. Ghinoiu, în „purificarea
spaţiului de spiritele şi forţele malefice prin focurile aprinse pe dealurile şi tăpşanele
înalte”8. Mai ales în trecut, flăcăii şi fetele mari aprindeau un foc mare de paie şi
frunze uscate. Toţi cei prezenţi se prindeau de mîini, jucau şi cîntau în jurul focului.
1
Anca-Mihaela Popescu, Tradiţii la Bobotează // Ţara, 2000, 18 Ian.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 125.
3
Idem, p. 125 (Straja – Bucovina).
4
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 198 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Maria Balmuş,
70 ani, 1989).
5
Idem.
6
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 261.
7
Idem.
8
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 13.
302
 Cînd para se liniştea, săreau peste foc, prin fum, pentru a fi feriţi de îmbolnăviri
şi pentru a li se împlini dorinţele, principala între acestea fiind, desigur, căsătoria1.
Obiceiul continua în ziua a doua, de Bobotează, la 6/19 Ianuarie (Vom reveni).
O fază nouă a obiceiului focurilor ritualice a devenit afumatul, iar apoi, în era
creştinismului, – sfinţitul (afumatul cu tămîie aprinsă, pusă în cadelniţă). Evoluţia aceasta
se vede în următoarele două acţiuni, care se înfăptuiau, consecutiv, în Ajunul Bobotezei:
după ce preotul sfinţea casa şi acareturile, gospodarul le afuma cu cărbuni aprinşi.
Evident, unele elemente ale procesului sfinţirii caselor în Ajunul Bobotezei se
aseamănă ori chiar le repetă pe cele din Ajunul Crăciunului.
În dimineaţa Ajunului Bobotezei, după liturghie, care în ziua aceasta se termină
mai devreme ca de obicei, preotul face puţină agheasmă şi porneşte prin sat cu sfinţitul,
începînd de la casa proprie2.
Dacă satul este mare, într-o parte a lui umblă preotul, iar în alta – dascălul3.
Cercetătorul Gh. Pavelescu scria în 1943 că în Transnistria preoţii umblau cu
sfinţitul caselor „în unele sate în Ajun, în altele – în ziua de Bobotează (Handrabura), după
ce termină sfinţitul apei. Dacă nu reuşeşte în prima zi, continuă în zilele următoare”4.
Împreună cu preotul merg prin sat şi doi bărbaţi în vîrstă, dintre care unul duce
căldarea cu agheasmă şi pămătuful de busuioc (pentru stropit), iar celălalt – o traistă
(pentru darurile primite).
În multe sate, pe lîngă cei doi bărbaţi, umblă şi o mulţime de băieţi, iar pe
alocuri şi oameni în etate, care strigă, cînd trec de la o casă la alta, Chiraleisa! Ori
Ni-ho-ho!” (Vom reveni). Astfel se dă de ştire gospodarilor că se apropie de casele
lor preotul cu sfinţitul5.
Există şi credinţa că, strigînd Chiraleisa! ori Ni-ho-ho!, oamenii capătă noi puteri,
toate relele fug de la ei6.
În aşteptarea preotului, femeile şi fetele mari întind pe lăzi şi pe paturi hainele cele
mai bune, pentru a fi şi ele stropite cu agheasmă, să nu le roadă moliile7.
În pragul casei preotul este întîmpinat de către gospodar, care ţine în mînă
o lumînare aprinsă8.
Unele gospodine au grijă să arunce înaintea preotului grăunţe de porumb, sperînd
că astfel vor avea noroc la păsările ouătoare9.
În timpul sfinţitului, preotul, cu o cruce relativ mare în mînă, cîntă un
tropar special:
În Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne,
Închinarea Treimii s-a arătat,
Cu glasul Părintelui a mărturisit Ţie,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te etc.10
Preotul stropeşte cu agheasmă, în primul rînd, casa mare, unde se află, de obicei,
masa cu bucate, apoi alte odăi, acareturile. La unii preotul era rugat să se urce în gura
podului casei, ca să stropească cu agheasmă şi acolo, „să depărteze duhurile cele rele”11.
1
Idem.
2
A. Mateevici, II, 1993, p. 372 (Basarabia).
3
Idem.
4
Gh. Pavelescu, Op. cit., 1943, nr. 1–6, p. 114.
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 128 (Bucovina).
6
Marcel Lutic, Boboteaza şi Sfîntul Ioan // Ţara, 2001, 11 Ian.
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 371 (Basarabia).
8
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 128 (Bucovina).
9
M. Lutic, Op. cit., 2001, 11 Ian.
10
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 197.
11
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 134 (Moldova).
303
 Preotul face cruce cu cretă pe la uşile şi ferestrele caselor, grajdurilor, pentru ca în
ziua a doua, cînd, la sfinţirea apei, se va trage focuri de armă şi dracii vor fugi din apă,
căutînd ascunziş, să nu poată intra prin locuinţe, grajduri „Cînd împuşca, apu’ dracu fuje
şi s-ascunde prin casî. Da cînd da di cruşi, el fuje”1.
După ce preotul termină sfinţitul, membrii familiei (după vîrstă) sărută crucea
pe care preotul o ţine special pentru aceasta. Totodată, îi stropeşte pe toţi cu agheasmă,
majoritatea crezînd ferm că aceasta ajută la creşterea copiilor, la vindecarea bolnavilor2.
Octavian Goga scria în poezia sa Bobotează:
De ieri un popă rumen mi-a venit în casă Taina ce-nfioară noaptea Bobotezei,
(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc), În întunecimea bietului Ardeal …
Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă Îmi răsar acuma cîntece uitate,
Un sfios şi galben fir de busuioc … Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,
Busuioc cucernic, busuioc de-acasă, Eu te simt că tu-mi eşti
Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti, singurul meu frate,
Floare de la ţară, floare cuvioasă, Rătăcit şi galben fir de busuioc …
Cum să-ţi spun eu ţie cît În străinul chiot care strig-afară,
de dragă-mi eşti? Lîngă mine-alături mi te iroseşti,
Mi-ai adus cu tine farmecul livezii, Floare cuvioasă, floare de la ţară,
Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal, Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti? …
12

În trecut, preotul era dăruit, în primul rînd, cu un fuior de cînepă ori de in, un caier
de lînă, pe care gospodina îl punea la cruce3. Pe alocuri dădeau preotului un mosor cu aţă,
în loc de fuior4.
Fuiorul dăruit preotului are cîteva sensuri: „Se va face în vara viitoare cînepa”5;
„să se prindă de fuior toate relele”6; ş. a.
Unele credinţe despre fuiorul preotului sunt legate de numele Maicii Domnului.
Reproducem textul unei asemenea legende. „De cînd s-a făcut legea noastră şi pînă la
a doua venire, femeile creştine au dat şi vor da un fuior în cruce din care se lucrează în
rai o mrejă, ca la a doua venire, după ce Hristos va judeca noroadele şi va trimite pre
păcătoşi la muncile iadului, Maica să se ducă la iad şi să arunce o mrejă de trei ori şi cîte
suflete s-ar putea prinde în mrejă are să le dea într-un loc de odihnă, nu de mare fericire,
ca la rai, dar nici la veşnică muncă. Şi pentru aceasta dau femeile fuior la cruce, că doar
s-a milostivi Maica Domnului asupră-le, să se prindă şi ele în mrejă”7.
Pe alocuri în Basarabia se spune că fuiorul este dăruit preotului „pentru cămaşă
lui Iisus”8.
Alţii mai spun că fuiorul este dăruit pentru funie la clopotele bisericii, că „aşa
este primit din bătrîni”9.Gospodina ia înapoi cîteva fire din fuiorul prins la cruce,
acestea fiind „bune de pus în pînza volocului sau a mrejei, ca să tragă peştele, cum
trag băieţii după popă”10.
1
AFAŞM, 1988, ms. 390, p. 88; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Domnica V. Donea, 72 ani;
culeg. E. Junghietu.
2
A. Mateevici, II, 1993, p. 373 (Basarabia).
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 134 (Bucovina).
4
Nicolae M. Constantinescu, Soroca: Descriere istorică, geografică, economică, socială şi
culturală. – Soroca, 1943, p. 97.
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 134 (Bucovina).
6
A. Mateevici, II, 1993, p. 373 (Basarabia).
7
S. Fl. Marian, Legendele, 1904, p. 314 (Moldova).
8
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 55 (Visoca – Soroca).
9
A. Mateevici, II, 1993, p. 373 (Basarabia).
10
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 135 (Suceava).
304
 Se zice că dacă preotul iese îndată din casa sfinţită, apoi primăvara vor fi puţini pui
sau va da boala în ei1.
Se insistă că, mai ales în casele cu fete mari, este neapărat ca preotul chiar să se
aşeze (pe laiţă, pe scaun) măcar pentru cîteva clipe; dacă nu se aşează, „e rău de pagubă, le
mor vitele, chiar cloştele nu le stau pe ouă”2; nu şed peţitorii3. Evident, preotul şede ceva
mai mult în casele celor avuţi. De atîta în oricare timp al anului, cînd un oaspete se află
prea puţin în casa omului, acesta zice că a şezut „ca şi preotul în casa săracului”4.
Sub aşternutul unde va şedea preotul gospodina pune cîteva grăunţe – la fel „ca să
şază bine cloştile vara, precum şi pentru aceea ca, dîndu-le mai pe urmă la cloşti, să nu
înăduşe puii”5.
Dacă se întîmplă, totuşi (din felurite cauze), că preotul nu se aşează, gospodina
„îl petrece, pe furiş, cu cociorva pînă afară şi după ce l-a petrecut, întorcîndu-se îndărăt în
casă, se pune ea în locul acela unde avea să şadă preotul”6.
Mulţi gospodari îi invită pe preot şi pe însoţitorii lui la masă. Uneori preotul chiar
cere să se facă lucrul acesta, de obicei, pentru copiii care-l însoţesc. Ion Creangă scria în
Amintiri din copilărie: „Şi cînd ajungea popa, noi ne aşezam în două rînduri şi deschideam
calea, iar el îşi trăgea barba şi zicea cu mîndrie către gazdă:
– <…> Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare?
– Gătit, cinstite părinte! Poftim de blagosloviţi casa şi masa şi poftim de mai şedeţi,
să ne şadă peţitorii!
Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa şi, apoi, aţine-te, gură. Vorba aceea:
De plăcinte rîde gura, de vărzare şi mai tare”7.
Unii preoţi, după ce gustă din grîul fiert, ia puţin din el şi aruncă spre tavan: „cu cît
mai bine se lipeşte grîul acesta de pod, cu atît mai bine se crede că vor lucra albinele în
vara ce urmează şi cu atît mai mănoşi vor fi stupii”8.
În timp ce preotul şi bărbaţii care-l însoţesc şed la masă, „fata, ce doreşte să se
mărite, fură o bucăţică de busuioc din fiştocul preotului, pe care îl leagă la degetul
mic de la mîna dreaptă şi peste noapte îşi visează ursitul”9. Busuiocul este folosit apoi
la felurite vrăji şi farmece: unele fete pun firele de busuioc în gard şi al cui dimineaţa
va fi cu brumă, acea fată „va avea bărbat bogat”10; altele pun busuiocul pe ghizdelele
fîntînii şi dacă dimineaţa va fi pe el rouă, sr vor mărita cu flăcăii la care s-au gîndit11;
pun cîte un fir din busuiocul acesta printre florile pe care le aranjează în păr, cînd
pleacă la joc, „ca să fie îndrăgite şi jucate de feciori”12. Este clar scopul magic al
practicilor menţionate mai sus.
La urmă gospodina dă bărbatului care duce traista un colac frumos (colacul popii),
iar gospodarul – ceva bani13.
1
P. Sîrcu, 1914, p. 156 (Basarabia).
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 135 (Bucovina); A. Mateevici, II, 1993, p. 373
(Basarabia).
3
Idem.
4
P. Sîrcu, 1914, p. 156 (Basarabia).
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 129 ( Găineşti – Suceava; culeg. P. Herescu).
6
Idem, p. 131 (acelaşi sat); A. Mateevici, II, 1993, p. 373 (Basarabia).
7
I. Creangă, Op. cit., 1969, p. 8–9.
8
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 131 (Mahala – Sadagura – Cernăuţi; culeg. I. Isac).
9
Idem, p. 136 (Găineşti – Suceava; culeg. P. Herescu).
10
Idem, p. 133.
11
Idem.
12
Idem.
13
Idem.
305
 Pentru momentul acesta în Basarabia era specific următorul ritual: dascălul ori alt
însoţitor al preotului dădea fiecărei gospodine cîte un smoc din lîna pe care o avea la el,
în mod special. Pe urmă femeia împletea smocul de lînă în gîţele ei. „Sensul acestei
credinţe este acum cu totul pierdut” – scria la începutul sec. XX P. Sîrcu1. Etnograful
consemna, totodată, un obicei asemănător la sîrbi2. Funcţia acestei acţiuni magice este
sporirea forţei de muncă a femeilor la prelucrarea lînii.
Preotul este petrecut de către gospodar, cu capul descoperit şi cu o lumînare aprinsă
în mînă, pînă la poartă ori pînă la vecini.
Îndată după plecarea preotului, unii bărbaţi făceau cu cărbune cruci în cele
patru colţuri din partea lăuntrică a uşii de la intrare (ca locuinţele să fie păzite de toate
cele rele).
Înainte de a pregăti bucatele pentru cina din Ajunul Bobotezei, gospodinele luau cenuşă
din vatră, o amestecau cu gunoiul măturat prin casă, iar primăvara, cînd vor face straturile,
să arunce amestecul acesta pe pămînt, ca apoi omizile să nu mănînce plantele3. Pe alocuri
bucovinencele pronunţau cu această ocazie unele formule specifice. De exemplu: „Cum n-am
mîncat eu dimineţile ajunurilor (adică al Crăciunului şi al Bobotezei), aşa să nu mănînce nici
o lighioaie roadele”4.
Cu focurile ritualice au legătură şi comorile care se crede că ard în Ajunul
Bobotezei (ca în ajunurile altor sărbători mari de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Paştele,
Sf. Gheorghe, Ispasul, Rusaliile). Amintim şi de credinţa că banii care constituie comorile
sunt păziţi zi şi noapte de o reprezentare mitică – Ştima Banilor. Se povesteşte că aceasta
se arată numai căutătorilor de comori, de obicei, sub formă de femeie înaltă, cu capul
descoperit şi părul despletit, lung pînă la călcîie, cu ochi roşii ca para focului sau ca o fată
foarte frumoasă, înaltă şi subţire, cu părul lung de culoarea flăcării (comorilor arzînde).
Unii cred (în Moldova, Transilvania) că Ştima Banilor ademeneşte bărbaţii, îi atrage în
pădure, se drăgosteşte cu ei, îi adoarme, le fură inimile şi le ascunde în fîntîni5.
Se mai spune că Ştima Banilor se poate metamorfoza în păsări (găină, cucoş),
animal (cîine, pisică, lup, cerb, ţap), plante sau părţi ale acestora (frunză, bucată de lemn),
demon (drac) etc.
Zic unii că Ştima Banilor facilitează oamenilor buni, milostivi să intre în posesia
banilor şi îi îmbolnăveşte sau îi omoară pe cei răi, stăpîniţi de gîndul să folosească banii
numai în interes propriu. Se spune că cel care găseşte şi dezgroapă o comoară trebuie să
lase în locul săpat cîţiva bani, întrucît stăpîna lor (Ştima), care obişnuieşte să-i numere tot
timpul, va veni la el şi-l va necăji pînă-l va omorî6.
În Ajunul Bobotezei este gătită cu multă grijă masa ritualică. Aceasta se aseamănă
cu cea din Ajunul Crăciunului. Bucatele de sec sunt următoarele: colivă (grîu fiert, îndulcit
cu miere, cu mac pisat şi împodobit pe deasupra cu miez de nucă, pus în formă de cruce);
plăcinte sau vărzare (cu umplutură vegetală: varză, bostan, mac, ceapă), fructe uscate
fierte (chisăliţă), fasole sau bob fiert, sarmale, zeamă de peşte, peşte prăjit, colaci ş. a.7
Mai întîi, se pun pe masă puţin fîn, boabe de grîu, tărîţe, peste care se aşterne o faţă
de masă, de obicei, nouă. Deasupra se aşează bucatele ritualice tradiţionale8. La sfîrşitul
1
P. Sîrcu, 1914, p. 156.
2
Idem.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 125 (Frătăuţul Nou – Rădăuţi – Bucovina;
culeg. V. Reut).
4
Idem, p. 124 (Găineşti – Suceava).
5
Ion Ghinoiu, Panteonul, 2001, p. 214.
6
Idem, p. 188.
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 371 (Basarabia); L. Romanciuc – Dutcovschi, 1995, p. 198.
8
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 124 (Bosanci – Suceava ; culeg. S. Şuţu); P. Sîrcu,
1914, p. 156 (Basarabia).
306
mesei fînul (simbol al nutreţului pentru vite, dar şi al ieslei, în care s-a născut Hristos) este
dus şi împărţit fiecărei vite, ca şi ele „să se îndulcească, sfinţească, precum s-au îndulcit şi
sfinţit stăpînii lor şi să le meargă peste tot anul bine; şi al doilea, ca să nu se bolnăvească;
iar de cumva sunt bolnave, să se însănătoşeze”1. Boabele de grîu se amestecă în sămînţa
care primăvara va fi pusă în pămînt, oamenii crezînd că astfel vor avea roadă bună2.
În unele sate, pe lîngă bucatele ritualice nominalizate mai sus, se pun pe masă două
pîini, sare şi un pahar de apă, zicînd că noaptea vor veni răposaţii familiei şi vor mînca,
vor bea3.
În timp ce se aşează toţi ai casei la masa ritualică din Ajunul Bobotezei, gospodina
ia cîte puţin din toate bucatele şi le duce afară, punîndu-le undeva, la vedere, ca să
mănînce din ele păsările cerului. Se crede că făcînd astfel, păsările „nu mănîncă vara
grîul şi cînepa”4. La fel se pune din bucatele ritualice la rădăcinile pomilor – „spre a rodi
aceştia”5. Apoi femeia pune în gură cîte ceva din toate bucatele aflate pe masă. Tocmai
după aceasta toţi ai casei încep să mănînce6.
Un moment original la masa din ajunul Bobotezei au slovenii. În primul rînd, se
mănîncă un colac lăsat special de la Crăciun. Capul familiei taie colacul în atîtea bucăţi
cîţi membri sunt în familie. Ia bucăţile în mînă şi le ridică sus, încît copiii să le ajungă
cu geru – „ca să crească mari”7. În unele localităţi din Transnistria era obiceiul, probabil,
venit de la slavii orientali – „hrănirea Gerului” cu grîu fiert de la masa ritualică din Ajunul
Bobotezei (cînd sunt cele mai mari geruri). Capul familiei „lua o lingurî di grîu ş-o pune pi
fereastrî: A sî vii Morozu*8 sî mănînşi grîu! [Gospodarul lua, pe furiş, grîul şi-l ascundea].
Da noi, copchii, cum eram mititei, [credeam]. Da tata ne amăje <…>: Iaca, măi băieţi,
Morozu o mîncat grîul. A şi frig”8.9
Chiraleisa este o tradiţie pe care o considerăm specifică unor sate de pe ambele
maluri ale cursului mijlociu şi cel inferior al Nistrului (pe teritoriul R. Moldova: în stînga
rîului – raioanele Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia; în dreapta – raioanele Criuleni, Anenii
Noi, Căuşeni, Ştefan Vodă).
Este un obicei cu funcţie de urări de bine, în Ajunul Bobotezei, „organizat de copii
după modelul colindelor”9.10
Cuv. Chiraleisa vine din Chirie, eleison – formulă liturgică în greaca modernă, în
română însemnînd Doamne, miluieşte. Ţine de perioada cînd la strămoşii noştri serviciile
divine se oficiau în limba greacă (În Imperiul Roman de Răsărit greaca a fost decretată ca
limbă oficială în anul 610)10.11
Anumite aspecte ale Chiraleisei (descrieri ale obiceiului, evoluţie ş. a.) au
fost abordate de mulţi cercetători (D. Cantemir, S. Fl. Marian, E. Niculiţă-Voronca,
A. Mateevici, T. Burada, P. Caraman, P. Ştefănucă, L. Axionov ş. a.).
D. Cantemir descria obiceiul Chiraleisa, practicat în Moldova la începutul
sec. XVIII de către bărbaţi, însoţiţi de copii. „Fieştecare casnic obicinuieşte, la Botezul
1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 124 (Bosanci – Suceava ; culeg. S. Şuţu).
2
G. Stoica, p. Petrescu, M. Bocşa, Dicţionar de artă populară. – Bucureşti: EŞE,
1985, p. 75.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 124 (Bucovina); A. Mateevici, II, 1993, p. 371
(Basarabia).
4
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 124 (Ilişeşti – Gura Humorului; culeg. G. Forgaciu).
5
Idem, p. 125 (Bucovina).
6
A. Mateevici, II, 1993, p. 371 (Basarabia).
7
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
* Moroz (rus.) – ger.8
8
AFAŞM, 1987, ms. 384, f. 236; Ofatinţi – Rîbniţa; inf. Toader E. Guţ, 84 ani; culeg.
G. Botezatu.9
9
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 43.10
10
S. Ispas, Comentarii etnologice asupra colindei …, 1998, p. 38.11
307
Domnului, de face o cruce de lemn şi o împodobeşte fieştecarele dupre putinţa sa, cu
pînză albă sau cu o materie de mătasă. Şi după vecernie o poartă ca o litanie [rugăciune]
prin toate casele, în tovărăşie de o mulţime de copii, carii de multe ori strigă cuvîntul
acesta: chiraleisa”1.
La sfîrşitul sec. XIX, S. Fl. Marian aducea o serie de materiale etno-folclorice
despre Chiraleisa în Moldova şi Transilvania2.
Neacceptînd afirmaţia lui D. Cantemir că Chiraleisa este un „eres” păgîn,
o superstiţie precreştină şi „nu obicei creştinesc”, E. Niculiţă-Voronca era convinsă, că
avem în cazul de faţă anume o tradiţie bisericească, dovadă servind crucea împodobită
care se duce „în triumf pe la toate casele, în strigătele copiilor de Chiraleisa”3. Folclorista
vedea, totodată, în Chiraleisa o tradiţie dispărută la românii din Bucovina, însă preluată
şi păstrată de către slavii răsăriteni. E. Niculiţă-Voronca mai scria: „Obiceiul acesta al
românilor, pierdut şi continuat în satele rutenizate, ne arată cum multe din obiceiurile
şi credinţele noastre le găsim tocmai în Galiţia. Românii părăsind obiceiul învechit,
ruşii [ucrainenii] l-au luat ca nou şi l-au conservat”4. Mai tîrziu, revenind la obiceiul
Chiraleisa, aceiaşi autoare preciza: „Ruşii, veniţi şi amestecaţi înainte de o sută de ani
cu ai noştri, ne-au conservat aceea ce la noi era gata de apunere, ca şi obiceiul <…>
Chiraleisei, despre care Cantemir ne vorbeşte ca fiind atît de în uz în clasa de sus, pe
cînd azi la noi nu mai e nici pomenire măcar în popor, <…> în satele rusificate obiceiul
s-a conservat”5.
Evident, E. Niculiţă-Voronca se pronunţa prea categoric referitor la preluarea
obiceiului de către ucraineni de la români; despre aceasta nu relatează şi alţi cercetători,
pentru că şi realitatea este alta. La ucrainenii occidentali nu a fost atestat obiceiul propriu-
zis al Chiraleisei, ci doar exclamaţia Chirie eleison, în adevăr preluată de la români.
Dovadă ar fi şi următoarea observaţie a unui preot dintr-un sat populat de ucraineni –
Prigorodca (în jud. Hotin), localitate învecinată cu localităţi româneşti: „Putem presupune
că flăcăii [din satul ucrainean nominalizat] au învăţat această expresie [Chirie eleison] de
la diecii bătrîni din Basarabia, care au avut şi au deprinderea de a rosti de trei ori: Doamne,
miluieşte; Chirie eleison, Gospodi, pomilui”6.
Obiceiul Chiraleisa în Basarabia la începutul sec. XX a fost descris şi comentat de
către A. Mateevici. Etnograful începător informa că umblau cu Chiraleisa, de regulă, în
după amiaza zilei Ajunului Bobotezei. În grupuri de trei-patru, copiii se opreau la fiecare
casă, o înconjurau de cîteva ori, rostind versuri „asemănătoare cu cele de la Anul Nou,
dar care iau sfîrşit cu exclamaţia Chiraleisa, Doamne”7. Autorul aducea şi o variantă
desfăşurată a textului poetic al Chiraleisei.
Boi înjugători, Cîti chetri în rîu,
Cai înhămători, Atîţia saci cu grîu!
Chiraleisa, Doamni! Boi înjugători,
Cîti pai pi casî, Cai înhămători!
Atîţia galbini pi masî! Cîţi bolovani,
Chiraleisa, Doamni! Atîţa cîrlani,
Boi înjugători, Chiraleisa, Doamni!8
Cai înhămători!
12345678

