GYTHA LODGE

Seria: DCI Jonah Sheens

Volumul 2

PRIVITĂ DIN ÎNTUNERIC

Original: Watching from the Dark (2020)

Traducere din limba engleză de:

LUCIANA DĂNILĂ

virtual-project.eu

2021
 PROLOG

S-a auzit ceva în casă și a înlemnit, uitându-se la ușa închisă, cu

inima să-i sară din piept. Să fi fost ușa de la intrare? Să fi intrat
cineva?
Aidan s-a întors, cu urechile ciulite, cât să audă mai bine. A auzit
câțiva pași. Freamătul unei mișcări. Dar nu era nimic. Era doar
zgomotului vreunui lucru pocnind pe undeva, ticăitul normal al casei.
A încercat să expire tensiunea pe care o ținea în piept. De o
săptămână aștepta cu nerăbdare seara aceasta. Acum era în sfârșit
liber și nestingherit, după ce-și imaginase întreaga seară cu Zoe,
dar, desigur, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Era el liber, dar Zoe avea și ea programul ei. Și din nou aștepta ora
11. O zi de joi banală, frustrantă.
În loc să se mulțumească cu un film pe canapea, a sfârșit din nou
ghemuit peste ecranul calculatorului, verificând iconița de Skype a lui
Zoe, anticipând momentul în care își pornește mașinăria. Dar
semnul a rămas ferm pe roșu, iar el și-a pierdut ore bune din viață
navigând pe net și citind articole.
Multe nopți s-au dus așa, așteptând ca Zoe să apară online.
Jumătate din dăți venea târziu. La început a fost ursuz, până și-a dat
seama că îmbufnarea lui o face să se răzvrătească. Ea trebuia să se
simtă liberă.
El a trebuit să învețe să accepte că o vede când o vede. Că nu
doar el avea o viață plină și ocupată.
La 10:52, iconița lui Zoe s-a înverzit. Nicio secundă nu i-a luat să
apese pe ea și să se conecteze.
A răspuns instant, zâmbind deja în anticiparea imaginii de pe
ecran, dar apoi a văzut că scaunul lui Zoe era gol. Ea nu era în
cadru, doar o umbră în mișcare pe perete era dovada că era de fapt
acolo. Ce făcea?
Și-a dat volumul calculatorului mai tare, dându-și seama că se
auzea apa cum curge. Avea să facă baie? Acum?
Din instinct a simțit că trebuie să fie un joc. Ca atunci când se
dezbrăca pentru el, cu privirea distantă și buzele foarte ușor
deschise. Îl înnebunea.
Dar pentru ce dacă nu putea s-o vadă? Frustrat, și-a ajustat
propriul ecran. Bineînțeles că nu a îmbunătățit cu nimic unghiul
camerei din încăperea ei. Tot ce vedea era scaunul gol, iar în spatele
lui, peretele, cu un colț de perdea de-o parte și balamalele ușii de la
intrare de cealaltă.
Sunetul apei de la robinet s-a domolit și s-a oprit, urmând alte
freamăte de mișcare, scârțâitul pielii ude pe gresia din baie.
Aidan a oftat. Chiar voia să facă o baie cât el stătea acolo și-o
aștepta.
S-a gândit să închidă în semn de protest, dar dacă avea să
termine rapid, ar pierde șansa de a vedea apa curgându-i pe corpul
dezbrăcat. Sau sânii cu greu strânși într-un prosop, aplecându-se
către cameră și apăsând pe mouse.
S-a mai auzit încă un zgomot în propria lui casă și cu toate că
venea de undeva de sus, tot s-a oprit să asculte ce se întâmpla, cu
ochii fixați într-un punct de pe perete. Știa că nu e nimic și după o
clipă s-a relaxat din nou. Era exagerat de agitat în seara aceea.
Apoi s-a auzit un pocnet. A văzut mișcare pe ecran, dându-și
seama că era ușa de la apartamentul lui Zoe. Se mișca, iar
balamalele pe care le vedea se învârteau în interior.
L-a lovit atunci un sentiment de frică neaoșă. Invitase un bărbat pe
la ea? Invitase pe cineva să o vadă făcând baie, poate chiar s-o și
atingă, cât el era forțat să-i privească?
Se aștepta să-l audă pe noul venit spunând ceva, dar ușa s-a
închis aproape silențios, fără vreun salut. Niciun cuvânt. S-a aplecat
și a dat volumul și mai tare, parcă să-și facă singur în ciudă. Se
auzea un zumzăit încet, iar peste el clipocea sunetul apei din cada în
care se mișca Zoe. Străduindu-se cu adevărat, a reușit să audă
sunetul unor pași. Cel ce intrase se plimba prin cameră.
O clipă mai târziu, s-a auzit o mișcare bruscă în baie, iar Zoe a
ridicat vocea surprinsă.
— Ce?! Dumnezeule! Ce faci aici?
Și apoi s-a auzit un fel de râs, dar genul de râs născut din frică.
— Uite… îmi pare sincer rău…
Sunetul apei s-a oprit după câteva zgomote care-au venit unul
după altul. Persoana care intrase închisese ușa de la baie. O
încuiase.
Inima îi bătea puternic din nou. Cine intrase acolo? Cine naiba se
încuiase în baie cu ea? Iar apoi s-au auzit alte sunete. Sunete care,
negreșit, proveneau dintr-o încăierare. Vocea înfundată a lui Zoe
părea răgușită și disperată. Apoi, deodată, liniște. Liniște absolută.
Teama era altfel acum. Trebuia să o ajute. O, Doamne, dacă era
prea târziu?
A bâjbâit biroul până a dat de telefon. A început să tasteze trei de
nouă când la lovit ce însemna situația asta pentru el. S-a oprit.
Vedea totul: apelul, continuarea, cum este interogat de poliție. Totul
ieșind la iveală și toată viața lui destrămându-se.
Și apoi a auzit clanța de la baie apăsată de două ori și ușa
deschizându-se. S-au auzit aceiași pași ușori, ritmici, apoi o pauză.
Sunetele unei îmbrânceli pe care nu o înțelegea. Își dorea ca oricine
ar fi fost acolo să intre în cadru, să-și arate fața, dar pașii au
continuat după o clipă, iar ușa de la intrare s-a mișcat din nou. Cel
pe care nu l-a văzut niciodată plecase din apartament și ușa s-a
închis în urma lui.
 1.

Jonah aproape că renunțase. Apelul. Procesul verbal. Aproape

renunțase de tot.
S-a întrebat, mai târziu, dacă ar mai fi contat. Asta făceai când
puneai un caz cap la cap. Căutai greșeli și opusul lor. Căutai ce-ai
făcut bine. Te întrebai cum au influențat aceste acțiuni investigația,
iar în acest caz, cel mai mare semn de întrebare plana deasupra
raportului unei crime pe care aproape o lăsase să-i scape printre
degete. Se întreba dacă lucrurile ar fi stat altfel dacă ar fi acționat
mai devreme și cât de diferit ar fi stat lucrurile dacă nu s-ar fi implicat
deloc.
Era posibil și ca niciunul dintre scenarii să nu fi schimbat nimic.
Evenimentele s-ar fi desfășurat inevitabil până la capăt. Dar se mai
putea și ca totul să se fi schimbat.
Raportul a ieșit la iveală la finalul unei întâlniri complicate de
vineri, înrăutățită de lipsa detectivului-șef Wilkinson. Fără el să-i
împingă pe toți de la spate, întâlnirea a degenerat în vorbărie fără
sens despre fiecare chichiță neimportantă. Era atât de plictisitoare,
că-ți venea să te împuști.
Dar mai apoi au ajuns la o nouă alocare a cazurilor, iar Jonah o
privea pe colega sa frumoasă îmbrăcată în uniformă de polițist,
Yvonne Heerden, preluând trei furturi și un accident în trafic.
— Avem un raport de crimă neidentificată trimis de Biroul pentru
Infracțiuni, a spus Heerden mai apoi. Ți-am trimis stenogramele, i-a
spus lui Jonah, dar cred că e puțin probabil să ajungi la ceva, prin
urmare, ne bucurăm să preluăm cazul. Apelantul spune că prietena
lui a fost ucisă în timp ce vorbea cu ea pe Skype, dar că nu a văzut
ucigașul. A închis când i-am cerut numele și mai multe detalii. Biroul
pentru Infracțiuni a încercat să dea de ea, dar nu a găsit nici urmă de
vreo femeie cu numele ei pe net.
Jonah a frunzărit transcrierile stenogramelor, observând că
numele fetei era Zoe Swardedeen.
Trebuie să – prietena mea a fost ucisa… a citit.
 Heerden probabil avea dreptate. Cel mai probabil ar trebui să fie o
chestiune simplă. Să verifice lista de persoane dispărute. Să caute
câteva variante de nume.
— Ok? a întrebat Heerden, în timp ce el citea mai departe.
Era ceva în formularea folosită la telefon care l-a făcut pe Jonah
să ezite. Ceva ce nu-i dădea pace.
Era conștient că Heerden aștepta un răspuns și avea încredere în
ea și în echipa ei că vor face ce trebuie. Echipa lui era afundată într-
un caz complex de șantaj și nu avea timp de pierdut cu altele.
— Sigur, a spus. Ține-mă la curent dacă găsiți ceva.
Ședința a continuat cu un alt accident din trafic soldat cu victime
multiple care probabil fusese cauzat de un șofer de TIR ce stătea pe
telefon. Jonah era bucuros că nu trebuia să se implice. Acestea erau
cazurile care te băgau în sperieți. Era genul de caz care te făcea să-i
suni impulsiv pe toți cei dragi. Genul care-ți arată că viața e un fir de
ață și lumea e un loc absurd și rece.
Cu aceste gânduri în minte, neliniștea raportării ciudate și anonime
a crimei a fost dată la o parte.
•••
Aidan ar fi trebuit să facă atât de multe lucruri. Trei dintre studenți
îi trimiseseră eseurile, avea un raft întreg de documente de parcurs
la facultate, dar nu reușise să citească un rând. Deschidea mail
după mail și nu reușea să le înțeleagă dincolo de bătăile inimii și
țiuitul din urechi. Nu vedea cuvinte; vedea cum o ușă se deschide și
se închide încet, iar și iar și iar.
Și cel mai rău era că nu știa. Era prins într-un cerc vicios în care
era convins că a fost o neînțelegere stranie ori un vis și apoi își
amintea că Zoe nu a mai ieșit niciodată din baie. Cel puțin nu cât s-a
uitat el. Știa în sufletul lui că ea avusese o nevoie disperată de
ajutor, pe care nu l-a mai primit.
A căutat știri și s-a uitat pe rețelele de socializare imediat după ce
a deschis ochii, căutând orice relatare a vreunui incident. Verifica la
intervale regulate, dar nu era nicio mențiune de crimă în
Southampton. Nimic despre vreo femeie atacată. Un vid absolut,
nimic relevant.
Exista o cale de a afla, desigur, dacă simțea că o poate duce până
la capăt. Trebuia să sune din nou la poliție. De data aceasta, când îi
cereau numele și adresa, va coopera.
Aproape că a făcut-o și aseară. Polițistul din centrală era o femeie.
A auzit cum tastează tot ce-i spune, transformând cuvintele în date.
Tasta și când a spus că nu știa numărul telefonului cu cartelă de pe
care suna pentru că era unul vechi pe care l-a recuperat dintr-un
sertar. Și a continuat să tasteze când i-a spus că el credea că
prietena lui fusese ucisă.
Chiar la finalul apelului, l-a întrebat cum îl cheamă. S-a lăsat o
tăcere lungă și tensionată, în ezitarea lui de a-i spune. Apoi a auzit
ușa unei mașini trântindu-se afară.
A încheiat apelul și a ascultat mai multe sunete, tensionat și cu
stomacul cât un pumn. A încercat să-și spună că nu avea de ce să-i
fie frică, dar știa că nu era adevărat. Erau multe de care să se
teamă. Zoe fusese ucisă în fața lui. Acesta era adevărul ieșind la
suprafață.
Nu putea să lase asta să se întâmple. Avea să piardă totul. Totul.
S-a gândit să închidă fereastra de Skype, să-și șteargă întreaga
scenă din memorie, dar era singura cale de a vedea ce se întâmplă
cu Zoe sau dacă poliția a ajuns la apartament.
Trecuse mult de miezul nopții, iar lui i se vedeau doar ochii lucind,
uitându-se la ceasul din partea din dreapta-jos a ecranului. Unde
naiba era poliția?
Nimic până la 02:40, când în sfârșit a închis programul într-un gest
disperat și s-a dus în pat.
Trecuseră unsprezece ore de când se deschisese ușa de la
apartamentul lui Zoe. Unsprezece ore și niciun semn, niciun mesaj,
nicio știre. Putea să mai sune o dată la poliție. Putea să mai
povestească o dată și să le zică cine e, dar de fiecare dată când se
gândea la asta, îl treceau fiori reci. Știind că nu putea risca, simțea
frustrarea în străfundul ființei lui. O simțea în stomac și în abdomen,
îi era imposibil să stea locului.
Zoe, se gândea el, dorindu-și ca ea să-l sune. Zoe, te rog. Sună-
mă naibii odată.
•••
Jonah l-a abordat pe Domnall O’Malley, singurul membru al
echipei sale vizibil în drumul său către strălucitorul și modernul tărâm
al Departamentului pentru Investigații Criminale.
 — Chiar ești primul? a întrebat fără să creadă.
— Ah, Iisuse, nu, a răspuns O’Malley, lăsându-și spatele mare să
se afunde în scaun. Am venit acum 5 minute, Juliette e aici de la
șapte și ceva. Ben întârzie puțin.
— Ben a spus că întârzie?
— Știu, a spus O’Malley. Și mie mi s-a părut ciudat. Poate că și-a
găsit în sfârșit o prietenă și nu a dormit bine.
— Dar e Ben, a răspuns Jonah. Nu are nevoie de somn.
— Ah, ai dreptate. Ei, orice-ar fi, o să fac mișto de el când vine.
Jonah a zâmbit și s-a dus în biroul său, lăsând ușa deschisă. Și-a
scos telefonul din buzunar rapid, întrebându-se dacă avea să
primească un mesaj azi sau Jojo era iarăși într-un loc izolat fără
semnal.
Vorbitul cu ea era fără îndoială momentul de glorie al zilelor lui.
Tachinările ireverențioase și umorul ei aveau puterea de a-l lăsa
zâmbind mult timp după aceea. Era un sentiment atât de mulțumitor.
Suferise multe luni de zile după Michelle, fosta lui. Se gândise că o
să își petreacă restul vieții fiindu-i dor de ea.
Reapariția bruscă a lui Jojo în viața sa, iubirea lui din adolescență,
schimbase totul. Au fost de acord că înainte să se poată vedea
oficial trebuia să se încheie investigația în care fusese ea implicată.
Și Jojo a luat apoi decizia de a călători până ce erau gata reparațiile
la casă. Având în vedere că cercul ei de prieteni fusese devastat și
el de cercetările unei crime, era normal să aibă nevoie de spațiu. Dar
el tot a simțit un junghi când i-a spus că pleacă.
Era în Namibia acum, făcând turul unor locuri spectaculoase
pentru cățărare care erau pur și simplu la capătul lumii. Jonah ar fi
trebuit să fie stresat cât ea era acolo, singură în sălbăticie, dar
cumva nu era așa. Poate că avea de-a face cu faptul că ea a fost
mereu extrem de stăpână pe situație și că a supraviețuit unei
tentative de omor.
Ei bine, nimic de la Jojo azi. A lăsat telefonul jos și s-a logat pe
calculator. Mai fuseseră adăugate și alte dosare de șantaj în baza de
date, dar le-a aruncat doar o privire superficială. Dintr-un oarecare
motiv, în mintea lui se învârteau cuvintele: Te rog ajut-o. Ar putea fi
încă în viață.
 Hanson și-a făcut cafeaua pe pilot automat. Nu avea nevoie de ea
în dimineața aceasta. Știa, în străfundul sufletului, că era la un pas
de o descoperire și era trează dinainte de șase, cu mintea brici,
gândindu-se la o serie de plăți către diverse conturi despre care știa
că sunt legate de cazul ei. Se simțea grozav.
I se părea ciudat gândul că aproape trecuse cu vederea partea
financiară a schemei, dar asta făcea de obicei Ben. Lightman era cel
mai minuțios și meticulos membru al echipei și avea de departe cea
mai bună memorie dintre toți, însă era prins în ceva și ea a simțit că-i
venise rândul să preia frâiele de data aceasta.
Era surprinsă că biroul lui Lightman e gol azi. În cele patru luni de
când era în echipă, nu întârziase niciodată și i se părea dificil să și-l
imagineze în fața vreunui dezastru neprevăzut, dar exact când se
gândea să-l întrebe pe O’Malley despre asta, l-a văzut pe Lightman
intrând pe ușa Departamentului, arătând foarte normal.
— Ben, omule, a spus O’Malley cu un rânjet larg. Ce s-a
întâmplat? Ai dormit prea mult?
Lightman i-a zâmbit trântindu-și cheile de la mașină pe masă.
— Am avut câte ceva de făcut, asta-i tot.
— Ahh, i-a răspuns O’Malley aprobând din cap. O femeie, nu?
Una care nu te-a lăsat să dormi sau să pleci?
Lightman a râs și dat din cap, dar nu a spus nimic când și-a dat
haina jos și s-a așezat pe scaun.
•
Aidan căuta pe Google poliția din Southampton când ar fi trebuit
să se pregătească pentru grupurile lui de mentorat. Southampton,
citise, făcea parte din Poliția regiunii Hampshire, care avea propriul
site. A navigat pe el, deși era la mintea cocoșului ce căuta. Se îndoia
că publicaseră detalii despre cazuri sau relatări despre cum au spart
o casă să salveze o femeie la ananghie.
Desigur că nu era nimic de genul acesta. În schimb, erau câteva
butoane mari, scoase în evidență, pentru vizitatori, și se hotărî să
dea click pe secțiunea Ajutor și Sfaturi, dar nu era nimic relevant
acolo.
Înapoi la pagina de start, privirea i-a căzut pe opțiunea de a
raporta o infracțiune online. Dacă poliția din Southampton nu-i luase
apelul în serios, putea încerca astfel.
 Primul lucru necesar era codul poștal al locului infracțiunii, fapt
care îl făcea să se dea cu capul de birou. Nu exista nicio cutiuță
unde să scrie „Habar nu am de codul poștal!”, dar programul l-a lăsat
să scrie doar Southampton și să meargă mai departe.
Odată ce a dat detaliile infracțiunii, a fost rugat să introducă o
adresă de mail sau un număr de telefon. Simțind că nu ar mai fi
vorba de trădare acum, a scris adresa de mail a lui Zoe și spera că
nu o vor contacta înainte de a face ceva în privința cazului.
Apoi a trimis formularul, dar nu a simțit niciun fel de ușurare. Nu
putea simți nimic știind că Zoe ar fi pe moarte. Sau poate că a murit
deja.
Nu își permitea să se gândească la asta, iar negarea îl făcea să se
simtă și mai prost. Dar măcar făcuse ceva. Făcuse ceva și nu o
lăsase acolo pur și simplu.
•
La mijlocul după-amiezii, Jonah terminase raportul despre cazul
de șantaj și se tot gândea la ședința de dimineață. Era curios să știe
dacă echipa lui Heerden descoperise adevărul despre unica
raportare de crimă.
A găsit cazul în baza de date și a citit că un agent din echipa lui
Heerden încercase să identifice potențială victimă. Nu au găsit nicio
Zoe Swardedeen în Marea Britanie și nu existau nici raportări de
persoane dispărute în ziua aceea. Agentul a sugerat închiderea
cazului.
Jonah a oftat ușor, nemulțumit, întrebându-se de ce nu a încercat
agentul să scrie numele altfel și de ce îi păsa atât de mult.
Vă rog să o ajutați. Ar putea fi încă în viață…
Își imagina tonul disperat al vocii și s-a hotărât să mai asculte o
dată înregistrarea originală. Dura doar un minut.
Era destul de simplu să deschidă fișierul și să lase apelul să
meargă. L-a lovit vocea persoanei din centrală și a dat rapid volumul
mai încet. L-a dat la fel de rapid mai tare când apelantul a început să
vorbească. Șoptea.
Jonah a simțit cum i se face pielea de găină pe gât și brațe în timp
ce asculta. Mai auzise apeluri ca acesta, de obicei, ca dovadă în
sala de judecată. Încercarea de a vorbi încet și teama puternică din
voce erau asemănătoare cu situația în care o victimă a abuzurilor
domestice se ascundea de partener.
Era intrigant, căci venea acum de la cineva care se pare că a
văzut o scenă doar prin camera web.
„Eram online nu ea. Nu am văzut ce s-a întâmplat, dar am auzit. Și
cineva a intrat în apartament…”
Apelul s-a încheiat imediat ce a fost întrebat cum îl cheamă. Jonah
a ascultat zgomotele înfundate care s-au auzit înainte de încheierea
apelului, iar apoi a rămas acolo, holbându-se la ecranul
calculatorului.
Tot acolo era când a apărut un nou dosar în baza de date cu un
semnal sonor foarte voios. Era vorba despre raportarea unei crime
trimisă în acea dimineață prin sistemul online, iar biroul de
investigații a decis că s-ar putea să fie vorba de același caz.
Jonah a deschis fișierul rapid și a citit o relatare foarte similară. De
data aceasta, numele fetei era Zoe Swardadine.
A scris așa pe Google, iar acum a găsit imaginea unei tinere femei
cu pielea ciocolatie și părul negru și creț, iar când a dat click pe una
dintre ele a fost transferat pe ceea ce părea a fi site-ul ei. Era o
pagină simplă în Wordpress despre un artist din Southampton care
picta figuri stilizate pe fundaluri stranii. În josul paginii avea chiar și
un număr de telefon, care i se părea o informație prea personală
pentru a fi divulgată public, dar poate că nu multă lume intra pe site-
ul lui Zoe.
A sunat-o de pe telefonul fix. A sunat de opt ori, apoi robotul i-a
spus că persoana apelată este ocupată, rugându-l să lase un mesaj.
A lăsat numărul postului de poliție și al său personal pe un ton
normal, rugând-o să sune înapoi, însă după ce a închis, l-a năpădit
un sentiment de urgență.
Nu i-a luat prea mult să-l găsească pe tatăl lui Zoe. Martin
Swardadine era un bancher care se ocupa de investiții la o firmă pe
nume Knight și Maynooth. A văzut imediat un portret intimidant în alb
și negru la începutul paginii, făcut dintr-o parte, astfel încât să-i
exagereze mandibula puternică. Sub poză erau informații despre el.
Ultimul paragraf spunea că Martin era căsătorit cu un medic de
familie excepțional și că avea o fiică, un artist la început de drum.
 Martin i-a răspuns cu un salut puternic și simplu, fapt ce spunea
de fapt că Jonah îi mânca din timpul pentru alte lucruri importante.
Lucruri nemaipomenit de importante; lucruri care-i făceau pe cei
foarte bogați să devină și mai bogați.
— Sunt detectivul inspector-șef Jonah Sheens. Sun de la Poliția
din Hampshire. Voiam doar să verificăm ce face fiica
dumneavoastră. Un prieten de-al ei e îngrijorat.
— Să o verificați… pe Zoe? Tonul ascuțit a cedat puțin.
— Da, a spus Jonah. Aș vrea să știu dacă ați luat legătura cu ea
astăzi.
— Eu… nu, astăzi nu, a spus tatăl ei. Dar am luat prânzul cu ea…
la începutul săptămânii. Probabil mi-a scris de atunci. Așteptați o
clipă.
S-au auzit câteva zgomote de frecare pe telefon, probabil Martin
verifica ce mesaje a primit.
— Mi-a dat un mesaj ieri seară.
— Mulțumesc, a spus Jonah. La ce oră?
— La 8:12, zice aici.
După o scurtă pauză, a vorbit din nou, cu o voce diferită.
— Există motive de îngrijorare?
— Un prieten a încercat să o contacteze și nu a reușit, a spus
Jonah. S-ar putea să nu fie nimic. De cele mai multe ori așa e. Dar
ați putea să luați legătura cu prietenii ei? Sau poate cu mama lui
Zoe?
— OK. Voi… mă voi interesa.
Jonah i-a lăsat numărul din centrală și a închis. A citit al doilea
raport și mai atent. Persoana care-l trimisese nu-și lăsase datele de
contact. Adresa de e-mail era zswardadine@soton.ac.uk, lucru deloc
liniștitor. Fără număr de telefon, iar adresa crimei se rezumă la
Southampton.
Martin Swardadine a sunat înapoi după șapte minute să-i spună
că nimeni nu auzise de ea, iar în alte zece minute Jonah ieșise din
clădire și deja conducea rapid spre apartamentul lui Zoe.
•
Angeline nu se putea opri din tremurat. Mașina poliției o făcuse să
tremure. Până atunci nu îi fusese teamă. Totul i se părea un deranj,
să meargă acolo pe bicicletă, pe vântul acela puternic, când era atât
de obosită și în urmă cu munca. Nu reușise să găsească un far
pentru bicicletă încărcat, iar acumulatorul ei scotea o lumină
obscură, de-abia văzând ceva în față. Fusese nervoasă tot drumul.
Dar mașina poliției a schimbat cumva situația. Își imaginase
detectivul cu care vorbise ca pe o persoană normală, nu cineva în
uniformă. Părea atât de calm. I-a explicat că era nevoie de ea pentru
a le deschide polițiștilor ușa de la apartamentul lui Zoe. Voiau doar
să verifice. I-a mai spus că urma și el să vină imediat să se asigure
că totul este în regulă.
De fapt, el fusese atât de calm, încât nici nu-i dăduse motive de
îngrijorare. Dar acum, confruntată cu mașina poliției și cei doi
polițiști, ambii în uniformă, era înspăimântată.
I-a salutat dând din cap, apoi și-a rezemat bicicleta de peretele ușii
principale. A încercat să o blocheze. Îi tremurau cumplit mâinile și a
trebuit să încerce de trei ori până a reușit.
— Tu ești Angeline? a întrebat-o polițistul înalt și bine făcut.
S-a gândit că uniforma neagră nu-i vine bine. Geaca groasă cu
buzunare mari îl făcea să pară și mai mare la mijloc decât era în
realitate.
— Da, a spus. Și apoi, cuprinsă de teamă: Nu ați intrat încă, nu?
— Nu, am sunat la interfon, dar nu ne-a răspuns nimeni. Te
așteptam pe tine cu cheia, a spus el, zâmbind ușor. Dacă ne
deschizi, intrăm să vedem ce face Zoe.
Angeline a aprobat. O cuprinseseră toți fiorii și căuta acum în
geantă brelocul greu al cheilor. A reușit să scoată micul inel pe care
i-l dăduse Zoe, împreună cu cartela de la interfon și cheia mică de la
ușă.
Le-a deschis ușa către holul care, deși a fost construit cu doi ani în
urmă, încă mirosea a covoare noi. A lăsat fără să vrea ușa să se
închidă pe jumătate în fața agentului de poliție și, chiar dacă și-a
cerut scuze, el nu a părut deranjat.
— Puțin mai frumos decât ce vezi prin cămine, i-a spus el pe-o
voce senină.
Încerca să o calmeze. Își dădea seama de asta, dar a făcut-o să
se simtă și mai rău. Îi era extrem de frig în timp ce urca pe scări în
fața lor.
 La etajul doi le-a deschis ușa antifoc și apoi cea de pe etaj. Mereu
i s-a părut că ușa aia e extrem de grea, dar azi nu a mai simțit nimic.
Și-a adus aminte să o țină deschisă după ea de data aceasta.
Coridorul era gol. Ușa lui Zoe era chiar în mijloc și avea pe ea cifra
șaisprezece, cu cifre mari, argintii. S-a oprit în fața ușii, privindu-și
reflexia în numărul șase.
— Să…? a întrebat, arătând spre ușă.
La aprobarea femeii polițist a bătut la ușă, iar degetele aproape că
nu au făcut niciun zgomot pe lemnul din care era făcută. Apoi a venit
și ofițerul bine făcut și a bătut mai tare.
— Zoe? a strigat, cu capul plecat în jos, ca și cum ar auzi mai bine
așa. Ne poți deschide?
Era liniște, cu excepția sunetului de bas care venea cel mai
probabil de la alt etaj.
— În regulă, a spus polițistul. Dacă poți să ne deschizi…
Angeline a reușit cumva să bage cheia în ușă și să o învârtă. A
făcut un pas înapoi de îndată ce ușa s-a întredeschis.
— Puteți…? nu putea să spună cu voce tare cât de oribil era să
intre acolo. Dar au înțeles oricum prea bine.
— Durează doar o clipă, a spus polițistul, uitându-se la colega sa.
Au intrat pe ușa largă.
S-a cuprins cu brațele încercând să-și oprească tremuratul și
bătăile puternice ale inimii cât timp aștepta. Nu mai trăise o
asemenea frică niciodată. Simțea că ar putea să o omoare, și cu cât
se gândea mai mult la asta, cu atât mai amețită se simțea. Ca și cum
deja avea probleme cu inima.
În interior s-a lăsat o liniște lungă. Apoi sunetul unei uși care se
deschide undeva în apartament și, după o clipă, o voce căreia i-a
răspuns o alta. Apoi s-au auzit niște pași ușori și a apărut polițista de
mai devreme.
— E în regulă? a întrebat Angeline, înainte ca ea să spună ceva.
— Se pare că a avut un accident, a spus blând polițista.
Dincolo de vorbele ei, Angeline îl auzea pe fundal pe bărbatul bine
făcut. Probabil vorbea la telefon sau la stația radio.
— …ambulanță și criminaliștii pentru cercetarea locului crimei.
Angeline a simțit o răceală cumplită scurgându-i-se prin corp. Nu a
spus nimic, dar a înaintat. A trecut de polițista care i-a spus clar să
se oprească. Angeline aproape că a intrat în bărbatul masiv, care
asculta un răspuns întrerupt pe walkie-talkie, dar corpul lui mare
bloca accesul dintre birou și ușă. A vrut să treacă și de el, dar femeia
a prins-o deodată de partea de sus a brațului.
— Îmi pare rău, dar nu e o idee bună, a spus ea.
Angeline s-a răsucit în strânsoarea ei și a luat-o înainte, către
dormitor și ușa deschisă a băii din interiorul acestuia. Apoi a simțit
două perechi de mâini trăgând-o ferm deoparte.
— Haide, Angeline, a spus bărbatul bine făcut. Nu poți intra acolo,
îmi pare rău.
— Trebuie să văd! Vă rog, lăsați-mă să văd.
Dar toată puterea de a le ține piept o părăsea și s-a trezit că
polițiștii erau cei care o țineau pe picioare de fapt. Au dus-o pe hol,
iar ea s-a așezat pe pervazul jos al geamului de la capătul holului.
— O să-ți aducem niște apă, a spus polițistul. Sau un ceai. Ce-ai
zice de o cană de ceai?
A aprobat, deși ar fi vrut să urle la el, să-i spună că ceaiul nu o să
o ajute cu nimic.
— Zoe e moartă, nu-i așa? a întrebat, dar nimeni nu i-a răspuns.
 2.

Martie – cu douăzeci de luni în urmă

Era 18:20 când a terminat Zoe să se machieze la ochi. Mai avea
paisprezece minute până când trebuia să iasă pe ușă, să ia un taxi
și să ajungă la timp la nuntă. O grămadă de timp.
A dat pensulele la o parte, a tras husa de nailon și a deschis unul
din sertarele cutiei cu bijuterii. Noii cercei spiralați de argint se
potriveau perfect cu machiajul argintiu al ochilor.
Ușa de la baie s-a deschis la un etaj inferior, iar ea a strigat:
— Ești gata, Maeve? în timp ce-și punea cerceii.
— Ah, vin acuma.
Accentul nord-irlandez al lui Maeve mai atenua din faptul că era o
întârziată notorie.
— Ai măcar hainele pe tine…?
— În mare parte! i-a răspuns.
Și apoi s-au auzit pași repezi spre baia lui Maeve.
Zoe nu se putea abține din râs. Problema lui Maeve era că încerca
mereu să înghesuie prea multe lucruri în fiecare zi. Pentru Zoe, un
taxi la 12:20 însemna o singură oră de muncă după micul dejun și
două ore de pregătiri. Pentru Maeve însemna o cafea lungă cu un
prieten, urmată de o tură de alergare, apoi 20 de minute de întors
camera cu susul în jos în căutarea rochiei înainte de a se repezi să
facă un duș.
— Ai dresuri, Zo? a strigat Maeve după un minut.
— Da, a strigat ea înapoi.
S-a uitat în oglinda măsuței de toaletă pentru o clipă înainte de a
deschide sertarul dulapului de stejar din stânga de sus.
— De care?
— Ceva… culoarea pielii? Vocea lui Maeve se auzea mai tare căci
venise în capul scărilor. Sau poate negri?
— Mai bine negri, i-a spus Zoe, hotărând că nu era cel mai bun
moment să-i spună cât de inutili sunt ciorapii de culoarea pielii când
ești pe jumătate kenyană.
 A scos trei perechi din dulap, și-a luat geanta și a coborât încet pe
scări. Pantofii Christian Louboutin poate că erau cel mai frumos lucru
pe care îl avusese vreodată, dar nu erau deloc comozi pe scări. Sau
pe o podea normală. Sau pe distanțe lungi. Zoe nu era sigură că
putea rezista o zi întreagă fără să încalțe balerinii pe care și-i pusese
în geantă, dar era hotărâtă să încerce.
Maeve era măcar îmbrăcată când a ajuns Zoe jos. Bluza strâmtă
cu mânecă lungă și fusta cloș cu talie înaltă o făceau să arate ca o
frumusețe a anilor ’50, deși părul ud care-i picura pe umeri nu era
cea mai bună combinație. Nici pata de rimel de pe obraz pe care și-o
făcuse când s-a aplecat peste oglindă.
Zoe i-a recunoscut mișcările robotice, grăbite ale mâinilor care
aveau să producă mai multă pagubă. Machiajul ochilor niciodată nu
iese bine când te grăbești.
Zoe a aruncat ciorapii pe pat.
— Pot să fac eu asta, a spus ea, întinzând o mână pentru pensula
de rimel. Poți să-ți usuci părul cât te machiez. Multitasking.
— Mulțumesc, a spus Maeve cu sinceritate. Am nevoie și de tuș.
Zoe a așteptat să-și pornească uscătorul de păr, iar apoi a început
să curețe rimelul cu o dischetă de bumbac și demachiant. A dat-o
ușor cu rimel, deși Maeve clipea ori de câte ori periuța i se apropia
de ochi.
Zoe s-a uitat la ceasul digital de lângă pat înainte de a începe cu
tușul. Șapte minute. Avea timp să facă treabă bună. Maeve putea
să-și pună ciorapii cât Zoe alerga jos să cheme un taxi.
Preț de o clipă, a privit gânditoare ochii de un albastru deschis ai
lui Maeve, încercând să se decidă ce formă să le dea pentru a-i
scoate cel mai bine în evidență. Nu sub ochi, s-a gândit ea.
— Vrei să încetezi? a spus Maeve tare peste sunetul uscătorului.
Simt că mai ai puțin și te lași pe un genunchi ca să mă ceri în
căsătorie.
— Și dacă ar fi așa? a întrebat Zoe, zâmbind. Da, trebuie să stai
nemișcată.
A lucrat rapid, apoi a luat o plasă de păr împodobită cu pietricele
care să îmblânzească buclele castanii încă umede ale lui Maeve.
— Bine. Arată mult mai bine decât nebunia prerafaelită la care mă
gândisem.
 Telefonul lui Zoe a vibrat, iar ea a spus „taxi”, înainte a de a-l
verifica.
— La dracu’, trebuie să-mi găsesc pantofii, a spus Maeve.
— Mămica ta știe că înjuri? a întrebat Zoe zâmbind în timp ce-și
punea tocurile cu țepi din nou în picioare.
— M-a învățat toate cuvintele, a răspuns Maeve, intrând aproape
cu totul într-un dulap și scoțând de acolo o serie de pantofi ciudați.
Hai că ies imediat, pe bune. Ia-o înainte.
După aproximativ 11 minute, Maeve a ieșit la taxi, arătând, după
părerea lui Zoe, superb, cu obrajii îmbujorați și cureaua jachetei
atârnând trasă într-o parte.
•
Nu era cea mai relaxată intrare la o nuntă. Taximetristul alesese
ruta greșită spre restaurant, hotărând, dintr-un motiv inexplicabil, să
meargă prin centru. Au mai pierdut încă 15 minute trecând pe lângă
mall cu toată lumea care e sâmbăta acolo. Maeve și-a cerut scuze
neîntrerupt până când Zoe i-a spus ferm că nu era vina ei și a
schimbat cu totul subiectul, întrebând-o pe Maeve despre întâlnirea
avută cu o seară înainte.
— O, a fost bine.
Maeve și-a luat privirea de la ea, iar ochii de un albastru pal
scanau pietonii în timp ce mașina în care erau mergea teribil de
încet pe lângă ei.
— Vreau să zic, de treabă. Puțin cam de modă veche. A fost
plăcut să stăm de vorbă.
Zoe a râs malițios.
— La ce să te aștepți de la o întâlnire prin biserică? Ți se
garantează practic un tip bine, de modă veche.
Maeve a spus pe un ton dezaprobator.
— Jumate din ei nu-s așa, să știi. Găsești acolo la fel de mulți
netrebnici sexiști, cât și tipi de treabă.
Zoe i-a zâmbit.
— Sună fix ca întâlnirile din afara lumii creștine.
— Exact, a aprobat Maeve. Și apoi a oftat. Nu știu. Nu cred că mă
mai văd cu el. Pur și simplu, nu e suficient de interesant.
Prin care Zoe înțelegea că nu era Isaac. Și își dorea, din nou, ca
Maeve să și-l scoată din minte și să-și găsească pe cineva care
chiar să o vrea. Cineva care o aprecia pentru cine era, în loc să o
placă doar când îi mângâia orgoliul.
— Nu poți să forțezi lucrurile astea, a spus Zoe ușor.
— Ah, sunt bine de una singură, a zis Maeve, gesticulând din
mâini. Sunt bine cu mine însămi și e bine să-mi amintesc asta.
— Da, a aprobat Zoe. Măcar tu ai momente când ești interesantă.
— Cară-te, a spus Maeve zâmbind.
Nu au reușit să mai întrețină conversația restul drumului, căci era
tot mai clar că întârziau tot mai mult și au căzut amândouă într-o
liniște încordată. Taxiul a ajuns în sfârșit la podgorie cu două minute
înainte de începutul oficial al ceremoniei. Au rămas puțin în urma
Rolls-Royce-ului argintiu care ajunsese deja și din care ieșeau forme
îmbrăcate în dantelă albă și lavandă.
În ciuda înălțimii sale pe tocuri, Zoe a reușit să alerge cumva pe
paviment.
— Scuze, a spus privind-o pe Gina, care părea transformată din
sinele ei normal într-o mireasă perfectă, în rochia mulată cu guler
înalt și trenă.
— Zoe, a spus, apoi a râs zgomotos. Trebuie să intrăm.
— A fost vina lui Maeve, a spus Zoe, fix când Maeve din spate a
zis și ea: „A fost vina mea, iartă-mă!”
Au alergat înainte pe marmura albă în interiorul unui spațiu amplu,
plin de strane acoperite cu bujori. Cel puțin jumătate dintre invitați s-
au uitat la ele, așteptând-o pe mireasă în ciuda lipsei muzicii clasice
de intrare. Zoe se abținea să nu râdă când i-a văzut ochii mari ai
Angelinei. Ea și Victor stăteau cam la jumătatea bisericii, iar lângă ei
era loc liber. Ceea ce era o ușurare.
•
Angeline s-a dat puțin la o parte, ca să le lase pe Zoe și Maeve să
intre, și le-a salutat cu un gest al capului.
— Credeam că ați avut un accident! a spus în șoaptă, apoi a
continuat: am așteptat o grămadă.
Zoe i-a zâmbit, apoi s-a întors la auzul muzicii de coarde
înregistrate pentru intrarea miresei. Era greu să nu te emoționezi
puțin când a intrat Gina.
Gina, care era practic șefa lui Zoe, era cea mai muncitoare
persoană pe care o cunoștea. Succesul fantasticei cafenele unde
lucra Zoe joia și duminica se baza cam tot atâta pe dragostea
răspândită de proprietară, cât pe mâncare și băutură. Și dacă tipul
cu care se căsătorea, Michael, era puțin banal, era în același timp
exact tipul de bărbat care va fi acolo pentru ea, care o iubea și o
alinta. Lui Zoe i se părea că el este exact ce merita Gina.
 3.

Apelul a venit prin Bluetooth-ul lui Jonah când erau la zece minute
distanță de apartamentul lui Zoe, iar Jonah știa tot ce trebuia să știe
din tonul cu care sergentul de la telefon i s-a adresat cu „Domnule”.
Investigau un deces și era bucuros că O’Malley venise și el. Dintre
cei trei membri ai echipei, el era cel mai călit în fața violenței, iar
Jonah se aștepta acum la o scenă de o violență puternică.
Până îi va aduce pe Lightman și Hanson acolo, va fi deja mai ușor.
Vor fi acolo cei de la medicina legală, cu toate notițele lor pe bilețele
de tip post-it, săgeți și etichete: toate accesoriile acestea aveau
efectul sterilizării tuturor lucrurilor. Așa arătau doar ca o mulțime de
dovezi și nu ca o persoană ce suferise și murise acolo.
•
Și-a parcat Mondeo-ul lângă drumul Latterworth, o stradă
rezidențială suburbană care se termina în A35 la nord. El și O’Malley
trecuseră de o sumedenie de case identice de prin anii 1930, toate
albe în partea de sus, cu ferestre nu foarte adânci și fiecare cu o
grădină pătrată în fața casei. Blocul lui Zoe era singura structură
aberantă din peisaj. Lui Jonah i se părea că ar fi fost construit peste
două perechi de case semi-detașate și că fusese proiectat fără a lua
în considerare împrejurimile elegante. Era cu totul modern, cu o
fațadă unghiulară ce aproape transmitea agresivitate.
Comisarul poliției care stătea în ușă le-a făcut semn să treacă. O
femeie incredibil de zveltă, care trebuia să fie Angeline Judd, stătea
pe pervazul geamului, iar lângă ea o polițistă comunitară, cu o cană
de cafea în față și multe șervețele mototolite pe lângă. În ochii fetei
se vedea că a plâns, iar zona de sub ochi era inflamată din această
cauză.
Polițista comunitară l-a salutat cu un gest, dar Angeline l-a privit ca
și cum ar fi fost un prădător.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, a spus, oprindu-se în fața
lui Angeline. Eu mă voi ocupa de ce i s-a întâmplat lui Zoe. Am
câteva întrebări pe care aș vrea să ți le pun, dacă e în ordine.
 — Da, a spus Angeline, după o scurtă pauză în care l-a privit pur
și simplu. Da, e în regulă.
Privind-o, înfășurată într-un cardigan gri larg și colanți, nu putea să
treacă cu vederea cât de slabă era. Mâinile și picioarele arătau ca
cele ale unui schelet, iar efectul unui trup așa subțire era că fața îi
părea ca de păpușă, cu niște ochi imenși. Nici părul scurt, vâlvoi, nu
prea o ajuta.
Se întreba dacă era bolnavă, iar acest lucru stârnea în interiorul lui
o reacție complexă. Părea ca un copil. Scotea din el instinctul de a o
proteja.
I-a vorbit blând, mulțumindu-i că îi ajută și oferindu-i simpatie,
până ce a fost de acord că e gata să răspundă câtorva întrebări.
Deși când a făcut-o, doar a dat din cap la tot ce îi sugera el, căci
ochii îi erau plini de lacrimi.
Zoe nu avea dușmani pe care să-i fi știut. Nu avea probleme cu
banii. Nu se certase recent cu nimeni. Nu se comportase ciudat.
— Era atât de bună, a spus Angeline pe o voce groasă la final.
A trebuit să o aștepte să înghită de câteva ori înainte de a
continua să-i spună că o știa pe Zoe de la universitate.
— Și tu te ocupi cu arta? a întrebat el, zâmbind.
— Oh, nu. Eu sunt… specialist acreditat în dans.
Răspunsurile au fost toate cam la fel, până când Jonah i-a spus că
trebuie să vorbească și despre iubitul lui Zoe. Iar apoi ochii lui
Angeline l-au fixat.
— Ea – vreți să spuneți Aidan?
— Ar trebui să ne zici tu, a spus Jonah în timp ce-i scria numele.
Prietenul ei ne-a spus să venim să o verificăm, dar nu avem datele
lui de contact.
— Le am eu, a spus Angeline scoțându-și telefonul.
A citit numărul, iar Jonah și-a notat în carnețel.
— M-am gândit eu că sunt iarăși împreună, a spus ea, iar modul în
care a zis-o părea să o rănească.
— Se despărțiseră?
— Da, de două ori.
— Nu locuiau împreună?
Angeline a dat din cap că nu.
— Doar ea locuia aici. Stătea înainte cu o prietenă, dar a plecat.
 — Când asta?
— Cred că… în iunie.
Jonah a aprobat încet din cap.
— Ar fi minunat dacă ai trece pe la secție mai târziu, a spus el. Dar
până atunci poate că ar trebui să mergi acasă să ai grijă de tine. Ai
pe cine să suni…?
Angeline a aprobat, iar apoi a izbucnit iarăși în plâns.
— O să o sun pe mama. De obicei… de obicei, o sun pe Zoe.
•••
Apartamentul lui Zoe era la fel de modern și la fel de necruțător ca
exteriorul. Foarte puțin mobilat, cu cutii de împachetat în cele două
colțuri ale sufrageriei. Bucătăria elegantă, neagră, dădea semne că
fusese totuși folosită. Urme întinse pe cuptor. Firimituri pe blat. Două
pahare cu puțin vin roșu pe fund.
— Poate a vizitat-o cineva aseară, a murmurat Jonah către
O’Malley.
În colțul bucătăriei se aflau un bol de mâncare pentru pisici și unul
de apă, dar nici urmă de pisică. Poate că se ascundea de poliție.
În dreapta ușii se afla un birou, pe care trona un calculator masiv.
În partea din jos a ecranului, o luminiță portocalie licărea și se
stingea, intermitent. Era în hibernare, dar nu se închisese încă. Sub
monitor era un telefon, pe care ardea să-l atingă, dar trebuia să-l
lase pentru echipa de specialiști.
În cealaltă parte a camerei, o canapea privea singură spațiul gol.
Nu exista televizor. Nu existau tablouri. Doar două cutii în spate, iar
pe una dintre ele era scris cu o cariocă „Sculpturi”.
Totul i se părea lipsit de suflet. Dezolant. Total opusul a ceea ce se
aștepta să vadă în căminul unui artist. Locuia acolo din iunie, a spus
Angeline, dar nu despachetase și nici nu decorase în cele cinci luni.
S-a îndreptat către ușa care ducea spre un dormitor. Era în baie,
spuseseră cei de la urgențe. Ușa din stânga.
S-a strecurat pe lângă ușa deschisă fără să o atingă și a văzut-o
în sfârșit pe Zoe, cu trupul pe spate în cadă. Apa era nemișcată, de
un roșu opac de-atâta sânge. Doar umerii, capul și partea superioară
a brațelor se vedeau peste nivelul apei la un capăt. Mai jos în cadă,
genunchii formau două insulițe. Rănile pe care le suferise erau
ascunse sub roșul profund al apei.
 O dâră subțire cât un ac de sânge roșu închis se întindea dintr-o
parte a băii spre cealaltă, arătând calea de la cuțitul care fusese
mânuit cu mâna plină de sânge și până la apă. Un cuțit Stanley, s-a
gândit. Un cuțit de artist.
Privirea i-a coborât rapid la părul creț prins coc în creștetul capului
și la fața ei, de un bronz vinețiu, care era acum lipsită de viață. Ochii
îi erau închiși, dar nu părea că doarme. Chipul ei gol spunea moarte.
Îl simțea pe O’Malley peste umăr, uitându-se cum putea până
când i-a venit rândul să stea unde era Jonah.
S-a dat înapoi, vrând să-l audă pe O’Malley dând glas propriilor lui
gânduri. Să-i spună că arăta a sinucidere. Fără nicio urmă de
îndoială. Că cele două denunțuri de crimă erau singurul motiv pentru
care s-ar fi putut gândi la altceva, și că nu era sigur că putea avea
încredere în ele.
I-a sunat telefonul și a oftat, uitându-se la ecran.
— E tatăl lui Zoe, i-a spus lui O’Malley. Vorbesc cu el cât te uiți tu
pe aici.
•
Nu devenise mai ușor odată cu trecerea timpului, acest prim apel
cu familia. Tatăl lui Zoe abia a putut vorbi înecat în lacrimi, iar când i-
a dat telefonul mamei fetei, aceasta l-a întrebat pe Jonah iar și iar ce
s-a întâmplat. Nu avea răspunsuri, desigur. Rar le ai la primul apel.
A făcut tot ce i-a stat în putință să le aline suferința. Le-a spus că
moartea a fost una rapidă și nedureroasă. S-a gândit că le-ar putea
explica cum apa caldă din cadă a ajutat-o să sângereze mai rapid,
dar acestea erau detalii pe care nu era gata să le împărtășească
acum. Aveau de-a face cu o suferință enormă.
— Vă rog să-mi spuneți adevărul, a spus mama lui Zoe la un
moment dat. Nu… nu și-a luat viața, nu?
Jonah a expirat tot aerul din plămâni.
— Mi-e teamă că nu vom ști decât când vom analiza totul
îndeaproape și vom reconstitui întâmplările ultimelor zile.
Apoi i-a întrebat dacă vor să vină în Southampton. Se gândea că e
nevoie de identificarea formală a cadavrului și la toate lucrurile pe
care trebuia să le vorbească cu ei față în față.
— Nu e nevoie să veniți acum, le-a spus el. Identificăm des
victimele printr-un link video.
 Nu le-a mai spus că fac asta pentru că e mai puțin dureros.
— Nu, a spus mama lui Zoe. Vrem să venim. Acum. Cât de repede
se poate.
•
Așteptându-i pe criminaliști, Jonah a făcut un efort să se
gândească la lucrurile practice cu care avea acum de-a face. Azi
avea să fie o zi foarte lungă. Și-a deschis agenda în minte, fericit că
nu prea-și programa multe pentru vineri seara. De obicei încerca să-
și viziteze mama sâmbăta, dar pentru prima oară în opt ani, era
plecată.
A fost total luat prin surprindere când mama sa, catolică o viață
întreagă, a fost adoptată de comunitatea locală a bisericii anglicane.
Credincioșii hotărâseră că avea nevoie de ajutor, fapt de necontestat
pentru Jonah, și îi creaseră un program de activități și un sistem de
vizite care i-au redus drastic timpul petrecut singură acasă cu
băutura. Pentru Jonah, asta a fost o mare ușurare, în ciuda privirilor
pline de reproș ale doamnelor de la biserică atunci când se
întâlneau. Încă mai aștepta ca mama să-i spună că le urăște pe
toate. Sau să le înjure până în punctul în care nu mai putea fi iertată.
Avea obiceiul de a anihila orice efort de a o ajuta.
Așadar, sâmbătă putea munci nestingherit. Petrecerea burlacilor
pentru prietenul lui de ciclism Roy trebuia însă anulată. Putea să
sară peste acel eveniment cu zâmbetul pe buze în numele justiției și,
chiar dacă ar termina munca la timp, tot n-ar prea vrea să meargă.
Investigațiile criminalistice și nopțile de beție nu prea se pupă.
Și colegii lui de echipă aveau probabil planuri. Planuri pe care n-ar
fi vrut să le strice. Probabil era timpul să-i anunțe pe Ben și Juliette
ce se întâmplase.
•
Hanson era complet prinsă în vânătoarea ei financiară când a
sunat șeful. Nu a răspuns din prima, a așteptat să sune de patru ori,
timp în care și-a scris unde a rămas, apoi a încercat să nu pară
deranjată.
— Șefu’?
— Lightman e pe-acolo? E mai ușor să vă pun pe amândoi la
curent deodată.
Hanson simțea din tonul vocii că se întâmplase ceva între timp.
 — Da, e aici, a spus Hanson, privindu-l pe Lightman în ochi.
Transfer apelul într-o sală de conferințe.
După ce au reluat conversația, ambii au ascultat în liniște cât
Sheens le-a povestit cum au găsit-o pe Zoe.
— E un caz clasic de sinucidere, a spus șeful. Doar că ni s-a spus
că a fost atacată. Ceea ce înseamnă că primul lucru de pe listă este
să-l găsim pe iubit. Am nevoie de unul dintre voi aici și mi-e teamă
că cine vine are de stat. Criminaliștii abia au ajuns, familia e pe
drum, o să cer și o autopsie.
— Scuze, domnule. Eu nu pot veni, a spus Lightman, iar Hanson l-
a privit surprinsă. Trebuie să plec la patru.
Hanson aproape protesta că nu avea planuri. Era vineri. Zi de
mers la pub. Mereu făceau asta. Cel puțin în ultimele patru luni. Ori
de câte ori nu erau total prinși în ceva de făcut, mergeau la Anchor și
stăteau până la opt sau nouă. Lightman nu bea niciodată mai mult
de două beri, nici nu prea vorbea, dar venea mereu.
— Nicio problemă, a spus șeful. Juliette?
— Pot să vin eu, a spus ea.
I-a citit adresa la care era apartamentul lui Zoe Swardadine, iar
Hanson și-a notat-o.
L-a privit pe Lightman cu atenție după ce a închis. Terminase de
scris o notiță pe o hârtie și se ridicase. Omul acesta rămăsese era la
fel de greu de citit, iar ea era tare curioasă să știe ce se întâmplă.
— Tipic, a spus ea ridicându-se la rândul ei. Mi-a luat trei
săptămâni să înțeleg cazul de șantaj și acum când în sfârșit dau de
liman, sunt chemată să fac altceva.
— Ah, scuze, a spus Lightman zâmbind. E vina mea. Îți rămân
dator.
Apoi a plecat din sala de conferințe fără explicații. Hanson s-a uitat
după el, simțindu-se prost dispusă, fără să înțeleagă de ce. S-a
gândit că nu l-ar fi durut să-i explice și ei.
Dar poate că nu avea nevoie de explicații. Era vineri seara, iar
Lightman nu părea să aibă probleme cu femeile. Era ceva absolut
normal atunci când mergeau la pub să-l agațe vreuna. Știa că fusese
mare cuceritor în trecut.
Fain, s-a gândit ea. El să se ducă la întâlniri și eu să muncesc din
greu.
 4.