1
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, 1988, p. 177.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 128.
3
E. Niculiţă-Voronca, Studii…, I, 1908, p. 7.
4
Idem.
5
Idem, II, 1912–1913, p. 413.
6
Г. Романчук, Историко-статистические описания о селе Пригородке Хотинского
уезда // КЕВ, 1892, nr. 15, p. 34.
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 374.
8
Idem.
308
 A. Mateevici menţiona că în unele sate basarabene chiraleisarii poartă cu ei o cruce
confecţionată din lemn, împodobită cu busuioc, legat cu aţă de diferite culori. Autorul
considera că umblatul cu Chiraleisa este un obicei „pur religios”, care însă, „după modelul
sărbătorii Anului Nou, a căpătat o nuanţă lumească, agrară (urări pur agrare – boi, cai, saci
cu grîu)”1.
Etnograful admitea şi posibilitatea că la început obiceiul Chiraleisa a fost un element
al tradiţiei creştine a umblatului prin sat cu sfinţitul caselor în Ajunul Bobotezei. Aici A.
Matevici se baza pe faptul că, mai ales, la nordul Basarabiei şi în Bucovina Chiraleisa
exista doar în cadrul umblatului cu sfinţitul caselor: înaintea preotului mergea un grup de
copii, care strigau tare Chiraleisa. Posibil, cu timpul, Chiraleisa s-a detaşat de tradiţia
sfinţitului caselor2.
Teodor Burada (ca şi E. Niculiţă-Voronca) socotea că „datina aceasta astăzi
[la începutul sec. XX] a dispărut cu totul de la noi”3.
Petru Caraman era mai realist şi mai argumentat în cele spuse despre obiceiul
Chiraleisa: „Şi la Chiraleisa elementul păgîn este cel care a atras în contaminaţie
elementele creştine, adaptîndu-le sensurilor sale magico-religioase, deşi forma în aparenţă
e creştină”4. Savantul afirma, pe drept, că poporul, auzind deseori îmbinarea de cuvinte
Chirie, eleison [Doamne, miluieşte] şi neînţelegînd-o, însă fiind foarte conştient de
sacralitatea ei, credea în efectul pe care ar putea să-l aibă „pentru speriatul duhurilor rele,
de care se temea în acea perioadă a anului [principalele sărbători de iarnă]”5.
P. Ştefănucă (la fel ca E. Niculiţă-Voronca şi T. Burada), susţinea, deşi nereal şi
contradictoriu, că Chiraleisa este un „obicei dispărut”. În descrierea lui P. Ştefănucă
găsim şi unele elemente locale, singulare, ale obiceiului în Basarabia. Cercetătorul
informa că în anii 1930 umblau cu Chiraleisa nu numai în Ajunul Bobotezei, ci şi la
Crăciun, la Anul Nou, că tradiţia era practicată şi de către flăcăi (fapte care l-au surprins
şi pe folcloristul ieşean V. Adăscăliţei)6. Petre Ştefănucă scria: „Un alt obicei dispărut
e Chiraleisa. Mărturiile pe care le-am cules despre acest obicei sunt următoarele”.
«Îmbla cu Chiraleisa cochiii. Ave o cruşi de lemn, făcutî di meşteri, împodoghitî.
Îmbla di Crăşiun, di Anu Nou, Ajiunu di Boteazî şî tucma’ di Boteazî o sfinţă la Nestru,
la Iordan. O lega cu mîneştergurî şî merge la preotu ş-o sfinţă. Întra-n casî şî-mbla p’in
prejiuru mesîi cu lumînarea aprinsî, cu hîrb di tămîi şî chiraleisa:
Chiraleisa, Doamni,
Stogurili groasî,
Fetili frumoasî.
Cîti chetrişeli-n fîntînî,
Atîtea oali cu smîntînî»7.
Cercetătorul basarabean continua: „Astăzi abia îşi mai amintesc că chiraleisa era
o cruşi di lemn aşa ca lingura şî sî duşe doi-trii flăcăi la unu şî la altu şî zîşe: Chiraleisa,
Doamni <…>. La Slobozia (Republica Moldovenească) umblă şi astăzi cu Chiraleisa la
Ajiunu di Boteadzî cochiii păr’ la zăşi ani. Îmblă pi la nănaş şî pi la măhăleni”8.
1
Idem, p. 375.
2
Idem.
3
T. Burada, Istoria…, I, 1915, p. 85.
4
P. Caraman, Substratul mitologic …, 1931, p. 439.
5
Idem.
6
V. Adăscăliţei, Istoria …, 1987, p. 120.
7
P. Ştefănucă, I, 1991, p. 182.
8
Idem, p. 183.
309
 Cele ce urmează prezintă oarecare interes, însă avem impresia că sunt nişte invenţii
ale etnografului coregraf chişinăuean Vladimir Curbet: „Copii sau oameni maturi,
organizaţi în cete de 7–9 sau 11 persoane, în fruntea cărora este un conducător, un fel de
vătaf, ca la ritualul Căluşarilor, conform obiceiului, în ziua de Anul Nou înconjoară casele
gospodarilor, ocoalele vitelor, ogoarele arate, dansînd hore şi cîntînd cîntece, sunînd din
clopoţei, tălănci şi buciume, rostind versurile Chiraleisei <…>. Poartă veşminte ritualice
din cînepă, in sau lînă, cămăşi albe cu frumoase broderii, cojoace albe sau negre, sumane
cafenii, îmbrăcate pe dos, pentru a fi mai hazlii”1.
Materialele etno-folclorice de arhivă vorbesc despre faptul că, probabil,
în sec. XIX–XX obiceiul Chiraleisa la basarabeni şi transnistrieni s-a localizat în unele
sate de pe ambele maluri ale cursului mijlociu şi inferior al Nistrului (Am nominalizat mai
sus raioanele respective).
Şi în această zonă nu în toate satele exista obiceiul despre care este vorba. „În Butor
[r. Grigoriopol] îmblau cu Chiraleisa. La noi – nu. N-o fost aşa ceva la noi”2.
„N-am apucat. P’in alti sati poati cî îmblî, da la noi – nu”3.
„Poati şî îmblau, da eu nu ştiu. Nu ştiu şi-i asta”4.
Este obiectiv să afirmăm că obiceiul Chiraleisa a existat şi în Transnistria,
dar a dispărut (în multe localităţi). Generaţiile relativ tinere nu-l mai cunosc.
În privinţa apariţiei şi evoluţiei obiceiului şi textului literar al Chiraleisei am
putea formula următoarea concluzie. Acestea au luat naştere şi s-au format în legătură
cu sărbătoarea creştină Boboteaza, însă au fost încorporate şi materiale etno-folclorice
laice (elemente ale tradiţiilor la sărbătorile de iarnă – practici de izgonire a spiritelor
malefice, Colinda, Pluguşorul, Semănatul). Obiceiul şi textul literar al Chiraleisei au
luat din creştinism doar două elemente: crucea şi refrenul Chiraleisa, Doamne (din
Chyrie, eleison).
Unele forme ale cuv. Chiraleisa (Chiralexa, Chiralesa ş. a.) au şi etimologie
populară. De exemplu: Chir + Alexa (Sf. Alexa)5, care, însă, nu are suport,
explicaţie ştiinţifică.
Tradiţia Chiraleisa a avut răspîndire, probabil, peste tot la moldoveni, fiind
practicată iniţial numai în Ajunul Bobotezei. Cu timpul, mai ales, în decursul ultimelor
două secole, a intrat în perioada de declin, destrămare. Chiraleisa s-a extins, trecînd,
pe alocuri şi la Ajunul Crăciunului. Vedem aceasta şi din cele scrise de Ion Creangă în
Amintiri …: „Şi cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci-patruzeci de băieţi fugeam
înaintea popei, de rupeam omătul, de la o casă la alta, şi la Crăciun nechezam ca mînzii,
iar la Bobotează strigam Chiraleisa, de clocotea satul … Ce să faci, că numai de două ori
pe an este ajunul”6.
Sătenii în etate îşi amintesc cum umblau copii cu Chiraleisa pînă la Războiul al
Doilea Mondial. Întrebau la fereastră:
– Să chiraleisăm?
– Chiraleisaţi! – răspundeau cei din casă.
1
Vladimir Curbet, La gura unei peşteri de comori. – Chişinău: Hyperion, 1994, p. 55.
2
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 106; Speia – Grigoriopol; inf. Maria I. Drăguţan, 53 ani;
culeg. N. Băieşu.
3
Idem, 1988, ms. 395, f. 422; Nezavertailovca – Slobozia; inf. Ion N. Burduja, 52 ani;
acelaşi culeg.
4
Idem, f. 433; acelaşi sat; inf. Maria L. Bogoroş, 56 ani; acelaşi culeg.
5
Tache Papahagi, Din folclorul romanic şi cel latin: Studiu comparativ. – Bucureşti,
Casa Şcoalelor, 1923, p. 8.
6
I. Creangă, Op. cit., 1969, p. 8–9.
310
 „Îmblau p’inprejiuru casîi, băteu cu dînsa [chiraleisa] în păreţi şî zîşeu: Cîti pai pi
casî <…>. Tot timpu băte cu chiraleisa, cu cruşea ori cu mîna-n păreţi. Dacî-i chema în
casî, băteu cu chiraleisa în coarda casîi”1.
Unii intrau dintr-odată în casă: „înconjura masa [de trei ori] cu chiraleisa
în mînî”2.
Rudele mai apropiate îi puneau pe copiii felicitatori la masă, în timpul acesta
chiraleisa fiind pusă pe masă ori pe fereastră (Tîrnauca – Slobozia).
Ca în cazul pluguşorului împodobit din Ajunul Anului Nou, unele fete mari luau, pe
furiş, cîte puţin busuioc de la chiraleisă, considerînd că acesta este bun „pentru lăutoare,
ca să fie sănătoase, frumoase”3.
Copiii primeau daruri pentru chiraleisat (ca la Colindatul de Crăciun, la Hăitul de
Anul Nou): covrigi, nuci, bani (mărunţi).
„Chiraleisa o păstrau la grindî” ori „la căpriori în pod”, pentru a fi folosită şi la anul
viitor (Caragaş – Slobozia).
Pe alocuri umblau cu Chiraleisa şi unii flăcăi, avînd cu ei „un smoc de busuioc,
legat cu o mîniştergurî”4.
Rareori umblau cu Chiraleisa „şî oamini”5 (bărbaţi).
Obiceiul a fost atestat şi în unele sate de pe malul Prutului, în sudul Basarabiei. De
exemplu, la Giurgiuleşti – Cahul. Aici obiceiul (numit Ciuraleisa) se practica la Bobotează
de către „fete pînă la 11–12 ani. Cereau învoirea gazdelor:
– Ne primiţi cu Ciuraleisa?
– Vă primim!
Le deschideam poarta şi veneau în faţa casei şi cîntau:
Ciuraleisa, lesa, Oile lînoase,
Mîne-i Boboteaza; Vacile lăptoase,
Cai încurcători*,6 Stuchii di nieroşi,
Porci rîmători, Oamini sănătoşi.”6
1234567

Fetele aveau cu ele „mănunchi de bisiioc”. Unele intrau în casă. „Trebuiei sî-i
dai <…> acolo ci avei: cî-i bomboanî, cî-i piceanî”7.8 „Să făcea înainte, pă timpuri, cu
românu, [anii 1918–1940], da acuma nu să faci. Atuncea umbla”8.9
După Războiul al Doilea Mondial în RSS Moldovenească obiceiul în cauză,
asemenea altor tradiţii populare naţionale, era pe cale de dispariţie, iar pe alocuri chiar
s-a stins. Procesul a avut loc, mai ales, în anii 1970–1980 – timpul celei mai brutale
ofensive a ateismului sovietic. Despre această situaţie vorbesc şi unele informaţii
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 159; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
Idem, f. 217; Tîrnauca – Slobozia; inf. Vera G. Cărămănuţă, 53 ani; acelaşi culeg.
3
Idem, f. 57; Taşlîc – Grigoriopol; inf. Macar C. Chiriliuc, 56 ani; acelaşi culeg.
4
Idem, 1987, ms. 387, f. 147; Ţîbulăuca – Dubăsari; inf. Nina V. Solonencu, 60 ani;
culeg. A. Hîncu.
5
Idem, 1987, ms. 383, f. 159; Speia – Grigoriopol; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani;
culeg. N. Băieşu.
* Corect: încurător – alergător, întrecător.6
6
AFAŞM, 1979, ms. 305, f. 150; Giurgiuleşti – Cahul; inf. Alexandra Ş. Neculeseanu,
60 ani; culeg. E. Junghietu, A. Ţăruş.7
7
Idem; inf. Vasiluţa I. Cantea, 59 ani; aceiaşi culeg.8
8
Idem.9
311
înregistrate pe teren: „Cîti-un copchil aşa, da nu îmblî cum îmbla înainti”1; „O fost înainti,
da amuia – nu; nu ştiu aestea”2. Şi unii preoţi interziceau acest obicei considerîndu-l
păgîn: „Îmblau cu Chiraleisa, da cînd am işît [şi eu] de amu – nu, pintru cî <…> nu i-o
lăsat mai mult sî îmbli. Popa nu i-o lasat”3.
În prezent, aproape că nu se mai umblă cu Chiraleisa. Este pe cale de
dispariţie totală4.
Pare-se doar în zona Nistrului pe teritoriul R. Moldova este întîlnit şi în prezent
chiraleisa – obiect ritualic. Sunt cunoscute, cel puţin, două forme ale acestui obiect. Mai
obişnuită este chiraleisa ce constă dintr-o cruce de lemn, confecţionată de un bărbat din
familie (sau de înşişi copii). Crucea, lungă de 30–50 cm, este împodobită în partea de sus
cu busuioc, flori de hîrtie colorată şi o lumînare de ceară (fixată în vîrful crucii) – toate
legate cu aţă de culoare roşie (ca la pluguşorul copiilor de Anul Nou).
Numai în Corotna – Slobozia am întîlnit obiectul chiraleisa (probabil, de provenienţă
mai recentă) ce constă dintr-un colac, la fel înfrumuseţat cu busuioc şi alte flori, panglici,
prinse la capătul unui băţ, lung de aproximativ 1 m, împodobit şi el cu hîrtie colorată,
canafuri (A se vedea imaginile).
Umblă cu Chiraleisa, de obicei, „băieţii mititei” („cei mari – nu”).
Timpul cînd se umblă cu Chiraleisa nu este acelaşi: mai mulţi informatori spun
că obiceiul se practică „di Ajiunu Bobotezîi, sara” (Tîrnauca – Slobozia), dar şi în
ziua de Bobotează: „după şi işău di la bisericî” (Tîrnauca – Slobozia); „pi la aniazî, în
ziua di Boteazî” (Caragaş – Slobozia); „la Boteazî, sara” (Teiu – Slobozia); cînd „de
amu sî dizleagî sărbătorili” (Corotna – Slobozia); „la mîntuirea sărbătorilor di iarnî”
(Tocmagiu – Grigoriopol).
Am relatat şi mai înainte că textele poetice însoţitoare ale obiceiului Chiraleisa
– „cam asemănătoare în toate satele”5 – au un vădit conţinut agrar, de invocare a roadei
bogate, sănătăţii, prosperării (ca urările din finalul Pluguşorului, din textele Semănatului
la Anul Nou).

Chiraleisa, Fetele frumoase!

Spic de grîu – Cîţi cărbuni în cuptor,
Pîn’ la brîu, Atîţia copii pe cuptor;
Spic de secară – Cîte cartoafe în bordei,
Pîn’ subţioară! Atîtea scroafe cu purcei;
Drucii groşi – Cîte pietricele în fîntînă,
Flăcăii frumoşi; Atîtea oale cu smîntînă!6
Stogurile groase,
123456

Sunt evidente unele versuri umoristico-satirice, care au apărut relativ recent.

„Dacî li era şiudî pi cîti v’on băiet, apî eli [fetele] zîşe:

1
AFAŞM, 1973, ms. 251, f. 153; Coşniţa – Dubăsari; inf. Melania D. Sarşel, 50 ani; culeg.
G. Botezatu, I. Gancea, I. Filip.
2
Idem, 1987, ms. 377, f. 86; Taşlîc – Grigoriopol; inf. Anastasia Frunză, 78 ani;
culeg. E. Junghietu.
3
Idem, ms. 383, f. 159; Speia – acelaşi raion; inf. Ştefan M. Eftodiev, 65 ani;
culeg. N. Băieşu.
4
R. Vasilache, Datine şi credinţe la Bobotează // LA, 2008, 17 Ian.
5
Idem.
6
AFAŞM, 1946, ms. 4, f. 94; Butor – Grigoriopol; inf. Andrei Postolachi;
culeg. P. Mocreac.
312
 Druşii groş,
Flăcăii mucoş!1

Avem de faţă o mărturie că umblau cîndva cu Chiraleisa şi unele fete mari.

În Tocmagiu – Grigoriopol unii interpretau troparul În Iordan botezîndu-Te Tu,
Doamne, reproducînd textul în limba rusă2. Şi faptul acesta este o dovadă a destrămării
obiceiului în perioada sovietică.
Menţionăm cîteva trăsături artistice ale textului tradiţional Chiraleisa. Un element
compoziţional al creaţiei literare a devenit refr. Chiraleisa, Doamne. Folclorista Lidia
Axionov menţiona, pe drept, că interpreţii Chiraleisei, „neînţelegînd formula, i-au adăugat
şi cuvîntul sinonim Doamne”3 (Chir în limba greacă = Domn).
Refrenul este prezent în toate variantele textului, repetîndu-se diferit (la începutul
sau finalul creaţiei poetice, după fiecare două versuri).
Într-un text înregistrat în Caragaş – Slobozia după refrenul obişnuit a apărut cuv.
scrob („Chiraleisa, Doamne, scrob”) ceea ce este, bine înţeles, o parodiere a expresiei
neînţelese (în limba greacă).
Ca în textul Semănatului, un important element stilistic sunt comparaţiile
hiperbolice:

Cîte pai pi casî,

Atîţa galbini pi masî4.

Rimele învecinate, perechi, sunt destul de bogate, perfecte. Avem rime în care
se potrivesc aproape toate sunetele, chiar şi din a treia silabă de la sfîrşitul versurilor
(fîntînă – smîntînă).
Sunt auzite şi astăzi unele expresii populare provenite din tradiţia Chiraleisa.
De exemplu, „A îmbla chiraleisa prin sat”, adică a îmbla aiurea5.
La români6 şi la alte popoare, mai ales din Balcani7, în Ajunul Bobotezei ţăranii
prezic timpul pentru vară, precum şi roada anului. „Un cer senin cu frig aduce o vară
călduroasă”8; „De bate vîntul, atunci e sigur că anul va fi mănos”9; „Dincotro va bate
vîntul, din colo se va pătuli grîul peste an”10; „Dacă pomii sunt acoperiţi cu promoroacă,
vor rodi fructele; dacă picură din streşini, vara va fi ploioasă”11. Vestesc timpul şi păsările:
„De va cînta bufniţa pe o piatră, e semn că va fi frig”12.
Ca în seara spre Anul Nou, la mai multe popoare balcanice13, în preajma Bobotezei
nu lipsesc prezicerile ritualice despre soarta omului. Se vrăjesc, mai ales fetele mari în
vederea căsătoriei. Vrăjile sunt, în fond, aceleaşi ca la Sf. Andrei şi la Anul Nou). Totuşi,
există vrăji care se practică doar în seara Ajunului Bobotezei. Astfel, „fetele din Bucovina,
1
Idem, 1988, ms. 390, f. 145; Mălăieşti – acelaşi raion; inf. Parascovia F. Purcel, 77 ani;
culeg. E. Junghietu.
2
Idem, ms. 395, f. 29; inf. Elisaveta D. Banul, 55 ani; culeg. N. Băieşu.
3
L. A. Axionova, Op. cit., 1958, p. 11.
4
A. Mateevici, II, 1993, p. 374.
5
E. Junghietu, Aşa se spune în Transnistria // VS, 1992, 11 Mai.
6
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 1.
7
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
8
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 54 (Bardar – Ialoveni ş. a.).
9
Idem.
10
Idem.
11
A. Mateevici, II 1993, p. 372 (Basarabia).
12
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 54 (Bardar – Ialoveni).
13
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
313
 – spunea S. Fl. Marian – cari voiesc să fie căutate, iubite şi jucate de feciori, se
duc seara spre Bobotează şi aduc apă neîncepută de la fîntînă. După ce au adus-o, pun
în ea vreo cîteva fire de busuioc şi apoi o aşază într-un loc unde să o bată soarele, cînd
va răsări a doua zi dimineaţa”1. În ziua de Bobotează, cum se scoală, încep a descînta
apa aceasta, rostind următorul text lung (dacă-l cunosc):

Dimineaţa m-am sculat, La icoane m-am închinat,

Pe obraz că m-am spălat, Lui Dumnezău m-am rugat,
La biserică m-am gătat, La biserică m-am gătat.
La icoane m-am închinat, Şi după ce m-am rugat,
Lui Dumnezeu m-am rugat; La biseric-am plecat
Iar după ce m-am rugat, Pîn’ nu era popa-n altar,
La biseric-am plecat Nici pasărea sculată-n cuibar,
Pîn’ nu era popa-n altar, Pe bura nescuturată
Nici pasăre sculată din cuibar, Şi pe cale necălcată.
Pe bură nescuturată Cum am mers şi cum m-am dus,
Şi pe cale necălcată. La biseric-am ajuns,
Cum am mers şi cum m-am dus, În biseric-am întrat,
La biseric-am ajuns. La icoane m-am închinat.
În biseric-am întrat, Bărbaţii cum m-o zărit,
La icoane m-am închinat. Unul l-altul o ochit,
Bărbaţii cum m-o zărit, Femeile s-o cotit,
Unul l-altul o ochit, Toţi de mine rău o grăit.
Femeile s-o cotit, Eu tare că m-am scîrbit
Toţi de mine rău o grăit. Şi de-acolo am ieşit,
Eu tare că m-am scîrbit Jeluindu-mă
Şi de-acolo am ieşit, Şi văietîndu-mă.
Jeluindu-mă Maica Domnului i-o răspuns
Şi văietîndu-mă. Şi din gur-aşa i-o spus:
Nime nu m-o auzit, – Taci, N., nu te cînta,
Nime nu m-o văzut, Nu te văieta,
Numai Maica Domnului Că eu cu mine te-oi lua,
Sus din poarta cerului, În apa lui Iordan te-oi spăla,
Numai ea m-o auzit, Cu cămeşă de dragoste
Numai ea m-o văzut Te-oi îmbrăca,
Şi pe scară Cu brîu de dragoste
De ceară Te-oi încinge,
S-o coborît Coroană de aur în cap ţi-oi pune,
Şi la mine o venit Mîndru mi te voi clăti,
Şi pe mine m-o-ntrebat Mîndru te voi limpezi,
Şi din gur-o cuvîntat: Ca argintul strecurat,
– N., ce te vaieţi, Ca maica ce te-a dat,
Ce te cînţi? [sic!] Ca soarele cînd răsare,
– Da cum nu m-oi văieta Ca busuiocul cu floare.
Şi eu cum nu m-oi cînta, Răsari, soare frăţioare,
Că dimineaţa m-am sculat, Cu nouă răzişoare!
Pe obraz că m-am spălat, Nu ştiu, soarele-o răsărit
1

1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 138.
314
 Ori un crai o ieşit? Cu cuşmele-n mînă,
Ba nici crai nu-i, nici crăiasă, Cu paharele pline,
Ci-i N. cea frumoasă, Toţi la dînsa au cinstit,
Dintre toate fetele mai aleasă. Toţi la joc o au poftit,
Cînd la joc o ajuns, Toţi cu dînsa o vorbit.
Toţi flăcăii înainte i-o ieşit

Apoi fetele se spală cu apa în care se află busuiocul şi care a fost descîntată. După
aceea se îmbracă de sărbătoare, se duc la biserică şi după amiază – la joc1.
Ori, „pregătind mama masa pentru preot, fata vine pe furiş şi luînd o plăcintă de pe
masă, o bagă şi o ascunde sub faţa de masă. După ce vine şi merge preotul, ia plăcinta de
sub faţa mesei şi o ţine ascunsă pînă seara. Seara mănîncă plăcinta, însă fără să bea apă,
apoi se culcă. Dormind ea însetată, vede pe un fecior care o îmbie cu apă ca să bea. Acela
care îi dă apă de băut este viitorul ei bărbat”2.
Sau: „Fata iese afară, cu capul gol, şi stă puţin. Dacă intră în casă cu capul uscat,
îi va fi bărbatul rău, urît şi zgîrcit; iar de va intra în casă cu capul umed, îi va fi bărbatul
bun şi blajin”3.
Înainte de culcare cineva dintre ai casei ia cîţiva cărbuni care încă ard (atîţia cîte
persoane sunt în familie), îi pune pe ceva într-un ungher şi aşteaptă: al cui cărbune se va
stinge primul, se zice că acela va muri întîi4.
Unii pun în tindă, în picioare, rezemate de perete, cîteva lemne (după numărul
celor de casă) şi dimineaţa se uită: „care lemn pică în decursul nopţii, acela are să moară
în decursul anului”5.
La mai multe popoare balcanice6, se crede că pe la miezul nopţii în Ajunul Bobotezei
(ca spre Crăciun, Anul Nou) „se deschide cerul”. Dacă observi acest moment, „cere orice
doreşti şi ţi se va îndeplini”7. Condiţia principală este ca persoana respectivă să fie fără
păcate. De aceea nimănui nu i s-a realizat dorinţa.
Nimeni nu izbuteşte să vadă „cerul deschis” şi pentru că, după cum se spune în
popor, încurcă Necuratul, iar uneori nişte nimicuri. Bunăoară, se zice că pe unul 1-a gîdilit
în nas şi a strănutat tocmai în momentul cînd „se deschidea cerul”8.
Unii îşi imaginează că tot timpul în Ajunul Bobotezei „cerul este deschis”. Se zice
că cel de moare în această zi (ca şi în Ajunul Crăciunului) nimereşte în rai, fiind chemat
de Dumnezeu. Acei care se nasc la Bobotează sînt foarte fericiţi9.
Şi astăzi zic unii că în noaptea spre Bobotează (precum spre Crăciun, spre Anul
Nou) vorbesc vitele între ele, destăinuind felurite enigme, cum ar fi locurile unde,
în pămînt, sunt ascunse comori, care ard în timpul acesta10.
La diferite popoare balcanice11, se crede că în noaptea spre Bobotează, ca, mai ales,
spre Sf. Andrei, bîntuie prin lume variate forţe necurate.
1
Idem, p. 138–139 (Stroieşti – Suceava; culeg. G. Bîrtoiu).
2
Idem, p. 142 (Stupca-Bucovina; culeg. I. Luţa).
3
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 51 (Răspopeni – Orhei ş. a.).
4
A. Mateevici, II. 1993, p. 372 (Basarabia).
5
S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 126 (Frătăuţul Vechi – Rădăuţi; inf. Axenia Sofroni).
6
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
7
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 199 (Ulmu – Ialoveni; inf. Parascovia Cristea,
53 ani, 1993).
8
P. Sîrcu, 1914, p. 157 (Basarabia).
9
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 197 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Maria Balmuş,
70 ani, 1989).
10
A. Mateevici, II. 1993, p. 377 (Basarabia).
11
Ю. В. Иванова, Следы солярного культа // Ист. корни, 1983, p. 108.
315
 Şi în Ajunul Bobotezei oamenii se tem de strigoi „[Cînd ne porneam cu
Chiraleisa] mamili ni spuneu: „Cataţ, nu va duşeţ pi diparti, cî îmblî strigoi <…>.
Îs oamini cu coadî”1.
În Ajunul Bobotezei se respectă şi alte credinţe, sfaturi, interdicţii. Astfel, se spune
că cine strănută în ziua Ajunului Bobotezei, acela „trăieşte bine peste an”2.
Seara se afumă vitele cu tămîie – „contra fărmăcătoarelor”3.
În Slovenia scutură pomii fructiferi, ca să dea roadă bună4.
Pe alocuri la români dau găinilor de mîncare într-un cerc de poloboc ori de alt
vas – pentru că „tot anul se ţin la un loc”5.
Nu se dă nimic din casă, „ca să nu se împrăştie gospodăria”6.
Nu se cerne făină, pentru că se înmulţesc puricii în casă7.
Femeia care se ceartă cu bărbatul, „se va certa şi peste an”8.
Nu sunt bătuţi copiii, „că apoi capătă bube peste an”9.
Nu se dă copiilor pîine ca să mănînce pe afară, pentru că „aşa vor face tot anul, ceea
ce nu e frumos”10.

Boboteaza (6 / 19 Ianuarie)

Evident, sărbătoarea aceasta este mai importantă ca ajunul ei. P. Sîrcu vorbea
despre o povestire populară în care se spune că Boboteaza este sărbătoare mare şi în rai:
se deschid florile, se coc merele de aur, toate apele se prefac în vin11.
Între tradiţiile zilei de Bobotează locul central îl ocupă sfinţirea apei – facerea
aghesmei mari – ceea ce la unele etnii sud-est-europene şi-a găsit reflectare şi în numirile
populare ale acestei sărbători. De exemplu, la bulgari, sîrbi: Vodiţi (de la voda – apă),
Vodocreşci (sfinţirea apei) etc.12
Se consideră că agheasma făcută la Bobotează posedă extraordinare calităţi magice
de apărare împotriva multor forţe malefice. De aceea sfinţirea apei la Bobotează se face
cu ceremonii deosebite.
La riturile creştine ale procesului facerii agheasmei poporul a adăugat o serie
întreagă de practici păgîne, mai ales, de purificare, de izgonire a spiritelor rele. Este vorba
de aşa tradiţii:
– variate zgomote (împuşcături ş. a.);
– focuri ritualice (lumînări aprinse, obiceiul Ardeasca); afumarea oamenilor,
vitelor, acareturilor ş. a.);
– alergări de cai;
– alte felurite obiceiuri.
1
AFAŞM, 1988, ms, 397, f. 170; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Măria M. Grigoriev, 59 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 125 (Frătăuţul Vechi – Rădăuţi; inf. Domnica
C. Covaş).
3
Idem, p. 126 (Bucovina).
4
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 260.
5
S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 125 (Udeşti – Suceava; inf. Nicolae Ciobanu).
6
Idem (Straja – Bucovina).
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 372 (Basarabia).
8
S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 125 (Frătăuţul Vechi – Rădăuţi; inf. Domnica
T. Ionesi).
9
Idem (Bucovina).
10
Idem (Mahala – Sadagura – Cernăuţi; culeg. I. Isac).
11
P. Sîrcu, 1914, p. 157 (Basarabia).
12
M. S. Caşuba, Op. cit., 1973, p. 261; T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 278.
316
 Cuv. agheasmă, aiasmă, iasmă ş. a. sunt de origine grecească (agheasma –
apă sfinţită)1.
Amintim că apa sfinţită se consideră de două feluri: agheasmă mică (făcută cînd
credincioşii au nevoie) şi agheasmă mare (în amintirea botezării lui Iisus Hristos în apa
r. Iordan).
Deşi sfinţirea mare a apei are caracter creştin, rădăcinile ei principale ajung pînă
în religia primară. Este vorba de vechile credinţe păgîne în forţa magică, purificatoare,
făcătoare de minuni a apei, precum şi în puterea plantelor verzi, a focului, zgomotului la
izgonirea spiritelor rele cu ocazia sfîrşitului principalelor sărbători de iarnă.
Credinţa păgînă în forţa supranaturală a apei a devenit, în era creştinismului, cultul
apei sfinţite de preoţi (persoane considerate a fi înzestrate cu har dumnezeiesc), mai ales,
în ziua Bobotezei. Se crede că agheasma are însuşirea de a izbăvi oamenii de păcate, de
a face diverse minuni. Ritualurile de izgonire a spiritelor rele cu ajutorul focului şi al
zgomotului au devenit, în timpul sfinţirii apei la Bobotează, un moment decorativ (tragerea
focurilor de armă în momentul începutului facerii agheasmei) (Vom reveni).
Forma actuală a ceremoniei de sfinţire a apei la Bobotează este, în linii mari,
aceiaşi cum era cu sute de ani în urmă. Acţiunea aceasta se face, într-o atmosferă de
mare solemnitate, într-un loc public: de obicei, la o apă curgătoare (amintire despre
r. Iordan), dar şi la o fîntînă, o cişmea din centrul localităţii.
În dimineaţa zilei de Bobotează pălămarul bisericii şi alţi bărbaţi pregătesc terenul
unde va avea loc sfinţirea apei – Iordanul. Duc încolo o masă, aştern pe ea puţin fîn şi
apoi o acoperă cu o faţă de masă. Pun pe masă vase curate (se numesc agheasmatare)2,
pe care le umplu cu apă de băut. Pe jos aştern paie. Mai într-o parte aprind un foc.
Toate acestea mărturisesc despre vechea credinţă a oamenilor în forţa magică
a apei, a focului.
Dacă sfinţirea are loc la un rîu ori la un lac şi dacă apa este îngheţată,
se face produf.
Cînd la Bobotează sunt geruri mari şi apele sunt îngheţate foarte tare, în unele sate,
bărbaţii, în prealabil, taie din gheaţă o cruce şi o înalţă în preajma locului sfinţirii apei.
După liturghia matinală din biserica localităţii, preotul, îmbrăcat în cele mai
frumoase veşminte, împreună cu multă lume, care duce prapure, cruci, icoane, sfeşnice,
pleacă spre locul sfinţirii. Printre lume sunt multe fete mari, care se străduie să calce pe
urmele preotului, „ca să se mărite mai degrabă”3.
Pentru a avea mai mult foc la sfinţirea apei, se face şi o lumînare specială,
numită troiţă (treime), despre care vorbea la începutul sec. XX E. Niculiţă-Voronca:
„Troiţa e o lumînare sau două, sucite la un loc, făcînd una singură. La aceasta cam spre
mijloc se leagă o cruce şi de jur împrejur se pune mult busuioc, acoperind crucea. Printre
busuioc se înfig vîzdoage, căline, spice de grîu şi ovăs, pun vîsc, berbenoc poleit, fire
de lînă roşie, şiraguri de mărgele, simetric aşezate, pe cînd în jos mănunchiul e învelit
cu o năframă frumos cusută, apărînd ca o lumînare de botez. La Iordan merg cu troiţa
aprinsă în mînă în procesiune la pîrău, iar apoi, cînd se întoarnă, o lasă în biserică,
unde stă pînă la Stretenie <…>. Troiţa în Bucovina se mai face astăzi şi mai cu seamă
în satele rusificate, pe cînd în cele din josul Bucovinei şi în Moldova nu mai există
(o găsim însă şi în satele curat româneşti din jurul Cernăuţului”)4.
1
R. Ciobanu, 1994, p. 19.
2
I. Stoian, 1994, p. 19.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 144 (Bîlca – Rădăuţi; culeg. G. Tofan);
A. Mateevici, II, 1993, p. 377 (Basarabia).
4
E. Niculiţă-Voronca, Studii…, I, 1908, p. 6.
317
 Se vede că mai înainte troiţa era sucită din trei lumînări, de unde şi numirea de
troiţă. Etnograful bucovinean Dimitrie Dan spunea că în partea de jos a lumînărilor se pun
„trei picioruşe de lemn”1 (la fel conţine numărul trei).
În variate forme, lumînările aprinse sunt folosite în procesul facerii agheasmei şi la
alte popoare sud-est-europene2.
În drum spre locul facerii agheasmei, la români, se cîntă tropare (În Iordan
botezîndu-Te Tu, Doamne ş. a.), precum şi colinde despre Botezul Domnului. Cum ar fi:

Aghios, aghios ho Teos! Eu tare mă spăimîntez,

Trecu naşterea lui Hristos! Cum pe tine să te botez,
Veniţi toţi să ne sculăm, Că eu-s iarbă şi ţărînă
Vifliemul să-l lăsăm, Şi-mi tremură a mea mînă!
La Iordan să alergăm, Tu eşti foc şi mistuieşti,
Minuni noauă să vedem! Chiar şi munţii îi topeşti!
La Iordanul, rîu frumos, De creştetu-ţi de m-oi atinge,
C-acolo vine Hristos! Eu şi m-oi arde, m-oi frige!
Duhul Sfînt de la ceri zboară, Hristos lui Ioan grăi:
Ca un porumb se coboară, – Vină, nu te îndoi!
Apele să le sfinţească Atunci prorocul viind
Şi pe noi să ne spăsască*.3 Şi de frică tremurînd,
Al pustiei locuitor, Inima îşi strîngea tare,
Sînt Ioan Botezător, Asuda cumplit şi tare,
Mai-nainte se sileşte, Asuda şi tot ofta
Pocăinţa de-o vesteşte Şi cu frică boteza.
Şi pre toţi să-i spăsască Cerurile se deschidea,
Şi cu apă să-i stropească, Glas din ele s-auzea,
Să-i boteze în triinţă Lui Hristos aşa grăia:
Şi în dreapta cea credinţă. – Tu eşti Fiul Meu iubit,
Iară cînd sosi Hristos, În care bine-am voit!
Iordanul că s-a întors, Duhul Sfînt mărturiseşte
Înapoi fugind cu pripă, Şi cuvîntul întăreşte.
Iar prorocul sta cu frică. Mare-i praznicul trecut,
Hristos îl cheamă la sine: În care tu te-ai născut!
– Vină, Ioane, la mine! Acesta-i mai luminat
Prorocul feleluia În care te-ai botezat
Şi cătră Hristos zicea: Şi pre noi că ne-ai spălat
– Eu vreau botez de la tine, De strămoşescul păcat!34
Iar tu vii acum la mine?
1234

Textul colindei este respectivul motiv evanghelic versificat. Există şi variante mai
scurte. De exemplu:

1
Dimitrie Dan, Rutenii din Bucovina: Schiţă etnografică // AAR, seria II, t. XXXV,
1912–1913. Memoriile secţiunii literare, Bucureşti, 1913, p. 49.
2
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 324.
* A spăsi (rus. spasiti) – a mîntui, a salva.3
3
I. Sbiera, Colinde, 1888, p. 79–80 (Bucovina).4
318
 Astăzi Domnul cel pre Sfînt, Şi tu te ceri botezat?
La Iordan dac-a venit – Vin’, Ioane, mă botează,
Şi cătră Ioan zicînd: Căci lumea să îndepărtează!
– Vin’, Ioane, mă botează, Iisus botezîndu-se,
Căci lumea să îndepărtează! Ceriul deschizîndu-se,
– Cum te-oi boteza pe tine, Glas din ceri s-a auzit:
Cel ce m-ai zidit pe mine? – Tu eşti Fiul Meu iubit,
Căci eu sunt un lut uscat Întru care am voit!1
1

Dacă sfinţirea apei se face la fîntînă, stăpînul ei plăteşte în mod deosebit

preotului, pentru că după aceasta autoritatea lui sporeşte cu mult în faţa consătenilor.
Se consideră că în decursul întregului an apa acestei fîntîni este sfinţită. Ea nu
trebuie folosită la adăpatul vitelor, la ghilitul pînzei. Se zice că ajută la curăţirea
vaselor, a fîntînilor spurcate2.
În timpul sfinţitului apei, după ce preotul citeşte rugăciunile cuvenite, roagă
sănătate capilor bisericii şi ţării, se trag trei focuri din arme de vînătoare sau din pistoale.
Cîndva trăgeau şi din tunuri3.
Pe alocuri în nordul Moldovei, în Bucovina, în Muntenia împuşcau din aşa-numitul
săcălaş – un instrument, confecţionat dintr-o ţeavă de lemn de soc, un piston şi două
dopuri de cîlţi, care funcţionează (împuşcă) pe principiul aerului comprimat4.
În momentul cînd preotul cufundă crucea în apă se dă drumul cîtorva porumbei
(simbolul şi amintirea Duhului Sfînt care s-a arătat, în chip de porumbel, în timpul
Botezului lui Iisus).
„Ii [hulubii], dacî a rău, apî’ s’duşe la bisericî, ap’ sî duşe la ţîntirim – ap’ ar sî
moarî nărod mult. Ş-apu’ sî duşe pi acasî. Da dac-a ghini apui*5 zbura şî drept acasî
sî duşe”5.6
Se zice că focurile de armă ajută la purificarea apei, la sfinţirea ei. Dacă nu era
preot la facerea agheasmei de Bobotează, se considera că doar trei focuri de armă erau
deajuns pentru sfinţirea apei. „Cu plunghi buhne**.7 Aşa sî sfinţăşti apa. Nu vini popa,
dacî n-ari di undi vini”6.8
Credincioşii sunt convinşi că atunci cînd preotul – pentru sfinţire – cufundă crucea
în apă şi se produc împuşcături, ies din ea dracii, care, speriaţi, fug în toate părţile. Nu-i
vede nimeni, în afară de lupi, care se iau după ei. Ajungîndu-i, îi rup în bucăţi7.9
Există mai multe explicaţii populare ale acestor acţiuni. Aducem cîteva din ele.
Se spune că împuşcăturile „îl fugăresc de acolo pe Nichipercea [Diavolul] şi apa se
curăţă, se sfinţeşte”8.10„Cu fumul acela vine Diavolul şi se opreşte acolo unde sînt
straie afară”9.11De atîta în Ajunul Bobotezei „hainele [de pe funii, puse la uscat] li
1
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, I, 1988, p. 81 (Calfa – Botoşani).
2
P. Sîrcu, 1914, p. 157 (Basarabia).
3
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 52 (Basarabia).
4
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 167.
* Alternarea formelor apui – apu’, apî’, ap’ corespund orig. din arh.5
5
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 122; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar, inf. Toader
G. Midonii, 76 ani; culeg. E. Junghietu.6
** Cu plunghi buhne (rus.) – împuşcau cu glonţi.7
6
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 133; Şabanovscoe – Seversc – Crasnodar; inf. Nina
M. Crivcenco, 66 ani; culeg., E. Junghietu. 8
7
A. Mateevici, II, 1993, p. 276.9
8
E. Junghietu, Agheasma // VS, 1992, 22 Ian.10
9
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 155 (Pătrăuţii pe Siret – Bucovina; culeg. G. Piţul).11
319
strînge, <…> c-apu’ el [Diavolul] s-ascunde în hainili şelea. Cînd împuşca, draşi fuge,
s-ascunde, cî sî teme sî nu-i uşidî”1.
În Grecia era obiceiul ca în momentul respectiv să ardă pe rug (să nimicească)
o matăhaşă în chip de drac2.
Alţi creştini sunt convinşi că focurile de armă la Bobotează fac să se deschidă
izvoarele. O informatoare din Speia – Grigoriopol (Cristina D. Nicolaev, de 87 de ani) ne
spunea: „Îi drept, işău izvoarî, sî năşteu izvoarî”3.
Originea focurilor de armă la facerea agheasmei mari este explicată de către unii
credincioşi şi prin aceea că în timpul botezului lui Hristos „o fost coborîrea Domnului;
asta-i sămn cî atunşi o tunat”4.
Acţiunea cu focurile de armă, devenită cu timpul un moment decorativ în cadrul
ceremoniei facerii agheasmei la Bobotează, a evoluat şi ea. La început spiritele rele erau
„alungate”, la sfîrşitul principalelor sărbători de iarnă, în preajma sosirii primăverii,
a lucrărilor în cîmp, cu ajutorul focului, a zgomotului produs prin lovirea obiectelor de
metal, prin strigăte. Apoi funcţia aceasta, în cadrul sfinţirii apei la Bobotează, au luat-o
asupra lor ostaşii, făcînd uz de arme de foc. Avînd în vedere acestea, E. Niculiţă-Voronca
făcea legătură între ceremonia sfinţirii apei la Bobotează şi sărbătoarea consacrată zeităţii
războiului la romani – Marte. „Participarea şi la noi a armatei şi lustrarea ei la sărbătoarea
aceasta [Boboteaza], precum şi lustrarea cailor arată că avem de a face cu o sărbătoare
a lui Mart. Strigătul de Mi-ho-ho!, imitînd nechezatul cailor, în loc de Chiraleisa, ce în
unele sate se aude, ţine tot de cultul acesta, precum şi credinţa că de vede o fată cal alb,
se mărită”5.
În Grecia şi în zilele noastre la sfinţirea apei de Bobotează asista marinari, care se
străduie ca în timpul principalelor sărbători de iarnă să fie veniţi în porturile lor6.
La români, la fel şi la alte popoare sud-est-europene, dacă agheasma se făcea
la rîu ori la lac, la mare, cînd preotul zvîrlea în apă crucea (ţinînd-o cu o sfoară lungă
legată de ea), unii flăcăi sau bărbaţi tineri se dezbrăcau repede aproape goi şi se aruncau
în apă, s-o găsească şi să i-o aducă părintelui. Făceau astfel (deşi pe la Bobotează este,
de obicei, foarte ger), crezînd că vor fi sănătoşi; iar dacă sufereau de friguri, sperau
că se vor vindeca. Pe lîngă aceasta, uneori cel care găsea crucea primea un cadou.
Pe alocuri şi azi se respectă obiceiul acesta. Credincioşii explică astfel momentul
dat: „Îi Ion Botezătorul şî di atîta sî scălda un om. Adica îl botizau. Erau cari sî
scăldau. Amu morj*7 li zîc”7. 8
„La Boteazî înainti sî scalda cari oamini era tari, în recicî**.9 S’duşe, disfăşe ghiaţa
şî s’scalda în recicî. Da di şi? La noi o fimei sî scalda di Boboteazî-n recicî. Strica ghiaţa
şî sî muie”8.10
1
AFAŞM, 1998, ms. 390, f. 88; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Domnica V. Donea, 79 ani;
culeg. E. Junghietu.
2
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 324.
3
AFAŞM, 1987, ms. f. 126; culeg. N. Băieşu.
4
Idem, 1991, ms. 400, f. 136; Costeşti – Ialoveni; inf. Maria M. Mahu, 59 ani; culeg.
E. Junghietu.
5
E. Niculiţă-Voronca, Studii …, I, 1908, p. 97.
6
Ю. В. Иванова, Греки, 1973, p. 323.
*Morj (rus.) – morsă, animal din mările polare.7
7
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 227; Caragaş – Slobozia; inf. Mihai I. Buză, 70 ani; culeg.
N. Băieşu.8
** Recica (rus.) – rîu.9
8
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 185; Şabanovscoe – Seversc – Crasnodar; inf. M. Todorovschi;
culeg. E. Junghietu.10
320
 „Eu m-am dus, am dizbrăcat cofta*,1 în rochii [am rămas]. Mînuli am spălat,
chişioarili am spălat. Da aişia o babî s-o dizbracat, s-o vîrît în apî. S-o spălat în apî,
cu chelea. Asta e în tot razu**2 di Boteazî [se bagă în apă] şî-i ca un cal sănătoasî.
Iaca e de amu-i di v-o op’zăşi di ani. Tăt, şî lemni taie, tăt-tăt [face]. Parcî-i om [bărbat].
Nu, da di Boteazî-n tăt anu <…>, sî şii hoti***3 şî ghiaţî, stricî şî sî vîrî, ia’ aşă sî vîrî
în apî”1.4
Dar se scăldau şi unii bolnavi, crezători în forţa vindecătoare a apei sfinţite.
„Cari era bolnav sî mai scalda, c-aşa trebuie. Ş-ap’ de amu popa îl dizbraca pi omu
şeala <…> şî cac budto bî****5 îi treşe”2.6
După ce preotul a sfinţit apa, creştinii prezenţi la procesiune iau, în grabă, agheasmă,
pentru a o duce acasă. Îmbulzeala la luarea agheasmei are şi ea, în popor, mai multe
explicaţii: „apa-i cu atît mai sfîntă cu cît mai degrabă a fost luată”3;7 „cel care apucă
a lua mai întîi agheasmă de aceasta, acela e mai lumeţ, adecă mai de lume”4.8
O reminiscenţă a participării armatei la ceremonia Iordanului au fost şi alergările
de cai în ziua Bobotezei – obicei destul de dezvoltat în trecut, despre care vorbea şi
A. Mateevici. Auzind împuşcăturile, călăreţii, veniţi special în apropierea locului facerii
agheasmei, începeau alergările, privite cu interes de lumea adunată. Învingătorul era
aplaudat, uneori şi premiat5.9
Întrecerile de cai la Bobotează (ca la Sf. Toader) au fost caracteristice pentru
Dobrogea şi Muntenia. Scopul era evidenţierea şi aprecierea frumuseţii şi iuţelii cailor,
precum şi îndemînarea călăreţilor6.10
Despre întrecerile de cai la Bobotează aminteşte şi colinda românească Voinicul
vrea să-şi vîndă calul, pe care a comentat-o din acest punct de vedere Octavian Buhociu7.
Calul îi spune stăpînului să nu-l vîndă, ci să-şi aducă aminte de o întrecere la Bobotează,
cînd el, deşi era „nehrănit” şi „nepotcovit”, a ieşit învingător.11
– Drag stăpîn al meu, La şir ne puneam;
Dat de Dumnezeu! La treacăt ne-am luat
Mai adu-ţi aminte Pe gheaţa lucioasă,
Că an la Bobotează, Sticlă lunecoasă.
Cînd preoţi botează, Ei s-au răsturnat,
Lumea creştinează, Jos că mi-au picat;
Noi că ne-ntreceam Eu nepotcovitu
Cu cincizeci de cai, Înainte am ieşitu.
Cu cincizeci de voinici; La toţi am plăcut,
Tot cai hărăniţi Fală ţi-am făcut
Şi tot potcoviţi; Şi ţie şi mie:
Eu nehrănitu Ţie de voinic,
Şi nepotcovitu, Mie de cal bun8.12
123456789101112

* Cofta (rus.) – bluză.1

** În tot razu (rus.) – de fiecare dată.2
*** Hoti (rus.) – măcar.3
1
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 201; Thamaha – Seversc – Crasnodar; inf. Maria V. Perean,
50 ani; culeg. E. Junghietu.4
**** Cac budto bî (rus.) – ca şi cum.5
2
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 201; Thamaha – Seversc – Crasnodar; inf. Maria V. Perean,
50 ani; culeg. E. Junghietu.6
3
Mîine e Boboteaza // FD, 1991, 1 Ian.7
4
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 150 (Mahala – Sadagura – Cernăuţi; culeg. I. Isac).8
5
A. Mateevici, II, 1993, p. 376 (Basarabia).9
6
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 93.10
7
O. Buhociu, Op. cit. – Bucureşti: Minerva, 1979, p. 68.11
8
Idem.12
321
 O etapă evoluată a întrecerilor de cai la Bobotează este următoarea datină, despre
care vorbeau S. Fl. Marian, E. Niculiţă-Voronca ş. a. În timpul plecării la sfinţirea apei,
precum şi la întoarcere mai mulţi flăcăi, gătiţi frumos, călări, alergau într-o direcţie şi-n
alta. Fata mare dacă vedea printre flăcăi, mai întîi, unul pe cal bălan, era semn că se
va căsători în anul curent; dacă numărul flăcăilor era cu soţ, însemna la fel că se va
mărita degrabă1.
O urmă vagă a prezenţei cailor la ceremonia Iordanului sunt şi „mînzii” despre
care vorbea Ion Creangă în Amintiri … (datina a trecut şi la Crăciun, după cum
menţionam şi mai înainte): „La Crăciun nechezam ca mînzii, iar la Bobotează strigam
Chiraleisa, de clocotea satul”2. La intrarea în casă, preotul îi spunea gazdei: „Aiştea-s
mînzii mei, fiule!”3.
În s. Moldovanscoe din r. Crîmsc ţin. Crasnodar a fost fixată (în 1988)
practicarea cu ani în urmă a alergărilor de cai cu ocazia sfinţirii apei la Bobotează.
„Işă cu cai buni, cari fuje tari. Oamini, iaca eu, dopustim*,4 avem cai, ‚niata avei
cai (atunşi cai avem tăţ), cari fuje tari. Apî’ el işă, pune o bucăţ’ de ţol pe dînsu, al
curăţă – străluşe calu şela. Moş Vasîli Hojea ave un cal, nu era mari, mititel, sur. Da
eu eram uşurel, da di cai eu mă prăpădem dupa dînşî. El [calul] era tînăr şi moş Vasîli
era greu, da eu – tînăr, uşurel ş’ap’ el spune: Măi Toadir, sî vii, ti-i duşi la Iordan.
<…> Călăreţî cari erau cu cai apu’ aişiaia-n cap’tu satului [arată cu mîna] îi zîşe şes
obştesc, era a selsovetului, a primării. Da starşinaua**5 era ca cum amu prisidateli
silisoveta***6 ş-apu’ el razreşă****7 acolo la pămîntu şeala: era lung di vr’o vrîstî
pămîntu şela şî vr’o nouî fîntîni di rînd făcuti. Ş-apu’ cu cai stam, o părechi or trii cai
şî ni punem alături şî ni duşem, dam drumu cailor. Eu ’i-ntreşem pi tăţ tătî vremea.
Trii ani di zîli eu am fost cu calu şeala. El pi tăţ ’i-ntreşe.
Şesu şela era drept. Nu, la nijloc era o lecuţî di văgăunî.
Ş-apui era Dumitru Podoleanu. Ave un cal roib, fuje straşno*****.8 Apu’ di amu
aşeala cal a lu’ moş Vasîli o-mbătrînit, nu fuje aşă tari, da a lu’ ista, Dumitru Podoleanu,
era roib, lung cal, nant, sprintin tari.
Nărodu tot cari era la sfinţît apî’ tăţ vine, sî interesuie******9 cari a sî şii primu.
Apu’ da premii silsovetu. Da capişi. Da di cămeşî, pantaloni ori capişi sî-ţ iei şiboti. Da
atunşi di trii carboavi luai şiboti <…>.
Cît am fost tînăr, apu’ cu calu şela. M-aplecam şî numai zîşem: Roibule! Ş’ma
punem pe coama lui şi ţînem ghini dîrlogu. Da-i dam drumu slobod. El di amu ştie cî
dac-am fujit o datî, apu’ napoi îi lipadam [pe ceilalţ] în jimatati şî tăţ [oamenii]: hai,
hai, Midonii, maladeţ. Luam calu, îl duşem di cap, al purtam. Fuge mult, ostene. Apu’al
purtam, cî era frig. Îngheţa. Undi da popa cu cruşea, cînd scote, de-am’ era gheaţî pi
dînsa. Frig”4.10
1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 152 (Moldova).
2
I. Creangă, Op. cit., 1969, p. 9.
3
Idem.
* Dopustim (rus.) – de-o vorbă, să zicem.4
** Starşina (din rus. starşii) – mai mare.5
*** Prisidateli silisoveta (rus.) – preşedintele sovietului sătesc.6
**** Razreşiti (rus.) – a da voie, a permite.7
***** Straşno (rus.) – grozav.8
****** Interesovatisea (rus.) – a se interesa.9
4
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 124; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. Toader
G. Midonii, 76 ani; culeg. E. Junghietu.10
322
 În ziua de Bobotează, imediat după facerea agheasmei, caută să ia dintr-însa, mai
ales, femeile care doresc să aibă copii. Cu apa aceasta, acasă, femeia făcea o turtă şi o
mînca împreună cu soţul ei1.
Aproximativ aşa se făcea sfinţirea apei la Bobotează şi cu vreo cîteva secole în
urmă, la ceremonia din capitala ţării participînd şi domnitorul, împreună cu familia. Mihail
Kogălniceanu scria: „Logofătul Gheorgachi, care a scris pe la 1762 în Iaşi o condică, după
cum îi zice însuşi, despre obiceiurile vechi şi nouă ale prea înălţaţilor domni, istoriseşte şi
el cum mitropolitul, episcopii cu tot clirosul, împreună cu domnul, doamna, domniţele şi
toată boierimea mergeau la rîu unde se făcea ruga asupra apei; ori se făcea Iordanul şi în
divanul curţii dinăuntru sau pentru împotrivirea vremii sau pentru gingăşia gerului şi mai
mult ca să privească doamna cu giupînesele pe ferestre, neputînd ca să iasă la divan pentru
vreo pricină”2. S. Fl. Marian relata la finele sec. XIX: „Cele mai multe din obiceiurile
acestea <…> se păstrează şi astăzi, adică <…> procesiunea la rîu, sfinţirea apei”3.
Evident, mai cu seamă după Războiul al Doilea Mondial, şi ceremonia facerii
agheasmei la sărbătoarea creştină a Bobotezei a scăzut mult. Existau şi restricţii referitoare
la solemnitatea în cauză. Un informator (fost dascăl) din Bucovina mărturisea: „Din 1951
este interzis să facem agheasmă la Siret. Acum facem agheasmă în curtea bisericii”4.
Astăzi se revine tot mai mult şi la ritualul amplu al facerii agheasmei în ziua
de Bobotează.
Se crede că din ziua aceasta toate apele (curgătoare şi stătătoare), izvoarele şi
fîntînile rămîn sfinţite în decurs de două săptămîni, iar după alţii – chiar şase săptămîni5.
De atîta femeile în răstimpul acesta nu spală nimic, mai ales, în apele curgătoare:
„e păcat de spălat, fiindcă apele-s sfinţite; iar dacă trebuie numaidecît să se spele, atunci
să nu se facă aceasta niciodată înainte de răsăritul soarelui”6.
Întorşi pe la casele lor, cei care au adus agheasmă au grijă ca toţi ai casei să bea cîte
puţin din ea, pe nemîncate. Se aşează la masă pe la amiază. Se mănîncă o bucăţică
de nafură, apoi se servesc bucate de frupt (ca la Crăciun, Anul Nou): răcituri,
sarmale ş. a. 7
După amiază, în fiecare sat se făcea joc, la care participa toată populaţia
localităţii 8.
La sticla cu agheasmă, bine astupată, se leagă, cu o panglică roşie, stible de
busuioc şi o pun la icoane, pentru păstrare.
Agheasma stă mult timp nealterată, aceasta avînd explicaţie ştiinţifică. La sfinţire,
în apă se cufundă o cruce de argint (metal ce distruge foarte activ microbii, preîntîmpină
alterarea); în plus, apa sfinţită este luată pe timp de mare ger, de obicei, ceea ce de asemenea
contribuie la curăţirea, sterilizarea ei.
Există anumite reguli pentru păstrarea îndelungată a agheasmei: „din butelcî*9
nu sî be <…>. Trebu’ sî torni într-o stopcî**10sî bei; <…> dacî de-am’ s-aprochii,
1
A. Mateevici, II, 1993, p. 378 (Basarabia).
2
Apud S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 151.
3
Idem.
4
AFAŞM, 1985, ms. 372, f. 187; Cupca – Hliboca – Cernăuţi; inf. Vasile P. Timuş,
79 ani; culeg. N. Băieşu.
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 152 (Bucovina); A. Mateevici, II, 1993,
p. 376 (Basarabia).
6
Idem.
7
R. Vasilache, Op. cit., 2008, 17 Ian.
8
Idem.
* Butelcî, butîlca (rus.) – sticlă.9
** Stopca – pahar (de 100 gr.), din rus. sto – o sută (de grame).10
323
<…> sî e apî di la fîntînî şî s-adauji; da dacî bei din caldari, apu’ sî faşi verdi la fund;
trebu’ caldarea s-o duşi ni-nşeputî şî nişi cu nimi s’nu grăieşti”1.
Cu scopul de a influenţa benefic, se stropesc cu agheasmă casele, grajdurile,
inventarul agricol, hambarele, pomii, viile. Se crede că apa sfinţită la Bobotează
vindecă orice boală2.
„Îi bunî di leac. S-o spăriet un copchil, cu agheasmî îl lecuieşti. Îi dăm sî bei,
sî speli”3.
„Apa şeia-i vrodi***4 botizatî”4.5
Se crede că agheasma izgoneşte spiritele rele din casă. Marfa Ursu, ţărancă din
Tocmagiu – Grigoriopol spunea: „Dacî poati fi rău în casî, iei o leacî di agheazmî şi
sfinţăşti p’in colţuri. Faşi cruşi cu agheazmî, sî nu sî licheascî vrăjmaşu rău”5.6
S. Fl. Marian menţiona persistenţa credinţei că „mamele cari au avut nenorocirea
să piardă vreun copil, să-l nască mort sau care le-au murit copiii mai înainte de a fi fost
încreştinaţi”, pentru ca după al şaptelea an copiii lor să nu se facă moroi, trebuie „să
care cu gura şapte ani de-a rîndul în ziua de Bobotează agheasmă mare şi să stropească
cu ea mormintele lor”6.7 Iar dacă se crede că aceşti copii de acum sunt moroi, la fiecare
Bobotează se toarnă agheasmă de la Iordan pe mormîntul moroiului, printr-o găurică
făcută special, rostind formula botezului: „Botează-se robul lui Dumnezeu (Ion, de este
băiat, sau Maria, de este copilă), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, amin!”.
Făcînd astfel, se crede că moroiul „e deplin botezat şi mai mult nu rămîne moroi, ci cutare
copil” şi locul unde e îngropat nu aduce nimănui nici o daună7.8
De obicei, din fiecare casă cineva se duce cu agheasmă mare la cimitir şi
stropeşte mormintele răposaţilor – ca şi ei „să se împărtăşească din darurile Sfîntului
Botez al lui Hristos”8.9
Agheasma este folosită şi la înmormîntări. „Cîn’ mortu moari, cu agheasmă – în
săcriu ş-apăi agheazmî – la groapă, aşăia, în cruşi [arată cu mîna] udî şî zvîrli garafa
în groapî”9.10
Se crede că nu numai agheasma are forţă divină, ci şi celelalte obiecte de la Iordan
(lumînări, cărbuni, paie ş. a.).
Îndată după Iordan tineretul din Bucovina continua obiceiul Ardeasca, iniţiat
în Ajunul Bobotezei. Flăcăii şi fetele mari luau cîte un cărbune aprins din focul de
la Iordan, veneau cu el în mînă pînă lîngă biserică, pe un loc deschis, relativ înalt.
Aşezau toţi cărbunii împreună, mai puneau de asupra de foc (paie, frunze uscate ş. a.)
şi după ce apăreau flăcări, cîntau, jucau în jur. Cînd flăcările se linişteau, cei prezenţi
săreau peste foc10.11
1
AFAŞM, 1988, ms. 397, f. 82; Tocmagiu – Grigoriopol; inf. Nadia A. Leontiev, 35 ani;
culeg. E. Junghietu.
2
P. Sîrcu, 1914, p. 156–157 (Basarabia); O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 53 (Basarabia).
3
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 254; Caragaş – Slobozia; inf. Marina V. Morfoi, 69 ani; culeg.
N. Băieşu.
* Vrodi (rus.) – ca şi cum.4
4
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 250; Thamaha – Seversc – Crasnodar; inf. Maria V. Perean,
50 ani; culeg. E. Junghietu.5
5
E. Junghietu, Agheasma // VS, 1992, 22 Ian.6
6
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 153 (Moldova).7
7
Idem, p. 153–154 (Bucovina); A. Mateevici, II, 1993, p. 377 (Basarabia).8
8
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 55 (Hordineşti – Edineţ).9
9
AFAŞM, 1988, ms. 389, f. 133; Şabanovscoe – Seversc – Crasnodar; inf. Nina M. Crivcenco,
66 ani; culeg. E. Junghietu.10
10
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 157–158 (Bucovina).11
324
 Prin unele părţi în Bucovina cu cărbunii de la Iordan făceau focuri prin livezi – ca
pomii să fie roditori1. Cu aceiaşi cărbuni afumau casele şi grajdurile – „contra tuturor
răutăţilor şi, mai ales, contra spiritelor celor necurate”2. Alţii afumau şi grăunţele care
urmau a fi semănate – „ca să meargă bine şi să nu facă tăciune”3. Cărbunii de la Iordan
sunt folosiţi şi la afumatul împotriva diferitelor boli4.
Femeile adună şi paie de pe jos, pe unde a călcat preotul, păstrîndu-le pînă cad
cloştile şi atunci le pun în cuibare – „ca să steie pe ouă şi să scoată mai mulţi pui”5.
De ziua Bobotezei sunt legate şi alte variate tradiţii, mai puţin răspîndite. Astfel,
dimineaţa, odată cu primul sunet al clopotului la biserică, ţăranii se grăbeau să aprindă
legături de paie, „ca Iisus Hristos, care a fost botezat în apa Iordanului, să se încălzească
la foc”6.
În timpul zilei şi seara oamenii în etate (rude, vecini, prieteni) se adună şi petrec:
„Sî-ntîlneu oamini, guleeu, şîdeu la masî, beu un pahar di vin, cîntau, era vesălii”7.
Multe credinţe respectate în această zi se referă la prezicerea viitorului oamenilor,
a timpului, roadei anului curent. Bunăoară, dacă în dimineaţa acestei zile un flăcău
ori o fată mare se împiedică şi cade, se zice că în anul începător neapărat se va
căsători8. Mai spun că flăcăii care au căzut, „vor fi iubiţi de bătrînii satului”9. Unele
fete chiar se străduie să cadă. „Mai fără voie, mai cu voie cad jos, ca să se mărite
mai degrabă”10. Alţii, din contra, cred că dacă cineva cade jos în ziua de Bobotează,
„pînă la anul moare”11.
Fetele mari nu pun mărgelele la gît, „ca să nu plîngă la nuntă”12.
De Bobotează sunt legate şi unele ziceri despre timpul geros. „La Boboteazî aşa-i
de frig, cî crapî ou corbului”13. „Pîn’ de Boteazî îngheaţî mînzu-n iapî. Frig. Da dacî treşi
Boteaza, apu’ de amu vsio. S-o tăiet jeru. De amu s-a-ncălzî”14.
„Dacî o trecut Boteaza, ţîganu vindi cojocu, cî di amu iarna s-o dus,
sî-ncălzăşti”15.
Unii ţărani iau în mînă puţină colivă şi o aruncă spre tavan, zicînd: „Să dea
Dumnezeu să crească grîu aşa de mari, ca pînî-n pod!”16.
„Nu e bine de dat pîne la ţigani, căci aruncă grîul tăciune”17.
1
Idem, p. 157 (Ilişeşti – Gura Humorului; culeg. F. Doboş).
2
Idem (Carapciu pe Siret – Bucovina; culeg. T. Tovarniţchi).
3
Idem, p. 158 (Buninţi – Suceava; culeg. V. Corvin).
4
Idem (Bucovina).
5
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 55 (Ivancea – Orhei).
6
Mîine e Boboteaza // FD, 1991, 18 Ian.
7
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 32; Taşlîc – Grigoriopol; inf. Maria D. Racovăţ, 63 ani;
culeg. N. Băieşu.
8
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 144 (Bucovina); A. Mateevici, II, 1993,
p. 377 (Basarabia).
9
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 56 (Gura Galbenei – Cimişlia).
10
Idem (Brînzenii Vechi – Teleneşti).
11
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 144 (Mahala – Sadagura – Cernăuţi; culeg. I. Isac).
12
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 56 (Bogdăneştii Noi – Cimişlia).
13
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 371; Mălăieşti – Grigoriopol; inf. Pavel Şerbănescu, 76 ani;
culeg. N. Băieşu.
14
Idem, 1987, ms. 387-a, f. 125; Cioburciu – Slobozia; inf. Ana Fedotov, 60 ani; culeg.
E. Junghietu.
15
Idem, ms. 382, f. 126; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani; culeg.
N. Băieşu.
16
A. Mateevici, II, 1993, p. 378 (Basarabia).
17
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, p. 144 (Mahala – Sadagura – Cernăuţi; culeg. I. Isac).
325
 Se crede că în ziua de Bobotează nu trebuie să strigi găinile la mîncare, pentru că
auzind vecina şi vrînd să-ţi facă rău, zice: Ţie – penele, mie – ouăle! După aceasta găinile
se duc şi se cuibăresc la vecină1.
Femeile fac o turtă din cenuşă cu agheasmă de la Bobotează şi o păstrează
de-a lungul anului, „spre a sfinţi cu dînsa vasele ce se spurcă din întîmplare”2.
Este lesne a observa că tradiţiile în ziua Bobotezei formează un complex de
obiceiuri, practici, credinţe, care, fiind respectate cu scop magic, se reduc la invocarea
unei vieţi prospere (sănătate, roadă, belşug, căsătorie izbutită).