Martie – cu douăzeci de luni înainte

Petrecerea de după nuntă s-a transformat în două adunări diferite:
una caldă și zgomotoasă la barul lung și îngust al hotelului, iar
cealaltă, o conversație aprinsă în sala mai largă de dincolo de hol,
unde încă mai erau ocupate șapte sau opt mese.
Zoe s-a ridicat să se ducă spre bar, dar până la urmă a renunțat la
ideea de a-și lua ceva de băut. Problema cu barurile deschise e că
oamenii comandă prea multe băuturi, iar situația se perpetuează la
nesfârșit, căci din cauza așteptării îndelungi, fiecare își comandă mai
mult când ajunge la barman. S-a întors în restaurant cu mâna goală,
unde Angeline era prinsă într-o conversație serioasă cu Maeve.
În mod previzibil, Maeve îi ținea lui Angeline un discurs înflăcărat
despre gândirea pozitivă.
— Uite, știu că vorbesc mult despre asta, dar nu este doar despre
a-ți spune să te înveselești deodată. Este despre alegerea de a fi
fericită. Să-ți spui în sufletul tău, dar și cu voce tare, că meriți multe
lucruri bune.
Maeve își ținea mâna în dreptul feței, cu palma spre interior.
— Eu chiar mi-aș vorbi în oglindă. Mi-aș zice așa: „Sunt puternică,
sunt frumoasă, merit iubire”. Și te ajută.
Zoe nu se putea abține să nu zâmbească. Maeve credea în
gândirea pozitivă cu aceeași ardoare cu care credea în Dumnezeu,
iar mantrele ei autoadresate constau în repetiții despre cât de mult
se iubea pe ea și pe toți cei care o disprețuiau. Problema era că
Maeve nu era instinctiv o persoană răbdătoare și optimistă și,
indiferent cât de mult își spunea aceste lucruri, existau momente
când ieșea la suprafață o versiune mai reală a sa. Una care era
sătulă de tot și pentru care toți oamenii aveau nevoie de ajutor și
erau enervanți.
Victor, în dreapta lui Maeve, se juca cu pietricelele pentru mesaje
de pe masă. Erau făcute pentru a fi scrise și apoi puse într-un
borcan, dar Victor ignora cu desăvârșire cariocile puse la dispoziție
și le făcea teanc. Părea să fie într-o pasă proastă. Lucru deloc
surprinzător. Se jucase pe calculator până la patru dimineața și,
oricum, nu excela la capitolul socializare nici când era odihnit.
Zoe s-a așezat pe scaunul de lângă el, gândindu-se ce să-i spună
ca să-l scoată din starea aceea. Nu-l putea scoate la dans, deși
trupa de la capătul celălalt al încăperii era destul de bună. Victor nu
dansa niciodată.
Se simțea foarte încordată. În timpul cinei fuseseră câteva
momente tensionate. Verișorul Ginei, un bărbat zgomotos și plin de
sine la vreo 50 de ani, o văzuse pe Angeline dându-și la o parte
farfuria cu somon afumat, murmurând „Prea roz”, și i-a spus: „Ei,
haide! Mănâncă! Nimănui nu-i plac slăbănoagele!”
Efectul cuvintelor sale asupra lui Angeline fusese imediat și
devastator. S-a albit la fată, s-a ridicat și a ieșit din încăpere. Maeve
a dat din cap către Zoe, cu o privire neajutorată, iar Zoe a ieșit afară
după Angeline. A găsit-o la baie, plângând într-o toaletă, și au trecut
douăzeci de minute până ce s-a lăsat convinsă să se întoarcă la
petrecere. Între timp fuseseră luate apetitivele, iar vita Wellington de
la felul principal era aproape rece.
Au mâncat în liniște timp de 10 minute, iar apoi Maeve s-a dus să
vorbească cu mireasa poticnindu-se pe tocuri și stropind cu vin roșu
o femeie la vreo 40 de ani într-o fustă și jachetă de mătase ivoar.
Evident că iscase un mic dezastru, dar victima, chiar și după scuzele
sincere ale lui Maeve, tot era ranchiunoasă și critică, refuzând
ajutorul pentru a se curăța și declarând că hainele erau distruse, iar
fata trebuia să le plătească.
Maeve a răbufnit într-un final, tare:
— Așadar, ai vin pe rochie. Nu tre’ să fii nesimțită. Maturizează-te
și acceptă că lucrurile nu merg mereu așa cum vrei, ok?
Zoe voia atât de tare să-și felicite prietena când a ieșit, dar având
în vedere că toată masa mirilor se holba la ei acum, a trebuit să-și
ascundă bucuria. Cu toate acestea, a surprins privirea Ginei și i-a
făcut cu ochiul.
Victor s-a comportat decent la cină, chiar a reușit să poarte o
discuție despre politică cu cealaltă verișoară a Ginei, fiind prietenos.
A ascultat politicos discursurile celuilalt, iar Zoe era foarte
recunoscătoare că reușea să-și controleze temperamentul.
 Cu toate acestea, acum simțea o senzație ciudată în stomac. Știa
semnele. Intra într-o dispoziție proastă și, de obicei, Zoe era cea
care-l scotea din ea. Însă, cu toate că nu reușea întotdeauna,
încercările de a găsi modalități de a-l calma puteau fi epuizante.
Profitând de un element de interes, a zis:
— Ce tort dat naibii!
Și s-a ridicat.
Victor nu s-a ridicat cu ea, așa că s-a dus mai aproape de
minunata creație alb-roz, scoțându-și telefonul ca să facă niște poze.
Știa că Gina îl făcuse. Dumnezeule, chiar se pricepea.
A tot așteptat ca Victor să vină și să i se alăture, dar el a rămas
acolo. Până la urmă, lângă ea a apărut Felix. Vulpea argintie, așa
cum îl numeau celelalte chelnerițe. Era un client fidel, mereu dichisit,
cel mai chipeș bărbat 50 plus pe care îl știa Zoe. Ea, că și celelalte
barmanițe, avea obiceiul de a face schimb de complimente cu iz de
flirt cu acesta; modul său galant de a-i răspunde era cel mai frumos
moment al zilei.
Văzându-l aici, chiar și mai curtenitor decât de obicei, într-un
costum gri deschis și cu cravata de un albastru azuriu, nu s-a putut
abține să nu-i zâmbească.
— Ia uite ce chipeș ești!
— Voiam să-ți spun același lucru, a zis el aplecându-se într-o
îmbrățișare ușoară. Ar trebui să te îmbraci așa și la serviciu, i-a spus
el cu un zâmbet pe față.
— Ha, aș distruge hainele instant, a contrat. N-ai idee de câte ori
am vărsat cafea pe tricourile alea negre.
Și-a pus mâna pe brațul său.
— Mă bucur că ești aici. Nu te-am văzut la biserică.
— Am întârziat, a spus el, cu un oftat aproape imperceptibil.
Chiriașa de la apartament s-a încuiat pe dinafară și apoi mi-am dat
seama că nu-și mai găsise cheile de câteva săptămâni și încuia ușa
doar din zăvor. Ceea ce a însemnat că a trebuit să mă duc să
cumpăr o broască nouă și s-o montez.
A scuturat din cap.
— Mă gândesc să adaug câteva întrebări la interviurile viitoare
pentru chiriași despre cât de organizați sunt. Și poate un test de
procrastinare.
 — Oo, te ajut eu! s-a oferit Zoe. Am văzut un documentar despre
cum să-ți dai seama când ești mințit.
— Postul e al tău, a zis el. Dacă rămâne așa, îți dau 10% din felia
mea de tort.
— Hei! Vreau măcar jumătate.
— Ce zici dacă iau un gin și tu-ți mănânci toată felia?
— Dacă ești sigur că faci față barului, a spus Zoe, ridicând o
sprânceană.
Felix i-a înconjurat un umăr cu brațul.
— De aceea trebuie să vii să ai grijă de mine.
Apoi a apărut deodată Victor, spunând pe un ton jos, neprietenos:
— Nu te supăra. Ai cerut cuiva permisiunea s-o atingi?
Felix și-a lăsat mâna jos și l-a privit pe Victor surprins.
— Victor, e în regulă, a spus Zoe, încercând să pară calmă. Voiam
să-l ajut să dea o comandă la bar.
Victor a făcut un pas mai aproape de Felix.
— Nu-i la muncă. Du-te și ia-ți singur de băut și las-o să se
distreze.
— Victor, a spus Zoe, simțind cum i se încing obrajii.
— Nicio problemă, a spus Felix calm, dând aprobator din cap spre
Victor. Înțeleg că ai grijă de prietenii tăi. Sunt locuri în care curge
băutura, iar unele persoane pot fi vulnerabile. E bine să vă purtați de
grijă unul altuia.
S-a lăsat apoi o liniște lungă, mută, timp în care Victor pur și
simplu îl fixa pe Felix cu privirea. Și Victor chiar putea să domine cu
privirea. L-a văzut cum intimida bărbați mai tineri și mai puternici, dar
Felix nu părea deranjat.
Momentul ciudat a fost întrerupt de proba de sunet a trupei din
celălalt capăt al încăperii. Felix a zâmbit.
— Mă duc la bar. Voi, tinereilor, mergeți la dans.
Zoe l-a luat pe Victor de braț, simțind tensiunea din bicepși cât
timp Felix se îndepărta. A încercat să glumească.
— Auzi, suntem tinerei. Asta înseamnă că trebuie să dansăm.
— Nici nu mă gândesc, a spus Victor.
Încă îl privea pe Felix cum dispare.
— Sincer, a spus Zoe, nu-ți face griji. E o prințesică bătrână și
fustangie, dar ar fi îngrozit la gândul că a întrecut măsura.
 — E gay? a întrebat Victor.
— Da, toate fetele cred asta, a spus Zoe cu mai multă siguranță
decât simțea cu adevărat.
În realitate, habar nu avea ce preferințe sexuale avea Felix, dar
era complet irelevant oricum. Era de-o vârstă cu taică-su, ce să mai.
Un val de oaspeți a început să intre din nou în sală, atrași de
muzică. Zoe se întreba dacă Gina și Michael vor dansa primul dans,
dar muzica era săltăreață. Clar voiau să-i scoată la dans pe invitați.
— Se golește barul, zise Zoe. Du-te și salveaz-o pe Angeline de la
povețele despre viață, eu mă duc să iau shoturi de Jäger.
Victor s-a uitat la ea cu îndoială, dar s-a mișcat când i-a dat un
ghiont.
A zâmbit când s-a îndepărtat de el, dar s-a simțit și mai agitată
mergând prin mulțimea în mișcare. Grijile pentru el și furia sa erau
ca și cum ar fi cărat o greutate în plus.
A ajuns la bar mai ușor acum, căutându-l pe Felix din priviri. Voia
să-și ceară scuze pentru comportamentul lui Victor. Se gândea că o
să înțeleagă. Îi plăcea și faptul că acum putea sta neobservată în
mijlocul invitaților și nu trebuia să vorbească cu nimeni.
Barul s-a golit cât a stat ea la coadă, până când nu mai era nimeni
în spatele ei. Doar ea, un cuplu în dreapta și un tip care bea singur
în stânga, pe un scaun înalt.
— Cu ce să te servesc? a întrebat fata din spatele barului.
Dintr-un motiv sau altul, mereu era la fel când comanda shoturi.
Zoe începea cu doar câteva, apoi adăuga mental mai mulți și mai
mulți oameni pe lista de parteneri de băut. „Patru shoturi” au devenit
„știi ceva, mai bine opt”.
Barmanița cu vestă i-a zâmbit ca și cum niciodată nu mai primise o
comandă așa grozavă. Tipul de pe scaunul înalt s-a întors să o
vadă.
— Recunosc că mă dai pe spate dacă toate astea sunt pentru tine.
Zoe l-a privit, analizându-i geaca de piele, părul închis, pomeții
ascuțiri și buzele pline, aproape posomorâte. Îi zâmbea într-un fel
foarte diferit de toate zâmbetele pe care le văzuse toată ziua. Acesta
era mai… răutăcios. Și într-un fel, mai intim.
— Nu mă ispiti, a spus ea zâmbind.
 Nu a fost o decizie tocmai conștientă. Pur și simplu, era greu să
nu-i zâmbești. Simțea cum i se încordează mușchii obrajilor înainte
de a lua o decizie.
— Oh, o zi proastă?
A aprobat din cap.
— Suntem la o nuntă. Evident că e o zi proastă.
El a chicotit pe înfundate.
— Nu ești apropiată de miri, nu?
— Aaa, ba da, a spus Zoe, privind-o preț de o clipă pe barmanița
care turna shoturi. Nu ei mă deranjează.
— Care?
— Care…? Oo, da, o știu pe Gina. Tu? a întrebat ea aruncându-i o
privire.
S-a aplecat înainte, privind peste ea pentru un moment, cu o
răutate strălucitoare pe chip.
— Pe niciunul. Am venit să beau ceva și mi-am dat seama că am
ajuns la un eveniment cu bar deschis.
Nu și-a putut potoli tonul șocat și a râs.
— Păi asta-i groaznic!
— Știu, a spus. Crezi că-și permit toate astea?
— Probabil, a spus Zoe, dar n-aș garanta. Unii dintre noi mai au și
moravuri, să știi.
— Nu cei care stau în partea mea de bar, a spus el și a ridicat un
pahar de ceva ce părea gin tonic, dându-l peste cap.
Zoe i-a privit gâtul cât a înghițit, privirea curgându-i în jos pe umeri
și abdomen fără ca el să o vadă. Era mai în vârstă, s-a gândit ea. Nu
așa în vârstă ca Felix, dar sigur avea vreo 30 și ceva de ani.
Probabil o vârstă în fața căreia ea ar fi ezitat pe o aplicație pentru
întâlniri, dar era evident că arăta bine. Putea paria că sub tricou
avea pătrățele bine definite.
Apoi s-a uitat în altă parte pentru că nu era o idee prea bună să-l
privească așa la nici cinci minute de când făcuseră cunoștință.
— Gata, a spus barmanița pe un ton cald.
Aliniase shoturile pe bar cu paharele de shot echilibrate perfect
între dozele de Red Bull. Ceea ce o făcea pe Zoe să se simtă
inconfortabil deoarece trebuia să le care pe toate în cealaltă parte a
camerei.
 — Poți să mai faci încă patru? a spus vecinul de scaun de la bar.
Mă bag și eu.
Barmanița a spus că da. Zoe s-a întors ușor către el:
— De ce-ți trebuie patru?
— M-am gândit că bem două de fiecare, a zis el. Nimeni – absolut
nimeni – nu poate refuza un shot de Jäger.
A spus-o în glumă, dar pe un ton atât de serios, încât Zoe nu s-a
putut abține din râs. Era genul acela de râs din care nu te poți opri.
Încă râdea când a dat peste cap ambele shoturi înaintea lui. El i-a
promis că o bate runda următoare.
— Cine a zis ceva de runda următoare? a întrebat Zoe, zâmbind
însă.
— Vocea aia mică a conștiinței, a contrat el. Zice: „Nu-l lăsa pe
Aidan să bea singur. Uită-te la bietul om. Nu știe pe nimeni aici”.
— Asta pentru c-ai venit neinvitat! a spus Zoe, pe jumătate
consternată și pe jumătate absorbită de numele lui.
Un băiat pe nume Aidan îi picase cu tronc în școala generală. Un
băiat cu păr vâlvoi care cânta la tobe.
— Și mă bucur c-am făcut-o, a spus el, într-un alt moment
aproape serios care a luat-o pe nepregătite. Așa că, zi-mi, a
continuat el, de ce a fost grea nunta asta? O dușmănie veche? a
insistat el. O ceartă cu un iubit? Fost iubit?
Mai apoi, după o pauză:
— Iubită?
— Nu, a spus ea, încercând din greu să-și ascundă plăcerea din
voce.
El se străduia să afle dacă e singură, iar ideea aceasta o
entuziasma pe bune.
— Doar prieteni, iar câțiva dintre ei trec prin niște momente mai
delicate. Cu ei mă chinui, sincer. În rest, sunt bine.
A privit-o gânditor, iar apoi a spus:
— Păcat. Nu că ești bine. Restul. S-a uitat la șirul de pahare. Nu o
să le poți căra niciodată pe toate, să știi…
Zoe s-a uitat la ele, râzând din nou.
— Nu, știu. Mereu fac la fel.
— Aș putea fi un gentleman și să mă ofer să duc eu câteva, a
spus el.
 Ideea în sine îi dădea lui Zoe un fel de anxietate ciudată. Dacă ar
veni și ar vorbi cu prietenii ei, atunci ar rămâne poate cu ei pentru tot
restul serii, dar gândul la reacția lui Victor dacă se întorcea cu un alt
bărbat în vârstă nu-i plăcea deloc.
Cu toate acestea, înainte de a protesta, Aidan a continuat:
— Dar nu mă pricep să fiu un domn, așa că o să-ți sugerez să le
bem pe toate pentru a-ți face viața mai ușoară.
— Cum o să le explic asta celorlalți? a întrebat ea. Douăzeci de
minute și mă întorc cu mâna goală?
— Nu te mai duci înapoi, a spus el, ridicând din umeri și
aruncându-i din nou un zâmbet viclean.
Zoe s-a trezit spunând:
— Cred că Victor ar lua-o razna… și apoi s-a oprit, regretând
profund că a spus asta.
— Așadar, Victor, care nu este un iubit sau fost iubit… a spus
Aidan încet, ridicând paharul. El este…
— Doar un prieten, a spus ea rapid, simțind cum se înroșește la
față. Este doar… mult prea protector. A râs forțat. S-a luat mai
devreme de un client de-al nostru gay care-și pusese brațul în jurul
meu.
— Înțeleg, a spus Aidan, iar când l-a privit Zoe, zâmbea. Ar fi
distractiv.
 5.

Linda McCullough ajunsese la apartament chiar în urma

criminaliștilor, iar Jonah s-a simțit mai bine când a trecut pragul.
Orașul Hampshire era extrem de norocos să aibă un asemenea
legist care nu doar că voia să vină la locul fiecărei crime, dar care se
specializase deopotrivă în biologie, chimie și medicină legală.
McCullough era și o persoană cu care-ți făcea plăcere să lucrezi.
Umorul ei sec și maniera inexpresivă erau la fel de valoroase, iar
Jonah se baza cu adevărat pe judecata și ochiul ei atent la detalii.
Știa prea bine câte cazuri nu ar fi ajuns niciodată în instanță fără ea.
— Încearcă să nu-mi stai în cale, Sheens, a spus McCullough, cu
un zâmbet reținut, după ce i-a indicat un pătrățel mic de plastic pe
care să stea lângă ușă.
— Fac tot ce pot, a răspuns Jonah, pe același ton. Ceva vești de
la patolog?
— A zis douăzeci de minute.
McCullough a privit la ceas.
— Așadar, ajunge în cinci minute. Hai să începem aici. Îl aștept și
pe el înainte de a mă uita la cadavru.
— Pe blat sunt câteva pahare de vin de pe care aș vrea să luăm
amprente sau mostre de ADN, a spus el, arătând cu capul spre
bucătărie.
— Sunt convinsă că vrei.
McCullough și-a pus masca și s-a dus spre bucătărie.
Telefonul lui Jonah a sunat din nou, iar sunetul de apel intruziv,
aproape ca o alarmă, i-a dat de înțeles că-l suna comisarul detectiv
șef înapoi.
— Pe bune? Așa-ți sună ție telefonul? a întrebat McCullough,
întorcându-se spre el cu o privire mirată.
— Doar pentru Wilkinson, a spus el zâmbind și a preluat apelul.
Domnule, a zis el, ieșind pe hol.
— Am auzit că te ocupi de o nouă investigație criminală, a spus
comisarul, cu o voce politicos interesată.
 — Ați auzit corect. Deși mă abțin să spun că a fost sau nu crimă.
Pare a fi sinucidere, dar prietenul ei zice că a văzut totul printr-un
apel pe Skype. Sunt la locul crimei și patologul ar trebui să ajungă
aici imediat. A făcut o pauză. Yvonne e împăcată cu gândul că am
preluat eu cazul?
— Da, nu e genul ei de caz. Și mă bucur că te ocupi tu, a spus
comisarul. Dar sunt extrem de presat să rezolv cazul de șantaj.
— Am înțeles, a spus Jonah, jumătate din echipă va lucra la el.
— Bine, a spus Wilkinson pe un ton confuz. Adică, un om
jumătate?
— Exact, domnule, a spus Jonah zâmbind, deși nu era nimeni
acolo să-l vadă.
— În regulă. Ține-mă la curent.
Și asta, s-a gândit Jonah când a închis, era partea bună la
Wilkinson. Avea încredere deplină în deciziile lui Jonah.
Ușa scării s-a deschis în timp ce-și închidea telefonul, făcându-și
apariția un bărbat la vreo treizeci de ani în costum și cravată.
Patologul, a presupus, deși nu-l mai văzuse niciodată. Toate cazurile
precedente fuseseră preluate de mult mai bătrânul și deloc chipeșul
dr. Stephen Russell. Jonah se întreba dacă acesta nu era cumva un
coleg mai tânăr de-al lui care își așteptase momentul de glorie.
Cel mai probabil nu era nicio problemă, dar Jonah a simțit o
ușoară îngrijorare. Aveau în față o posibilă crimă care la suprafață
arăta foarte tare ca un suicid. Dacă aveau să investigheze un caz de
crimă, aveau nevoie de rigoare. Nici nu mai vorbim de un legist care
să fie convingător în instanță.
Să nu omiți nimic, s-a gândit Jonah când l-a salutat printr-un gest.
•
Grijile lui Jonah păreau să fie nefondate. Examinările Doctorului
Peter Shaw erau serioase, metodice și pe cât de riguroase se putea,
iar comentariile erau destul de competente.
O observație anume l-a interesat pe Jonah, și anume că nu era
nicio urmă vizibilă de sânge în baie.
— Dacă fusese ținută și atacată, a spus patologul, ar trebui să fie
împroșcări cu sânge, amprente sângerii. Și probabil sânge diluat în
apa împrăștiată prin cameră.
 — Așa deci, pare mai mult un suicid, a spus Jonah, deși nu era
sigur de ce spunea.
— Da, deși ar putea fi și alte motive, a spus patologul.
În momentul în care legistul s-a aplecat și încerca să-i miroasă
gura lui Zoe, Jonah a simțit cum i se face rău.
— Interesant. Simt un miros de chimicale în zona fetei.
S-a aplecat să ia trusa mică de lângă cadă și a scos un tubuleț din
plastic cu un capac albastru deschis. Iau o mostră.
— Poți să explici ce înțelegi prin chimicale? a întrebat Jonah cât
patologul a deșurubat capacul și l-a scos, împreună cu un bețigaș cu
vată în vârf.
— E greu să spun ce substanță e, dar are o aromă distinctivă.
Ușor dulceagă, dar tăioasă.
— Nu e ceva ce a mâncat?
— Nu cred, a spus el, mișcând bețișorul cu vată pe pielea lui Zoe.
A mai luat încă unul și a făcut același lucru în nasul ei.
— Bănuiesc că e ceva din familia cloroformului.
Și-a îndreptat spatele și a privit în jur.
— Ceea ce-ar putea explica de ce nu s-a luptat cu criminalul și,
dacă așa este, excludem sinuciderea.
— Cât durează până vin rezultatele?
— Mostra ar fi gata săptămâna viitoare, dar poate specialistul
nostru legist…
— Sunt sigur că ne poate ajuta, a spus Jonah zâmbind.
McCullough poate că nu era prea încântată să stea toată ziua de
vineri în laborator, dar el știa că o s-o facă oricum.
•
Hanson nu putea să nu se simtă ușurată de faptul că legistul
terminase de făcut examinarea înainte ca ea să ajungă. Echipa de
criminalistică deja se pregătea să o mute pe Zoe.
Nu e Zoe, s-a gândit ea. Cadavrul. Doar cadavrul.
Dar, ușurată sau nu, își dorea să aibă aceeași intuiție pe care o
aveau detectivul inspector-șef și O’Malley, așadar cât timp lui Sheen
îi arăta McCullough diverse amprente și urme de picioare, Hanson a
împrumutat camera fotografului legist și s-a uitat prin imagini.
Era groaznic de privit, chiar și în imagini mici. Brațele golite de
sânge. Roșul sângeriu contrastând cu albul căzii. A văzut ce voia să
spună detectivul inspector-șef despre lipsa împroșcării. Era sânge
doar în apa de un roșu închis, atât de roșu încât părea solidificată, și
un firicel subțire, de mult uscat, care cobora prin colțul căzii, lângă
cuțit.
S-a uitat în continuare la diverse perspective asupra băii. A patra
fotografie arăta chiuveta. Avea pe un colț ceea ce era foarte clar o
cutie de medicamente.
Nu reușea să citească eticheta, dar mergând mai departe prin
poze, a găsit un cadru de-aproape. Rețeta fusese emisă pe numele
Zoe Swardadine, pentru 7,5 mg de Zopiclone, o dată pe zi.
— Ai văzut asta? l-a întrebat pe Sheens, ducându-i camera. E a lui
Zoe, pentru Zopiclone.
Detectivul s-a uitat la cameră.
— Da, a zis el. Urma să verific.
Nu s-a putut abține, s-a înroșit în obraji și a spus.
— E un somnifer. Mai luam și eu când eram la universitate din
când în când. Nu prea reușeam să dorm pe-atunci.
Detectivul a aprobat cu o mișcare a capului.
— E o rețetă recentă?
— De o săptămână, a spus Hanson verificând data. Și nu cred că
a luat-o mult timp înainte de asta. Nu-și mai face efectul dacă iei
constant. Mi-au zis să nu iau mai mult de patru săptămâni.
Sheens a aprobat din nou.
— Interesant.
Nu prea mai era nimic altceva de văzut în fotografiile din baie.
Văzuse bilețele și săgeți unde marcaseră criminaliștii câteva
amprente pe clanța ușii, pe marginea căzii și pe perete.
S-a dus unde erau acum McCullough și detectivul aplecați pe ușa
de la intrare, căutând alte amprente. Acestea erau împrăștiate pe
broască și pe tocul ușii, iar bilețelele arătau ca o draperie colorată.
Sheens s-a îndreptat și s-a întors spre Hanson.
— E o încuietoare Yale.
— Așa că fie era închisă doar din zăvor, fie criminalul avea cheie.
•
Victor și-a lăsat bicicleta în grădinița din spatele cafenelei, sătul de
sunetul scrâșnit pe care-l făceau pedalele. Erau așa de câteva
săptămâni și parcă mergeau din ce în ce mai prost, dar se hotărâse
că avea să o repare doar când avea ceva de făcut cu ea, și nu altă
dată. Oricum era o vechitură. Mereu era pe punctul de a o arunca la
gunoi și a lua alta.
A intrat pe ușa pentru personal din spate, a salutat-o pe miniona
Mieke, care muta cutii în dulapul plin al magazinului.
— Hei, Victor. Poți să ții asta puțin? a întrebat ea și i-a pus un bax
de boabe de cafea ambalat în plastic în brațe. Trebuie doar să…
El a stat și a așteptat până ce ea a mutat câteva lucruri.
— E haos aici, a spus ea enervată. Nu aveam timp de atât haos în
dimineața asta.
— A fost super aglomerat? a întrebat Victor, mutând boabele de
cafea pe cealaltă mână. Îi era greu să le țină din cauza ambalajului
alunecos.
— Nu a fost foarte plin, dar am fost singură, a spus Mieke. Nu ai
vorbit cu Luca? Zoe n-a venit.
Victor s-a simțit deodată foarte inconfortabil. Vocea răgușită a
întrebat:
— E bolnavă?
— Nu ne-a zis, a răspuns colega lui, luându-i în sfârșit boabele de
cafea din brațe și lăsându-le pe un morman format din alte cutii. Pur
și simplu n-a venit și nu a răspuns nici la telefon. M-am gândit că te-
a sunat Luca să-ți zică să vii mai devreme.
— Nu mi-a zis nimic, a spus Victor, apoi și-a dres vocea. Încerc
să-i scriu lui Zoe. Nu-i stă în fire.
— Crezi? Îmi amintesc că făcea asta destul de des anul trecut
când se cuplase cu prietenul ei și nu avea timp de somn.
Mieke a încuiat dulapul nervoasă. Victor voia să o apere pe Zoe,
dar nici lui nu-i plăcea asta. Ideea ca ea să fie cu altcineva îl făcea…
ce? Furios? Rănit? Cu inima sfâșiată?
•
Ținuse un curs groaznic. Aidan știa asta, dar nu reușea să se
concentreze. De trei-patru ori trecuse prin manuale fără să aibă
habar ce căuta sau ce voia să spună. Când ridica ochii, studenții se
uitau la el cu o întreagă paletă de expresii. Unii păreau îngrijorați.
Alții de-abia se abțineau să nu râdă.
— Îmi pare rău, a spus el la final. Mă doare capul teribil. Dacă vrea
cineva să ducă dezbaterea într-o direcție mai bună, e binevenit.
 Toți au început să râdă în acel moment și apoi Leena, una dintre
favoritele lui, a spus cu simpatie:
— Vreți un Nurofen?
— Sunt bine… a spus el și apoi și-a dat seama că vorbea fix ca
oamenii aceia pe care îi ura. Cei care se plâng că-i doare capul, dar
nu vor să ia analgezice. Ceea ce era minunat pentru Aidan, cât timp
renunțau la dreptul de a se plânge. De fapt, vreau, s-a corectat el,
fără să-și dea seama de ce îi păsa cum era perceput azi.
A așteptat cât ea și-a căutat pastilele în ghiozdan, apoi s-a aplecat
să scoată zgomotos două pastile din folie direct în mâna lui.
Ea a zâmbit, iar el i-a mulțumit cu un gest al capului.
— Bine, a spus el odată ce s-a așezat din nou. Aștept păreri. Hai
să vedem cine e mai bun decât mine azi.
Iar apoi i-a sunat telefonul și l-a cuprins teama când l-a scos din
buzunarul gecii, încercând să nu scape pastilele roșii pe care încă
nu le înghițise. S-a luminat ecranul și a văzut un număr pe care nu-l
recunoștea.
— Scuze, trebuie să răspund, a spus clasei, care îl privea cu
suspiciune.
A răspuns și s-a oprit pe loc.
— Alo?
Mergea spre ușă când vocea unui bărbat i-a spus de la celălalt
capăt:
— Sunteți Aidan Poole?
— Da, a spus ieșind din clasă și închizând ușa după el, încă
simțind cum îi înoată mâinile și picioarele într-un lichid gros.
— Sunt detectivul inspector-șef Jonah Sheens. Cred că ați
raportat faptul că ați fost martorul unor violențe ce o implică pe
prietena dumneavoastră, Zoe Swardadine.
Pentru o clipă nu a știut ce să spună. Nu știa dacă să nege, dar ei
l-au sunat. Știau cine este.
— Da, a spus el. Am sunat. Este…?
— Îmi pare rău să vă informez că Zoe a murit în circumstanțe
suspecte, i-a spus vocea pe un ton neutru. Știu că sunt vesti
șocante.
— Da, a spus el din nou, ca un fel de ecou tâmpit, chiar și pentru
el. Da, eu…
 Nu mai știa ce altceva să spună, dar ofițerul de poliție vorbea. Îl
chema să vină la secție.
— Bine, a spus el. Am ore până la… cred că ajung la șase,
dacă…
Și în mintea lui era: dacă fac față.
— La șase e bine, a spus polițistul. Mulțumesc, domnule Poole.
A rămas ascultând pur și simplu cum îi curgea sângele prin vene.
Ochii i-au coborât pe pastilele de Nurofen roșii ca niște bomboane
din mână, pe care le-a băgat în gură și le-a înghițit sperând sincer
să-l ajute.
Apoi a mers încet înapoi în clasă și s-a așezat pe scaunul său, în
fața studenților. Îi era greu să-i privească. Greu să se uite la orice, de
fapt.
— Bine, o să fac ce trebuia să fac de la bun început, reprogramăm
până când nu o să mai fiu în starea asta.
Ei au râs din nou, iar el a spus:
— Ținem legătura. Bucurați-vă de patruzeci de minute de libertate
neașteptată. Folosiți-le înțelept.
Hal și câțiva alți colegi mai leneși din clasă au rupt ușa în câteva
secunde, și majoritatea celorlalți au plecat rapid. Leena și-a pus
eseul și caietul în geantă mai încet, apoi i-a spus:
— Sper că o să vă simțiți mai bine.
— Mulțumesc, a spus Aidan, aprobând-o cu un gest.
Nu reușea să-i zâmbească Leenei ca de obicei. De obicei, ea se
îmbujora când el îi zâmbea, iar lui i se părea mereu reconfortant că
avea acest efect și asupra puștoaicelor de 19 ani.
Leena a plecat, iar apoi s-a lăsat preț de un minut o liniște
absolută în sala de curs. A ascultat conversațiile îndepărtate ale
studenților pentru o clipă.
După aceea, s-a ghemuit în scaun până ce capul aproape că îi
atingea genunchii. Apoi s-a prăbușit și mai tare, întreg corpul
basculându-i-se în lateral și alunecând tot mai jos, în timp ce
plângea.
•
— Așadar, care-i planul de bătaie? a întrebat Hanson, după ce
Jonah a vorbit cu Aidan Poole.
Toți stăteau într-o parte cât echipa de criminaliști își făcea treaba.
 O’Malley și-a pus telefonul deoparte, iar Jonah s-a întrebat dacă
sergentul căutase ceva sau stătea pe internet de plictiseală.
— Aș vrea să o suni pe prietena lui Zoe, Angeline, care are cheie
și ne-a deschis ușa apartamentului. Poate că știe și alții care au
cheie și aș vrea să obținem o listă cu toți prietenii apropiați ai lui Zoe.
E puțin fragilă, așa că…
Hanson a aprobat.
— O să am grijă.
— După aceea, camerele de supraveghere, te rog.
— Sigur.
— Domnall, poți să începi să verifici istoricul familiei și al
prietenului? Juliette, dacă reușești să obții și alte date de contact ai
altor prieteni de la Angeline, Domnall poate să-i vadă și pe ei.
— Așadar, credem că prietenul care a raportat crima ar fi făcut-o?
a întrebat O’Malley.
— 80% dintre femei, a spus Hanson cu însemnătate, scoțându-și
telefonul ca să caute numărul lui Angeline, fapt care l-a făcut pe
Jonah să zâmbească.
Au vorbit despre ce descoperiseră cu o săptămână în urmă. Știrea
zilei era că patru din cinci femei ucise fuseseră omorâte de partener,
iar cercetările au validat cumva modul în care ei deja abordau
investigațiile de crimă. Mereu verifici partenerul. Mereu.
— Statistic, mai puțin probabil dacă se adeverește că vorbea cu
ea pe Skype de acasă în acel moment, a subliniat O’Malley
zâmbind.
Jonah și-a dat seama că toți se gândeau acum la crimă. După
raportul lui Aidan Poole și mirosul de chimicale, părea evident, dar
Jonah încă se simțea tulburat. Pur și simplu, nu suporta să tragă
concluzii pripite.
McCullough i-a chemat, iar Jonah a intrat înapoi până la ea.
— Nimic deosebit, dar am cutia de unde a fost scos cuțitul. Am
luat amprentele, m-am uitat înăuntru și cu siguranță e aceasta.
A urmat-o până la una din cutiile din colțul apartamentului, care
era deschisă. Sub ea era cutia de aluminiu a cuțitului Stanley. Era
deschisă, iar buretele arăta forma goală unde fusese acesta.
— Era deschisă când ai găsit-o?
— Nu. Era închisă și pusă în cutia de carton, a spus McCullough.
 — Destul de ordonat, a spus Jonah.
— Pentru un ucigaș? a întrebat McCullough. Vrei să zici, dacă
voiai ca ceilalți să știe sigur că s-a sinucis, ai vrea să lași cutia afară
ca să se vadă că era a ei?
— Posibil, a spus Jonah, refuzând să presupună.
Era cea mai mare bucurie pentru McCullough să dezmintă teoriile
geniale ale polițiștilor mult prea încrezători.
— Dar ar fi prea curățel pentru o sinucidere. Așa că nu ne spune
prea multe. E pur și simplu ciudat.
— Așa-s și oamenii, cred, a spus McCullough. Chiar și cei care nu
au gânduri criminale.
•••
Angeline nu era într-o pasă bună. Hanson a sunat-o de la parterul
clădirii, unde stătea pe pervazului unui geam cu un caiet în poală.
Era evident că Angeline deja plângea când a răspuns.
— Vreau să te întreb doar câteva lucruri, a spus Hanson pe un ton
liniștitor. Detectivul inspector-șef spune că ai cheia de la
apartamentul lui Zoe. Ți-a dat-o dintr-un motiv anume?
— Ca să-i hrănesc pisica. Și Angeline a oftat plângând. O,
Doamne. Ce s-a întâmplat cu motanul? Nu, poate că i-a dat drumul
poliția… poate a fost călcat de mașină sau…
— O să verific, a răspuns Hanson. E în regulă. Cum îl cheamă?
— Monkfish, a spus ea cu o voce tremurândă. E persan.
— Adică e… alb? a întrebat Hanson, ale cărei cunoștințe despre
pisici se limita la mângâiatul ocazional al pisicii prietenilor.
— Da, a spus Angeline. E ca… ca pisica lui Blofeld, a spus Zoe.
— Mulțumesc, a spus Hanson, notând și asta, fără vreun motiv
întemeiat. Mai avea cineva vreo cheie?
— Nu, a spus Angeline. Nu… sau, ei bine, poate Felix.
— Felix? Hanson s-a gândit pentru o clipă la o altă pisică.
— El e proprietarul.
— Aa, bine. Ai adresa lui?
— Stă mai jos.
— Cu un etaj sub Zoe? a întrebat Hanson, gândindu-se că situația
toată era cam neobișnuită.
— Da, a spus Angeline. Nu știu la ce număr, dar… dacă faceți
dreapta pe holul de la primul etaj, apartamentul e primul pe stânga.
 — E foarte folositor, mulțumesc, a spus Hanson, cu o voce pe care
o folosea când vorbea cu copiii. Mai avea și alți prieteni apropiați?
— Da, Maeve. A locuit cu ea. Și Victor. De la cafenea.
— Cafeneaua. Lucra acolo?
— Da, a spus Angeline, iar vocea o trădă din nou. Trebuia să
ajungă la muncă dimineață.
— Îmi pare rău, doar atât a putut Hanson să spună înainte să
ceară numerele lor, pe care Angeline le-a oferit fără probleme, deși
Hanson auzea că abia se abținea din plâns.
— Oo, a spus Angeline deodată. Nu sunt sigură că acesta e
ultimul număr de telefon al lui Victor. L-a schimbat și… mereu uit să
le salvez.
— O să încerc să sun, i-a spus Hanson. Nu-ți face griji. O ultimă
întrebare, apoi te las în pace o vreme. Când ai văzut-o ultima oară
pe Zoe și cum ți s-a părut?
Evident, erau două întrebări, dar Angeline păru că nu și-a dat
seama.
— Ieri dimineață, a spus ea. Mă tot gândesc… eram supărată pe
ea. Eram acolo ca model, iar ea… mi-a rănit sentimentele și, cu cât
mă gândesc mai mult la ce s-a întâmplat, îmi dau seama mai mult că
eu am fost… o proastă.
— Cum așa? a întrebat Hanson.
Pe moment, cuvintele au ieșit cu rapiditate, iar ea se gândea dacă
nu cumva Angeline nu a așteptat momentul în care să facă această
confesiune.
— A spus că… că ceea ce îi plăcea la mine era fragilitatea mea.
Când am pozat pentru desenele și picturile ei. Și m-a durut. Am
crezut că avea să-mi spună că sunt frumoasă.
— Era acesta… un comportament neobișnuit pentru Zoe? Să-ți
spună ceva mai tăios?
După o pauză, Angeline a spus.
— Da. Ei bine… nu știu. Poate nu recent.
— Crezi că s-a schimbat recent?
Altă pauză.
— Devenise mai furioasă? Mai nepoliticoasă?
— Cred. Nu știu. Pur și simplu, s-a închis puțin în ea, știți?
— Dintr-un motiv anume?
 Încă o pauză, apoi Angeline a spus tremurat.
— Relația aia a afectat-o. Adică, el a făcut lucruri frumoase, dar a
făcut-o și să nu se simtă bine cu ea însăși.
— Era… abuziv într-un fel?
— Nu, nu, a spus Angeline pripit. Nu spun că a fost asta. Doar
că… uneori oamenii nu sunt făcuți unul pentru celălalt.
•
O’Malley l-a lăsat pe șef să se gândească în mașină. Învățase de
mult timp să nu-l întrerupă pe șef când se gândea. Oricum i se și
potrivea lui O’Malley, căruia îi plăcea să lase lucrurile să se
sedimenteze în liniște.
Sheens s-a dus direct în birou odată ce-au ajuns la Departamentul
pentru Investigații Criminale. Lightman plecase, probabil să facă ce
avea plănuit pentru restul serii și, dat fiind faptul că era aproape ora
cinci într-o zi de vineri, nu mai erau mulți detectivi la muncă. Era
genul acela de mediu liniștit și benefic fie pentru concentrare, fie
pentru un pui de somn relaxant.
O’Malley și-a deschis calculatorul și s-a conectat la baza de date.
A început să caute condamnări anterioare pentru toate numele
auzite până acum, începând cu părinții lui Zoe. Nu găsise nimic legat
de ei, nici de alte nume asemănătoare la care se putea gândi,
așadar a trecut la Aidan Poole, care era curat și el.
Spre entuziasmul de moment al lui O’Malley, Angeline Judd
apărea în sistem, dar, verificând, a văzut că era înregistrată cu un
avertisment pentru posesie de canabis la 15 ani. Fusese prinsă cu
un grup de prieteni și cam atât. Și-a notat, dar per total nu era
înclinat să creadă că acel episod avea vreo legătură cu cazul actual.
Neavând alte rezultate, s-a gândit să încerce pe Google. Angeline
avea o prezență minimă în online pe rețelele de socializare, dar
părea să fie activă în mod moderat pe Twitter. Majoritatea postărilor
ei erau despre faptul că se simțea tristă și rănită. În rest, pisicuțe.
Iarăși, nimic promițător referitor la intenții criminale. Deși când a dat
click pe unele dintre postările mai morbide din urmă cu câteva luni, a
văzut că Zoe Swardadine fusese una dintre puținele persoane care i-
au răspuns. Mesajul de bază era mereu cam același: Rezistă. Fii
tare. Ești iubită. Totul va fi bine.
 Dar pe măsură ce trecea timpul, răspunsurile lui Zoe erau tot mai
sporadice. O’Malley nu o putea învinovăți. Era sigur că el s-ar fi
săturat foarte repede de expunerea publică a emoțiilor.
Aidan Poole avea o prezență mult mai vastă online. Primul pe lista
cu personalul de la Universitatea din Southampton. O’Malley a
deschis site-ul și a văzut poza unui bărbat gânditor cu părul închis la
culoare, surprins de deasupra și dintr-o parte. Era o poză artistică,
iar Poole arăta chipeș într-un mod îmbufnat, până la punctul în care
O’Malley nu și-a putut abține râsul. Poza nu transmitea foarte mult
profesionalism, dar poate că nu a ales-o el.
O’Malley i-a citit pe scurt prezentarea, văzând că Aidan Poole
absolvise la Warwick, unde fusese și Hanson. Era totuși o diferență
de vreo cincisprezece ani între ei, astfel încât era posibil ca detaliul
să nu ajute prea tare.
Nu prea mai era nimic interesant pe pagina aceea, așa că a dat
click înapoi și a încercat Royal Economic Society. Fotografia lui
Aidan era aceeași figură îmbufnată. Așadar, probabil chiar Aidan o
alesese. Transmitea o anumită vanitate care i se părea interesantă și
amuzantă.
Nu a găsit nimic în afara unor publicații, așa că O’Malley a sunat la
numerele pe care le avea pentru Victor Varos și Maeve Silver.
Niciunul nu a răspuns, dar Hanson i-a trimis un e-mail cu detalii
despre colegul Victor de la Cafeneaua Gina, în drumul lui înapoi
spre apartamentul lui Zoe. Părea că Victor e pe tură.
Oftând, O’Malley s-a ridicat din nou să-și ia haina și cheile. A bătut
la ușa detectivului-șef în drum spre ieșire.
— Mă duc să văd dacă reușesc să-l găsesc pe unul dintre prieteni,
a spus el. Să sun la universitate de pe drum să le spun?
— Am încercat în urmă cu câteva minute, a spus Sheens, negând
cu o scuturare din cap. Am dat de un tip la secretariat care nu
catadicsea să se urnească spre cancelarie pentru că nu avea timp
deloc.
— Mă întreb ce l-ar putea face să nu mai fie așa de ocupat, a spus
O’Malley gânditor. Dacă vrei, îl sun și-i spun că i-a spart cineva casa.
Sheens a râs.
— Dacă nu mă sună înapoi, așa facem.
•
 Cafeneaua Gina părea scumpă de afară. Era bine luminată, cu
becuri tubulare lungi atârnând de pe tavanul brăzdat de țevi. Erau
atât de joase, încât era sigur că fuseseră adăugate doar pentru
efect. În fața intrării era o tablă neagră, mare, pe care era scris de
mână, artistic: „Cafeaua, ca și viața, trebuie savurată”. A avut un
gând ciudat că Zoe ar fi fost cea care a scris asta, dacă ar fi lucrat
acolo.
O’Malley a pășit în interiorul cald, luminos. Părea scump și în
interior. Aveau ceea ce el numea mese neregulate intenționat. Genul
acela de mese ce păreau sculptate individual din bucăți de stejar, de
cineva care dorea să se vadă că sunt făcute artizanal. În spatele
casei era o tablă mare, neagră, decorată cu liste de băuturi și feluri
de mâncare și a văzut că o cafea costa aproape cinci lire.
În acel moment era doar o persoană în spatele casei: un bărbat
scund și îndesat, cu un aer ușor amuzat.
O’Malley l-a abordat zâmbindu-i discret.
— Îl caut pe Victor.
— O, e… barmanul a făcut din mână către capătul tejghelei, iar un
bărbat înalt, slab, cu părul foarte închis la culoare și cu ochii de un
albastru intens a apărut de după o ușă din capătul cafenelei.
— Victor, a spus O’Malley. Aș vrea să vorbim puțin. Sunt de la
poliție.
Victor a înlemnit, s-a auzit o mișcare în spatele lui și deodată
vocea unei femei tinere cu accent irlandez a întrerupt momentul de
tăcere.
— E despre Zoe? Ce s-a întâmplat?
A trebuit să se întoarcă să o vadă. S-a oprit la mică distanță de el.
Fața îi era foarte albă, cu excepția urmelor de roșu de pe obraji.
— Ești prietenă cu ea?
— Da… Sunt… eram colega ei de apartament. Sunt Maeve.
O’Malley a aprobat cu o mișcare a capului.
— Aaa. Am încercat să te sun mai devreme.
— Telefonul meu era… a arătat spre o masă de la perete, unde un
iPhone era băgat în priză printr-un fir alb, încurcat. Ce s-a întâmplat?
S-au auzit mașini de poliție.
O’Malley i-a zâmbit folosind zâmbetul destinat veștilor proaste,
apoi s-a întors spre Victor.
 — Aveți o cameră în spate unde putem vorbi?
Dacă Maeve era înspăimântată, Victor era și mai rău. Pe fața lui
se citea, de fapt, expresia unui om a cărui viață i s-a năruit în fața
ochilor.
 6.

Aprilie – Cu nouăsprezece luni înainte

Zoe simțise momente de exaltare zilnică de la nunta Ginei
încoace. O trăsneau întâmplător atunci când picta; în timp ce
mergea pe bicicletă; în timp ce era la Universitate; când vorbea cu
prietenii. Îi era aproape imposibil să nu zâmbească de fiecare dată
când își amintea vreun mesaj de-al lui Aidan sau expresia lui de la
bar când i-a spus în sfârșit la revedere, în secundele lungi când s-a
aplecat și a sărutat-o.
Măiculiță, ce sărut. Electrizant. A topit-o. A fost sărutul perfect.
Trecuse atât de mult timp de când nu se mai simțise așa. Fiecare
relație de care își amintea începuse cu conversații intense despre
cele mai triste momente ale vieții lor. Nicio relație nu începuse cu
acest imbold constant de a râde.
Din cauza unei planificări enervante, Aidan fusese plecat în ultima
săptămână și jumătate. A trebuit să se mulțumească cu mesaje și
convorbiri pe Skype până săptămâna asta, dar acum era în sfârșit joi
și aveau să se întâlnească, iar ea era atât de entuziasmată, de
parcă urma să primească un premiu important.
Aidan deja rezervase o cameră la un hotel, ca să nu fie nevoit să
facă naveta acasă la „sălbăticia lui din Alton”. Îi trecuse deja prin
minte de câteva ori ideea camerei de hotel, lucru pe care nu-l făcea
de obicei. Îi luă ceva timp să cunoască pe cineva. Să vrea să-și
petreacă noaptea cu el era un pas ulterior firesc. Dar Aidan… Aidan
a făcut-o să se simtă că e o altă persoană. Una impulsivă, care era
dispusă să riște totul într-o fracțiune de secundă.
Visa iarăși cu ochii deschiși la acel sărut când a intrat în casă. Se
simțea prinsă pe picior greșit când a intrat în sufragerie și a dat de
Maeve, mergând de colo-colo prin bucătărie cu pași sacadați, mai
albă la față decât o văzuse Zoe vreodată și cu semne evidente de
lacrimi pe față.
— Hei, a spus Zoe, aruncându-și geanta pe unul dintre fotolii. Ești
bine? Ce s-a întâmplat?
 — Sunt… nenorociții de la biserică au spus minciuni despre mine,
a spus ea, înainte ca fața să i se contorsioneze, după care s-a întors
pentru a-și ascunde lacrimile.
— Poftim?
Zoe s-a dus lângă ea și s-a aplecat, întrebându-se dacă să o
îmbrățișeze. Știa că Maeve nu suporta asta în circumstanțe normale
și că n-o să-i placă nici când este supărată. Zoe s-a mulțumit să o
atingă pe umăr.
— Hei, dacă mint, hai să facem ceva. Nu-i putem lăsa să facă asta
pur și simplu.
— Deja au împrăștiat zvonuri peste tot! a spus Maeve, întorcându-
se și privind în sus în încercarea de a-și controla lacrimile. A fost…
atmosfera asta teribilă și știam că ceva… nu e tocmai ok. Și apoi
Alison… Alison mi-a spus că nevasta lui Isaac a zis ceva…
Preț de o clipă, Zoe era prea șocată pentru a răspunde.
— Ce? dar nici n-ai cunoscut-o. Cum să se plângă de tine?
Maeve a dat din cap că nu știe, apoi și-a șters lacrimile cu
mâneca.
— Nu știe.
— A văzut mesaje? a întrebat Zoe.
I s-a făcut stomacul pungă. Maeve își pusese tot sufletul în acele
mesaje. Îi arătase lui Zoe câteva. Dacă ar afla soția lui Isaac… ei
bine, ambii ar pica prost, dar cumva înșelătoria lor se terminase
totdeauna bine. Întotdeauna cealaltă femeie era condamnată, din
experiența lui Zoe.
Nu era vorba de înșelat în totalitate. Maeve nu credea în sex
înainte de căsătorie, așa că doar se sărutaseră. Și o făcuseră doar
de două ori, iar Isaac fusese jalnic de supărat după.
Zoe nu era sigură că-l crede, chiar dacă Maeve îl considera sincer.
Nu doar că era căsătorit, dar era și pastorul bisericii. Liderul spiritual
Isaac. Nu ar fi trebuit niciodată să aibă o relație cu o studentă. Și cu
siguranță nu ar fi trebuit să o amăgească, să-i spună că o să-și
părăsească soția și copiii ca să fie cu ea, fără să o facă vreodată.
Zoe era copleșită de frustrare gândindu-se la toată situația asta.
După ore în care o ascultase pe Maeve luându-i apărarea, ajunsese
la concluzia că e un nenorocit. Și chiar dacă era o idee mai bună
decât credea Zoe și chiar dacă vorbise serios că-și părăsește
nevasta, voia ca Maeve să aibă mai multă voință. Avea să distrugă o
familie. Erau copii la mijloc. Totul era greșit.
Și apoi lucrurile au mers mai bine. Maeve a ajuns la un punct
limită și i-a zis că s-a săturat. I-a promis lui Zoe că s-a terminat. A
ieșit la întâlniri și a vorbit despre alte lucruri. Părea mai bine. De ce
se întâmplau astea acum? Pur și simplu era o sincronizare
nefericită?
— Ce-a mai zis?
Maeve și-a scuturat din nou capul, apoi s-a întins să ia două
șervețele de hârtie din cutie să-și șteargă nasul.
— Scuze, sunt patetică…
— Nu fi fraieră, a spus Zoe. Uneori trebuie să plângi. Nu poți să
rămâi radiantă când viața te împroașcă cu noroi.
— Dar așa sunt mereu, a spus Maeve, cu o voce aproape ca a
unui copil. Chiar și după ce m-a invitat la cafeaua aia tâmpită și mi-a
spus că încă nu se gândește la mine, am fost puternică. Și apoi… a
început să le spună tuturor că seduc bărbații femeilor.
— Oh, Maeve, a spus Zoe. Nu a recunoscut că era vina lui? Ea
chiar nu trebuia să întrebe.
— Nu știu, a spus Maeve. Nu-mi răspunde.
Zoe a tresărit. Dacă Maeve îl tot sună în mod repetat, va deveni
obsesivă.
— Uite, a zis ea. Dacă… dacă el i-a zis că a fost doar vina ta și s-a
protejat chiar dacă te-a incriminat pe tine, atunci e un om de rahat. E
de înțeles, dar tot de rahat e. Te rog să nu dai vina pe toți cei de la
biserică și să-l aperi pe el.
— Nu o fac, a spus Maeve. Nu-mi răspunde. Dar nu le-a spus el.
Ea…
Și Zoe a avut încă o dată acest sentiment puternic în suflet, când
Maeve încă o dată a dat vina doar pe soția lui Isaac pentru tot. O
femeie față de care s-a greșit mult.
S-a uitat dincolo de Maeve, dându-și seama că era mult mai târziu
decât credea. Avea nevoie doar de jumătate de oră pentru a se
pregăti înainte de a ieși pe ușă dacă voia să se întâlnească cu Aidan
la timp. Având în vedere că trebuia să facă un duș și apoi să-și
usuce părul, deja era în întârziere, chiar dacă nu s-ar fi oprit să
discute cu Maeve. Dar nu putea să o lase acum.
 — Hai că pun de-un ceai, a zis ea ferm, și apoi vedem ce să
facem ca să oprim bârfele.
Și în timp ce a pus ceainicul pe aragaz, i-a scris lui Aidan.
Am o mică urgența aici cu Maeve. Te superi dacă ne vedem cu jumătate
de oră mai târziu? Îmi pare rău. Nu se întâmplă de obicei. Îți explic când
ne vedem. XX

Când i-a răspuns Aidan, punea lapte în ceai.

Sunt sigur că e doar o scuză ca să mă ții în așteptare, dar e în regulă.
Merită. XX PS: vreau să aud tot ce are de-a face cu tine. Să-mi spui în
detaliu.

Zoe a zâmbit, mai mult pentru că era ușurată decât datorită

mesajului în sine, și s-a dus să-i bage lui Maeve ceaiul pe gât.
•
Tot era în întârziere cu câteva minute, chiar și pentru ora mai
târzie de întâlnire. Voia să arate spectaculos, dar nu la fel ca la
nuntă, așa că s-a îmbrăcat într-o rochie neagră și un pulover moale
care avea o urmă de deodorant ce trebuia curățată. Machiajul ochilor
era un amestec de alb glacial și roz bombon, nu tocmai ușor de
aplicat.
A reușit să iasă din casă cu cinci minute înainte de momentul în
care trebuia să fie la Brown’s și avea de mers cam douăsprezece
minute pe bicicletă până acolo. Când a ieșit pe ușă i-a făcut semn cu
mâna lui Maeve, care era ghemuită pe canapea privind Mic dejun la
Tiffany și părea că e mai bine. Zoe și-a luat bicicleta de pe trotuar și
a pedalat ca vântul, pornindu-și farul din mers.
Aidan stătea la o masă de lângă bar, cu ochii în meniu, când a
intrat ea. Era ușor de identificat din profil, cu buclele lui brunete de
pe frunte și buzele ca sculptate într-un surâs. Mamă, era frumos pur
și simplu. A simțit un val de emoții.
Și-a ridicat privirea spre ea și i-a zâmbit călduros. Periculos.
— Cu siguranță merită, a spus el, și s-a ridicat să o sărute.
Doar atingerea ușoară a buzelor a tăiat toată tensiunea și a lovit-o
puternic în abdomen.
— Am comandat gin pentru amândoi, a spus el, așezându-se la
loc. Din nefericire, am ales ceva ce nu prea seamănă cu shoturile de
Jäger.
Zoe a zâmbit, dându-și geanta jos de pe umăr pentru a se așeza.
— Nu ți-a ieșit, dar sigur putem merge altundeva mai târziu.
— Sună ca serile acelea după care sunt praf a doua zi și nu
reușesc să merg la ore, a zis el.
— La ore? a întrebat ea, aplecându-se să-și odihnească coatele
pe genunchi. Nu ești cam matur pentru facultate?
Aidan a scuturat din cap.
— Și mai rău. Sunt un lector imatur.
Zoe a zâmbit ușor surprinsă.
— O, nu! E și mai… rău decât dacă ai fi politician. Ești unul dintre
ei.
— Așa-i, a spus el, luându-i ginul tonic cu un zâmbet seducător. Îl
iau înapoi.
— Nu! am nevoie de el!
Și-a întins mâna, râzând, dar el a luat paharul.
— Nu cumpăr băuturi pentru cei care mă compară cu politicienii, a
zis el.
— Bine, bine, a spus Zoe. Nu ești așa rău ca un politician. Doar
dacă nu ești cumva lector în studii politice, caz în care…
— Nu chiar, a spus el scuturându-și capul. Economie. Îmi dai
voie?
— Ooo, atunci chiar ești deștept, a spus ea zâmbind. Da, ai voie.
I-a înapoiat băutura, iar ea l-a întrebat pe un ton mai serios:
— Dar nu te deranjează? Știi tu, să ieși cu o studentă.
— Nu-ți predau ție, nu? a spus el ridicând din umeri. Și nu e ca și
cum ai fi vreo fetiță de optsprezece ani. Ai… douăzeci și șase, ai
spus, nu? Ești practic bătrână.
— Bine. Nu mai vorbesc cu tine, a spus ea.
— Ba da, a zis el. În detaliu. Ai promis.
Până ce s-au așezat la masă a auzit deja toată povestea despre
Maeve și o versiune extinsă a atitudinii ciudate a lui Victor. Și ei îi
plăcea felul în care o asculta cu atenție și-i punea alte întrebări, apoi
îi dădea sugestii delicate. O făcea să simtă că acum era și problema
lui.
După aceea, ea s-a deschis și despre tatăl ei, povestindu-i despre
dependența de alcool pe care o ascundea de mama ei și despre
toate dățile în care s-a dus să-l salveze de pe undeva.
— Nu e puțin nedrept că se bazează așa mult pe tine? a întrebat
Aidan blând la final. Tu ar trebui să fii fiica. Am sentimentul că el ar
trebui să aibă grijă de tine.
Zoe a ridicat din umeri zâmbindu-i într-un mod rușinat.
— Nu am nevoie să-mi poarte cineva de grijă.
A fost ceva delicios în modul în care Aidan a aprobat încet și a zis:
— Mai vedem noi.
După aceea a fost rândul lui să-și aștearnă viața pe tavă, cu
mama pentru care nimic nu a fost suficient de bun vreodată,
prietenele pe care le avusese pentru că-i aminteau de ea, moartea
mamei și doliul lui complex.
— Crezi că sunt ca ea? a întrebat Zoe.
— Nu, a spus Aidan, zâmbind scurt din ochi. Nu ești deloc ca ea.
Și cred că am depășit în sfârșit toate traumele și mi-am ales pe
cineva potrivit pentru mine.
Ar fi trebuit să o rușineze, dar nu a fost așa. Simțea mai degrabă
căldură și puțină amețeală.
Părea inevitabil că după restaurant se vor duce la camera de hotel
a lui Aidan. Că se vor dezbrăca reciproc încet, apoi vor pătrunde
unul în celălalt.
În momentele imediat următoare, el a spus:
— Doamne, ești minunată!
Și cumva surprinzător, ambii aveau lacrimi în ochi.
 7.

— Presupun că sunteți de la poliție?