Sfîntul Ioan Botezătorul (7 / 20 Ianuarie)

A doua zi după Bobotează se marchează „sărbătoarea mică” a Sf. Ioan

Botezătorul3. În calendarul creştin ortodox ea este numită Soborul Sf. Prooroc Ioan
Botezătorul. Apropo, amintim că „sărbătoarea mare” a naşterii Sf. Ioan Botezătorul
este la 24 Iunie / 7 Iulie.
În ziua de 7/20 Ianuarie creştinii nu lucrează, în afară de stropitul cu agheasmă
mare a lucrurilor din casă, a grajdurilor, fîntînilor4.
Data de 7/20 Ianuarie este sărbătorită şi astăzi pentru ca vitele să fie sănătoase,
iar cîmpurile – fertile. Mai ales, cu această ocazie se spune că Sf. Ioan este şi patronul
copiilor, deoarece el este Botezătorul. Momentul acesta aminteşte în mod direct de botezul
lui Iisus, de botezul copiilor în general, deşi, după cum ştim, Mîntuitorul a fost botezat nu
fiind mic, ci cînd avea 30 de ani.
În ziua aceasta se face şi pomenirea morţilor. „La Sf. Ion, adăuza după Boteazî,
sî duc la ţîntirim, atămîi; <…> aghezmuim morţî nostri cari îi avem. Ni duşim cu tămîi,
cu <…> şi esti, cu şi dă Dumnăzău: c-o bucăţicî di pîni, da treb’ sî ti duşi, sî dai di sufletu
lor di Sf. Ion Botezătoriu. Vinim acasî. Cari ari cu şi, cheamî o sorî, un frati, îi puni la
masî. Da di nu, sora ma e la dînsa ori cumătra. Nu lucrăm. Mîncari făşem, da di lucru – nu.
Îi ziua morţîlor”5.
Este firesc ca ziua de 7/20 Ianuarie s-o ţină în mod special cei cu numele Ion şi
Ioana. Aceştia îl consideră pe Sf. Ioan Botezătorul ca ocrotitorul lor. Împreună cu rudele,
vecinii, prietenii, stau la masă, se veselesc. Pe alocuri în Basarabia cu ocazia aceasta jucau
Hora Ionilor6.
De sărbătoarea din 7/20 Ianuarie ţine oarecum şi colinda românească despre
Sf. Ioan metamorfozat în cerb. Se crede că la început a existat legenda respectivă,
care apoi s-a transformat în colindă, persistînd şi astăzi. Pentru că a creat animalele
răpitoare de pădure7, Ioan a fost blestemat de către maică-sa. El s-a prefăcut în cerb,
conform unor variante – în pui de căprioară. Aşa a trăit „nouă ani şi nouă zile”, după
ce a devenit iar om, coborîndu-se din munţi la ţară, unde a construit o mănăstire, apoi
l-a botezat pe Iisus Hristos8.
1
Idem (acelaşi sat).
2
B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, I, 1886, col. 503 (Moldova).
3
A. Mateevici, II, 1993, p. 378.
4
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 56 (Zubreşti – Străşeni ş. a.).
5
AFAŞM, 1988, ms. 388, f. 126; Moldovanscoe – Crîmsc – Crasnodar; inf. T. G. Midonii,
76 ani; culeg. E. Junghietu.
6
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 56.
7
М. Салманович, Румыны // Зим. празд., 1973, p. 297.
8
A se vedea o variantă a colindei acestea: S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 163–164
(Luizi – Gura Humorului; culeg. E. Tăutul).
326
 În ziua de Sf. Ioan se umblă cu colinda şi la bulgari. În partea nord-vestică a ţării
membrii cetei de colindători poartă măşti (de urs, turc, mireasă ş. a.)1.
Însă tradiţia care individualizează mai mult sărbătoarea Sf. Ioan este marcarea
Zilei femeilor.
În multe sate din sud-estul României (jud. Buzău, Brăila, Ialomiţa, Tulcea, Constanţa)
pînă la începutul sec. XX ziua şi noaptea de 7 Ianuarie erau marcate în mod special de
către femeile căsătorite. Pe alocuri această petrecere se numea Tontoroiul*2 femeilor2.3 Se
consideră că tradiţia în cauză este o amintire a anticilor manifestări orgiastice specifice
sărbătorilor dionisiace3.4
Femeile se adunau, fără bărbaţi, în cete de 7–30 persoane la o casă unde aduceau
alimente (făină, carne, ouă etc.) şi băutură. După ce mîncau şi beau bine, spunînd că
„se iordănesc”, începeau distracţia: cîntau, jucau, chiuiau. Ieşeau pe drumuri, unde
ridicau în sus bărbaţii pe care-i întîlneau în cale, apoi ducîndu-i cu forţa la rîu sau la
o apă şi ameninţîndu-i că-i aruncă în apă, dacă nu se răscumpără cu un dar. De obicei,
dădeau o vadră de vin4.5
Pe alocuri se urcau cîteva femei pe o grapă de nuiele, trasă de celelalte, trecînd pe
la case şi stropind cu apă pe cei prezenţi5.6
În ziua aceasta femeile se considerau „mai tari” ca bărbaţii, cu mai multe drepturi
ca aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, fără a da socoteală soţilor6.7
Se zice că femeia care nu se veseleşte în ziua de 7 Ianuarie va fi tristă tot anul7.8
În unele sate femeile primeau în ceata lor pe cele tinere (căsătorite în anul care s-a
încheiat) printr-o ceremonie specială (erau duse la rîu şi stropite cu apă)8.9
I. Ghinoiu informa în lucrarea sa apărută în 2001 (Panteonul …) că sărbătoarea
femeilor la 7 Ianuarie „se mai practică în satul Pantelimon din jud. Ilfov”9.10

Ziua moaşelor (8 / 2 1 Ianuarie)

Mai ales, în Dobrogea în ziua a treia după Bobotează, pe data de 8 Ianuarie, este
respectată tradiţia numită Masa moaşei. Este o petrecere a mamelor (numite „nepoate”)
la casa femeii care le-a moşit. În prealabil moaşa merge, cu agheasmă şi cu un buchet de
flori (uscate), pe la toate „nepoatele”, invitîndu-le la petrecere. Cînd vin femeile, pe rînd,
pun darurile (colac, carne, o sticlă cu vin) pe masă, în jurul colacului mare al moaşei.
Ceremonia începe cu tămîierea „nepoatelor” şi aprinderea lumînării de pe masă. Moaşa
rupe colacul ei în mai multe bucăţi, împărţindu-le „nepoatelor”. Fiecare din acestea,
după bucata de colac primită (de la marginea pîinii sau din mijloc, mai mare sau mai
mică), prevede dacă va mai naşte sau nu copii, dacă aceştia vor fi băieţi sau fete. Urmează
petrecerea, cu mîncare şi băutură, joc, cîntece, glume10.11
1
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 279.
* A juca tontoroiul – a juca cu mişcări bruşte, cu sărituri, fără ritm (din magh.
tantorogni).2
2
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 203.3
3
Idem.4
4
Idem.5
5
Idem, p. 222.6
6
Idem.7
7
M. Lutic, Op. cit., 2001, 11 Ian.8
8
I. Ghinoiu, Panteonul, 2001, p. 91.9
9
Idem.10
10
Idem.11
327
 O tradiţie analoagă, numită Ziua babelor (babin den) are amploare şi astăzi la
bulgari. Moaşa principală a satului este pusă într-un car, tras de către bărbaţi, şi purtată
prin localitate, iar la urmă o duc la rîu ori la o fîntînă, unde o stropesc cu apă. Apoi, venind
la masa solemnă de la casa moaşei, fiecare femeie trebuie, mai întîi, să-i toarne moaşei
apă pe mîini, dăruindu-i o bucată de săpun, un ştergar şi punîndu-i pe umărul drept încă
un cadou – cămaşă, ciorapi ş. a. Aduc şi pîine, găină friptă, vin1.
Ziua babelor se numeşte obiceiul asemănător şi în sudul Basarabiei, unde, însă, nu are
amploare ca la bulgari ori ca la românii din Dobrogea. Femeile se adună la o casă, împletesc
ciorapi ori îndeplinesc alte lucruri manuale, totodată, veselindu-se, moaşele primind cadouri
de la femeile, care au fost ajutate la naştere2.
După 8 Ianuarie încep cîşlegile de iarnă, pornesc activităţile casnice ale femeilor,
şezătorile, sezonul nunţilor, cumătriilor.

Sfîntul Petru de Iarnă (mijlocul anotimpului friguros)

(16 / 29 Ianuarie)

Stratul precreştin. Conform mitului, în trecutul îndepărtat sătenii, care aveau vite,
credeau şi în existenţa unui patron al lupilor, aceştia fiind deosebit de periculoşi, mai
ales, în timpul iernii. Se zicea că în noaptea spre 16 Ianuarie patronul împarte hrană
lupilor pentru un an înainte.
În calendarul popular ziua aceasta – a stăpînului lupilor – era considerată ca mijlocul
iernii pastorale (începea la Sf. Dumitru şi lua sfîrşit la Sf. Gheorghe).
Oamenii erau siguri că dacă pînă la 16 Ianuarie gerul a ţinut întruna, apoi în
continuare va mai slăbi.
În ziua aceasta gospodarii îngrijitori de vite calculau cît fîn mai au: le va ajunge
pînă la primăvară sau nu; au de unde să vîndă ori trebuie să mai cumpere3.
Se credea că în noaptea de 15 spre 16 Ianuarie lupii, numiţi, eufemistic, cîini sau
căţei, se adună la locuri hotărîte (urlători), unde urlă îngrozitor. Oamenii îşi imaginau
aceste urlete drept rugămintea lor către stăpîn de a le da hrană pe viitor4.
Se spunea că la un moment dat în mijlocul fiarelor apare patronul, cu barbă albă,
lungă pînă la brîu, călare pe un cal alb. Lupii încep a se gudura în jurul lui. Patronul
împarte prada, numind oaia, capra, viţelul etc. care va fi mîncat de fiecare lup în cursul
anului. Se zicea că lupii mănîncă o lună carne, iar alta – humă. Conform tradiţiei, fără
porunca stăpînului, lupii nu îndrăznesc să facă vreo stricăciune în lume, chiar de ar muri
de foame. Stăpînul lupilor repartizează hrană fiecăruia dintre ei, oricît de jigărit ar fi,
inclusiv cîte un om, mai ales, dintre cei care nu le respectă zilele. Se credea că nici o fiinţă
destinată de patron nu scapă de colţii lupului.
Stratul creştin. În era creştină sărbătoarea mijlocului iernii a fost închinată Sfîntului
Apostol Petru.
Potrivit literaturii teologice, Petru a trăit între anii 10 î. Hr. – 67 d. Hr. A fost originar
din Betsaida (în apropiere de Marea Galileiei), frate mai mare a Apostolului Andrei. Petru
era pescar de meserie. A devenit ucenic al lui Ioan Botezătorul. Iisus Hristos i-a schimbat
numele din Simon în Petru (semnifică piatră – simbol al temeliei pe care trebuia construită
1
T. A. Coleva, Op. cit., 1973, p. 279.
2
O. Constantinescu, I. Stoian, 1936, p. 56.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 173 (Crasna – Storojineţ – Cernăuţi; inf. Ion Iliuţ).
4
Marcel Lutic, Sînpetru de iarnă // Ţara, 2001, 18 Ian.
328
biserica creştină). Cu timpul, Petru, împreună cu Iacov şi Ioan, au fost cei mai apropiaţi
ucenici ai lui Hristos. Lui Petru i-au fost încredinţate şi cheile raiului. Cu toate acestea,
cînd Hristos a fost prins, Petru s-a lepădat de el, după aceasta căindu-se amarnic. A fost
reabilitat după învierea lui Iisus, primind din partea apostolilor întîietatea de vîrstă.
După Pogorîrea Sf. Duh, Petru a rostit o predică atît de convingătoare încît
a determinat creştinarea prin botez a 5.000 de oameni, ceea ce a avut o mare importanţă
în răspîndirea noii religii.
Activitatea lui Petru în propovăduirea creştinismului a fost cauza că a stat
la închisoare de două ori. Prima dată a fost salvat cu ajutorul îngerului Domnului.
Pentru că aceasta a avut loc pe data de 16 Ianuarie, ziua în cauză a fost consacrată
lui Petru. În popor sărbătoarea se numeşte Închinare Lanţului Sfîntului Petru ori,
mai simplu, Lanţul Sfîntului Petru, iar în calendarul creştin ortodox – Cinstirea
Lanţului Sfîntului Apostol Petru. Se spune că sărbătoarea trebuie ţinută pentru ca
oamenii să fie feriţi de prigoniri şi de închisori.
Unele tradiţii păgîne despre Petru (patronul lupilor) au fost creştinate parţial.
Stăpînul fiarelor a fost numit Sfîntul Petru de Iarnă, dar şi Sfîntul Petru al lupilor,
totodată, rămînînd a fi portar la rai. O legendă semipăgînă-semicreştină începe astfel:
„Precum fiecare om are un sfînt ca patron, aşa au şi lupii patronul lor şi acela e Sînpetru
de Iarnă <…>. Şi precum fiecare sfînt se îngrijeşte de oamenii care-i poartă numele, ca să
le meargă bine şi să aibă toate cele trebuincioase, aşa şi Sînpetru se îngrijeşte de toţi lupii,
împărţind în noaptea spre numele său hrana de peste an”1.
Despre caracterul dublu al chipului Sf. Petru, prin urmare, şi al sărbătorii respective
I. Ghinoiu scrie: „Ce duşman mai mare puteau să aibă crescătorii de animale decît pe
Sf. Petru (Sfînt numai cu numele, pentru că atribuţiile sale sînt specifice unei zeităţi
păgîne care le trimite o fiară atît de cumplită în turmele şi cirezile lor). Se spune despre
lup că, după ce sfîşie mai multe oi şi vede băi de sînge în jurul său, ia o oaie şi pleacă
s-o mănînce”2.
Amintim, totodată, că ziua principală consacrată apostolilor Petru şi Pavel este
marcată cu aproximativ jumătate de an mai tîrziu, la 29 Iunie/12 Iulie, în amintirea morţii
lor ca martiri.
În ziua de 16/29 Ianuarie sătenii nu lucrau nimic, temîndu-se de lupi. „Dacă ar
lucra la Sînpetru de Iarnă, ar veni lupul şi le-ar răpi mascurii [porcii] din coteţ sau le-ar
sfîrteca oile” – relata S. Fl. Marian3.
Astăzi puţini mai respectă tradiţiile zilei Sf. Petru de Iarnă.

1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 171 (Frătăuţul Vechi – Rădăuţi; inf. Caterina
Dascăl).
2
I. Ghinoiu, Vîrstele …, 1994, p. 79.
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 174 (Bălăceana – Suceava; culeg. G. Boca).
329
 Sărbători în luna Februarie (ultima lună de iarnă)

Numirea oficială a lunii în cauză îşi trage originea, la mai multe popoare, de
la vechii romani – Februarius, care vine, la rîndul său, de la antroponimul Februus
– zeul purificării, în mitologia veche. Februus a devenit şi patronul imaginar al lunii
respective. Iar numele zeului se trage de la vb. februare, ce are sens de a purifica,
a curăţi. Se zice că romanii aveau şi un instrument ritualic special, numit februm,
folosit la acţiunea purificării.
Despre ce fel de purificare era vorba? Pe cînd anul la romani începea odată cu
primăvara, la 1 Martie, cu două-trei săptămîni înaintea acestei zile toţi se purificau, adică,
în ajunul lucrărilor la cîmp, îşi ispăşeau păcatele făcute pe parcursul întregului an care era
pe sfîrşite.
Luna Februarie era dedicată şi fierarilor, care confecţionau cuţitele plugurilor pentru
ieşitul în cîmp. Acestei situaţii îi corespund şi unele numiri populare româneşti ale lunii
Februarie: Făurar (sau Faur, Făurel), Ferecar ş. a.
Cuv. Făurar provine de la vb. a făuri, cu sens de a crea, a înfăptui, a face, a prelucra
(cu un instrument special) un metal, a fabrica (ceva). Deci, făurar înseamnă şi fierar,
făuritor, creator.
Poporul a făcut asociere între fierarul iscusit şi gerul mare, care „face” şi el ceva
deosebit, „meştereşte”, „creează”, deci „făureşte”. Se zice, la figurat, că „gerul face poduri
peste ape”, „înfloreşte geamurile în timpul nopţii” etc. Cuv. făurar, folosit ca epitet pentru
gerul mare din luna Februarie, a devenit faur (prin dispariţia silabei finale).
Term. Ferecar vine de la vb. a fereca, ce are sens de „a acoperi ceva cu fier,
cu metal, spre a-i da rezistenţă, durabilitate”, „a întări un obiect prin legături metalice”,
„a lega cu fiare, cu lanţuri”. Este clar că ferecarea cel mai bine o poate face tot fierarul.
Asemănător se spune şi despre ger: el „îmbracă” rîurile şi lacurile cu învelişuri de gheaţă.
Prin urmare, şi fierarul şi gerul, mai ales cel din Februarie, ferecă; ambii sunt „ferecari”,
„meşteri iscusiţi”.
Numirea populară Fluierar pentru Februarie a apărut prin asociere cu fluieratul,
şuieratul vîntului, al crivăţului, care acţionează mai mult în luna Februarie.
Deşi în Europa sudică, inclusiv zona noastră, Februarie este ultima lună de iarnă, ea,
totuşi, „arată ce poate”. În această lună cade, de obicei, cea mai multă zăpadă, viscoleşte,
se abat geruri cumplite.
Gerul din Februarie a devenit cu adevărat proverbial. Despre el poporul a compus
ziceri plastice: „Îi ger de crapă pietrele”; „Îi frig de îngheaţă şi cenuşa în vatră” etc.
Expresii de felul acesta au luat naştere pe baza observărilor îndelungate ale
oamenilor, mai ales de la ţară, asupra fenomenelor naturii. În adevăr, în timpul gerurilor
mari uneori şi pietrele crapă.
Este răspîndită şi zicala românească despre luna Februarie „Îi jer di crapî ouli
corbului”1. Este interesantă explicaţia acestei zicale. Se spune că nici un fel de ouă nu sunt
mai tari ca cele ale corbiţei. Pasărea aceasta se ouă în Decembrie (cînd vine iarna) şi le
cloceşte pînă în Februarie (la sfîrşitul iernii). Acuma corbiţa îşi părăseşte cuibul cu ouăle
clocite, care sunt atît de tari încît nu le pot sparge nici puii din ele, nici corbii cei mari. Le
crapă doar gerul extraordinar al lui Faur, astfel corbişorii putînd vedea lumina zilei.
1
AFAŞM, 1988, ms. 395, f. 231; Corotna – Slobozia; inf. Efrosinia A. Zanosev, 54 ani;
culeg. N. Băieşu.
330
 Se mai spune: „În Februari crapî lemnili di jer. Nu mai crapî eli, da dacî-i frig,
îi frig”1. „Îi jer di-nfloreşti trunchiu, adica sî disfaşi trunchiu”2.
Se zice că în Februarie „soarele e cu dinţi”. Totuşi, în timpul acesta observăm de
acum primele semne ale primăverii.
Sărbătorile mai imporatnte în luna Februarie sunt: Ziua lui Trifon (1/14),
Întîmpinarea Domnului – Stretenia (2/15), Întîia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan
Botezătorul (24 Februarie / 11 Martie), Ziua lui Casian (29 Februarie / 13 Martie).

Ziua lui Trifon (1/14 Februarie)

În popor sărbătoarea aceasta are calificative păgîne (Trif, Trif – tatăl lăcustelor,
Trifonul viermilor, Ziua gîndacilor), precum şi supranumiri apărute în era creştinismului
(Trif cel Nebun, Trif Nebunul, Trif Hăbăucul ş. a.)3. (Pe parcurs vom vedea explicaţiile
acestor numiri). În calendarul creştin ortodox ziua de 1/14 Februarie este numită Sf.
Mucenic Trifon.
Stratul precreştin. Savanţii au constatat că la baza acestei sărbători s-a aflat cultul
străvechiului zeu al naturii şi al roadei la traci – Sabazius, identificat la greci cu Dionysos
(şi chiar cu Zeus), la romani – cu Bachus4. Cu timpul zeul Sabazius, cu un nume apărut mai
tîrziu (Trif), a devenit, în mitologia popoarelor balcanice, inclusiv a romanilor, patron al
viţei de vie, al pomilor fructiferi, insectelor dăunătoare (omizi, lăcuste, viermi, gîndaci)5.
Sabazius era zugrăvit ţinînd în mînă un cuţit pentru curăţatul viei şi pomilor (activitate
care începe în luna Februarie, înainte de a se pune în mişcare seva în butucii de vie şi în
tulpinile pomilor).
Ca reprezentare mitică, Trif a fost atestat în Moldova, Muntenia, Banat.
Tradiţiile etno-folclorice care s-au păstrat şi la moldoveni în legătură cu ziua
de 1/14 Februarie vorbesc despre faptul că la această dată se pune începutul perioadei
de trecere treptată la anotimpul primăverii. Bărbaţii observă semne ce prevestesc
apropierea mult aşteptatului anotimp, cum va fi roada. Se zicea: „Dacă la această
sărbătoare ninge, anul va fi cu roadă bogată”6; „Dacă cură din streşină la Trif, se crede
că va fi anul cu ploaie”7.
În iernile cu multă zăpadă ţăranii se uitau la „călcăturile” de bou. Se spunea că dacă
boii beau apă din „călcăturile” lor, „primăvara va fi degrabă, iar anul se aşteaptă bun”8. Se
mai zicea: „Trebuie să beie măcar găina din călcătura de bou, ca să fie anul bun”9.
Poporul a creat în legătură cu ziua lui Trif şi o serie de expresii în care este vorba de
trecerea iernii şi apropierea primăverii. Bunăoară: „De Trif se trifeşte iarna, adică se face
mai cald, mai moloşag”; „De Trif se schimbă iarna cu vara”10 ş. a.
1
Idem, 1987, ms. 387, f. 126; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani;
acelaşi culeg.
2
Idem, 1988, ms. 395, f. 181; Mălăieşti – acelaşi raion; inf. Timofei P. Mihailov, 54 ani;
acelaşi culeg.
3
Maria Ciocanu, Datinele Făurelului // VS, 1991, 30 Ian.
4
Т. А. Колева, Болгары // Вес. празд., 1977, p. 275.
5
I. Ghinoiu, Panteonul, 2001, p. 193.
6
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 205 (or. Ialoveni; inf. Pelaghia Petraşcu,
67 ani, 1993).
7
Maria Ciocanu, Datinele …, // 1991, 30 Ian.
8
Idem.
9
Idem.
10
Idem.
331
 Există informaţii care vorbesc despre faptul că şi la strămoşii noştri reprezentarea
mitică agrară cu numele Trif avea rol de patron al omizilor, lăcustelor, viermilor şi
gîndacilor, marcată la 1 / 14 Februarie (ultima lună de iarnă). Scopul sărbătorii era apărarea
recoltelor de stricăciunile insectelor vătămătoare.
În ziua aceasta nu se înfăptuiesc lucrări casnice importante, făcîndu-se analogie
între ele şi acţiunile insectelor păgubitoare. De exemplu, „nu se taie nimic cu foarfecele,
căci gîndacii vor reteza fasolele, cartofii şi, mai ales, viţa de vie”1.
Ţăranii nu lucrează în vii, „căci vara vor mînca lăstarii nişte gîndaci negri”2. Unicul
lucru care se face pe alocuri şi astăzi în vie este stropitul ei cu apă de zăpadă ori cu
agheasmă, „ca să n-o bată bălţăraua”3 (sau basaraua, basarabeasca – un fel de rugină,
care se face pe frunza din vii şi livezi)4.
Alţii stropesc via şi cu vin. Bunăoară, la Mileştii Mici – Ialoveni gospodarul
se duce la vie şi scoate sticla cu vin îngropată toamna trecută la rădăcina unui butuc.
Cu o parte din vin stropeşte via, iar alta este dusă acasă şi fiecare dintre membrii
familiei bea din sticlă cîte puţin, crezînd că astfel „prind puteri”5.
În ziua de 1 Februarie pomicultorii stropeau livezile cu apă sfinţită. Local, pomii
fructiferi, care n-au dat roadă în anul trecut, erau „ameninţaţi” cu tăierea lor (ca în ajunurile
Crăciunului, Anului Nou). Scopul acţiunii ritualice era apărarea recoltelor de stricăciunile
insectelor vătămătoare6.
Stropesc cu agheasmă şi semănăturile. Pentru a avea mai multă agheasmă, femeile,
pînă la răsăritul soarelui, fără a vorbi cu cineva, aduc „apă neîncepută, pe care o prefac cu
agheasmă”. Cu apa aceasta stropesc semănăturile, „ca să fie mai roditoare”, „să alunge de
pe ele duhurile rele”7.
Alt scop al stropitului cu agheasmă este credinţa că făcînd astfel omătul „se va duce
uşor”, adică soarele nu va încălzi tare dintr-odată şi zăpada nu se va topi repede, dar nici
nu va sta prea mult pe pămînt8.
La sudul şi centrul R. Moldova în ziua lui Trif, dimpotrivă, gospodinele lucrează:
spală şi dau cu var, „ca să închidă ochii la gîndaci”9. La Hînceşti în ziua aceasta femeile
coase, „că le coşi ochii gîndacilor”; se taie, „că-i taie pe gîndaci”10. La Ruseştii Noi –
Ialoveni „se muruie prin casă; se spune că astfel se astupă borţile gîndacilor”11.
Pentru păstori şi pentru vînători Trif era considerat ca stăpîn al lupilor. Aici avem,
probabil, o confuzie între Trif şi Sf. Petru de Iarnă – cunoscutul patron al lupilor12, despre
care am vorbit mai înainte.
Se zicea că lupii se adună la un loc şi Trif le dă bucăţi dintr-o pîine mare ce nu se
termină niciodată. Lupii n-au voie să atace oamenii şi animalele decît cu permisiunea
patronului lor. În caz contrar, vor fi sortiţi să mănînce numai pămînt13.
1
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 205 (Mileştii Mici – Ialoveni; inf. Vasile Vicol,
68 ani).
2
M. Ciocanu, Datinele …, 1991, 30 Ian.
3
Idem.
4
Dicţionar dialectal: (cuvinte, sensuri, forme), în 5 volume / Alcăt. R. Udler ş. a., I. –
Chişinău: Ştiinţa, 1985, p. 201.
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 205.
6
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 204.
7
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 205.
8
P. Sîrcu, 1914, p. 157 (Basarabia).
9
M. Ciocanu, Datinele …, 1991, 30 Ian.
10
Idem.
11
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 205 (inf. Maria Balaur, 65 ani, 1993).
12
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 204.
13
I. Taloş, Gîndirea, 2001, p. 87.
332
 Se povesteşte că un vînător, care a vrut să fie de faţă la adunarea lupilor, s-a dus
la pădure şi s-a urcat într-un copac. Peste puţin timp la copac a venit un lup şi vînătorul
l-a împuşcat. Apoi a venit şi alţi lupi şi vînătorul tot i-a doborît. Lupii care mai veneau îi
mîncau pe cei morţi. N-a trecut mult timp şi vînătorul vede că vine spre copac un bărbat
îmbrăcat în alb. Era Trif. El arăta fiecărui lup viu pe care lup mort să-l mănînce.
După ce fiarele au plecat, vine un lup şchiop şi-l întreabă pe Trif.
– Da eu ce să mănînc?
Trif îi răspunde:
– Pe omul din copacul acesta! Şi Trif a plecat, rămînînd numai lupul cel şchiop
şi vînătorul.
Spre norocul vînătorului, au trecut pe acolo nişte tăietori de lemne. Ei au alungat
lupul şi astfel vînătorul a scăpat cu viaţă1.
S. Fl. Marian relata că „oamenii îl serbează pe Trif, ca şi pe fiecare altă sărbătoare,
cu scop ca să-i ferească de fiarele cele sălbatice şi cînd vin lupii la oile lor, ei se roagă de
Trif ca să le mijlocească la Dumnezeu apărarea de dihănii”2.
Se zice că cel care „va îmbrăca haine din pînză ţesută la Sf. Trifon va fi mîncat
de lup”3 (adică era interzis ţesutul în ziua aceasta).
Stratul creştin. În era creştină la data de 1 Februarie a fost adaptat un ciclu de
legende populare despre un caz al Maicii Domnului cu un bărbat pe nume Trif (devenit
apoi Trif Nebunul).
Observăm că, în afară de nume şi de data marcării (1 Februarie), acest Trif (creştin)
nu are nimic comun cu miticul Trif despre care am vorbit mai sus (patron al viei ş. a.).
O legendă, înregistrată la începutul secolului trecut în nordul Bucovinei, spune
că mergînd Maica Domnului la 40 de zile după naşterea lui Iisus la biserică, ca să i se
citească rugăciunile de dezlegare, s-a întîlnit pe drum cu un om cu numele Trif. Au mers
o bucată de vreme împreună, Maica Domnului înainte, cu fiul Iisus în braţe, iar Trif –
din urmă.
„De la un timp însă ce-i plesni lui Trif prin minte? – să meargă el înainte şi Maica
Domnului înapoia lui. Şi din pricina aceasta a început a se certa cu Maica Domnului şi a-i
zice că să-l lase să meargă el înaintea ei. Maica Domnului însă nu voi să-l lase, ci-i zice că,
deoarece ea a mers odată înainte, tot ei i se cuvine să meargă şi mai departe. Trif însă nu,
ci o ţinea a lui, una şi bună, că nu ea, ci el trebuie să meargă şi s-a mîntuit! Văzînd Maica
Domnului de la un timp că n-are cu cine se înţelege în vorbă, că el numaidecît voieşte să
meargă înaintea ei, s-a supărat pe dînsul şi i-a zis:

– Trif, nebun ce eşti! Mergi dară-nainte,

Văd că ce vorbeşti, Om sărit din minte,
Nu te mai gîndeşti, Că eu voi pleca
Nici nu cumpeneşti, În urma ta.
Ci-a ta o păzeşti.
123

N-a apucat însă ea bine a rosti cuvintele acestea şi a-l lăsa să meargă înaintea ei
şi iată că Trif a şi nebunit şi de atunci oamenii îi zic Trif cel Nebun sau Trif Nebunul. Şi
tot de atunci vine că ziua lui cade totdeauna cu o zi înainte de Stretenia sau Întîmpinarea
Domnului şi cine lucră în această zi, acela nebuneşte”4.
1
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 178–179 (Todireşti – Suceava; culeg. N. Rădăşan).
2
Idem, p. 180–181 (Frătăuţul Nou – Rădăuţi).
3
M. Ciocanu, Datinele …, 1991, 30 Ian.
4
S. Fl. Marian, Legendele, 1904, p. 76.
333
 Despre obrăznicia lui Trif şi pedepsirea lui de către Maica Domnului există, la
mai multe popoare balcanice, cîteva legende cu următorul subiect. După insultă, Maica
Domnului i-a spus lui Trif că singur îşi va tăia nasul. Se povesteşte că, trecînd pe lîngă
casa lui Trif, Maica Domnului i-a spus soţiei lui să plece la bărbatu-său, care, lucrînd la
vie, şi-a tăiat nasul cu cuţitul. Văzînd-o pe soţie, Trif a întrebat-o de ce a venit la vie, iar
ea i-a povestit despre cele spuse de Maica Domnului. Trif a rîs şi a zis: Cum am putut eu
să-mi tai nasul, doar eu ţin cuţitul aşa, nu invers (a arătat cu degetele). Rostind cuvintele
acestea, a făcut o mişcare neatentă cu mîna şi în adevăr şi-a tăiat nasul cu cuţitul1.
După alte versiuni ale legendei, Trifon ar fi fost fratele Mariei. Pe cînd ea
se ducea spre biserică, Trif se afla în vie, unde curăţa butucii. El a pus la îndoială
neprihănirea surorii sale. Maria s-a întors acasă şi a povestit mamei şi cumnatei că
Trifon şi-ar fi tăiat nasul cu cuţitul de curăţat via. Ele au mers la Trifon, care era teafăr,
şi i-au povestit ce a spus Maria. Trif şi-a dus mîna la nas. În acel moment nasul lui
Trif a căzut, ca fiind tăiat cu cuţitul. În unele variante ale legendei se spune că nasul
a fost pus la loc de către Maria2.
Cîteva tradiţii păgîne s-au păstrat în era creştină, fiind completate cu unele elemente
bisericeşti. De exemplu, ţăranii în ziua lui Trif invitau acasă preotul să le sfinţească pomii
şi sămînţa care trebuia pusă în pămînt primăvara3. Alţii duceau cîte puţină sămînţă de
diferite plante la biserică, urmărind acelaşi scop4.
De multe ori ţăranii plăteau preotului ca să sfinţească apa cu care stropeau pomii,
crezînd că este bună „contra înmulţirii prea mari a insectelor şi îndeosebi a omizilor, care
strică pomii şi curechiul”5.
Evident, unele dintre tradiţiile menţionate mai sus (păgîne şi creştine) nu au bază,
explicaţie ştiinţifică, dar se cuvine să le cunoaştem, ele făcînd parte din cultura noastră
populară, de odinioară.

Stretenia (Întîmpinarea Domnului) (2/15 Februarie)

La baza acestei sărbători s-au aflat două componente importante mitice, care au
evoluat, trecînd din era păgînă în cea creştină şi ajungînd pînă în zilele noastre. Este vorba
de: 1) întîlnirea (iniţial, în păgînism) între cele două anotimpuri personificate – Iarnă şi
Primăvară; 2) ritualul păgîn al purificării cu foc şi apă (la romani, în preajma Anului Nou,
cînd acesta avea loc la 1 Martie).
Stratul precreştin. Deşi înainte este încă o întreagă lună de iarnă (Februarie), deseori
cu cele mai mari geruri şi ninsori, s-a crezut din vechime că anume pe data de 2 Februarie
„se întîmpină Iarna cu Vara [Primăvara]”6. Poporul spune că în timpul acesta, precum şi
la începutul lunii următoare –Martie (începutul primăverii), Iarna şi Primăvara „se iau
la luptă”. Primăvara zice că de acum Iarna trebuie să plece, pentru că vine ea, dar Iarna
nu se dă; de aceea ele se luptă între ele7. Credinţa aceasta persistă şi astăzi: „Sî-ntîlneşti

1
Елизавета Квилинкова, День святого Трифона // Незав. Молд., 2001, 1 Февр.
2
I. Taloş, Gîndirea, 2001, p. 174.
3
А. Буруянов, Историко-статистическое описание церкви и прихода селения
Волонтировка Аккерманского уезда // КЕВ 1877, nr. 17, p. 736.
4
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 183; Tîrnauca – Slobozia; inf. Alexandru A. Caraman, 64 ani;
culeg. N. Băieşu.
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 179 (Şcheia – Suceava; culeg. P. Prelipcean).
6
Idem, p. 181 (Moldova).
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 313.
334
Iarna cu Primăvara. Cari dovideşti: ori Iarna ori Primăvara. Din bătrîni aşa sî spuni”1.
Imaginea populară despre lupta între Iarnă şi Primăvară la începutul lui Februarie există
şi la alte etnii europene2.
Ideea întîlnirii celor două anotimpuri se află şi la baza formelor numirii populare
a sărbătorii din 2/15 Februarie: Stretenia, Stratenia. Termenul provine din sl. veche
sretenie – întîlnire, întîmpinare. Cuvîntul slav a evoluat aproximativ astfel: sretenie –
vstrecenie – stretenie – stratenie.
Ion Ghinoiu constată, pe drept, că term. Stratenia, fiind străin şi puţin clar
pentru români, a ajuns să fie o neobişnuită divinitate meteorologică, „răspunzătoare de
modificările climatice de la începutul lunii Februarie”3. Şi în acelaşi context: „Poporul
a botezat cu acest nume o ciudată divinitate feminină a cărei fire contradictorie,
asemănătoare cu Baba Odochia, se reflectă în schimbările climatice ce le hotărăşte
de ziua ei: dacă este iarnă grea, aduce primăvara şi căldura; dacă este timp frumos şi
primăvăratic, întoarce iarna şi frigul”4.
În imaginaţia românilor Stretenia este ca şi Coleada la slavi. Astfel, se spune că
dacă la 2/15 Februarie apa în rîu este dezgheţată, Stretenia „se mînie şi face pod peste
dînsa, ca să treacă, adică dă un viscol şi un ger aşa de mare că îngheaţă toate apele”5.
Se mai zice foarte plastic: „Dacă găseşte Stretenia pod, îl sparge, iar de nu-l găseşte,
îl face”6.
Ţăranii, fiind convinşi că Stretenia, la fel ca Trif, vesteşte apropierea Primăverii,
spun că „atunci începe a se călători Iarna, Soarele se suie tot mai sus şi noaptea e tot mai
mică”7. La 2/15 Februarie se spune (ca la Trif) că „boul calcă în omăt şi bea apă din urma
lui. De amu Iarna se duce”8. Se zice de asemenea că în ziua aceasta şi „cerbul trebuie să se
adape din urma sa”9. După Stretenie vulpea „se teme a merge pe gheaţă”10.
La Stretenie ţăranii au acomodat multe semne privind timpul şi roada anului curent.
Se crede că dacă în ziua aceasta este cald şi moloşag, vara va fi călduroasă şi roditoare11.
„Dacă sînt la Stretenie ţurţuri de gheaţă mari, atunci vor fi păpuşoii mari şi roadă bună;
dacă ţurţurii sînt mici – mai slabă”12. (Observăm asemănarea făcută între ţurţuri şi ştiuleţii
de porumb). Se spune că o zi frumoasă la 2 Februarie prevesteşte roadă bună, mai ales, de
păpuşoi şi hrişcă13. În Carte despre starea timpurilor a lui Nicolae Milescu Spătarul citim
că dacă la 2 Februarie „este limpede, pentru torcătoare va creşte in bun într-acel an”14.
Aproximativ aşa zic şi nemţii: „Dacă la Lihtmess [astfel se numeşte la ei sărbătoarea în
cauză] e senin şi luminos, va fi an bun pentru in”15.
1
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 127; Speia – Grigoriopol; inf. Cristina D. Nicolaev, 87 ani;
culeg. N. Băieşu.
2
М. С. Kашуба, Народы Югославии // Вес. празд., 1977, p. 270.
3
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 192.
4
Idem.
5
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 182 (Frătăuţul Vechi – Rădăuţi; inf. Zenovia Rusu).
6
Idem.
7
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 28.
8
AFAŞM, 1986, ms. 376, f. 62; Stoicani – Soroca; inf. Teodosia M. Pînzaru, 63 ani; culeg.
N. Băieşu, G. Botezatu.
9
N. Băieşu, Stretenia // VS, 1992, 12 Febr.
10
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 313 (Şcheia – Suceava).
11
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 182 (Iordăneşti – Storojineţ – Cernăuţi; culeg.
T. Tovarniţchi).
12
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 313 (Mihalcea – Cernăuţi; inf. Maria Braha).
13
S. Fl. Marian, Sărbătorile, II, 1994, p. 182 (Şcheia – Suceava).
14
Nicolae Milescu Spătarul, Carte despre starea timpurilor / Traducere Şt. Lupan //
LA, 1988, 4 Aug.
15
С. А. Токарев, Приметы и гадания // Ист. корни, 1983, p. 63.
335
 Francezii spun, în versuri:
Şi à Chandleur il fait beau,
On aura du vin comme de l’eau1
(Dacă la Chandleur [Stratenie] e frumos, / Va fi vin cîtă apă).
Românii spun: „Cum va fi la Stretenie, [aşa] va fi vara”2. Se crede că
dacă la Stretenie picură din streşină, nu le va merge bine albinilor; vor pieri, se va
înăcri mierea”3.
În trecut la Stretenie ţăranii înfăptuiau unele practici magice, mai ales, cu apă: „Spre
Stretenie se pune apă într-o strachină, pe laiţă afară, la stele, şi se dă vitelor să beie”4.
„De Stretenie se păzeşte apa, ca la Ovidenie, apoi o despărţăşti în trei: dai la vite,
te speli şi strîngi un pahar, că-i bună de deochi să ai în casă peste an”5.
După tradiţia populară, în ziua de 2/15 Februarie un minunat prevestitor al
timpului, al sosirii primăverii este ursul, care posedă calităţi ciudate, contradictorii
(ca ale Streteniei). De acea în unele părţi data de 2/15 Februarie se numeşte şi Ziua
(ori Sărbătoarea) ursului6.
Apropo, notăm faptul că românii au marcat în trecut, iar pe alocuri marchează
şi astăzi, în diferite anotimpuri, încă vreo cîteva sărbători ale ursului (pe lîngă cea din
ziua Streteniei): primăvara – în Sîmbăta lui Lazăr; vara – la Macovei (1/14 August;
ziua aceasta şi Stretenia împart anul în două părţi egale); toamna – Martinii de Toamnă
(1/14 Noiembrie)7.
Sărbătoarea de iarnă a ursului, din 2 / 15 Februarie, este foarte veche, fapt despre
care vorbeşte şi aria de existenţă a ei – la diferite popoare europene şi nu numai8. La
români tradiţiile populare despre urs, inclusiv cele ale sărbătorii din 2 / 15 Februarie, au
fost mai numeroase, mai variate şi mai trainice (unele persistă şi astăzi) în zona Carpaţilor.
Faptul se explică prin existenţa aici a condiţiilor favorabile de trai pentru urs (vieţuieşte
şi în prezent): linişte, stînci, arbori dărîmaţi, folosiţi pentru bîrloguri, desişuri pentru
adăpost, sursă de apă9.
Ursul este sărbătorit, mai ales, la începutul lui Februarie, deşi în timpul acesta
el nu este periculos pentru oameni. În literatura de specialitate se menţionează că
perioada de împerechere a urşilor sunt lunile Aprilie – Iunie, după care urmează
gestaţia (7–8 luni). Ursoaica fată în Ianuarie – Februarie, rămînînd în bîrlog cu
puii pînă în Martie – Aprilie10. Sărbătoarea ursului la începutul lui Februarie ţine
de apropierea anotimpului primăverii, pe care animalul acesta îl simte de minune.
E. Niculiţă-Voronca îşi exprima mirarea: „Cum ştie el care e ziua lui! … Aşa-i de
cuminte!”11. În contextul acesta există o serie de vechi mituri legendare. Astfel, se
zice că ursul „e din om. Era morari. A greşit nu ştiu ce şi Dumnezeu l-a trimis în
pădure să fie urs. <…> Ursu-i ca ş-un om: îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de
toate, numai atîta că n-are foc”12.
1
Idem.
2
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 295 (Storojineţ – Cernăuţi).
3
S. Fl. Marian, Sărbătorile, II, 1994, p. 182 (Şcheia – Suceava; inf. P. Mairean).
4
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 313 (Horecea – Cernăuţi).
5
Idem.
6
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1944, p. 182.
7
I. Ghinoiu, Vîrstele …, 1994, p. 86–87.
8
T. A. Coleva, Op. cit., 1977, p. 275.
9
I. Ghinoiu, Vîrstele …, 1994, p. 88.
10
Idem, p. 87.
11
E. Niculiţă-Voronca, Datinele, II, 1998, p. 314.
12
Idem (Roşa – suburbie a mun. Cernăuţi; inf. Ilinca Cozma).
336
 Se povesteşte că „demult şi oamenii erau ca urşii; aveau aşa păr pe ei şi pe urmă
Dumnezeu i-a făcut cum sînt astăzi şi le-a lăsat numai semn pe subsuori, că au fost odată
şi ei aşa. Oamenii noştri sînt din urşi făcuţi. Zice că o femeie a şi trăit c-un urs”1.
Se zice că la Stretenie ursul iese din bîrlog şi se plimbă prin apropiere, „joacă”.
Dacă în ziua aceasta ursul iese din vizuină şi afară e senin, îşi vede umbra, revine înăuntru
şi mai doarme încă şase săptămîni, prevestind că atîta va mai ţinea iarna; iar dacă timpul
e înnourat şi nu-şi vede umbra, rămîne afară, aceasta însemnînd că va fi vreme frumoasă,
degrabă se va desprimăvăra2.
Astfel, este evident curiosul caracter contradictoriu al ursului în general: fată puii
iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă găseşte punte peste rîu,
o strică; dacă n-o găseşte, dărîmă un copac şi face punte etc.3
Oamenii vedeau în comportamentul ursului timpul capricios al lunilor
Februarie şi Martie. Ziua ursului de la începutul lunii Februarie ar avea, deci,
caracter schimbător, ca Zilele Babei la începutul lunii Martie4. Cu alte cuvinte, atît
tradiţiile populare ce ţin de sărbătoarea ursului de la începutul lui Februarie, cît şi
cele ale Zilelor Babei vorbesc despre întîlnirea imaginară între Iarnă şi Primăvară,
tranziţia de la un anotimp la altul5.
Pe alocuri la români în ajunul Streteniei, în ziua acestei sărbători şi în următoarea,
deci trei zuile la rînd (1–3 Februarie) sunt ţinuţi şi în prezent Sfinţii Martini sau Martinii
de Iarnă.
Martinii de Iarnă sunt „divinităţi, patroni ai urşilor, celebraţi <…> pentru protecţia
vitelor de fiarele pădurii”6. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei se zice că este
Martinul cel Mare, sărbătorit la 2 / 15 Februarie7.
În ziua aceasta, ca la alte sărbători mari, există unele interdicţii. În primul rînd,
sătenii nu îndeplinesc lucrări importante. Se crede că serbînd Martinii de Iarnă, sunt
apăraţi de animalele sălbatice atît oamenii, cît şi vitele. Pe alocuri chiar postesc, mai ales,
în prima zi a Martinilor de Iarnă8.
Cîteva cuvinte despre al doilea component al Streteniei – sărbătoarea romană
a purificării. Spuneam şi mai înainte că la romani în Februarie – luna premergătoare
Anului Nou (cînd acesta se marca la 1 Martie) – era timpul purificării, ispăşirii păcatelor,
în preajma începutului lucrărilor în cîmp; purificarea se făcea cu ajutorul focului şi apei.
Stratul creştin. Cercetătorii au demonstrat că în procesul formării mitologiei creştine
ideea întîlnirii imaginate a Iernii cu Primăvara, în contaminare cu tradiţia păgînă a purificării
(la romani) şi, totodată, cu vechile sărbători ale urşilor în preajma primăverii, au devenit
treptat sărbătoarea creştină a Întîmpinării Domnului. Ritualul roman al purificării şi-a
găsit întruchipare în curăţirea Maicii Donului în a 40-a zi după naşterea Mîntuitorului9, iar
întîlnirea anotimpurilor a ajuns să fie întîmpinarea pruncului Iisus de către dreptul Simeon
la templul din Ierusalim. În contextul acesta sunt elocvente unele ritualuri cu folosirea
focului şi a apei în ziua Streteniei, reminiscenţe ale cărora se păstrează şi astăzi. Procesul
substituirii tradiţiilor vechi, păgîne, cu cele noi, creştine, a avut loc, ca şi în cazurile altor
sărbători, în sec. III–IV d. Hr.10
1
Idem.
2
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1944, p. 183 (Şcheia – Suceava; culeg. P. Prelipcean).
3
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1994, p. 88.
4
Idem, Vîrstele …, 1994, p. 88.
5
Idem, Obiceiuri, 1997, p. 226.
6
Idem, p. 116.
7
Idem.
8
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 184.
9
Ю. В. Иванова, Обрядовый огонь // Ист. корни, 1983, p. 121.
10
T. Poltavcenco, Cum au apărut sărbătorile creştine. – Chişinău: Cartea Moldovenească,
1980, p. 50.
337
 Amintim că în era păgînismului, dar şi în cea a creştinismului, pînă astăzi, lehuza,
după naşterea unui fiu, se consideră că este „necurată” timp de 40 de zile, iar după naşterea
unei fiice – de două ori mai mult, adică 80 de zile. În vremea aceasta mamei îi este interzis
să meargă la biserică, chiar să asiste la botezul copilului ei. În a 40-a ori a 80-a zi femeii
trebuie să i se citească rugăciunile „de curăţenie” (ori „de dezlegare”). Pe lîngă aceasta,
mama unui băiat, dacă acesta era primul ei copil, trebuia să-l ducă la biserică şi să dea
o anumită jertfă (astfel răscumpărîndu-şi copilul). Se proceda aşa pentru că întîiul născut,
dacă era băiat, se considera că este „partea lui Dumnezeu”.
La fel a procedat şi Maica Domnului: „L-au dus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L
pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întîi-născut de
parte bărbătească să fie închinat Domnului <…> şi să dea jertfă, precum s-a scris în legea
Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”1.
Tradiţia spune că dreptul Simeon a fost unul din cei 70 de cărturari care au avut
sarcina să traducă Vechiul Testament din limba ebraică în cea greacă. Lui Simeon i s-a
dat să traducă partea cu proorocirile lui Isaia. Ajuns la cap. 7, vers. 14, unde se spune
că „Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu”, traducătorul a înţeles că este vorba de
proorocirea venirii pe lume a Mîntuitorului. Dar Simeon a socotit în mintea sa că termenul
nu poate fi tradus cu „fecioară” şi a scris „femeia tînără”. Traducătorul se gîndea cum poate
o fecioară să nască? Se zice că, prin minune, cuvintele scrise – „femeie tînără” – au fost
şterse şi în locul lor a apărut „fecioara”. Atunci bătrînul Simeon din nou a şters cuvîntul
şi a scris „femeie tînără”. Dar minunea s-a repetat2. Atunci, după cum scrie evanghelistul
Luca, dreptului Simeon i s-a vestit de către Duhul Sfînt că „nu va vedea moartea pînă ce
nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu”3.
Aflarea îndelungată a lui Simeon la templul din Ierusalim „nu era o aşteptare
obişnuită, ci specială, o aşteptare întemeiată pe o speranţă puternică, întrucît la mijloc era
făgăduinţa lui Dumnezeu”4.
În Biblie este scris: „Cînd părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă
pentru El după obiceiul Legii, el [Simeon] L-a primit în braţele sale”5. De aici i-a venit
apoi lui Simeon supranumele de Primitor de Dumnezeu.
Dreptul Simeon l-a primit pe Iisus „cum L-ar oferi, L-ar închina lui Dumnezeu”6.
În momentul primirii Simeon era îngîndurat, puţin înfricoşat de evenimentul la care era
martor. El a binecuvîntat pruncul, apoi, liniştit, cu uşurare şi, totodată, cu bucurie, a zis:
„Acum slobozeşte pe robul Tău, în pace, că ochii mei văzură mîntuirea Ta, pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor”7.
Tot atunci Simeon i-a binecuvîntat pe Iosif şi pe Maria, zicînd: „Iată, Acesta este
pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel”8.
La eveniment a asistat şi proorociţa Ana, care, văzînd dumnezeiasca întîmplare,
a exclamat: „Acest prunc este Domnul, ce a întărit cerul şi pămîntul. Acesta este Hristos,
despre care au proorocit toţi proorocii”9.
123456789

1
Luca, 2, 22–24.
2
V. Barbu, 1999, p. 21–22.
3
Luca, 2, 26–27.
4
Teodor Damian, Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne // CO, 2000, 10 Febr.
5
Luca, 2, 29–31.
6
T. Damian, Op. cit., 2000, 15 Febr.
7
Luca, 2, 29–31.
8
Idem, 2, 34.
9
V. Barbu, 1999, p. 22.
338
 Iosif şi Fecioara Maria se minunau ascultînd ce spunea Simeon despre Iisus.
Motivul biblic al întîmpinării Domnului a fost redat în versuri de către poetul-
folclorist Petre Dulfu:
Şi cînd vremea se-nplinise, Cînd cu pruncul înfăşat
(după cum în lege scris e) Muma-n templu a intrat,
Ca pe prunc să-l duc-ai lui Simeon era de faţă …
Înaintea Domnului A luat copilu-n braţe:
Şi să puie pe altar, – D-azi, o, Tu, din slăvi cereşti,
Domnului, cerutul dar: Pe-al tău rob să-l slobozeşti!
Maica Sfîntă – cu Iisus – C-ai mei ochi văzură, iată,
La Ierusalim s-a dus. Mîntuirea aşteptată!
Acolo un om trăia, Muma … Iosif … se mirau,
Simeon el se numea; Vorbele-i cînd auzeau,
Şi ducea pe-acest pămînt El spre dînşii s-a-ndreptat,
O viaţă ca de sfînt. Maicii Sfinte-apoi i-a zis:
Sub povara anilor – Iac-acesta e trimis
Aştepta nerăbdător Spre căderea unora
A vedea cu ochii lui Şi-nălţarea multora!
Mîntuirea neamului. După urma lui, odată,
Duhul Sfînt odinioară Născătoare Preacurată,
Spusu-i-a că n-o să moară Ascuţiş de spadă rece
Pînă cînd aicea jos Şi prin pieptul tău va trece!1
N-o să vadă pe Hristos …
1

Mai apoi ziua de 2 Februarie (40 de zile după Crăciun) a fost numită Întîmpinarea
Domnului – una din sărbătorile creştine domneşti – în amintirea întîmpinării pruncului
Iisus de către dreptul Simeon. Sărbătoarea a fost instituită în Palestina prin sec. III–IV.
Prima menţiune a sărbătorii în cauză este un memoriu de călătorie al pelerinei pe nume
Egeria, care a participat la marcarea zilei Întîmpinării Domnului la Ierusalim în anul
3822. La Roma sărbătoarea a fost introdusă de către papa Gelasiu în anul 494, pentru a
înlocui vechea festivitate păgînă Lupercalia, în cinstea zeului păstorilor Pan, supranumit
Lupercus, adică duşmanul lupilor (la 15 Februarie)3.
În Orient sărbătoarea Întîmpinării Domnului a fost generalizată pe parcursul
sec. VI4.
A doua zi, la 3 / 16 Februarie, este marcată ziua celor doi prooroci, numită în
calendarul creştin ortodox Sfîntul şi Dreptul Simeon, Sfînta Proorociţă Ana.
Este semnificativ şi faptul că Sfîntul şi Dreptul Simeon a devenit un protector,
ocrotitor spiritual al copiilor mici. De aceea pe data de 3 / 16 Februarie „femeile care
au copii sugaci i se roagă să le păzească copiii de boli, iar pe cei bolnavi să-i tămăduie.
Femeile care au copii sugaci sau micuţi în această zi postesc şi sfîntul le păzeşte copiii de
primejdii şi de boli, drept pentru care sărbătoarea se numeşte Simeon Păzitoriu. El păzeşte
copilaşii de toate relele pămîntului, el este sfîntul copiilor”5.
1
P. Dulfu, 1990, p. 36–37.
2
Întîmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos // Clopotniţa,
2000, 10 Febr.
3
Idem.
4
Idem.
5
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 206 (Ulmu – Ialoveni; inf. Irina Plămădeală,
50 ani, 1983).
339
 Sfîntul Apostol Andrei

340
Sfînta Mare Muceniţă Varvara

341
 Sfîntul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei din Lichia

342
În Olanda, Sfîntul Nicolae soseşte (cu corabia) din Spania.

343
 După ce coboară din corabie, Sfîntul Nicolae urcă pe un cal şi porneşte prin ţară.

Ajutorii Sf. Nicolae sunt negri pentru că ei au şi funcţie de coşari

(curăţă coşurile / hogeacurile caselor de funingine).