Felix stătea în ușă. Hanson i-a privit costumul gri deschis și
cămașa descheiată. Părul aranjat perfect și barba tunsă. Arăta fie ca
și cum tocmai revenise de la serviciu, fie că se îmbrăcase pentru un
eveniment cu firma în oraș.
Hanson i-a zâmbit.
— Cum ați știut?
— Așa sunteți voi, a spus Felix zâmbind. Și poate că mașinile de
intervenție de afară vă dau de gol. Geamul meu de la bucătărie se
deschide către drum.
Tocmai când Hanson a deschis gura să sugereze că ar fi mai bine
să vorbească înăuntru, el i-a zis:
— Păreți că ați avea ceva delicat de vorbit. Sunteți binevenită
înăuntru. Dacă am ceva de spus vecinilor, o să o fac în privat.
S-a întors și a deschis ușa. Hanson a văzut că dispunerea
apartamentului era invers față de cea a lui Zoe. Probabil
apartamentul era de aceeași mărime, dar grație faptului că era
complet mobilat, părea mai mic. O canapea mare era în centrul
camerei și o bibliotecă pătrată uriașă domina un perete, plină de
volume broșate sus și cărți în ediție cartonată jos. Erau și câteva
fotografii. Câteva peisaje marine și certificate înrămate pe doi pereți,
plus câteva fotografii mai mici pe un raft înalt al bibliotecii. Felix mai
avea și o plasmă uriașă cu DVD-uri aliniate dedesubt.
Dacă apartamentul lui Zoe mai avea urme de uzură, cel al lui Felix
era impecabil. Locul era imaculat, până și prosopul care atârna
peste chiuvetă sau cel de pe ușa cuptorului erau perfect drepte.
Arătau ca și cum fuseseră călcate.
— Aici, a spus, aducând un scaun de bucătărie mai aproape de
canapea. Puteți sta pe canapea.
— Mulțumesc.
Hanson s-a așezat cu grijă.
— Cred că sunteți gazda lui Zoe Swardadine. Așa este?
 A urmat o pauză când Felix s-a oprit puțin în timp ce se așeza.
După aceea s-a așezat încet, ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
— Da, a spus Felix. Ea… e în regulă?
— Îmi pare rău să vă spun că Zoe a fost găsită moartă, a spus
Hanson. Îmi pare foarte rău să vă dau asemenea vești.
— Sunteți… serioasă?
În ochii lui se putea citi o expresie aproape bântuită.
— Am vorbit cu ea ieri.
— Am fost sunați de un prieten care-și făcea griji, a spus Hanson,
alegându-și cuvintele cu atenție. Și când am intrat la ea în
apartament, am găsit-o moartă.
— Dumnezeule, a spus Felix, Dumnezeule…
S-a ridicat și a pus o mână pe blat.
— Și-a… și-a luat viața?
Lui Hanson i s-a părut o întrebare stranie.
— Din păcate, e prea devreme să ne dăm seama, a spus ea. Aveți
vreun motiv pentru care să credeți că a vrut să se sinucidă?
— Nu, bineînțeles că nu, a spus Felix, adăugând. Aș… aș fi făcut
ceva…
Apoi s-a lăsat liniștea, iar Hanson a avut impresia că Alex se
cufundase într-o amintire.
— Cred că aveți cheia de la apartamentul ei, a spus ea la un
moment dat.
— Da, desigur. Trebuie să pot intra să mai repar una, alta. Sau să
le deschid muncitorilor.
Hanson s-a mirat de tonul defensiv. Felix privea acum spre ușă,
unde se afla un cuier lung, montat pe perete.
— Aveți nevoie de ea…? Aș putea să o caut, dar am singura…
— Îl întreb pe șef, a spus Hanson. Cred că cel mai bine e să o
aveți la îndemână. Ați spus că ați vorbit cu ea ieri. Ne puteți spune
când?
— Dimineață, a răspuns rapid. Despre nimicuri, în grabă.
Hanson a zâmbit.
— Vorbiți des cu chiriașii?
— O, nu. Am doar un apartament pe care îl închiriez, iar Zoe era
mai mult o prietenă decât o chiriașă. O știam de la cafenea, dinainte
de a se muta. Doamne…
 Deodată părea că-și pierde tăria. Mâinile îi atârnau pe lângă corp.
— Cum era, când ați vorbit? a întrebat Hanson.
Felix a ridicat din umeri.
— E greu de spus. Ocupată, cred. Părea că nu are așa mult timp
ca de obicei.
— Și nu ați văzut-o după acea conversație? a insistat Hanson.
— Cred… cred că am văzut-o. Am văzut-o când a venit acasă.
— Ați văzut-o?
— Acolo jos, a spus el, arătând cu capul spre fereastra de la
bucătărie, care dădea spre drum.
Hanson s-a ridicat să verifice, întrebându-se dacă s-ar vedea și
ușa de la intrare. Ridicându-se spre dreapta, vedea doar pavajul de
la intrarea ușii, dar era ușor de observat cine ar intra și ieși.
— La ce oră se întâmpla asta? l-a întrebat.
— Aș zice în jur de opt.
A ridicat din umeri.
— Era întuneric. Nu m-am uitat la ceas, dar se întunecase de ceva
timp.
Hanson și-a scos pixul din carnețel și a scris și asta, apoi le-a pus
pe amândouă în buzunarul de la geacă.
— Mulțumesc, a spus ea. Ne ajută mult. Șeful ar vrea să veniți la
secție să dați o declarație. Probabil azi, dar vă anunțăm. Se poate?
Aveți timp?
A urmat o pauză scurtă, apoi Felix a spus:
— Nu, nu, e bine. Îmi pot elibera programul.
El i-a arătat ușa lui Hanson, iar ea a plecat îngândurată. Pe la
jumătatea scărilor, s-a oprit și a trimis rapid un rezumat al discuției
către șef printr-un SMS, apoi a ieșit să caute camerele de
supraveghere.
•
O’Malley s-a întors la secție înaintea lui Aidan Poole și a părinților
lui Zoe, și i-a povestit în mare lui Jonah despre discuția sa scurtă cu
Victor Varos și Maeve Silver de la cafenea.
— Sunt multe emoții acolo, a spus pe scurt. În special Victor. As
zice că a avut multe în comun cu Zoe. Trebuie să vorbim cu ei mai în
detaliu.
 Jonah a fost de acord și l-a rugat să o facă. Apoi a început să
citească din nou transcrierea primului apel al lui Aidan, comparativ
cu raportarea crimei care fusese introdusă în sistem mai devreme în
acea zi. Întrebarea evidentă era de ce a sunat Aidan mai întâi la
poliție în loc să meargă el însuși să verifice ce face Zoe. Între cele
două raportări trecuseră mai mult de două ore, iar Aidan Poole părea
că nu știe mai multe despre prietena sa la final decât știa la început.
Jonah s-a gândit la câteva posibile explicații. Prima era că Aidan și
Zoe s-au certat de la ceva și în mod voit nu-i răspundea apelurilor
sau vizitelor. O astfel de ceartă ar fi un alt motiv pentru care să-și
facă griji cu privire la ea, desigur. Această teorie presupunea că așa-
zisul martor al crimei era pură fantezie, doar să forțeze poliția să o
verifice.
Al doilea gând a fost că Aidan știa foarte bine că Zoe era moartă
pentru că el o omorâse. Gândindu-se că ar fi suspect să o găsească
chiar el și vrând să ducă suspiciunile într-o altă direcție, a raportat
crima cu speranța că poliția va înghiți minciuna. Apoi a încercat din
nou, văzând că nu se întâmplă nimic.
Al treilea lucru care i-a trecut prin minte a fost și mai simplu, legat
de modul în care Aidan a scris Southampton la locația crimei.
Această a treia teorie era că Aidan nu fusese acolo pentru că nu știa
unde stătea Zoe. Deși era cea mai simplă variantă, ar putea pune la
fel de multe semne de întrebare ca și celelalte două. Dacă Zoe
locuise acolo cinci-șase luni, cum de nu știa unde stă?
•
Aidan a sosit într-un final, dar înaintea părinților, spre ușurarea
tuturor. Erau multe întrebări la care Jonah aștepta răspuns înainte de
a vorbi cu domnul și doamna Swardadine.
Dr. Aidan Poole era în realitate mai puțin melancolic decât în
fotografii, deși Jonah era dispus să accepte că mult din acea
imagine era circumstanțial. Geaca și blugii îi erau aranjate, dar
pielea îi lucea, și ce ar fi fost de altfel un bronz sănătos acum părea
un luciu bolnăvicios. Nici ochii injectați și sticloși nu-l ajutau prea
mult. Indicii de doliu, toate, care au ros și au tocit portretul perfect
până ce devenise zdrențăros și neatrăgător.
— Ar fi trebuit să spun cum mă cheamă când am sunat, a spus
lectorul în momentul în care s-a pornit înregistrarea, îmi pare rău. Ar
fi contat întârzierea asta?
Jonah a ridicat ochii de la paginile transcrierii pe care le luase la
el.
— Greu de spus, a zis pe un ton neutru. S-ar putea.
Maxilarul lui Aidan s-a mișcat și a privit în depărtare aprobând din
cap.
— Așadar, Zoe era prietena ta? a spus Jonah, când Aidan nu a
mai reușit să spună nimic.
Când Aidan a aprobat, el a continuat:
— Am nevoie să îmi spui ce ai văzut. Cât de clar poți.
— Da, a spus Aidan.
Mușchii mandibulei i s-au încordat, iar Jonah aproape că simțea
cum îi scrâșnesc dinții. Tensiunea.
Aidan a mai spus o dată ceea ce raportase și înainte, cu o voce
care își schimba tonul frecvent, din cauza stresului. Apelul pe Skype.
Intrusul pe care nu-l văzuse niciodată. Zgomotul unei lupte.
Din perspectiva lui Jonah, nu suna ca un discurs repetat. Făcea
pauze frecvente în care să-și caute cuvintele. Și, de fapt, aceste
pauze îl interesau cel mai mult.
— Așadar, ai sunat la poliție?
— Da.
L-a privit pe Jonah cu ochi disperați.
— Nu am făcut bine că le-am spus ce să facă și acum… chiar îmi
pare rău.
Își pierdea din intensitate, iar Jonah l-a privit cu atenție, evaluând.
Apoi a spus:
— Știi că acum vorbim despre investigarea unei crime. Așadar,
unele lucruri sunt mai puțin importante.
Aidan s-a dat înapoi, îndepărtându-se instinctiv de el.
— Trebuie să-mi spui ce ascunzi, a continuat Jonah.
Aidan a scuturat din cap.
— Ea e… studentă.
S-a strâmbat la față.
— Eu sunt lector. Am ținut relația secretă pentru că nu ar fi trebuit
să se întâmple. Cu siguranță nu e o veste bună pentru universitate,
însă dacă i s-a întâmplat ceva și sunt și eu implicat…
 Jonah l-a privit lung, cu intensitate. Aidan i-a întors aceeași privire
preț de o clipă, iar apoi a privit în altă parte.
— Ai vreun motiv să crezi că cineva voia să-i facă rău lui Zoe? a
întrebat Jonah aproape în șoaptă.
— Nu am, a spus el. Dar mă tot întrebam dacă cunoscuse pe
cineva, știi? Dacă mai era cineva și de aceea nu mai era
disponibilă… poate că voia să-mi spună în seara aceea. Poate a
omorât-o el? Dacă mai era cineva? Poate i-a dat cheia cuiva?
— A spus vreodată ceva care să sugereze asta?
Aidan a negat din cap, dar apoi a adăugat ezitant:
— Dar erau alte persoane… interesate. În special una. Prietenul
ei, Victor, care lucra cu ea la cafenea.
— Ce te face să crezi că îi plăcea de ea?
— Era destul de evident, a spus Aidan, cu puțin mai multă forță-n
glas. În ziua în care a aflat că ieșeam împreună, a încercat să mă
intimideze și mi-a distrus laptopul. Ar fi trebuit să fie concediat. Nu a
vorbit cu noi doi luni de zile după ce a aflat, era clar că mă urăște.
Jonah l-a privit pe Aidan gânditor și a întrebat:
— Știi adresa lui Zoe?
A văzut cum i se încing obrajii lui Aidan.
— Nu cea nouă, a zis el.
— Când s-a mutat acolo?
— Eu… acum patru luni, aproximativ.
Jonah l-a privit înapoi pe Aidan, iar el și-a ferit privirea.
— Știu că e ciudat. Când am luat o pauză acum ceva timp ea s-a
mutat, voia un nou start. Dar când am început iarăși să ieșim
împreună, am făcut ce am făcut și la început. Ieșeam la întâlniri,
după aceea mergeam mereu la mine, la hotel…
Și-a închis ochii scurt.
— Și asta sună… sună groaznic, dar nu a fost. A fost… minunat.
Strălucirea din ochi începuse să dea pe dinafară, iar Aidan și-a
șters lacrimile cu o furie rușinată. Jonah a decis să încheie ziua.
Avea acest sentiment puternic că Aidan Poole ascundea multe
lucruri, dar știa și cum ar suna pe înregistrare dacă atacă martorul
care, în mod clar, era îndurerat, mai ales că tot ce a spus ar putea fi
necesar dacă se ajungea în instanță.
 — Atât am vrut să te întreb acum, a spus. Însă trebuie să-ți mai
luăm amprente. Hai să văd dacă e cineva disponibil.
— De ce? a întrebat el, iar Jonah a văzut instant cum curge
tensiunea prin el. Știi că nu am fost eu.
— Trebuie să excludem amprentele tale, a spus Jonah. Chiar dacă
nu ai fost la apartament, ai atins lucruri de-ale lui Zoe.
— O, a spus Aidan. Desigur. Scuze.
Jonah s-a ridicat.
— Te conduc pe scări.
•
Vânătoarea lui Hanson de camere de supraveghere a dus la două
potențiale rezultate. Blocul avea o cameră de supraveghere la
capătul parcării, care era îndreptată către porți. Arăta calea ce intra
pe sub arcada de la parterul clădirii. Ușa către majoritatea
apartamentelor era lângă arcadă, așadar erau șanse mari să se
vadă dacă cineva intră din direcția orașului.
La capătul drumului Latterworth, către oraș, mai era încă o cameră
pe un felinar de unde ar vedea cine venea pe acolo din centrul
orașului. Din nefericire, celălalt capăt al drumului nu era
supravegheat deloc, așa că, având cele două camere, aveau să-i
vadă doar pe cei care veniseră dinspre sud.
Bineînțeles că între timp a plouat cu găleata. Având doar o geacă
și o eșarfă, a ajuns udă leoarcă la mașină. S-a urcat și a pornit
căldura, să se usuce măcar pe jumătate până la secție.
Detectivul Inspector Walker, unul dintre detectivii care se ocupau
de zona East Hampshire, i-a zâmbit cu simpatie când a intrat.
— Te-au trimis din ușă în ușă?
— Pe-aproape, a spus ea. La vânătoare de camere.
— Să știi că ți-ar prinde bine să ai în mașină o jachetă și un
pantalon rezistente la apă, a spus el încet. Arată ca naiba, dar…
spusese ridicând din umeri. Mai bine așa decât să-ți înghețe fundul
toată ziua.
— Mersi de pont, a spus Hanson.
Nu a mai spus că avusese haine rezistente la apă în mașină deja
de câteva săptămâni, împachetate în geanta cu care mergea peste
tot. Le avea acolo pentru că trebuia să știe că poate fugi de iubitul
abuziv cu care locuise. Acum, că în sfârșit nu mai era cu el, le-a
scos din mașină, iar acesta a fost un prag psihologic foarte
important. Din nefericire, din punct de vedere practic, a fost o
mișcare proastă.
A intrat pe calculator și a luat din nou la rând fotografiile de la locul
crimei. S-a oprit când a văzut o fotografie din bucătărie, care arăta
două boluri pe podea. Uitase de pisică.
Se pregătea să meargă să-i spună șefului când l-a văzut că iese
de la interogatoriu cu un bărbat cu păr șaten, cu un aspect ușor
morocănos, undeva la vreo treizeci de ani. Sub expresia aceea
buimacă se afla un bărbat arătos, s-a gândit ea. Un artist
morocănos, așa și-l imagina pe Byron.
S-a gândit că el trebuia să fie prietenul. Cel care teoretic a văzut
moartea iubitei sale online. L-a privit atent din spatele ecranului cât
timp el s-a îndreptat spre ușă, încercând să-și dea seama dacă
doliul era real, dacă spunea adevărul. Era greu să-și dea seama.
•
Jonah l-a condus pe Aidan la lift în loc de scări, o dovadă
instinctuală de grijă pentru el. Lectorul părea să se piardă din nou
sub ochii lui Jonah, ochii îi erau undeva departe, iar umerii îi erau
lăsați, lipsiți de speranță.
Expresia lui Aidan a rămas pierdută până s-au deschis ușile de la
lift, iar apoi a simțit un șoc spontan prin tot corpul.
— O, Doamne, a spus foarte încet.
A avut același impact asupra cuplului care stătea afară. Nu a durat
mult până ce Jonah l-a recunoscut pe Martin Swardadine și a ghicit
că femeia de culoare, aranjată, de lângă el, era soția lui. Privirea pe
care i-au aruncat-o lui Aidan era una înspăimântată.
Jonah a oftat ușor. Nu ar fi vrut ca Aidan Poole să-i cunoască pe
părinții lui Zoe acum. Deși nu putea nega că forța fiecărei reacții era
interesantă.
Jonah a mers înaintea lui Aidan și a dat mâna pe rând cu fiecare
din soții Swardadine.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens. Îmi pare rău. Trebuie să îl
conduc afară pe domnul Poole.
Mama lui Zoe a aprobat rapid, iar ochii i-au alunecat imediat pe
Aidan. Privirea ei nu era una prietenoasă. Jonah s-a gândit,
conducându-l pe Aidan spre ușă, că va găsi o modalitate tactică de a
întreba ce însemna acea privire când avea să ajungă în camera
destinată rudelor, dar nu a trebuit să aștepte prea mult. În momentul
în care s-a reîntors la cuplu, mama lui Zoe a spus cu o voce joasă,
serioasă.
— Ce caută el aici?
Hotărând că recepția nu era locul potrivit pentru asta, a spus cu
grijă:
— Domnul Poole a fost cel care a raportat că a fost atacată.
Mama lui Zoe și-a privit soțul ciudat. O privire plină de furie și
durere.
— Haideți să vorbim sus, a spus Jonah pe un ton cât de blând a
putut.
 8.

Aprilie – cu nouăsprezece luni în urmă

Zoe se simțea foarte bine astăzi, iar după prânzul cu Aidan de la
Mercure, se simțea încă și mai grozav. Se puseseră de acord să
mănânce la hotel, mișcare ce fără îndoială avea să se încheie cu o
partidă de sex. Aidan nu avea seminare până la patru, iar Zoe deja
se gândea cum o să meargă cu el sus de când și-a comandat porția
de paste. Visase la noaptea lor împreună de săptămâna trecută.
Fusese frustrată pentru că vreme de șase zile el fusese plecat, iar
acum sentimentul se transformase într-o nerăbdare ciudată de a
ajunge cu el în cameră.
Vinul nu a ajutat-o. Nu era sigură de ce a comandat un al doilea
pahar de rosé, cu excepția faptului că atunci când era lângă el voia
să facă toate nebuniile, iar și iar.
Aproape terminau când i-a sunat telefonul.
— Angeline, a spus ea scurt, încercând să-și păstreze zâmbetul
pe buze.
— Nu cred că vrei să răspunzi acum, nu? a întrebat el, cu ochii
mijiți.
— Eu… nu… a recunoscut cu un sunet de frustrare. Nu îi este
foarte bine și nu cred că primește ajutorul de care are nevoie. Face
tot felul de lucruri prostești. Ei bine… Zoe a oftat, bea și uneori se
taie. Nu e așa prostesc, cred, când ești disperat.
Telefonul încă vibra. Angeline nu renunța.
— Și te sună mereu pe tine? a întrebat el, fixând-o din priviri.
— Da, așa cred, a spus ea.
— Crezi că e corect față de tine?
Aidan a pus întrebarea cu atâta gentilețe încât nu s-a simțit
atacată. Ba chiar a avut un alt efect. A făcut-o pentru o clipă să se
gândească dacă era corect, dar apoi i-a venit în minte imaginea cu
trupul anchilozat al lui Angeline, arătând ca un maldăr de moloz
căzut pe podeaua din dormitor. Asta s-a întâmplat ultima oară când
Zoe nu a fost acolo. Nu a fost nimeni care să o ajute. Telefonul s-a
oprit într-un final, iar Zoe îl privea distrusă. Nu i-a răspuns, iar Aidan
s-a întins și i-a strâns mâna.
— Îmi pare rău. Nu spun că nu trebuie să o ajuți. Bineînțeles că
trebuie. Vreau să mă asigur doar că nu te ofilești făcând asta. Poate
că uneori ai și tu nevoie de grija cuiva.
Și-a frecat degetul mare de al ei, iar apoi, întorcându-i mâna, a
alunecat cu degetul lui în sus spre încheietură, unde pielea îi era cea
mai palidă și sensibilă. A simțit un răspuns adânc în interiorul ei și nu
mai părea atât de urgent să-i răspundă lui Angeline.
— Hai să cerem nota, a spus Aidan cu atenție, iar când Zoe a
aprobat, el i-a răspuns cu un zâmbet fals. Și mă duc rapid până la
toaletă pentru că nu mai pot ține atât vin în mine.
— Ce moșneag, a mormăit Zoe.
El a râs și s-a ridicat.
Zoe și-a dus cardul la chelner, prinsă în gânduri legate de camera
de hotel și acel sărut.
— Pot să plătesc?
Chelnerul păru agitat și plecă să caute un cititor de carduri,
așteptându-se în mod clar ca cei doi să fi stat mai mult, dar apoi ea i-
a dat cardul fără să se mai uite la sumă, introducând pinul.
Aidan s-a întors când ea își punea cardul înapoi în geantă.
— Așteaptă, nu ai voie să plătești toate astea, a spus el.
— De ce nu? a spus Zoe, ridicându-și bărbia.
— Pentru că a fost extravagant. Și am băut mai mult vin decât
tine, a zis el. Și ți-ai plătit consumația data trecută. Lasă-mă să îți
transfer jumătate. Și-a scos telefonul. Dacă hotărăști că mă placi
suficient cât să te mai vezi cu mine, îmi poți face cinste câtă vrei, dar
acum nu cred că e momentul potrivit.
Zoe a oftat într-un mod exagerat.
— Bine. Doar jumătate. Adică… patruzeci și doi.
Și-a scos cardul din nou și i l-a dat să citească datele.
— Verifică dacă am făcut bine, a spus el dându-l la o parte.
Zoe și-a dat ochii peste cap, dar s-a conectat în aplicația de
banking să verifice.
— Da, gata, a spus ea.
Și apoi ochii i s-au mișcat pe ecran și s-au oprit pe deținătorul
contului. Domnul și doamna A. Poole.
 I-a luat o clipă să proceseze, apoi i-a trecut un fior oribil și rece
prin corp.
— Ești căsătorit, a spus pe o voce plată, joasă.
Apoi l-a privit și i-a văzut expresia. Era ca un animal în bătaia
farurilor mașinii, știa că e adevărat. Domnul și doamna A. Poole.
Aidan s-a uitat la telefon și a spus:
— O… contul comun.
Și, pentru o clipă, a părut că se pierde. Aidan cel volubil, șarmant
și fascinant, se prostise acum de tot.
După o clipă, a oftat și s-a uitat la ea.
— Așa este, a spus ferm, privind-o în ochi. Dar nu e așa cum
crezi. Sunt căsătorit de nevoie pentru că nu o să-i trag țeapă
divorțând cu doar câteva luni înainte de a primi moștenirea mamei
mele.
S-a ridicat mai drept, cu pieptul deschis.
— Pe bune. Nu e o căsnicie; e o farsă. Stăm în aceeași casă, dar
nu mai știm cine e cealaltă persoană. Cred că m-ar fi lăsat până
acum dacă nu-i părea măcar puțin rău de mine, în sufletul ei.
— Dă-o naibii de treabă, a spus Zoe.
Și-a luat privirea de la el pentru că ar fi vrut să îl împingă. Nu voia
să fie adevărat.
— Zoe, a spus el întinzându-se să-i ia mâna, dar ea și-a tras-o
repede și a scuturat capul din nou, așa că a spus-o și mai serios.
Zoe, nu încerc să te fraieresc. Încerc să-mi găsesc curajul de a-ți
spune asta de când ne-am întâlnit. Am simțit că o să fugi de mine,
totul din cauza unei căsnicii care nu mai înseamnă nimic de mult
timp.
— Da, aș fi plecat, a spus ea, și s-a îndepărtat de el. Plec chiar
acum.
— Te rog să nu o faci, a spus el, iar apoi pe o voce joasă, sinceră:
o să regretăm amândoi.
Zoe a scuturat din cap, acel fior rece trecând tot mai profund prin
ea. A mers în continuare.
— Nu ai mai pleca dacă ai ști cât de nefericiți eram, eu și Greta, a
spus el în urma ei. Știu că ar fi trebuit să-mi închei socotelile înainte
de a începe altceva, dar uneori oamenii nu sunt așa. Și nu e… nu
merită să-i fie furați banii aceia, a zis el. A avut grijă de mama pe tot
parcursul bolii, ca și mine.
A ezitat la ușa restaurantului. Simțea cum îi bate inima în piept.
Doamne, voia să fie adevărat, dar dacă Aidan nu era mai breaz
decât Isaac, care o mințise pe Maeve luni de zile? A spus fără să se
întoarcă:
— Să nu încerci să mă suni.
A reușit să-și stăpânească lacrimile până ce a ieșit din hotel, iar
apoi a năpădit-o genul acela de plânset când simți că-ți iese sufletul
pe gură. Trebuia să plece, dar deodată era pustiită de orice loc care
însemna ceva.
 9.

În ciuda faptului că nu și-a terminat de rezolvat cazul de șantaj,

Hanson spera că va fi pusă să vorbească cu părinții lui Zoe. După ce
a trimis cererile pentru filmările de pe camerele de luat vederi, se tot
gândea la apartament; la fată; la sânge. Urma banilor de care
dăduse părea acum banală.
Nu era o plăcere să vorbești cu doi părinți îndurerați, dar, în
același timp, Hanson voia să ia parte la asta. Văzuse cadavrul lui
Zoe și simțea cumva un ecou surd al durerii resimțite de părinți. Voia
să fie acolo, să le arate că vor face orice le stă în putință pentru a
afla ce s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, voia să vadă cum acționează detectivul
inspector-șef. Avea mereu ceva de învățat de la el. În ciuda unei
siguranțe interioare pe care o avea despre sine că este un bun
intervievator, vedea și ea diferența. Sheens era la un alt nivel.
Fusese întrebată mai mult decât o dată de către ceilalți polițiști din
Hampshire de ce Sheens muncește ca un catâr și tot găsea scuze
să lipsească de la întâlniri și evenimente unde avea șanse să fie
promovat. Majoritatea polițiștilor pur și simplu voiau să urce în
ierarhie. Erau prea puțini care voiau să rămână sergenți sau
inspectori pentru că erau mult mai bine plătiți odată ce erau
promovați, iar postul de comandant venea la pachet cu un salariu
baban.
Era greu să explici de ce se implica atât Sheens, în special în
interogatorii. Ea a spus mereu că era bun la asta, și așa era, dar nu
era nici pe departe suficient. Era ca și cum o parte enormă a lui
exista doar când avea o persoană de disecat și manipulat.
Sheens i-a lăsat pe părinții lui Zoe în camera aparținătorilor și a
venit să o roage pe Hanson să i se alăture, salutându-l pe Lightman,
dar neinvitându-l la interogatoriu.
— Sigur, a spus Hanson zâmbind. Sunt gata oricând. Am trimis
deja solicitările pentru camerele de supraveghere și singurul lucru la
care mă mai gândeam e că ar trebui să mă duc la apartamentul lui
Zoe mâine dimineață, să văd dacă îi găsesc pisica.
 Sheens a privit-o cu atenție, cu jumătate de zâmbet.
— Și ce faci cu ea?
— O hrănesc? a sugerat ea. Nu ai de unde să știi. Poate că e și
ea martor.
•
Jonah era mai ușurat decât avea vreodată să recunoască pentru
că Hanson era în camera aparținătorilor cu el. Nu doar că ea reușea
să empatizeze foarte bine fără să exagereze, dar faptul că avea un
coleg lângă el îl ținea pe Jonah cumva departe de tragedia familiei.
Putea fi Lightman, O’Malley sau cineva de la poliția comunitară, nu
conta. Pur și simplu, prezența ei funcționa ca o ancoră. Cineva în
fața căruia să-și păstreze calmul.
— Ce s-a întâmplat cu ea? a întrebat mama lui Zoe. Suki. Nu.
Siku.
Siku, s-a gândit el. Spune corect.
Exista o mică problemă cu numele, căci pisica mamei sale era
Suki. Oricum îi pocea numele când era stresat, chiar și fără surse
suplimentare de confuzie.
— Se pare că a fost atacată în cadă, a răspuns Jonah. Credem că
a fost imobilizată, poate cu cloroform, iar asta i-a permis atacatorului
să-i taie încheieturile. A murit din cauza pierderii de sânge.
Siku a aprobat și a întrebat:
— Artere?
Iar el și-a amintit deodată că era medic de familie. Iar asta
îngreuna puțin lucrurile. Nu mai putea să cosmetizeze unele detalii.
— Da, așa a spus legistul. Artera principală pe fiecare parte.
Autopsia ar trebui să confirme.
O vedea cum se gândește. Probabil că nu avea nevoie să mai
întrebe cât a durat. Știa deja că a existat doar o fereastră de 10-15
minute în care Zoe și-ar fi recăpătat cunoștința înainte ca privarea de
sânge a creierului să-i fie fatală. Și că apa din cadă a ajutat sângele
să curgă constant.
Privirea pătrunzătoare a lui Siku l-a fixat din nou și a întrebat:
— Ce au folosit?
— Siku, a spus Martin cu o voce răgușită.
Jonah și-a dat seama că se albise. Nu voia să audă astfel de
detalii.
 — Îmi cer scuze, a spus soția lui încet punându-și mâna peste a
lui și strângând-o. Trebuie să știu.
L-a privit înapoi pe Jonah și cât Martin s-a întors, a spus, cât de
șoptit a putut:
— Un cuțit Stanley din kitul ei pentru artă.
A urmat o pauză scurtă în care-i auzea respirația sacadată, iar
apoi Siku a spus:
— Așadar, cineva care o cunoștea.
Se simțea o siguranță vibrantă în vocea ei.
— Știa că va fi o armă acolo.
— Și avea acces la apartament, a spus Jonah. Vom continua
investigațiile, dar știm că proprietarul are o cheie și Angeline o alta.
Mai știți pe cineva care să aibă cheie?
Siku l-a privit pe Martin, apoi a negat cu o mișcare a capului.
— Noi n-am avut niciodată cheie. Nu cred că le dădea așa,
orișicui.
— Era destul de precaută, a spus Martin. În special după toată
povestea cu Aidan.
— Cum așa? a întrebat Jonah pe un ton neutru.
Martin și-a privit lung soția, ezitant. Ea și-a ridicat bărbia, iar Martin
a spus:
— L-ați chemat aici. Îl investigați?
— Nu ar fi trebuit să se apropie de ea, a spus Siku cu o voce
joasă, furioasă. Ea a rupt-o cu el.
Jonah și-a ridicat sprâncenele.
— Nu știați că s-au împăcat?
— Nu, a spus Siku cu fermitate. Ea s-a hotărât că nu mai vrea să
fie manipulată. L-a blocat și s-a mutat departe de el. A fost groaznic
când s-a mutat. Groaznic. Stătea într-un apartament superb în St.
Denys cu Maeve, cu priveliște spre estuar și personalitate, nu într-o
cutie banală. Mutarea asta i-a frânt inima și uite cu ce s-a ales.
Și-a scuturat capul.
— Probabil că a găsit-o.
— De fapt, se pare că Aidan Poole nu știa unde locuiește, a spus
Jonah, hotărând că acesta este un detaliu pe care îl poate împărtăși.
Cu toate acestea, se pare că cei doi își reluaseră relația.
 — Cine v-a spus asta? a întrebat Siku, cu vocea mai rece ca
oțelul. El?
— Într-un fel, a spus Jonah ușor. Aidan Poole a raportat crima.
După spusele lui, ea a fost atacată când vorbeau pe Skype, iar apoi
a încercat să o ajute. Acum investigăm asta, dar pare puțin probabil
în acest moment că el ar minți sau că ar putea minți despre asta, în
special dacă a fost în vreun fel implicat în uciderea ei.
A urmat o pauză, apoi Siku a spus:
— Dumnezeule, de ce i-ar oferi lui din timpul ei?
— Pentru că avea o inimă prea bună, a spus Martin, cu ochii
licărind sub luminile de deasupra capului său.
Și-a pus mâna pe umărul lui Siku.
— Și poate că voia să fie cu el. Îți plăcea de el cândva.
— Înainte să-mi dau seama cum e el de fapt, a spus Siku cu
duritate.
— Așadar, nu ați fost de acord cu relația, a spus Hanson încet, iar
Jonah i-a urmărit expresia mamei.
— Cum să fim de acord? a întrebat Siku. Cine ar vrea ca fata lor
să fie cu un nenorocit de bărbat însurat care nu-și părăsea soția
pentru ea?
Jonah a privit-o pe Hanson, a cărei expresie era în oglindă cu a
lui.
— Poftim?
Siku a dat înapoi.
— A ascuns această informație prețioasă, nu?
— Nu știam, cu siguranță, a spus Jonah.
— E un mincinos, a spus ea cu asprime. Asta-i stă în fire. Și-a
ascuns soția de ea și când a aflat, a pretins că divorțează. Apoi,
când asta nu s-a întâmplat, a tot zis că au existat întârzieri. A mințit
și a tot mințit cât să o țină prinsă în mrejele lui, iar asta a afectat-o
groaznic. Și acum a ucis-o.
•
O să le spună că sunt căsătorit, se gândea Aidan. A reușit să
ajungă la stația de tren, dar apoi s-a oprit la barieră. A ajuns acolo
doar din obișnuință. În mintea sa, era la mii de kilometri depărtare de
automatele de bilete și bariere. Uneori era și la depărtare de un an,
amintindu-și cum a cunoscut-o pe Zoe. Iar apoi, inspirând din nou,
era în camera interogatoriului, știind că ea a murit.
Și-a dat seama că sigur s-a întâmplat până acum. Siku și Martin
au spus tot poliției. Știau. Păi la naiba, evident că știau. Aidan se
făcuse de râs. Niciodată nu a putut să o ascundă pe Greta. Maeve,
Angeline, Victor… cu toții știau că era căsătorit. Era o mare varză și
el era principalul vinovat. A lăsat lucrurile să se întâmple astfel, deși
când privea înapoi, i se părea că altcineva luase toate acele decizii
tâmpite. Nu avea cum să fie el.
Chiar și în prima seară, simțea că e o altă persoană în trupul lui.
Cineva mai ghiduș și mai șarmant. Cineva care e liber să flirteze și
să facă promisiuni. A regretat că au schimbat numere de telefon
aproape în momentul în care a părăsit clădirea și apoi s-a simțit
obligat să o sune imediat pe Greta.
Lucrurile ar fi stat altfel dacă Greta nu ar fi fost plecată în
weekend. Pentru început, nu s-ar mai fi dus la bar după filmul cu
colegii. S-ar fi dus acasă înapoi la Greta, ar fi luat cina împreună și
n-ar fi băut opt pahare la rând pe stomacul gol
Și chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, ar fi făcut toate astea,
oricum ar fi trebuit să meargă acasă și să o înfrunte. Și-ar fi amintit
în acel moment de cotitură de toate lucrurile frumoase pe care le
trăiseră și, în consecință, ar fi șters numărul lui Zoe și ar fi blocat-o.
Știa că așa ar fi făcut.
În schimb, și-a sunat soția din taxi, iar ea a răspuns nervoasă că e
întreruptă de la un eveniment.
— E totul în regulă? a întrebat Greta, iar el a înțeles mesajul.
Dacă totul este în regulă, atunci nu ar mai trebui să o sune.
— Oh, bine, voiam doar să văd… ce faci.
— Bine. Uite, sunt la bar cu câțiva editori. Putem vorbi mai târziu?
— Sigur, a spus el cu lejeritate.
Și apoi a mai simțit nevoia să adauge, puțin arțăgos:
— Deși cred că o să dorm până ajungi tu.
— Bine, stăm de vorbă dimineață dacă mi-e dor de tine.
Iar asta a cimentat tot ce simțea. Acea ultimă propoziție care i-a
spus că nu-i păsa și așa prea tare dacă vorbeau sau nu. Că avea
lucruri mult mai importante de rezolvat.
 A închis și s-a dus direct la mesaje. După trei comentarii ale soției,
se ștersese orice urmă de regret. A scris rapid, deși a trebuit să
corecteze câteva greșeli de scriere după. Era beat criță, iar mișcările
taxiului nu îl ajutau.

Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut. Mă bucur că am fost un

profitor nenorocit în seara asta. Sper să te văd curând. A xx

Și apoi s-a bucurat, intrând în acea stare în care zâmbești tâmp la

începutul unei relații, iar la două minute a primit răspunsul.

Total de acord. Uneori e clar că e bine să fii un nenorocit. Anunță-mă

când vrei să ieșim la un pahar. Xx

Bătălia fusese practic pierdută în acel moment.

Acestea fiind spuse, întoarcerea Gretei din călătoria la Berlin a
activat cele mai puternice mustrări de conștiință în interiorul lui. Când
și-a lăsat bagajele pe hol și a veni să-l sărute lung, zâmbind, s-a
întrebat dacă nu cumva pur și simplu nu-și mai amintea cum era ea
de fapt. Era mult mai caldă decât se așteptase el, mult mai tandră. A
sărutat-o furios înapoi, după care s-au dus sus și au făcut dragoste,
simțindu-se mai bine ca niciodată.
A stat lângă ea după aceea, spunându-și că era un idiot, dar era
norocos că-și dă seama de greșeala lui. Că fusese pe cale de a
risca această căsnicie frumoasă pentru nimic.
Însă apoi Greta s-a ridicat să facă un duș, iar telefonul i-a vibrat
primind un mesaj de la Zoe. Deja își setase telefonul în așa fel încât
să nu se vadă mesajele pe ecranul blocat, dar încă simțea o urmă
de frică.
Era doar un mesaj, dar cumva a pătruns în el toată vina și a ajuns
la centrul de răsplată din creier. A simțit din nou tot entuziasmul pe
care îl simțise de când o cunoscuse.
Hei, Aidan. Cum îți merge azi? Tocmai ce am servit-o pe Judi Dench la
cafenea. Nu glumesc. Chiar Judi Dench. INCREDIBIL XX

A zâmbit ca pentru sine și i-a scris că nu o crede, cerând poze

drept dovadă.
 Și aceasta, cumva, a fost ultima lui șansă de a evada. Chiar și în
pauzele care aveau să urmeze, relația asta niciodată nu a eliberat
pe niciunul.
Totul l-a adus aici și simțea că se balansează pe marginea
prăpastiei. Pierderea unei persoane la care ținea avea să tragă după
ea într-un abis toate lucrurile bune din viața lui, unul câte unul.
•
Hanson nu era prea entuziasmată la gândul următoarelor ore, deși
se oferise cu plăcere voluntar să-l însoțească pe detectivul
inspector-șef. Avea să fie martora unei autopsii și era conștientă că
la un moment dat i se va face rău, dar chiar și asta ar fi mai bine
decât să-i vadă pe Siku și Martin Swardadine identificând cadavrul
fiicei lor.
Când s-a urcat cu Jonah în Mondeo, soții Swardadine au plecat și
ei să găsească un hotel în apropiere, o cameră de așteptare unde
să-și omoare timpul până când corpul lui Zoe era gata. Mai târziu li
se vor lua amprente. Cu siguranță vor fi interogați în continuare, dar,
pentru moment, erau doar doi părinți îndurerați.
Hanson a privit spatele BMW-ului elegant al lui Martin părăsind
parcarea secției, iar apoi a spus:
— Pare un manipulator, acest Aidan Poole. Crezi că există vreun
sâmbure de adevăr în ce spune?
— Clar e un mincinos, a răspuns detectivul șef gânditor, pornind
motorul și ieșind spre drumul principal. Vreau să verific dacă într-
adevăr vorbea cu ea pe Skype de acasă și vreau să văd amprentele,
dar nu cred că minte cu privire la crimă. Apelul lui… părea îngrozit la
propriu. Nu văd de ce ar minți. Dacă a ucis-o și a făcut efortul de a
masca fapta printr-o sinucidere, de ce ne-ar mai suna să ne spună
că a fost o crimă? Ar fi fost de-o mie de ori mai ușor să lase lucrurile
așa.
— Da, așa este, a spus Hanson, întrebându-se dacă era ridicol să
sugereze că era o mare păcăleală. Face lumea așa ceva? Ar fi
Aidan Poole genul acela de om? Dar soția lui?
— Trebuie să vorbim cu el despre asta, a răspuns Sheens. Îi voi
spune să vină dacă vrea, când ne întoarcem de la morgă.
A privit-o pe Hanson.
— E în regulă. Nu trebuie să vii și tu.
 — Chiar mi-ar plăcea să vin, a spus ea stânjenită. Dacă se poate.
— Dacă nu te deranjează să-ți strici de tot seara de vineri, mie îmi
place mereu compania, a spus el.
— Nu stric nimic, a răspuns Hanson cu un zâmbet. Nu se mai ține
vinerea la pub, iar eu sunt o tristă fără prea multe planuri.
— La naiba, a spus Jonah scuturându-și capul. Amândoi trebuie
să facem ceva cu viețile noastre, Juliette.
•
Morga nu arăta deloc cum se așteptase Hanson. Se întreba dacă
nu cumva filmele americane cu polițiști nu îi formaseră o imagine
falsă, în care totul va fi macabru, cu flash-uri de lumini sinistre și
sertare de metal.
În realitate, era un hol cu lumină difuză care ducea spre o cameră
ca de spital privat. Nu se vedea mare lucru cu excepția câtorva
peisaje marine de pe pereți, dar nu era nicicum o cameră macabră,
sau plină de orori.
La intrare îi așteptau doi oameni. Primul era medicul legist, care se
pare că se numea dr. Shaw. Lângă el era o femeie undeva la
patruzeci de ani, care s-a prezentat Pauline și a spus că lucrează
acolo. Hanson a simțit că nu are habar ce vrea să spună. Era un fel
de director al înmormântărilor, ori lucra acolo ca ajutor? Ce meserie
ar fi asta? Expert în pompe funebre? Trebuia să-l întrebe pe șef
despre asta.
— Sunt gata, a spus Shaw.
Avea o voce ușoară, cu o nuanță de accent scoțian și un obicei de
a-și băga barba în piept și de a-i privi pe ceilalți peste ochelari. Acest
lucru îl făcea să pară mai bătrân decât în realitate, iar Hanson s-a
gândit că avea undeva la 30 de ani. Nu era cu mult mai mare decât
ea. Cum s-a întărit așa de tare încât să taie cadavre zi de zi?
El i-a condus în spatele morgii, care încet-încet a început să arate
mai mult cum își imaginase ea inițial. Mocheta a făcut loc
linoleumului gri, iar în spatele uneia dintre uși era o cameră ca de
spital cu o masă în mijloc.
Corpul parțial acoperit al lui Zoe era acolo, iar Hanson a simțit un
fior de teamă care îi spunea că nu o să facă față. Victima era prea
reală pentru ea, deși nu o cunoștea.
 — Am prelevat câteva mostre de substanță din jurul gurii victimei,
a spus dr. Shaw. Sunt analizate de expertul vostru în medicină
legală, dar am păstrat una și am comparat mirosul cu alte chimicale
în cantități similar de mici. Sunt aproape sigur că am găsit urme de
desfluran, care a lăsat-o inconștientă în câteva secunde, dacă a fost
administrat corect.
— Asta înseamnă cu o cârpă pe față? a întrebat șeful.
— Da, a spus Shaw.
— Iar efectele ar fi durat ceva timp?
— Între zece și cincisprezece minute, a spus Shaw. A durat tot
cam zece minute până ce victima să devină inconștientă din cauza
pierderii de sânge, așadar, dacă s-a trezit la un moment dat, sigur a
fost dezorientată și lipsită de coordonare, deci incapabilă să se
salveze.
Lucru pe care Hanson încerca foarte, foarte tare să nu și-l
imagineze.
— Trecem la primele observații. Tăieturile de la încheieturi au
secționat, așa cum am observat inițial, artera radială.
A ridicat ușor mâna dreaptă și a rotit-o puțin.
— Mâna dreaptă are două tăieturi, dintre care una arată ca un
început fals.
— E ceva comun în cazurile de atac?
— E mai comun la sinucigași, a spus Shaw. Dar poate avea loc și
în cazul în care atacatorul a plănuit mișcarea și nu era înfuriat în acel
moment.
S-a oprit la mâinile ei, iar apoi le-a ridicat pentru a le examina mai
atent.
— Pe articulațiile degetelor stângi se văd umflături și cruste, a
spus el, iar detectivul inspector-șef s-a apropiat pentru a vedea mai
bine. Cred că se văd și niște vânătăi.
— Semn că s-a luptat cu atacatorul? a întrebat Sheens.
Shaw a făcut o pauză, apoi a spus încet:
— Posibil, dar având în vedere că tăieturile sunt atât de curate, e
puțin probabil. Și se vede cum zgârieturile deja s-au uscat. Aș zice
că mai probabil au fost făcute mai devreme în acea zi.
Hanson l-a privit pe detectivul inspector-șef în ochi.
— S-a luptat cu cineva mai devreme? a întrebat ea.
 — Sau a căzut, a spus Shaw, și a amortizat căderea cu pumnul
strâns.
A confirmat cu capul.
— Dar iau câteva mostre oricum. Dacă s-a luptat cu cineva, există
șansa să găsim sub unghii și pe articulații urme ale ADN-ului
atacatorului.
— Să sperăm, a spus Sheens.
•
Hanson tremura când Shaw l-a chemat pe unul dintre asistenții de
la morgă pentru a închide pieptul lui Zoe, dar a rezistat vitejește. Nu i
s-a făcut rău când au deschis-o și au văzut că stomacul lui Zoe era
gol, și nu îi venise să leșine sau să plângă.
Shaw a terminat cu observațiile dându-le și momentul decesului,
dar cu o marjă de eroare destul de mare. Acest lucru era cauzat de
imersiunea corpului în apă și lipsa mâncării din stomac pentru a
aproxima cât de avansată era digestia. Zoe a murit undeva între
seara târziu și dimineața devreme. Un interval orar care cuprindea
oricum și ora la care Aidan Poole a pretins că a fost martorul
atacului, dar și spusele lui Felix, și anume că a venit acasă la 08:30.
Era blocată pe imaginea vânătăilor de pe mâna lui Zoe și pe
goliciunea stomacului. A murit seara târziu și nu a mâncat cel mai
probabil nimic toată ziua. Hanson a privit din nou chipul ascuțit al lui
Zoe, brațele subțiri și corpul zvelt, cu cât de puțină compasiune a
reușit în acel moment. Apoi, când a ieșit din cameră dându-și jos
mănușile, și-a scos telefonul să caute pagina web pe care o găsise
împreună cu detectivul inspector-șef mai devreme.
Zoe cea din imagini avea fața rotundă. Cu forme. Avea gropițe în
obraji când zâmbea, iar Hanson s-a întrebat cum de a murit cu
stomacul gol și la această greutate, aproape jumătate din ce fusese
odinioară.
•
Siku și Martin nu asimilau ce se întâmpla, sau cel puțin asta
credea Hanson. Pauline, asistenta de la morgă, le-a explicat
procesul, iar detectivul inspector-șef i-a asigurat din nou că pot ieși
din cameră oricând. Ochii lor erau fixați pe ușa către cealaltă
cameră, iar expresiile lor erau un amalgam atât de puternic de ură,
dor, voință și tristețe, încât era greu să-i privești.
 Pauline i-a condus, iar Hanson era bucuroasă că nu intra alături
de ei. Ea și Sheens s-au așezat pe scaunele moi de la recepție.
Hanson a ascultat convorbirea telefonică a detectivului inspector-șef
cu Aidan Poole, pe care l-a rugat cu o voce neutră să mai vină încă
o dată la secție, iar apoi a stat acolo curățându-și pantalonii de
scame în liniște.
— Te-ai descurcat înăuntru, a spus Sheens deodată. Trebuia să-ți
spun. A trebuit să ies să vărs la prima mea autopsie, iar apoi am
încercat să o evit pe următoarea, până m-a târât medicul legist
înăuntru.
— Sper că e în regulă dacă nu am vomitat, a spus Hanson
zâmbind ușor.
— Ei bine, înseamnă fie că reușești să faci fată cu brio
circumstanțelor dure, fie că ești psihopată, dar sunt sigur că oricum
ai fi, ai locul tău în echipă.
Hanson a râs zgomotos o clipă, apoi s-a oprit. Nu era cazul când
părinții lui Zoe văd cadavrul fiicei lor. A încercat să stea liniștită acolo
și să fie sobră, chiar dacă adrenalina care încă îi curgea prin vene
voia să o ridice să facă ceva.
Siku a ieșit prima și, cu toate că avea lacrimi în ochi, i se citea și
furia pe față.
— Ce se face pentru a-l găsi pe cel care a făcut asta? a întrebat
Siku.
Sheens s-a ridicat, iar Hanson s-a ridicat cu el.
— Tot ce este necesar, a spus el. Căutăm potențialii martori,
camere de supraveghere, interogăm cunoscuții și căutăm orice motiv
pentru care ar fi rănit-o cineva. Voi organiza o conferință de presă
mâine și voi ruga pe oricine crede că ar ști ceva să vină să ne
spună.
Hanson a simțit, și nu pentru prima oară, că era o ușurare să-l
aibă pe detectiv alături. Nu știa cum ar fi răspuns acestei întrebări.
Într-un mod defensiv, probabil.
Siku și-a înclinat capul încet, apoi și-a prins soțul de braț. Dacă ea
era ca un foc aprins, tatăl lui Zoe era pur și simplu distrus. Soția sa a
fost cea care l-a tras de acolo, departe de cadavrul singurei lor fiice,
în seara aceea de noiembrie.
 10.

Aprilie – cu nouăsprezece luni înainte

Zoe mergea de o oră, fără scop sau direcție. În minte i se repetau
iar și iar conversații dureroase. În fiecare își imagina cum țipă la
Aidan, întrebându-l cum a putut să-i facă așa ceva. În versiunile mai
bune ale poveștilor ei închipuite, el recunoștea că era un nenorocit și
că ea avea dreptate să-l lase. În cele mai rele și fără caracter, el îi
spunea că deja și-a părăsit soția și că a făcut-o pentru ea. Că ea era
tot ce își dorise vreodată.
După acea oră tumultuoasă, a ajuns pe peronul gării. Știa că
trebuia să facă ceva cu toate aceste sentimente. Trebuia să le
transforme în ceva. Așa că s-a urcat în trenul spre Winchester,
ștergându-și picioarele pe covorașul mic de lângă ușă până când l-a
dat peste cap. S-a dat jos din tren când a ajuns la Școala de Arte,
fără să conștientizeze altceva în afară de furia interioară. Dumnezeu
știe cum reușise să traverseze toate străzile în siguranță.
În studio era liniște. Era începutul semestrului de vară, iar
majoritatea studenților încă frecau menta. Beau. Se relaxau.
Leneveau.
Zoe și-a lăsat geanta în partea ei a studioului, unde erau deja mai
multe lucrări. Umpluse multele ore de așteptare dintre mesaje cu
picturi și încerca să nu se gândească ce mult voia să-i arate cel mai
recent tablou lui Aidan. Nu avea nevoie de aprobarea lui.
Era atât de mulțumită de această pictură. Era ceva la ea mult
peste orice alta din trecut. S-a gândit că poate grație modului în care
o rugase pe Angeline să pozeze, cu spatele arcuit, o mână peste
cap și gura întredeschisă. Arăta ca o persoană prinsă în mrejele
pasiunii, dar și ca un om torturat de durere.
Alesese acea ipostază după o întâlnire fabuloasă cu Aidan. Dintre
sutele de fotografii, era singura care îi vorbea, iar tabloul fusese gata
atât de repede, încât nu mai avea nimic de adăugat. A mai pus
câțiva nori învolburați pe cer și valuri sparte de mai în partea de jos.
 Privindu-l acum, își dădea seama că nu era nici pe departe
terminat. Lipseau elemente extraordinar de importante. Ei bine,
putea repara asta. Îl putea transforma în tabloul care ar putea fi,
ceva real, nu o fantezie. Chiar dacă formele Angelinei au făcut-o din
nou să se simtă vinovată că nu i-a răspuns apelului, a început să-și
despacheteze tablourile.
A stors pe paletă cafeniu, maro, negru și roșu aprins, apoi, cu un
sentiment ciudat de abandon, a început să picteze două figuri
complet noi pe pânză. Prima, compusă din umbre, se încolăcea în
jurul corpului lui Angeline. Forma umbre în locurile în care se prindea
de ea, dar nu o ștergea pe Angeline. Nu avea formă. Nu era real.
Dar degetele creaturii se vedeau printre cele ale lui Angeline, acolo
unde brațul îi era întins peste cap. Era cauza posturii lui Angeline;
cealaltă jumătate a actului grotesc de a face dragoste.
Îi era greu să adauge acest nou personaj, dar era atât de rănită,
încât nu îi era teamă că va greși. Era ca și cum nimic nu mai conta și
trebuia măcar o dată să-și asculte vocea interioară. După ce a
terminat creatura din umbră, a început imediat să picteze un al
treilea personaj, atât de aproape de cei doi amanți încât i-ar fi putut
atinge. O altă femeie, la fel de goală ca Angeline, la fel de ascuțită,
dar care stătea dreaptă, mândră. Zâmbind. Nu părea să observe că
cele două mâini întinse îi făcuseră o rană în stomac.
Zoe picta în acest mod sângeros și oripilant cu un sentiment ciudat
de satisfacție. Picta într-un strat de grăsime carnea ruptă, lăsând la
vedere puțin din imaginea intestinelor încurcate. După aceia a folosit
carmin și roșu sângeriu pentru a trasa o dâră de sânge care se
scurgea pe pământ, sub picioarele femeii.
Ajunsese acolo de ore bune când s-a uitat înapoi la el, cu
respirația sacadată și inima să-i iasă din piept. Ceva din ea se
simțea mult mai bine acum că terminase imaginea, deși pictase doar
imaginea propriei vinovății. O imagine cu ea și Aidan și tot răul pe
care îl făcuseră soției lui.
Și-a lăsat privirea să alunece peste imagine, vrând să simtă ce
făcuse. Era bucuroasă că mai erau acum și alți studenți cu ea în sală
și că văd și ceilalți ce vede ea. Simțea o satisfacție ciudată ascunsă
în sentimentul de vină pentru ce a făcut fără să știe, dar încet-încet,
îndoiala cea meschină a început să o înghită. Încă nu era cum
trebuie.
Și-a înclinat capul ca să o privească pe cea de-a doua femeie.
Forma imaginarei doamne Poole. Apoi s-a aplecat ștergându-i ochii
pe jumătate uscați. I-a făcut apoi ochii de un albastru pătrunzător,
dar și-a dat seama că nici asta nu e bine. Nu ar trebui să aibă deloc
ochi.
Îndată ce a terminat, nu se înțelegea nimic în afară de o tușă de
culoarea pielii acolo unde ar fi fost ochii, ca și cum fusese orbită în
mod deliberat.
•••
Zoe și-a strâns picturile la mult timp după ce se aprinseseră
luminile de pe fațada clădirii. Era o oră șapte crepusculară într-o
seară frumoasă de aprilie, iar peisajul de afară se vedea de la
fereastră ca fiind de un albastru profund, ciudat, seducător. Îl privea
și se întreba de ce nu simțea nimic. Întotdeauna observase frumosul
din jur.
S-a gândit că poate că a fost secătuită de această abilitate. Sau
poate era pur și simplu faptul că lumea nu ajută pe nimeni doar fiind
frumoasă.
Și apoi a început să simtă din nou, dar în niciun caz lapte și miere.
Era greutatea imensă a responsabilității pentru Angeline, care avea
atâta nevoie de grijă. Angeline se distrugea dintotdeauna, era în
natura ei, iar Zoe era singura care putea interveni. Și-a scos
telefonul și a oftat îndelung.
Se auzea muzică pe fundal când a răspuns. Apoi Angeline i-a
rostit numele, accentuând a doua silabă, astfel încât suna a
sărbătoare.
— Îmi pare rău că ți-am ratat apelul, a spus Zoe, vrând să explice,
dar nefiind capabilă s-o facă. Ai ieșit undeva? Ai nevoie de ajutor?
— De ce nu ai… venit? a întrebat Angeline.
Iarăși a intervenit acea vină familiară, iar Zoe a simțit nevoia
ciudată ca de data aceasta Angeline să aibă grijă de ea. Ca
Angeline să o mângâie în timp ce ea – și descărca inima despre
Aidan.
— Vin acum, a spus, pe cât de ușor posibil. Spune-mi unde ești,
draga mea. Pot să vin să văd dacă ești bine.
 — Nu-ți spun unde sunt, iar Angeline a lăsat telefonul jos.
Apoi se auzea cum plângea în timp ce îi spunea lui Zoe că era
singură și înspăimântată.
A durat cincisprezece minute până când i-a recunoscut lui Zoe că
era la un bar de la docuri numit Zoo, pentru că fusese dată afară din
locul în care luase prânzul.
— Unde ai luat prânzul? a întrebat Zoe.
— Trebuia să… iau masa cu un tip… dar mi-a tras clapa.
Zoe era suspicioasă. Cu cine s-a întâlnit Angeline? Vreun tip de pe
Tinder? Ziua în amiaza mare? Părea mai mult ca și cum s-a dus
singură undeva, sperând să agațe pe cineva care să-i cumpere ceva
de băut. Și-a chemat un taxi. Angeline avea sigur probleme, iar dacă
Zoe încerca să se încurce cu trenuri și cu bicicleta, avea toate
șansele să-și găsească prietena într-o situație groaznică. Va merge
mâine pe jos la stația din Southampton să-și ia bicicleta.
Șoferul de taxi nu era foarte sigur unde era barul Zoo, dar l-au
găsit într-un final. Sau cel puțin un panou care spunea asta. Părea
un loc accesibil doar pe jos.
— Mă așteptați? a întrebat Zoe, întinzând o bancnotă de 10 lire.
Trebuie doar să-mi iau prietena și s-o duc acasă.
— Nu sunt sigur că pot aștepta aici, a spus șoferul cu îndoială.
Dar apoi a adăugat:
— Cred că o să mă învârt dacă trebuie să mă mișc de-aici.
— Mulțumesc, a spus Zoe cu un zâmbet cald. Mă grăbesc cât de
tare pot. Lăsați aparatul de taxat să meargă.
Barul Zoo s-a dovedit a fi o vinotecă pe marginea apei, în portul
Ocean Village, o creație modernă stil bloc de apartamente, cu multe
baruri și restaurante la parter. Toate aveau vedere la vasele mici
acostate în port, iar acesta era decorat cu luminițe și învăluit în
muzică jazz. Cu siguranță nu era locul în care să te faci criță înainte
de cină.
A intrat și a văzut-o imediat pe Angeline. Stătea cocoșată peste
bar pe un scaun de lemn și nu era singură. Destul de aproape de ea
era un străin.
Zoe s-a simțit instant stânjenită, un sentiment suficient de puternic
încât să taie prin muntele de durere pe care îl resimțea. Nu era doar
faptul că nu-l știa pe tipul ăsta. Pur și simplu felul în care stătea cu
brațul întins în jurul lui Angeline, cu degetele mângâindu-i partea de
sus a coapsei. Probabil era cu câțiva ani mai mare decât Zoe, dar
era greu de apreciat după fața bărboasă. Era un tip masiv, iar asta o
făcea pe Angeline să pară mai mică și mai fragilă.
A ridicat un pahar plin de cocktail și a șoptit ceva în urechea lui
Angeline. Ea a surâs și s-a îndreptat pentru o clipă, cât să dea
lichidul roz aprins pe gât.
— Angeline, a spus Zoe cu voce tare.
Prietena ei s-a clătinat și a vărsat băutură pe ea. A încercat să se
șteargă la gură, iar pe chip i se citea expresia vinovată, sau cel puțin
așa credea Zoe.
— Zoe, ce… faci aici?
Tot corpul i se clătina spunând asta, iar ochii nu reușeau să fixeze
cum trebuie fata lui Zoe.
— Tu mi-ai spus să vin, a spus ea cu un zâmbet prefăcut.
A avansat spre ea, ignorându-l pe tipul care era încolăcit peste
Angeline.
— E vremea să mergi acasă, îți amintești?
— De ce? a întrebat Angeline încruntată.
— Pentru că avem câteva lucruri de făcut, a spus Zoe.
— Hei, nu cred că vrea să plece, a zis tipul, aruncându-i un
zâmbet plin de sine. Are treburile ei.
— Serios? a întrebat Zoe, ridicându-și sprâncenele. Și crezi că e
suficient de trează cât să hotărască pentru ea? Pentru că eu sunt al
naibii de sigură că nu poate.
S-a uitat la barman, care golea o tavă puțin mai încolo. Se întreba
dacă se putea baza pe el în caz că lucrurile ar lua o turnură violentă.
— Da, ce interesant e că deodată te macină grijile, a spus el,
luându-și puțin brațul de pe Angeline. Erai la fel de îngrijorată acum
câteva ore când a încercat să dea de tine?
Zoe simțea cum i se urcă sângele la cap. Angeline îi spusese
așadar despre ea. Angeline a lăsat capul în jos, punându-și mâna pe
paharul gol.
— Mi-am cerut deja scuze pentru asta, a spus Zoe încet. Sunt aici
acum pentru ea. Așa cum sunt de obicei.
— Dar nu când a fost dată afară dintr-un pub, a spus tipul încet.
 A ridicat un pahar pe jumătate plin cu vin roșu, privind-o în ochi
preț de o clipă înainte să-l bea. Voia să-i transmită o amenințare
subtilă, dar Zoe chiar nu avea chef de amenințări.
— Ooo, și bănuiesc că tu știi totul despre asta, a spus Zoe tare.
Abia ce-ai cunoscut-o. De fapt, cum te cheamă? Pentru că nu cred
că te cunoaștem.
— Sunt Richie, a zis el. Și Angeline mă știe prea bine.
A zâmbit subtil, iar spre repulsia lui Zoe, Angeline s-a aplecat către
el punându-și capul pe umărul lui.
Zoe a luat-o pe Angeline de mână.
— Hai să mergem acasă. Îți fac un ceai și ne putem cuibări pe
canapea.
Lui Richie sigur nu i se părea o idee bună, dar Angeline, căreia îi
plăcea atenția celorlalți mai mult decât orice altceva, i-a zâmbit ușor.
— Sună bine, a zis ea.
Și-a îndreptat spatele și s-a dat jos de pe scaun, încă ținând-o de
mână pe Zoe.
— Nu-ți termini băutura? a întrebat-o Richie, clar nemulțumit.
— Cred c-a băut suficient, a spus Zoe, cu un zâmbet de gheață.
— Bine, a spus Richie ridicând din umeri. Ne vedem curând,
Angeline.
— Haide, a spus Zoe, luând-o de braț pe Angeline.
Bine că era așa subțirică.
— Pa, Richie, a strigat Angeline.
— O să trec să te văd, a strigat și el, iar Zoe se simțea înghețată
pe dinăuntru privindu-l înapoi. Chiar spera că Angeline nu fusese
așa prostuță încât să-i dea adresa de acasă.
 11.

Sfârșitul tuturor lucrurilor a început aici.

Aidan stătea lângă trenul în care voia să urce, pregătindu-se să-i
spună Gretei că va întârzia azi. A repetat mintal o mulțime de povești
inventate, dar la final și-a dat seama că nu putea minți așa. Că
trebuia să-i spună o versiune a adevărului.
Când a sunat, și-a imaginat-o pe Greta stând la masa din
bucătărie, răspunzând brusc, ascultându-l într-o liniște rece cât el
explica totul, iar apoi ea avea să-i vorbească limpede și cald în
ureche.
— Heei, a spus ea, prelungind cuvântul, chicotind cumva. Care-i
treaba?
A simțit cum se năruie toate discursurile repetate. Se așteptase la
indiferență și suspiciune imediată. Acel surâs ușor l-a luat pe
nepregătite. Se simțea, așa cum o mai făcuse și înainte, că își
înțelesese cumva prost soția. Că de fiecare dată când nu era în
prezența ei și-o amintea altfel decât era ea de fapt.
Când a venit momentul, nu s-a îndurat să-i distrugă starea de
bine. Îi făcuse suficient rău Gretei în ultimele optsprezece luni.
— Nu prea bine, a spus el cât de încet a putut, după o pauză
probabil mult prea lungă. O să întârzii. Din nefericire, trebuie să
merg pe la secția de poliție. Am văzut un atac ieri când eram în oraș,
iar poliția vrea să mă întorc să dau declarații. Te doare capul.
•••
Jonah a sunat-o pe McCullough prin bluetooth-ul din Mondeo în
drumul către secție, sperând că au primit deja câteva dintre
rezultatele analizei amprentelor, dar McCullough a pufăit a negare în
timp ce dădea la minimum volumul melodiei zgomotoase de
Rachmaninov care se auzea pe fundal.
— Analiza amprentelor vineri seara? Doar să fii prea norocos, a
zis ea. Au tăiat-o toți la pub pe la patru. Le-au identificat doar pe cele
ale lui Zoe înainte de a pleca, dar celelalte vor fi gata luni. Dacă vrei,
îți pot spune ce cred eu despre amprentele găsite.
Jonah a oftat.
 — Cu siguranță mai bine așa decât nimic.
A auzit zgomotul unor hârtii, apoi a vorbit din nou.
— Avem patru seturi de amprente diferite, probabil de bărbați, prin
toată casa. Nu zic că în mod cert sunt toate de bărbați. Sunt și femei
ale căror degete se potrivesc cu dimensiunile a doua dintre ele. Pot
fi excepții, dar sunt acolo.
— În regulă. Unde sunt?
— Bărbatul unu, cele mai distincte, pe ușa de la intrare, interior și
exterior, pe unul dintre paharele pe care le-am găsit și pe
întrerupător. Nimic pe ușa de la baie.
A făcut o pauză, după care a continuat:
— Bărbatul doi e mai vag, cu multe amprente peste tot prin casă,
inclusiv în baie și alte locuri. Suprapuse în unele locuri. Așadar, un
vizitator frecvent, dar e puțin probabil să fi fost acolo în noaptea
crimei.
— Mersi, a spus Jonah. Celelalte două?
— Bărbatul trei e interesant, a zis McCullough. E doar pe
încuietoarea de la ușa din baie. Nu l-am mai găsit nicăieri.
Amprentele sunt bine definite și nu par suprapuse.
— Foarte interesant, a zis Jonah. Dacă ușa aceea a fost încuiată
de ucigaș, apoi descuiată, așa s-ar vedea urmele, nu?
— Da, deși aș adăuga că dacă în casă era tendința de a nu încuia
ușa de la baie, amprentele pot fi mai vechi decât par, a adăugat
McCullough. De exemplu, pe încuietoare nu sunt multe amprente
de-ale lui Zoe.
— Bine punctat, a spus Jonah. Și bărbatul patru?
— În mare, doar pe ușa de la intrare și un bec, a confirmat
McCullough. Poate că a fost un muncitor.
— Bine. Amprente feminine?
— Avem trei, a spus McCullough.
El putea auzi cum ea dădea pagina.
— Una e Zoe. Celelalte două sunt împrăștiate mai peste tot, în
special în bucătărie.
Jonah s-a gândit preț de o clipă.
— Nu există alte amprente în dormitor?
— Nu avem amprente complete, a spus McCullough. Doar parțiale
și suprapuse, dar cred că ele aparțin cel mai probabil fostului chiriaș.
 — Minunat, mulțumesc, a zis el.
— M-am uitat puțin la mostra luată din jurul gurii, a continuat
McCullough, cu părere de rău.
Jonah a zâmbit. Știa că ea avea să rezolve asta azi.
— Și?
— Desfluran. Shaw a fost precis.
Jonah a aprobat ca pentru sine. Era satisfăcător să audă asta,
parte pentru că mirosul observat de Shaw a persistat foarte puțin.
Dacă Jonah nu ar fi dat curs denunțului și nu ar fi căutat-o pe Zoe, ar
fi trecut ceva zile până să fie găsită. Nu s-ar mai fi simțit miros de
chimicale. Și pe lângă asta, dacă nimeni nu ar fi făcut legătura între
raportarea rătăcită a crimei cu descoperirea cadavrului, atunci toată
situația ar fi fost privită ca un suicid.
— Ce informații bune, i-a spus cald lui McCullough. Așadar, nu se
mai pune problema sinuciderii.
— Așa s-ar părea.
— Mulțumesc, Linda. Te duci acasă?
— Să fie acesta o rugăminte subtil codată de a mai sta pe aici în
caz că e nevoie de mine? a întrebat McCullough sec.
Jonah a râs la auzul acestor vorbe.
— Nu, de data asta chiar am încercat doar să fac conversație. Mai
am un interogatoriu, dar nu cred că mai avem nimic pentru tine până
ce nu sunt gata amprentele și mostrele sanguine.
— Ei bine, ce răsturnare de situație, a spus McCullough. Atunci
plec înainte de a se mai întâmpla ceva. Bucură-te de informații.
Hanson s-a întors către el îndată ce au terminat de vorbit.
— Acel al treilea bărbat este încă interesant, cred, a spus ea. Mi-ar
plăcea să știu ale cui amprente erau.
— Și mie, a spus Jonah, dar se pare că vom aștepta până luni să
rezolvăm acel mic mister, presupunând că reușim să obținem orice
informație până atunci. Simplul fapt că acum vorbim de crimă e un
mare pas înainte.
A urmat o tăcere scurtă, apoi Hanson a întrebat:
— Ce zici de tatăl ei? Nu prea vorbește și expresia lui e bântuită.
Mă întreb dacă n-o fi vină ce vedem.
— Da, și eu m-am întrebat, a agreat Jonah. Nu ar fi fost tocmai în
regulă să-l întreb de alibi astăzi, dar o voi face mâine.
 A oftat.
— Am lucrat acum câțiva ani la un caz unde tatăl și-a ucis fiica
într-un atac de furie. Arăta… distrus.
— Oamenii sunt atât de ciudați, a spus Hanson. Înseamnă că eu
am avut noroc cu un tată de rahat care a înșelat-o mereu pe mama.
Jonah s-a gândit la propriul lui tată abuziv și a zâmbit ușor.
— Cred că da.
•
— Așadar, a spus Sheens, primindu-l pe Aidan Poole cu formalități
excesive și deliberate. La ultima întâlnire ai uitat să ne menționezi că
relația cu Zoe Swardadine nu a fost doar una iubit-iubită.
— Da, a spus Aidan pe un ton jos.
Părea acum puțin mai adunat decât mai devreme, când a plecat
de la secție. Mai prezent, se gândea Hanson. În ciuda situației și mai
proaste în care se afla acum.
— De ce mai exact ai simțit nevoia să ascunzi faptul că ai o soție
care locuiește cu tine în Alton?
— Îmi pare rău, a spus el.
L-a privit pe detectivul inspector-șef cu ochi care aproape
implorau.
— Știu că trebuia să spun asta. Îmi era doar așa de frică să nu
ajungă informațiile acestea la Greta. Nici măcar nu… uite, dacă aș fi
gândit mai rațional, aș fi realizat că nu conta, dar cred că mi-am
imaginat că ați vrea să vorbiți cu ea și totul va ieși la iveală. Și…
acum că Zoe nu mai e, ideea de a o pierde și pe ea este…
— Dacă ți-ar păsa cu adevărat de Zoe, atunci cu siguranță ai vrea
să aflăm cine a făcut asta, a răspuns Jonah.
— Da, a zis Aidan îndreptându-și puțin spatele. Da, bineînțeles că-
mi pasă. Doar că m-am gândit… să zicem că m-am gândit,
presupuneam că nu avea nicio legătură căsnicia mea cu asta.
— Nu crezi că este relevant? a întrebat Sheens.
S-a uitat din nou la notițele scrise de mână de data trecută, care
încă nu fuseseră introduse în sistem.
— Când l-ai menționat pe prietenul ei Victor, care era furios, nu
crezi că faptul că tu erai căsătorit ar fi potențat sentimentele sale de
ură?
Aidan părea inconfortabil.
 — Nu m-am gândit așa la asta, nu.
— Ce-a făcut soția ta noaptea trecută?
Aidan a fost clar prins cu garda jos de schimbarea subiectului.
— Ce? Greta?
— Tu să-mi spui dacă așa o cheamă, a spus detectivul inspector-
șef. Nu am auzit foarte multe despre ea înainte, așa că nu o știu pe
numele mic.
Comentariul mustea de sarcasm, iar lui Hanson îi părea oarecum
rău de Aidan Poole. Părea că va avea un interogatoriu dificil.
— O cheamă Greta, a spus Aidan după ce a inspirat, are 40 de
ani. Suntem căsătoriți de optsprezece ani.
— Și noaptea trecută? a repetat Sheens. Presupun că nu era în
casă când tu stăteai pe furiș pe chat cu prietena ta, sau poate că ai
așteptat până s-a culcat?
Aidan și-a scuturat capul. Hanson vedea cum i se strânge
maxilarul într-o încercare de autocontrol. Detectivul inspector-șef
putea scoate de la majoritatea oamenilor ce voia să audă.
— Era la o cină pentru decernarea unor premii, a spus în cele din
urmă. Este scriitor științific pentru multe ziare mari. Prezenta un
premiu.
— Și unde s-a întâmplat asta?
Detectivul inspector-șef își privea acum carnețelul, unde începuse
să-și ia notițe. Cumva reușea să facă simplul act al scrisului
intimidant.
— Londra. La un… hotel oarecare.
— Dacă nu poți fi mai specific, ne-ar ajuta mai mult numele
organizației care s-a ocupat de eveniment, a spus Sheens.
— Oh. Da… Asociația Presei, cred?
— La ce oră s-a întors?
— Pe la 01:30.
— Și ești sigur că era acolo în timp ce Zoe era ucisă?
— Da. La dracu’, a spus Aidan. De ce naiba ar avea Greta vreo
legătură cu asta? Nu a auzit niciodată de Zoe.
— Așadar nu știa de aventură? a insistat Sheens.
— Nu, a spus Aidan. Chiar credeți că ar mai fi vrut să fie cu mine
dacă știa că regulam o studentă de douăzeci și șapte de ani?
 Vocea lui Aidan s-a oprit și a privit în altă parte subit, înghițind în
mod repetat.
— Așadar, ai avut grijă de asta, a intervenit Hanson, aplecându-se
și încercând să pară persoana mai înțelegătoare din cameră.
— Da, a zis el.
Apoi și-a ridicat mâna ca o resemnare. Am fost pur și simplu un
nenorocit. Mi-am setat telefonul ca să nu primesc notificări atunci
când îmi scrie Zoe. Toate e-mailurile ei erau autofiltrate într-un folder
de serviciu. Ștergeam tot, fără cusur. Așa e când ai o aventură
afurisită. Înveți să fii constant un mincinos.
— Ce poți spune despre timpul scurs de seara trecută până
acum? a întrebat Hanson, gândindu-se. Ți-ai șters istoricul apelurilor
de pe Skype?
Aidan a clipit privind-o.
— Nu, nu am făcut-o. A fost pentru prima oară când nu am făcut-
o. Aveam nevoie de el.
— Pentru că e alibiul tău? a întrebat detectivul inspector-șef cu
ironie.
— Nu! a răspuns Aidan plin de frustrare. Pentru a-mi dovedi că…
că s-a întâmplat cu adevărat.
— Am vrea să ne arăți conversația, a spus Sheens.
— Ai aplicația pe telefon? a întrebat Hanson, privindu-l pe șef și
apoi pe Aidan Poole.
— Da.
Aidan stătea acum puțin mai drept.
— Da, o am. O să vă arăt aici.
Și-a scos telefonul, a căutat o clipă, apoi a găsit o conversație cu
Zoe Swardadine, a cărei fotografie era clar cea a fetei pe care o
găsiseră în cadă și care era acum la morgă.
Hanson l-a privit pe detectivul inspector-șef pentru permisiunea de
a lua telefonul și a intrat pe profilul lui Zoe Swardadine. ID-ul de
Skype al fetei era doar numele și prenumele lui Zoe scrise într-un
cuvânt. Hanson l-a notat, iar Jonah descria ce se întâmplă pentru a
înregistra. Apoi a verificat ora apelului, care începuse la zece și
cincizeci și două de minute în seara precedentă, având o durată
totală de trei ore și patruzeci și nouă de minute.
— Deci ai închis la 02:41? a întrebat ea, dându-i telefonul înapoi.
 — Da, a spus el. Când a intrat Greta.
— Era beată? a întrebat Hanson.
— Foarte, ca de obicei când merge la un eveniment jurnalistic, a
spus Aidan. Și am fost extrem de ușurat că era pentru că a adormit
la un minut după ce s-a băgat în pat și nu a observat că m-am ridicat
de atâtea ori.
Și-a scuturat capul.
— N-am putut să dorm. M-am tot gândit că nu am înțeles bine ce
se întâmplase, dar știam.
Detectivul șef a aprobat, apoi s-a aplecat înainte.
— Cred că ne putem opri aici în seara asta. S-ar putea să fie
nevoie să ne mai vedem o dată în weekendul acesta, în funcție de
ce mai apare.
— În regulă, a spus Aidan, ridicându-se și punându-și telefonul
înapoi în buzunar. Anunțați-mă. Vreau să ajut, chiar dacă am fost un
idiot cu toată aventura asta.
I-au arătat cum să iasă din Departamentul pentru Investigații
Criminale, care era acum gol. O’Malley și Lightman plecaseră înainte
ca cei doi să se întoarcă de la morgă.
Hanson s-a întors către detectivul inspector-șef îndată ce s-a
închis ușa după Aidan Poole.
— O să verific dacă acela e într-adevăr contul de Skype al lui Zoe.
— Sigur, a spus Sheens. Sunt destul de sigur că e cel bun.
— Nu crezi că e vinovat?
— Oh, cred că e vinovat de o grămadă de lucruri, a spus Sheen
zâmbind, toate pe cale de a ieși la suprafață. Dar nu cred că e
vinovat de uciderea unei tinere femei.
— Așadar mergem pe presupunerea că a asistat cu adevărat la
crimă, a întrebat Hanson, puțin explicit.
Detectivul inspector-șef și-a scuturat capul, zâmbind.
— Nu lucrăm cu nicio presupunere, așa cum bine știi. Îl vom
investiga pe cât de bine putem. Dar dacă ar fi să fac o previziune, aș
zice că imediat ce nu se mai agită atât să se protejeze pe el, Aidan
Poole o să ne ajute să rezolvăm cazul acesta. Pentru că e 99% sigur
că Zoe își cunoștea ucigașul și pun pariu că și Aidan îl știa.
•
 Hanson și-a închis calculatorul și s-a întins. Era opt și se întreba
dacă să mai caute ceva de făcut sau să se ducă acasă. Fără o ieșire
planificată la pub, avea acum seara liberă pentru a face altele, ce nu
țineau de serviciu. Ar fi trebuit să se simtă recunoscătoare, și nu
oarecum pierdută.
Ei bine, dacă avea timp liber, trebuia să facă ceva cu el. Și-a scos
telefonul și se gândea ce prieten din cei mulți pe care-i avea și pe
care nu-i văzuse de mult timp să sune, când a intrat un mesaj de la
Ben Lightman.
Sunt liber acum. Vrei să mai ieși la pub?

Hanson s-a simțit iritată preț de o clipă. I-a mers prost întâlnirea?
Erau ea și O’Malley doar soluții de rezervă sau poate că se aștepta
ca ea să stea și să asculte ce groaznică a fost întâlnirea?
Cu toate acestea, cumva nu și-l putea imagina înecându-și amarul
și i-a scris înapoi să-i spună că doar ea mai era la birou și că
O’Malley plecase deja.
Bine. Ne vedem în douăzeci de minute?

•••
Hanson s-a instalat la o masă de la geamul barului Marriott.
Alesese ea localul. Lipsa lui O’Malley însemna că puteau merge
undeva unde se serveau și vinuri, nu neapărat în ceea ce ea numea
„un bar de babaci”. Și uneori parcă ai fi vrut un meniu de vinuri vineri
seara.
Încă purta hainele de la muncă, desigur. Se întreba dacă Lightman
va veni îmbrăcat mai relaxat sau cu ceva mai potrivit unei ieșiri.
Era acum cu iPad-ul în față, uitându-se prin transcrierile
interviurilor din interogatoriile cu Aidan Poole, comparând cele două
relatări cu ceea ce au spus părinții lui Zoe. Își lua notițe de mână, dar
se chinuia să se concentreze cum trebuie. Nu era sigură cum va
merge ieșirea doar cu Lightman și era agitată. Ca rezultat, se tot uita
spre ușă.
A apărut la un moment dat și, spre ușurarea ei, încă purta
costumul de mai devreme. Ea a ridicat mâna. El a venit zâmbind.
— Sigur nu ai muncit destul pentru o zi de vineri?
I-a zâmbit crispată.
 — Așa te momesc, nu? Te fac să te simți ca și cum ai avea timp
liber, dar ești atât de curios încât nu te poți abține să nu lucrezi mai
departe.
— Nu ți-aș putea stârni curiozitatea mai degrabă cu ceva de băut?
a spus el privind spre bar.
— Ba cred că da, a spus Hanson. Vreau gin.
— Cu ceva în el…?
— Poftim, tonic, dacă trebuie să mai adaug ceva.
Barmanul s-a mișcat încet, așa că Hanson a terminat de citit
interviul lui O’Malley cu Victor și Maeve cât Ben se mocăia pe acolo,
iar apoi și-a închis iPad-ul și l-a băgat în geantă cu carnețel cu tot.
— Poftim, a spus Lightman în cele din urmă, în timp ce punea
două pahare înalte pe masă.
— Mersi.
A luat două înghițituri zdravene de gin, iar apoi a spus lejer.
— Mă mir c-ai reușit să vii. Păreai… ocupat.
— Da, a zis Lightman, cu o expresie brusc inconfortabilă. Am
multe pe cap, dar…
Hanson se simțea deodată ca și cum ar fi interogat un suspect
care nu cooperează și a privit în altă parte.
— Scuze. Nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
— Nu ai făcut-o, a spus Lightman, iar apoi a continuat: Am mers
să-l văd pe tata. Nu se simte bine.
Hanson nu era pregătită pentru asemenea vești. A fost smulsă din
realitatea unei întâlniri eșuate, încât simțea că va urma o pauză
stânjenitoare.
— Îmi pare rău, a spus ea într-un final, întinzând rapid o mână pe
brațul lui, pe care a retras-o apoi în partea ei de masă. S-a întâmplat
pe neașteptate?
Lightman și-a scuturat capul.
— Nu, nu chiar. Credeam cu toții că e mai bine, dar uite că a
recidivat.
— Da. E… ca naiba, a zis ea încet. Bietul tău tată.
— Da, a zis el. Ce crezi despre ucigașul lui Zoe Swardadine?
Avem vreo pistă?
Se simțea dezamăgită și nu putea să alunge acest sentiment.
Credea că în sfârșit el se va deschide în fața ei, dar se gândea și ea
că nu așa lucrează Ben Lightman.
A început să-i vorbească despre caz, cu voce joasă, astfel încât
nimeni dintre cei de la bar să nu-l audă. Într-un minut deja era în
mijlocul poveștii. I-a spus despre aventura lui Aidan Poole și despre
cât de bine ascunsese că era căsătorit la primul interogatoriu, în
ciuda faptului că în mod evident informația avea să iasă la iveală.
— Și asta mă face să mă gândesc că e un obicei mai vechi, a
spus ea. Din experiență, știu că acești oameni sunt destul de
obișnuiți să trăiască în minciună. Ascund din instinct totul.
El a privit-o cu un zâmbet subtil pe față.
— Așa a fost și fostul tău cel groaznic? Ascundea tot?
Hanson a aprobat crispată. Niciodată nu-i spusese întreaga
poveste despre Damian, dar a povestit despre hărțuiri, iar Lightman
era suficient de inteligent să știe că ceea ce descria ea era o relație
abuzivă.
— Bineînțeles că așa a fost. Ascundea mesajele de la femei,
încercări de a relua vechi relații, întâlniri… bonuri de la cumpărături
extrem de scumpe.
A râs preț de o clipă.
— Îi plăcea să pretindă că avea acele lucruri pe care le tot
cumpăra de ani de zile, sau că i le dăduse maică-sa cadou de ziua
lui, când era dator la mine cu miile și ar fi trebuit să-mi dea banii
înapoi.
A scuturat din cap.
— Oricum, Aidan Poole ar putea fi sau nu un mare narcisist, dar
pot vedea unele potențiale paralele.
— De acord, a răspuns Lightman. Ai citit rezumatul lui O’Malley
după discuțiile cu Victor Varos? M-a făcut să mă gândesc la romanul
acela de Brontë, Villette. Cel în care ea e în mod clar îndrăgostită de
tânărul arătos, iar el habar nu are și o rănește când se îndrăgostește
de altcineva.
— Stai puțin. Tu ai citit o carte? a întrebat Hanson.
— Hai, lasă-mă, a spus Lightman prietenește.
— Eu nu am citit-o, a recunoscut Hanson zâmbind. Așadar, ea îl
omoară? În carte?
Lightman a râs în timp ce a luat paharul de gin în mână.
— Nu, dar se îndrăgostește de altcineva.
 — Relevanța e discutabilă atunci, a răspuns Hanson.
— Hei, a zis Lightman. Aceștia sunt primii pași ai unui nou caz.
Așa cum zice șefu’…
— Nu disprețui niciodată valoarea gândirii laterale, a spus Hanson,
apoi a scuturat din cap. Nu sunt sigură că asta a vrut să zică, Ben.
Lightman a zâmbit și a dat pe gât restul paharului.
— Mai vreau unul. Sau vreo trei-patru.
— Și eu, a răspuns Hanson zâmbind, dar pe următoarele le
plătesc eu, iar după asta o să am nevoie de o pizza bună. Doar ca
să știi.
— Sunt destul de sigur că putem să programăm și asta printre.
Din acest punct, s-au îmbătat destul de repede. Lightman beat era
destul de prostuț. Comentariul lui Hanson că ar avea o tulburare
obsesiv-compulsivă a scos din el un puternic:
— Așa e!
Apoi a făcut vraiște pe toată masa, iar Hanson a început să râdă
de el.
— Ce?
— Nu e chiar mizerie, nu-i așa? Două pahare pe marginea mesei
și meniul lângă.
— Vrei să vezi mizerie? a întrebat el.
S-a ridicat și s-a dus la o masă de șase persoane care tocmai se
golise. Încă erau mai mult de zece pahare pe masă, iar el a început
să le pună unele peste altele. Ceilalți oameni care încă beau în alte
colțuri ale barului se uitau și ei la ce se întâmpla.
— Ce faci?
Râsul lui Hanson era acum atât de puternic încât nu mai reușea să
se oprească.
— Fac mizerie, a spus Lightman, cărând două dintre coloanele de
pahare asortate înapoi la masa lor.
— Uite, a spus el începând să așeze paharele. Mizerie. Vezi? Am
mai adus pahare. Nu mă deranjează câtuși de puțin.
Cum a reușit să-și stăpânească râsul, Hanson i-a zis:
— Bine, bine. Nu ai tulburare obsesiv-compulsivă. Ești doar… un
idiot. Bine?
Lightman i-a zâmbit triumfător și s-a așezat în fața grămezii de
pahare murdare.
 — Mult mai bine.
Hanson a scuturat din cap, iar el a privit-o cu o expresie stranie.
Apoi a oftat.
— Probabil trebuie să mergem la muncă mâine, a zis el.
Hanson încerca să zâmbească.
— Da, dar trebuie să ne treacă beția.
El a privit în jos la pahare, iar apoi a zis:
— Nu ar fi trebuit să te fac să stai cu mine la băut, dar mulțumesc
pentru sesiunea de înveselite.
— Mereu la dispoziție, a spus ea ridicându-se. Simțea că totul se
rezuma la ea deodată. Îl privea confuză și se întreba de ce.
 12.

Aprilie – cu nouăsprezece luni în urmă

Zoe o dusese pe Angeline acasă, departe de Richie și de planurile
lui cu Angeline la bar. I-a dat ceai și a mângâiat-o pe păr până ce a
adormit în fața unui episod din Evadatul. Zoe nu menționase nimic
despre Aidan. Și-a spus că nu ar fi corect din moment ce Angeline
trecea prin momente grele, dar adevărul era că ideea în sine o durea
prea mult. Dacă îi spunea lui Angeline că el o mințise, însemna că
lucrurile se terminaseră cu adevărat și o durea să gândească asta.
În următoarele ore a încercat să-și dea seama dacă Aidan spunea
adevărul. S-a uitat la pagina lui de Facebook și pe cea a universității
pentru a găsi vreo mențiune că încă era cu soția lui, dar nu a găsit
nimic. Nu avea fotografii recente, doar unele de acum câțiva ani.
Lipsa de urme i-a dat puțină speranță, până când s-a gândit că
poate el este un adulter în serie, că se pricepe prea bine să-și
ascundă urmele.
Câteva din cuvintele lui au ajuns în sfârșit înapoi la ea pe
întuneric, după apus. Și-a amintit cum și-a apărat soția, despre care
spunea că nu merită să i se ia banii. Nu dădea vina pe ea. Nu făcuse
ce-a făcut Isaac cu Maeve, să-și facă soția să pară o nenorocită
oribilă.
Amintindu-și încă o dată, i-a picat fisa. Și-a dat seama că scuza
era una reală. Că părea adevărată, iar expresia din ochii lui fusese
una sinceră.
Când a dispărut furia, își dorea pur și simplu să audă că totul era
bine, că nu trebuia să renunțe la el. Și-a tras un pulover și s-a dus
jos. La ușă, a auzit-o pe Maeve cum se mișcă prin bucătărie și, într-
un imbold subit că va fi descoperită și că va trebui să vorbească, și-a
luat haina și a ieșit din casă.
Chiar și atunci, nu era complet sigură. Se îndrepta pe jos spre
hotelul lui, atât de încet încât i-a luat patruzeci de minute. Când a
ajuns, mâinile îi erau înghețate de frig. A intrat și stătea acum în
holul de un roșu închis cu crem, după care și-a scos telefonul.
Avusese atâtea lucruri să-i spună, dar mintea i se golise acum acum.
El a răspuns după o clipă și a simțit teamă în vocea lui când i-a
rostit numele în telefon.
— Sunt în hol, a zis ea, apoi s-a trântit ca un bolovan pe unul
dintre scaune.
Într-un minut, a ieșit și el din lift, îndreptându-se spre ea. Ea s-a
ridicat, iar el și-a pus mâna pe fața ei, mângâindu-i obrazul. Era un
sentiment profund liniștitor. Nu doar atingerea în sine, ci faptul că el
era fericit să fie văzut cu ea. Nu încerca să se ascundă. Era ca și
cum totul era legitim. Corect. Moral.
— Îmi pare rău, a spus el cu vocea tremurată. Îmi pare atât de rău.
— E OK, a spus ea, după care l-a urmat la lift cu mâna în mâna
lui.
•
— Economie? a întrebat Maeve, cu un ton ușor dezaprobator. Pe
bune? Dacă vrei să ieși cu un profesor, măcar alege-ți unul care-ți
pune note.
— Da, știu. Cam trist, a spus Zoe râzând scurt.
— Poate că și-ar putea schimba domeniul, a spus Maeve.
Stătea cu picioarele încrucișate pe canapeaua roșie, roasă și
ponosită pe care o împărțeau cu ceilalți din casă.
Zoe era în bucătăria mică, scoțând cumpărăturile din sacoșele de
la Tesco și punându-le în frigider și pe cele două rafturi ale ei. Nu
făcea o treabă prea bună. Se concentra prea mult pe conversație.
Voia să vorbească despre Aidan, dar în același timp nu voia să
răspundă niciunui fel de întrebări.
În realitate, se temea de dezaprobarea lui Maeve. Îi era teamă că
Maeve îi va spune ei toate lucrurile pe care Zoe i le spusese despre
Isaac și ar face-o să creadă că tot ce se întâmplă e greșit. Ar fi fost
în regulă dacă o parte din Zoe nu ar fi crezut fix același lucru.
Vorbise despre asta pe larg cu Aidan în seara precedentă. Tot ce i-
a spus el era rezonabil. Persuasiv. Liniștitor. I-a vorbit despre răceala
dintre el și soția lui, dar a continuat în același timp să o apere. A
spus că pur și simplu era o situație tristă și că nu era vina ei, dar în
acest răstimp o privea cu ochii limpezi, mari și sinceri. Simțea de
parcă l-ar fi privit direct în suflet.
 Poate dacă el ar fi prezentat-o pe Greta ca pe o persoană
groaznică, Zoe s-ar fi despărțit de el. Nu era atât de tânără și naivă
încât să creadă asta și nu avea să-și permită să devină una din
acele femei care mereu dau vina pe rivale. Nu când rivala ei avea
toate drepturile. Indiferent dacă relația lor era pe butuci, îi greșeau
Gretei cu fiecare atingere sau sărut dintre ei. Avea dreptul să știe.
Cu toate acestea, Aidan i-a spus că era sigur că Greta l-a înșelat
în trecut, iar asta a făcut-o să se simtă mai bine.
— Au fost șapte luni când parcă de-abia mă observa, a spus el, cu
un zâmbet ușor amar. Avea energie doar când ieșea la întâlniri și…
depunea atât de mult efort să arate bine. Lucru care nu se întâmpla
și acasă.
— Ai confruntat-o cu privire la asta? l-a întrebat Zoe.
— M-am simțit… confuz, a răspuns el gânditor. M-a făcut să mă
simt deplorabil, dar aproape că voiam să continue așa și să facă
ceva ca să terminăm cu relația aia, știind că nu a fost vina mea.
Era greu să nu-l compătimești. Nu-și putea imagina cum e să nu
mai iubești persoana cu care te-ai căsătorit, dar nici să nu te lase
inima să o părăsești.
— Așadar, dacă are patruzeci de ani, a spus Maeve, a mai fost
căsătorit înainte? Are copii?
— Are treizeci și nouă, a spus Zoe, simțind un nod oribil în stomac.
Nu are copii.
A ridicat o conservă și s-a dus spre debara înainte de a spune:
— Dar are o aproape fostă-soție.
— Aproape fostă? tonul lui Maeve era ascuțit ca un briceag. Ce
înseamnă asta?
— Că nu a reușit încă să divorțeze, i-a răspuns Zoe, rezistând în
fața lui Maeve.
Brusc, parcă i-ar fi venit cheful să aranjeze printre rafturi. Trebuia
să-și țină mâinile ocupate.
— E pe cale să o facă?
Zoe a început să scoată conserve pe care le așeza unele peste
altele pe blat.
— Va fi, a spus ea. În două luni, imediat ce le intră în conturi
moștenirea de la mama lui. Nu vrea să o excludă din asta prin divorț
acum.
 A urmat o pauză, punctată de sunetul puternic al conservelor puse
una câte una pe blat.
— Și crezi că e adevărat? a întrebat Maeve la final.
Zoe a expirat ușor, întorcându-și fața către prietena ei. Nu-i plăcea
expresia din ochii albaștri ai lui Maeve. Grija și ușoara satisfacție pe
care credea că o vede. Putea citi destul de bine expresia lui Maeve.
Apoi s-a simțit cumva triumfătoare că s-a întors roata și că i-a spus
lui Isaac că nu o să se mai vadă niciodată cu el. Lucru extrem de
nedrept, a gândit Zoe. Isaac, spre deosebire de Aidan, avuse o
căsnicie fericită înainte de apariția lui Maeve în peisaj.
— Așa cred, da, a spus ea într-un final. Cred că e un bărbat bun.
Nu-mi spune cât de îngrozitoare e ea. Crede că mult din nefericirea
lor i se datorează și lui, și e extrem de trist că nu se mai iubesc. Zice
că amândoi sunt conștienți de asta.
— Deci el a vorbit cu ea despre asta?
A urmat o altă pauză pentru că Zoe se gândea probabil pentru a
cincizecea oară la ce a spus Aidan. Cu siguranță avea impresia că
cei doi au vorbit la un moment dat că nu mai merg lucrurile, dar când
a încercat să-și amintească dacă el chiar a scos pe gură cuvintele
astea, nu-și mai amintea nimic.
— Nu sunt sigură cât de deschiși sunt, a spus ea într-un final. Din
câte îmi dau seama, e clar pentru toată lumea că lucrurile s-au
terminat, dar… pot să înțeleg cum e să ajungi într-un punct în care
nimeni nu îndrăznește să vorbească despre despărțire.
Maeve a privit-o încă puțin, apoi a oftat și a privit în altă parte.
— Înțeleg asta, dar… mai înțeleg și situația în care el a decis că s-
a terminat, iar ea încă se gândește că totul e bine.
— Sunt sigură că nu-i chiar așa, a spus Zoe cu fermitate. Și ea l-a
înșelat acum ceva timp, iar el nu a confruntat-o niciodată.
— Bine, a spus Maeve, ridicând ceașca de ceai.
Încă privea undeva departe, îngândurată.
— Așadar… ea nu știe despre tine, nu?
Zoe a simțit iarăși un gol în stomac. Pe de o parte pentru că
trebuia să recunoască adevărul, pe de alta pentru că-și dădea
seama că Maeve o să-i țină morală. Maeve, care mereu cerea sfaturi
și niciodată nu le accepta, care se întorcea întrebând aceleași lucruri
și data viitoare, blocată în același cerc vicios, perpetuu. Maeve, care
mereu lua decizia greșită. Maeve, care fusese cu un bărbat căsătorit
ani de zile.
— Nu, a recunoscut Zoe. Nu, nu știe. Dar va ști.
Maeve a aplecat capul foarte încet, apoi și-a fixat privirea pe ea.
Nu era judecată în ochii ei de data asta, ci simpatie.
— Ai grijă, Zo, a spus ea. Doar ai grijă.
 13.

Hanson făcea porridge privind pe geam la lumea de afară. Era gri

și monoton, dar momentan uscat. S-a gândit ce poate să facă și s-a
hotărât să meargă la alergat. Investise într-un rucsac ușor de
alergare cu câteva luni în urmă, și asta însemna libertatea de a
alerga până la serviciu câteva dimineți pe săptămână. Avea un
prosop și lucruri de spălat la muncă, așa că putea să-și îndese
costumul și cămașa în ghiozdan și să se schimbe la birou.
Se chinuia sincer să nu se mai gândească la noaptea trecută și la
ieșirea cu Ben Lightman care se terminase atât de abrupt. Și-a spus
de câteva ori cât de fericită era că nu fusese mahmură, iar apoi s-a
concentrat pe ziua ce urma.
S-a dus să-și scoată echipamentul de alergare și a început să se
îmbrace în timp ce mai amesteca din când în când în porridge.
Mereu i-a plăcut să alerge. Deși nu a fost niciodată extrem de
rapidă, sentimentul de a fugi de tot și toate o încântase mereu. Îi
plăcea și modul în care îi fugea mintea, luând adesea decizii și
găsind soluții în timp ce alerga. De fapt, singura dată când i s-a părut
dificil să alerge a fost când ieșea cu Damian. Pe atunci era groaznic
să-și dea frâu liber gândurilor. Îi lăsa timp să renunțe la toată
negativitatea și se trezea că se oprea înainte ca măcar să-și da
seama, căci picioarele i se îngreunau prea tare ca să mai continue și
creierul nu mai coopera.
Sentimentul a urmărit-o chiar și după ce s-a despărțit de el. Fostul
s-a asigurat că încă o să se gândească la el, hărțuind-o prin mesaje.
Totul era parte a narcisismului care-l făcea să fie un hărțuitor hidos.
Dar de patru luni, de când blocase toate formele de comunicare cu
el, s-a întors la alergat și a început să-i placă din nou. Îi plăcea chiar
să-și plănuiască alergarea, asigurându-se că are o rută prestabilită
de o lungime potrivită, că mănâncă și bea ce trebuie înainte și după
alergat.
În dimineața aceasta, și-a pus la pachet mare parte din porridge
într-o caserolă așezată la fundul rucsacului. A mâncat ce mai
rămăsese, tot ce putea oricum să mănânce înainte de alergat, stând
în picioare lângă aragaz înainte de a pune oala în chiuvetă la
înmuiat. Era gata și își pună rucsacul în spate când i-a vibrat
telefonul. A bombănit puțin și l-a scos din buzunărașul exterior al
rucsacului, încercând să nu încurce cablul căștilor în același timp.
Era Angeline, spunându-i că a greșit și rugând-o să o sune. Hanson
și-a scos căștile oftând ușor și a apăsat butonul de apelare.
•
Conferința de presă presupunea mult mai multe întrebări decât i-ar
fi plăcut lui Jonah. Tot ce trebuia să facă, din perspectiva lui, era să
solicite informații. Își făcuse treaba corect, rugând pe toată lumea
care a văzut-o pe Zoe joi sau mai devreme în săptămâna aceea să-i
contacteze.
Problema era că deja circulau multe povești în media, iar Jonah
trebuia să se descurce acum și cu chestiuni precum o crimă din
motive rasiste, când a fost fata descoperită, dacă cineva era deja
arestat.
Mereu fusese dificil să răspunzi deschis întrebărilor atunci când
existau informații pe care voiau să le țină secrete. Ora descoperirii
cadavrului, de exemplu, și cum au fost anunțați. Așadar, le-a
transmis că un prieten era îngrijorat pentru că nu mai dădea de ea și
că nu era nimeni în custodia poliției. Cât despre problema rasială,
singurul lucru pe care l-a putut spune era că nu existau indicii
referitoare la asta în prezent, dar că vor ancheta în continuare dacă
s-ar pune problema de așa ceva. La final se simțea deja puțin
hărțuit, dar măcar mersese bine.
Hanson era deja pe poziții și îl aștepta la Departamentul pentru
Investigații Criminale, alimentând fără să vrea senzația de presiune.
Ea s-a ridicat când a intrat el, cu părul ud și obrajii rumeni, probabil
de la ceva sport făcut înainte, lucru care îl făcea pe Jonah să se
simtă prost. El de-abia se dăduse jos din pat ca să ajungă la
conferința de presă.
— Neața, șefu’, a zis ea, venind să meargă alături de el.
— Care-i treaba? a întrebat el.
— A sunat Angeline, a răspuns Hanson. Se tot învinovățește
pentru că săptămâna trecută și-a pierdut cheile, inclusiv cheia de la
apartamentul lui Zoe. Spune că nu voia să recunoască la început,
dar știe că trebuia să aflăm și asta.
 — Cum le-a pierdut? a întrebat Jonah, deschizând ușa pentru
amândoi spre biroul lui.
— Crede că le-a lăsat la pub și nu și-a dat seama pentru că a
dormit în noaptea aceea pe canapeaua lui Maeve. După trei zile au
fost predate la poliție, iar proprietarii apartamentului ei i le-au
înapoiat după aceea. Cheile de la camera ei au o etichetă pe ele.
Jonah și-a scos o patiserie și a început s-o mănânce, vorbind
printre înghițituri, într-o manieră care știa și el că nu era tocmai
elegantă.
— Știm cu cine a fost la pub?
— Câțiva colegi de la curs, se pare, dar le-a dat mesaje lui Maeve
Silver și lui Zoe să le spună că era beată și panicată.
— Iar apoi Maeve i-a zis să vină la ele?
La aprobarea din cap a lui Hanson, el a continuat îngândurat:
— Și nu știm sigur dacă le-a lăsat la pub?
— Nu, a răspuns Hanson. E posibil, de exemplu, să le fi luat cu ea
la Maeve, să fi adormit, iar Maeve să fi profitat de asta și să meargă
să facă rapid o copie.
Jonah a aprobat.
— Sau altcineva să se fi dus și să le ia de la pub.
— Da, a zis Hanson.
— Poți verifica povestea?
— Le-am lăsat un mesaj proprietarilor, a spus ea, cu un zâmbet
firav. Mi-am dat seama că ar putea fi baliverne. Vreau să zic că e o
modalitate destul de simplă de a distrage atenția de la ideea că
Angeline este unul dintre singurii oameni care au o copie.
— Și eu m-am gândit la asta, a spus Jonah luând o înghițitură
mare de cafea. Ai orele la care trebuie să ajungă persoanele mai
interesante?
— Am trimis un mail, a răspuns Hanson. Primul e proprietarul.
— Bine. Ben a zis că ajunge în curând. S-ar putea să-l iau cu mine
la interogatoriu, a zis el, scuzându-se. Dacă nu te superi, ai vrea să
faci câteva postere în care cerem mai multe informații și să treci pe
la vecinii lui Zoe?
Hanson a oftat, gândindu-se la ploaia care începuse la finalul
alergării sale și la mașina bine încălzită pe care ar fi putut s-o ia
până acolo.
 — Ai niște haine rezistente la apă de împrumut?
•
— Felix Solomon, a spus proprietarul îmbrăcat impecabil, în timp
ce întindea mâna către Jonah.
O mișcare ciudată, s-a gândit Jonah de obicei. Martorii și suspecții
erau agitați. Rareori se prezentau calmi. Impresia pe care o dădea
Felix era că ar fi fost un consultant venit să ajute cu ceva, nu un
potențial suspect.
Jonah i-a strâns mâna și a primit un salut scurt și cald.
— Detectivul inspector-șef Sheens. Mă bucur că ați reușit să veniți
să discutăm puțin.
L-a privit pe Lightman, care îl dusese pe proprietar în biroul său.
— În ce cameră suntem, Ben?
— Trei, a răspuns Lightman. Cafeaua vine imediat.
Jonah l-a lăsat pe sergent să-l conducă și l-a privit pe Felix din
urmă. Felul în care se mișca era atât de liniștitor. Nu era țâfnos, ci
pur și simplu părea că nimic din ce vede nu-l afectează.
Era greu de interpretat. Jonah mai văzuse ucigași cu aere de
autosuficiență, dar de obicei aceia erau și foarte îngâmfați. S-a
gândit rapid la câțiva bancheri pe care îi interogase, care erau cei
mai calmi oameni din lume, și s-a întrebat dacă munca domnului
Solomon presupunea astfel de întâlniri sub presiune.
Felix și-a menținut expresia neutră și când au început să
înregistreze, aprobând cu o mișcare a capului la întrebarea lui Jonah
dacă el era proprietarul apartamentului în care locuise Zoe.
— Da. Zoe s-a mutat acum cinci luni, în iunie.
— Și cum a găsit acel loc?
— Mă știa de la cafenea, a spus Felix.
— Adică erați prieteni?
— Da, aș spune că da. A dat din cap aprobator. Așa e când ești
client constant. Gina și cu mine, proprietara adică, știți, suntem
prieteni de câțiva ani buni. Și alți angajați mai vin să stea de vorbă în
pauză.
— De ce mergi acolo?
— Merg să muncesc, în general, a spus Felix.
— Cu ce te ocupi?
 — Oh, m-am pensionat de pe piața adevărată a muncii, a spus el.
Încerc să scriu niște memorii și recunosc că sună puțin ciudat, mai
ales că nu am mai scris nimic altceva înainte. Îmi iau laptopul și un
caiet și stau acolo câteva ore pe zi, lucrând și bând mai multă cafea
decât e recomandat.
— Te-ai mutat aici după ce te-ai lăsat de muncă?
— Da, deși am venit de fapt din Brighton. A zâmbit. M-am mutat în
Woolston, într-o casă mult prea mare pentru mine, și m-am mutat din
nou acum aproximativ doi ani. Mi s-a părut mai rezonabil să mă
restrâng puțin și să investesc într-un al doilea apartament care să
genereze venituri.
— Așadar cum a ajuns la urechile ei că închiriai un apartament? a
întrebat Jonah.
— Zoe căuta un loc unde să se mute, știind că aveam probleme
cu fosta chiriașă. Și bine că a întrebat. Am avut astfel o motivație ca
să o dau afară și să vină Zoe în locul ei.
Jonah s-a încruntat puțin.
— Ai dat chiriașa afară pentru ea? Nu e cam mult pentru o
persoană pe care abia o cunoști?
— Nu când chiriașa e foarte problematică și când prietena ta îți
spune că e hărțuită de fostul iubit, a spus Felix într-un sfârșit.
— Cunoști identitatea fostului iubit? a intervenit Lightman.
— Aidan Poole, a spus Felix. E profesor și, din nefericire, are și o
soție.
— Ai aflat asta de la Zoe? a întrebat Jonah.
— Da. Uneori îmi mai spunea despre greutățile ei.
Felix se uita între Jonah și Lightman.
— Presupun că îl anchetați și pe el, așa că probabil nu mai trebuie
să adaug multe, dar aș vrea să-l verificați bine. Ce mi-a zis ea că i-a
făcut…
— Vorbești despre comportamentul lui în general sau cel din
timpul despărțirii? a întrebat Lightman. Jonah a apreciat mereu
precizia sergentului, nevoia lui de claritate.
— Ambele, sincer, dar când s-a despărțit de el, a început să o
urmărească și a încercat să o convingă să se împace cu el, a spus
Felix. A fost groaznic pentru ea. Zoe a fost o victimă sigură pentru că
era bună și voia să vadă binele în toți cei pe care îi cunoștea.
 — L-a denunțat vreodată? a întrebat Jonah, știind răspunsul.
— Nu, a spus Felix și la fixat cu un zâmbet sarcastic, dar sunt
sigur că știți asta. Eu i-am sugerat să o facă, dar ea îl compătimea.
De aceea oamenii ca Aidan Poole primesc tot ce vor.
— A întrebat deci de apartament, a continuat Jonah, și tu ai ajutat-
o. Probabil că voia să-și ascundă noua adresă de Aidan.
— Absolut, a spus Felix. Mi-a spus că voia să vorbească foarte
ferm despre asta și cu prietenii ei. Fosta colegă de apartament,
Maeve, era puțin găgăuță când venea vorba de Aidan. După ce Zoe
s-a despărțit de el prima oară, Maeve l-a primit în casă, iar asta a
însemnat că a putut să o convingă pe Zoe să se împace. A doua
oară, i-a spus la ce oră se terminau și începeau turele lui Zoe, așa
că a găsit-o din nou și apoi aceeași poveste.
Jonah s-a uitat la notițe.
— Aceasta e Maeve Silver.
— Da, ea e.
— Ea a motivat cumva acest comportament? a întrebat Jonah.
— A spus că voia să le meargă bine. Credea că sunt făcuți unul
pentru altul și că era musai să găsească o cale de a face asta.
Felix a oftat exasperat.
— Romanțe de doi lei. Visul oricărui hărțuitor, Maeve asta.
— Crezi că Aidan o manipula? a întrebat Jonah încet.
— Da, într-o oarecare măsură, a spus Felix aprobator. Și cred că
într-un fel Maeve a făcut toate astea. Îl plăcea pe el și dinamica lor
împreună.
Jonah l-a privit suspicios. Răspunsul și analiza prieteniei lui Zoe
erau ambele gândite și convingătoare.
— Dar Maeve nu avea acces la apartamentul nou? Nu avea
cheie?
— Nu, sunt sigur că nu avea, a spus Felix. Era unul dintre lucrurile
pe care le voia Zoe. Așa nu mai exista riscul să intre în casă și să-l
găsească pe Aidan în sufragerie. Nu sunt sigur dacă Maeve știe
unde este apartamentul.
Jonah și-a notat și acest lucru în carnet, apoi a schimbat în mod
voit tonul, privind din nou în sus.
— Dar tu ai avut cheie.
— Da, a recunoscut Felix. Am chei ca orice proprietar.
 — Și obișnuiai să le folosești?
— Doar când a venit instalatorul sau când Zoe s-a încuiat pe
dinafară, a spus Felix, cu o dorință dezamăgitoare de a nu răspunde
nepotrivit întrebărilor lui Jonah.
— Ne poți descrie ce ai făcut joi seară? a întrebat Jonah, sperând
că schimbarea tacticii l-ar putea neliniști pe Felix Solomon.
Felix a dat din cap aprobator, cu un zâmbet subtil pe chip.
— Da, fără nicio problemă, deși nu e așa simplu să susțin asta.
Am fost în apartament, făcând curățenie și vizionând documentare.
— Ce fel de documentare? a întrebat Lightman.
— O, acum mă uit la Africa, a spus Felix. Și încă unul despre
gemenii Kray. După aceea, am… a râs. M-am uitat la un reality show
cu polițiști din trafic – Adevărata Poliție a Străzilor – sau ceva de
genul. Știu că sunt niște programe jalnice, dar dau dependență.
— Și ai stat până târziu? a continuat sergentul.
Jonah calcula mental toate informațiile, întrebându-se dacă toate
programele astea ar fi putut să dureze până la unsprezece, când
Aidan a văzut că intră cineva în apartamentul lui Zoe și o atacă.
Chiar dacă ar fi durat, nu erau un alibi real, iar Felix avea de urcat
doar un etaj pentru a ajunge la apartamentul lui Zoe.
— Da, m-am uitat până… probabil după miezul nopții.
— De la ce oră? a întrebat Lightman cu tonul său neutru obișnuit.
— Aș zice că am făcut curățenie de pe la șapte. Televizorul era
deja pornit pe la nouă.
— Ai făcut curat ca lumea atunci, a comentat Jonah.
Felix a zâmbit ușor.
— Știu. Sunt puțin obsedat de curățenie. Am spălat niște haine,
am dat cu mopul și am aspirat.
Jonah nu era sigur, dar s-a gândit că începe să simtă o nuanță de
prefăcătorie. Era greu să-și dea seama cu un tip așa de sigur pe el
ca domnul Solomon. Nu avea să insiste foarte mult acum. Mai bine,
s-a gândit el, ca să-l prindă mai târziu când avea să reia discuția din
punctul acesta.
— Dar înainte de șapte? a întrebat, conștient că dacă ar fi scos din
ecuație denunțul lui Aidan Poole, puteau plasa moartea lui Zoe doar
undeva începând cu după-amiaza târziu.
 — Ah, acum pot dovedi, a zis Felix, a venit prietena mea Esther la
un ceai pe la patru. A plecat în jur de cinci. Am numărul ei salvat în
telefon dacă aveți nevoie de el.
Lightman a aprobat și a notat numărul pe care i l-a citit Felix.
Jonah a privit preț de o clipă, gândindu-se la apartamentul pustiu în
care trăia Felix și implicațiile singurătății, după care a întrebat:
— E o prietenă veche? O altă prietenă de la cafenea?
— Are și ea un apartament în bloc, pe care îl închiriază prin
Airbnb, a spus Felix. O tot vedeam de câteva luni. Este o persoană
foarte bună și cred că a înțeles faptul că uneori mă simt singur.
— Nu ai familie? a întrebat Jonah.
— Din nefericire, nu.
A spus-o suficient de cordial, dar Jonah simțea că Felix închidea
cumva întrebarea. A hotărât că îi va respecta limitele deocamdată.
— I-ai menționat sergentului meu că ai văzut-o pe Zoe venind
acasă. Putem să lămurim la ce oră se întâmpla asta?
— Am văzut-o în timp ce făceam curățenie, a spus Felix. Mi-aș
dori să vă pot da o oră mai exactă, dar cred că era opt, opt și
jumătate, cam așa. Cu siguranță înainte de a începe să mă uit la
televizor la nouă.
A ridicat puțin din umeri și i s-a schimbat și tonul.
— Aș vrea să vă spun despre ceva care ar putea fi sau nu
relevant, dar dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș vrea să știu asta.
— Bineînțeles, a spus Jonah.
— Vecinul de lângă Zoe, a spus Felix, fixându-l pe Jonah cu o
privire pătrunzătoare, este un pedofil condamnat.
A urmat un moment de tăcere, apoi Jonah a întrebat:
— Aș putea să cer mai multe detalii?
— Piers Lough, la numărul cincisprezece, a spus Felix. S-a mutat
acolo acum un an și pare să lucreze mult de acasă.
— Cum ai făcut rost de această informație? a întrebat Jonah. Din
câte știu, cererile pentru a avea acces la registrul pedofililor sunt
limitate doar pentru părinții copiilor mici.
— Sunt alți vecini cu copii în bloc, a spus Felix în șoaptă. Și
vorbele circulă. Nu spun că pedofilia este dovada dorinței de a ucide
o tânără femeie, dar e sigur un semn că are probleme. Și cineva
care o aude pe Zoe când vine și pleacă și e ușă în ușă cu ea ar
putea să-i ia cheile la un moment dat.
— Da, cu siguranță vom afla mai multe, a spus Jonah. Până acum
am acoperit tot ce voiam, cu excepția cheii de la apartamentul lui
Zoe. Poți să mi-o dai?
— O, a spus Felix, în timp ce mâna i s-a dus spre buzunarul
pantalonilor și s-a oprit. N-am adus-o. Îmi pare foarte rău; nu m-am
gândit… să mă duc să o aduc?
— Ne-ar fi de mare ajutor, a spus Jonah. Avem nevoie să
asigurăm ermetizarea locului crimei.
— Bineînțeles, a spus Felix, ridicându-se și aprobând cu un gest al
capului.
•
Hanson a efectuat patru apeluri până la prânz, fără să găsească
absolut nimic interesant. Profitase de o mică pauză în care nu a
plouat, trecând pe la șapte case din preajma blocului. La trei dintre
ele nu i-a răspuns nimeni. A lăsat câte un flyer în cutia poștală a
fiecărei case și a trecut mai departe. Ceilalți patru vecini au spus că
au fost plecați joi, ori au fost acasă cu draperiile trase. Nimeni nu a
văzut nimic. E și asta o problemă atunci când investighezi o crimă la
final de noiembrie. Nu mai stă nimeni în balcon sau în grădină la
băut, fumat sau povestit.
Când a început să plouă din nou, s-a îndreptat către ușa de la
intrare a blocului lui Zoe și a deschis-o folosind cheia confiscată de
la Angeline. S-a dus la etajul al doilea și a bătut la numărul
șaptesprezece, ușa din partea stângă de lângă apartamentul fetei
ucise. Era bucuroasă să audă pașii unei persoane care se apropie și
i-a zâmbit femeii dinăuntru când i-a deschis ușa, dar, spre
dezamăgirea lui Hanson, se părea că locatara fusese plecată toată
săptămâna și se întorsese doar vineri seara târziu.
Oftând, Hanson s-a dus la apartamentul cincisprezece, care era
amplasat diametral opus față de al lui Zoe. A privit la numărul
strălucitor de pe ușa lui Zoe în treacăt, gândindu-se pentru o clipă la
scena din baie. În apartamentul cincisprezece locuia un bărbat tânăr
cu o expresie puțin hărțuită. A oftat când i-a cerut ajutorul, dar a
primit-o în sufragerie – o copie la indigo a apartamentului lui Zoe – și
chiar s-a oferit să-i facă lui Hanson o ceașcă de ceai.
 — Nu, mulțumesc, i-a spus ea cu un zâmbet în timp ce el s-a
îndreptat spre bucătărie.
Era mai bine să nu accepte atâta ospitalitate. Ar fi fost mai greu să
plece în grabă.
— Am venit doar să întreb dacă ai auzit sau ai văzut ceva ciudat în
noaptea de joi.
— Joi? a întrebat privind în jur cu o expresie distrasă, ca și cum nu
mai știa de ce s-a dus în bucătărie. Ummm… ce fel de lucruri? A
avut loc un jaf?
Hanson a fost puțin surprinsă. Majoritatea vecinilor știau deja
despre ce se întâmplase imediat ce le spunea că e de la poliție.
Chiar nu avea habar că vecina lui fusese ucisă?
— Nu, mă tem că a avut loc o crimă.
El a încetat să mai caute în jur cu privirea, țintuindu-și ochii asupra
ei.
— Poftim?
— Tânăra care locuia în apartamentul de vis-à-vis.
— O, Doamne, a spus și s-a sprijinit cu spatele de blat, cu ochii
fugind de la stânga la dreapta, din nou și din nou.
Încearcă să-și aducă aminte ceva, s-a gândit ea.
— Zoe. Artista.
— Da, îmi pare rău.
Hanson și-a luat privirea de la el, uitându-se prin apartament.
Lângă fereastră era un birou, cu un laptop deschis și o pereche
uriașă de căști. Arăta ca și cum lucra de acolo. Apoi i-a vibrat ei
telefonul, l-a scos și a văzut un mesaj de la detectivul inspector-șef.
Pont de Io Felix Solomon despre bărbatul din apartamentul 15. Piers
Lough. Se pare că e infractor sexual. Investigăm asta, dar cred că ar fi
bine să mai aștepți până-l interogăm.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul, iar Hanson și-a dat toată