344
Sfîntul Ierarh Spiridon,
făcătorul de minuni

Sfîntul Mucenic Ignatie Teoforul

345
 Tăiatul ritualic al porcului la Ignat
(desen de Isaia Cîrmu, 2004)

346
 Umblatul cu lichiiul de Ajunul Crăciunului
(în satele de pe cursul mijlociu şi cel inferior al Nistrului)
(desen de Simona Copaciov, 1991)

347
 Moş Crăciun

348
Vestirea păstorilor despre naşterea lui Iisus

Naşterea lui Iisus

349
 Închinarea magilor

Fuga Familiei Sfinte în Egipt

350
Omorîrea pruncilor

351
 Ceată de colindători-copii la fereastră (Ardeoani–Bacău)
(T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 39)

Ceată de colindători-copii (desen de Isaia Cîrmu, 2004)

352
 Copii cu două stele
(T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 127)

Cu steaua (desen de Isaia Cîrmu, 1996)

353
 Structura stelei
(T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 128)

Luceafăr strîns (schiţă)

(T. Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 131)

354
 Luceafăr întins (schiţă)

La nunta din Cana Galileei (Motiv biblic prezent şi în colinde)

355
 Izgonirea lui Adam şi a Evei din rai (Motiv biblic prezent şi în colinde)

Irozii. Tacîmul lui Costache Vlăduţă şi Mihai Vlasie, Iaşi

(„… desemnat după natură, în anul 1892, pentru ca să rămîie
generaţiilor viitoare icoana vie despre îmbrăcămintea şi chipul
cum era alcătuit acel tacîm”) (T. Burada, III, 1978, p. 160–161)

356
Păpuşari (T. Burada, III, 1978, p. 186)

2
1 3

Colaci rituali la Crăciun

(1-2 – crăciuni; 3 – ajun)
(desen de Simona Copaciov, 1991)

357
 Zeul Ianus

358
Sfîntul Vasile cel Mare

359
 Gravura „Hăitorii” de A. Colosov
(Folclor moldovenesc, 1956)

Ceată de urători de la Palatul Culturii din or. Rîbniţa (la începutul anului 1989)

360
Ceată de urători-bărbaţi din Cupca–Hliboca–Cernăuţi
(fotografie de Gheorghe Gafiiciuc, 1971)

Mulţumire pentru urare (Cupca–Hliboca–Cernăuţi)

(fotografie de Gheorghe Gafiiciuc, 1971)

361
 Ceată de urători de la Palatul Culturii din Căuşeni

Ceată de urători-copii (Bucovina)

(fotografie de Gheorghe Gafiiciuc, 1971)

362
Atribute ale urătorilor la Anul Nou:
„buhai”, clopot, bici „Buhai”

Trancă – obiect ritualic al cetei de urători

la Anul Nou (desen de Isaia Cîrmu, 2003)

363
 Pluguşor purtat de copii (Răzeni – Anenii Noi, 1969)

Mască de urs

364
Copii-ursari (Crasna–Storojineţ–Cernăuţi, 1982)

Capră (Sadova–Călăraşi, 1971)

365
 Schema Caprei (Жан Визитиу, Молдавские народные музыкальные
инструменты, 1985, p. 249)

Copii-interpreţi ai Căluţului (Voloca–Hliboca–Cernăuţi)

366
Malanca (Crasna–Storojineţ–Cernăuţi)

Malanca (Voloca–Hliboca–Cernăuţi)
(fotografie de Mihai Potîrniche)

367
 Malanca (Grinăuţi–Raia–Edineţ, 1954)

Mălăncuţa (Bîrnova–Donduşeni, 1962)

368
 Personaj din Malanca
(Clocuşna – Edineţ)

Vasilca (sudul Basarabiei) (desen de Simona Copaciov, 1991)

369
 Copii-semănători la Anul Nou (Carapciu–Hliboca–Cernăuţi)
(fotografie de Gheorghe Gafiiciuc, 1971)

Obiectul ritualic sorcova

370
Botezul Domnului

371
 Chiraleisa-cruce, obiect ritualic
la Ajunul Bobotezei Chiraleisa-colac (Cioburciu–Slobozia, 1988)
(Dubăsarii Vechi–Criuleni, 1991)

Cruce de gheaţă în ziua Bobotezei (ziarul Luceafărul, 2007, Ianuarie)

372
Întîmpinarea pruncului Iisus la biserica din Ierusalim

373
 Tradiţiile expuse mai sus demonstrează evoluţia motivului mitologic al întîlnirii
imaginate a celor două anotimpuri, care au devenit Întîmpinarea Domnului de către
Sf. Simeon la templul din Ierusalim, precum şi transformarea purificării rituale la romani,
în preajma primăverii, în curăţirea Maicii Domnului în a 40-a zi după naşterea lui Iisus.
În contextul de faţă este elocvent şi faptul că numirile populare de astăzi ale
sărbătorii Întîmpinarea Domnului la catolici conţin şi cuv. lumînare: Curăţirea Maicii
Domnului cu lumînări, Sărbătoarea lumînărilor ş. a.1 Deci, ritualurile cu folosirea
focului şi apei în păgînism au devenit, în era creştină, tradiţii bisericeşti cu lumînări
aprinse, cu agheasmă2.
Oamenii credincioşi, la diferite popoare ale lumii creştine, aşteaptă şi astăzi de la
lumînările Streteniei ajutor în cele mai variate situaţii. Cu lumînările de la Întîmpinarea
Domnului sunt binecuvîntaţi tinerii căsătoriţi, acestea sunt aprinse în timpul naşterilor,
sunt considerate ca apărătoare de furtuni. Ele au devenit protectoare de felurite boli, alte
necazuri. Lumînările de la Stretenie sunt aprinse şi la căpătîile muribunzilor3. Păstrînd
şi dezvoltînd tradiţiile vechi, şi astăzi în ziua de Stretenie la biserici se face agheasmă,
se oficiază servicii divine, unde bătrînii stau cu lumînări aprinse în mîini, pe care apoi le
păstrează, aprinzîndu-le cu variate ocazii.
Drept ilustrare a celor afirmate, aducem unele descrieri ale anumitor tradiţii
practicate şi astăzi la Stretenie. „Pentru slujbă se fac lumînări mari din ceară curată.
Ele sînt sfinţite şi păstrate la icoană ca atunci cînd asupra familiei şi gospodăriei se abat
necazuri să fie aprinse şi, odată cu rugăciuni înălţate Domnului, să înlăture nevoia de la
casă. După slujba din biserică, creştinii cumpără lumînări pe care le sfinţesc şi le dăruiesc
unul altuia, pentru sănătate”4.
O reminiscenţă originară a ritualurilor cu lumînări la Stretenie am întîlnit în satul
Crasnogorca – Grigoriopol. „Dac-o murit un om fîrî lumină, apîi sî scoalî di dimineaţî
o rudî, la Stretenii, şî-i spuni şelui de casî: Eu oi vini la niata [deseară], sî n-aprinz lumina.
Ţ-oi aprinde-o eu! [Ruda] e o strachină di făinî, un cucoş, o găinî [reminiscenţă neclară],
o lumînari şî sî duşi la casa şelui cari o murit fîrî lumînari şî aprindi lumînarea în casă.
Aşa am apucat”5.

Sfîntul Valentin (14 Februarie)

Şi sărbătorea Sf. Valentin are o istorie lungă şi destul de încurcată, despre care pînă
nu de mult s-a vorbit şi s-a scris puţin şi diferit.
Sărbătoarea îşi are începuturile într-o festivitate anuală la vechii romani, precreştini,
despre care vorbeam şi mai înainte, anume Lupercalia (pe data de 15 Februarie – în preajma
primei luni de primăvară, Martie). Numirea iniţială a sărbătorii vine de la Lupercus – zeul
protector al turmelor de oi şi inamic al lupilor.
Este locul să ne amintim şi de realitatea că pe la mijlocul lui Februarie lupii, aceşti
stăpîni imaginaţi ai anotimpului iernii, se împerechează pentru înmulţire.
Posibil, prin analogie cu lupii, ziua de 15 Februarie a devenit, la romani, o sărbătoare
a tinerilor îndrăgostiţi. Devenise tradiţie ca în ajunul sărbătorii romane fetele mari să-şi
scrie pe bucăţele de hîrtie numele lor. Se puneau la un loc şi flăcăii trăgeau cîte o hîrtie
1
M. S. Caşuba, Op. cit., 1977, p. 270.
2
I. V. Ivanova, Op. cit., 1983, p. 121.
3
Idem.
4
L. Romanciuc-Dutcovschi, 1995, p. 206 (inf. Parascovia Cristea, 53 ani, 1993).
5
AFAŞM, 1987, ms. 383, f. 11; inf. Nadia Burcă, 50 ani; culeg. N. Băieşu.
374
din acestea. Fata al cărei bilet era tras se considera iubita (logodnica) flăcăului respectiv
pe parcursul anului1.
Se crede că în perioada trecerii la creştinism, Lupercalia a devenit sărbătoarea
Sf. Valentin2.
Legenda romană despre Sf. Valentin are mai multe versiuni. Una din ele spune că
în anul 269 d. Hr., din porunca împăratului roman Claudius Gothicus (zis şi Claudius
cel Crud) – duşman aprig al creştinismului – trebuia să fie decapitat un flăcău cu numele
Valentin, pentru credinţa sa neabătută în noua religie. Dar se zice că înainte de moarte
flăcăul se îndrăgostise de fiica adoptivă oarbă, dar nespus de frumoasă, a călăului.
Situaţia aceasta i-a salvat viaţa lui Valentin. El a fost miluit, iar apoi declarat drept sfînt.
Data de 14 Februarie 269, cînd flăcăul trebuia să moară şi a fost iertat de pedeapsă,
a devenit ziua Sfîntului Valentin şi, totodată, sărbătoarea îndrăgostiţilor3.
Altă versiune a legendei spune că un preot din Roma, pe nume Valentin, creştea
multe flori, pe care lă dăruia copiilor şi tinerilor îndrăgostiţi. Scopul principal al preotului
era de a-i boteza pe copii şi pe tineri în spiritul creştinismului. Preotul Valentin devenise
simbolul îndrăgostiţilor, pe care-l simpatiza mult populaţia Romei. Împăratul roman
Claudius Gothicus, văzînd în preotul Valentin un mare duşman al credinţei oficiale,
precreştine, l-a întemniţat. Copiii şi tinerii îndrăgostiţi din Roma aruncau buchete de flori
şi bilete cu urări de bine în celula întemniţatului. La 14 Februarie anul 269 d. Hr. Valentin a
fost martirizat, fiind aruncat într-o groapă cu lei, care l-au sfîşiat pe loc4. Mai tîrziu preotul
Valentin a fost sanctificat. De atunci ziua de 14 Februarie a devenit ziua îndrăgostiţilor, Sf.
Valentin fiind considerat patronul imaginar al celor care iubesc.
Sărbătoarea a început a fi marcată mai pe larg în sec. XVIII în Marea Britanie, cînd
fetele şi flăcăii îşi trimiteau unii altor scrisori de dragoste, flori, mici cadouri.
În Germania Sf. Valentin a devenit cunoscut abia în anii 50 ai sec. XIX. Tradiţia
a fost adusă din Britania de către soldaţi. Cu ocazia aceasta tipăreau numeroase ilustrate
cu chipul Sf. Valentin.
La 14 Februarie englezii expediază şi astăzi cărţi poştale cu mărturisiri de dragoste.
O asemenea carte poştală primeşte aproximativ al patrulea englez.
Ziua de 14 Februarie a devenit una din cele mai frumoase sărbători ale tineretului
la creştini, marcată cu deosebire în Occident, la catolici.
În SUA ziua Sf. Valentin este a doua sărbătoare după Crăciun (privind importanţa).
Deosebit de de originală şi frumoasă a devenit sărbătoarea Sf. Valentin într-un
sat din Franţa. Localitatea se numeşte Sf. Valentin şi trăiesc în ea mai puţin de 300 de
persoane. Satul are anumite particularităţi: se află în centrul Franţei, este unica localitate
care poartă acest nume (Sf. Valentin).
De vreo 40 de ani satul acesta atrage anual aproximativ 10.000 de persoane pentru
a marca sărbătoarea îndrăgostiţilor.
Festivitatea începe în ajunul sărbătorii, adică la 13 Februarie, pe la orele 8 seara –
cu o serată de dansuri şi demonstrare de mode. În ziua de 14 Februarie, începînd cu orele
10 dimineaţa, perechile sosite din alte părţi sunt primite la primăria localităţii. Pe la orele
11 în biserică are loc serviciul divin pentru îndrăgostiţi. La amiază se deschide salonul
căsătoriei (în cadrul primăriei).
1
Victor Lavric, Ziua îndrăgostiţilor // LA, 2004, 26 Febr.
2
Idem.
3
D. H. Farmer, 1999, p. 515.
4
V. Lavric. Op. cit., 2004, 26 Febr.
375
 După masă, cortegiul de perechi căsătorite recent, cu buchete mari de flori în
mîini, defilează în centrul satului, fiind însoţite de muzicanţi. Apoi tot cortegiul vine
la primărie. Aici se adună şi cuplurile jubiliare (cu o căsnicie de 25, 50, 60 de ani).
Toţi primesc cadouri.
În ziua a treia are loc alegerea cuplului exemplar al anului. Tot atunci se
organizează focuri de artificii. Festivitatea se desfăşoară în grădina îndrăgostiţilor,
împodobită de sărbătoare.
Se zice că îndrăgostiţii şi cei căsătoriţi de curînd care vin în s. Sf. Valentin vor trăi
mult şi bine.
În calendarul creştin ortodox figurează, la 16 Februarie, sărbătoarea Sfinţilor
Mucenici Valentin şi Pamfil. Pare că sărbătoarea aceasta nu are vreo legătură cu cea
catolică, fiind o simplă coincidenţă a datelor şi numelor.
În ultimii ani ziua de 14 Februarie este marcată destul de amplu ca sărbătoare
a îndrăgostiţilor şi la creştinii ortodoxşi, inclusiv la români.
De cîţiva ani ziua de 14 Februarie este respectată şi în R. Moldova: prin sate, iar mai
ales la Chişinău. Se fac serbări în şcoli, cămine culturale, biblioteci. Se organizează variate
concursuri (cu premii), distracţii. Primesc cadouri cei cu numele Valentin, Valentina.

Dragobetele (24 Februarie)

Această sărbătoare veche şi frumoasă a fost marcată amplu cîndva, revenindu-se la

ea acum vreo 10 ani.
A fost respectată în unele provincii sudice ale României: Oltenia, Muntenia, dar şi
în sudul Transilvaniei, sudul Moldovei.
Conform calendarului creştin ortodox, la 24 Februarie se sărbătoreşte Întîia şi
a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul.
Unii cercetători presupun că numele Dragobete ar veni din cuvintele dacice trago
(ţap) şi bete (picioare). Mai tîrziu, limba dacică devenind neînţeleasă, trago a ajuns să
fie drago (probabil, sub influenţa slavei vechi), iar bete a rămas neschimbat. Amintim, în
context, că ţapul simbolizează şi putere de procreare, fecunditate1. Întrevedem aici, totuşi,
o prea mică asociere a ţapului cu sensul sărbătorii în cauză.
Filologul Stelian Dumistrăcel atrage atenţie asupra finalei cuv. Dragobete, specifică
Olteniei. Aici vrabiei îi zic vrăbete, ochiului – ochete, hîrleţului – hîrlete, dovleacului –
dovlete etc.2 Şi în R. Moldova auzim forma Vasilete pentru Vasile ş. a.
Term. dragobete denumeşte şi o insectă, în popor numită măsurător sau tîrtăriţă3.
Şi în cazul acesta asocierea cu primăvara este de o minimă importanţă.
O altă dovadă a originii dacice a numelui respectiv poate fi existenţa în cadrul
sărbătorii Dragobete a unei străvechi tradiţii – luatul fraţilor şi surorilor de cruce (înfrăţitul
şi însurăţitul)4. Unii făceau înfrăţitul/însurăţitul în felul următor. Două persoane, care
doreau să se înfrăţească / însurăţească, se zgîrîiau puţin la mînă, în formă de cruce (ca să
curgă sînge) şi apoi suprapuneau zgîrîieturile. Astfel deveneau fraţi ori surori de cruce.
Alţii doar se îmbrăţişau şi se sărutau frăţeşte, cu jurăminte de ajutor reciproc. Cei deveniţi
fraţi ori surori de cruce făceau o mică masă pentru prieteni5.
1
O sărbătoare românească a iubirii // Timpul, 2004, 24 Febr.
2
Stelian Dumistrăcel, Dragobete, cap de primăvară // Jurn. Ch., 2008, 15 Febr.
3
Idem.
4
O sărbătoare românească…, 2004, 24 Febr.
5
Raisa Vasilache, Dragobetele // LA, 2008, 21 Febr.
376
 Numele Dragobete este explicat şi prin cuvintele slave vechi dragu – drag şi biti –
a fi (deci, a fi drag)1.
Prin urmare, ca în alte multe cazuri, putem admite că este slavă doar numirea, nu şi
sărbătoarea propriu-zisă, aceasta fiind locală, băştinaşă, mai veche.
În popor Dragobete este imaginat drept o zeitate în Panteonul românesc, celebrat
pe o dată fixă (24 Februarie). Dragobete poate fi identificat cu Amor (sau Cupidon) – zeul
dragostei, în mitologia romană, şi Eros – la greci. De aici avem substantivele comune
amor, erotism (cu sens de dragoste, iubire).
Potrivit unor legende populare, Dragobete (variantă – Dragomir ş. a.) a fost fiul
Babei Odochia. El este imaginat ca un tînăr voinic, frumos şi bun, ca Făt-Frumos din
basme – simbolul dragostei fireşti, curate. Dragobete inspiră fetelor şi femeilor „încredere
în dragoste”2.
În popor se crede că spre sfîrşitul lui Februarie, în preajma începutului primăverii,
„se logodesc păsările cerului”, cele nemigratoare. Acestea se adună în stoluri, se
împerechează, încep a-şi face cuiburi. Se zice că păsările care nu se împerechează în ziua
de Dragobete rămîn fără pui tot anul3.
În această zi femeile, hrănind păsările domestice, au grijă şi de cele „ale cerului”.
Aruncă pentru ele diferite boabe. De Dragobete nu se taie păsări domestice, nu se vînează
cele sălbatice. Restricţiile acestea urmăresc scopul de a nu tulbura împerecherile4.
Sărbătoarea aceasta numită Logodna păsărilor, s-a extins, în mod firesc, şi asupra
oamenilor, în primul rînd, a tineretului.
În seara spre 24 Februarie fetele mari şi nevestele tinere aduceau în casă zăpadă
(dacă era), numită în popor zăpada zînelor. Cu o parte din apa obţinută din zăpada topită
îşi spălau capetele în dimineaţa de Dragobete, ca să fie frumoase şi iubite tot anul. Cealaltă
parte de apă era folosită pe parcursul anului pentru descîntece5.
Fetele mari şi flăcăii aveau convingerea că la 24 Februarie trebuie să se întîlnească,
să fie în pereche, străduindu-se să facă legături de prietenie, să fie veseli. S. Fl. Marian
scria: „Băieţii şi fetele au, deci, credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să
glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului.
Iar dacă în această zi nu se va fi întîlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi
iubită de nici un băiat şi viceversa”6.
Dacă în dimineaţa de Dragobete timpul era frumos, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de
sărbătoare, se adunau în grupuri şi plecau pe un deal din preajma localităţii. Cînd iarna
pleca devreme şi apăreau de acum ghiocei, fetele îi culegeau. Îi duceau acasă, punîndu-i
la icoane. Cîteva flori le puneau, seara, sub pernă, ca să-şi viseze ursiţii. În timpul anului
ghioceii uscaţi, păstraţi la icoane, erau folosiţi la descîntece, farmece7.
Băieţii adunau vreascuri pe cîmp şi aprindeau un foc („fratele Soarelui pe pămînt”).
Adunaţi în jurul focului, băieţii şi fetele cîntau, spuneau glume, erau veseli, bucuroşi de
sosirea primăverii.
Pe la amiază, toţi veneau, la fugă, spre sat, fiecare băiat urmîndu-şi fata dragă.
Dacă o prindea, conform datinii, putea s-o sărute în văzul tuturora. De aici vine, probabil,
expresia auzită şi azi deseori „Dragobetele sărută fetele”8.
1
O sărbătoare românească…, 2004, 24 Febr.
2
S. Dumistrăcel, Op. cit., 2008, 15 Febr.
3
I. Ghinoiu, Obiceiuri, 1997, p. 65.
4
R. Vasilache, Dragobetele, 2008, 21 Febr.
5
Idem.
6
S. Fl. Marian, Sărbătorile, I, 1994, p. 237.
7
R. Vasilache, Dragobetele, 2008, 21 Febr.
8
Idem.
377
 Dacă doi băieţi fugeau după aceiaşi fată, ea (chipurile, întîmplător) era prinsă de cel
pe care-l prefera. Fata prinsă şi sărutată se considera „logodită” pentru un an de zile. În
timpul acesta era vegheată evoluţia sentimentelor reciproce între cei doi tineri. Aceştia se
bucurau de un bun prilej de a face legături de prietenie, dragoste, care uneori luau sfîrşit
cu întemeieri de familii noi.
Cînd vremea era urîtă la 24 Februarie, fetele mari se adunau în case (la prietene,
rude), unde veneau şi flăcăii. Se veseleau diferit.
O informaţie din s. Zîmbreni r. Ialoveni spune că la urmă toţi cei prezenţi la întîlnire
erau serviţi cu ceai fiert cu crenguţe de vişin1. Amintim despre simbolul vişinului. Acesta
primăvara înfloreşte, dă roadă, vişina coaptă este frumoasă, gustoasă, plăcută. Asocierea
ei cu dragostea este evidentă.
Împreună cu ceai, erau servite turte cu juflă (julfă, jufă). Jufla se prepara din seminţe
de cînepă, pisate într-un vas special de lut sau lemn – marcoteţ. Seminţele erau pisate
cu macohonul. Astfel se pisa şi macul, ceea ce a dat denumirea de macohon / macahon
(pisălog). Seminţele de cînepă pisate se fierbeau, apoi se strecurau. Lichidul obţinut, de
culoarea laptelui, se numeşte juflă. Era numit, în glumă, şi lapte de buhai. Jufla se turna
într-un hîrdău (strachină mare, de lut) peste care se puneau turtele, coapte pe plită, rupte
în bucăţele. Turtele se amestecau cu jufla, căpătînd gust şi miros foarte plăcut2.
Se zicea că la Dragobete tinerii trebuie neapărat să bea ceai din rămurele de vişin şi
să mănînce turte cu juflă, ca să aibă parte de dragoste în timpul anului.
La întîlnirile tineretului în ziua de Dragobete se aplica şi următoarea pedeapsă-
glumă. Flăcăul care a avut de gînd să se însoare în anul precedent, dar n-a reuşit, era
pedepsit. În văzul tuturora, trebuia să lingă macohonul cu care a fost pisat usturoi.
Situaţia aceasta a dat naştere expresiei pe care o auzim şi astăzi – A linge macohonul3
(a nu reuşi ceva, a fi păcălit).
Dacă timpul era relativ cald la 24 Februarie şi începeau să apară primele flori –
ghiocei, brînduşe, viorele – copiii plecau la cîmp, în pădure, să le culeagă. Făceau
din ele buchete şi le aduceau acasă. Mamele luau buchetele şi numărau florile, zicînd:
„Cîte brînduşe (sau ghiocei ş. a.), atîţia pui să am anul ista”4.
În ziua de Dragobete nu se lucra la cîmp, nu se efectuau alte lucrări importante. În
schimb, făceau curăţenie prin case, ca să fie frumos, plăcut.
Se zicea că cel care nu respectă interzicerea muncii la 24 Februarie va fi în pericol
de lovituri, de defecte ale vorbirii – îşi va uita limba, va ciripi ca păsările5.
Mai spuneau unii că Dragobete umblă, de ziua lui, prin păduri căutînd fetele şi
femeile care au lucrat în ziua de 24 Februarie. Ca pedeapsă, le prinde şi „le face de rîsul
lumii”. Astfel a mai apărut o expresie, adresată fetelor şi nevestelor, care lucrează în ziua
de 24 Februarie: „Vezi să nu te prindă Dragobetele prin pădure”6.
Oricum, se consideră că Dragobete ocroteşte dragostea.
Cu regret, unele dintre tradiţiile menţionate precum şi altele, care erau legate de
sărbătoarea Dragobete, s-au uitat, cu timpul. Totodată, ne bucurăm că pe an ce trece
frumoasa sărbătoare românească Dragobete revine, într-un fel natural, la locul meritat
în traiul poporului nostru. O respectă tineretul sătesc, studenţii, elevii. În şcoli, cămine
culturale se organizează variate distracţii.

1
Ilie Prodan, Dragobetele // LA, 2006, 23 Febr.
2
Idem.
3
Idem.
4
O sărbătoare românească…, 2004, 27 Febr.
5
Idem.
6
Constantin Rădulescu-Codin, D. Mihalache, Op. cit., 1909, p. 37.
378
 Sfîntul Casian (29 Februarie / 13 Martie)

Luna Februarie are 28 de zile, iar o dată în patru ani, în anii bisecţi – 29 de zile.
Pe data de 29 Februarie / 13 Martie biserica îl prăznuieşte pe Sf. Casian Romanul.
Se spune că sfîntul acesta a trăit între anii 365–435, pe timpul împăratului
Valentinian. Sf. Casian a fost de origine daco-romană, a trăit în Dobrogea. De atîta în
calendarul creştin ortodox el este numit şi Casian Romanul din Dobrogea. A peregrinat la
locurile sfinte din Palestina, Egipt ş. a., la urmă stabilindu-se în Marsilia, unde a fost ales
ca staroste al unei mănăstiri. A elaborat multe scrieri importante. A trecut în lumea celor
drepţi cînd avea aproape 70 de ani, pe data de 29 Februarie1.
Fiindcă anii bisecţi, cu 29 de zile, sunt consideraţi ani răi, tot aşa şi Sf. Casian
figurează în conştiinţa populară doar cu calităţi negative (invidie, zgîrcenie,
neomenie ş. a.).
Să ne amintim conţinutul legendei despre Sfinţii Nicolae şi Casian. Cînd aceştia
se apropiau de un sat, au văzut cum în mijlocul drumului un ţăran se chinuia să-şi scoată
carul înglodat, cerînd ajutor. Casian, ca să nu-şi murdărească hainele curate, stătea la
marginea drumului şi privea. În schimb, Nicolae şi-a suflecat mînecile, şi-a pus poalele
în brîu şi, intrînd în glod pînă la genunchi, a pus umărul şi a urnit carul din mocirlă.
Dumnezeu l-a pedepsit pe Casian să fie sărbătorit o dată în patru ani, la 29 Februarie,
iar Nicolae – de două ori în fiecare an2.
Despre „anii lui Casian”, adică anii bisecţi, se spune în popor că sunt grei. În timpul
lor poate să moară multă lume (numai femei ori numai copii), să fie epidemii în vite ş. a.
Pe baza celor relatate în lucrarea de faţă, vedem că în cadrul sărbătorilor de iarnă
avem multe, variate şi frumoase tradiţii, moştenite de la generaţiile trecute. Ele reprezintă
specificul poporului nostru. La multe din ele s-a revenit după desfiinţarea imperiului
sovietic în anul 1991. Revenirea continuă.

1
Petru Diaconu David, Din istoria sfinţilor poporului român. – Bucureşti, 1992, p. 28–29.
2
29 Februarie – Ziua Sf. Casian // LA, 1992, 27 Febr.
379
 FOLCLOR MUZICAL

Colinde

Scoală, scoală, domn bun

(Pentru stăpînul casei)

Şi-ţi întindi-o masă-n casă, Margă-şi patru colindîndu;

Şi-ţi umple de-o vadră rasă, Doi cu apă rourîndu
Şi ţi-o pune sus pă masă, Peste casă, peste masă,
Că ştiai că ţi-or veniră Peste faţa feţilor,
Juneii buni colindători, Feţi din somn s-or pomeniră,
Să-ţi colinde hir cu hir, Mai bini ni-or dărui
Hir cu hir şi-un caranfilu. Cu colacu lui Crăciunu,
Aleargă-ş doi din voi, Pe colac - vadră de vin.
Doi din voi, patru din noi. Dar şi icea-n cest dom bunu,
Meagră-ş lină la fîntînă, Cest domn bun jupîn (numele)
La fîntînă la Ioardan, El să fie sănătosu,
Să ia apă-ntr-o năframă. Cu-a lui casă,
Meargă-ş patru colindîndu, Cu-a lui masă
Doi cu apă rourîndu Cu-a lui dalbă jupîneasă.
Peste casă, peste masă, Un colind şi-o voie bună.
Peste faţa feţilor.
Feţi din somn s-or pomeniră, Vorbit:
Mai bini ni-or dărui Să vă fie de bine!
Să ia apă-n-tr-o năframă.
*1
VS, 1995, 7 Ian. ( Cîşliţa–Prut–Cahul: inf. Gheorghe Mării, 79 ani;
culeg. V. Chiper).

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

380
 Scoală-mi-te, doamnă mare

Luminarea cea mai mare,

Care ai pus-o-ntre icoane,
’Ntre icoane-n casa mare,
Să se vadă ca de soare,
C-a intrat Ajunu-n curte.
Las’să intre să colinde,
Că demult n-a colindat.
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ce-a-nflorit s-a veştezit,
Numai foaia fagului
Şade-n poarta raiului
Şi-l priveşte pe Hristos
Ca pe-un trandafir frumos.
*1
VS, 1995, 7 Ian. (Giurgiuleşti–Cahul; culeg. M. Mocanu).

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

381
 Scoală-mi-te, doamnă mare

Luminarea cea mai mare,

Care ai pus-o-ntre icoane,
’Ntre icoane-n casa mare,
Să se vadă ca de soare,
C-a intrat Ajunu-n curte.
Las’să intre să colinde,
Că demult n-a colindat.
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ce-a-nflorit s-a veştezit,
Numai foaia fagului
Şade-n poarta raiului
Şi-l priveşte pe Hristos
Ca pe-un trandafir frumos.
*1
VS, 1995, 7 Ian. (Giurgiuleşti–Cahul; culeg. M. Mocanu).

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

382
 Aprindeţi luminile
(Pentru gazdă)

Aprindeţ liminili, Îngiugaţ boi şî jiuncani,

Tăti gospodinili, La anu şî la mult ani.
Ş-ascultaţi colinzîli Pi la grinz - tăt busuioc,
Din tăti grădinili. De-i-vă Domnu noroc.
Astă noapti tăţ v-aşteaptă Vorbit:
Să-i colinz pi lîngă poartă, Di ni-ţ da,
Fără boi şi fără cai, Di nu ni-ţ da,
Merge plugu-ncotro-1 dai. Mai mult nu v-om colinda,
Tăţ flăcăi-s cu aratu, Cî ni-i scurtî cojocica,
Fetili — cu samanatu. Şî mă tem c-om îngheţa!
*1
VS, 1995, 7 Ian. (Crasna–Storojineţ–Cernăuţi; culeg. M. Iliuţ).