silința să-i zâmbească, de parcă nu i se dublase pulsul.
— Scuze. Da. Investigăm, a spus ea, conștientă că vocea îi era
tensionată. Dar crima este clasificată ca una suspectă, așadar vrem
să știm dacă ai auzit sau ai văzut ceva.
Se întreba dacă să-i scrie înapoi detectivului sau să inventeze că
trebuie să plece. Părea oricum ridicol. Poate că era un infractor
sexual, dar asta nu însemna că trebuia să-i fie teamă să fie în
aceeași cameră cu el.
— În regulă, a spus el. Dumnezeule, e oribil. Am fost… am fost
aici. Joi seara.
Hanson i-a oferit o încercare de zâmbet și a scos carnețelul.
— Ne ajută să știm asta, a spus ea, gândindu-se că va lua acest
interviu așa cum trebuie și că nu va fi patetică. Aș putea să te întreb
dacă ai văzut-o sau auzit-o pe Zoe venind sau plecând din
apartament în acea seară?
— Nu, nu am… am lucrat mult. Trebuia să transcriu o serie de
fișiere audio care au ajuns destul de târziu, nu am mai ieșit din casă
de miercuri. Îmi pare rău. A arătat cu mâna spre laptop.
— Nicio problemă, a început ea să spună cu un zâmbet pe chip.
— O, așteaptă.
Ochii i s-au mișcat iarăși stânga-dreapta, iar apoi a spus:
— Știi ceva, cred că am auzit-o. Trebuie să fi fost joi. Încercam să
lucrez și cineva vorbea foarte tare, tot mă opream din transcris până
când a trebuit chiar să mă opresc și să derulez înapoi. M-a scos din
sărite, mă gândeam să mă duc să văd cine făcea atâta gălăgie și să-
i zic vreo două, dar apoi s-a făcut liniște.
— Foarte folositoare această informație, a spus Hanson notându-
și în carnețel, dar întrebându-se dacă nu ar fi cumva aceasta o
modalitate din partea lui de a distrage atenția de la istoricul său
penal. Știi pe la ce oră se întâmpla asta?
— Ahh… s-a gândit din nou, apoi a spus: cred că pe la nouă.
Poate puțin mai târziu. Nu foarte târziu pentru că îmi aduc aminte că
nu era încă ora la care puteai suna să faci o plângere la poliție.
A râs deodată scurt.
— Știu că sună exagerat, dar atât de stresat eram cu toată munca
asta.
Hanson i-a zâmbit într-un mod care spera ea că ar fi plin de
empatie, privindu-l în același timp atent. Se gândea la urmele de
sudoare de pe fruntea lui. La ticul nervos pe care-l avea jucându-se
cu părul.
— Îmi poți da mai multe detalii? Ai auzit o ceartă?
— Da, așa cred, a spus el. Deși am auzit în mare parte doar o
voce. Nu am auzit cuvinte, nu am înțeles, a adăugat el. Se auzea
doar acest zgomot peste vocile de pe casetele mele.
— Vocea unui bărbat? a întrebat ea.
— Da, sigur.
— Și spui că s-a oprit deodată? Cam pe la ce oră?
— Păi, nu foarte târziu.
S-a oprit și apoi a spus cu un zâmbet triumfător:
— Nouă douăzeci și șapte. La ora nouă douăzeci și șapte. Mi-am
spus că dacă nu tace până la nouă jumătate, mă duc să bat la ușă.
— Și crezi că se auzea din apartamentul de lângă? a întrebat ea.
— Ei bine, nu sunt sigur, a răspuns el privind-o îngrijorat. Scuze,
nu vreau să pretind că știu – s-ar fi putut auzi de sus sau jos, ca să
fiu sincer. Auzeam peste căști. Sigur s-a auzit de la unul din cele trei
apartamente, nu se aud zgomotele de la celelalte până aici. Oricum,
e ciudat să auzi zgomote aici. Sunt izolate destul de bine
apartamentele.
Hanson a dat din cap aprobator, puțin mai convinsă de
nesiguranța lui decât de siguranța de mai devreme. Poate chiar
auzise ceva, deși era posibil și să nu aibă nicio legătură cu moartea
lui Zoe. Apoi s-a gândit că o ceartă ar putea explica rănile de pe
mâna lui Zoe. Dacă oare cearta devenise una violentă iar Zoe și-a
lovit atacatorul? Oare are ceva din ADN-ul atacatorului pe pumni?
S-a hotărât că ar putea să verifice relatările și să-și dea seama de
unde se auzise zgomotul. Trebuia doar să verifice apartamentele de
deasupra și cele de jos.
— Ne ajută foarte mult tot ce ne spuneți, domnule… și s-a oprit,
dându-și seama că nici nu întrebase cum îl cheamă și că avea
această informație doar din mesajul de la detectivul inspector-șef,
apoi i-a zâmbit politicos. Aș putea să știu cum te cheamă?
— O, scuze, a spus el. Piers. Piers Lough.
Și-a notat numele, deși îl știa deja, i-a luat numărul de telefon și
adresa de e-mail. Apoi i-a mulțumit și a ieșit, profund ușurată când a
ajuns pe hol și a închis ușa în urma ei.
•
Lightman s-a așezat la biroul lui, liniștit imediat de faptul că avea o
listă de lucruri de făcut pe care le știa cel mai bine. Lucrurile erau
stagnate de ieri și, cu toate că nu era tocmai normal să lucreze
sâmbăta, munca îi conferea un simț al normalității. S-a hotărât să se
ocupe de alibiuri înainte de infractorul sexual. Mereu prefera să
lucreze în ordine alfabetică atunci când nu avea o ordine clară a
priorităților.
Nu era tocmai simplu să-i sune pe soții Swardadine și să-i întrebe
dacă pot confirma unde erau în noaptea în care a murit fiica lor, dar
cel puțin Siku părea să aprecieze rigurozitatea lui.
— Câtă vreme sunteți la fel de riguros în tot ceea ce faceți e bine,
a spus ea. Apoi, după o pauză: nu ați mai aflat ce făcea Aidan?
— Îi verificăm povestea folosind un program de urmărire digitală, a
spus Lightman imediat, bucuros că a citit notițele detectivului
inspector-șef de după interviul din seara trecută.
Nu a mai spus că programul de urmărire părea să confirme
nevinovăția lui Aidan. După părerea lui Lightman, asta era treaba
șefului dacă să le spună sau nu.
— Abordăm lucrurile cu mare seriozitate având în vedere relația lui
cu Zoe.
— Bun, a spus Siku.
Iar apoi a continuat să explice că a lucrat în locul cuiva la Clinica
Highfield din West Hampstead, una dintre cele câteva clinici de
urgență la care lucra seara și în weekend.
— Mulțumesc. Și soțul dumneavoastră?
— Martin era la o cină de afaceri, cred.
S-au auzit niște mișcări pe fundal, apoi Siku și-a întrebat soțul:
— Martin. Martin! La o cină cu un client ai fost marți?
— Fuller și Michael, s-a auzit răspunsul destul de tare.
— Am notat, mulțumesc, a spus Lightman.
Ar trebui să fie destul de ușor de verificat informația la firma lui
Martin, deși se îndoia că va primi un răspuns sâmbătă. A încheiat
apelul mulțumind din nou, după care a găsit un număr de la
administrația Clinicii Highfield. Spre deosebire de majoritatea
clinicilor, a fost un lucru bun că a sunat sâmbătă. Serviciul în afara
orelor de lucru încă mergea și așa a reușit să dea de managerul
clinicii, care a confirmat că Siku Swardadine a fost acolo de la șase
seara până la trei dimineața.
Așadar, mama este exclusă, s-a gândit Lightman, punând jos
telefonul. În mod previzibil nu a răspuns nimeni în biroul lui Martin
Swardadine, dar și-a notat undeva să sune din nou mai târziu și apoi
luni dacă nu reușea azi.
Cina de presă a Gretei Poole a apărut rapid la o căutare pe
Google, iar numărul de mobil al organizatorului evenimentului era
listat pe pagina web cu numele de Penny Dawson. Penny a răspuns
după câteva momente.
— Sunt detectivul sergent Ben Lightman de la Poliția Hampshire, a
zis el. Am de efectuat câteva verificări de rutină. Vreau doar să-mi
confirmați că Greta Poole a prezentat un premiu la gala de joi seara.
— În regulă, a spus Penny, clar surprinsă. Eu… cum ați spus că
vă numiți?
— Detectivul sergent Lightman, a repetat el, de la Poliția din
Hampshire. Dacă doriți să verificați pe internet și să mă sunați
înapoi, e în regulă și așa. Sunt trecut pe site-ul poliției.
— E în ordine, a spus Penny. Doar că nu mă așteptam să fiu
sunată. Da, Greta a prezentat premiul pentru articole științifice pe
care la câștigat chiar ea anul trecut.
— Și prezentarea a fost după cină?
— Da. Oaspeții s-au așezat la mese la șapte patruzeci și cinci, iar
pe la ora nouă am decernat premiile. Greta a intrat… a cincea, cred?
Scuze… tonul ei s-a schimbat subit: de ce vă interesează mai exact
acest lucru?
— Pur și simplu, verificăm orele exacte dinaintea unei altercații
care a avut loc puțin mai târziu în acea seară, a spus Lightman. Cel
mai probabil doamna Poole nu a fost implicată, dar trebuie să
verificăm.
— Oh, bine, a spus Penny. Ei bine, nu cred că ar fi putut lua parte
la vreo altercație mai târziu. A fost cu noi la cină până târziu. Ne-a
ajutat să-l conducem pe unul dintre ceilalți delegați în camera sa.
— Mi-ați de mare folos, a spus Lightman cu o voce caldă.
Mulțumesc. Știți la ce oră?
— Cred că s-a întâmplat… cu puțin timp înainte de ora unu, a
răspuns Penny. Apropo, dacă vă ajută, să știți că nu am băut.
— Super, mulțumesc, a spus Lightman.
Așadar, Greta Poole era într-un mod deloc surprinzător și ea la
Londra în acea noapte. Al treilea alibi de pe listă era cel al lui Felix
Solomon, deși era pentru un moment anterior celui în care Zoe a fost
cel mai probabil ucisă. Era ca un exercițiu de bifat pătrățelele goale,
dar și o șansă bună de a vorbi cu un prieten de-al suspectului.
A sunat-o pe prietena lui Felix, Esther, la numărul pe care i-l
dăduse el; a răspuns agitată, dar apoi s-a calmat când a auzit că
voia să vorbească despre Felix.
— O, doar nu credeți că Felix a făcut ceva? Are un suflet atât de
bun…
Avea o voce caldă, plină de viață, cu un accent care părea din
Cehia.
— Am băut ceaiul cu el, apoi m-am dus cu mașina acasă. Cred că
am plecat pe la cinci, poate? a spus ea. M-am gândit c-ar fi mai bine
să plec, ca să am timp să gătesc ceva. Acum locuiesc în Winchester.
— Și cum era el?
Esther a oftat.
— Așa cum e el câteodată. Avea nevoie de puțină alinare.
— Alinare?
Lightman s-a gândit la bărbatul pe care abia îl văzuseră, care nu
părea să aibă nevoie de niciun fel de ajutor.
— Are SSPT1, a spus ea. Uneori, chiar nu se simte tocmai bine și
are nevoie de companie. Mă sună adesea când trece prin astfel de
momente, doar să audă vocea cuiva. Răspund când pot, dar am și
eu o familie, știți?
— Îmi pare rău să aud asta, a spus Lightman. Știți de la ce i se
trage? Stresul post-traumatic?
— Nu mi-a spus niciodată și n-am vrut să insist, a spus Esther.
— Ne ajută această informație. Mulțumesc.
Lightman a încheiat apelul și a început să-și scrie notițele cu
atenție, gândindu-se că șeful va vrea să cunoască această față
neașteptată a proprietarului apartamentului lui Zoe, deși, poate
singurul surprins era chiar el.
Jonah încă se gândea la tot ce i-a spus Felix Solomon la ceva
timp după ce acesta plecase. Încă nu putea spune cu exactitate ce-l
deranja la omul acesta. Era ceva legat de calmul său și de modul în
care vorbea. Era ca și cum știa tot ce-l va întreba Jonah înainte de a
o face.
Și-a dat seama că Hanson va fi probabil încă în apropierea scenei
crimei când Felix avea să ajungă acasă. A sunat-o pe mobil.
 — Cum merge treaba?
— Bine, a spus Hanson. Dar, din nefericire, eram deja în
apartamentul cincisprezece când am primit mesajul.
— Ah, a spus Jonah. Scuze pentru asta. Totul în regulă?
— Așa cred, a răspuns ea. Părea agitat, dar cred că oricine ar fi
dacă s-ar ști cu dosar penal. A zis că a auzit un bărbat țipând poate
chiar din apartamentul lui Zoe, iar vecinii de la etaj au confirmat și ei
zgomotele. Așadar, nu aberează și, cu toate că ar fi putut fi chiar el
cel care a făcut acele zgomote, ar fi ciudat să atragă în felul acesta
atenția asupra sa.
— La ce oră? a întrebat Jonah ridicându-se.
— Pe la nouă. S-au oprit din strigat pe la nouă jumătate. Așadar,
la ceva vreme înainte de momentul decesului, dar este interesant.
— Da, cu siguranță, a aprobat Jonah, gândindu-se la cele două
pahare de vin care erau pe blatul din bucătăria lui Zoe. Dacă Zoe s-a
certat cu cineva, e posibil s-o fi făcut chiar cu ucigașul. Și dacă a
băut cu el, ADN-ul încă ar mai putea fi găsit pe paharul de vin. Mai
ești la apartament?
— Plec acum, a spus Hanson.
— Ai putea să mai stai puțin? a întrebat Jonah. Până se întoarce
Felix Solomon? Aș vrea să-l monitorizăm puțin, în special pentru că
e singurul care mai are cheia lui Zoe. A pretins că nu a luat-o cu el,
dar suspectez destul de serios că a mințit.
— Sigur, a zis Hanson, iar el și-a dat seama că o spune cu un
entuziasm fals. Cea mai spus, în afară de problemele cu infracțiunile
sexuale?
— Nu prea are alibi, a spus Jonah. Are și ciudat de multă
încredere în sine, clar e un tip deștept și din cauza asta, devine și
mai suspect.
— Bine. Rămân aici.
•
Hanson a început să se plimbe în sus și în jos pe Latterworth
Road, pe partea către ieșirea din oraș a blocului de apartamente,
văzând încă ușa și privind către ea frecvent. Drumul era lat, liniștit, și
trebuia să-l vadă pe Felix destul de ușor apropiindu-se. Ar trebui să-l
urmărească înăuntru, cât de subtil posibil. Nu se putea ascunde
nicăieri în clădire.
 Din nou a început să se gândească la Piers Lough, întrebându-se
ce a făcut să ajungă în registrul infractorilor sexuali. Se întreba dacă
Zoe știa despre el sau dacă avea încredere că e doar vecinul
prietenos de alături. Gândul acesta nu-i dădea deloc pace. Deși
Felix Solomon era cel care avea cheia apartamentului, s-a gândit ea,
Piers Lough.
S-a întors din nou la capătul drumului și l-a văzut pe Felix venind
pe jos spre ușa de la intrare. Imediat și-a scos telefonul, prefăcându-
se că vorbește cu cineva, dar Felix părea că nu a observat-o. A
așteptat până ce acesta a intrat în clădire, apoi a început să meargă
cât de repede a putut spre ușă. Aceasta aproape s-a închis când a
ajuns acolo, iar ea s-a asigurat că el nu mai era pe hol înainte de a
intra.
S-a auzit o ușă de la scara de incendiu deschizându-se și
închizându-se puternic undeva sus. S-a grăbit să urce pe scări, cât
de silențios cu putință, urcând câte două trepte deodată și pășind cu
atenție. S-a uitat prin panoul de sticlă de pe ușa de incendiu de la
primul etaj, dar nici urmă de Felix. Ușa era închisă.
A ezitat, apoi s-a dus la etajul doi, având grijă să fie din nou foarte
silențioasă. Ușa era închisă și aici, și nu era nimeni în fața numărului
șaptesprezece. S-a lipit de ușă și a privit dintr-un anume unghi, din
care putea vedea mai departe, până la ușa lui Zoe și dincolo de ea.
Iar acolo era Felix Solomon, stând blocat în fața ușii, cu cheia în
palmă. Hanson și-a scos telefonul, vrând să-l fotografieze, dar
acesta s-a uitat subit în sus și a văzut-o. A reacționat rapid, în ciuda
bătăilor puternice ale inimii. A deschis ușa și a pășit pe hol zâmbind.
— O, bună, a spus ea, în timp ce el a pus rapid și fără vreo reacție
pe chip cheia înapoi în buzunarul din dreapta al pantalonilor și s-a
îndepărtat de ușă.
— Bună dimineața, a spus Felix, din nou cu un zâmbet pe buze,
simplu și încrezător. Mă căutați cumva pe mine?
— Nu, nu, a spus Hanson, simțind dintr-un motiv sau altul că ea
era cea care trebuia să dea explicații. Încerc doar să… găsesc
motanul lui Zoe, a spus ea dând aprobator din cap.
— O, a spus Felix, pe chip citindu-i-se îngrijorarea care l-a cuprins
deodată. Nu l-ați găsit?
 — Încă nu l-am văzut, a spus Hanson, dar sper că se ascunde pe
undeva în apartament.
— Sper și eu, a răspuns Felix. E foarte frumos. Alb ca zăpada, un
mare cuceritor. Probabil îi e foarte dor de ea.
Hanson era mai aproape acum, iar pe coridor era suficientă lumină
cât să-și dea seama că ochii lui Felix Solomon erau înlăcrimați.
— Cred că și ție îți este dor, a zis ea încet.
— Da, a aprobat Felix din cap. Da, îmi este. Și vreau să-l prindeți
pe criminalul care a făcut asta.
— Ce făceai aici? a întrebat ea atent.
Felix a privit spre ușa lui Zoe.
— Încercam să-mi găsesc curajul de a privi înăuntru, și, înainte să
spuneți ceva, știu că este locul crimei. Nu voiam să ating nimic și ați
luat deja amprentele. Voiam doar să văd apartamentul gol și să știu
o dată pentru totdeauna că… că e adevărat.
Hanson l-a privit liniștită, după care a spus.
— Mai bine iau eu cheia, dacă nu te superi?
Felix a fixat-o cu privirea rece, în ciuda lacrimilor ce stăteau să
curgă.
— E… e apartamentul meu, știți…
Hanson stătea acum cu mâna întinsă, așteptând. Felix a continuat
să o privească preț de câteva secunde, apoi și-a întors privirea. A
scos un oftat plin de frustrare și a scos cheia din buzunar. I-a apăsat-
o în palmă.
— Să faceți o treabă bună, doamnă polițist. Șeful dumneavoastră
la fel.
Când Hanson a aprobat cu un gest al capului, el a continuat:
— Adică, să lucrați așa cum nu ați făcut-o niciodată. Zoe merită
asta.
 14.

Iunie – cu șaptesprezece luni înainte

— Mă machiezi și pe mine la ochi? a întrebat Angeline din ușa
dormitorului. Dacă ai timp?
Zoe i-a zâmbit din oglindă, umezind pensula cu care își aplica
auriu pe pleoape.
— Sigur că am timp. În cinci minute.
S-a aplecat să-și picteze o floare mică lângă ochiul stâng, apoi a
luat un diamant pe care a pus lipici cu o pensulă și l-a așezat în
mijlocul petalelor. Îi plăcea strălucirea lor. Felul în care distrăgeau
atenția de la orice altceva, inclusiv de la faptul că dinții îi erau ușor
strâmbi, fața îi era rotundă și nasul urât, așa cum mereu considerase
despre ea. În felul acesta, oamenii se uitau la ochii ei. Partea ei
importantă.
A privit-o pe Angeline:
— Rochia ta e superbă, a spus ea.
Angeline s-a uitat la ea și a întins catifeaua verde-pal în lateral. Nu
avea mult material în plus, chiar și pe corpul subțire al lui Angeline.
— Am luat-o de la Clothes Show anul trecut. Cincisprezece lire.
— Dumnezeule, a spus Zoe, adăugând puțin bronz la baza
pleoapei. Cum reușești asta? Mi-am petrecut acolo două zile și m-
am întors doar cu produse de îngrijire a pielii mult prea scumpe,
după ce m-a aburit o femeie oribil de frumoasă să le plătesc.
— Hai cu mine anul acesta, dacă vrei, a spus Angeline.
— Cu siguranță, a răspuns Zoe, după care s-a ridicat. Bine. E
rândul tău.
Angeline s-a așezat pe scaunul vătuit din fața măsuței de toaletă,
iar Zoe a deschis unul dintre sertare.
— Ce ți-ar plăcea? Mă gândeam la nuanțe de argintiu, să se
potrivească cu rochia.
Ochii ei erau pe corpul și chipul Angelinei.
— Și puțin albastru, poate?
— Cum crezi tu! a spus Angeline, ridicând din umeri.
 Zoe a zâmbit, bucuroasă că lucrurile păreau să fi revenit la normal
între ele. Angeline nu a vrut s-o vadă o bună perioadă din luna
anterioară. A fost rănită atunci când Zoe i-a ținut morală despre
băutură și cum se pune pur și simplu la mila străinilor atunci când
bea. Și-a spus că Zoe nu era maică-sa și a plecat de la apartamentul
acesteia cu ochii în lacrimi. A simțit o teamă ciudată, că ea ar fi fost
cea care a făcut-o pe Angeline să se comporte așa prostește. Și-a
imaginat-o cum îl sună pe Richie sau pe vreun alt ciudat cu prostii în
minte. A încercat să o sune, dar Angeline i-a respins apelurile în
mod repetat și nici măcar nu i-a citit mesajele.
Zoe a încercat să se bazeze pe Maeve și Victor ca să aibă grijă de
ea, iar ultimele săptămâni trecuseră cu multă anxietate. Într-un final,
Angeline a capitulat și a sunat să întrebe, cu o voce sfârșită, dacă
putea și ea să vină să-l cunoască pe Aidan.
Zoe și-a privit din nou prietena, atentă la petele întunecate de sub
ochi. S-a întrebat oare cât dormise în ultima lună și cât băuse. Ei
bine, indiferent de răspuns, măcar putea să o ajute să mai acopere
din efectele vizibile. Și-a scos paleta de culori metalice, toate
comandate de la un magazin de specialitate online. În general erau
făcute pentru dansatori de cabaret și artiști de circ. Doar privind la
argintiurile strălucitoare, la nuanțele de auriu, de roz puternic, de
albastru și verde, Zoe simțea nevoia să zâmbească.
— Acestea, a spus ea scoțând un argintiu, un albastru ca de
gheață și încă unul de culoarea amurgului. Facem mai întâi tușul.
Creionul și tușul erau deja scoase. Zoe nu se machia niciodată
fără ele. Acest tuș închis o scotea din anonimat, iar de puținele dăți
când și-a întâlnit prietenii fără tuș, toți au întrebat-o dacă cumva nu
se simte bine. A oftat, apoi s-a dus acasă și s-a machiat, căci nu
voia să distrugă iluzia că ochii uriași pe care-i complimentau toți erau
naturali.
De cealaltă parte, Angeline avea și ea ochi uriași, pentru că nu
mânca mai deloc. Chipul ei delicat era dominat de ochi, făcând-o să
arate ca o păpușă de porțelan sau, așa cum i-a spus lui Aidan, ca
Bambi, dacă era machiată.
— Uită-te în sus la mine, a spus Zoe, aplecându-se să aplice
tușul.
Angeline a închis ochii și a zâmbit.
 — Ce bine e când te machiază altcineva, a spus ea. Știi că are
cineva grijă de tine. E ca atunci când mama obișnuia să ne caute
păduchi în păr.
Zoe a râs imediat.
— Vrei să te caut de păduchi?
— Sper că nu am nevoie, a zis Angeline.
— Vei sta aici în seara asta? a întrebat în timp ce lucra de zor. Pot
să dormi în pat cu mine dacă vrei.
— Oh… nu, nu cred.
Zoe a observat cum sprâncenele lui Angeline se încruntaseră.
— Mă duc acasă.
Apoi, după o pauză, a spus:
— Mă duc să mai spăl câte ceva și apoi să… muncesc.
— Sigur.
Zoe nu reușea să treacă peste anxietatea pe care o simțea în
stomac. Nu-i era greu să-și dea seama că Angeline minte și avea
bănuiala că mai ascundea și alte lucruri care i-ar face pielea de
găină.
•
Lui Zoe nu-i plăcea felul în care Maeve se uita la Aidan. Era o
privire rece, contemplativă și analitică. Îi tot strângea mâna lui pe
sub masă și comanda băutură după băutură.
Nu-și dădea seama cum de Aidan nu era tulburat. Zoe se simțea
ca și cum ar fi făcut totul greșit. Nu ar fi trebuit să le cheme pe
ambele fete aici, căci acum trebuia să o complimenteze pe Angeline
și să dezbată cu Maeve în același timp. Și nici nu trebuia să aleagă
un restaurant atât de popular. Era plin de oameni, iar personalul
parcă îi tot grăbea, ca să termine odată și să se care de acolo.
Aveau nevoie de liniște. Aveau nevoie de șansa ca Maeve să
vorbească cu Aidan și să înțeleagă cum e el de fapt, ca Angeline să
se relaxeze și să nu mai tresară așa, din orice. Poate chiar să
mănânce ceva. Și Zoe avea nevoie să nu mai simtă că trebuie să-și
împartă atenția într-o mie de direcții, dar Aidan se descurca bine și
nu părea să fie deranjat de ceva. A șters pur și simplu băutura lui
Angeline când aceasta a scăpat-o pe jos și nu a părut prea deranjat
nici când i-a curs puțin vin roșu pe cămașa albastră scumpă.
Zâmbea în semn de apreciere atunci când Maeve încerca să
combată aproape fiecare lucru pe care-l spunea el, tratând-o ca pe
un oponent valoros în loc să se enerveze pe ea.
Față de Zoe, se comporta minunat. Își punea brațul pe după ea din
când în când, o implica gentil în conversație destul de des, trecând
totul și prin părerea ei, dar fără a pune presiune pe aceasta. Zoe se
simțea centrul universului, chiar și prin amalgamul de griji. Era
extrem de mândră de el. Mândră că era al ei, cumva. Peste acest
gând a coborât însă o umbră de grijă, căci Aidan nu era chiar al ei.
Nu încă. Îi aparținea Gretei, iar ei doi savurau doar o iubire furată.
Cât de curând urmau să apară hârtiile de divorț și să vândă casa.
— Mâncarea asta e dată naibii, a spus Aidan, după ce-au terminat
felul principal.
Angeline, desigur, îi dăduse lui Maeve majoritatea porției ei, apoi și
lui Aidan, dar a reușit să înghită și ea ceva.
— Vrea cineva ceva de băut? Mă duc la bar. Zoe n-are voie. Dacă
vine, comandă numai shoturi de Jäger.
Zoe l-a privit recunoscătoare. Paharul ei de Rioja se golise de
ceva timp pentru a patra oară și, cu cât aștepta mai mult să-l umple
din nou, cu atât mai mult se agita. Nu voia să se gândească prea
mult la dinamica aceasta complexă. Voia o strălucire caldă, care să-i
facă pe toți să pară că sunt prieteni.
— Încă un gin tonic, Maeve? a întrebat Aidan, ridicându-se de la
masă.
— Mulțumesc, a răspuns Maeve, de data asta chiar zâmbind
puțin. Știi ce, vin să te ajut să le aduci.
Aidan a fost de acord, zâmbind, iar Zoe s-a simțit cumva Înșelată,
ca și cum Maeve i-ar fi luat locul.
Angeline părea însă bucuroasă de plecarea lui Aidan. S-a tras
lângă Zoe, înghesuindu-se în ea și punându-și un braț în jurul taliei
acesteia și capul pe umărul ei.
— E amuzant, a spus ea încet. Îmi place de el. Și ești fericită cu el,
nu?
Zoe a sărutat-o pe frunte, simțind o avalanșă de recunoștință față
de Angeline, această păpușică mică și fragilă, ca de porțelan.
— Da, sunt, a spus Zoe, și nici măcar nu mai simțea vinovăție
gândindu-se la Greta. Sper doar că rezolvă cu divorțul cât de
curând.
 — O va face, a răspuns Angeline încrezătoare. Ești minunată. O
să vrea să-și petreacă tot restul vieții cu tine.
Zoe a râs, iar ochii i s-au dus către barul luminat.
— Cred că ești subiectivă, draga mea, dar așa sper și eu. Și a
strâns-o pe Angeline în brațe. Ești bine?
A simțit cum Angeline a dat din cap că da pe umărul ei. Era și
somnoroasă, apoi a oftat. I-a adus aminte de cățelul King Charles
Spaniel al părinților săi, care tot așa se cuibărea lângă ea, și a
zâmbit. Deja grijile se mai risipeau, deși își dorea să știe ce vorbește
Maeve cu Aidan. Îi vedea buclele maro cum aproape îi ating lui
onduleurile șatene atunci când se apleca să-i vorbească. Două
căpițe de păr care mai-mai că s-ar contopi.
Apoi Aidan s-a întors, căutând-o pe ea din priviri. În momentul în
care a văzut-o, s-a luminat la fată, iar ea nu mai era așa îngrijorată
de ce-ar putea spune Maeve. Era bine. Ei doi erau bine.
•
Nu a apucat să vorbească cu Maeve până mai târziu, când Aidan
a ieșit să prindă un taxi, după ce insistase că e mai bine așa decât
să sune.
Maeve a luat o înghițitură mare de gin, apoi s-a aplecat,
mângâindu-i brațul lui Zoe.
— În regulă. Nu e un nenorocit care-și înșală nevasta, a spus ea,
iar gura i s-a curbat într-un zâmbet. E un om bun, într-o situație
dificilă. Și voi doi sunteți superbi împreună.
Zoe a simțit instantaneu nevoia de a plânge. Probabil era jumătate
eliberată și jumătate beată, dar a simțit deodată o afecțiune imensă
față de enervanta sa colegă de apartament. De acum avea să fie
mai ușor. Maeve îl plăcea pe Aidan. Îl accepta. Ce mai conta acum
că nu o asculta pe Zoe niciodată?
— Mă bucur mult că spui asta, a spus Zoe, strecurându-și
degetele între cele ale lui Maeve.
— Haide, gata, a spus Maeve, trăgându-și mâna râzând.
Apoi s-a aplecat și a îmbrățișat-o cum trebuie.
— Ai putea doar să… îi spui și lui Victor? a zis ea.
Fericirea lui Zoe s-a mai potolit, ieșind din îmbrățișarea lui Maeve.
— Da, sigur că da, a spus ea, deși ura ideea aceasta.
 — Dacă nu o faci, rămâne singurul care nu știe, nu? a continuat
Maeve.
— Știu.
— Dar e bine, a mai spus Maeve, ca și cum înțelegea ce simțea
Zoe. Aidan e un cuceritor, o să-l placă și Victor.
Zoe a auzit că e chemată de la ușă, iar când s-a întors l-a văzut pe
Aidan, chemând-o triumfător, după ce reușise să prindă un taxi ca pe
vremuri.
— Chiar dacă e puțin de modă veche, a mai spus Maeve.
Zoe și-a luat haina și geanta, salutându-le pe fete în grabă.
— Ne vedem mâine, i-a spus lui Angeline, care acum stătea cu
picioarele pe scaunul ei.
În această dispoziție mai optimistă, i se părea ridicol să-și facă
atâtea griji din cauza unui tâmpițel pe care îl cunoscuse Angeline pe
Tinder și de care probabil era plictisită deja.
Știa că cele două fete îi privesc când s-a dus să-l sărute lung pe
Aidan pe buze, dar simțea că nici nu contează. El i-a zâmbit
ștrengărește, punându-și brațele în jurul ei preț de o clipă.
— Hai acasă, a spus el, cu mâna coborând pe spatele ei.
Când s-a întors și a condus-o afară, cu brațul încă în jurul ei, ea a
simțit că de acum totul va fi bine.
 15.

— Domnule? a spus Lightman, bătând ușor cu un pix în ușa lui

Jonah.
— Da!
Jonah și-a desprins privirea din zare, salutându-l din cap pe
Lightman.
— Ce-ai găsit?
— Alibiurile se potrivesc atât pentru Siku Swardadine și Greta
Poole, cât și pentru ceaiul de după-amiază al lui Felix Solomon.
Prietena sa Esther a spus că suferă de o formă de SSPT și mi s-a
părut foarte interesant. Se pare că are perioade nefaste, în care o
sună panicat.
— Hmm… deci poate că nu e atât de sigur pe el cum pare, a spus
Jonah aprobator. Mă întreb dacă avea obiceiul acesta și cu Zoe, să
o sune în cele mai proaste momente. În discuția inițială pe care a
avut-o Juliette cu el, a menționat că o mai suna și se pare că, în
general, le plăcea să stea de vorbă.
— Așadar, el se baza mult pe ea, a spus Lightman.
— Exact. Voi vedea ce au de zis și prietenii când ajung aici.
— L-am verificat și pe Piers Lough, a continuat sergentul, dar Felix
Solomon are informații false. Există un Piers Lough în baza de date,
dar nu e acest Piers Lough. Pedofilul condamnat e cu 21 de ani mai
în vârstă. Și-a schimbat adresa fără să anunțe autoritățile în urmă cu
câteva luni, iar poliția a listat această potențială adresă de acum.
Însă Piers, cel care stă lângă Zoe, locuiește acolo de un an jumate și
a jucat într-o piesă locală de pantomimă Crăciunul trecut. Am
verificat și fotografiile, cei doi nu seamănă deloc.
— Bine, a spus Jonah, după care a râs. O pistă falsă, atunci.
— Da, a răspuns Lightman. Deși m-am tot întrebat cum de a aflat
Felix Solomon. Nu-mi dau seama cum au ieșit la lumina zilei
zvonurile acestea dacă nici poliția nu era convinsă că el era. Sigur
nu au anunțat familiile tinere din zonă doar pe baza presupunerilor.
Jonah a ascultat asta, iar apoi a spus:
 — Ai perfectă dreptate. Așadar, cum mama naibii a pus Felix
Solomon mâna pe informațiile astea?
— Dacă ar fi să mă gândesc, a zis Lightman pe un ton neutru, aș
zice că e genul de bărbat care își caută vecinii pe Google. Sunt
articole online care îl menționează pe celălalt Piers Lough. Și dacă a
citit articolele în care era menționat numele vecinului său, eventual
fără poze, imediat a tras concluzii.
Jonah a rumegat asta o clipă.
— Vecinul pensionat băgăcios, a zis el. Sau, poate, o persoană
disperată să ne trimită în direcția greșită.
— Da. Asta ar fi o altă posibilă explicație, a zis Lightman.
Telefonul lui Jonah a vibrat. Hanson, probabil cu noi vești. A dat
din cap spre Lightman în semn că poate pleca, apoi a răspuns.
— Am vești pentru tine, înainte de orice altceva, i-a spus Jonah.
Piers Lough din clădirea lui Zoe nu este infractorul sexual. Vârstă
greșită, conformație greșită.
— Oh, bine. Mulțumesc, a spus ea, dar el nu era sigur dacă era
ușurată sau dezamăgită.
— L-ai văzut pe Felix?
— Da. Felix s-a întors și s-a dus direct la apartamentul lui Zoe.
Când am ajuns eu acolo, stătea în fața ușii ei cu cheia în mână. Nu
intrase nici la el în apartament, așa că cel mai probabil avusese
cheia la el. Exact cum ai crezut.
— Și ce-a zis în apărarea sa?
— A spus că voia să intre acolo ca să înțeleagă pe deplin că totul
e real, a spus ea.
— Dar nu ești convinsă, a răspuns Jonah.
— Nu, nu sunt. Și nu sunt sigură, dar mă gândesc dacă nu cumva
încerca să rezolve crima asta de unul singur.
Jonah a râs pe jumătate.
— Bănuiesc că nu e singurul care vrea să fie Poirot.
— Nu, dar mă întrebam ce motiv ar avea să fie atât de implicat, a
spus ea ezitant.
— Implicat în povestea lui Zoe?
— Nu, în poliție, a spus ea. Poate că sună foarte ciudat, dar de
cele câteva ori când am vorbit, mi-a amintit destul de mult de tine.
Ești sigur că nu a fost polițist?
 •
O’Malley a intrat în birou la 13:15, iar Lightman și-a ridicat
sprâncenele la el.
— Îți dai seama că e sâmbătă? Dacă vrei să rămâi pe cazul de
șantaj, ai privilegiul de a-ți păstra weekendul.
— Adevărat ce zici, a spus O’Malley cinstit, dar dacă nu mă bag
deloc în investigația de crimă, atunci cum să vă mai spun cum să vă
faceți treaba? Unde mai e distracția?
S-a așezat, trăgându-și scaunul până în fața lui Lightman.
— Așadar, spune-mi. Un rezumat.
Lightman i-a spus pe scurt unde erau acum, din perspectiva
datelor pe care le avea.
— Așadar, la modul realist, avem ca suspecți trei prieteni, dintre
care unul are și o cheie, plus proprietarul apartamentului, a rezumat
O’Malley când a terminat de ascultat. Și un tată care ar putea sau nu
să fie exclus din investigație pentru că era la Londra, plus un iubit
care aproape sigur era acasă în Alton, vorbind cu ea pe Skype.
— Cam atât, a aprobat Lightman. Și a ajuns filmarea de pe
camerele de supraveghere din spatele clădirii și dinspre drum.
Așadar, dacă ai chef să te uiți la nesfârșit la casete…
— Dă-mi tot ce ai, a spus O’Malley. Și orice fotografii cu prietenii și
cu membrii familiei. Nu-i cunosc decât pe doi dintre ei.
•
Lui Jonah îi venea să-și râdă în barbă. I-a luat fix un minut să-i
găsească dosarul lui Felix Solomon. Sentimentul lui Hanson că îi
amintea de Jonah era puțin neplăcut, dar s-a dovedit a fi la țanc. A
fost și el detectiv inspector-șef, dar în Brighton. Așadar, a făcut parte
din Poliția East Sussex, nu din cea din Hampshire. Cel mai sigur, a
fost la aceleași cursuri și școli ca Jonah, fără ca el să și-l mai
amintească.
Felix s-a pensionat devreme, la vârsta de 53 de ani. Jonah nu
avea, din păcate, acces la raportările psihologice, dar comentariile
prietenei sale Esther despre SSPT erau fondate. Felix renunțase la
meseria de polițist după trei luni de comportament straniu și de
terapie, ambele declanșate de un incident oribil care implicase o
familie.
 Era logic că meseria sa de detectiv inspector-șef explica multe
lucruri, inclusiv de ce a fost atât de degajat la interogatoriu și de ce
părea să știe tot avea să facă Jonah. Pe de altă parte, unele lucruri
erau tot sub un mare semn de întrebare, încă era neclar dacă Felix
fusese implicat în moartea lui Zoe. Tentativa de a intra în
apartamentul ei ar fi putut fi din dorința de a investiga el însuși cazul.
Lui Jonah i se părea atât de deprimant, dar, în același timp, îi era
ușor să se imagineze pe el în locul lui Felix, pensionat, dar hotărât
să afle cine i-a ucis prietena. Însă, dacă Felix se hotărâse dintr-un
motiv sau altul să o ucidă pe Zoe, ar fi vrut să verifice locul crimei.
Poate chiar să modifice ceva pentru a înscena altcuiva vina.
Și mai era și informația despre Piers Lough. Deodată, însemna
mai mult decât că Felix a aflat asta din surse pe care nu ar fi trebuit
să le folosească. Un fost coleg era o opțiune, dacă Felix cunoștea pe
cineva din poliție care și-ar fi riscat cariera pentru el. Cealaltă
opțiune era că Felix încă mai avea acces la baza de date din
Brighton, iar acest gând îl neliniștea teribil pe Jonah. Meditând
această informație, a trimis un e-mail către detectivul sergent șef
Wilkinson, prin care îi cerea rapoartele psihologice și dosarele
evenimentului care i-a schimbat viața lui Felix Solomon. Cel mai
probabil, nu va primi un răspuns până luni, dar măcar putea tăia și
asta de pe listă. Apoi s-a ridicat, mergând să vorbească cu O’Malley.
Nu ajunsese prea departe, când Lightman și-a ridicat privirea și a
spus:
— Aveți o clipă, domnule?
Când Jonah s-a apropiat, Lightman și-a înclinat ecranul cât să
vadă amândoi.
— Aceasta este camera de la capătul străzii Latterworth Road. E
intersecția pe unde ai trece dacă ai veni din oraș la apartamentul lui
Zoe.
— Bine, a spus Jonah.
— Aici e ora 22:49. Așadar, doar câteva minute înainte de
momentul crimei.
Imaginea înghețată în alb și negru a intersecției în formă de T a
prins viață când Lightman a dat play. Pe imagine se vedea un tip
care făcea jogging cam la jumătatea ecranului. Un bărbat care arăta
puternic. Jonah i-a analizat constituția și fața, încercând să o
compare cu cea a suspecților văzuți până atunci, dar nu se potrivea
cu niciunul. Era prea mare să fie Aidan Poole sau Victor Varos.
— Hai să ne uităm în continuare, a spus Lightman, când s-a lăsat
liniștea asupra intersecției.
Imediat după 22:50, un bărbat a apărut pe ecran, purtând trening
și șapcă, cu mersul puțin ciudat din cauza unui rucsac mare pe care
îl ducea în spate. Nu i se vedea fața și, dintr-un motiv sau altul,
privindu-l, Jonah a simțit că el știa asta prea bine. Câțiva pași mai
târziu, și-a dus mâna la șapcă, de parcă ar fi verificat că încă era
acoperit de cozoroc, iar Lightman a pus videoclipul pe pauză.
Jonah a simțit fiori pe spate. Totul la această persoană era greșit.
Fața acoperită, conștientizarea camerelor, mersul grăbit. Mergea
către apartamentul lui Zoe cu doar zece minute înainte ca cineva să
intre și să o ucidă.
— Mai apare iarăși? a întrebat Jonah.
— Nu pe camera asta, a spus Lightman, dând pe repede înainte.
Filmarea pe repede înainte a arătat și un cuplu care venea
amuzant de repede din oraș pe la 11:00. Lightman a pus din nou pe
o viteză normală în timp ce perechea dispărea din cadru. Singurele
persoane care s-au mai întors înapoi spre oraș au fost o femeie
aranjată cu un cojoc de blană și un bărbat care își plimba câinele.
— Nu mai apare nimeni de la 11:13 până la 11:30, a spus
Lightman, iar apoi mai vedem doar o fată pe bicicletă și încă un
bărbat în vârstă. M-am tot uitat până la miezul nopții, dar nu l-am
văzut pe bărbat întorcându-se.
— Verifică și cealaltă cameră, cea din parcarea blocului, a spus
Jonah. Vezi dacă tipul ajunge până la bloc.
— Sigur.
— Dacă vezi că ajunge până la bloc, atunci trebuie să îl urmărim și
să ne dăm seama de unde a venit. Asta înseamnă și mai multe
camere și, s-a gândit el frustrat, mai mult timp de așteptare a
rezultatelor.
— Ești sigur că e bărbat? a întrebat Lightman.
Jonah a ezitat.
— E destul de greu să-ți dai seama sub șapcă. Merge ca un
bărbat, dar cred că știa că e filmat, așa că ar putea fi și o înșelătorie.
Nu sunt sigur de înălțimea persoanei, dar sigur cineva mai înalt
decât Angeline Judd. Știm cât de înaltă e Maeve Silver?
— Nu e foarte înaltă, a spus O’Malley. Poate cu câțiva centimetri
mai scundă decât mine.
— Așadar, ar putea fi suficient de înaltă, a spus Jonah.
Lightman a mai pus o dată filmarea, cu o expresie gânditoare pe
chip.
— Dacă se dovedește că s-a dus la apartamentul lui Zoe, o să cer
o estimare a înălțimii.
Jonah l-a lăsat să se ocupe de asta și s-a dus să pornească o altă
pistă a investigației.
— Așadar, Domnall, a început el, tu parcă te ocupai de cazul de
șantaj…
— Da, asta fac, a zis O’Malley, ridicându-și mâinile de pe
tastatură. Doar îl ajut pe Ben cu câteva lucruri.
Jonah a râs.
— Nu voiam să-ți spun să te întorci la caz. Voiam doar să te întreb
dacă ai vrea să îți extinzi investigațiile către un incident legat de
acesta.
O’Malley l-a privit perspicace.
— Nu e un incident care are un impact direct asupra investigației
criminale, nu?
— Ar putea fi, a recunoscut Jonah.
S-a lăsat pe biroul gol de lângă cel al lui O’Malley.
— Proprietarul apartamentului în care locuia Zoe este un fost
detectiv inspector-șef din Brighton, cum a intuit Juliette, iar eu n-am
reușit să-mi dau seama cine e.
— Felix Solomon? a întrebat Lightman din spatele lui O’Malley.
Oh. Păi atunci se explică multe.
— Da și nu, a spus Jonah. Dacă a fost polițist, atunci mă întreb de
unde face rost de toate informațiile.
— Ah, și acum înțeleg legătura cu șantajul, a spus O’Malley
rânjind. Vrei să aflu dacă el găsește informații la care nu ar trebui să
aibă acces, ca un hacker deștept.
— Da, așa este, a spus Jonah. Și ar trebui să verifici baza de date
din Brighton.
O’Malley a râs pe un ton jos.
 — Doamne. Sper că nu te aștepți ca eu să fac pe hackerul…
— Sper că nu e necesar, a spus Jonah, zâmbind și el. Și, dacă ar
fi, bineînțeles că nu ți-aș sugera să faci asta…
— Mă descurc eu, a răspuns O’Malley și a adăugat: cred că o să
mai am nevoie de o persoană mai tehnică.
A ridicat mâna, spunând:
— Mă ocup eu și de asta.
•
Până când Maeve Silver a ajuns la secție, Lightman confirmase că
persoana cu șapcă trecuse și prin fața celeilalte camere din parcare.
El sau ea fusese pe partea potrivită a străzii pentru a intra în
apartamentul lui Zoe, așadar era posibil să fie o pistă solidă.
Lightman a mai căutat referințe despre înălțimile persoanelor, ceea
ce nu era tocmai ușor de făcut, dar s-a ajutat de alte filmări cu alte
persoane pe care le-a comparat.
— Aș zice că înălțimea minimă ar fi 1,73 m, i-a spus Lightman, dar
ar putea avea chiar și 1,88 m.
— Asta o exclude doar pe Angeline, după cum pare, a spus
Jonah. Vedem dacă scoatem ceva de la Maeve Silver.
Maeve a ajuns la recepție imediat după aceea, iar Jonah a mers
să o întâmpine. Fata părea că abia se mai ține pe picioare. Ochii ei
erau mult prea luminoși și de fiecare dată când Jonah vorbea cu ea,
aceasta dădea din cap cu un entuziasm excesiv și spunea: „sigur,
sigur”, dându-și buclele deschise la culoare după ureche, doar ca
acestea să cadă din nou.
El a observat că purta un lanț cu cruciuliță sub cămașa albastru
deschis. Ceea ce probabil însemna că era credincioasă, având în
vedere că avea doar douăzeci și ceva de ani.
Jonah a condus-o în camera interogatoriilor și a văzut-o cum se
luminează la față când Lightman s-a așezat în fața ei. Aceasta era
reacția standard pentru majoritatea femeilor și o bună parte a
bărbaților.
După ce a pornit caseta, Jonah a început ușor.
— O moarte ca aceasta este un șoc teribil, a început el. Înțelegem
că îți va fi dificil să vorbești despre asta, dar ne-ai putea spune când
ai văzut-o pe Zoe ultima oară?
 Maeve a aprobat cu un gest, apoi și-a pus mâinile una peste alta
în poală înainte de a începe.
— Ne-am întâlnit toți miercuri seara. Am ieșit să mâncăm la
Mejican. Îl știți? Am ieșit cu Angeline, Victor și Zoe. Așadar, am fost
împreună. După aceea… nu am mai văzut-o.
— Să înțeleg că nu ai mai contactat-o joi?
— Nu, a spus Maeve scuturând din cap. Nu e ceva anormal.
Câteodată nu vorbim cu zilele dacă suntem amândouă ocupate.
— Și nu știi pe unde a fost? a întrebat Jonah.
— Nu, mă tem că nu. Știu că Angeline mergea să o vadă, dar… a
ridicat din umeri, apoi și-a tras nasul, ștergându-și cu dosul palmei
fiecare ochi. Mă gândeam chiar ieri să trec, când mă plimbam cu
bicicleta, dar era poliție peste tot. M-am gândit că sigur e vorba de
apartamentul altcuiva. Așa voiam să cred, știți? Dar apoi, când am
încercat să o sun, nimic.
A râs scurt, înlăcrimată.
— Încercam să-mi spun, știți… că e doar o coincidență. Dar apoi
m-am dus să mă întâlnesc cu Victor, care a spus că nu a venit la
muncă, și am știut. Am știut că se întâmplase ceva groaznic.
Maeve tremura când și-a scos un șervețel să-și șteargă nasul.
Părea la fel de afectată ca Angeline Judd, dar nu voia să capituleze
în fața acestor emoții.
— Îmi pare rău. Scuze, i-a spus lui Jonah, zâmbind printre lacrimi.
Știu că trebuie să-mi puneți întrebări.
— E în regulă, a spus el cu o voce plină de empatie. Treci prin
momente grele. Te putem lăsa să te răcorești puțin, dacă vrei.
— Nu, sunt bine. Continuați.
Lightman s-a ridicat încet și s-a dus să-i aducă un pahar cu apă de
la dozatorul din colț. L-a umplut și i l-a adus în liniște.
— Mulțumesc, a spus Maeve, zâmbind din nou.
— Ai fost în apropiere de apartamentul lui Zoe joi seara? a întrebat
Jonah, urmărind orice schimbare a expresiei.
Ochii lui Maeve l-au urmărit pe Lightman până ce acesta s-a
așezat din nou, dar în afară de asta nu avea nicio altă reacție
vizibilă. Niciun semn de stres.
— Ah, nu. Am ieșit la o cină între doamne.
Când Jonah a privit-o nedumerit, i-a explicat:
 — E ceva de la biserică. Toate fetele se întâlnesc să mănânce.
Alternăm. Fetele într-o săptămână, băieții în alta. Știți cum e.
— Și pe la ce oră se întâmpla asta?
— Ahhh… în jur de șapte? Ca să fiu sinceră, am întârziat puțin.
L-a privit scurt pe Lightman, zâmbindu-i cu o notă de mustrare de
sine, apoi l-a privit iarăși pe Jonah.
— Și cred că am stat până pe la… nouă jumate? Cam așa. Și apoi
m-am dus acasă.
— Cum a părut Zoe cu o seară înainte? a întrebat Jonah.
Miercuri?
— Părea în regulă, a spus Maeve. Vreau să spun că oricum nu
mai era ea însăși de la despărțirea de Aidan de ultima oară. Era
distrusă din cauza asta.
— Crezi că sănătatea ei mentală a avut de suferit? a întrebat
Jonah.
— Da, a spus Maeve. Fără îndoială. Cred că și înainte era destul
de fragilă. A slăbit foarte mult într-un interval scurt de timp, iar
machiajul ochilor nu mai era o chestiune ocazională, și-l făcea
mereu.
— Scuze, a spus Jonah. Machiajul ochilor?
— Oh, adică… îi plăcea să se machieze foarte elaborat. Culori și
modele incredibile, vârtejuri de negru și aurii, pietricele lipite. Ca și
cum ar fi pictat un tablou. Își folosea chipul ca pe o pânză pe care
picta opere de artă.
Jonah a dat din cap încet.
— Și crezi că această intensificare s-a datorat… lipsei de
siguranță? Din partea lui Aidan?
— Ei bine, nu știu. E doar o teorie.
Maeve părea puțin deranjată.
— Doar că mie mi s-a părut mereu că machiajul ochilor era un fel
de modalitate de a… distrage cumva atenția. Era vizibil și lumea o
complimenta. Mi se părea ușor să se ascundă în spatele acestor
lucruri, nu? Și când Aidan a părut că e mai apropiat de soția lui decât
credea ea, a devenit puțin obsedată. Trebuia să arate mereu perfect,
nu doar când se vedea cu el.
— Mai avea și alte îngrijorări cu privire la Aidan? a întrebat Jonah.
Legate de fidelitatea lui față de ea?
 — Nu prea cred, a spus Maeve.
S-a înroșit instantaneu, lucru interesant pentru Jonah.
— Era suficient că era căsătorit.
— Nu a încercat niciodată… să se dea la tine?
— A, nu, sigur că nu, a spus ea.
Și de data asta s-a făcut ca racul, privindu-și mâinile și nu pe
Jonah sau Lightman.
— Voia să fiu de partea lui, atâta tot.
Și apoi a zis rapid:
— Angeline spunea că Zoe și Aidan se împăcaseră.
Și-a ridicat ochii către privirea lui Jonah.
— Credeți că s-a întâmplat recent? Eu nu mi-am dat seama.
— Se pare că da, a fost ceva destul de recent, a aprobat Jonah.
— Dumnezeule, a spus Maeve.
Și-a mai scos un șervețel boțit cu care și-a șters ochii.
— Am simțit că îmi ascunde ceva. Nu e groaznic că nu ne-a spus
nimic? Măcar mie, singurei persoane care nu i-a spus să-l
părăsească?
— Așadar, din perspectiva ta, nu era nimic nesănătos la relația
lor? a întrebat Jonah.
— Nu, a spus Maeve, scuturându-și capul. Vreau să spun, nu cred
că e în regulă să înșeli, în nicio circumstanță. Dar dacă afli după mult
timp că el nici măcar nu a intentat divorț, atunci a tratat-o foarte bine.
A făcut toate aceste lucruri pentru ea, a avut grijă de ea.
Maeve l-a privit pe Lightman, aproape ca o rugăminte.
— Zoe mereu îi ajuta pe toți și era plăcut acum să văd că cineva
are grijă și de ea, știți? Mereu păreau că se simt foarte bine. E atât
de diferit de toți tâmpiții cu care a mai ieșit în trecut.
Insulta l-a făcut pe Jonah să zâmbească, deși de obicei nu o
făcea. Maeve judeca oamenii destul de dur, cu tot creștinismul ei.
— Dar atunci când s-au despărțit? a continuat el. Există persoane
care sugerează că a început să o hărțuiască.
— Ah, eu nu cred că era hărțuire, a spus Maeve, înroșindu-se
iarăși. Mi-a fost milă de el. Voia să explice ce făcea și să încerce să
îndrepte lucrurile. Și apoi ea s-a mutat. Cred că atunci când ea și-a
dat seama că se terminase pe bune a fost devastată, așa că nu mai
voia să vadă nimic care să-i aducă aminte de el. Nici casă, nici pe el,
nici măcar pe noi pentru o vreme.
Jonah a privit cum își ridică din nou șervețelul.
— De ce s-au despărțit?
— Ei bine, prima oară a fost din cauză că Aidan fusese în vacanță
cu soția lui, iar Victor a aflat…
— Victor a aflat?
— A văzut pe Facebook. Aidan își ascunsese postările de Zoe, dar
Victor încă le vedea. Cred că Aidan a uitat că era prieten cu Victor
sau nu și-a dat seama că era el. Victor are un nume ciudat de gamer
pe Facebook.
— Crezi că el avea un interes deosebit în destrămarea relației lor?
a întrebat Jonah încet.
— Ah… adică… dacă e îndrăgostit de ea? a oftat Maeve. Da, este.
Și cred că-i vrea doar binele, dar nu e violent, știți… Adică, e mai
coleric, dar… e un foc de paie. Se aprinde ușor, dar se stinge
imediat.
— Și Zoe clar nu era interesată de el? Nu s-a întâmplat niciodată
nimic între ei?
— Nu, a spus Maeve încet. Și nici nu se va întâmpla. Bietul Victor.
•
Hanson și-a pus geanta pe scaun dându-și jos geaca de ploaie a
lui Sheens. Slavă Domnului că-i era mare. Măcar șoldurile îi erau
uscate, dacă picioarele erau îmbibate în apă.
— Asta-i, i-a spus lui O’Malley. Nu mă mai duc acolo. Tu și Ben
puteți face ce vreți cât mă duc să beau un ceai și să mă ghemuiesc
în fața unei aeroterme pe undeva.
— Eu nici n-ar trebui să fiu la muncă, a contrat O’Malley.
— Atunci de ce mai ești aici? a răspuns Hanson zâmbind.
— Sunt o victimă, a zis O’Malley oftând.
— Sunt înăuntru cu Maeve Silver? a întrebat ea, arătând cu capul
spre camera interogatoriilor.
— Da, prietena creștină.
— Chiar e?
— Cam foarte, a intonat O’Malley. Are o cruciuliță la gât și dă
impresia mereu că încearcă să fie drăguță, deși e foarte tentată să
nu fie.
 — Una din astea, a spus Hanson, așezându-se cât mai aproape
de calorifer pentru a ajunge, în același timp, și la computerul său.
Șeful a ieșit din sală cu Ben Lightman o clipă mai târziu, împreună
cu o fată cu părul creț, cel mai probabil Maeve. Arăta ca și cum ar fi
plâns recent, s-a gândit Hanson, dar acum zâmbea și râdea la ce-i
spunea Ben.
Hanson nu s-a putut abține, dându-și ochii peste cap. De ce era
mereu coadă de femei vrăjite de șarmul lui, așteptând ca el să se
îndrăgostească de ele? Frumusețea fizică nu e suficientă.
Detectivul inspector-șef i-a lăsat să vorbească și s-a apropiat de
biroul lui Juliette.
— Ai avut dreptate în legătură cu Felix Solomon, a spus el în
șoaptă. A fost detectiv în Brighton. S-a pensionat devreme cu SSPT.
Am solicitat deja detalii.
— Ooo, super! a spus Hanson, încercând totuși să nu pară prea
încântată.
— L-am rugat pe O’Malley să verifice dacă a accesat date
polițienești pe care nu ar mai trebui să le vadă, a adăugat șeful.
— Așadar, pe tine trebuie să dau vina, a adăugat O’Malley
ridicându-și privirea spre ea.
— M-am mai gândit la ceva în legătură cu Felix Solomon, a spus
Hanson. Dacă obișnuiește să-și folosească cheia de proprietar în
felul acesta, poate că și fosta chiriașă a trecut prin aceleași lucruri. I-
aș putea cere detalii.
— Nu-i rău, a spus detectivul inspector-șef.
S-a uitat la ceasul de pe perete.
— Urmează Victor Varos.
— Ai vrea poate o polițistă tânără și șarmantă la interogatoriu? a
întrebat Hanson.
Sheens i-a zâmbit.
— Haide.
— Mersi, șefu’, a spus Hanson în timp ce deschidea baza de date
pentru a lua numărul lui Felix Solomon.
A încercat să nu se simtă prea încântată că a fost aleasă încă o
dată. Știa că nu e vorba de talent. Detectivul inspector-șef își alegea
partenerii de interviu doar gândindu-se cine l-ar putea ajuta mai mult.
Nu conta cât de bine te-ai descurcat la ultimul interviu sau dacă
simțeai sau nu că ar fi rândul tău. Dacă nu erai ales, nu erai ales.
Dar, s-a gândit ea, așa cum i-a spus odinioară profesoara de
engleză, aici nu era vorba de democrație.
— Sunt suspect? a întrebat Victor, în momentul în care Jonah s-a
aplecat să ia caseta de înregistrare.
— Deocamdată, nimeni nu e suspect, a spus Jonah liniștindu-l.
Încercăm să înregistrăm interviuri cu toți cei care au o legătură cu
victima, ca să nu pierdem din vedere ceva esențial. Dacă păstrăm
înregistrări și transcrieri, asta înseamnă că ne putem întoarce la
acele informații și le putem înțelege corect. Nimic mai mult.
Victor l-a privit tăios.
Tânărul brazilian era oricum cam înțepat. Avea o privire intensă,
profundă, o osatură cizelată și o barbă neagră care se potrivea bine
cu expresia lui mereu gânditoare. Părea puternic. Lipsa de carne în
exces îi scoteau în evidență venele și mușchii de pe braț.
Într-un final, în fața expresiei diplomate a lui Jonah, a aprobat.
Jonah a pornit înregistrarea.
— Aș vrea să te întreb despre ultima oară când ai văzut-o pe Zoe,
a spus el. Când a fost asta?
— Sâmbătă, a spus Victor. Sâmbătă seara.
— Poți să ne explici circumstanțele?
Victor a ridicat din umeri.
— Am fost la cină la Mejican. Noi patru. Angeline, Maeve, Zoe și
cu mine.
— Obișnuiați să ieșiți des împreună? a întrebat Hanson.
— Da, a spus Victor scurt. Eram prieteni.
— Și cum ți s-a părut Zoe? această întrebare venea de la Jonah.
— La fel ca de obicei.
— Nu era nefericită? a insistat el. Sau părea că ascunde ceva?
A urmat o pauză. Victor arăta ca și cum fusese obligat să spună
ceva ce nu voia.
— S-a grăbit să plece la final, a spus în cele din urmă. A spus că
era obosită, dar am văzut că a citit un mesaj și a plecat. M-am gândit
că poate e vreun bărbat. Nu știam că se împăcase cu Aidan Poole.
Acum are logică.
— Crezi că s-a dus să se vadă cu el?
— Da, a spus Victor. Și cred că nenorocitul acela a omorât-o.
 — Dar asta s-a întâmplat cu o seară înainte, a spus Jonah.
— Nu mă refer la seara aceea, a spus Victor retezându-i remarca.
Vreau să zic că în mod clar se întorsese în viața ei și o manipula, iar
eu unul cred că el a ucis-o.
— Aidan Poole ne-a anunțat.
— Păi a ucis-o și apoi i-a părut rău, a spus Victor, cu ochii plini de
furie. Sigur regretă. Ea a fost cel mai bun lucru din viața lui, nu a
meritat-o niciodată.
Preț de câteva clipe, Jonah s-a gândit bine la următoarele lui
cuvinte.
— Pari foarte convins că Aidan e responsabil, dar tu ce sentimente
ai avut fată de Zoe?
— Era prietena mea, a spus Victor, adunat.
— Și cum ai reacționat când ai aflat că cei doi sunt împreună?
Capul lui Victor s-a mișcat rapid, ca cel al unei pisici, iar privirea i
s-a dus către Hanson și înapoi.
— V-a spus cineva că i-am vandalizat computerul, nu-i așa? Nu
am făcut-o intenționat. Am dat peste ceașca lui de cafea pentru că
eram furios.
— Furios pe el pentru că ieșea cu femeia pe care ai vrut-o și tu
dintotdeauna? a întrebat Hanson, aplecându-se spre el.
— Nu, a spus Victor agresiv. Era… era obraznic cu mine.
Hanson i-a zâmbit.
— Haide, Victor. Am lucrat și eu în baruri. Clienții sunt obraznici în
fiecare zi. Asta-i viața. Dar aici e vorba de ceva mai profund, nu-i
așa?
Victor a privit-o cu atât de mult ură, că l-a surprins și pe Jonah. Era
neobișnuit ca potențialii suspecți să-și arate atât de vădit disprețul
față de polițiști.
Lui Hanson i-a plăcut asta și a continuat să sape.
— Mereu ți-a plăcut de Zoe, nu-i așa? a spus ea. L-ai urât pe
Aidan pentru că ți-a stat în cale. În ce moment s-a transferat acea
ură la Zoe?
Victor și-a scuturat capul.
— Nu am urât-o pe Zoe. Niciodată. Nici măcar o clipă.
A fixat-o pe Hanson cu o privire grea, furioasă.
— A fost doar victima unui manipulator.
 S-a uitat deodată spre Jonah.
— Cine v-a zis asta? Despre cafea? Maeve, nu-i așa? La dracu’,
bineînțeles că ea, a spus el bătând cu degetul în masă. Maeve ar
zice orice ca să-l scoată pe Aidan, chiar dacă asta ar distruge orice
altă persoană de pe planeta asta. E obsedată de el.
— Ce te face să crezi asta? a întrebat Jonah neutru, foarte
interesat de motivul pentru care Victor spusese asta, când, de fapt,
Maeve îi luase apărarea.
Victor a gâfâit.
— Comportamentul ei de anul trecut în mare parte. Tot vorbea în
privat cu Aidan, aparent despre Zoe. Și o tot presa pe Zoe să
rămână sau să se împace cu el. Tot timpul.
Victor părea dezgustat.
— Și de ce ar vrea ea să-i țină împreună? a întrebat Hanson.
— Vreau să zic că așa continua să se vadă cu el, a spus Victor, ca
și cum ar fi trebuit să fie evident.
Buza pe care și-a ridicat-o către Hanson părea ceva personal.
— Și are și alte probleme. Nu face sex înainte de căsătorie, dar îi
plăcea să se uite la cei doi sărutându-se. Ca și cum își satisfăcea
propriile nevoi.
Jonah s-a gândit puțin înainte de a-și nota asta într-o variantă mai
scurtă. Nu știa cum să răspundă. Se întreba dacă să creadă asta
despre Maeve Silver.
— Crezi că ar fi vrut să-i facă chiar ea rău lui Zoe?
— Nu știu, a spus Victor, privind deodată într-o parte, cu umerii
ridicați.
Furia părea să mai scadă din intensitate acum că nu mai era sub
presiune directă.
— Nu cred. Dar dacă ar ști că Aidan a făcut-o, cred că ar face
orice i-ar sta în putință ca să îl acopere.
•
Jonah a rămas câteva minute în biroul său după plecarea lui
Victor, încercând să decidă ce crede despre acuzațiile brazilianului.
Pe de-o parte, aruncatul de comentarii acide în stânga și-n dreapta i
se părea un comportament copilăros. Pe de alta, ceva se potrivea cu
rușinea lui Maeve atunci când a întrebat-o dacă Aidan încercase
ceva și cu ea.
 Nu era prea îngrijorat de sugestiile că Maeve l-ar putea acoperi pe
Aidan. Prea multe indicii sugerau că Aidan Poole era acasă. Nu mai
aveau alte camere pe care să le verifice, dar se îndoia că Aidan
Poole va mai apărea pe altele și nu credea că bărbatul cu șapcă era
el. Nu ar fi avut niciun sens să sune la urgențe raportând o crimă și
să atragă atâta atenție asupra lui dacă ar fi fost undeva aproape de
apartamentul lui Zoe în acea seară.
Jonah s-a gândit că încă era posibil ca Maeve să facă ceva pentru
Aidan, astfel încât acesta să rămână la o distanță sigură. Mai era
posibil ca ea să fi făcut toate acestea de una singură. Când Zoe și
Aidan s-au despărțit, poate credea că venise rândul ei. Poate chiar
Aidan încurajase asta. Și dacă așa au stat lucrurile și a aflat mai
târziu că Zoe se împăcase cu Aidan, ar fi putut deveni violentă.
Mai era și obsesia lui Victor pentru Zoe. Nu era sigur cum
personalitatea volatilă a lui Victor s-ar putea potrivi cu o crimă
minuțios plănuită, dar era posibil ca furia reprimată pe termen lung
să ducă la premeditare cu sânge rece, în loc de ceartă aprinsă.
Un alt lucru pe care nu l-a rezolvat a fost urmărirea mișcărilor lui
Zoe din ziua de joi. În afară de Angeline, care a văzut-o de dimineață
și apelul lui Felix de mai târziu, nu aveau nimic sigur. Nu se știe
nimic până la momentul în care Felix a văzut-o, din câte se pare,
întorcându-se acasă la 20:30 ceea ce însemna că a plecat la un
moment dat de acasă.
Victor sugerase că Zoe s-ar fi putut întâlni cu cineva cu o seară
înainte, dar nu a spus cine era. Un lucru care nu a apărut în
declarațiile celorlalți. Dacă plecase de acasă, poate o făcuse ca să
se întâlnească cu aceeași persoană.
Lightman i-a bătut în ușă la câteva minute după această stare de
reverie.
— Am mai prins niște mișcări pe cameră care ar putea fi
interesante.
Jonah l-a urmat și a tras unul dintre multele scaune goale.
Lightman a apăsat pentru a mări una dintre capturile de ecran pe
care le salvase. Imaginea înghețată arăta priveliștea pe sub o
arcadă, iar Jonah și-a dat seama că trebuie să fie camera din
parcarea din spatele blocului.
 — Aici suntem joi, la 17:20, a spus Lightman. Camera este mai jos
pe strada Hill Lane, așadar mai aproape de centrul orașului.
A apăsat pe butonul de redare, iar Jonah a văzut cum o mașină
apare și dispare pe drum, îndreptându-se către oraș, urmată de o
femeie punk cu geacă de piele și ochelari. Apoi a mai apărut încă o
persoană, mergând în aceeași direcție. Se grăbea, avea mâinile
băgate în buzunar și mergea rapid când a trecut pe lângă arcadă.
Lightman a pus filmarea pe pauză înainte ca persoana să iasă din
cadru. Era clar din această imagine că persoana era Zoe, care avea
părul prins în coc, așa cum era și când a murit.
Jonah a simțit fiori pe șira spinării. Niciodată nu era plăcut să vezi
mortul pe cameră.
— Și am prins-o și când s-a întors acasă, a spus Lightman.
A încărcat o altă filmare, surprinsă de camera de lângă bloc. Era
20:32, trecuseră mai mult de trei ore de când Zoe plecase din
apartament și era aproape ora exactă la care Felix a spus că a
văzut-o venind acasă.
După o clipă, Zoe a reapărut în cadru. Mergea mai încet acum, iar
mâna i se ducea spre buzunar, probabil avea cheia acolo. Dar a
încetinit și s-a oprit înainte de a ajunge la ușă, iar din mișcările ei era
evident că vorbea cu cineva care nu era prins în cadru. Cineva care
cel mai probabil stătea fix lângă ușa de la intrare, cineva care o
așteptase.
— Nu vedem cine e? a întrebat Jonah.
— Din păcate, nu, a spus Lightman.
Conversația a continuat timp de câteva minute, apoi Zoe s-a
mișcat înainte, ezitând, iar apoi a dispărut de pe ecran, când a ajuns
la ușa principală. Nu a mai reapărut în cadru.
— Apartamentul lui Felix Solomon, a spus Jonah. Pe ce parte
este?
— Juliette l-a marcat la capătul acesta al clădirii, a spus Lightman,
făcând un gest către partea dreaptă. Are vedere spre drum.
— Așadar, probabil nu ar fi văzut cine aștepta la ușă, a spus
Jonah. Spune că a văzut-o doar pe Zoe. Ne-a dat și ora potrivită, dar
mă gândesc că există o șansă ca el să fi fost cel care aștepta aici.
S-a mai uitat o dată la filmare, analizând atitudinea lui Zoe. Pașii
sacadați. Distanța dintre ea și persoana care o aștepta acolo. Modul
în care stătea pe călcâi. Cum se mișca de colo-colo.
— Mă înșel eu sau pare speriată?
 16.

Septembrie – cu paisprezece luni înainte

La un sfert de oră după deschiderea expoziției Michaelmas, Zoe
și-a dat seama că era, de fapt, destul de beată. Băuturile servite
înainte de eveniment nu fuseseră tocmai inspirate, nu când au
început la cinci și ea nu mâncase nimic la prânz. Avea nevoie de
apă, dar pe masă era doar Prosecco, lângă sala evenimentului.
Oricum, fusese pusă acolo pentru invitați.
Destul de nesigură pe picioare, și-a făcut loc până la baie,
încercând să-i zâmbească profesoarei ei când a trecut pe lângă
aceasta. Din fericire, Annette era în mod clar ocupată cu o problemă
legată de un material expus și i-a zâmbit vag în treacăt.
Zoe a intrat în baie, sprijinindu-se cu tot corpul de chiuvetă,
punându-și mâinile pe marmura din care era făcută aceasta. A
respirat profund de câteva ori, apoi s-a dus la robinet și a băut apă,
înghițitură după înghițitură. Își udase rochia albă și singura mânecă
clopot, dar nu avea suficientă energie pentru a se gândi la asta
acum.
Abia după câteva minute a simțit că mai diluase din alcool, chiar
dacă avea să treacă ceva timp până va resimți efectele. S-a
îndreptat și trebuia să se concentreze cu adevărat pe reflexia din
oglindă, care arăta o variantă imperfectă a ei. Pe rochie avea petice
gri de apă și îi cursese puțin din machiajul alb cu violet de la ochiul
stâng până pe obraz, uscându-se acolo. Probabil cursese de mai
devreme.
A luat rapid niște hârtie și a udat-o. Și-a șters machiajul cât de
bine a putut, apoi și-a scos tușul maro închis și fardurile mov
sclipitoare din geantă. Măcar asta putea acoperi.
N-ar fi trebuit să te îmbeți, și-a spus sieși. De ce te-ai îmbătat? Dar
știa prea bine de ce. Era mult mai slabă decât de obicei; nu avea
mâncare în stomac care să o ajute.
Desigur că era bine să fie slabă. O alegere conștientă. Nu era la
fel ca Angeline, obsedată de cât și ce mănâncă. Zoe se hotărâse
recent că trebuie să se simtă mai bine în pielea ei, la o lună după ce
a aflat că Aidan încă era căsătorit.
S-a întâmplat după ce Aidan a menționat nonșalant cum a fost dat
pe spate de frumusețea Gretei când a cunoscut-o prima oară. Zoe,
cam pe la jumătatea cinei scumpe, a simțit cum i se face rău. După
cină, l-a luat pe Aidan la ea, ca de obicei, dar nu a putut dormi. La
01:15 s-a dus jos cu telefonul, având grijă să nu facă zgomot pe
dalele de la parter. Maeve se trezea din orice.
A căutat-o atunci pe Greta Poole online pentru prima oară,
urându-se în parte pentru ceea ce făcea. Multele fotografii
profesioniste pe care le-a descoperit pe Google au șocat-o. Nu ar fi
trebuit să fie așa uimită că soția lui Aidan – aproape fosta soție – era
frumoasă. El era un bărbat atrăgător, așa că era normal să fie cu o
femeie superbă. Doar în imaginația lui Zoe, Greta apărea ca o
creatură hidoasă. Se gândea că nu o mai iubea pentru că și-a dat
seama că putea mai mult, dar totul a fost doar o iluzie liniștitoare.
Cea mai rea parte din holbatul acesta la fotografii probabil nu era
inadecvarea. Era răutatea sentimentului acesta. Niciodată nu fusese
genul de persoană care să urască alte femei, dar nici nu mai fusese
într-o relație cu un bărbat care stătea să iasă dintr-o căsătorie.
Niciodată nu ținuse prea multe diete, dar atunci, stând în
sufrageria întunecoasă unde strălucea doar ecranul telefonului, era
ca și cum ar fi făcut un scurtcircuit în creier. Din acest moment, era
ușor să spună nu. Să ia mâncare din frigider și să o pună înapoi,
neatinsă. Devenise ceva aproape satisfăcător.
Acum, cinci luni mai târziu, era cu aproape șase kilograme mai
slabă. Fața, care era odinioară rotundă, era acum ascuțită, își
schimbase deja și garderoba cu haine mai mici. Mai strâmte. Așa ca
rochia asimetrică de azi, care se lipea de ea.
În ciuda noii ei siluete și a admirației pe care o trezea pare-se în
mai toată lumea, încă simțea acea inadecvare. Imaginea ei
fermecătoare nu o făcea să se simtă în niciun fel mai bine. Se
întreba cât de mult mai avea de slăbit. Cât de mult ar trebui să dea
jos cât să nu se mai simtă amenințată de femeia aceea superbă cu
care trăise Aidan aproape toată viața? Femeia cu care încă mai
locuia, chiar dacă dormeau în camere diferite. Și-ar fi dorit ca Aidan
să plece de la soția lui astăzi. Să nu mai aștepte hârtiile de divorț. În
realitate, și-ar fi dorit să se mute cu ea. Asta voia și el. Chiar a spus-
o, dar nu și-a făcut planuri concrete.
Singură în baie, cu palmele ude și machiajul care nu voia să stea
de niciun fel, Zoe simțea această îngrijorare bolnăvicioasă cum că lui
nici nu-i păsa. Seara asta avea atât de multă semnificație, iar el nu
era aici. Când ea chiar avea nevoie, când chiar voia ca el să fie aici,
el își pusese munca mai presus.
Aproape că l-a întrebat, când el i-a spus că nu putea să lipsească
de la acea conferință, dacă ea este femeia visurilor lui sau dacă era,
de fapt, doar un stimulent pentru orgoliul lui, care să-l ajute să treacă
prin divorț. Dar apoi el i-a zis că o să o ducă undeva de ziua ei, într-
un loc cald și izolat și frumos, iar ea s-a simțit vinovată că a îndrăznit
măcar să aibă acel gând. El făcuse atâtea pentru ea. Bineînțeles că
o iubea.
Zoe a renunțat să mai încerce să-și repare machiajul și s-a spălat
pe mâini. Și-a spus că ar trebui să fie recunoscătoare pentru prietenii
ei, iar apoi a ieșit cu un zâmbet foarte hotărât.
•
Zoe aproape că-și revenise de tot din beție când a ajuns înapoi
acasă cu Maeve. Odată cu trezirea a venit și un sentiment de
oboseală profundă, așa că o convinsese pe Maeve să plece mai
devreme cu ea.
Și-a verificat telefonul la fiecare câteva minute în taxi spre casă,
întrebându-se dacă ar fi potrivit să îl sune pe Aidan. Dar abia era ora
nouă, iar el era cel mai probabil la cină. Nu putea tolera ideea că e
genul acela de iubită dependentă de el, care îl întrerupe când
muncește, așa că a băgat telefonul înapoi în geantă.
Se simțea ciudat de bosumflată după o seară care ar fi trebuit să
fie minunată. După ceea ce chiar a fost minunat, chiar dacă lui
Victor, în mod previzibil, i-a sărit țandăra la un moment dat și chiar
dacă Felix părea bolnav. O șocase să-l vadă atât de palid și cu
frisoane; în parte, o șocase efectul bătrâneții asupra lui.
Restul serii a fost doar o serie de conversații presărate cu felicitări,
în care a roșit și a zâmbit și a acceptat complimentele. I-a plăcut.
Bineînțeles că i-a plăcut, dar era extrem de fericită să iasă acum din
taxi pe trotuarul din fața casei.
 A deschis ușa pentru amândouă, cât timp Maeve își căuta furioasă
cheile în geanta mult prea mare. Și-a verificat încă o dată telefonul în
timp ce intra în sufragerie, astfel că a văzut cu întârziere creația
incredibilă de pe masa din bucătărie.
Erau flori, zeci de flori. Erau adunate într-o cutie cu fundițe și
volane extravagante din plastic, satin și hârtie de împachetat. Toate
erau albe sau roz, ca un buchet de mireasă uriaș. Crini atât de mari
încât păreau a fi vrejuri fermecate din povești și bujori frumoși, grași,
împletiți cu iriși ascuțiți, doldora de frunzulițe și crenguțe aurii.
— Aaa, a spus Maeve din spatele ei, strănutând de două ori.
Scuze. Au venit după ce ai plecat. M-am gândit că cel mai bine e să
le găsești ca surpriză când vii acasă. Cred că ar trebui să le ții la tine
în cameră. Văd că nasul meu nu le suportă.
Zoe s-a apropiat de masă, eliberată de orice dubiu pe care-l
avusese înainte. Nu și-a putut reține un zâmbet când a scos un
pliculeț auriu dintre flori și l-a deschis. Pe felicitare era scris
„Felicitări” cu auriu, iar înăuntru era un mesaj imprimat, care spunea:
Celei mai talentate femei pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt
mândru că ești a mea și abia aștept să sărbătorim împreună. Al tău,
Aidan xxx
I-a dat felicitarea lui Maeve, care a citit-o cu o sprânceană ridicată.
— E tare tipul ăsta al tău, nu?
— Da, a spus Zoe zâmbind ștrengărește. Nu-i rău.
 17.

Era o sâmbătă după amiază umedă în secția de poliție pustie, dar

toată echipa încă era pe metereze. Hanson urmărise filmările de pe
camerele de supraveghere, atentă la personajul dubios cu șapcă și
la conversația lui Zoe cu o persoană care nu apărea pe filmare. Apoi
a anunțat ferm că voia să verifice și pe cealaltă cameră cu cine
stătuse Zoe de vorbă.
— A vorbit cu cineva de care îi era frică, i-a spus ea lui Jonah,
înainte ca unii vecini să audă țipete din apartamentul ei, nu-i așa?
Sunt mari șanse să fie vorba despre aceeași persoană, care a
apărut mai târziu cu șapcă și cu un mers ciudat. Se ceartă, apoi se
întoarce mai târziu și o ucide. Dacă o prindem pe cealaltă cameră
când merge la Zoe pentru prima oară, există șansa să vedem cine e
persoana asta.
— E o teorie bună, a spus Jonah, fără să mai spună că suspectul
ar fi putut veni din direcția cealaltă.
Exista o șansă de doar 50% ca persoana să fi venit din oraș, pe
lângă camera ale cărei înregistrări le erau puse la dispoziție.
Jonah se gândea iarăși la desfluran. Chiar era posibil ca cineva să
facă rost de substanță după cearta respectivă și înainte de
momentul crimei la unsprezece? Era o fereastră de nouăzeci de
minute, un interval bizar de scurt în care să facă rost de un anestezic
atât de neobișnuit. Deși era posibil și ca cearta să fi fost doar un
factor declanșator pentru un plan premeditat cu mult timp înainte.
Ultima picătură care să-l motiveze pe ucigaș.
O’Malley luase o pauză de la încercările de a sparge baza de date
a poliției, iar acum se uita prin filmările de pe aceeași cameră de mai
devreme în acea seară, când Zoe plecase de acasă. Motivația era
să-și dea seama unde s-a dus și dacă părea că ar fi vorbit cu cineva.
Era frustrant că nu aveau acces la alte camere azi și nici nu erau
mari șanse să le acceseze până luni, când personalul de la
Informații avea să se întoarcă la muncă.
Călătoria misterioasă a lui Zoe nu-i dădea pace lui Jonah. Până
acum ar fi trebuit să-și dea seama pe unde a fost. Fusese plecată
pentru mai mult de trei ore și s-a întors la ora 20:30 înspăimântată.
Călătoria aceea fusese importantă. A verificat prin transcrierile
interviurilor de până acum și nimeni, în afară de Felix, nu a
recunoscut că a văzut-o în acea seară. Nimeni nu a spus nici că
avea planuri.
Așadar, în acest moment aveau la cunoștință un trio de mistere:
trei ore care nu puteau fi încă explicate, o persoană misterioasă la
ușă și o persoană necunoscută (dar posibil aceeași) implicată într-o
ceartă cu Zoe la aproximativ două ore înainte de uciderea ei.
Având toate aceste informații în minte, l-a trimis pe Lightman pe
teren cu două sarcini. Primul era să vorbească cu Angeline Judd din
nou. Jonah era foarte conștient de faptul că nu mai vorbiseră cu ea
din ziua precedentă. Angeline fie fusese prea abătută ca să-și mai
amintească de faptul că a văzut-o pe Zoe mai târziu, fie a mințit.
Cea de-a doua sarcină era să găsească poziționarea altor camere
de supraveghere înspre oraș și să vadă dacă putea forța mâna
proprietarilor să-i dea acces la ele de pe acum. Dacă la urma urmei
nimeni nu voia sau nu putea să spună care au fost ultimele drumuri
ale lui Zoe, trebuiau să recurgă la alte metode.
•••
Apartamentul lui Angeline i se părea lui Lightman mai potrivit unui
student decât cel al lui Zoe. Blocul era construit în stilul clădirilor
mari din anii ’70 și, cel mai probabil, a fost ridicat ca un cămin
studențesc, accesibil de pe o casă a scării foarte lungă, în diagonală,
care mergea până în capătul celălalt, întreruptă de holuri mici și
pătrate ce duceau la fiecare etaj.
În ciuda faptului că o sunase înainte să vadă dacă era acasă și
trează, Lightman tot a trebuit să aștepte un minut întreg ca ea să
vină la ușă. Purta pijamale, pantaloni scurți cu dantelă în partea de
jos și un top cu bretele și părea amețită, ca și cum luase prea mult
Prozac. S-a gândit că nu e ceva neobișnuit în circumstanțele date.
— Cine sunteți? a întrebat ea, o întrebare ciudată de adresat unei
persoane.
— Sunt detectivul sergent Lightman, a spus el. Am sunat mai
devreme.
— Oh! Da. În regulă.
 S-a dat înapoi, iar el a urmat-o înăuntru, încercând să păstreze
distanța. Goliciunea picioarelor și a mâinilor ei îl făcea să simtă că
nu e tocmai potrivit să intre.
Locul era mai curat decât se aștepta, deși avea lângă pat un
pahar, o cană, o farfurie și ceea ce arăta ca o sticlă de vodcă
proaspăt deschisă într-o pungă de plastic pe masă. Era totuși mai
spațios decât s-ar fi gândit că este privind de pe hol; avea o
bucătărioară proprie, o mică sufragerie și un pat. Unul dintre
dulapurile de la bucătărie era deschis, ca și cum nu reușise să-l
închidă cum trebuie. Avea și o baie în apartament, deși ușa era
aproape închisă.
Angeline și-a băgat mâna prin ușa întredeschisă și a luat un halat
alb murdar din cuier. L-a tras și a încercat să și-l pună pe ea, dar
când a pus mâna să ia cordonul nu a găsit nimic, așa că l-a lăsat
deschis.
— Aș vrea să te întreb doar câteva lucruri, a spus Lightman încet.
Angeline s-a dus atent către pat și s-a așezat pe colțul acestuia,
așa că el s-a pus pe canapea.
— Am încercat să verificăm povestea cu pierdutul cheilor tale, dar
nimeni nu-și amintește cine le-a predat la poliție, din nefericire.
— Nici eu nu știu, a spus Angeline cu o voce neutră și monotonă.
Le-am pierdut.
Lightman a privit-o mai atent, întrebându-se dacă era beată sau
poate foarte mahmură.
— Poate ne-ai ajuta mai mult cu informații legate de noaptea în
care a fost Zoe ucisă, a spus el. Ai văzut-o în acea dimineață, nu?
— Da, a spus Angeline, apoi s-a uitat rapid în stânga și-n dreapta,
ca și cum ar mai fi fost alți oameni acolo. V-am spus.
— A menționat că are planuri pentru ziua aceea? a întrebat el,
hotărât să sape după informații. Avea ceva de făcut în seara aceea?
— Nu, a spus Angeline, dar uneori se ducea la cursuri de tango
argentinian joia, a adăugat ea.
— Cam pe la ce oră?
— Pe la opt și ceva, a spus Angeline ridicând din umeri. De obicei,
stătea până târziu.
Lightman s-a gândit că acesta sigur nu era un interval de timp
potrivit, căci Zoe fusese plecată de la cinci până la opt jumătate. Era
puțin probabil să se fi dus la lecțiile de tango în seara aceea, având
în vedere că ar fi durat până la nouă și jumătate.
— Ți s-a părut ceva ciudat în săptămâna asta? a încercat el. Ai
auzit de certuri între Zoe și prietenii ei?
Angeline a părut deodată rănită și furioasă și a început să-și
scuture capul.
— De ce tot încercați să mă faceți să mă simt prost? Am spus că-
mi pare rău că… m-am supărat. Când mi-a spus că îi plăcea să mă
picteze doar pentru că eram distrusă. Cum te-ai simți tu în situația
asta?
— Cred că ai vorbit cu un coleg de-al meu, a spus Lightman blând,
dar îmi pare rău că am readus asta în discuție.
El s-a hotărât că așa nu ajunge nicăieri. Ar fi mult mai bine să o
aducă la discuții când e trează. S-a ridicat și, în timp ce făcea asta, a
văzut îndesată într-o parte, lângă scaun, o pereche de adidași
bărbătești albastru-marin.
— Ai prieten? a întrebat el.
— Nu, a spus Angeline, iar de data asta a răspuns rapid și
respingător, atipic stilului ei melodramatic.
Lightman a privit la pantofi, care aveau limbile trase în sus și, în
mod bizar, nu aveau șireturi.
— Ai cui pantofi sunt aceștia?
Angeline s-a ridicat nesigură pe picioare și s-a aplecat să se uite.
— Habar n-am, a spus apoi, scuturându-și capul.
Când el s-a întors, a auzit-o vorbind ca pentru ea. Era sigur că a
auzit-o zicând „fără șireturi”, printre alte sunete indescifrabile.
S-a dus spre ușă și, mai apoi, fără să se gândească prea mult, s-a
dus către dulapul de la bucătărie. Privind înăuntru, a văzut o tavă de
tacâmuri cu furculițe, lingurițe pentru desert și pentru ceai. Pe fiecare
parte erau articole de gătit sau servit. Și, printre toate acele lucruri,
niciun cuțit.
S-a scuzat și l-a sunat pe șef de pe scări. Nu era sigur dacă era
relevant pentru investigațiile lor, dar cineva fusese acolo și curățase
apartamentul de orice lucru cu care Angeline s-ar fi putut răni – sau
cu care ar fi putut răni pe altcineva.
•
 Hanson și O’Malley l-au pus la curent pe Jonah în legătură cu
filmările de pe camere. Nu au progresat prea mult cu suspecții, dar
au reușit să o surprindă pe Zoe mergând mai departe în oraș, pe Hill
Lane, lucru pe care l-au văzut pe o singură cameră a unui
supermarket, căci doar acolo au reușit să-l convingă pe proprietar să
le dea filmarea. Acest lucru le dădea prea puține indicații despre
locul în care se îndrepta, dar și pe această filmare se grăbea.
S-a întrebat dacă n-ar trebui să-l sune pe Wilkinson ca să
grăbească colectarea filmărilor de pe camerele de supraveghere. În
cazul investigațiilor mai importante putea să profite de funcția lui, dar
era genul de lucru pe care nu trebuia să-l faci prea des, iar detectivul
comisar-șef ar putea întreba dacă existau suficiente informații care
să justifice intervenția lui. Acest lucru presupunea de obicei o
amenințare asupra vieților omenești, iar acum nu aveau motive să
suspecteze că ucigașul ar putea acționa din nou.
— Ai reușit să îți dai seama dacă Felix Solomon a intrat în
sistemele noastre? l-a întrebat Jonah pe O’Malley, lăsând deoparte
aceste gânduri pe moment.
— În mod surprinzător, am reușit să adun câte ceva, a spus
O’Malley, punând în bară aplicația video și deschizând o bază de
dată de modă veche, totul pe un ecran verde-bolnăvicios, plin de
butoane și scripturi codate.
Impresia generală era că acea pagină nu mai fusese actualizată
din anii ’90 și a putut ghici fără să i se spună că era o bază de date a
poliției. M-a învățat live un tip tinerel pe nume Ziggy, care a organizat
un curs de științe computerizate, iar acum pot vedea utilizatorii
întregii zone East Sussex. Și nu cred că mai e cazul să spun că nu
ar trebui să pot accesa așa ceva.
— Dumnezeule, a spus Jonah încet. Și ce-ți spune asta?
— Că sunt la propriu sute de conectări de grup pentru cazuri care
nu au fost niciodată închise după ce au fost deschise, a spus el,
navigând în sus și în jos pe o listă din dreapta ecranului, și pun pariu
că această „Anchetă internă de corupție a echipei executive” are
acces la multe lucruri.
Și-a scuturat capul.
— Următoarea mișcare este să analizez toate dosarele care au
fost deschise înainte de pensionarea lui Felix Solomon. Dar dacă te
întrebi dacă el și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala, atunci e o
posibilitate reală. Toate aceste informații pot fi accesate de la
distanță și nu trebuie să fii vreun geniu ca să încerci niște date de
logare vechi și să vezi dacă funcționează.
— Mulțumesc, a spus Jonah, nesigur dacă ar trebui să-l preocupe
proprietarul apartamentului lui Zoe sau dacă înclina să creadă că ar
fi făcut exact la fel în situația lui. Și vezi dacă poți să-l recrutezi pe
tânărul acela să lucreze pentru noi. Alternativă e prea groaznică
pentru a fi exprimată în cuvinte.
•
Lightman a trimis detaliile pentru alte trei camere din oraș pe la
15:30. Una era de la Barclays, una de la o agenție de pariuri, una de
la primărie. Era un fel de vid pe partea dreaptă a intersecției cu
Latterworth Road, dar camerele ar fi putut prinde locul de unde
venea acea persoană misterioasă cu șapcă.
Jonah s-a hotărât că era momentul să-l contacteze pe Wilkinson.
Gândindu-se la cum să o facă, s-a hotărât să dea un mesaj, nu să
sune. Chiar dacă se crea o mică întârziere, oricum nu erau prea
multe șanse să obțină acele filmări decât târziu în acea seară. Mâine
cel mai probabil. A inclus detaliile celor trei camere, și-a cerut scuze
pentru deranj și a trimis mesajul cu un nod în gât.
A durat zece minute până să primească un răspuns. Wilkinson a
spus că era ieșit și nu avea semnalul prea bun, dar că va reveni
acasă înainte de ora cinci și se va ocupa de asta.
Jonah a oftat. Asta însemna că tot mâine aveau să treacă la
treabă, dar că cel mai probabil urma să primească filmările. În
general, detectivul comisar-șef primea ce voia, grație faptului că-l
știa tot Southamptonul.
Asta însemna și că Jonah nu mai avea nimic de făcut în acel
moment. Dacă filmările ajungeau a doua zi și informațiile de la legiști
abia luni, erau acum în așteptare, asta dacă nu voiau să se ocupe și
mai bine de interogatorii. Jonah avea un sentiment puternic că
acestea ar merge mai bine dacă ar avea mai multe informații,
indiferent cât de frustrantă era întârzierea.
Așa că era vremea să mai lase munca să aștepte și să facă niște
sport. A privit pe fereastră la ploaia torențială cu un sentiment
aproape de rebeliune. Nu voia să piardă șansa de a ieși cu bicicleta,
indiferent de vreme.
Înainte de a pleca, și-a luat telefonul și a văzut că avea câteva e-
mailuri personale. După ce le-a deschis și-a dat seama că a uitat cu
totul de petrecerea lui Roy Upson din seara aceea. S-a simțit
profund tentat de ideea de a pretinde că muncește, dar a văzut că
rezervaseră o degustare de whisky și că tuturor le fusese alocat un
partener. Ar fi trebui să anuleze mai din timp. Ar trebui să meargă.
Știa asta. Nu și-a văzut colegii de ciclism în ultimul timp, din cauza
volumului mare de muncă și a bicicletei temporar stricată. Nici pe
Stephen și Andrew nu-i mai văzuse de mult, cei doi prieteni din
școală pe care-i mai avea. Era trist să recunoască faptul că Roy, un
copil mare de patruzeci de ani cu care mergea la ciclism la câteva
săptămâni, era probabil unul dintre cei mai apropiați prieteni în
prezent.
O să meargă. Nu trebuie să stea prea mult și nici să bea la fel de
mult ca ei. Putea să bea doar tonic și să se scuze când ceilalți erau
prea beți ca să-și mai dea seama. Deși era evident că i-ar fi plăcut
mult mai mult să stea acasă pentru tot restul serii și să lucreze la
caz, în loc să stea în oraș și să contribuie la ceea ce cu siguranță va
fi o mahmureală.
•
Ziua a continuat într-un mod ciudat. Aidan a simțit în mod repetat
că avea să se întâmple ceva; ceva ce va opri totul. Un soi de
accident care să-l doboare pe el sau pe Greta. Un infarct (în cazul
lui) sau vreun moment devastator de înțelegere când ea avea să
vadă moartea lui Zoe la știri (în cazul ei). Nu se aștepta ca ziua
aceasta să meargă astfel mai departe, într-o stare permanentă de
teamă.
Cumva o tură de jogging de dimineață s-a transformat într-o zi de
cumpărături pentru Crăciun alături de Greta, care era mereu în
sarcina ei. El nu a făcut mare lucru, doar a urmărit-o și i-a ținut
lucrurile. Mai târziu, el a băut un ceai și a ascultat-o povestindu-i că
a zugrăvit în baia de la parter cu o zi în urmă și că acum era udă și
nu putea fi folosită. Iar el i-a zâmbit crispat când ea i-a amintit de
petrecerea de la cină la care trebuia să meargă.
 El a rugat-o să-l lase să facă duș înaintea ei, mai mult pentru că
voia să scape de conversația veselă decât pentru că nu-i plăcea să
se pregătească de astfel de evenimente. Măcar după ce se îmbrăca
putea să-și pună ceva de băut.
De asemenea, avea multe mesaje de la Maeve. A început să le
primească cu o seară înainte, la câteva ore după ce fusese găsită
Zoe, și au continuat neîncetat. Maeve era devastată. Voia să se
vadă cu el. Cum făcea el fată situației? Poliția întreba despre orice.
Continuau iar și iar, fără să mai conteze că i-a spus fetei că are
nevoie de spațiu să-și plângă durerea singur. Îi era aproape la fel de
teamă că Greta va vedea aceste mesaje, cum îi era și că va citi
mesajele pe care i le trimisese Zoe. Părea ca și cum se înfiripase
ceva între el și Maeve.
Stând în fața dulapului cu băuturi, și-a scos din nou telefonul, cu
un sentiment de renunțare, și i-a zis că se vor întâlni a doua zi.
Spera că asta o va face să tacă.
Îi tremura mâna când și-a pus telefonul înapoi în buzunar și a luat
un pahar. Nu-i era doar teamă. Era și negru de furie. Atât de furios
încât nu putea sta locului.
Primul whisky, care cu siguranță era cel puțin dublu, a curs pe gât
rapid și arzător, fapt ce l-a făcut să mai vrea unul. Și-a spus că o să
o lase puțin mai moale după acesta, dar era deja la al patrulea și se
simțea serios amețit atunci când a apărut și Greta, douăzeci și cinci
de minute mai târziu. Își ducea paharul spre gură când a intrat ea în
cameră, iar el a rămas blocat așa preț de o clipă. Totul la ea era
răvășitor, de la bluza strâmtă și roșie încheiată pe după gât, la noul
colier ce-i despărțea decolteul printr-o tușă de aur. De la picioarele
suple la rujul perfect aplicat. Își făcuse ce-și făcea ea de obicei la
păr, iar fața îi părea ca de zână, era ravisantă.
Aidan a simțit cum în interiorul lui arde dorința cu aceeași
intensitate ca o tristețe imensă. Și-a pus stângaci paharul pe masă și
s-a ridicat.
— Arăți incredibil de bine, Greta, a spus el. Cum am reușit eu să
fiu cu o femeie atât de frumoasă?
Ea l-a privit.
— Habar nu am, a spus ea, scuturându-și capul și apoi râzând.
 Când a venit el spre ea, i-a atins cămașa Ted Baker pe care o
purta.
— Știi ce, și tu ești foarte chipeș.
Mâna lui a curs până pe spatele ei și a tras-o la piept într-un sărut
lung, extrem de senzual. Când s-a oprit, el a întrebat-o:
— Cât timp avem?
— Cam cinci minute, a spus Greta, punându-și brațele în jurul
gâtului lui Aidan, iar el îi citea dorința în ochi. Poate că ar trebui
totuși să plecăm. Știi că lui Michael nu-i place când întârziem.
— Dă-l naibii pe Michael, a spus Aidan, iar apoi și-a amintit
deodată că Michael flirtase cu Greta când au ieșit ultima oară.
Deodată, era furios.
— Ce e mai important? Noi sau nenorocitul ăla?
— Păi, e un bărbat cu un succes extraordinar, a spus cu o voce
menită să-l ațâțe.
Aidan și-a pus mâna pe coapsa ei, iar apoi a alunecat mai sus.
— Dar poate să facă asta? a întrebat el.
— Nu, a murmurat Greta, punându-și capul pe al lui și inspirând
tremurat. Nu, nu poate.
•
Planurile lui Jonah de a nu bea la petrecerea burlacilor s-au
dovedit a fi mult prea optimiste. Era pur și simplu greu să nu bea la o
degustare de whisky și cină. Și-a dat seama că el era cel mai mare
inamic al său. Și-a adus aminte, după ce a întârziat puțin și a salutat
pe toată lumea, că îi plăcea de băieții aceia. Erau amuzanți fără să
fie excesiv de puerili și simțea că le datora o vorbă pentru că-l
invitaseră acolo. Îl făceau să se simtă generos, iar asta însemna să
le cumpere tuturor încă un pahar de whisky la degustare. Însemna
încă o sticlă de șampanie la cină, urmată de vreo două sticle de vin
roșu.
Când au ajuns la barul de vinuri Jean-Pierre, el era turtă și avea
chef de râs din orice. Se simțea în formă și amuzant, o variantă mai
zgomotoasă, mai încrezătoare de-a sa. Nu l-a surprins nici când
ceilalți i-au spus că era o femeie la bar care se tot uita la el. Acum
avea la ce să se uite. Nici nu avea nevoie să meargă să flirteze cu
ea ca să verifice teoria.
 S-a ridicat nesigur pe picioare să meargă să cumpere următoarea
rundă, gândindu-se că poate ar vrea să vadă cum arată femeia
aceea. S-a gândit că cel mai probabil e brunetă. Stătea alături de doi
bărbați care lui Jonah i se păreau a fi un cuplu. Capul ei era întors
către cei doi acum, privirea departe, dar când Jonah s-a apropiat, ea
l-a privit.
Jonah s-a oprit cu totul.
— Michelle, a spus el.
Ar fi trebuit să se uite dinainte. S-ar fi putut pregăti, ar fi putut avea
ceva de zis. În schimb, atunci când fosta lui logodnică i-a zâmbit și i-
a spus „M-am gândit eu că ești tu”, nu avea nimic de spus. Absolut
nimic.
Michelle și-a aplecat capul, citindu-i-se astfel rușinea pe care o
simțea și el, dar era și încântată. Ca și cum faptul că era acolo
însemna la fel de mult pentru ea, ca și pentru el.
— E petrecerea burlacilor?
Jonah s-a uitat înapoi la masa lui, găsindu-și un fel de voce să
vorbească.
— Da, a spus. Ți-l amintești pe Roy?
— Oh, eu – da! s-a aplecat să se uite mai bine. Avea o iubită
olandeză, nu?
— Da! Nunta e pe cincisprezece.
— Să-l feliciți din partea mea, a spus ea.
Jonah a aprobat cu un gest al capului. A făcut asta în fața femeii
care l-a terminat și peste care i-a luat șase luni să treacă, până când
a reintrat Jojo în viața lui. Era atât de fericit să se simtă întărit în fața
ei.
— Dar tu? a întrebat el. Ce mai faci?
— Petrecere de logodnă, a spus ea. Nu mai au Prosecco, așa că
am luat o pauză.
Ea a făcut un gest spre prietenii ei. El și-a dat seama că fusese
nepoliticos cu ei și a întins o mână pentru a da noroc cu fiecare în
parte. Avea impresia că e privit cu circumspecție și s-a gândit că
Michelle le spusese cine era. Ei s-au întors imediat după aceea la
conversația lor, iar el a fost ușurat.
— Cum mai ești? a întrebat el pe un ton jos.
— Sunt bine.
 Michelle a surâs amuzată.
— Nu mai, predau.
— Serios? a întrebat Jonah.
— Mda, enervant e că ai avut dreptate, a spus ea zâmbind iarăși.
Începusem să mă satur de tot.
— Nu am avut dreptate, a spus Jonah, simțindu-se rușinat. Tot ce
ți-am zis a fost greșit. Am fost un nesimțit.
— Ei bine, uneori nesimțiții știu mai bine, a spus ea ridicând din
umeri. E de o mie de ori mai bine să port conversații adulte la
muncă.
— Și eu fac la fel, a spus Jonah, dar cred că sunt supraestimate.
Michelle a râs și, fără să se gândească la ce zice, Jonah a spus:
— Îmi lipsești.
— M-am gândit că te-ai bucurat când am plecat, a spus ea cu
ochii căutându-i chipul. Niciodată nu te-am făcut fericit.
— Nu, a spus Jonah. Eu mă făceam nefericit.
Și apoi, după o pauză, a spus:
— Vezi? Am nevoie de tine. Nici nu mai știu să vorbesc corect
gramatical.
Michelle a râs din nou, cu un sunet mai puternic, mai eliberator. Și-
a dat părul după ureche și i-a zis:
— Vrei să plecăm de aici?
— Da, a spus Jonah încercând să nu zâmbească exagerat. Vreau.
•
Hanson nu a vrut să lucreze până atât de târziu. La patru s-a
hotărât că vrea să se mai uite o dată pe imaginea persoanei cu
șapcă. O verificare scurtă. Atâta tot.
Verificarea scurtă a făcut-o să se gândească la faptul că ar putea
să-și dea seama cine era persoana respectivă dacă reușea să
curețe filmarea suficient, așadar a mai petrecut două ore folosind
instrumentul de prelucrare a imaginii pe care cei de la Informații l-ar
fi putut probabil folosi mult mai bine. Rezultatele nu erau
extraordinare, dar obținuse un fragment în care era vizibilă partea
inferioară a feței. După aceea, a intrat pe internet și a căutat imagini
cu toți suspecții, încercând să le pună unele lângă altele, pentru a
vedea dacă se potrivesc formele fețelor acestora.
 În final, s-a văzut nevoită să-și recunoască sieși că nu putea
spune nimic cu certitudine pe baza imaginii pe care o avea și a
închis calculatorul cu un sentiment de exasperare. Abia atunci și-a
dat seama că ar putea lua autobuzul înapoi spre casă, ceea ce
însemna o pauză de la ploaia care nu se oprise toată ziua.
Mormăind ca pentru ea, s-a decis că e mai bine să alerge la
autobuz și așa să se încălzească puțin pe drum. Și-a pus
echipamentul de alergare, care, din fericire, era uscat și aproape
prăjit după ce a stat șase ore pe caloriferul din baia secției.
În cele din urmă, a plecat de la secția pustie într-un moment în
care nu ploua. Și-a pornit playlistul din anii optzeci, după care și-a
pus iPhone-ul pe mâneca gecii de alergare, pornind prin parcarea
mică pentru vizitatori.
Era cam la jumătatea parcării, când una dintre puținele mașini
rămase a pornit motorul, cu farurile tăind aerul puțin în fața ei. A sărit
și a râs ca pentru ea. L-a salutat dând din cap pe șoferul invizibil
când a alergat prin fața lui, către intrarea spre drumul principal.
Imediat ce a trecut, mașina a ieșit din parcare și a început să o
urmărească. Își dădea seama după direcția farurilor că era acum în
spatele ei.
Întorcându-și capul, s-a dus alergând spre locurile libere din
parcare din stânga, oferindu-i mașinii suficient loc să treacă. Dar, în
timp ce ea alerga, mașina și-a păstrat ritmul încet în spate. Mai era o
mașină parcată în față, așa că a trebuit să stea în spatele mașinii
celeilalte puțin. În ciuda faptului că avea suficient loc, șoferul nici nu
a încercat să treacă. A început să se simtă agitată la modul cel mai
straniu. În mintea ei își făcuseră loc gândurile cu cadavrul lui Zoe și
a trecut abrupt printre cele două mașini, alergând direct către iarba
dinspre Southern Road. Treceau mașini pe ambele benzi, dar
Hanson a găsit un spațiu și a fugit pe partea cealaltă, apoi către
colțul clădirii Novotel și în parcarea unei agenții de închiriat mașini.
Acolo s-a mai calmat, știind că nu poți ajunge în parcare fără să treci
mai întâi pe la Harbour Parade. Până când urmăritorul o putea
ajunge, ar trece deja pe acolo și ar fi pe la stația de autobuz TGI
Fridays.
Trecea un autobuz fix când a ajuns în stație, iar după ce s-a urcat
a început să se simtă ridicol. Nu o urmărea nimeni. Era doar
paranoică.
A coborât din autobuz cu două stații înainte de casă și a trebuit să
mai alerge vreo trei kilometri prin două cartiere rezidențiale înainte
de a ajunge. Se relaxase în autobuz și-i plăcea să alerge. Întunericul
de afară era punctat de beculețe timpuriu agățate pentru Crăciun.
Era unul din lucrurile ciudat de emoționante ale acestui cartier nu
foarte scump al zonei Southampton. Toată lumea voia să-și
decoreze casele cu luminițe mai puternice, pentru mai mult timp.
Voia să încerce un sprint pe ultima bucată de drum spre casă și a
văzut că mai are de alergat cam 500 m. A început să numere pe
măsură ce se apropia, știind că putea începe la aproximativ șaizeci
din acest punct.
Patruzeci de secunde. Haide.
Muzica de pe iPhone nu o ajuta. Era o melodie constantă,
antrenantă, dar nu potrivită pentru sprint. Ea încerca cu toate forțele
să termine, dar parcă alerga pe picioarele altcuiva. Cu toate acestea,
a continuat spre treizeci de secunde. Douăzeci. Apoi, când mai avea
optsprezece secunde, s-a oprit. Nu din cauza durerii pe care o
simțea în corp, ci din cauză că era cineva lângă ușa casei ei, sub
lumina becului de la intrare.
S-a gândit la mașina din parcarea secției, iar apoi, dintr-un motiv
sau altul, s-a gândit din nou la Zoe, care s-a oprit să vorbească cu
cineva când a ajuns acasă. La teama care i se citea în gesturi când
stătea acolo, la modul în care acea persoană o așteptase.
Hanson și-a scos căștile și s-a dat câțiva pași înapoi, după care s-
a dat într-o parte a drumului către cea mai apropiată casă, astfel
încât să fie protejată de brazii plantați în fața acesteia. Spera că
vecinii nu asistau la scena asta.
Nu-și mai vedea acum intrarea de la casă, dar vedea clar tot
drumul. Știa dacă persoana de acolo avea să plece.
Poate că e șeful, s-a gândit deodată. Sau Ben.
Și-a scos telefonul din buzunarul de pe mânecă și l-a deblocat,
oprind muzica cu totul. Lightman sau șeful i-ar fi trimis măcar un
mesaj înainte de a veni așa la ușa ei, dar nu avea nimic pe ecran;
nici când și-a verificat mesajele nu a găsit nimic. Și-a ridicat capul și
a văzut cum iese o persoană de pe aleea casei ei. A privit în sus, pe
drum, către locul în care era ea, iar Hanson s-a băgat mai mult în
umbra brazilor pentru a se ascunde după crengi. Când s-a uitat
iarăși o clipă mai târziu la persoana misterioasă, aceasta s-a întors
în cealaltă direcție, mergând spre oraș.
Hanson a privit-o furioasă, încercând să-și dea seama dacă era o
persoană pe care o știa. Era aproape sigură că era vorba de un
bărbat. Părul scurt și forma spatelui în geaca închisă la culoare.
Mersul. Încă o dată, privindu-l, era sigură că nu-i era prieten. Și
suspecta că era o persoană care nu ar fi trebuit să știe unde locuia,
cineva care are o legătură cu acest caz.
Și-a scos cheia de la intrare, recunoscătoare că și-a adus aminte
să încuie ușa când a ieșit la alergat de dimineață. S-a oprit înăuntru
când s-a închis ușa, iar apoi, rapid și cu mâinile ușor tremurânde, s-
a dus să-și facă bagajul de noapte.
 18.

Septembrie – cu paisprezece luni înainte

Septembrie nu trebuia să fie așa. Cerul albastru intens și căldura
jilavă o făcuseră pe Zoe să-și imagineze că Aidan s-a hotărât să o ia
cu el la Kyoto. Visa cu ochii deschiși în timp ce mergea prin
Winchester cu muzica senzuală din căști, la ei doi lăsând conferința
deoparte și urcând pe un munte pentru a se răcori. Apoi s-a gândit la
un sărut umed, înfocat, la mâinile lui pe ea, dar s-a trezit deodată în
fața unei treceri de pietoni, roșie ca racul și întrebându-se dacă își
dăduse cineva seama la ce se gândea.
A încercat să se concentreze din nou pe munca ei, care mergea
destul de bine și nu voia să piardă din elan. Voia să termine noua
operă astăzi, indiferent cât de mult timp îi va lua. După aceea, voia
să facă o fotografie pe care să i-o trimită lui Aidan, ca să vadă și el
acest nou tablou care-l înfățișă pe el alături de ea.
Intrând de la căldura înăbușitoare de afară la răcoarea din Școala
de Arte se simțea ca și cum ar fi alunecat în apă. Zoe și-a prins părul
pentru a se răcori și a tremurat instantaneu când un val de aer rece
de la un aparat de aer condiționat i-a lovit pielea transpirată.
A urcat scările până la etajul unu scoțându-și căștile din buzunar și
pregătindu-se să se retragă departe de lume. A învârtit cablul pe
degetele de la mâna dreaptă, căci îi plăcea sentimentul de
strânsoare pe vârful degetelor.
Când a intrat, atmosfera era una puțin ciudată. Mitz și Sinead
stăteau împreună lângă ușă și, având în vedere că au tăcut imediat,
s-a gândit că cel mai probabil vorbeau despre ea. Caz, una din fetele
mai tăcute care îi mai lua din când în când cafea, s-a ridicat și a
venit la ea cu un zâmbet aproape sfidător.
— Îmi place tabloul, îi spune.
— O…
Zoe nu era sigură cum să-i răspundă.
— Mulțumesc.
Caz s-a dus lângă ea, către colț.
 — În distrugere găsim ceva aproape sublim, a spus Caz. Nu-i
așa?
Mai apoi, Zoe a fost confruntată cu realitatea despre care vorbea
aceasta. Tabloul la care lucra, aproape terminat, intitulat „Coborâre”,
fusese tăiat de tușe de roșu aprins. Forma angelică masculină de pe
fundal, care stătea în lumina proprie și diferită, era neatinsă, dar
peste femeia delicată din centru era mâzgălit cuvântul „Târfă”.
•
Încă mai avea acea senzație groaznică în stomac când a ajuns
acasă și s-a așezat pe canapea. Annette a fost, bineînțeles,
minunată, imediat ce Zoe a alertat-o cu privire la vandalism.
Profesoara ei de artă a chemat securitatea și s-a pornit o anchetă
pentru a găsi vinovatul. Le-a ținut tuturor studenților o morală
amenințătoare cu privire la integritatea artei, cerându-le să
vorbească dacă știu ceva, înainte să se vadă cine a făcut-o pe
camerele de supraveghere. Nimeni nu a mărturisit, dar în ciuda
asigurărilor primite de la Annette că tabloul putea fi reparat, Zoe a
simțit că era stricat de-a binelea. Nu era sigură că va mai putea lucra
vreodată la el sau că va mai putea petrece timp în acel departament
fără să-i fie teamă că cineva o urmărește.
Își dorea ca Maeve să fi venit acasă în seara aceea. Ar fi fost atât
de agitată de la tot ce se întâmplase, încât Zoe ar fi fost forțată să se
înveselească și să rămână așa până la culcare, dar dat fiind faptul
că Maeve era la întâlnirea Alpha și că Aidan era la jumătate de
planetă distanță, se simțea singură și vulnerabilă.
Încă stătea acolo când cineva a bătut la ușă și a simțit un val de
afecțiune față de Maeve, care sigur se întorsese mai devreme pentru
că își uitase cheile, dar când a deschis ușa, l-a văzut în schimb pe
Victor, cu o privire crâncenă pe chip.
În ciuda dorinței imediate de a închide ușa la loc, l-a invitat
înăuntru. Clar avea ceva în minte, dar poate că ar ajuta-o să se
gândească la grijile celorlalți.
— Îmi pare rău, a spus Victor, imediat ce s-a așezat pe canapea.
Își cerea adesea scuze când voia să vorbească despre ceva, iar
Zoe i-a zâmbit scuturându-și capul.
— Nu are de ce să îți pară rău. Toată lumea simte nevoia să
discute uneori. Să pun ceainicul pe foc?
 — E în regulă, a spus el. Eu… nu sunt supărat. Vreau să zic… e
greu. Dar nu e atât de greu pentru mine cât… a oftat amuzat. Am
ceva să-ți arăt.
Și-a scos telefonul din buzunar, lăsând-o să aștepte într-o stare de
nervozitate crescândă cât se încărca ceva.
— Uite, a zis el după un minut, ținându-și telefonul cu ecranul spre
ea.
Zoe l-a luat, neștiind ce va vedea, dar simțind în mod aproape
sigur că e ceva legat de Aidan și-a dat seama vag, că era fotografia
unei pagini de Facebook, dar era greu să vadă alte detalii când tot
ce vedea era o fotografie cu Aidan și soția sa, cu o panoramă în
spate. Clar era un selfie făcut de Greta, care era naturală, fericită și
incredibil de frumoasă. Se țineau unul pe celălalt cu brațele în jurul
taliei, iar ei zâmbeau.
— A fost făcută în după-amiaza asta, a spus Victor încet.
Zoe a văzut că avea dreptate. Era de azi, iar locația era etichetată
Kyoto. Acolo trebuia să aibă loc conferința. Și-a dat seama că acel
loc îi părea cunoscut. Îi trimisese o fotografie după-amiază, doar că
în aceea nu era nici urmă de Greta. Nici Aidan. Doar priveliștea și
cuvintele „Îmi lipsești”.
Adrenalina care-i curgea prin vene făcea totul să pară ireal. A
început să se uite fără niciun scop prin ultimele postări, dându-și
seama că acela era Aidan. El fusese etichetat în fotografie. Și Greta
la fel.
— Cred că nu și-a dat seama că ea l-a etichetat, a spus Victor.
— Dar… de ce nu am văzut nimic pe Facebook? a întrebat ea
indiferent. E prieten cu mine și toate chestiile astea ar trebui să-mi
apară instant.
— Bănuiesc că are anumite setări care blochează chestiile pe care
nu ar trebui să le vezi tu, pentru orice eventualitate, a spus Victor.
Dar a uitat să mă blocheze și pe mine.
Zoe a trebuit să se îndepărteze de el. Nu suporta să vadă simpatia
și triumful din privirea lui. S-a gândit că i se face rău, dar nu se putea
opri din a se uita la fotografia aceea, dând în sus și în jos, să vadă
dacă s-a schimbat data. Să verifice dacă era o amintire de anul
trecut, deși știa că nu era așa.
 Și-a scos telefonul, deschizând WhatsApp. Ultimul lucru trimis de
Aidan era acea priveliște goală și a simțit că ceva o arde pur și
simplu pe interior. El îi mai scrisese un mesaj vesel, „Valea Saga
văzută de sus”. Sub răspunsul ei inițial că era frumos și că și ei îi
lipsea el, Zoe a început să scrie un alt mesaj:
Mă despart de tine. O fac pe WhatsApp pentru că nu meriți nimic
altceva. Nenorocitule, mincinosule. M-ai făcut să cred că totul e pe bune
când tu ești în vacantă cu soția ta. Nu te-ai fi despărțit în veci de ea, și
știu asta acum. Am terminat-o.

A trimis mesajul, iar mai apoi a folosit telefonul lui Victor pentru a
salva imaginea cu Aidan și Greta. Și-a trimis-o și pe Messenger.
— Ce faci?
— Mă despart de el și mă asigur că am dovezi ca să nu mă ducă
cu zăhărelul, a spus ea.
I-a dat telefonul înapoi.
— Mulțumesc.
Victor l-a luat aprobând. Apoi a zis:
— Îmi pare atât de rău. Vrei să-ți fac un ceai?
Zoe a încercat să-i zâmbească.
— Asta trebuia să fie replica mea. Nu. Uite… vreau să fiu singură
acum. Bine? Te anunț când o să am chef de vizitatori.
Victor a aprobat, dar expresia lui era undeva între dezamăgire și
rebeliune.
— Eu cred că e mai bine să ai companie…
— Nu acum, a spus ea cu fermitate. Dar mulțumesc.
Înainte de a pleca, el a îmbrățișat-o. Nu se putea relaxa. Era prea
furioasă, rănită și tensionată față de toată lumea, inclusiv Victor.
— Ne vedem curând, a zis ea.
Era agitată. După douăzeci de minute a sunat-o Aidan să o întrebe
ce se întâmplă.
— Ce naiba e cu tine? a întrebat, iar furia din vocea lui era
groaznică. Nu doar că o rănea, dar era puțin înspăimântătoare.
Zoe a închis fără să vorbească, apoi i-a trimis fotografia cu el și
Greta. După aceea și-a dat telefonul pe silențios, ca să nu mai fie
nevoită să audă alte minciuni.
 19.