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

383
 Pe-o crănguţă de măr dulce
(Pentru tineri căsătoriţi)

Este-un leagăn legănelu,

Iar în leagăn cine sade?
Şăd doi pui de porumbelu.
Porumbiţa cum mi-o cheamă?
Iar mi-o cheamă (numele).
Porumbelu cum mi-1 cheamă?
Iar mi-1 cheramă (numele).
Ei stau faţă doar în faţă,
Se sărută cu dulceaţă.
C-o mînă de busuioc,
Să le dea Domnul noroc;
C-o mînă de izmă (mintă) creaţă,
Să le dea Domnul viaţă.

Vorbit:
Să vă fie de bine!
*1
VS, 1995, 7 Ian. (Cîşliţa–Prut–Cahul; inf. Gheorghe Mării,
79 ani; culeg. V. Chiper).

* Refrenul se cîntă după fiecare vers.1

384
 Rătăceam printr-o grădină
(Albina şi Crăciunul)

Allegretto

Albina strîngea din flori

Ceară pentru sărbători,
Din cear’ se făceau făclii,
Să le dea Sfintei Marii.
Făcliile s-aprindeau,
îngerii în rai rîdeau.
Făcliile se stingeau,
îngerii în rai plîngeau.
*1
G. Breazul, Colinde, 1993, p. 115, nr. 74 (Basarabia).

* Refrenul se cîntă după fiecare vers.1

385
 Voinicul şi Arcul

Dunărea sî treacî, La dalba cetati,

Dunărea pi spati La arcu-ncordatu.
Pîn’ în şeia parti, Arcu s-o lăudatu,
Unde apa baţi, Cî nu-i nimi-n lumi
*1
* Refrenul se cîntă după fiecare trei versuri.1
386
Cordiţa sî-i rupî,
Plazu sî-i aducî,
Săgeata sî-i ducî.
Voinicu (cutare)
Din gur-au grăit:
– Arşi blăstămati,
Tu, cînd ti-ai născutu,
Şi sămni-ai avutu?
Arcu a grăitu:
– Eu cînd m-am născut,
Tînărî mlădiţî
’N verdi poeniţî,
La mini-au vinit
Nouî meşteri mariu
Cu măsura-n sîn,
Cu bărzili-n mîni
Şî m-o tot crestatu,
Şî eu am crescut
Şî m-o măsuratu
Iar tot nouî ani.
La mini-au vinit
Iar nouî meşteri mari
Cu topoarî-n brîu,
Cu bărzili-n mîni,
Cu măsuri în sînu
Şî m-o măsuratu,
Şî m-o rătizat,
Şî m-o lipădatu,
La soari am şăzutu
Iar tot nouî ani.
La mini-au vinitu
Nouî meşteri mariu
Cu nouî cari mari
Şî m-o încărcatu,
La curţ m-au adusu,
Pi criveli m-o-ntins,
La foc cî m-o pusu.
La foc am şăzutu
Iar tot nouî ani
Şi nu v-am slăbitu,
Şi nu v-am slăbitu
Tot m-am întăritu.
– Voinişi (cutare),
Tu cînd ti-ai născut,
Şî sămni-ai avut?
2
V. Gaţac, 1983, p. 65–67 (Temeleuţi–Camenca;
inf. Gavril V. Stelea, 67 ani; culeg. G. Botezatu.
* În orig.: muncî.2
– Arşi blăstămati,
Eu cînd m-am născut,
Maica m-o făcut,
La mancî* m-o dat,
Ţîţî cî v-am supt
Iar tot nouî ani
Şî nu v-am slăbit
Şî m-am întărit.
Maica m-o luat,
La oi m-o dat,
Oili-am păscut
Iar tot nouî ani.
Mîncari-am avut
Tot miel sugarel,
Berea ce-am băut
Tot lapti di caprî
Şî nu v-am slăbit,
Şî m-am întărit.
Maica m-o luat,
La curţi m-o dat.
La curţi am şăzut
Iar tot nouî ani,
Mîncari-am avut
Tot pîni sîtitî,
Cu mieri-ndulcitî,
Berea ce-am băut
Tot vinu marmaziu
Şî nu v-am slăbit
Şî m-am întărit.
Arşi blăstămati,
Vezi este mîni dalbi,
Ieşti speti laţi?
Eu cînd te-oi lua,
Plazu ţ-a crişca,
Cordiţa ţ-oi rupi,
Săgeata ţ-oi duşi-o
Pişti munţ cărunţu,
La a săli curţu,
La a nei părinţu,
Undi iarba creşti,
’N patru sî-mpleteşti
Tot găitane şti.
Iară-ş domnii cestor curţ
Ii sî fii sănătos.
Descifrarea melodiei – A. Tamazlîcaru).
387
 Voinicul şi Cerbul

Că nimeni nu s-a aflat, Şi pe faţa s-a spălat,

Că nimeni nu s-a ştiut, La icoane s-a-nchinat,
Nimeni nu l-a văzut Lui Dumnezeu s-a rugat,
Pe unde se hrăneşte Cu părinţii s-a iertat,
Şi pe unde se nutreşte, Frîu-n mină şi-a luat
Că nimeni nu cunoaşte Şi la grajd el aplecat
Iarba care el o paşte, Şi-a călcat din piatră-n piatră,
Iarba cu flori presărată Pin’ 1-al noulea grajd de piatră,
Şi în rouă scăldată Grajd de piatr-a sfărîmat,
Şi el singur mi-s-adapă Cai de-a rîndul a luat,
Numai cu limpede apă. Găsi pe murgul mîhnit
Cerbul mi se lăuda Şi astfel lui i-a vorbit:
Că nimeni nu-l auzea. – Ori ţi-i orzul legumos,
Cînd Cerbul s-a lăudat, Ori ţi-i finul ogrinjos,
(Numele celui colindat) De şezi, murgule, mîhnit?
A stat şi-a ascultat, Murgu din gur-a vorbit:
Bine sama s-a luat – Nici mi-i orzul legumos,
Şi în casă a intrat Dar nici finul ogrinjos
*1

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

388
Ci mi-i dor de munţi-nalţi!
(Numele) pe murgul 1-a luat,
L-a luat, l-a înşelat*
Şi l-a strîns cu chinga bine,
Aşa ca să-i şadă bine.
Arcul în mînă şi-a luat,
Pe murgul s-a aruncat,
Ogarii şi i-a strigat,
După Cerbul s-a luat.
Nu prea mult 1-a alungat:
Zi de vară, pînă-n sară.
Cînd soarele a apus,
(Numele) pe Cerb 1-a răpus,
Arcu-n coarne i-a zvîrlit […].

2
V. Gaţac, 1983, p.71–72, 274 (Slobozia–Vărăncău–Soroca;
inf. Anton Ciobanu, 60 ani; culeg. G. Botezatu.
Descifrarea melodiei – A. Tamazlîcaru).

* Înşelat – înşeuat.2
389
 Voinicu Ghiorghi

/:Dar voinicu Ghiorghi, :/

/:Dar voinicu Ghiorghi, :/
/:Valearolea Doamni :/
/:La bun domn slujeşti :/
/:Şi bun cal hrăneşti. :/
/:Dar cu şi-al hrăneşti? :/
/:Cu orzu chisat. :/
/:Dar cu şi-al adapî? :/
/:Cu vin strecurat. :/
/:La Iordan pi ghiaţî :/
/:Murgu sî porneascî, :/
/:Puşca sî buhneascî. :/
*1
P. Ştefănucă, II, 1991 (Copanca–Căuşeni;
inf. Eudochia Vozianu, 46 ani).

* Refrenul se cîntă după fiecare vers.1

390
Dulful mării

N. Băieşu, Poezia obiceiurilor…,1975, p. 451, nr. 14.

391
 Voinicul vînător

Şi-n mijlocul cîrdului

Este-un porumb gălbior.
Nu-i porumbul gălbior,
Ci-i voinicul vînător.
Piatra seacă-n patru crapă,
Curge-un izvoraş cu apă,
Vin boieri cai-ş adapă,
Îi adapă şi se-ntreabă:
– A cui izvoraş cu apă?
A lui vînător (numele).
El să fie sănătos, Ca un trandafir frumos.
*1
VS, 1995, 1 Iian. (Giurgiuleşti–Cahul).

* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1

392
 S-a născut Hristos

Astăzi Dumnezeu o vrut –

Om pentru noi s-o făcut
Din Măria preacurată.
Îngerii venit-o jos,
Undi s-o născut Hristos
Şî frumos au lăudat,
Şî cu tăţ s-au bucurat,
Şî noi să ne-nveselim
Şî cu toţi să prăznuim,
Pînă-n veac să-l proslăvim.

Vorbit:
S-ajungeţi, gazde, mulţi Crăciuni,
În păci şî cu sanatati!
*1

VS, 1995, 1 Ian. (Crasna–Storojeneţ–Cernăuţis;

culeg. M. Iliuţ).
* Refrenul se cîntă după fiecare două versuri.1
393
 Trei crai de la răsărit

În Vihlim** că s-o pornitu Jîdojii lui că i-o datu,

În Vihlim cîn mi-o ajunsu, Cu frînghia l-o arătat,
Steaua lor că s-o ascuns. În mîna dreaptî i-o luatu,
Irod i s-o tulburatu, Cu stîngal el-o arătat.
Multă oaste-o adunat. Jîdojii l-o-ncurajatu,
Patruzeci di mii di prunşiu, Cu frînghia l-o legat.
Cîte de-un an mai în josu, Mînile i-o ţurcuitu,
Ca să-1 afle pi Christos. La Golgofta* l-o pornit,
Pi Christos nu l-o aflatu, La Golgofta jidovească,
Duhu Sfînt l-o apărat. Acolo să-l răstignească.
Iuda dintrînşii-o ieşitu Jîdojii că mi-o grăitu:
Lajîdoji*** o porunşit: – Răstigneşte-l tu, Pilati,
– Daţi-mi voi triizeci d-arjinţiu, Că el ţie ţi-a fost fraţi.
Şi vi-l dau pi Christos prins. Pilat pi mîni s-o spălatu,
* 2** 3*** 4*
1

* Primul vers al fiecărei strofe se cîntă de două ori, apoi urmează versul al doilea.1
** Vihlim — Betleem.2
*** În orig. — jîdohi.3
**** Golgofta – Golgota.4
394
Pi cruce l-o ridicat,
Mînuli i-o ţîntuitu,
Chicioar’le i-o chironit.
Iisus Chrstos mi-o grăitu:
– Tu, Pilati, ti găteştiu,
Făclia-ţi împodobeşti,
Pîn’ţi s-a deschide poarta,
Să-ţi fie făclia gat’,
Că noi om merj’ dănţuindu,
Cu daruri pi mîni purtînd,
Ş-om merje la ceasu morţii,
Ş-om vedea raiu cu toţ’.
Oh! Christoase, slavă ţie,
C-aşa scrie şi-n hîrtii.

C. Ionescu, 1994, p. 91–92 (Zozuleni–Rîbniţa;

inf. Ion Bădărău, 44 ani; culeg. C. Ionescu).

395
 Păpuşele

Cîntecul ciobanului

T. Burada, III, 1978, p. 189.

Jocul ursului

T. Burada, III, 1978, p. 190.

396
 Cîntecul cazacului

T. Burada, III, 1978, p. 193.

Cîntecul lui Leiba Badragan

T. Burada, III, 1978, p. 195.

397
 Cîntecul calicului

T. Burada, III, 1978, p. 193.

Cîntecul păpuşarului

T. Burada, III, 1978, p. 196.

398
Marşul lui Napoleon

T. Burada, III, 1978, p. 196.

399
 GLOSAR

Acadea („Apă cu acadele”) – bomboană făcută din zahăr topit; caramelă. Din
turc. acîde.
Aghios, Aghios ho Teos – numirea unei colinde care începe cu aceste cuvinte; în
româneşte se traduc Sfinte, Sfinte Dumnezeule.
Alac („Lapti dulşi cu alac”) – specie de grîu măşcat, boabele căruia se curăţă şi
se folosesc în alimentaţie.
Aliman, Alimon („Alimoane de-mpărate”) – numele acesta ar putea fi o formă
denaturată (fonetic) a lui Aleodor-împărat – arhetipul, modelul iniţial al lui Făt-
Frumos din basmele populare româneşti.
Arşin („Măsor <…> cerul cu arşinul”) – veche unitate de măsură pentru lungimi,
egală cu 0,71 m.
Baş (în piesa Irozii) – căpetenie, comandant, conducător. Turc. baş.
Băbărie (Găinile se ouă „prin băbării”) – loc plin de buruieni; pîrloagă.
Băbătie („Săraca băbătie”) – baborniţă (femeie bătrînă, urîtă, răutăcioasă).
Berbenoc, brebenoc („Printre busuioc se înfige <…> berbenoc”) – plantă cu
frunze totdeauna verzi, din care se împletesc cununi pentru mirese, se fac flori de pus
la pieptul druştelor, vorniceilor. Din ucr. barvinoc.
Bere („Bere v-am băut / Tot lapte de capră”) – aici, băutură.
Bornac („Dă-mi, babo, colacul şi bornacul”) – colac pentru colindători.
Bortăchiu, bortociu, brotociu, adj. („Cu pestelca bortăchie”) – culoare verde-
deschisă.
Budăi (Făina „se pune în budăi”) – vas din doage, înalt şi strîmt în care se
alegea untul, se umplea borşul.
Bură („Bură nescuturată”) – promoroacă.
Cadă („Cerc de fier de poloboc, de cadă”) – vas mare din doage, în care se
prepară vinul ş. a.
Calapăr („La păr – calapăr”) – plantă erbacee, cu flori roşii, violete, cu miros
caracteristic plăcut.
Cana – oraş-cetate în regiunea Galileea din Palestina.
Caranfil („Hir cu hir şi-un caranfil”) – garafă.
Carboavă („Di trii carboavi luai şiboti”) – veche monedă sau bancnotă rusească,
egală în valoare cu o rublă.
Catrama („Catramaua lui – două năpîrci verzi”) – chingă cu care se leagă şaua
sau pătura pe cal.
Călepaş („Se deapănă tort pe sită şi se face un călepaş”) – dimin. lui căleap
(aici, sul). Din turc. keleb.
Chindisi, chindosi, ghindoşi, vb. (Gospodina „coase, chindiseşte”) – a coase,
a broda.
Chiuă, piuă („Se pune chiua sub masă”) – vas de piatră, de formă şi mărimi
diferite, cu fundul şi pereţii groşi, în care se pisează diferite substanţe solide.
Chiup („Pere <…> conservate în chiupuri”) – gavanos.
Ciauş – funcţionar.
Cioclu – persoană care duce morţi la groapă.
400
 Ciorpănel („Negri ciorpănei”) – dimin. lui ciorpan, ciolpan (trunchi de arbore,
fără crengi, rămas în pămînt).
Cîşlegi („Cîşlegi de iarnă”) – interval de timp între două posturi, în care creştinii
pot mînca de dulce, se permit variate petreceri.
Clapaşi, clapaci („Cu cleştele şi cu clapaşiu”) – ciocan.
Contăş, contaş („Contăş mîndru înflorit”) – haină lungă luxoasă.
Cositor – un fel de metal folosit în aliaje; staniu.
Coş („Din coş în coş”) – aici, hogeac.
Coşciug (Păpuşele sunt purtate în coşciug) – aici, coş din papură, în patru colţuri.
Coşi, coci (Fata care „o prins coşiu să mărită”) – berbec.
Crivea (Arcul spune: „Pe crivele m-au pus”) – aici, veche unealtă specială
pentru a da lemnului formă arcuită.
Curmală („Ca desert <…> se mănîncă curmale”) – fructul de culoare brună-
roşcată, suculent, foarte dulce şi gustos al curmalului (arbore tropical).
Cute (Pe/sub masă se pun coasa, cutea ş. a.) – gresie folosită la ascuţitul coasei
şi altor unelte tăioase.
Daira („Un ţigan cu dairaua”) – instrument popular oriental de percuţie,
asemănător cu tamburina, format dintr-o piele întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în
interior cu discuri metalice, folosit la marcarea ritmului. Din turc. daire.
Danc („Dancii de acasă”) – copil de ţigan. Din ţig. denci – „dă-mi ceva”.
Dicasterie – tribunal bisericesc, care judeca procesele de divorţ ş. a. Din neogr.
dikasterion.
Dimerlie („Să măsurăm banii cu dimerliile”) – veche măsură de capacitate
pentru cereale; merţă.
Dric („Cu dricu veniţ, de mă petreceţ la groapă”) – aici, car pentru transportarea
decedaţilor.
Făcăluit, făcălit, adj. („Fasole făcăluite”) – mestecat, fărîmat. Din subst. făcăleţ
(melesteu).
Feredeu („Este-un mîndru feredeu”) – baie. Din ung. feredö.
Florin („Tulpan <…> de vreo patru-cinci florini”) –monedă de aur sau argint
(unitate bănească în Olanda), care a circulat şi la români în sec. XIX.
Frînc („Frînci de pe Marea Neagră”) – nume popular generic, dat în sec. XIII
negustorilor genovezi aflaţi în oraşele de la Marea Neagră şi pe Nistru.
Găităni, vb. („Iarba găităneşte”) – aici, a se răsuci la vîrf. Din subst. găitan
(turc. gaitan) – fir de metal sau şnur împletit din mătase, întrebuinţat ca ornament
la îmbrăcăminte.
Ghil („Ghil curat di dipanat”) – bumbac tors.
Ghindosi (Fata „ghindosea”) – Vezi Chindisi.
Gîteje şi tuleie de haldan („Adună gîteje şi tuleie de haldan, cu care fac foc”)
– vreascuri şi tulpini uscate de haldan (cînepă de toamnă, care face seminţe, cultivată
separat de cînepa obişnuită, de vară). Cînepa de vară era curăţită de haldan.
Hamei, hămei, hemei (Pentru prepararea drojdiei se fierbe „o oală cu hămei”) –
plantă erbacee căţărătoare ale cărei flori sunt folosite la fierberea berii.
Hamger, hanger (Hamger la brîu) – pumnal mare, încovoiat. Din turc. hancer.
Harap, Arap, Arab („Harap negru la faţă”) – om cu pielea şi părul de culoare
neagră. În creaţiile populare la sărbătorile de iarnă ale mai multor popoare a devenit
un personaj pitoresc şi comic, cu limbaj stîlcit.
Heruvim („Pe colţurile stelei erau zugrăviţi cîte un serafim sau heruvim”) –
Vezi Serafim.
401
 Hîrţa, harţi – zile, în perioada postului, cînd credincioşilor li se permite să
mănînce de frupt. Din grec. artzi.
Hreap (Flăcăul avea hreap pe fată) – ciudă.
Humă (Lupii mănîncă humă) – lut de culoare sură, folosit, în trecut, la vopsitul
pereţilor.
Iacov („Din Iacov se va naşte o stea”) – părintele mitologic al poporului evreu.
Iacovime („Din Iacovime se va ivi”) – Vezi Iacov.
Ihnea, iahnie („Din hribi se fac <…> ihnea, sarmale …”) – un fel de mîncare
scăzută, preparată din legume, ciuperci ş. a. Din turc. yahnî.
Ilic („Îmbrăcat în ilic”) – pieptar ţărănesc, confecţionat, de obicei, din postav
negru sau roşu şi împodobit în mod diferit.
Iordăni, vb. („Se scaldă, se iordăneşte”) – verb, format din substantivul propriu
Iordan (rîul legendar în care a fost botezat Iisus Hristos).
Irmilic („Ţi-oi da doi irmilici”) – monedă turcească de argint sau (rar) de aur,
care a circulat şi în Moldova în prima jumătate a sec. XIX. Turc. irmilik.
Işneţ, adj. („Gheaţă işneaţă”) – cu sens de lunecos.
Înfierat, adj. („Apă înfierată”) – aici, înfierbîntat.
Înzălat, adj. („Ferestri înzălati”) – cu zale, zăbrele, gratii.
Lai, adj. („Oi lăi”) – cu lînă neagră, amestecată cu albă.
Lefegiu („Lefi – la lefegii”) – ostaş angajat cu leafă într-o armată neregulată;
mercenar.
Locai, pl. („Herghelia cea de cai / Şi cu dînsa doi locai”) – cu sens de îngrijitor
de cai.
Lustrare (Lustrarea cailor la Bobotează) – demonstrare. Din fr. lustration.
Mancă („La mancă m-o dat”) – guvernantă, doică (dădacă).
Marmazit („Vin marmazit”) – cuvînt neidentificat.
Mascur (Mascurii se taie la Ignat) – porc castrat şi îngrăşat pentru a fi tăiat, mai
ales, la sărbătorile de iarnă.
Meşniţă („Oală cu meşniţă”) – mîncare din crupe de păpuşoi (ori din orez)
cu lapte.
Migdală (Foi de aluat, presărate „cu migdale pisate”) – fruct al migdalului
(arbore fructifer mediteranean), oval-alungit, cu sîmburele comestibil, bogat în ulei.
Mir – (Binecuvîntau butucul de Crăciun, „ungîndu-l cu mir”) – untdelemn
aromat şi sfinţit, folosit în ceremonii religioase.
Mîneca, vb. („Duşmanul s-a mînecat”) – a se scula foarte devreme.
Mîniştergură („Pi sîta şeea aşterne o mîniştergură”) – ştergar, şervet.
Mohorît, adj. („Covor verde mohorît”) – aici, întunecat.
Moroi („Să nu se facă moroi”) – strigoi (în credinţa populară – sufletul unui om,
care se transformă noaptea într-un animal sau într-o apariţie fantomastică, pricinuind
rău oamenilor).
Moron (Din moron se face răcitură) – animal marin din specia moluştelor.
Mujeni („Pe valea Mujenilor”) – localitate „într-o parte de Ujgorod”
(în Transcarpatia).
Nafură, anafură („Se mănîncă o bucăţică de nafură”) – pîine sfinţită care se
împarte creştinilor după liturghie. Din sl. nafora.
Nagîţ („Ca puii de nagîţ”) – pasăre de baltă.
Năpîrcă („Două năpîrci verzi”) – un fel de şarpe, şopîrlă.
Năstrăpată, adj. („Este-o piatră năstrăpată”) – formă modificată a adj. nestemat.
Oca („Cîteva ocă de carne”) – veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală
cu 1,27 kg. Turc. okka.
402
 Palincă („Scoală, gazdă, dă-mi palincă”) – rachiu, ţuică. Din ung. palinka.
Păltior („Crescut-au doi-trei păltiori”) – dimin. lui paltin (arbore înalt, cu
lemnul alb şi rezistent). Lat. platanus.
Perdea (Dulful „la perdea-mi soseşte”) – aici, adăpost, gard la stînă, făcut din
trestie ori alt material.
Pilat („În curte la Pilat”) – guvernatorul roman al Iudeei în anii 26–36 d. Hr.
Pilav, pilaf (Din peşte se face pilav) – mîncare din orez cu carne sau cu legume,
ciuperci, peşte ş. a. Din turc. pilîv.
Pitac, piatac („Daţ colacu şi pitacu”) – cuvînt provenit din rus. piati – cinci
(monedă de cinci copeici).
Plachie („Plachie cu hrighi”) – Vezi pilav. Din neogr. Plaki.
Plaz (Plazul arcului) – aici, lemnul în formă ovală, care constituie baza arcului.
Portar („Portari mari că mi-o vedea”) – aici, boier, însărcinat cu paza curţii
domneşti.
Poştă („De trei poşte depărtare”) – unitate de măsură pentru lungimi, egală cu
aproape 20 km (distanţa aproximativă între două staţii de schimb al cailor de poştă);
prin generalizare – distanţă (mare) nedeterminată.
Prididi, vb. („Nu pot s-o prididească” – cetatea) – a birui, a cuceri.
Prohir, adj. (Pune pe masă „o sticlă de vin roşu prohir”) – nelimpezit; tulburel.
Produf, produh („Se face produf”) – gaură în gheaţă.
Protestanţi, pl. (Piesa Irozii a venit în România „împreună cu protestanţii”) –
confesiune religioasă creştină, care s-a desprins de catolici în sec. XVI.
Pruji, vb. (La petreceri „rîdem, prujăm”) – a glumi.
Puţurel („Puţurele-n cîmpuri grele”) – dimin. lui puţ (fîntînă).
Raie, raia („Raieua-a tria parti”) – cetate (împreună cu pămîntul din jur),
ocupată şi administrată de turci. Turc. raya.
Rasol (Din peşte se face răsol) – răcitură.
Răzeş („Răzeşii din Mihalcea”) – ţăran liber, proprietar de pămînt. Din ung. reszes.
Rîşchitor, răşchitor („Rîşchitorul cu <…> aţă pe dînsul”) – unealtă de lemn pe
care se aranjează firele pentru a face sul.
Saşi, pl. (Piesa Irozii a venit de la saşii din Transilvania) – nemţi colonizaţi în
Transilvania în sec. XII-XIII.
Scordărea, scordolea (Din raci se face scordărea ) – sos, preparat din nuci pisate,
peşte ş. a., frecate cu usturoi, untdelemn; mîncare din acest sos. Din grec. skordalia.
Scorţar („Scorţar verde mohorît”) – covor.
Serafim (Pe colţurile stelei este zugrăvit cîte un serafim) – îngerii de rang
superior, situat ierarhic între arhangheli şi heruvimi (înger de rang tot superior).
Siminoc („Snop de siminoc”) – plantă cu flori mici, galbene, care-şi păstrează
culoarea şi aspectul natural şi după ce se usucă.
Smirnă (Craii i-au oferit lui Iisus aur, tămîie şi smirnă) – răşină extrasă din
scoarţa unui arbore exotic, care, prin ardere, răspîndeşte un miros caracteristic; smirna
este folosită la ceremonii religioase importante.
Smochină („Ca desert se mănîncă alva, smochine …”) – fructul cărnos, dulce,
comestibil, bogat în vitamine al smochinului (arbore cultivat intens în sudul Europei).
Spahiu („Cai buni – la spahii”) – cavalerist. Din turc. sipahi.
Staul („Staul în formă de biserică”) – grajd.
Stihar (Cei trei magi erau îmbrăcaţi în stihare) – vestmînt lung şi larg, pe care-l
poartă preoţii ortodocşi în timpul serviciilor religioase. Din neogr. stiharion.

403
 Stîlpare („Printre flori, printre stîlpări”) – ramură verde înfrunzită; mîţişor.
Stînjen („Măsor <…> pămîntul cu stînjenul”) – veche unitate de măsură a lungimii,
egală cu 8 palme, variind între 1,9 şi 2,2 m.
Stoborît, adj. („La fîntîna stoborîtă”) – împrejmuit cu gard. Din subst. stobor
– gard de lemn.
Străjer („ Premilitari şi străjeri”) – aici, tînăr care făcea parte din străjerie
(organizaţie de tineret, numită Straja Ţării, creată de regele Carol II, în 1937, care
a existat pînă în 1940).
Strigă („La Sf. Gheorghe te pocesc strigile”) – Vezi moroi.
Strudel, ştrudel („Se fac nişte foi de aluat – strudelul”) – coptură făcută din foi
subţiri de aluat, din făină de grîu, umplute cu nuci, mere ş. a., rulate în formă de sul.
germ. Strudel.
Struji, vb. („Suliţa strujeşte”; Voinicul „strujeşte” cu Ileana) – a curăţi ceva de
părţile nefolositoare. Din subst. strung – unealtă folosită pentru rotunjirea unei piese.
Din sl. strug, răzuitoare. A sta de vorbă, a flirta.
Struţ („Struţu ficiorilor”) – aici, buchet.
Sumes, adj. („Cu geana sumesă”) – întors, răsfrînt.
Sumeţ, adj. („Inimi sumeţe”) – semeţ, mîndru.
Şerbet („Arta româncelor în ale <…> şerbetelor”) – aici, băutură răcoritoare.
Turc. şerbet.
Ştimă („Noaptea vine ştima pămîntului şi te omoară”) – personaj în mitologia
populară, imaginat ca o femeie care protejează pămîntul, apele ş. a. Din neogr. shima.
Tacîm („Tacîmul Irozilor”) – aici, ceată (de interpreţi).
Tahîn („Cafea cu tahîn”) – făină din boabe de susan (plantă din ţările calde,
cultivată pentru seminţele ei uleioase, comestibile, din care se prepară mîncăruri de
post, dulciuri). Turc. tahin.
Tetea („Are tetea două capre”) – tată, bunic, unchi, frate mai mare. Bulg. tete.
Tilincă („Suflă vîntul prin tilincă”) – fluier ciobănesc, fără găuri.
Tină („Podurele la tini grele”) – glod, noroi. Sl. tina.
Tioc, toc, teacă (La Ajunul Crăciunului se pun pe/sub masă coasa, cutea, tiocul)
– aici, mic vas din lemn în care se ţine cutea (Vezi).
Tîrnaţ („Suflă vîntu p’în tîrnaţ”) – balcon, prispă. Din ung. tornac.
Trişcă („Cîntă din trişcă”) – vechi instrument muzical popular românesc de suflat,
asemănător cu fluierul, dar fără găuri, care produce sunete puternice şi ascuţite.
Tulpan (Punea dulceţurile „într-un tulpan”) – basma.
Ţarigrad („Cuprinde lumea toată, / Ţarigradu jumătate”) – denumirea pînă în
sec. XVII a or. Constantinopol (Istanbul).
Ţănchi („Ţănchiul că le-a pus / La mărul de aur”) – semn de unde începe
întrecerea la fugă.
Ţipa, vb. („Ţipa puţin gunoi la pom”) – aici, a arunca.
Vadră (Flăcăul „pune vadra” de vin) – căldare (rus. vedro).
Vernil (Una din cele patru părţi ale stelei este vernilă) – culoare verde-deschisă.
Din fr. vert Nil.
Vîsc („Printre busuioc se înfig vîzdoage, <…> vîsc”) – plantă parazitară, care
creşte pe ramurile unor copaci, cu frunzele totdeauna verzi.
Vrîstă, vîrstă (Distanţă „de vr-o vrîstă”) – kilometru.
Zahăr legat (Foile de aluat se ung cu „zahăr legat”) – aici, zahăr topit (discompus,
parţial, prin încălzire), folosit la prepararea unor bucate.
Zatoni, vb. („S-o zatonit oamini”) – a se porni, a începe.
404
 ABREVIERI

A. Culegeri de texte, lucrări teoretice, dicţionare,

publicaţii periodice, arhive, edituri ş. a.