Jonah s-a trezit la șase cu o durere îngrozitoare de cap, simțind

cum îl apasă o tonă de anxietate. Era adesea așa când era mahmur.
Simțea un regret enorm și teamă față de ce făcuse, o legătură
perfectă între decizia de a bea prea mult și orice altă decizie pe care
o luase.
Faptul că era într-o cameră stranie de hotel nu-l ajuta. Când s-a
ridicat și s-a uitat la Michelle, care încă dormea adânc, cu părul
peste față, a simțit că era într-un univers paralel ciudat în care nu se
despărțiseră. În care ultimul an nici nu existase.
Avea nevoie de apă, de un paracetamol și de patul lui. Nu se
putea gândi la asta rațional până ce nu dormea bine. După ce
dormea, putea decide dacă a distrus totul sau dacă a recuperat ceva
ce credea că e pierdut.
Michelle nu s-a mișcat când el și-a luat hainele și s-a îmbrăcat. Nu
a reacționat nici când și-a scos cutia de paracetamol pe care o avea
în buzunarul gecii de unde a extras patru pastile, dintre care două le-
a pus pe noptiera ei, înainte de a umple un pahar cu apă din sticla
de la minibar și a-l lăsa și pe acesta acolo. Ea a murmurat ceva vag
atunci când el s-a aplecat să-i spună că trebuie să plece. A ezitat
înainte de a pleca, îngrijorat că ea ar putea crede că a folosit-o
cumva, dar nici nu era de niciun ajutor să stea de vorbă cât încă se
simțea în halul acela. Ar fi spus lucruri idioate, care i-ar fi rănit pe
amândoi. A ieșit încet, tresărind la zgomotul făcut de ușa care s-a
închis în urma lui.
•
Hanson s-a trezit la 07:00 când cineva dintr-o cameră alăturată a
pornit chatul la un volum suficient de zgomotos cât să audă toată
strada. A mai stat câteva minute uitându-se la tavanul alb, deprimată
la gândul că iarăși trebuia să stea în camere ieftine de hotel.
Trecând deja peste asta și știind că Damian plecase din viața ei o
dată și pentru totdeauna, avea un sentiment de greutate sumbră în
suflet, că iarăși a ajuns în acel loc.
 Nu o ajuta nici că întregul episod părea mult mai puțin amenințător
la lumina zilei, înconjurată de zgomotele din Travelodge. O făcea să
se întrebe dacă nu cumva exagerase și cheltuise șaizeci și una de
lire pe nimic, când ar fi putut să-i drămuiască cu cap.
Plănuise să-l sune pe șef de dimineață și să-i povestească ce s-a
întâmplat, dar totul părea mult prea rușinos. La urma urmei, ce a
văzut? Că o aștepta cineva acasă, sunând la sonerie, și că a plecat
când nu a răspuns nimeni. Dacă dădea la o parte sentimentul de
frică, așa arătau faptele. Poate că ar fi putut menționa episodul când
le spunea șeful ce s-a mai întâmplat între timp, s-a gândit ea
ridicându-se greoi, simțind cum i se încordează mușchii. Până ce a
terminat cu dușul și s-a îmbrăcat, șeful le-a scris tuturor să le spună
că nu aveau încă imaginile de pe camerele de supraveghere și nimic
de la medicina legală până luni. Le-a sugerat să-și continue
weekendurile până apărea ceva nou.
A încercat să vadă asta ca pe un lucru bun. Însemna că putea să
meargă să-și vadă mama, să se mai descarce de toate grijile de la
serviciu. Ar fi bine. Liniștitor, chiar. Chiar dacă nu putea să
vorbească despre persoana de la ușă.
Lightman i-a scris imediat după aceea, asigurându-se că a primit
și ea mesajul șefului și întrebând-o ce face. Se simțea atât de
tentată să fie sinceră cu el și să-i spună ce se întâmplase. Putea să-i
ceară și lui părerea, iar el ar fi putut să o liniștească, să-i spună că
nu a fost nimic, dar Ben arătase că nu voia să împărtășească nimic
prea personal cu ea, așa că i se părea ciudat să-i spună despre
problemele ei, în special când aveau legătură cu sentimentul de
frică. Așadar, i-a spus că era bine și că e bucuroasă să aibă o zi
liberă, iar apoi a început să se pregătească pentru un drum către
mama ei la Birmingham.
•
Maeve a ieșit din casă cu zece minute mai târziu decât trebuia.
Faptul că eliminase orice nu era esențial pentru ea în ultimele zile nu
prea o ajuta. În loc să fie mereu în urmă, din cauza unui program
nebunesc, prea plin, părea acum să piardă timpul holbându-se în
spațiu, pierdută în gânduri groaznice ce ieșeau la suprafață ca un
sentiment de dezorientare. Simțea că oricum dă greș cu
punctualitatea, convinsă că toată lumea o judecă, chiar și acum,
când tocmai ce și-a pierdut cea mai bună prietenă.
Bicicleta era încuiată în față, unde o lăsa de obicei. Casa avea un
pasaj lateral ce ducea într-o curte mult mai sigură pentru bicicletă,
dar niciodată nu părea să aibă timp să o ducă acolo. Și-a scos cheile
și a văzut că pe bicicletă era un flyer. Era ud de la ploaie și atârna de
cadru, bombănind ca pentru sine când l-a luat, deoarece încă mai
erau bucățele de hârtie lipite de bicicletă. L-a deschis și a văzut că
era un mesaj scris de mână, și nu un flyer. Carioca groasă încă era
acolo, așa că putea citi cu ușurință mesajul.
Ține-ți gura aia de târfuliță închisă.
Citea mesajul, dar inima îi era distrusă în piept. Sfâșiată. Se uita
compulsiv către drumul ce ducea spre centru când a simțit o lovitură
puternică în umărul drept.
S-a agățat de bicicletă în cădere, dar acest gest nu a făcut decât
să-i învinețească mâna. Tot a căzut puternic, pe genunchi și în cot.
Teroarea lipsei subite de apărare era groaznică și se zbătea
încercând să se ridice, simțind că era într-un vis ciudat în care nu se
putea mișca bine. S-a ridicat cu greu pe palme și genunchi, tresărind
când a atins pavajul ud, și a văzut o persoană îmbrăcată în trening
alergând și dispărând după colț.
•
După ce s-a pus la curent cu mersul lucrurilor și a transmis și
echipei să nu facă nimic deocamdată, Jonah a dormit restul
dimineții. Apoi s-a trezit simțindu-se vinovat că a petrecut atât de
mult timp departe de caz. Se aștepta să vadă un mesaj de la
Michelle care încă îl așteaptă, dar nimic. S-a hotărât că cel mai bine
ar fi să o contacteze el, având în vedere că a plecat cât ea încă
dormea. I-a scris un mesaj scurt în care i-a spus că s-a simțit
minunat și și-a cerut scuze pentru comportament. A întrebat dacă ar
vrea să se întâlnească mai târziu, sau în Londra.
Când a ieșit din duș, răspunsul ei a venit dureros de simplist.
Deja acasă. Îți scriu poate în timpul săptămânii?

Și asta a fost tot. Fără vreo exprimare a plăcerii după cele

întâmplate, fără urme de regret. Nimic care să-i spună că ea mai
simțea ceva pentru el sau care să-l facă să înțeleagă că s-a
redeschis povestea lor.
Jonah și-a împins telefonul deoparte, a băut o cafea și s-a
îmbrăcat cu echipamentul de ciclism care încă avea porțiuni ude din
ziua precedentă. Durerea de cap nu dispăruse nici ea de tot și părea
că plouă din nou, dar orice era mai bine decât să zacă gândindu-se
la Michelle, la Jojo și la ce-ar putea fi în neregulă cu el.
•
Plimbarea cu bicicleta chiar l-a ajutat pe Jonah să-și elibereze
mintea, punând-o pe Michelle în plan secund și putând să se
gândească mai clar la Zoe Swardadine și la cei care ar fi putut să o
ucidă. A pedalat de-a lungul drumului Godshill, trecând toate
informațiile prin minte: cele trei ore lipsă. Persoana cu șapcă.
Mișcările tensionate, înfricoșate ale lui Zoe, care vorbise cu cineva la
ușa apartamentului, cineva care ar fi putut fi oricare dintre suspecți
cu excepția lui Aidan Poole, care nu știa unde locuiește.
După aceea, s-a gândit însăși la Zoe și la cât de mult părea să se
fi schimbat în ultimele luni de viață. S-a gândit iarăși la ce a spus
Maeve despre faptul că a slăbit și că-și făcea machiajul ochilor în
acel fel. Nu era nici urmă de machiaj când a fost găsită în cadă, deși
acest lucru nu era neapărat surprinzător. Apoi și-a amintit de chipul
ei de pe camerele de supraveghere și era aproape sigur că nu avea
cine știe ce machiaj elaborat la ochi. S-ar fi văzut chiar și pe filmarea
în alb-negru.
Asta însemna asta că nu plănuise să se întâlnească cu nimeni
când a plecat de-acasă? Nu primise niciun mesaj care să
declanșeze plecarea subită. Știau asta de pe istoricul telefonului.
Poate că a încercat cu adevărat să urmărească pe cineva. Poate că
ar trebui să distribuie imaginea femeii cu ochelari, în caz că
încercase să o urmărească. Celălalt lucru pe care l-ar putea
semnala lipsa machiajului, s-a gândit el, era schimbarea stării
psihice a lui Zoe. Atinsese un punct în care nici măcar machiatul
excesiv nu mai conta.
Cel mai ciudat lucru la acea ultimă zi era că acțiunile lui Zoe
păreau cumva că nu-i stau în fire. Toată lumea a descris un prieten
de nădejde care suferise mult. Nici măcar descrierea lui Maeve a
depresiei ei nu indusese lipsa de atenție față de sentimentele
celorlalți ori față de propria ei imagine. Cu toate acestea, i-a spus
prietenei sale că era rănită și s-a certat cu cineva în ziua aceea. Se
gândea dacă nu cumva indiciul către toate acestea nu era seara de
miercuri. Poate una dintre prieteniile sale a atins un punct terminus,
moment în care Zoe pur și simplu și-a aruncat nervii pe toți cei din
jur. Sau poate că atitudinea subită și dură a lui Zoe de a doua zi a
împins-o să facă ceva care a declanșat crima.
Când și-a scos telefonul din buzunar în cel mai îndepărtat punct al
călătoriei sale, îl aștepta un mesaj de la Michelle.
Scuze că ți-am răspuns așa scurt mai devreme. Sunt doar super
mahmura și mă simt ca o idioată. Mi-ar face plăcere să vorbim mai
încolo săptămâna asta. xx

Jonah a oftat citind mesajul. Încă nu emana tocmai pozitivism, dar

făcea lucrurile să pară mai acceptabile, ca și cum nu o pierduse din
nou. Și nu putea da vina pe Michelle că era nesigură. Chiar și în
timpul somnului mahmur de dimineață, se lupta cu o nevoie
disperată de a face lucrurile să meargă, cu o iritare spontană la
adresa sa și la faptul că ar fi trebuit să vorbească cu Jojo. Nimic nu
era simplu și, dacă era și cinstit, nu știa ce-ar fi putut spune dacă s-
ar fi întâlnit din nou.
•
Jonah era în drum spre secție luni dimineața când a primit un apel
de la un număr necunoscut.
— Bună.
Vocea era a unei femei. Ezitantă.
— Sunt… sunt Maeve Silver. Voiam să vă spun ce s-a întâmplat
ieri.
A ascultat când Maeve a descris bilețelul de pe bicicletă și lovitura
violentă care a trântit-o la pământ.
— Ai habar cine ar putea fi? a întrebat Jonah. Ceva legat de
vârstă? Sex?
— Nu, a spus Maeve extrem de supărată. Era – avea un trening.
Făcea jogging. Cred că se prefăcea că face jogging.
— Ce culoare erau hainele?
— Doar… închise la culoare. Poate negre.
 Jonah s-a gândit din nou la persoana cu șapcă de pe imaginile
camerelor de supraveghere. Era posibil ca aceeași persoană să o fi
împins, deși se putea ca biletul să nu aibă nicio legătură cu
alergătorul și să fi fost împinsă din cale de cineva care era într-o
stare proastă. Asta presupunând, de asemenea, că incidentul a avut
loc cu adevărat.
— Mai ai biletul?
— Da, a spus Maeve. E cam ud, dar…
— Îl poți aduce la secție? a întrebat Jonah. Va trebui să dai o
declarație oficială, dacă nu te deranjează. Oricum, sper că cel care a
ucis-o pe Zoe va fi prins curând. Cât de curând trebuie să mai
primim și alte informații de la criminaliști.
— Bine, a spus Maeve. Ce ușurare.
S-a întrebat dacă ea chiar simțea asta când a închis. Optimismul
lui Jonah a mai pălit când și-a deschis e-mailurile. Nu primise nimic
de la criminalistică, dar avea ceva de la Wilkinson. Detectivul
comisar-șef ceruse imaginile de pe camerele de supraveghere, dar
voia și o punere la curent privitoare la cazul de șantaj a doua zi. I-a
amintit frumos lui Jonah că fusese de acord să-și dedice jumătate
din resurse acelui caz. Având în vedere că era un caz cu greutate, a
continuat e-mailul lui Wilkinson, era important să nu le scape printre
degete, indiferent cât de presantă era investigația criminală.
Jonah l-a sunat pe O’Malley și i-a spus să vină la birou cât de
repede poate.
— Vreau să te ocupi numai de cazul de șantaj astăzi, i-a spus.
O’Malley a fost de acord fără să mai spună altceva. A ajuns în
cincisprezece minute, nu exagerat de aranjat, și s-a îngropat în
dosarele de șantaj. La zece minute după, Linda McCullough l-a
sunat pe Jonah.
— Am primit rezultatele amprentelor, a spus ea. Vrei un rezumat?
— Sigur, a spus el, verificând din nou căsuța de e-mail și văzând
că deja ajunsese un mesaj de la ea.
— Bărbatul unu, cel de pe pahare, ușă și întrerupător, e Victor
Varos.
Așadar, Victor ar fi putut fi acolo în noaptea aceea, s-a gândit
Jonah cu satisfacție. Fie s-a certat cu Zoe, fie a ucis-o, sau poate
ambele.
 — Amprente recente crezi? a întrebat el.
— Da, nu sunt foarte suprapuse, a spus ea aprobând. Bărbatul
doi, care apare mai mult în apartament, dar amprentele sunt
suprapuse, e Felix Solomon, proprietarul apartamentului.
— OK. Nimic neașteptat.
— Bărbatul trei, care apare doar pe încuietoarea de la ușa băii,
este Aidan Poole. Iubitul, cred?
Jonah a inspirat.
— Aidan Poole?
— Da.
— Și nu există dubii?
— Deloc. A spus McCullough. Amprentele sunt clare și recente.
Jonah i-a mulțumit și i-a spus că va citi restul mai târziu. A închis,
simțindu-se complet șocat. Șocat că Aidan stătuse în camera de
interviuri și mințise atât de senin despre faptul că nu știa unde
locuiește Zoe. Că de la început a făcut orice i-a stat în putere ca să
dea de înțeles că nu știa unde stă Zoe.
Jonah a oftat dezgustat și a deschis ușa Departamentului pentru
Investigații Criminale, sunându-i pe Lightman și pe Hanson.
— Pregătiți-vă. Mergem să îl arestăm pe Aidan Poole.
 20.

Octombrie – cu treisprezece luni înainte

Zoe greșea toate comenzile la muncă. Deja trebuise să refacă
două băuturi căci pusese lapte în loc de soia și făcuse o cafea
normală în loc de una fără cafeină. Mieke a susținut-o atât de mult
când Zoe i-a spus despre despărțire, dar asta fusese cu două ture în
urmă și își dădea seama că deja nu mai avea răbdare cu ea, deși
masca asta foarte bine.
Însă nu despărțirea în sine o afecta astăzi. Durerea de fond încă
era acolo și încă o făcea să plângă de fiecare dată când se gândea,
dar era mai bine acum. Deja reușea să se gândească la alte lucruri.
La cum ar fi să iasă cu alți bărbați. Problema de azi era că venise
Angeline și că nu era singură. A privit-o pe Zoe cu un zâmbet
sfidător, posibil chiar triumfător, când a intrat cu Richie. Zoe nu se
putea uita la el fără să-și amintească modul în care Angeline era
înfășurată pe el la barul de la docuri.
Ce făcea ea cu el? Zoe nu reușea să înțeleagă. El era atât, dar
atât de groaznic. Din modul în care vorbea cu superioritate și cum
privea prin cafenea, ea și dăduse seama că era convins de faptul că
era un tip foarte dur. Și ura modul în care el o privea pe Angeline, ca
și cum ar fi fost o posesie de-a sa. Și-a dat seama că următorul
client își aștepta băutura și s-a întors zâmbitoare și gata să-și ceară
scuze, când a văzut că era de fapt Felix.
— O, bună, a spus ea, simțind cum se luminează în ciuda tuturor
lucrurilor. Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult.
— Sunt bine, a spus el zâmbindu-i. Mă bucur să te văd, evident.
Am fost puțin răcit și nu am vrut să dau răceala tuturor.
— Foarte frumos din partea ta. Sper doar că ți-a fost dor de mine.
— Mereu.
A zâmbit în timp ce curăța bagheta pentru aburi a espressorului și
a pus laptele la spumat.
— Cum mai ești? a întrebat Felix. Aidan e bine?
Zoe a tresărit, încercând să-și păstreze zâmbetul pe buze.
 — Oh, nu mai suntem împreună.
Felix chiar păru surprins.
— Oh, îmi pare tare rău. Ce chestie. Ești bine?
— Bine, a spus ea, iar apoi, peste sunetul făcut de aparatul de
spumat laptele, a adăugat: se pare că nu era de fapt despărțit de
nevastă-sa.
— Ah, a spus Felix. Ce… rahat.
Zoe a aprobat cu un gest al capului, apoi a ridicat din umeri. A
oprit aparatul de aburi și a început să toarne laptele spumat în
cafeaua lui Felix.
— Da, ce să-i faci. Unii oameni sunt de rahat.
— Oricum nu mi-a plăcut de el niciodată, a spus Felix clipind din
ochi. Meriți pe cineva mai puțin îmbufnat.
Zoe a râs, deși nu simțea chiar nevoia să râdă.
— Ei, cred că acum e cu-adevărat îmbufnat. Tot încearcă să-mi
transmită mesaje prin prieteni și apare peste tot pe unde merg. A
trebuit să-mi schimb tura ca să nu mă mai întâlnesc cu el.
— Vine și acasă? a întrebat Felix.
— Uneori, a zis Zoe.
A urmat o pauză, iar apoi Felix a spus:
— Nu e normal, să știi. Dacă va continua așa, trebuie să mergi la
poliție. Asta e hărțuire.
— Nu e chiar…
— Zoe, am fost și eu polițist. Ai încredere în mine.
Zoe a ridicat din umeri, apoi a dat din cap că da.
— În al doilea rând, dacă vrei să te muți altundeva, pot să te ajut.
Trebuie să închei șederea chiriașei pentru că nu-și mai achită chiria.
Dacă ai vrea să te muți, chiar m-ar ajuta.
Zoe i-a privit chipul blând și a zâmbit.
— Mulțumesc. E foarte drăguț din partea ta. Cred… cred că ar fi
prea mult să mă mut chiar acum, dar, știi, dacă e gol în câteva
săptămâni și chiar nu mai știu ce să fac…
— Îmi spui doar, a spus Felix cu fermitate. Nu mă grăbesc să
găsesc alți chiriași. A privit-o cu subînțeles. Nimeni nu ar trebui să nu
se simtă în siguranță în propria casă.
•
 Zoe și-a terminat tura la 18:00 și a ajutat-o pe Mieke să închidă,
după care s-a dus cu bicicleta înapoi pe Hill Lane către casă. A
scrutat strada cu privirea, căutându-l pe Aidan. Se părea că nu o
aștepta. Nu era complet sigură dacă să se bucure sau nu. Era atât
de greu să nu-i lipsească atunci când încerca cu toate puterile să-l
respingă.
Zoe s-a gândit la Angeline și Richie și s-a întrebat dacă el a
hărțuit-o pe prietena ei până ce ea a cedat. Dar iarăși, de ce nu a
spus nimic Angeline? Poate pentru că-i era rușine de el.
Ei bine, s-a gândit Zoe, punându-și bicicleta lângă poarta laterală,
e treaba lui Angeline cu cine iese. Zoe nu era dădaca ei. Nu-ți mai
face griji pentru toată lumea. Cu toții sunt adulți și se descurcă și fără
tine. Asta îi spusese și Aidan în nenumărate ocazii, iar ea ura că tot
ce auzea acum era vocea lui.
A deschis ușa, sperând că Maeve va fi în camera ei. Voia acum
doar liniște și pace. Holul părea normal, nu era nicio altă haină în
cuier. Nici măcar Monkfish nu a avertizat-o. Dar s-a alintat în jurul
picioarelor ei așa cum făcea mereu, apoi a alergat în bucătărie. Nu a
bănuit nimic până când nu l-a văzut pe Aidan stând în fotoliul ei,
alături de Maeve ghemuită pe canapeaua de lângă. El a văzut-o și a
sărit în picioare, cu o expresie de fericire enormă pe față, care apoi
s-a transformat în nesiguranță.
— Ce cauți aici? a întrebat ea, cât de rece a putut.
— Iartă-mă, Zo, a spus Maeve ridicându-se încet.
Fața ei era roșie ca focul, iar Zoe se întreba peste ce a intrat oare.
Maeve a ieșit în grabă, iar Zoe știa că ar fi trebuit și ea să se
întoarcă și să plece, dar apoi Aidan a spus:
— Te rog.
A privit-o cu o expresie atât de blândă, atât de tristă, încât a simțit
că i se năruie tot planul. Voia să vadă ce are el de spus, în ciuda
faptului că se hotărâse să nu facă asta, dar nu voia să stea jos. Nu
încă. Stătea în fața lui, ridicând din umeri.
— Ce-ai de spus?
— Știu exact de ce ai făcut ce ai făcut, a spus el, fixând-o cu o
privire calmă și hotărâtă.
Ea nu a putut să nu observe umbrele din jurul ochilor lui. S-a
întrebat dacă dormise și el la fel de puțin ca ea și nu se putea abține
să nu vadă iarăși ce chipeș era. A încercat să privească în altă
parte, dar era greu. În special atunci când a încercat să vorbească
din nou.
— Știu exact de ce. Pentru că totul a arătat ca o grămadă de
minciuni. Am mințit cu privire la câteva lucruri sau, cel puțin, ți-am
ascuns detalii, dar trebuie să-ți spun toată povestea pentru că nu
este pe cât de simplu pare. Îmi permiți, te rog?
— Dacă îmi spui, înainte de orice altceva, ce făceai aici cu Maeve,
a spus ea încrucișându-și brațele.
— Cu Maeve? a întrebat el șocat. Te așteptam pe tine. Ea mi-a
deschis. Cred că i s-a făcut milă de mine și… uite, nu da vina pe ea.
I-am explicat tot, iar ea și-a dat seama că trebuie să vorbim. Și asta
facem acum.
El o privea, cu ce-i părea a fi anxietate de moment, iar mai apoi i-a
spus:
— Lasă-mă să-ți fac o cană de ceai.
S-a dus în bucătărie și a pus ceainicul pe foc, apoi a deschis și a
închis ușa dulapului, înainte de a se duce la chiuvetă și a lua de
acolo cana ei cu buline albastre. A început s-o spele, iar Zoe stătea
pe fotoliu, încercând să-și refacă toate mecanismele de apărare. Și-
a readus în minte imaginea cu el și Greta. Avea în suflet acel
sentiment bolnăvicios al descoperirii adevărului. A încercat cât de
mult a putut să-și blocheze cu forța partea sinelui care voia atât de
tare să audă o explicație logică pentru tot. Și-a scuturat capul, rapid
și tare. Nu exista o explicație plauzibilă. Știa ce a văzut.
Aidan a adus ceaiul, cu o mână pe toartă și cealaltă pe marginea
cănii. Ea s-a bucurat să vadă cum îi tremură mâinile când a pus
cana pe măsuța de cafea din fața ei, dar era un lucru atât de ciudat,
să-l vadă din nou la mai puțin de o lună, aici, unde au petrecut atâta
timp împreună. Simțea că nu poate fi real.
— Lasă-mă să încep cu ce nu ți-am spus, a zis Aidan. Nu ți-am
spus că Greta nu vrea ca părinții ei să afle despre despărțire. Știu că
pare doar o scuză ca să păstrăm discreția, dar nu cred că este.
Mereu a fost foarte înțelegătoare. Știe că am terminat-o.
— Nu ai terminat, a spus Zoe, cât de rece a putut în acel moment.
Și-a lăsat ceaiul unde era, care abia mai scotea aburi. Chiar voia
să bea ceva, dar era ca și cum el i-ar fi făcut o cană din elixirul
uitării. Mai degrabă murea de sete decât să guste din el.
— Am terminat-o cu Greta, a spus el ferm, dar înțeleg perfect de
ce tu crezi că nu e așa. În fotografie arătam ca un cuplu în vacanță și
nu ți-am spus că vine și ea. Își cumpărase biletul cu ceva luni în
urmă și am încercat să obținem o rambursare. Nu am reușit, dar ne-
am luat camere separate și ne-am gândit amândoi că o să fie bine
așa.
— Dă-o naibii, n-a fost nimic bine, a spus Zoe. N-a fost deloc bine.
Te-ai dus. În vacanță. Cu nevastă-ta. Nimic din toate astea nu e
bine. Și ce-ați decis voi în discuția voastră drăguță nu înseamnă
absolut nimic.
— Știu, a zis el, cu un fel de disperare în glas. Știu că așa este. Nu
a fost bine să procedez așa și știam asta, de aceea nu ți-am spus.
Știam că te vei supăra, dar m-am gândit că era singurul lucru pe
care îl puteam face ca să fiu bun cu ea când de fapt distrugeam
totul.
— De ce trebuia să fii bun, a întrebat Zoe, dacă a fost de acord să
vă despărțiți? A fost o eliberare pentru amândoi, nu-i așa?
— Pentru numele lui Dumnezeu, a spus Aidan într-o explozie
zgomotoasă și dură, simțindu-l deodată inconfortabil de aproape.
Înspăimântător de aproape. Zoe s-a dat înapoi când el și-a trântit
cealaltă cană pe blat.
— Chiar ești atât de naivă?
Ea se holba la el, cu inima bătându-i nebunește. Ce făcea el
acolo? De ce l-a lăsat Maeve să intre? Nu ar trebui să fie acolo și,
mai ales, nu trebuia să o privească cu atâta furie rece. Apoi, toată
furia a părut că dispare și a spus:
— Îmi pare rău. Sunt un nemernic. Îmi… îmi pare foarte rău.
Și-a frecat mâna pe față.
— Bineînțeles că nu știi cum e să divorțezi de cineva. Chiar și
când vrei s-o faci, ți se rupe inima. Tot e greu să-ți iei la revedere de
la cei optsprezece ani petrecuți cu cineva. Ești foarte empatică.
Trebuie să înțelegi asta. Am plâns amândoi amarnic și îndelung, iar
ea a avut probabil multe momente de îndoială, întrebându-se dacă a
fost bine că ne-am despărțit. Am văzut asta de câteva ori și a trebuit
să fiu ferm. M-a făcut să mă simt de toată jena, dar a trebuit să fac
asta pentru tine și pentru mine. Și acum…
 Aproape că plângea, cu vocea răgușită, furioasă și înecată:
— Acum am făcut și asta, am greșit enorm și te-am pierdut. Toate
lucrurile pe care le-am făcut pentru a fi în sfârșit cu tine nu au
însemnat nimic din cauza unei fotografii nenorocite.
Zoe își privea acum mâinile, mișcând pe rând câte un deget, căci
era absolut sfâșiată între empatie și refuzul de a ceda. Era groaznic
să-l vadă plângând. Niciodată nu era emotiv dacă putea evita asta.
Cel mai des se retrăgea în spatele sarcasmului, dar el i-a zis că ea
era singura persoană în fața căreia putea fi vulnerabil. Și deja nu mai
rezista să-l vadă plângând așa. Amintirea furiei sale și a temerilor ei
s-a dizolvat în neant. Ea și-a pus brațul în jurul lui, băgându-și capul
în gâtul lui, aproape de ureche.
— Nu, a spus ea. E în regulă. Nu e… nu m-ai pierdut. Nu ai făcut-
o. Dacă poți fi sincer cu mine, facem noi lucrurile să meargă. Ne
descurcăm noi cumva. Îți promit.
A fost atât de bine când el s-a întors și a tras-o spre el într-un
sărut umed, sărat, care nici măcar nu avea gust de stupiditate. Chiar
și când ea a deschis ochii și a văzut-o pe Maeve stând în ușă,
privindu-i cu o expresie ciudată.
 21.

Fără să fie nevoie să i se mai spună, Aidan știa că-l sună poliția.
Ar fi trebuit să ajungă acolo primul să răspundă, dar l-a lovit
realitatea când Greta a ridicat receptorul.
Abia venise din grădină după ce tunsese liliacul de vară vreo oră.
Amândoi lucrau de acasă astăzi, iar Greta s-a gândit să se
folosească de prezența lui ca scuză pentru a face lucruri prin casă,
în loc de muncă propriu-zisă. De obicei Aidan o ajuta sau își pierdea
timpul citind ziare. Cu toate acestea, astăzi o privise prin fereastra
de la bucătărie, abia aruncând câte o privire la ziarul pe care și-l
pusese pe masă.
— Doamne, ce frig e aici, a spus ea închizând ușa după ce a
intrat. Nu mai fac nimic azi.
Aidan i-a zâmbit.
— Ai făcut destule. Vrei o cafea?
Apoi telefonul le-a întrerupt conversația, iar ea și-a pus mănușile
pe blatul de la bucătărie înainte de a răspunde. Aidan i-a observat
reacțiile, văzând-o cum îngheață și se holbează ca un animal încolțit.
— Alo?
Îi plăcea mult cum răspundea ea la telefon. Nuanța fericită din
voce avea mai mult din accentul ei unguresc decât alte cuvinte.
Simțea cum i se rupe inima când a auzit-o răspunzând. Știa ce avea
să se întâmple. Știa ce însemnau sunetele de la celălalt capăt al
liniei.
Greta s-a uitat spre el.
— Da, e aici. De ce doriți să vorbiți cu el?
A urmat o altă pauză, iar Aidan a privit cum fața îi devine tot mai
rigidă.
— În regulă. Suntem aici, a spus ea.
A închis și s-a întors spre el cu o expresie confuză. O privire
aproape ca a unui copil, fără să transmită nimic din furia la care se
așteptase el.
— Cine era? a întrebat el.
 — Poliția, a spus. Sunt pe drum. A urmat o pauză. De ce sunt pe
drum?
Vedea că îi era teamă de ce urma el să-i spună. Măcar pentru o
secundă erau pe aceeași lungime de undă. Chiar și acum, în fața
situației inevitabile în care urma să fie demascat, simțea cum
întregul corp i se opune. O parte din mintea lui încă se întreba dacă
nu putea să acopere cumva asta. Se întreba dacă nu ar putea să
vorbească cu polițiștii afară, pretinzând în fața Gretei că era doar
martor.
În realitate, știa că totul va ieși la lumină. Singura armă rămasă era
adevărul, așa putea măcar încerca să-i explice cele întâmplate din
punctul lui de vedere. Dacă acest lucru era măcar posibil.
— Hai să te așezi, a spus el. Îți explic.
El a așteptat până ce ea s-a așezat în fața lui, apoi i-a zis:
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva.
Era mai ușor dacă nu se uita la ea.
— Bine… a urmat o lejeritate falsă în răspunsul ei, care l-a făcut
să se simtă și mai prost.
— Ai toate motivele să mă urăști și vreau să știi că accept asta.
Am… am făcut o prostie.
Vocea îi tremura și era umilitor de aproape de punctul în care avea
să izbucnească în plâns. Nu putea să plângă. Nu era drept să
plângă, când ea era cea care auzea toate acestea pentru prima
oară.
— Am avut o aventură. Cu o studentă de la universitate.
A urmat o pauză, i-a auzit respirația, iar apoi ea a spus:
— Ce dracu’, Aidan?
Nu se putea abține să nu o privească. Ochii îi străluceau, dar
pielea îi era palidă, ca și cum o golise de viață.
— Știu, a spus el. Nu pot… nu pot face nimic care să justifice asta.
Am făcut un lucru groaznic, deși am încercat să nu o fac de atâtea
ori. Știam că nu e bine, dar nu era aici și cumva m-am convins pe
mine însumi că nu avea legătură cu noi, că nu ne afecta pe noi…
— Nu ne afecta? Îți băgai scula în altcineva și nu ne afecta pe noi?
Era mai dureros decât ar fi crezut el vreodată. Simțea un val de
defensivă.
— Te rog să nu spui asta așa, a zis el. Nu e cazul. S-a terminat.
 — S-a terminat? Aventura?
L-a privit cu ochi pătrunzători.
— Pentru că te-a lăsat? Pentru că în sfârșit vina a ieșit la
suprafață?
— Pentru că e moartă, a spus el, înecându-se în cuvinte. Pentru
că a omorât-o cineva. Ar fi trebuit să se termine acum multă vreme.
Ne-am despărțit iar și iar…
— Oh, Dumnezeule.
Greta s-a ridicat și a plecat de lângă el. S-a întors pe călcâi și apoi
s-a întors iarăși, cu mâna la gură.
— Cineva a ucis-o, a zis ea, ca și cum ar fi încercat să se
convingă pe ea însăși. Ce? Cum se poate așa ceva? Sunt tot
baliverne de-ale tale?
— Nu. Aș fi vrut eu. Au dat și la știri. E real și e groaznic. E o
situație oribilă. Îmi pare atât de rău. Îmi pare atât de rău, Greta. Am
distrus tot.
S-a întors către el:
— Și ei cred că tu ai omorât-o?
— Nu știu, a spus Aidan.
Pentru o clipă, aproape că i-a venit să râdă. O mică bulă de isterie
care a apărut, s-a spart și a dispărut. Stătea absolut nemișcată,
privindu-l, apoi a spus în șoaptă:
— Tu ai omorât-o?
El era cu adevărat șocat. Se așteptase la toate întrebările posibile,
dar asta nu i-a trecut prin minte.
— Greta, pentru numele lui Dumnezeu, a zis el. Bineînțeles că nu.
Știi că nu am făcut-o. Nici nu pot să…
— Și ce asigurări am eu că nu e așa? a lovit ea înapoi. De unde
să știu eu asta? Am crezut că nu o să mă rănești niciodată. Aș… aș
fi pariat pe orice că nu o să-mi faci asta. Nu tu. Chiar le ziceam
oamenilor…
S-a întors, cu o voce schimbată.
— Obișnuiam să spun: nici măcar nu-mi fac griji. Nu cu privire la
Aidan. E cea mai loială persoană pe care o cunosc.
— Îmi pare atât de rău, a spus el din nou.
Și, Dumnezeule, a fost oribil. A fost mult mai rău decât se aștepta
el. O rănise atât de tare și nu putea face nimic care să repare asta.
 — Nici nu am crezut că am putut să fac asta.
S-a ridicat pe jumătate pentru a se duce spre ea, dar ea s-a întors
din nou.
— Câți ani avea?
— Douăzeci și șase, a spus el.
— La dracu’.
Greta s-a întors și a lovit baza frigiderului, apoi a mai lovit o dată.
— Ce clișeu patetic poți să fii.
— Știu, a spus el disperat, ridicându-se de-a binelea. Știu.
— De ce? a spus ea uitându-se la el. De ce ai făcut-o? Ce mergea
atât de prost încât ai avut nevoie de asta?
Aidan a deschis gura, dar nu-și găsea cuvintele.
— Nu… habar n-am. Nu știu, Greta.
— O, haide, a zis ea. Cu siguranță trebuie să fi fost nefericit ca să
te duci să i-o tragi unei studente. Care-i treaba? Am prea multe fire
albe? Prea multă celulită?
— Nu, a spus el, pășind către ea. Greta, te iubesc. Și mereu am
știut că ești cea mai frumoasă. Mereu. Tu ești cea mai minunată
persoană… sfârșitul propoziției a fost înecat de emoție, iar el a
încercat să vorbească din nou. Am încercat să… să rezolv asta. Să-
mi dau seama ce e în neregulă cu mine. Singurul lucru… singurul
lucru pe care l-am simțit vreodată a fost că ție poate nu-ți mai pasă
de mine atât de mult când lucrurile merg prost, când sufăr sau când
mă doare ceva… sau când dau greș. Și știu că e patetic. Știu că așa
este, dar singurul lucru la care mă pot gândi a fost că am primit de la
Zoe afecțiune într-un mod în care poate am uitat să ne-o oferim unul
altuia.
Greta se oprise din mers și se uita acum la el.
— Așadar, mie nu-mi pasă de tine? Când am fost mereu aici, an
după an? Când am fost lângă tine când s-a îmbolnăvit mama ta,
când am fost lângă ea? Bineînțeles că am ținut și la ea, dar am făcut
asta pentru tine, Aidan. Sunt soția ta și eram… incredibil ce rahat!
S-a întors cu spatele la el și s-a îndreptat către hol.
— Unde pleci? a întrebat el, mergând după ea cuprins de o
adevărată panică.
— Să-ți aduc o valiză, a spus ea. Vreau să ieși din casa mea. Sper
că te saltă nenorociții ăia de polițiști.
 — Te rog, nu.
A prins-o de braț când se întorcea pe colțul scărilor.
— Nu mă atinge! a spus ea atât de aproape de un țipăt încât l-a
făcut să tresară.
— Te rog, Greta. Te rog să nu mă dai afară. Plec eu. Dacă trebuie
să merg cu ei să îi conving că nu am făcut-o eu, mă duc, apoi
găsesc undeva unde să stau. Îți las spațiu. Știu că o merit, dar te rog
să nu dai cu piciorul la tot.
Ea a râs sarcastic și s-a aplecat peste balustradă, urlând către el:
— Tu ai dat cu piciorul, Aidan. Eu doar mă ocup de daune acum.
Aidan a pus o mână pe perete și a încercat să se rezeme de el.
Simțea de parcă o prăpastie mare se afla în apropierea lui. Urma să-
l înghită. Nu putea să respire bine de teamă. Ea nici măcar nu știa
partea cea mai rea. Și nici nu avea să afle. Niciodată, cu niciun preț.
•
Casa părea liniștită când au ajuns. Era o clădire mare, pătrată,
părea scumpă, chiar și pe o stradă plină cu case scumpe.
Chilworth Drive era un loc unde Jonah nu mai fusese niciodată.
Era genul de loc care-ți dădea impresia că nu există posibilitatea
vreunei infracțiuni. Bineînțeles, realitatea era alta. Poate că Jonah nu
mai fusese pe acolo, însă văzuse infracțiuni mărunte, dar și extrem
de violente pe străzi ca aceasta.
A ieșit din mașină înaintea lui Hanson și Lightman. Mașina de
poliție a tras pe drumul de lângă casă, împreună cu cele două mașini
cu polițiști în uniformă care veniseră ca întăriri. Jonah îi știa destul
de vag pe sergent și pe polițist, nefiind sigur cum îi cheamă. Lucrau
împreună doar în situații ca aceasta.
L-a salutat cu un gest pe sergent iar apoi s-a dus către ușa de la
intrare. Înainte de a deschide a urmat o pauză, apoi, la momentul
potrivit, a dărâmat ușa cu forța. Soția lui Aidan, o persoană înaltă și
slabă, stătea acolo cu ochii plini de furie și lacrimi.
— Acolo e, a spus ea. Îl puteți lua. I-am făcut și valiza, și dacă vreți
să îmi puneți întrebări, vă stau la dispoziție.
Ea s-a dat din ușă, iar Jonah s-a simțit cel puțin ciudat când a
intrat în casă. Aidan Poole stătea la piciorul scării, iar pe chip i se
citea durerea. Jonah se întreba cât de simulată era acea expresie.
El s-a dat la o parte pentru a le face loc polițiștilor.
 — Aidan Poole, ești arestat ca suspect în cazul uciderii lui Zoe
Swardadine.
•
Deja era un trio de curioși pe cealaltă parte a drumului atunci când
Aidan a fost condus pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Un
bărbat de vârstă mijlocie care ieșise cu câinele la plimbare, un altul
care făcea sport și o femeie în șlapi care arăta ca și cum ar fi ieșit la
spectacol. Jonah nu ar fi vrut să fie în locul niciunuia dintre soții
Poole în acest spectacol public. A rămas în urmă să discute cu
Greta, deși a început să suspecteze că explicațiile lui despre ce
urma să se întâmple nu erau procesate de aceasta. Stătea în fața
ușii, privindu-i pe ceilalți și mutându-și greutatea de pe un picior pe
altul. Părea să nu știe ce să mai facă cu brațele, pe care le încrucișa
și le lăsa apoi în jos în mod repetat.
La un moment dat, Lightman a sugerat să intre în casă și să bea o
ceașcă de ceai. Deși Jonah abia aștepta să înceapă interogatoriul lui
Aidan, simțea că îi este dator Gretei cu puțină compasiune. La urma
urmei, tocmai ce i s-au spus două lucruri groaznice despre soțul ei.
Așadar, sergentul a condus-o în sufragerie, iar Hanson a rămas
înapoi pe hol. Era ceva la Lightman care o liniștea. A reușit astfel să
ia loc și să-l întrebe ce se întâmpla și ce ar trebui ea să facă.
Lightman i-a explicat că putea beneficia de consiliere și că poate ar
trebui să sune pe cineva.
— Puteți rămâne puțin? a întrebat Greta, cu ochii fixați pe el.
Jonah a privit-o pe Hanson, care și-a dat ochii peste cap,
încercând să nu râdă.
— Atingerea magică a lui Ben, a murmurat el.
Sergentul s-a scuzat după un minut, promițând că va fi la
dispoziție dacă Greta va mai avea nevoie de ceva.
— Pariu că ne sună în douăzeci și patru de ore cu vreo urgență? a
întrebat Hanson când s-au dus înapoi la mașină.
— Nu accept pariul acesta, a spus Jonah, iar Lightman doar și-a
scuturat capul, zâmbind.
•
— Domnule Poole, a început Jonah, acum îți voi lua interviu în
calitate de suspect în ancheta uciderii lui Zoe Swardadine și vreau
să înțelegi asta în totalitate. Este important, având în vedere că ai
hotărât să nu apelezi la un avocat.
Fața lui Aidan Pool era palidă, dar hotărâtă.
— Da, a spus el. Înțeleg asta. Nu am nevoie de avocat pentru că,
la naiba, am legătură cu moartea lui Zoe.
— Atunci de ce ne-ai mințit? a întrebat Jonah.
— Despre ce?
Nu era nimic în expresia lui Aidan care să-i spună lui Jonah că a
mințit. Știa prea bine.
— Că nu știai unde era apartamentul ei, a spus Jonah.
Aidan s-a uitat la Hanson, apoi iarăși la Jonah.
— Poftim? Nu știam unde e apartamentul ei! Ce mama naibii?
— E un caz de minciună complexă, a intervenit Hanson. În mod
clar, nu ne-ai dat adresa când ai vorbit cu poliția, iar apoi ai așteptat
să fie readus subiectul în discuție.
Expresia lui Aidan era fără replică.
— Nu știam, a spus el după o clipă. Chiar nu știam.
— Mereu a fost ceva ciudat aici, a spus Jonah. Faptul că nu știai
unde stătea prietena ta.
— V-am spus, a zis el, cu un tremur în voce. A vrut să păstreze
distanța după ultima despărțire. Poate pentru că mă purtasem ca un
idiot înainte sau poate că nu era sigură că a luat cea mai bună
decizie atunci când m-a primit înapoi. Nu știu, dar nu mi-a spus și le-
a spus tuturor să țină secretul.
— Și atunci cum de ți-am găsit amprentele în baie? a întrebat
Jonah.
A urmat o liniște totală, iar fata lui Aidan arăta ca a unui om ce
tocmai fusese împușcat.
— Poftim? Nu se poate așa ceva.
— Pentru că te-ai gândit că ai acoperit bine urmele? a întrebat
Jonah.
— Sau pentru că ai purtat mănuși în ziua aceea? a spus Hanson.
A mai existat o altă dată de care poate ai uitat, când te-ai dus să o
vizitezi și ai stat puțin acolo?
Aidan și-a scuturat capul încet, iar apoi într-un ritm tot mai rapid.
— Nu, a spus el. Nu am fost niciodată acolo. Nici măcar o dată.
Nici acum nu știu unde stă.
 — Poate ai uitat că ai încuiat ușa de la baie când ai ucis-o? a spus
Jonah. A fost una din acțiunile tale din instinct la care nici măcar nu
te gândești? Pentru că nu voiai să fii prins că ți-ai ucis prietena?
— Nu am ucis-o, a spus Aidan, cu o notă îngrozitor de dureroasă
în vocea lui. Nu am atins-o. V-am sunat pentru că altcineva a ucis-o
și am auzit.
A privit între ei.
— V-am arătat apelul de pe Skype, nu-i așa? Uitați, aș fi spus
când am sunat dacă aș fi avut adresa.
— Poate că ai avut alte motive să nu ne dai adresa, a spus
Hanson. Poate că ai vrut să treacă ceva timp, ca să nu mai fie atât
de clar când a murit. Așadar, intervalul de timp să includă momentul
în care ai sunat-o și nu ora la care ai ucis-o.
— Nu, a spus el, puțin mai agresiv. Sunt numai tâmpenii. Nu știam
unde e apartamentul ei.
— Dar ai fost acolo, a spus Jonah, fără să se lase. Nu doar că ai
fost acolo, dar ai fost în baia în care a murit.
— O, Dumnezeule, vă rog să nu mai spuneți asta, a spus Aidan,
punându-și podul fiecărei palme pe ochi, cu degetele strânse în
pumni. Nu am făcut-o. Nu am fost acolo. Și nu înțeleg.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Jonah. O ceartă? S-a despărțit de
tine? De data asta pentru totdeauna? Sau te-a amenințat că-i spune
soției tale? Că spune la universitate? Voia să te lase fără serviciu?
— Taci! a spus Aidan deodată.
A spus-o atât de ascuțit. Preț de o clipă, l-a privit pe Jonah cu o
ură mai intensă decât orice văzuse în viața lui, apoi a respirat
profund.
— Nu contează de câte ori spuneți balivernele astea. Nu s-a
întâmplat. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
A urmat o pauză, apoi Hanson a spus blând:
— Poate că suntem nedrepți. Poate că te-ai convins și pe tine.
Dacă totul mergea prost și erai disperat, poate în câteva zile te-ai
convins și pe tine. Ai început să crezi că ai văzut ce ai pretins că ai
văzut.
— Doamne, a spus Aidan. Ce naiba aveți? Nu am fost niciodată
acolo. Nu am rănit-o niciodată. Nu sunt nebun.
S-a îndreptat de spate, iar fața i-a devenit fixă și încordată.
 — Bine. Vreau un avocat acum.
Hanson s-a dus să-și caute șeful imediat după ce Aidan Poole a
fost escortat să dea acel telefon la care avea dreptul. Jonah făcuse
bulgăre niște gumă adezivă Blu Tack și o tot arunca și o prindea,
apoi mai îmbunătățea puțin forma cercului înainte de a o arunca din
nou.
— Ce crezi?
— Cred că minte, a spus Jonah. Cred că ne minte de la început,
dar ce e mai interesant e că a crezut că o să-l întrebăm altceva.
— Și eu m-am gândit, a aprobat și Hanson. Ce ne scapă?
— Și suntem pe drumul cel bun când ne gândim că minte cu
privire la apartament? a spus Jonah în șoaptă.
Hanson și-a frecat ceafa preț de o clipă, după care a spus.
— Cum ar fi să mintă într-un sens, dar nu și în altul. Ce-ar fi dacă
chiar nu știa adresa?
Jonah a privit-o gânditor.
— Crezi că a urmărit-o acasă, dar că nu și-a dat seama care era
adresa? Sau nu și-a notat-o?
— Tot ce-i posibil, a spus Hanson în șoaptă, sau poate că
altcineva l-a dus acolo și i-a deschis. Poate era agitat că acea
persoană a vorbit cu noi.
Jonah a aprobat printr-un gest, dar se întreba dacă nu cumva era
totul mult prea complicat. Ambele teorii i se păreau puțin probabile.
— E posibil, a spus ea într-un final, dar am simțit că este îngrijorat
în legătură cu altceva.
I-a văzut expresia lui Hanson și a zâmbit.
— Știu, doar o presupunere. Și nu trebuie să fii de acord, dar am
câteva idei. Prima e că Zoe a fost plecată de acasă de la 17:00 la
20:30 în seara aceea. Dacă s-a întors acasă la 20:30, de ce a trebuit
Aidan Poole să aștepte până la 23:00 ca să o sune pe Skype?
Vedea deja cum Hanson procesează totul.
— Te gândești că a aranjat ca altcineva să o viziteze după ce a
ajuns acasă. Persoana care o aștepta.
— Posibil, iar apoi s-a certat cu cineva, a spus Jonah.
— Dar asta s-a întâmplat cu câteva ore înainte de apelul prin
Skype, așadar tot ne rămâne o grămadă de timp neacoperit. Știm că
apelul prin Skype a fost pe la 23:00, a spus Hanson, deși… nu știm
cu siguranță dacă acel apel a arătat ceva, nu-i așa? Dacă a omorât-
o el, era în apartament și a sunat-o de pe mobil pe Skype, apoi a
răspuns chiar el din contul ei.
A făcut o pauză.
— Putem să găsim locația de pe telefonul mobil?
— Da și nu, a spus Jonah. Putem doar să identificăm cel mai
apropiat stâlp, dar măcar așa ne dăm seama dacă era în apropierea
apartamentului sau acasă.
— Iar asta ne-ar putea ajuta considerabil, a spus Hanson. Să
merg să fac o cerere?
— Da, a spus Jonah. Ar fi bine să ne lămurim cu privire la Aidan.
Când Hanson a oftat, el a spus:
— Scuze. Nu spun că nu ai dreptate, doar că… dacă ar fi să aleg
un lucru adevărat pe care l-am auzit de la Aidan Poole, acela este
faptul că a asistat la crimă.
Hanson a ridicat din umeri puțin frustrată.
— Ei bine, trebuie să începem de undeva. S-a întors, apoi s-a oprit
în ușă, privindu-l pe Jonah.
— Șefu’, în declarația lui Aidan Poole, el nu a văzut-o în seara
aceea, nu? El nu a văzut-o pe Zoe pe ecran.
— Nu, a spus Jonah, revizuind cu ochii minții declarația lui Aidan.
Nu, nu a văzut-o.
— Așadar, să zicem că ești ucigașul lui Zoe și știi că Aidan o să
vorbească cu ea. Să zicem că ai ucis-o chiar mai devreme, a spus
Hanson, și ai vrea să-ți găsești un alibi.
— Poți înscena acțiunea din baie, a aprobat Jonah încet.
— Chiar ai putea să înregistrezi scena reală și să o pornești când
sună el, a spus Hanson.
— Dar cum ai ști că Aidan va suna în momentul acela? a întrebat
Jonah. Și, mai important, cum ai răspunde apelului pe Skype dacă
nu ai fi acolo? Dacă ai sta și ai aștepta să răspunzi, ai crea un alibi
incredibil de complex pentru momentul în care erai, de fapt, în
apartament, lucru care nu are sens.
— Nu, adevărat, a spus ea. Dar dacă ai lucra în echipă…
•
Hanson s-a întors la biroul ei întrebându-se dacă nu cumva
abordaseră greșit toată situația. Bineînțeles că e posibil să falsifici
ora crimei, dacă singurul tău martor privește printr-un ecran care are
o arie vizuală restrânsă. Criminaliștii au spus doar că moartea a
survenit undeva între după-amiază târziu și primele ore ale dimineții.
Zoe ar fi putut fi moartă deja de câteva ore.
Știa că detectivul inspector-șef nu agrea complet această teorie. A
văzut asta în expresia lui și în răspunsurile precaute, dar, aceasta îi
era meseria. Trebuia să aibă mintea deschisă. Datoria echipei era să
ia în calcul orice teorie, oricât de improbabilă ar fi, pentru că una
dintre ele putea fi adevărată.
Întrebându-se cât de multe precedente au existat pentru crime în
echipă, și-a tras tastatura mai aproape și a deschis Google, după
care a căutat „cupluri criminale”. Tocmai ce apăsase tasta Enter
când detectivul-inspector Walker a ieșit din bucătărie. Răspunzând
zâmbetului ei, el s-a îndreptat spre ea, cu ceașca de cafea în mână.
— Mai uscată azi?
— Da, slavă Domnului, a spus ea, zâmbind. Hei, știi vreun cuplu
faimos care a ucis oameni? În pereche, vreau să zic.
— Sigur, a spus Walker. Bonnie și Clyde, soții Homolkas Faye și
Ray Copeland, soții Birnie…
— Ohoo, a spus Hanson, luând un pix. Sunt câțiva. Iar asta e bine,
dar în același timp… îngrijorător.
Detectivul-inspector a râs.
— Am scris o lucrare despre psihologia criminalilor în grup. Au fost
destule cupluri.
— Ai făcut psihologie criminală? a întrebat Hanson, făcând o
pauză ca să-l privească. Unde, mai exact?
— Winchester.
— Oh, de-al casei.
— Dar tu? a întrebat el.
— O, eu am făcut psihologie și atât, a spus Hanson. Și a fost
foarte bine, m-am folosit de asta mult de atunci, dar uneori mă
gândesc să mă întorc și să mă specializez pe criminalistică. Mă tot
gândesc că m-ar putea ajuta.
— Ei bine, cu siguranță mi-a prins bine, a spus Walker, ridicându-
și cana gânditor. Vreau să zic, trebuie doar să fiu în aceeași cameră
cu criminalul și-mi dau seama că a făcut-o.
 — Serios? a spus Hanson, după care și-a dat seama că glumea.
O, da, așa este. Poate nu este atât de important.
— Scuze, a spus Walker râzând. Ar trebui să te mai gândești la
asta. Cred că te ajută și dacă de obicei încerci să intri în mintea
suspectului, atunci e și mai bine.
Hanson i-a zâmbit, după care s-a întors la muncă cu vorbele lui în
minte. S-a gândit că acela era stilul ei. Când nu căuta dovezi și
fapte, deseori se gândea de ce oamenii acționează într-un fel sau
altul. Și poate că la asta ar fi trebuit să se gândească și în cazul lui
Zoe. Care ar fi motivația unui cuplu care ucide în pereche? Și de ce
ai vrea să înscenezi ora decesului, dacă presupunerile ei erau
corecte? Unul dintre ei trebuia să aibă un alibi pentru ora 23:00, în
caz contrar, care mai era scopul? Dar trebuia să fie cineva care
fusese liber cât să comită fapta mai devreme, în colaborare cu
altcineva care era liber la 23:00, pentru a crea o acoperire elaborată
complicității lor.
Maeve, și-a adus aminte, fusese ocupată până aproape de ora
22:00, apoi a fost liberă. Maeve avea și un istoric în spate, lăsându-l
pe Aidan să intre în casa lui Zoe, apoi Hanson s-a hotărât să o
analizeze mai bine. Și-a luat transcrierea interviului lui Maeve și a
început să citească. Abia își intrase în ritm, când a sunat telefonul de
pe birou. A oftat când și-a dat seama că era biroul de criminologie,
transferându-i un cetățean cu informații despre moartea lui Zoe. A
sperat că cine avea să le ofere informații despre Zoe să sune în
weekend. Telefonistul i-a spus că aveau pe linie o persoană care
părea credibilă.
— Cred că ar trebui să vorbești cu el, a spus.
— Bine. Fă-mi legătura.
A urmat un click, după care vocea unui tânăr a spus:
— Cred că am văzut fata, cea de la știrile de dimineață. Nu-mi dau
seama foarte bine, dar semăna mult cu ea.
— OK, mulțumesc. Poți să-mi spui unde ai văzut-o?
— Da, se întâmpla joi seara, a spus el. În localul meu.
— Unde mai exact? a întrebat Hanson, gândindu-se dacă nu
cumva tipul era pe cale să-i dărâme toate teoriile.
Dacă a văzut-o pe Zoe mai târziu în noaptea în care a murit, sigur
nu a fost ucisă de cel care țipa în apartament la nouă. Și-a mutat
telefonul în partea cealaltă, ca să poată lua notițe.
— Se numește The Bridge. E pe strada North Road, lângă
campusul studențesc.
Hanson și-a notat, apoi a spus:
— Super. Așadar, pe la cât ai văzut-o?
— Destul de târziu. La zece, poate. Trebuia să se întâlnească cu
un tip care deja era acolo și a venit să-l caute.
Hanson a simțit unul din acele sentimente stranii care o năpădeau
mai mereu atunci când o teorie era spulberată. Dacă acest lucru era
adevărat, atunci Zoe chiar murise la unsprezece sau mai târziu.
— Era beat? a întrebat ea.
— Aproape criță, a spus el. Ea a intrat, iar el a căzut de pe scaunul
de la bar, așa că ea l-a scos afară.
Hanson nu știa multe despre Zoe, dar îi stătea în fire să meargă
să aibă grijă de un prieten beat. Sau poate de unul care se prefăcea
că e beat.
— Mi-l poți descrie?
— Da, aproximativ… era mai în vârstă. Mult mai în vârstă decât
ea. Nu știu. Mă gândeam că e păcat de ea. Cu siguranță merita ceva
mai mult decât un bețivan bătrân.
Pulsul i s-a întețit puțin.
— Așadar, când spui că era bătrân, vrei să spui că era grizonant?
El a oftat.
— Cred că da. Nu sunt sigur.
— Avea păr facial?
— Da, cred, a spus el. Barbă și mustață, deși poate că era doar
nebărbierit.
Hanson și-a notat pe carnețel, apoi a întrebat:
— Și cum era îmbrăcat?
— Destul de bine, a spus tipul de la telefon. Cu o cămașă scumpă
și pantaloni.
Iar descrierea i se potrivea la tanc lui Felix Solomon.
— I-ai mai văzut după ce l-a dus afară?
— Oh. Da, i-am văzut. Am vrut să fumez și am ieșit cu sticla de
bere, după care m-am așezat la una dintre mesele de afară. Tipul
era supărat, iar ea îl îmbrățișa, știi tu, îl liniștea. Și apoi a vomitat
într-un ghiveci de flori, iar după asta ea a chemat un taxi și au plecat
împreună.
— Pe la cât s-a întâmplat asta?
A mai urmat un alt oftat.
— Nu sunt sigur. Poate 22:45?
Hanson a tremurat. Cu cincisprezece minute înainte de presupusa
conversație pe Skype cu Aidan, Zoe a părăsit un pub într-un taxi cu
cineva care părea a fi Felix Solomon.
— Știi de ce era supărat?
Informatorul a făcut o pauză.
— Nu știu. Cu siguranță a spus ceva… că nu este bun de nimic și
o risipă de spațiu, iar ea i-a spus că nu e adevărat. Mai mult de atât
nu știu.
— Bine, mulțumesc. Poți să-mi spui cum te numești și să îmi lași
numărul de telefon?
S-a gândit din nou la amprentele lui Aidan de pe încuietoare.
Poate că nu era nevoie ca doi oameni să fie implicați în uciderea lui
Zoe. Poate că era nevoie doar de unul. Un bărbat care avea
experiență cu cazurile ca acesta și care știa exact cum să
manipuleze un loc al crimei. Un bărbat care a fost detectiv inspector-
șef.
 22.