AAR – Analele Academiei Române (Bucureşti).

AFAŞM – Arhiva de Folclor a AŞM.
ALFA – Alfa şi Omega (ziar; Chişinău).
AŞM – Academia de Ştiinţe a Moldovei.
Barbu V., 1999 – Barbu Vasile M., Sărbătorile bisericii noastre străbune. – Uzdin
(Iugoslavia): S.L. A. Tibicus, 1999.
BĂIEŞI N., 1975 – Poezia obiceiurilor calendarice / Alcăt., art. introd. şi coment.
de… – Chişinău: Ştiinţa, 1975.
Breazul G., Colinde, 1993 – Colinde/Cul. întocmită de George Breazul. Postf.
de Titus Moisescu. – Bucureşti: EFCR, 1993.
Burada T., III, 1978 – Burada Teodor T., Opere, III / Ed. crit. de Viorel Cosma.
– Bucureşti: EMUC, 1978.
CER – Casa Editorială Regina (Iaşi).
Ciobanu R., 1994 – Ciobanu Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă. –
Timişoara: Helicon, 1994.
Cireş L., 1984 – Cireş Lucia, Colinde din Moldova: Cercetare monografică.
Cu 72 de melodii transcrise de Florin Bucescu şi Viorel Bîrleanu. Caietele Arhivei de
Folclor, I. – Iaşi: f. e., 1984.
CO – Curierul ortodox (ziar; Chişinău).
Constantinescu O., Stoian I., 1936 – Constantinescu Ol. O., Stoian I. I.,
Din datina Basarabiei / Materialul este adunat de elevii şcoalei normale de băieţi. –
Chişinău, 1936.
CRPS – Cartea Românească şi Pavel Suru (ed.; Bucureşti).
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. Ed. a II-a. – Bucureşti, 1996.
Dicţ. Etim., 1978 – Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. – Chişinău:
RPESM, 1978.
Dulfu P., 1990 – Dulfu Petre, Iisus Mîntuitorul: După Scriptură. Ed. a V-a. Text
stabilit şi pref. de Şt. Bogdan. – Sibiu, 1990.
EARPR – Editura Academiei Republicii Populare Române (Bucureşti).
EARSR – Editura Academiei Republicii Socialiste Române (Bucureşti).
EDP – Editura Didactică şi Pedagogică (Bucureşti).
EER – Editura Enciclopedică Română (Bucureşti).
EFCR – Editura Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti).
EIBMBOR – Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române (Bucureşti).
EMUC – Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor (Bucureşti).
ENRR – Editura Noii Reviste Române (Bucureşti).
EPL – Editura pentru Literatură (Bucureşti).
EPT – Editura pentru Turism (Bucureşti).
ESM – Editura de Stat a Moldovei (Tiraspol, Chişinău).
EŞE – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (Bucureşti).
405
 EUAIC – Editura Universităţii „A. I. Cuza” (Iaşi).
Farmer D. H., 1999 – Farmer David H., Dicţionar al sfinţilor / Trad. de Mihai
C. Udma şi Elena Burlacu. Argumentul şi art. consacrate sfinţilor români de Remus Rus.
– Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999.
FB, 1982 – Folclor din Bugeac / Alcăt.: G. Botezatu, I. Buruiană, N. Băieşu,
E. Junghietu, L. Curuci, S. Moraru, I. Filip, A. Hîncu, V. Cirimpei, I. Ciobanu. – Chişinău:
Ştiinţa, 1982.
FCS, 1989 – Folclor din cîmpia Sorocii / Alcăt.: G. Botezatu, I. Buruiană,
N. Băieşu, E. Junghietu, L. Curuci, A. Hîncu. – Chişinău: Ştiinţa, 1989.
FD – Florile dalbe (ziar; Chişinău.
FM, 1956 – Folclor moldovenesc / Alcăt. şi îngrij. M. Gh. Savina şi Ion D. Ciobanu.
– Chişinău: ESM, 1956.
FPC, 1973 – Folclor din părţile codrilor / Alcăt.: G. Botezatu, N. Băieşu,
E. Junghietu, M. Savina, A. Hîncu, V. Cirimpei, I. Ciobanu. – Chişinău: Ştiinţa, 1973.
FSB, 1986 – Folclor din stepa Bălţilor / Alcăt.: G. Botezatu, I. Buruiană, N. Băieşu,
E. Junghietu, L. Curuci, S. Moraru, I. Filip, A. Hîncu, V. Cirimpei. – Chişinău:
Ştiinţa, 1986.
FŢF, 1993 – Folclor din ţara fagilor / Alcăt.: N. Băieşu, G. Bostan, G. Botezatu,
I. Buruiană, E. Junghietu, V. Chisăliţă, V. Cirimpei, D. Covalciuc, I. Filip, A. Hîncu,
S. Moraru. – Chişinău: Ştiinţa, 1993.
GAŢAC V., 1983 – Eposul eroic / Alcăt., art. introd. şi coment… – Chişinău:,
Ştiinţa, 1983.
Ghinoiu I., Obiceiuri, 1997 – Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an:
Dicţionar. – Bucureşti: EFCR, 1997.
Ghinoiu I., Panteonul, 2001 – Ghinoiu Ion, Panteonul românesc: Dicţionar. –
Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001.
GN – Glasul naţiunii (rev.; Chişinău – Bucureşti).
GSCN – Grai şi Suflet – Cultură Naţională (ed.; Bucureşti).
IAGCG – Institutul de Arte Grafice Carol Göbl (ed.; Bucureşti).
IONESCU C., 1994 – Colinde din Transnistria. Ed. II, întregită / Pref. de Traian
Herseni. Cuvînt înaite, st. introd., texte şi melodii culese şi notate de Constantin A. Ionescu.
Postf. de Constantin Mohanu. – Chişinău: Ştiinţa, 1994.
Jurn. Ch. – Jurnal de Chişinău (ziar; Chişinău).
LA – Literatura şi Arta (săpt.; Chişinău).
LEL – Librairie Emile Laros.
LLM – Limba şi literatura moldovenească (rev.; Chişinău).
LSC – Librăria Socec şi Compania (Bucureşti).
LSCSLN – Librăriile Socec şi Compania C. Svetea şi Librăria Naţională
(Bucureşti).
Maramureşul, 1993 – Cît îi Maramureşul … / Culeg., alcăt., note şi coment.:
N. Băieşu, G. Botezatu, I. Buruiană, E. Junghietu, V. Cirimpei, N. Demcenco, I. Filip,
A. Hîncu, S. Moraru. Cuv. înainte M. Pop. Descifrarea melodiilor A. Tamazlîcaru. –
Chişinău: Ştiinţa, 1993.
Marian S. Fl., Legendele, 1904 – Legendele Maicii Domnului / St. folc. de … –
Bucureşti: TCG, 1904.
Marian S. Fl., Sărbătorile, 1994 – Marian S. Fl., Sărbătorile la români:
St. etnogr., I–II / Ed. îngrij. de Iordan Datcu. – Bucureşti: EFCR, 1994.
Mateevici A., 1993 – Mateevici Alexei, Opere / Ed. crit. de Ion Niţă, Efim Levit,
Sava Pînzaru. – Chişinău: Ştiinţa, 1993.
406
 MILOŞESCU P., 1990 – Miloşescu Pantelimon, Datini strămoşeşti de Crăciun şi
Anul Nou. – Bucureşti: EPT, 1990.
MS – Moldova Suverană (ziar; Chişinău).
Mircea I., 1995 – Mircea Ioan, Dicţionar al Noului Testament. – Bucureşti:
EIBMBOR, 1995.
Niculiţă-Voronca E., Datinele, 1903 – Niculiţă-Voronca Elena, Datinele şi
credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică. Vol. I, părţile I–III;
vol. II, părţile IV–V. – Mihalcea lîngă Cernăuţi: Ed. proprie, 1903.
Niculiţă-Voronca E., Datinele, 1998 – Datinele şi credinţele poporului
român adunate şi aşezate în ordine mitologică. Vol. I–II / Ed. îngij. de Victor Durnea.
St. introd. de Lucia Berdan. – Iaşi: Polirom, 1998.
Pamfile T., Crăciunul, 1914 – Crăciunul. St. etnogr. de… – Bucureşti: LSC,
1914.
PAMFILE T., Sărbătorile de toamnă, 1914 – Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi
Postul Crăciunului: St. etnogr. – Bucureşti: LSCSLN, 1914.
PPM, 1965 – Poezie populară moldovenească / Alcăt. şi îngrij. de Grigore Botezatu,
Maria Savina, Gheorghe Timofte. Ed. III. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1965.
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
Răducă V., 1998 – Răducă Vasile, Ghidul creştinului ortodox de azi. – Bucureşti:
Humanitas, 1998.
RE – Revistă de etnologie (Chişinău).
REF – Revistă de etnografie şi folclor (Bucureşti).
RF – Revistă de folclor (Bucureşti).
RLŞL – Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară (Chişinău).
Romanciuc-Dutcovschi L., 1995 – Romanciuc-Dutcovschi Ludmila,
Folclor din părţile Ialovenilor. – Chişinău: Arc, 1995.
RPESM – Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti (ed.;
Chişinău).
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Sbiera I., Colinde, 1888 – Colinde, cîntece de stea şi urări la nunţi / Din popor
luate şi poporului date de … . – Cernăuţi: Tip. Arhiepiscopală, 1888.
SŢ – Sfatul ţării (ziar; Chişinău).
SCŞ – Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi).
SGST – Stabilimentul Grafic Socec şi Teclu (ed.; Bucureşti).
Sîrcu P., 1914 – Сырку П., Из быта бессарабских румын. – Петроград, 1914.
SPEUNSC – Secţia pentru Editare a Universităţii Nistrene de Stat Corporativă
(Tiraspol).
SR – Sociologie Românească (rev.; Bucureşti).
Stoian I., 1994 – Stoian Ion M., Dicţionar religios: Termeni religioşi, credinţe
populare şi nume proprii. – Bucureşti: Garamond, 1994.
Ştefănucă P., 1991 – Ştefănucă Petre V., Folclor şi tradiţii populare, I–II /
Alcăt., st. introd., bibl., coment. şi note de Grigore Botezatu şi Andrei Hîncu. – Chişinău:
Ştiinţa, 1991.
Taloş I., Gîndirea, 2001 – Taloş Ion, Gîndirea magico-religioasă la români:
Dicţionar. – Bucureşti: Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
TAM – Tip. A. Mureşeanu (Braşov).
TCDCICB – Tip. Corpului Didactic C. Ispasescu şi Compania Bratanescu
(Bucureşti).
TCG – Tip. Carol Göbl (Cernăuţi).
TJH – Tip. lui J. Herz (Pesta).
407
 TLA – Tip. lucrătorilor asociaţi (Bucureşti).
TM – Tinerimea Moldovei (Tineretul Moldovei) (ziar; Chişinău).
VB – Viaţa Basarabiei (rev.; Chişinău).
VS – Viaţa satului (ziar; Chişinău).

Aт. слов. – Атеистический словарь. – Москва: Изд. полит. лит., 1986.

БОВ – Бессарабские областные ведомости (Кишинёв).
Вес. празд., 1977 – Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной
Европы. Конец ХIХ – начало ХХ в.: Весенние праздники. – Москва: Наука, 1977.
ЗИМ. ПРАЗД., 1973 – Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной
Европы. Конец ХIХ – начало ХХ в.: Зимние праздники. – Москва: Наука, 1973.
ИЗД. ЛЕН. УНИВ. – Издательство Ленинградского Университета
(Ленинград).
Изд. полит. лит. – Издательство политической литературы (Москва).
Ист. корни, 1983 – Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной
Европы: Исторические корни и развитие обычаев. – Москва: Наука, 1983.
КЕВ – Кишиневские епархиальные ведомости (Кишинев).
КНАС – Краткий научно-атеистический словарь. – Москва: Изд. полит. лит.,
1969.
Незав. Молд. – Независимая Молдова (газета; Кишинев).
ОРЯС – Отделение русского языка и словесности Академии Наук (Санкт-
Петерсбург).
ПВДС. Полиграфия В. Д. Смирнова (Петроград).

b) Cuvinte (variate)
Acad. – academician
adj. – adjectiv
alban. – albanez
alcăt. – alcătuire, alcătuitor
antol. – antologie
ap. – apostol
Apr. – Aprilie
arh. – arhivă
arh. pers. – arhiva personală
a alcătuitorului
art. – articol
bel. – belarus
bibl. – bibliografie
bulg. – bulgăresc
cap. – capitol
cca – circa
Col. – coloană – subdivi-
ziune verticală în care
se împarte o pagină
tipărită, despărţită de
celelalte printr-o linie
neagră verticală sau
printr-un spaţiu alb
coment. – comentariu
comp. – compară, comparat
complet. – completat
conf. – confruntă
crit. – critic
culeg. – culegător, culegere
cuv. – cuvînt
d. Hr. – după Hristos
Dec. – Decembrie
dimin. – diminutiv
dr. – doctor
ed. – editură, ediţie
ed. crit. – ediţie critică
etnogr. – etnografie,
etnografic
f. – filă (în manuscrisele
din arhivă)
f. a. – fără indicarea anului
editării unei lucrări
f. e. – fără indicarea
numirii editurii
Febr. – Februarie

408
folc. – folclor, folcloric
folcloristic
fr. – francez
glos. – glosar
germ. – german
grec. – grecesc, greceşte
Ian. – Ianuarie
inf. – informator, infinitiv
introd. – introducere,
introductiv
it. – italian
î. Hr. – înainte de Hristos
îngrij. – îngrijit, îngrijire
jud. – judeţ
lat. – latin, latinesc
maced. – macedon,
macedonean
Mar. – Martie
magh. – maghiar
mel. – melodie
mil. – mileniu
ms. – manuscris
mun. – municipiu
n. – născut
neogr. – neogrec, neogrecesc
Noiem. – Noiembrie
or. – oraş, orăşel
orig. – original
pl. – plural
pol. – polonez
port. – portughez
postf. – postfaţă
pref. – prefaţă
prof. – profesor
prov. – provincie
r. – raion, rîu
red. – redactare, redactor
reg. – regiune
refr. – refren
rev. – revistă
revăz. – revăzut
rom. – român, românesc
rus. – rusesc, ruseşte
s. – sat
săpt. – săptămînal
sel. – selecţie
sf. – sfînt
sîr.-cr. – sîrbo-croat
sl. – slavon, slavonesc
slov. – slovenesc
sp. – spaniol
st. – studiu
subl. – subliniere
subst. – substantiv
t. – tom
term. – termen
tip. – tipografie
t. – tom
trad. – traducere
turc. – turcesc
ţig. – ţigănesc
ţin. – ţinut
ucr. – ucrainean, ucrainesc
ung. – unguresc
v., vol. – volum
v. rus. – vechi rusesc
v. sl. – vechi slavonesc
vb. – verb
vers. – verset
вступ. ст. – вступна статья
изд. – издательство
с. – село
т. – том
упорядк. – упорядкування
Фев. – Февраль
Янв. – Январь.
409
 NUMIRI VECHI ŞI NOI ALE UNOR LOCALITĂŢI

Anadol – Dolinscoe (Reni – Odesa)

Adîncata – Hliboca (reg. Cernăuţi)
Babele – Oziornoe (Ismail – Odesa)
Barta – Plavni (Reni – Odesa)
Cartal – Orlovca (Reni – Odesa)
Chitai – Cervonîi Iar (Chilia – Odesa)
Ciudei – Mejdurecie (Storojineţ – Cernăuţi)
Corcmaz – Crocmaz (Ştefan Vodă)
Culiceni – Culicovca (Hliboca – Cernăuţi)
Dumitreşti – Dmitrievca (Chilia – Odesa)
Erdec Burno – Utconosovca (Ismail – Odesa)
Frecăţei – Limanscoe (Reni – Odesa)
Furmanca – Furmanovca (Chilia – Odesa)
Livădeni – Mîndîc (r. Drochia)
Podişor – Glubochii Potoc (Teacev – Transcarpatia)
Rahău – Rahiv (reg. Transcarpatia)
Satul Nou – Novoselscoe (Reni – Odesa)
Satul Nou – Novosiolovca (Sărata – Odesa)
Teceu – Teacev (reg. Transcarpatia).

410
 NICOLAE BĂIEŞU

S-a născut la 24 Iunie 1934 în s. Caracuşenii Vechi jud. Hotin, azi în r. Briceni.
Studii: A absolvit Şcoala Pedagogică din or. Soroca (1955); Universitatea
de Stat din Chişinău (1956–1961); Doctorantura la Institutul de Limbă
şi Literatură al Academiei de Ştiinţe (Chişinău, 1964–1968); doctor în
filologie – 1970 (cu teza: Folclorul obiceiurilor de Anul Nou), doctor habilitat
în filologie – 1994 (cu teza: Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic
în R. Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina).
Activitate profesională: 1961–1991 – cercetător ştiinţific în Sectorul Folcloristică
al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe; 1991–1999 – şeful
Secţiei de Studiere a Culturii Populare a Institutului de Etnografie şi Folclor
al aceleiaşi academii; din 1999 – şeful Direcţiei Ştiinţifice Folclor a Institutului
de Literatură şi Folclor (din 2006 – Institutul de Filologie); din 2004 – profesor
la Catedra de Limbă şi Literatură Română a Universităţii de Stat din Tiraspol
(cu sediul la Chişinău); din 2004 – preşedintele Consiliului Specializat pentru
conferirea gradelor ştiinţifice de doctor habilitat şi de doctor, specialitatea
folcloristică, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM.
Publicaţii: autor şi coautor a peste 750 de lucrări, inclusiv 30 de
cărţi, circa 130 de studii în culegeri colective, reviste de profil, articole de
popularizare a ştiinţei (în ziare ş. a.).
Cărţi editate (monografii, volume de texte etno-folclorice, cu
introduceri, comentarii; manuale, crestomaţii): Folclor moldovenesc:
Bibliografie (1968), Ţi-am adus un mărţişor (1969), Poezia populară
moldovenească de Anul Nou (1972), Folclor din părţile codrilor (în colabor.,
1973), Poezia obiceiurilor calendarice (1975), Folclorul copiilor (1978), Folclorul
ritualic şi viaţa (1981), Folclor din Bugeac (în colabor., 1982), De-a mijatca:
Din folclorul copiilor (1982), Să trăiţi, să-nfloriţi: Din poezia obiceiurilor
calendaristice (1984), Folclor din stepa Bălţilor (în colabor., 1986), Folclor din
cîmpia Sorocii (în colabor., 1989), Creaţia populară: (Curs teoretic de folclor
românesc din Basarabia, Transnistria, Bucovina (în colabor., 1991), Folclor din
ţara fagilor (în colabor., 1993), Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug,
din nordul Caucazului, vol. I (în colabor., 2007).
Distincţii: Premiul „Dacia” al Ministerului Culturii al R. Moldova pe anul
1991 pentru lucrarea colectivă Creaţia populară moldovenească (în 16 vol., 1975–
1983), Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române pe anul 1993
pentru lucrarea colectivă Cît îi Maramureşul… (1993), Premiul Uniunii Scriitorilor
din Moldova pe anul 2004 pentru lucrarea Sărbători domneşti (închinate Maicii
Domnului şi Mîntuitorului): Studiu. Culegere de texte etnografice şi folclorice (vol.
I, 2004), Premiul Special al juriului ediţiei a XIII-a a Salonului Internaţional de
Carte Românească (Iaşi, 2004), medalia „Meritul Civic” (2006).

20080710–20081215 – 001–410
411
 NICOLAE BĂIEŞU

S-a născut la 24 Iunie 1934 în s. Caracuşenii

Vechi jud. Hotin, azi în r. Briceni.

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Studii: A absolvit Şcoala Pedagogică
din or. Soroca (1955); Universitatea de Stat
din Chişinău (1956–1961); Doctorantura
la Institutul de Limbă şi Literatură al
Academiei de Ştiinţe (Chişinău, 1964–1968);
doctor în filologie – 1970 (cu teza: Folclorul
obiceiurilor de Anul Nou), doctor habilitat în
filologie – 1994 (cu teza: Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic
în R. Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina).
Activitate profesională: 1961–1991 – cercetător ştiinţific în Sectorul
Folcloristică al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe;
1991–1999 – şeful Secţiei de Studiere a Culturii Populare a Institutului de
Etnografie şi Folclor al aceleiaşi academii; din 1999 – şeful Direcţiei Ştiinţifice
Folclor a Institutului de Literatură şi Folclor (din 2006 – Institutul de Filologie);
din 2004 – profesor la Catedra de Limbă şi Literatură Română a Universităţii
de Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău); din 2004 – preşedintele Consiliului
Specializat pentru conferirea gradelor ştiinţifice de doctor habilitat şi de
doctor, specialitatea folcloristică, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM.
Publicaţii: autor şi coautor a peste 750 de lucrări, inclusiv 30 de
cărţi, circa 130 de studii în culegeri colective, reviste de profil, articole
de popularizare a ştiinţei (în ziare ş. a.).
Cărţi editate (monografii, volume de texte etno-folclorice, cu
introduceri, comentarii; manuale, crestomaţii): Folclor moldovenesc:
Bibliografie (1968), Ţi-am adus un mărţişor (1969), Poezia populară
moldovenească de Anul Nou (1972), Folclor din părţile codrilor (în colabor.,
1973), Poezia obiceiurilor calendarice (1975), Folclorul copiilor (1978),
Folclorul ritualic şi viaţa (1981), Folclor din Bugeac (în colabor., 1982),
De-a mijatca: Din folclorul copiilor (1982), Să trăiţi, să-nfloriţi: Din poezia
obiceiurilor calendaristice (1984), Folclor din stepa Bălţilor (în colabor.,
1986), Folclor din cîmpia Sorocii (în colabor., 1989), Creaţia populară:
(Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria, Bucovina
NICOLAE BĂIEŞU

(în colabor., 1991), Folclor din ţara fagilor (în colabor., 1993), Folclor
românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, vol. I (în
colabor., 2007).
Distincţii: Premiul „Dacia” al Ministerului Culturii al R. Moldova pe
anul 1991 pentru lucrarea colectivă Creaţia populară moldovenească (în 16
vol., 1975–1983), Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române
pe anul 1993 pentru lucrarea colectivă Cît îi Maramureşul… (1993), Premiul
Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2004 pentru lucrarea Sărbători
domneşti (închinate Maicii Domnului şi Mîntuitorului): Studiu. Culegere de texte
etnografice şi folclorice (vol. I, 2004), Premiul Special al juriului ediţiei a XIII-a
a Salonului Internaţional de Carte Românească (Iaşi, 2004), medalia „Meritul
Civic” (2006).
412
 NICOLAE BĂIEŞU
TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ
NICOLAE BĂIEŞU

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE
ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Chişinău • 2008

413
 NICOLAE BĂIEŞU

S-a născut la 24 Iunie 1934 în s. Caracuşenii

Vechi jud. Hotin, azi în r. Briceni.
Studii: A absolvit Şcoala Pedagogică

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

din or. Soroca (1955); Universitatea de Stat
din Chişinău (1956–1961); Doctorantura
la Institutul de Limbă şi Literatură al
Academiei de Ştiinţe (Chişinău, 1964–1968);
doctor în filologie – 1970 (cu teza: Folclorul
obiceiurilor de Anul Nou), doctor habilitat în
filologie – 1994 (cu teza: Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic
în R. Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina).
Activitate profesională: 1961–1991 – cercetător ştiinţific în Sectorul
Folcloristică al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe;
1991–1999 – şeful Secţiei de Studiere a Culturii Populare a Institutului de
Etnografie şi Folclor al aceleiaşi academii; din 1999 – şeful Direcţiei Ştiinţifice
Folclor a Institutului de Literatură şi Folclor (din 2006 – Institutul de Filologie);
din 2004 – profesor la Catedra de Limbă şi Literatură Română a Universităţii
de Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău); din 2004 – preşedintele Consiliului
Specializat pentru conferirea gradelor ştiinţifice de doctor habilitat şi de
doctor, specialitatea folcloristică, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM.
Publicaţii: autor şi coautor a peste 750 de lucrări, inclusiv 30 de
cărţi, circa 130 de studii în culegeri colective, reviste de profil, articole
de popularizare a ştiinţei (în ziare ş. a.).
Cărţi editate (monografii, volume de texte etno-folclorice, cu
introduceri, comentarii; manuale, crestomaţii): Folclor moldovenesc:
Bibliografie (1968), Ţi-am adus un mărţişor (1969), Poezia populară
moldovenească de Anul Nou (1972), Folclor din părţile codrilor (în colabor.,
1973), Poezia obiceiurilor calendarice (1975), Folclorul copiilor (1978),
Folclorul ritualic şi viaţa (1981), Folclor din Bugeac (în colabor., 1982),
De-a mijatca: Din folclorul copiilor (1982), Să trăiţi, să-nfloriţi: Din poezia
obiceiurilor calendaristice (1984), Folclor din stepa Bălţilor (în colabor.,
1986), Folclor din cîmpia Sorocii (în colabor., 1989), Creaţia populară:
(Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria, Bucovina
(în colabor., 1991), Folclor din ţara fagilor (în colabor., 1993), Folclor
NICOLAE BĂIEŞU

românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, vol. I (în

colabor., 2007).
Distincţii: Premiul „Dacia” al Ministerului Culturii al R. Moldova pe
anul 1991 pentru lucrarea colectivă Creaţia populară moldovenească (în 16
vol., 1975–1983), Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române
pe anul 1993 pentru lucrarea colectivă Cît îi Maramureşul… (1993), Premiul
Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2004 pentru lucrarea Sărbători
domneşti (închinate Maicii Domnului şi Mîntuitorului): Studiu. Culegere de texte
etnografice şi folclorice (vol. I, 2004), Premiul Special al juriului ediţiei a XIII-a
a Salonului Internaţional de Carte Românească (Iaşi, 2004), medalia „Meritul
Civic” (2006).
414
 NICOLAE BĂIEŞU
TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ
NICOLAE BĂIEŞU

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE
ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Chişinău • 2008

415
 NICOLAE BĂIEŞU

S-a născut la 24 Iunie 1934 în s. Caracuşenii

Vechi jud. Hotin, azi în r. Briceni.
Studii: A absolvit Şcoala Pedagogică

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

din or. Soroca (1955); Universitatea de Stat
din Chişinău (1956–1961); Doctorantura
la Institutul de Limbă şi Literatură al
Academiei de Ştiinţe (Chişinău, 1964–1968);
doctor în filologie – 1970 (cu teza: Folclorul
obiceiurilor de Anul Nou), doctor habilitat în
filologie – 1994 (cu teza: Studiu istoric-comparat al folclorului calendaristic
în R. Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina).
Activitate profesională: 1961–1991 – cercetător ştiinţific în Sectorul
Folcloristică al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe;
1991–1999 – şeful Secţiei de Studiere a Culturii Populare a Institutului de
Etnografie şi Folclor al aceleiaşi academii; din 1999 – şeful Direcţiei Ştiinţifice
Folclor a Institutului de Literatură şi Folclor (din 2006 – Institutul de Filologie);
din 2004 – profesor la Catedra de Limbă şi Literatură Română a Universităţii
de Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău); din 2004 – preşedintele Consiliului
Specializat pentru conferirea gradelor ştiinţifice de doctor habilitat şi de
doctor, specialitatea folcloristică, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM.
Publicaţii: autor şi coautor a peste 750 de lucrări, inclusiv 30 de
cărţi, circa 130 de studii în culegeri colective, reviste de profil, articole
de popularizare a ştiinţei (în ziare ş. a.).
Cărţi editate (monografii, volume de texte etno-folclorice, cu
introduceri, comentarii; manuale, crestomaţii): Folclor moldovenesc:
Bibliografie (1968), Ţi-am adus un mărţişor (1969), Poezia populară
moldovenească de Anul Nou (1972), Folclor din părţile codrilor (în colabor.,
1973), Poezia obiceiurilor calendarice (1975), Folclorul copiilor (1978),
Folclorul ritualic şi viaţa (1981), Folclor din Bugeac (în colabor., 1982),
De-a mijatca: Din folclorul copiilor (1982), Să trăiţi, să-nfloriţi: Din poezia
obiceiurilor calendaristice (1984), Folclor din stepa Bălţilor (în colabor.,
1986), Folclor din cîmpia Sorocii (în colabor., 1989), Creaţia populară:
(Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria, Bucovina
(în colabor., 1991), Folclor din ţara fagilor (în colabor., 1993), Folclor
NICOLAE BĂIEŞU

românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, vol. I (în

colabor., 2007).
Distincţii: Premiul „Dacia” al Ministerului Culturii al R. Moldova pe
anul 1991 pentru lucrarea colectivă Creaţia populară moldovenească (în 16
vol., 1975–1983), Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române
pe anul 1993 pentru lucrarea colectivă Cît îi Maramureşul… (1993), Premiul
Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2004 pentru lucrarea Sărbători
domneşti (închinate Maicii Domnului şi Mîntuitorului): Studiu. Culegere de texte
etnografice şi folclorice (vol. I, 2004), Premiul Special al juriului ediţiei a XIII-a
a Salonului Internaţional de Carte Românească (Iaşi, 2004), medalia „Meritul
Civic” (2006).
416
 NICOLAE BĂIEŞU
TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

TRADIŢII ETNO-FOLCLORICE
ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ
NICOLAE BĂIEŞU

Chişinău • 2008
417