Mai – cu șase luni înainte

Era o zi de marți obișnuită. O zi de marți în care el și Greta și-au
povestit unul altuia evenimentele zilei, în care au râs și s-au simțit
bine, iar apoi el a început să vorbească despre ceilalți oameni din
viețile lor, în timp ce mâncau tagliatelle cu fructe de mare gătite cu
sos de vin alb și beau mai mult decât ar fi vrut. O seară perfect
normală.
Era genul de seară care-l făcea să simtă că cealaltă viață a lui era
doar în imaginația sa. Era atât de obișnuit cu viața aceasta, cu casa
aceasta, cu femeia aceasta. Ideea că totul s-ar putea termina – că o
vor lua pe drumuri separate și că poate se vor mai întâlni din an în
paște la un prânz – i se părea ceva ireal.
El și Greta au ajuns la subiectul prietenului lor Anthony și la faptul
că acesta își pierduse libidoul. Conversația a continuat și după ce și-
au pus farfuriile în mașina de spălat vase și s-au spălat pe mâini. El
asculta în continuare când și-a verificat telefonul. Avea câteva
mesaje, aproape sigur de la Zoe. Era un doi mic și roșu în partea din
stânga sus a aplicației, dar nu apăruse nimic pe ecran. Erau doar
două contacte date pe silențios astfel încât mesajele lor să nu apară
pe ecran. Pe Zoe o pusese pe silențios, astfel încât Greta să nu
vadă mesajele. Maeve era cealaltă persoană, care era pe silențios
spre binele tuturor, inclusiv al său. Indiferent cât de ciudat era să se
gândească la Zoe acum, nici nu se compara cu regretul încărcat de
rușine pe care îl avea când se gândea la colega ei de apartament.
Niciodată, nici în ruptul capului, nu a vrut să se întâmple ceva între
el și Maeve. I-a făcut plăcere să o cucerească și îi plăcea modul în
care își fixa privirea pe el de fiecare dată când intra în cameră. A
știut mereu că interesul ei fată de relația cu Zoe era unul personal,
dar a impus limite stricte, foarte stricte.
Din nefericire, când Zoe a rupt relația, lucrurile au luat-o razna. A
devenit dependent în totalitate de conversațiile cu Maeve pentru că
ele îl aduceau mai aproape de Zoe. Asta îi deschidea calea către ea.
Și, la urma urmei, Maeve i-a deschis și l-a lăsat să o convingă pe
Zoe să-l ierte.
Problema a apărut când s-a întâlnit cu Maeve la bar. El era beat și
copleșit de tristețe când s-au văzut, dar a sfârșit prin a fi confuz.
Trecuseră două săptămâni de când Zoe vorbise ultima oară cu el și
era disperat. Poate că și orgoliul lui era rănit. Încă își amintea, cu o
claritate oribilă, cum a început să se concentreze pe Maeve în
schimb. Cum i-a spus că e o persoană minunată, cum s-a străduit și
mai tare să o facă să râdă. Să roșească de plăcere. Ea era amețită
de tot ce se întâmpla. El a încercat să împingă lucrurile mai departe,
dar ea nu i-a cedat complet. Încă stătea de cealaltă parte a mesei,
rezistând încercărilor lui de a o ține de mână.
Așadar, el a făcut ceva groaznic, de neiertat. S-a aplecat spre ea
și a spus că mereu a fost nebun după ea, de când s-au cunoscut și
că se întreba la modul cel mai serios dacă era cu persoana potrivită.
Un lucru profund tâmpit. Singurul lucru salvator a fost că Maeve nu
credea în relații sexuale înainte de căsătorie și au rămas la sărut. A
doua zi, când s-a gândit la asta, s-a simțit oribil, dar, în final, totul a
fost bine. După ce i-a explicat că a proiectat asupra ei ce simțise
pentru Zoe, Maeve a recunoscut că și ea a făcut la fel. Îl voia de fapt
pe Isaac, alt bărbat căsătorit. Aidan l-a înlocuit pentru o clipă. Asta a
fost tot, însă din când în când, ea îi mai scria. Uneori menționând-o
pe Zoe, alteori nu. Oricum, toate păreau că vânează mereu ceva, iar
el nu prea avea încredere în aparenta ei nonșalanță.
— Dar el nu trebuie decât să vorbească cu ea, a spus Greta. Cât
de greu poate să fie? E nevastă-sa!
A spus asta ultima oară când au vorbit despre Antony, iar Greta s-
a înfuriat când Aidan a contrazis-o. Ea nu a reușit niciodată să
înțeleagă cum ai putea lăsa adevărul să ți se încolăcească cumva în
interior. El nu credea că ea a simțit această nevoie uriașă de a vorbi
în timp ce se certa cu un om care pur și simplu se închisese în el.
Dar nu era despre vorbitul în sine, nu când tot corpul tău e împotriva
ta. Dacă ești Greta, desigur, o spui pur și simplu. Indiferent ce crezi.
Se revarsă din tine pentru că așa ești tu de fel.
În seara aceasta, el a simțit o apreciere nostalgică a încrâncenării
ei. O afecțiune fată de orice trăsătură a ei.
 — Știu, a spus el încet, zâmbind, după care a adăugat: vrei un
whisky?
— Sigur.
Ea a luat o lavetă și a început să șteargă aragazul.
— Fac și o cafea.
El s-a dus în sufragerie și a deschis mesajele cu inima cât un
purice. Asta se întâmpla de fiecare dată când Zoe îi scria ceva
pentru că acesta era singurul lucru care părea să unească cele două
vieți separate pe care le avea el.
Mai întâi a văzut o fotografie. Când a deschis-o, a văzut că în
imagine era camera lui Zoe, dar altfel. Acum era dominată de un pat
foarte mare, foarte modern, cu o tăblie pentru cap din catifea.
I-a trimis și un mesaj odată cu fotografia.
Uite ce-am luat direct din vitrină!! Adio dureri de spate și picioare reci
pentru tine! Ura! Xxx

A oftat. Ea n-ar fi trebuit să cheltuie bani pentru el. Nu așa trebuia

să se întâmple. El trebuia să aibă grijă de ea. Să o alinte. Așa a
ajuns să dea o grămadă de bani pe un pat, căci celălalt, în aparență,
nu-i prea pria, când, în realitate, Aidan a pretins de multe ori că nu-și
petrece noaptea cu ea pe motiv că patul e prea mic. Și-a făcut-o cu
mâna lui. I s-a confesat cu furie, explicându-i cât de dificil era să
locuiască cu Greta și cât de mult voia să scape odată, iar la
momentul respectiv, cam așa era. Soția lui încerca să-i dicteze cum
să-și administreze cariera. Acum însă mesajul nu mai avea sens
pentru că se înțelegeau.
A scos două pahare de whisky, turnând un shot moderat pentru
Greta și unul mai mare pentru el. A luat o înghițitură zdravănă de
whisky, pe care aproape că a scuipat-o înapoi. Greta împinsese
sticlele prea departe pe raft, astfel încât au ajuns lângă calorifer.
Băutura era caldă și neplăcută.
A simțit cum se enervează aproape instantaneu. I-a spus doar de
atâtea ori. De atâtea ori. Era unul dintre lucrurile care îi făceau să se
certe, această aparentă lipsă de voință din partea ei de a-și ajusta
comportamentul când era nevoie.
— Mai avem gheață în frigider? a întrebat-o el când a venit cu
două cești de cafea.
 — Nu știu, a spus ea, așezându-se pe canapea.
Era deja nervos pe ea când s-a dus înapoi în bucătărie. Greta
făcuse asta. Ea ar fi trebuit să-i aducă gheața aia nenorocită. A
trântit ușa congelatorului când a deschis trei dintre sertare, pe care
le-a trântit iarăși iritat că nu găsește gheață. Trebuia să meargă la
congelatorul mic din garaj.
— Mă duc să iau de afară, a spus el, așteptând ca ea să-și ceară
scuze sau măcar să-i arate puțină simpatie.
— OK.
Doar atât a strigat ea înapoi.
Bombănea ceva pentru sine când și-a băgat picioarele în pantofi și
a ieșit în grădină. Era o zi oribilă, iar congelatorul era tocmai în garaj.
A luat o pungă cu gheață și a încuiat garajul, după care și-a adus
aminte de telefon. Era pe masă, lângă băuturi. Lăsase oare
conversația cu Zoe deschisă? Cea care arăta într-un mod dureros
de evident că era îndrăgostit de o altă femeie?
S-a dus înapoi la ușa din spate și a intrat prin baia de serviciu, și-a
scuturat pantofii din picioare și s-a dus direct la ușă, unde a văzut-o
pe Greta stând liniștită pe canapea exact cum o lăsase, cu picioarele
sub ea și telecomanda în mână. A simțit cum i se relaxează toți
mușchii, eliberat. Nu îi verificase telefonul. Bineînțeles că nu. Greta
nu făcea lucruri din astea. Era deschisă și cinstită, așa că
presupunea că și el e la fel.
— Vrei să ne uităm la un episod din serialul acela cu James nu
mai știu cum? Irlandezul? l-a întrebat ea.
— Sigur, a spus Aidan, simțind cum încă mai tremură ca efect al
adrenalinei.
S-a așezat amabil lângă ea, în timp ce ea sărea peste reclame,
lăsându-și telefonul fix acolo unde era, pe marginea mesei.
Pe Zoe o speria cât de furioasă devenise. Cât de greu îi era să-și
înghită frustrarea față de orice nu mergea bine și cât de repede
făcea trecerea de la bucurie la furie intensă, de neclintit. Se simțise
atât de plină de speranță când i-a trimis lui Aidan fotografia cu noul
și splendidul ei pat. Căutase paturi și saltele timp de câteva
săptămâni, înainte de a se hotărî finalmente să cumpere tăblia de
catifea, cu o saltea cu memorie nou-nouță, care le va asigura
confortul suprem. Mai mult decât atât, arăta foarte bine. Părea genul
de mobilă care să-i placă și lui Aidan, dar el nici nu a răspuns. I-a
citit mesajul rapid, iar apoi, în loc să-i împărtășească entuziasmul, nu
a mai spus nimic, iar asta i-a schimbat diametral starea de spirit.
Aceasta s-a înrăutățit și mai tare când, în loc de Aidan, Felix i-a dat
un mesaj.
Era nedrept să fie dezamăgită, dar și mai nedrept era să se simtă
hărțuită când Felix i-a scris din nou despre apartament. Chiar voia ca
Zoe să se mute acolo și menționa asta cel puțin o dată pe lună. Ea
știa că încerca doar să o ajute, dar voia să se ajute și pe el. Chiriașa
nu-i plătise de două luni.
I-a trimis rapid mulțumiri și a insistat că pentru moment îi place să
locuiască cu Maeve, iar apoi l-a întrebat și pe el cum se simte, lucru
ce s-a dovedit a fi o greșeală. I-a trimis trei mesaje uriașe
plângându-i-se despre cum îi promisese un agent că va citi câteva
capitole din memoriile lui, iar apoi, după câteva luni, i-a spus brusc
că nu era genul de carte pentru el acum.
Era sigură că Aidan îi scrisese până ce a terminat ea de răspuns
și și-a făcut o ceașcă de ceai, dar nu s-a întâmplat nimic. Se simțea
blocată în așteptarea acelui răspuns, în loc să se concentreze la un
film și, mai apoi, pe muncă. Ca de obicei, aveau întâlnire pe Skype
la ora unsprezece. Măcar atunci putea vorbi cu el. Doar că Aidan nu
s-a logat la unsprezece. Iconița lui a rămas indisponibilă și nu-i
scrisese nici pe Messenger. Se tot uita cum trece și mai mult timp,
aproape dorindu-și ca el să nu-i scrie deloc, iar atunci când vorbesc
să îi trântească tot ce avea pe suflet. Cât de greu era să-i scrie un
mesaj? Să-i spună că întârzie?
Nimic din toate acestea nu era benefic pentru ea. Știa asta prea
bine. Se schimbase de atâtea ori în ultimele luni. Cândva, ea era cea
independentă. Cea care avea alte lucruri de făcut, care trebuia
convinsă. Întârzia des și se bucura când vedea entuziasmul lui
Aidan. Nu era sigură când s-a produs schimbarea, dacă se gândea
cu onestitate, probabil cu câteva luni în urmă. Deși fuseseră și
câteva luni în octombrie, după expoziție, când a contactat-o
constant. Când a făcut-o să creadă că nu poate fără ea.
La șapte luni distanță, era redusă la furie neajutorată, în lacrimi.
Era a treia oară când întârzia să vorbească cu ea săptămâna
aceasta. Și cu toate astea, ea nu i-a reproșat. Și-a promis acum
ceva timp că nu va fi niciodată genul acela de iubită. Acela care își
stresează și abuzează partenerii până când îi face să plece. Mereu i-
a plăcut nonșalanța lejeră și să pretindă că și ea e ocupată, dar toate
astea nu erau suficient de bune. În seara asta, chiar a văzut-o. Când
s-a conectat în sfârșit și a început să-i scrie, ea știa că orice scuză ar
fi găsit, nu era suficientă. Nu putea să accepte asta și să vorbească
mai departe. Nu când ea se gândise în ultimele trei ore îngrozită că
el ar putea vorbi cu Greta despre căsnicia lor, hotărând să-și mai
acorde o șansă.
Mesajele lui au apărut la un moment dat unul mai relaxat decât
celălalt.
Îmi pare rău, draga mea. Am început să vorbim despre finanțe și ne-am
complicat. Nu mi-am dat seama că am vorbit AȘA MULT… Ce mai faci?
Xx

Ea a privit mesajul câteva minute. Atât de mult încât el i-a mai

trimis unul.
Mi-a fost foarte dor de tine azi! Mă bucur să aud că ai un pat nou. Ce
gest frumos din partea ta. Vrei să te sun acum? xx

Bineînțeles că voia. Voia să-i vadă chipul, să-și aducă aminte cât
de mult îl iubea. Și tocmai de aceea nu trebuia să-l vadă. El reușea
mereu să-i potolească furia.
Prefer mesajele.

A trimis asta, apoi a scris un mesaj mai lung, iar el a așteptat ca

ea să-l scrie, fără să protesteze.
Aidan, nimic din toate acestea nu e bine pentru mine. Așteptarea asta,
iar și iar. Înțeleg că au existat probleme legate de bani, dar te poți ocupa
de ele direct cu Greta după ce te muți de acolo. Nu mai pot sta
așteptând la nesfârșit, iar până nu vă separați, nici nu ar trebui să mă
gândesc la tine ca la un bărbat singur. În ultimele șapte luni ai fost tot un
bărbat însurat, iar eu a trebuit să sufăr din cauza asta. A trebuit să mă
mulțumesc cu fărâme din timpul tău și cu grija ta constantă față de
sentimentele Gretei. În ciuda faptului că asta te face o persoană
minunată, mai înseamnă și că ești foarte ușor influențabil. Mă tem tot
timpul că o să te răzgândești și fiecare întârziere mă face să cred că
 asta faci. E o tortură și trebuie să înceteze. Trebuie să o părăsești. Nu
într-o lună, nici în câteva săptămâni. Acum. Weekendul acesta. Sau nu
mai putem fi împreună. Nu mai pot să continui așa. Îmi pare rău.

A urmat o pauză, în care a simțit cum îi bate inima cu putere, apoi

el a început cu o serie de mesaje scurte.
Îmi pare rău. Ai dreptate.

Nu mi-am dat seama cd te simți așa, deși ar fi trebuit. Am fost un măgar.

Ai timp să ne vedem mâine la prânz? Hai să ne întâlnim și să vorbim

despre asta.

Te iubesc și nu vreau să te rănesc niciodată. Xx

Zoe a expirat încet. Aidan nu o luase la sănătoasa. Era bine. A

pus piciorul în prag și a funcționat. Totul era bine.
Mi-ar plăcea, da. Și eu te iubesc. Xx

A citit din nou mesajele în timp ce el mai scria, întrebându-se dacă

să-i ceară mai multe lămuriri. Chiar avea să o părăsească pe Greta
acum? În câteva zile? Ar fi vrut ca el să-i spună asta. A primit și
ultimul lui mesaj, iar ea l-a citit cu lacrimi în ochi.
Nu-ți face griji, draga mea. O să rezolv toate astea. Xx

Ea a ajuns mai devreme la prânz, dar Aidan a apărut la câteva

minute. Zoe i-a zâmbit când a intrat pe ușă, profund liniștită să-l aibă
acolo, dar era ceva solemn în salutul lui, iar ei a început să-i fie
teamă.
A îmbrățișat-o, lucru care ar fi trebuit să o încurajeze, dar buzele
lui s-au dus pe fruntea ei, nu pe buze. Zoe a simțit cum începe să-i
tremure picioarele și s-a așezat simțind că nimic din ce se întâmpla
nu era real.
— Uite. Am fost… egoist, a spus Aidan, trăgându-și scaunul mai
bine.
Fruntea i s-a brăzdat instant de un rid care părea să emane furie.
— Mai mult decât egoist. Am fost un idiot. Nu am reușit să văd
ceea ce era în fața mea și am ajuns să rănesc doi oameni care nu
merită să fie răniți.
— E în regulă, a spus Zoe rapid, încercând să mascheze toate
grijile de mai devreme. Să le dea la o parte, ca și până acum. Eram
doar supărată.
— Nu, nu este, a spus Aidan încet. Nu e nimic în regulă. Nu ar fi
trebuit niciodată să încep relația aceasta cu tine. Credeam că știu ce
fac, dar nu e așa.
Zoe a crezut că i se face rău. Ce-a făcut? Nu voia asta nicicum.
— După tot ce mi-ai spus, m-am gândit bine. M-am gândit per
ansamblu, ce înseamnă să mă despart de Greta. A oftat lung. Și mi-
am dat seama că nu vreau să fac asta. Cumva, în străfundul inimii,
îmi pasă suficient de mult de ea încât să vreau să fac căsnicia să
meargă. Am trezit-o aseară și i-am spus ce simt, iar ea a recunoscut
că și ea voia același lucru.
Părea că toate coșmarurile din ultimele șapte luni se adeveriseră.
Îi spunea practic că o iubea pe Greta mai mult. Îi spunea că s-a
terminat.
— Nu fă asta, a spus Zoe, în timp ce ochii i se acopereau de
lacrimi fierbinți, pline de umilință. Nu e ceea ce crezi. Ne iubim…
— Așa este, a spus Aidan, întinzând o mână spre obrazul ei.
Ea l-a lăsat.
— Și aceasta este adevărata tragedie. Iubesc două femei
minunate și trebuie să aleg. Trebuie să te las să fii cu altcineva, cu o
persoană care îți poate da inima toată, nu doar pe jumătate.
— Așadar, eu nu am nimic de spus? a întrebat Zoe. Niciun
cuvânt? Asta este? Ați decis voi doi că ea rămâne și eu plec?
— Îmi pare rău, a spus Aidan din nou.
Zoe s-a ridicat, dar lacrimile se amestecau acum cu o furie
crescândă.
— Du-te naibii, Aidan, a spus ea. Du-te dracului și tu și ziua în
care te-am cunoscut. Ai distrus totul. M-ai rupt în bucăți și toate
astea au fost doar… un experiment ca să-ți dai seama dacă vrei să
rămâi în nenorocita aia de căsnicie.
— Zoe, nu, a spus el, iar ea l-a văzut cum se albește la fată.
Vorbele acestea încă îl răneau. Încă te iubesc și vreau să-ți fie bine.
Lasă-mă să te ajut. Lasă-mă să am grijă de tine, ca prieten. Meriți un
prieten bun.
 — Nu vreau să am nimic de-a face cu tine, a spus Zoe știind că în
sfârșit acesta era adevărul cel mai sincer.
Și-a luat haina și a împins scaunul sub masă, sperând că l-a lovit
peste picior. Asta trebuia să-l doară. Sper să nu-ți mai văd mutra
niciodată.
Era la doar câțiva metri de restaurant când și-a scos telefonul și a
început să blocheze orice formă de contact cu Aidan, dar asta nu era
suficient. Trebuia să-l șteargă din viața ei. Ireversibil.
I-a căutat numele în e-mailuri și a șters fiecare mesaj de la el. A
șters conversațiile pe care le-au avut pe Skype – mii de mesaje. A
șters tot, apoi a deschis fotografiile și a început să șteargă fiecare
fotografie în care apărea și el. Apoi i-a dat mesaj lui Maeve și i-a
spus că dacă Aidan mai încerca să o contacteze, trebuia să îl ignore.
Că o terminaseră. Că nu avea voie în casă și nici nu avea voie să
știe unde este. Știa deja în sufletul ei că lui Maeve nu o să-i convină.
După aceea, i-a scris lui Felix că e interesată de apartament.
 23.

O’Malley s-a simțit toată dimineața ca un copil care nu are voie să

intre în magazinul cu dulciuri. Nu că îl deranja prea tare să lucreze la
cazul de șantaj, doar că investigația crimei lui Zoe Swardadine avea
un ritm mai alert, cu conversații frecvente între Hanson, Lightman și
detectivul inspector-șef despre cum avansau lucrurile.
Cu toate acestea, pe la prânz a început să simtă că a progresat cu
adevărat. S-a gândit deodată că toate informațiile care au servit
drept rampă de lansare veniseră de la lucruri care se întâmplaseră
în casele oamenilor. Afaceri. Activități ilegale instrumentate de
acasă. Întrebarea era cum erau accesate aceste informații de
șantajiști.
Aducându-și aminte de codurile de înregistrare folosite de Felix
Solomon, s-a gândit la un potențial răspuns, așa că i-a scris noului
său prieten Ziggy un mesaj pe Whatsapp. Fostul student la
informatică a răspuns în câteva clipe.
O’Malley i-a explicat că a crezut că acest caz de șantaj ar
presupune automat hackeri, însă nu totul era electronic.
Așadar, ai putea să spionezi oameni? În casele lor?

Răspunsul lui Ziggy a fost rapid și entuziasmat.

Da, sigur! Trebuie doar să spargi sistemul camerelor de luat vederi.

O’Malley a întrebat dacă doar cei cu pregătire tehnică puteau face

asta.
Nu, dar poți plăti pe cineva pe dark web. Costă doar câteva sute pentru
o adresă specifică de IP sau un cont. Poți cumpăra și liste pentru un
preț mult mai mic. De exemplu, dacă vrei să te uiți la fete tinere, poți
cumpăra acces la o listă de camere ale adolescentelor.

Doamne, s-a gândit O’Malley. Era oribil. I-a spus asta și lui Ziggy,
apoi a întrebat dacă ar primi acces la computerele lor.
Nu, faci totul de la distanță. De aceea îmi pun bandă adezivă pe
cameră. Ar trebui să taci și tu asta. Nu știi niciodată cine ar putea fi
 interesat de polițai de vârstă mijlocie…

O’Malley nu s-a putut abține din râs.

O să țin minte asta. Mersi!

•
Primul mesaj a lui Jojo din ultimele câteva zile a venit când Jonah
era pierdut în gândurile despre Aidan Poole. L-a lăsat pe Lightman
să-i ia lui Maeve Silver noua declarație despre atac și să introducă
biletul în sistem ca probă. Trebuia să se gândească.
A simțit un sentiment imediat de vină când a văzut numele lui Jojo
pe telefon și s-a întrebat cum era posibil să se aștepte la mesaje și
de la ea și de la Michelle, să fie atât de legat de ambele. Poate că
așa a fost și pentru Aidan Poole, s-a gândit el.
Era un mesaj vesel, puțin mai lung ca de obicei.
Buna, polițai Sheens! Cum merge treaba cu poliția? Nu am avut semnal
în ultima perioadă, dar a meritat. Am văzut niște locuri incredibile. Am
găsit o cascadă de nouă metri care avea atât de puțină forță, că abia se
simțea în piscina de jos, în care se vedeau toate pietrele de pe fund.
Astăzi m-a trezit o antilopă gemsbok. Caută pe Google. Nu-mi amintesc
când m-am mai simțit vreodată atât de conectată cu toată sălbăticia
asta. Poate doar pe la cinci ani când m-am rătăcit la iazurile de pescuit.
De acum o să am semnal o perioadă. Xx

A citit mesajul de trei ori și habar nu avea ce să-i răspundă. Ce-ar

putea spune ca să nu fie duplicitar? Dar de ce i-ar mai trimite un
mesaj despre Michelle când ea era acolo trăindu-și viața?
Încă se uita la mesaj când a bătut Hanson la ușă.
— Domnule, a spus ea. Am primit un apel interesant de la un civil.
Jonah a privit vinovat punându-și telefonul pe birou.
— Zi-mi!
— E un tip care e destul de sigur că a văzut-o pe Zoe având grijă
de un bărbat beat mai în vârstă, bine îmbrăcat, într-un pub joi seara,
undeva între 22:00 și 22:45. Crede că bărbatul era grizonant și avea
barbă scurtă și mustață.
— Ce lucruri interesante îmi spui, a zis el. Și ce s-a întâmplat cu
ei?
— Au luat un taxi, pe care l-a chemat ea.
 — Ai notat numele cârciumii? a întrebat el, căutându-și deja cheile.
Jonah a simțit această schimbare obișnuită a stării de spirit când a
părăsit secția. Nu mai conta că avocatul lui Aidan Poole urma să
ajungă în orice moment sau că ploua cu găleata. Nu mai conta nici
că îi dăduse geaca de ploaie lui Hanson. Sentimentul de a-și părăsi
biroul era energizant.
A reușit să găsească un loc de parcare doar pe la 400 de metri de
pub, dar a aproximat timpul necesar pentru a ajunge la bar destul de
bine. Era plouat când a intrat, dar nu era ud leoarcă. În pub era
destul de cald. Era mai mult un gastropub, și nu un bar clasic cu
băuturi, cu calorifere vintage de alamă, montate pentru decor.
La bar era o fată, cu fața rotundă și roșie în obraji și o haină gri pe
ea. El i-a zâmbit când a abordat-o:
— Tu ești Amy? a întrebat el. Sunt de la poliție. Tanya a spus că
aș putea vorbi puțin cu tine.
— Da, a spus ea.
Amy a privit în jur la cele trei mese ocupate, apoi a aprobat.
— Să vorbim aici? Tanya e în beci.
— Sigur, a spus el, trăgând un scaun de bar.
Erau din catifea albastră și capitonate adânc, lucru care, din
perspectiva lui, era o greșeală. Dacă scaunele de la bar erau
confortabile, acest lucru îi încuraja pe bețivanii solitari să stea și mai
mult și să se lase și mai mult în moalele scaunului. Lucru
extraordinar pentru afacere, dar rău pentru poliție.
— Tanya a spus că tu erai la bar joi.
— Da.
Amy a luat o lavetă și a început să curețe barul.
— De la șase până la închidere.
— Mă întrebam doar dacă îți amintești să fi văzut o tânără aici, a
spus Jonah, deschizând un folder de poze și scoțând o fotografie de-
a lui Zoe din buzunarul transparent de plastic în care era. A pus-o pe
bar în fața lui Amy, care s-a oprit din ce făcea pentru a se uita mai
bine. Și-a dus gura într-o parte în timp ce se gândea, după care a
spus:
— Nu o recunosc, nu cred. Vreau să zic, ar fi putut fi aici, dar nu-
mi amintesc să fi comandat sau ceva.
 — Ar fi venit la bar să-și ajute un prieten care era destul de beat, a
spus el, dar fără să forțeze nota. Poate îți amintești de el? Un tip mai
în vârstă decât ea. Era suficient de beat cât să cadă de pe scaun.
Amy nu era sigură.
— Păi… a fost cam aglomerat, poate că nu am observat… Au fost
câțiva tipi la bar să comande, dar… a venit singur?
— Așa credem.
Amy și-a scuturat capul încet.
— Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva atât de criță. Mai sunt
tipi care vin și beau singuri, dar nu sunt mulți. Mai mult vin grupuri
sau oameni care vor doar să mănânce.
Jonah a mers mai departe în albumul cu buzunare din plastic,
scoțând fotografiile printate ale lui Lightman ce cuprindeau o serie de
bărbați, inclusiv suspecții lor. A luat fotografia lui Zoe, după care a
întins celelalte fotografii ca pe niște cărți de joc.
— Ai văzut vreun bărbat de aici?
Amy a dat cârpa la o parte și s-a concentrat pe fotografii. El
urmărea cum i se plimbă ochii de la o fotografie la alta și încerca să
nu se simtă dezamăgit. Era clar că niciuna nu-i părea cunoscută. A
privit și fotografia lui Felix, după care a trecut mai departe cu aceeași
viteză.
La ultima fotografie, cea a unui tânăr brunet fără barbă, care era
doar un actor a cărui poză era folosită în astfel de cazuri, a ezitat.
— Poate el, a spus ea, dar nu sunt sigură.
— Nicio problemă, a spus Jonah, luând toate fotografiile și
punându-le la loc. Ne-ai ajutat mult, așa că îți mulțumesc. I-am lăsat
Tanyei un mesaj să-l roage și pe celălalt angajat să mă sune când
poate. Dacă-ți mai amintești ceva, sună-mă.
I-a lăsat cartea de vizită, apoi a ieșit, simțind un oarecare regret.
Încă mai ploua, iar în aer se simțea un miros atât de puternic de
sare, ca și cum norii ar fi absorbit marea și acum o plouau peste
lume. A alergat spre mașină. Când a intrat în Mondeo și a plecat, era
îngândurat. Deși nu se putea baza pe memorie, s-ar fi așteptat ca
Amy să-și aducă aminte de Zoe și Felix cu două seri în urmă, în
special dacă Felix ar fi fost beat și s-ar fi făcut de râs. Barul nu era
suficient de mare încât el să nu fi fost undeva în apropierea ei, iar
dacă era aglomerat, cu siguranță i-ar fi spus ceva dacă ocupa un
scaun ore întregi.
Acest lucru îl făcea să se îndoiască de relatările martorului. Nu era
ceva nou să audă că o persoană inventase o poveste. Totuși, era
ciudat că Hanson era interesată de ce a spus apelantul. În general, i
se părea că Hanson judecă oamenii corect.
Echipa de ciberneticieni ar fi trebuit să termine până acum cu
telefonul lui Zoe. Ar putea să-i studieze lista apelurilor, posibil găsind
și altceva. Ceva care să-l incrimineze ferm pe Aidan Poole sau nu.
•
O’Malley era în toiul scrierii informațiilor pe care le primise de la
Ziggy, pentru a le trimite mai departe ca teorie despre cazul de
șantaj. A făcut o treabă foarte bună eliminând distragerile, ajutându-
și astfel echipa în acest caz. Atât de bine, de fapt, încât a făcut
conexiunea doar atunci când Hanson a strigat ceva tare către
Lightman despre camerele de supraveghere.
Și-a luat telefonul din nou și a mai scris încă un mesaj pe
Whatsapp.
Poți folosi Skype pentru o face toate astea? Să spionezi.

A urmat o scurtă întârziere, după care Ziggy i-a răspuns.

Da. Una dintre cele mai simple modalități este să intri printr-o aplicație
care are permisiunea de a folosi camera.

O’Malley era deja la jumătatea drumului către biroul detectivului

inspector-șef când și-a dat seama că șeful încă era plecat. Și-a spus
că trebuie să aibă răbdare și s-a dus să mai adauge o filă nouă la
cazul lui Zoe Swardadine.
•
Jonah a sunat echipa cibernetică în drumul lui înapoi spre secție,
bucurându-se că a făcut-o. Raportul referitor la telefonul lui Zoe era
gata. Urma să fie trimis odată cu amprentele, dar deocamdată era
blocat în mailul cuiva.
A urcat câte două scări deodată înapoi spre Departamentul de
Investigații Criminale, și-a salutat scurt echipa și s-a dus în birou.
Raportul era acolo, l-a văzut.
 S-a uitat mai întâi la lista de apeluri a lui Zoe și a văzut că nu
exista niciun apel către un număr local joi seara. De fapt, în seara
aceea nu era înregistrat niciun apel către niciun număr. Ultimul apel
de pe listă a avut loc la ora cinci, către un contact denumit Felix. Se
potrivea cu ora dată de Felix, dar cu toate astea, Jonah și-a notat
informația plin de curiozitate. Mai erau trei apeluri de la Felix, dar
fiecare durase doar câteva secunde. Ce s-a întâmplat acolo? Sigur
nu era vorba de semnal slab într-un bloc unde se vorbea des la
telefon.
Mergând mai departe, a văzut un apel imediat după ora zece,
miercuri seara, de la tatăl lui Zoe. Durase aproximativ paisprezece
minute. Apoi, mai jos, a văzut un contact denumit B-Cab, la 22:45. A
oftat când a introdus numărul pe Google și i s-a confirmat că era o
companie locală de taxi. Părea că martorul o văzuse pe Zoe, dar în
altă zi. Era frustrant, dar acum putea măcar să sune la compania de
taxi să ceară o descriere mai exactă și de asemenea, putea să arate
fotografiile angajaților din tura de miercuri seară de la Bridge. Exista
șansa de a-l identifica pe Felix Solomon, dacă el era cel descris.
A mai căutat prin telefonul lui Zoe. A găsit numeroase apeluri
sporadice către și de la Felix. Mai erau apeluri de la Maeve,
Angeline, Victor și câteva de la părinți.
A făcut o pauză când a ajuns cu trei săptămâni în urmă, dându-și
seama abia acum ce lipsește. Nu era niciun apel către Aidan. Nu
mai avea numărul lui salvat? Nu era niciun contact care să aibă vreo
legătură cu el. A căutat numărul lui Aidan în baza de date, l-a
introdus în fișier, după care a apăsat butonul de căutare. Erau
rezultate, cu numele lui Aidan, dar nimic recent. Ultimele apeluri și
mesaje erau din mai.
Cu un sentiment de neliniște, a deschis fișierele legate de contul
de Skype. Căutând, a găsit contul lui Aidan destul de rapid, dar, din
nou, nu erau apeluri către și de la el în ultimele șase luni. Nimic de
pe douăzeci mai încoace.
S-a uitat la informații, apoi, simțindu-se puțin nesigur pe picioare,
s-a ridicat și s-a dus unde întreaga sa echipă era îngropată în muncă
pe calculator.
— A verificat cineva dacă ID-ul de Skype apelat de Aidan de pe
telefon era al lui Zoe? a întrebat el.
 — Da, a zis Hanson. Am trecut în notițele de la interogatoriul lui.
Cu siguranță e al ei.
— Nu apare în apelurile pe Skype de pe telefonul ei, a spus
Jonah.
Hanson l-a privit cu o expresie nesigură, iar O’Malley a inspirat ca
și cum ar fi urmat să spună ceva, când ea a continuat:
— Nu cred că poți modifica informațiile acestea pe Skype, așa că
sunt destul de sigură că el a sunat-o. A șters cineva conversația?
Criminalul? Dându-și seama că a fost văzut?
— Nu știu, a spus Jonah. Este… ciudat. Nu există apeluri către
sau de la Aidan pe telefonul lui Zoe în ultimele șase luni. Dacă erau
împreună și Aidan o suna pe Skype, cu siguranță trebuie să fie
existat și alte forme de comunicare.
— Voiam să vorbim despre asta, a spus O’Malley. Am început să
caut hackeri de camere web pentru cazul de șantaj și am aflat de la
Ziggy că poți sparge contul cuiva de Skype, astfel încât camera să
pornească atunci când vrei tu. Am tot căutat și poți să vezi ce face o
persoană fără ca ea să știe și fără să răspundă apelului. Nici nu-i
pornește luminița de la cameră.
Jonah l-a privit preț de o clipă, apoi a spus:
— Ei bine, asta explică multe.
•
Era clar pentru Jonah în momentul în care a intrat în camera de
interogatoriu că avocatul lui Aidan i-a spus ce să facă. Lectorul nu
zicea o vorbă, iar liniștea lui era aproape comică. Când Jonah a
adus în discuție amprentele, dându-i din nou lui Aidan șansa să
explice ce era cu ele acolo, el se uita mut la masă. Avocatul, un
bărbat de vârstă mijlocie, care părea și mai academician decât el,
avea să vorbească în locul lui.
— Clientul meu deja a explicat că nu are la cunoștință cum s-ar fi
putut întâmpla așa ceva, a spus el. Nu știa unde este amplasat
apartamentul și nu a fost acolo.
— Mulțumesc, a spus Jonah. Nu vom mai continua cu asta acum
în principal. Ne interesează altceva.
Jonah a văzut cum ochii strălucitori ai lui Aidan îl privesc, după
care s-au lăsat din nou în jos. Nu se putea abține să nu zâmbească
în sinea lui când a luat o foaie de hârtie și a scanat-o, iar astfel s-a
creat o pauză. Simțea cum anxietatea lui Aidan Poole atinge cote
noi.
— Așadar, a zis el într-un final, ai pretins de câteva ori că aveai o
relație cu Zoe Swardadine atunci când ea a murit. Am descoperit
recent că această declarație este falsă.
Aidan și-a întors capul și a oftat. Avocatul i-a aruncat o privire
laterală aproape amuzantă. În mod clar, Aidan nu fusese complet
cinstit nici cu el.
— Te-ai despărțit de Zoe în mai, a spus. Motivul pentru care nu
știai unde stă este că s-a mutat ca să scape de tine. Nu ați vorbit luni
întregi.
Aidan se foia, iar avocatul s-a aplecat să-i șoptească ceva, deși
numai Dumnezeu știa ce avea să spună când în mod clar a fost
prins cu mâța-n sac.
— Am vorbit în seara aceea, a spus Aidan.
— O, așadar, o răsturnare de situație? a întrebat Jonah. A decis
deodată să vorbească cu tine?
A urmat o pauză, iar Aidan a spus:
— Da.
— Și, cu toate acestea, a spus Jonah, privindu-și din nou hârtiile,
pretinsul tău apel cu Zoe nu a apărut pe contul ei de Skype. Nu
există pe telefonul ei nicio formă de comunicare între voi doi. Nimic
din mai, când v-ați despărțit.
A urmat o liniște foarte lungă, iar apoi Aidan a spus, suspinând:
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
•
După patruzeci de minute, Aidan a fost eliberat până la noi ordine.
L-au informat că intenționau să îl acuze de spargere ilegală a
sistemului camerei calculatorului, dar trebuiau să analizeze
posibilitatea condamnării și dacă Aidan a distribuit sau nu
materialele înregistrate. Echipa cibernetică a fost trimisă să confiște
laptopul și calculatorul lui Aidan temporar.
Era puțin probabil că îl vor acuza de spionaj înainte de a găsi
răspunsul întrebării dacă el a ucis-o pe Zoe Swardadine. Cu toate
că, dacă Jonah ar fi fost în totalitate sincer cu el însuși, deja ar fi știut
răspunsul la această întrebare. Căderea zidurilor de apărare ale lui
Aidan fusese totală. A vorbit neîntrerupt despre cum fusese convins
că separarea lor era spre binele tuturor și despre cât de mult voia
să-și salveze căsnicia. Cum a crezut că el și Zoe puteau fi prieteni,
cum respingerea ei totală l-a făcut să se urce pe pereți.
— Nu am vrut să… știți… să o urmăresc așa. Nu așa a început, a
spus el. La început, mi-a fost pur și simplu teamă că o să-și facă rău
și că nu o să-mi spună nimeni nimic. Nu era decât un zid de tăcere.
Nici măcar Maeve nu mai vorbea cu mine pe final.
Jonah a ascultat într-o liniște absolută, conștient că Hanson făcea
același lucru și că reacționa cu la fel de multă scârbă.
— Așadar, am găsit o modalitate de a vedea ce face. Și am știut
că e greșit. Am știut. Dar am ajuns până într-un punct în care nimic
nu mai conta. M-am gândit că dacă verific ce mai face, va dispărea
totul. Am tot căutat până ce am dat de un site unde am găsit oameni
dispuși să facă asta pentru mine și le-am dat 300 de lire ca să-mi
ofere acces la camera ei.
— Dar nu a fost suficient? a întrebat Hanson. Să verifici ce face?
— S-a transformat în dependență, a spus el. Cea mai stranie
dependență. Îmi plăcea să o văd pur și simplu uneori, asta mă
înveselea. Să-i văd chipul după săptămâni de respingere.
— Și joi seara?
Aidan a ridicat din umeri.
— O seară ca oricare. Am sperat că o să intre mai devreme. Greta
era plecată și ar fi fost drăguț. Mă gândeam să deschid televizorul și
să… mă uit împreună cu Zoe.
Jonah a decis să nu se gândească prea mult la asta, în timp ce
Aidan evita subiectul amprentelor încă o dată și a insistat să afle
cum au ajuns acestea acolo. În ciuda confesiunilor în lanț ale lui
Aidan, acesta și-a scuturat capul către Jonah și a spus:
— Nu am fost acolo. Nu am fost acolo niciodată. Singurul lucru la
care mă pot gândi e că cineva încearcă să-mi însceneze asta.
După ce a terminat de semnat pentru bunurile lui, punându-și
telefonul, cheile și portofelul înapoi în buzunar, Jonah nu a putut
decât să fie de acord cu el.
•
Când s-a dus înapoi la echipă, Jonah era prins în gândurile sale.
Hanson era deja la biroul ei când el s-a dus lângă ea, trăgându-și un
scaun aproape.
 — Crezi că spune adevărul? a spus Hanson, iar Jonah a aprobat.
— În parte, da.
— Adevărul despre…? a întrebat Lightman.
— Că nu a fost niciodată la apartament, a răspuns Jonah. Crede
că cineva a vrut să-i însceneze crima, iar eu tind să cred la fel. E
prea specific, amprentele într-un singur loc și nicăieri altundeva.
— Așadar, a spus Lightman, întrebarea e cine ar vrea să facă
asta.
— Da, a spus Jonah. Vreau să spun, criminalii de obicei nu
înscenează crimele altora. E dificil, iar asta adaugă încă un strat de
dificultate la caz.
— Ar putea fi răzbunarea un motiv? a întrebat Hanson, lăsându-se
pe un cot și punând picior peste picior. Cineva care voia să-l distrugă
pe Aidan și să o ucidă pe Zoe?
— Aș zice că e mai probabil decât orice alt motiv, a spus Jonah.
— Lui Victor i-ar plăcea probabil să-l vadă închis, a continuat
Hanson. Dar fetele? Avea Aidan vreo problemă cu vreuna dintre
ele?
— Nu, din câte știm, a spus Lightman. Să ne mai gândim la asta?
— Cu siguranță, a răspuns Jonah. Mă întreb iarăși dacă nu cumva
persoana cea mai pasibilă de a înscena cuiva o crimă nu este cea
care înțelege crimele foarte bine.
— Felix Solomon, a murmurat Hanson.
— Ce trebuie să avem în minte, a spus Jonah încet, este că
amprentele ar fi putut fi lăsate de persoana care s-a certat cu Zoe la
nouă. O ceartă care ar fi putut duce la o crimă din răzbunare la nici
două ore mai târziu, dar cu siguranță amprentele nu au fost plasate.
Pur și simplu, nu se poate ca cineva să iasă în oraș și să îi sustragă
inginerește amprentele lui Aidan la timp pentru a se întoarce și a o
ucide pe Zoe la unsprezece.
— Doar dacă amprentele nu au apărut mai târziu, a spus Hanson
pe gânduri. Felix avea o cheie.
— Așadar, cu excepția cazului în care era Felix, atunci e puțin
probabil ca ucigașul să fi fost cel care s-a certat cu ea. Și chiar și
așa, pare mult mai sigur că totul a fost plănuit cu mult timp în urmă.
Ce a făcut Zoe în seara aceea a fost cu siguranță important, poate
chiar l-a făcut pe ucigaș să comită crima fix atunci, însă probabil că
nu a fost motivul real pentru care a fost omorâtă.
— A fost ca picătura care a umplut paharul, a aprobat Hanson. Da.
Jonah l-a privit pe Lightman.
— Mai avem vreo cameră de supraveghere din oraș acum? Orice
despre personajul dubios cu șapcă de pe strada lui Zoe? Aș spune
că dintre toate persoanele prinse pe cameră, aceea are cele mai
multe șanse să fie implicată într-o crimă cu premeditare. Știa unde
sunt camerele. Hainele lui. Totul spune premeditare.
— Avem ceva informații acum, a spus Lightman. Am încercat deja
să dau de urma celui cu șapcă, dar sunt multe materiale de analizat.
A făcut o pauză.
— Știu că ideea este că mișcările lui Zoe nu sunt o prioritate, dar
simt că ar trebui totuși să vedem unde s-a dus când a plecat de
acasă. Și au mai trecut și câteva mașini pe acolo atunci când a
murit…
— Bine, a spus Jonah. Hai să ne împărțim în trei direcții. Juliette,
vezi dacă reușești să afli unde s-a dus Zoe în intervalul neacoperit,
și află cine o aștepta când s-a întors acasă. Domnall se poate ocupa
de mașini.
— Aș face asta, sigur, dar lucrez la cazul de șantaj, a spus
O’Malley ridicându-și privirea din calculator. Având în vedere ce ai
spus dimineață…
Jonah a zâmbit, căci deja luase decizia care îl îndatorase fată de
Wilkinson de dimineață.
— Clar, e important. Măcar una din mașinile acelea ar putea avea
un șantajist în ea.
— Cu siguranță, a spus O’Malley râzând. Apropo, ți-am trimis un
e-mail de la Ziggy despre logările acelea. Una dintre cele la care
avea el acces era setată să urmărească administrarea rețelelor și
putea să găzduiască o grămadă de lucruri, inclusiv infracțiuni
sexuale la nivel național. Așadar, dacă s-a uitat la toate alea, cu
siguranță a dat de numele Piers Lough.
— Minunat, a spus Jonah. Vrei să verifici toate astea cât mă duc
să vorbesc cu el?
•
 Felix nu a răspuns imediat la ușă, iar Jonah se întreba dacă nu
cumva nu voia să vorbească. A bătut din nou și după o pauză de
douăzeci de secunde, ușa s-a deschis și a apărut chipul lui Felix.
Jonah a trăit cel de-al treilea șoc din ziua aceea. Deși bărbatul din
fata sa era fără îndoială Felix Solomon – îmbrăcat într-un costum gri
închis și aranjat ca de obicei – era aproape de nerecunoscut.
Expresia lui greu de citit fusese acum înlocuită de panică absolută.
— Îmi pare rău, a spus fostul polițist, cu o voce mult mai în șoaptă
decât își amintea Jonah. Am… nu e un moment potrivit.
Arăta ca și cum ar urma să închidă ușa, dar Jonah a simțit din
instinct că trebuia să vorbească cu el acum, când nu era în
defensivă.
— Îmi pare rău că te-am deranjat, dar am nevoie de puțin ajutor.
Felix a ezitat, dar a funcționat. S-a dat într-o parte și l-a invitat pe
Jonah în apartament, unde televizorul era pornit pe canalul de știri,
dar fără sunet. Jonah a observat că pe masa de la bucătărie era un
laptop. Se întreba dacă Felix încercase să mai spargă ceva pe
internet.
A dat curs invitației lui Felix și s-a așezat pe canapea. Era în mod
clar agitat. Fostul polițist stătea în picioare și părea că nu-și găsește
locul, respirând sacadat, inegal.
— Este… o criză? a întrebat Jonah încet, deși cunoștea deja
răspunsul.
— Da, a spus Felix. Sunt… sunt unele elemente declanșatoare. A
arătat cu mâna spre televizor.
— Bănuiesc că ți-e greu să te uiți la știri, a spus Jonah încet,
arzând de curiozitate, dorind să afle ce l-a adus pe un fost detectiv
inspector-șef în starea asta.
Și apoi a completat:
— Și eu am niște amintiri groaznice, dar cred că până acum am
fost norocos. Nimic nu a fost așa îngrozitor cât să…
Felix continua să respire sacadat.
— Dar, cu toate astea, ar fi trebuit să fiu mai tare, a zis el.
Jonah a vrut să ceară mai multe informații, dar s-a hotărât că era
mai bine să afle dacă era sau nu hacker.
— Trebuie să vorbim despre informația referitoare la Piers Lough,
a spus Jonah apoi, pe un ton mai ferm. Informație care, aș vrea să
adaug, s-a dovedit a fi falsă. Vârsta acestui Piers Lough nu se
potrivește cu a temutului pedofil.
Felix l-a privit surprins, ceea ce a mai șters din panica vizibilă, apoi
s-a întors și a început să meargă colo-colo, încă respirând foarte
zgomotos.
— Bine, a zis. Dar tot putea fi el.
— Ar fi putut, a spus Jonah, dar cel mai important lucru în
momentul de față este că ai accesat baze de date ale poliției când
nu mai ai dreptul să faci asta.
Felix s-a oprit, privindu-l aproape patetic.
— Eu nu…
— Nu vreau să-ți fac probleme, a spus Jonah, dar o să le închid.
— Nu o face, a spus Felix, aplecându-se cât să pună mâna pe
masa de la bucătărie. Trebuie să vă pot ajuta. Dumnezeu știe că nu
am ajutat-o cât încă trăia…
— Cum așa? a întrebat Jonah.
Felix și-a scuturat capul, și apoi a vorbit.
— Mi-a spus. În ziua în care a murit. Nu mai avea răbdare cu mine
și mi-a zis că eram egoist și, ei bine mă complăceam în situația
aceea.
Jonah s-a gândit la apelurile dintre Felix și Zoe. Apoi s-a gândit la
Angeline și la cum Zoe i-a zis că este distrusă. Toate acestea, joi. În
aceeași zi.
Jonah voia cu ardoare să afle ce se întâmplase cu prietena bună,
prezentă, care mereu sărea în ajutor, de i-a repezit atunci pe toți.
Deși știa că uciderea ei cel mai probabil a fost premeditată, încă ar
putea fi parte din aceeași poveste. Dacă Zoe a fost deodată dură și
tăioasă față de prietenii ei care se bazau în mod evident pe ea,
poate că asta a umplut paharul. Majoritatea criminalilor fac lucruri și
din motive emoționale.
— Crezi că a fost drept să-ți spună asta? a întrebat Jonah după o
clipă.
— A fost dur din partea ei și a trecut cu vederea multe lucruri, a
spus Felix. Eram extrem de furios pe ea. În ziua aceea nici nu am
vorbit cu ea. Nu am mai vorbit cu ea seara, chiar dacă știam că mi-a
zis lucrurile acelea pentru că era disperată. Simțeam… simțeam că
eu am împins-o către asta. A scuturat capul. Cred că a invitat pe
cineva pe la ea și am sentimentul groaznic că a fost chiar Aidan
Poole.
Jonah s-a întrebat din nou dacă Felix avea vreun motiv pentru
care voia să nu-l mai vadă pe Aidan Poole în peisaj. L-a privit pe
Felix cu atenție când a întrebat:
— De ce Aidan?
— Pentru că niciodată nu a trecut de despărțirea asta, a spus
Felix, cu aceeași voce. El… a schimbat-o. Poate nu doar el. Totul.
Poate chiar și noi, ceilalți.
— Ți-a spus ceva care să te facă să crezi că l-a invitat la ea? a
insistat Jonah.
— Nu, a spus Felix dând din cap. Nu mi-a mai spus nimic, sincer.
Nu vorbise despre Aidan de săptămâni bune, deși cred că voia să o
facă adesea.
— Așadar, nu te-ai certat cu ea din nou? a întrebat Jonah. Joi
seara?
Felix a scuturat din cap:
— Nu voiam să o văd.
— Avem martori care spun că au auzit o ceartă la ora nouă, a
insistat Jonah. Și o cameră de supraveghere a surprins-o vorbind cu
cineva în fața ușii când s-a întors acasă. Vom vedea exact cine a
fost în curând.
— Nu eu, a spus el pe un ton neutru. Am văzut-o venind de sus,
dar eram prea furios pe ea ca să vreau să aflu mai multe. Am plecat
de lângă fereastră pentru că atunci nici nu voiam să o mai văd.
Jonah a hotărât că era momentul să introducă noile direcții ale
interogatoriului, începând cu amprentele lui Aidan Poole de la locul
crimei. S-a dus la perete, unde atârnau două medalii, uitându-se la
ele, dar necitind ce scrie.
— L-ai văzut pe Aidan recent?
— Bineînțeles că nu! a spus Felix, pe moment părând mai mult
iritat decât panicat. Îl știam doar prin Zoe și nu-mi plăcea deloc de el.
— Dar poate că a venit aici când încă erau împreună? a întrebat
Jonah, întorcându-se cu o expresie neutră. Sau i-ai invitat să bea
ceva?
— Nu l-am invitat niciodată nicăieri.
 Expresia lui Felix era monotonă și nu prea-l ajuta, dar se vedea și
dezgust acolo. Dezgust față de Aidan, s-a gândit Jonah. Această
parte a interogatoriului voia să o continue la secție, unde putea
înregistra.
— Dar miercuri? a întrebat Jonah, schimbând ritmul în mod
deliberat. Ai văzut-o pe Zoe miercuri seara?
— Miercuri?
Jonah nu-și dădea seama dacă Felix era surprins sau nu. Era
conștient că aparenta panică putea fi o prefăcătorie, dar nimic nu
părea să-l dea de gol. Felix ori vorbea serios, ori avea experiență în
teatrul anxietății.
— Zoe s-a întâlnit cu cineva mai târziu, a spus Jonah. Cineva care
s-ar potrivi descrierii tale.
— Poftim?
Felix l-a fixat pe Jonah.
— Nu… nu am fost eu. Am fost aici miercuri. Am avut o seară
proastă.
— Atât de proastă încât ai ieșit la băut? a întrebat Jonah. Și te-ai
îmbătat atât de tare că ai avut nevoie de un taxi spre casă?
— Nu, a spus Felix.
El continua să se miște, iar Jonah începea să simtă cum mișcarea
lui îl obosește. Se întreba cum erau prietenii lui Felix în preajma lui
când era așa. Cum s-a descurcat Zoe.
— Nu, nu m-am dus nicăieri. Cu cine s-a întâlnit? Era un nou
iubit?
— Dacă se potrivea descrierii tale, bărbatul ar fi fost cam bătrân
să-i fie iubit, a spus Jonah cu o sprânceană ridicată. Nu crezi?
— Unii oameni par mai bătrâni decât sunt, a spus Felix, privindu-l
preț de o clipă cu un nou impuls de control. Dar eu n-am fost
niciodată unul dintre acei oameni.
Jonah ar fi fost de acord cu asta oricând până în această după-
amiază. Cu toate acestea, în acel moment, Felix arăta de vârsta lui.
Mai mult, poate. Deodată, se transformase într-un bătrânel fragil, iar
asta îl făcea pe Jonah să se simtă inconfortabil.
— Nu cred că Zoe mai avea alți prieteni de vârsta mea, a
continuat Felix. A menționat Maeve pe cineva?
— Cercetăm în continuare, a spus Jonah.
 — Pentru numele lui Dumnezeu, a spus Felix abrupt. Ai spus că
vrei ajutorul meu. Cum să ajut dacă nu-mi spui nimic?
Jonah a aprobat cu un gest.
— Păi, dacă vrei să ne ajuți, o poți face așa cum trebuie. S-a
ridicat. Vino la secție mâine și ajută-ne, în loc să spargi baze de date
incognito.
Jonah s-a întrebat, după ce a spus asta, dacă i-a dat lui Felix
impresia că ar putea avea acces la documentele lor. S-a gândit să
corecteze această posibilă impresie, dar efectul acestei idei era
profund vizibil asupra lui Felix. A început să respire considerabil mai
bine, iar culoarea din obraji i-a revenit.
A ieșit din apartament și s-a dus înapoi la secție cu o rugăciune
repetitivă în mintea lui, o rugăciune să nu ajungă vreodată să se
simtă blocat în munca lui și disperat după munca de detectiv,
nerăbdător să ajute un detectiv inspector-șef cu propria lui agendă.
 24.

Iunie – cu cinci luni înainte

Latterworth Road nu prea semăna cu locurile în care ar fi vrut Zoe
să locuiască, așa că, atunci când a mers pentru prima dată, aproape
că a făcut cale întoarsă înapoi acasă. Liniștea. Aspectul suburban al
caselor. Mamele cu cărucioare. Dacă ar sta aici, s-ar simți ca într-un
fel de exil și – mai rău – ca și cum ar accepta că viața ei se termină
acum, că nu va mai fi niciodată studenta tânără, atrăgătoare, fără
griji.
În momentul acela îi era greu să nu o urască pe Maeve. Să nu fie
la fel de furioasă pe ea cum era pe Aidan. Dacă Maeve ar fi fost
prietena care trebuia să fie, Zoe ar fi rămas, dar ce era de făcut când
Maeve o submina cu fiecare ocazie care i se ivea? Când îi trimitea
mai departe mesaje primite de la Aidan și după ce i-a spus unde să
o găsească? De trei ori când s-a întors acasă a văzut mașina lui
Aidan parcată în apropiere și, de fiecare dată, Maeve și-a cerut
scuze și a spus că a luat-o prin surprindere, că nu a vrut să-l
primească, că îi era teamă să nu-și facă rău cumva.
Trebuia să iasă din nebunia asta rapid, iar asta însemna să-și ia
rămas-bun de la casa veche cu vedere spre râu, de la baruri și
puburi, de la sentimentul că-și trăiește viața așa cum trebuie.
Însemna să accepte oferta lui Felix, pentru că nu avea nimic altceva
liber unde să se mute până-n weekend.
Felix a părut atât de fericit să o vadă încât, atunci când l-a văzut
deschizându-i ușa, a copleșit-o un sentiment profund de vină. Parcă
nu-și putea găsi energia să pară entuziasmată. El a urcat scările
înaintea ei, spunându-i cât de mult se bucura că acceptase să
locuiască acolo.
— Vei fi o chiriașă mult mai bună decât fata dinainte, a spus el.
— Dar s-a mutat? a întrebat Zoe. Sigur e în regulă?
— Da, a spus Felix zâmbind. S-a mutat ieri, așa că tu decizi ce
vrei să faci.
 El i-a deschis ușa banală de lemn și a lăsat-o să intre, ținând-o
deschisă pentru ea și gesticulând de parcă ar fi prezentat un
spectacol. Zoe a încercat să lase deoparte gândurile și să vadă
apartamentul obiectiv. Să vadă spațiul și luminile, nu monotonia
teribilă a locului.
— Mobila e toată nouă, a spus el în timp ce ea privea în jur, la
canapeaua bej și bucătăria nou-nouță. Mă gândeam să aduc un
birou aici. Crezi că ți-ar folosi?
— Ar fi grozav, a spus Zoe, zâmbindu-i.
Ea s-a dus în dormitorul mare, care era luminos de la reflexia
luminii ușilor de sticlă ale unui șifonier. Patul părea ca de spital, cu o
pătură împăturită și perne.
— Acestea sunt ale mele, a spus Felix cu un gest, așa că le poți
lua tu.
Zoe a aprobat mulțumitor, apoi s-a dus la dulap. Din lipsă de
altceva mai bun, a deschis unul dintre ele.
— O, a spus ea. Și apoi a râs rușinată. Se pare că și-a mai lăsat
din lucruri.
A deschis ușa larg, iar Felix a văzut și el cămășile și sacourile care
încă erau agățate acolo.
— Oh, a spus Felix.
A continuat turul și, în loc să se uite mai bine, a trântit ușa și a
închis-o.
— Nu-ți face griji. O să i le trimit.
Zoe a simțit pentru o clipă că el era prea aproape. A făcut un pas
în spate și i-a zâmbit stânjenită.
— Super, a spus ea. E bine că este atât de mult spațiu pentru
haine. Și așa am prea multe.
Pentru un moment, Felix nu a mai spus nimic, iar apoi i-a zâmbit
iarăși, cu căldură și încredere.
— Zici că suntem la fel, a spus el.
El a urmat-o când ea s-a dus înapoi în sufragerie și s-a oprit în
mijlocul ei. Ea își dădea seama că el o observa atent, vrând să afle
dacă îi place locul. Nu știa cum să-i spună că în acel moment nu-i
mai plăcea nimic.
— Așadar, a spus el într-un final. Ce crezi?
— E minunat, a spus ea. Mulțumesc mult.
 — Vrei să-l iei?
El era clar încântat, iar ea ar fi vrut să fie la fel de încântată ca el.
— Da, a spus Zoe, încercând din răsputeri să-i zâmbească sincer.
Mi-ar plăcea.
— Super, a spus el. Super. Vrei – nu vrei să vii la mine să-ți fac o
cafea și să facem contractul?
Zoe a simțit că ar fi mai bine să meargă acasă, dar, cu toate astea,
a acceptat și l-a urmat în jos pe scări și pe holul de la etajul unu.
Când au ajuns la ușa lui și el își căuta cheile, i-a sunat telefonul. Ea
l-a văzut cum și-l scoate din buzunar și a citit ceva. Doar s-a uitat
peste mesaj. Parcă vedea cum se scurge viața din el. Brusc, de la o
clipă la alta, era o altă persoană. Una mai bătrână, a cărei respirație
era inegală și ale cărei mâini tremurau în încercarea de a deschide
ușa.
— E totul în regulă? l-a întrebat ea.
— Sunt… sunt bine, a spus Felix, inspirând profund. Sunt bine.
Doar… un mesaj stresant de la un fost coleg. El s-a uitat la ea și a
spus cu o voce stranie: nu se simte bine. Asta-i tot.
Ea a dat din cap și deodată și-a adus aminte cum a fost Felix la
expoziția din vară. Avea sentimentul că Felix trecea prin multe lucruri
complexe și că ascundea multe. A încercat de trei ori până a reușit
să bage cheia în ușă și să o deschidă și, deși lui Zoe i-ar fi plăcut să-
și găsească o scuză și să o taie, nu putea să-l lase în starea aceea.
— Haide că-ți fac eu o cafea. Așază-te și liniștește-te.
•
A durat cincisprezece minute până când Felix a început să
vorbească. Între timp, abia rostise două vorbe, dar a lăsat-o pe ea
să-i spună una alta, lucru care l-a calmat până în punctul în care
putea comunica din nou, iar faptul că era acolo, ajutându-l, a făcut-o
pe Zoe să simtă că totul va fi bine, că asta era misiunea ei pe
pământ. Reușea să îi ajute și pe ceilalți. Era mereu acolo pentru
Victor și Maeve, îi ajuta și îi susținea mereu. Avea grijă de toți și era
fericită când le transmitea puțin din lumina ei. Era fericită doar să-i
vadă pe ei că sunt bine.
— Am SSPT, i-a spus într-un final Felix. Și e declanșat de lucruri
așa ciudate. Uneori doar… o imagine sau un sunet. E foarte dificil de
prevăzut.
 Ea a înțeles și a dat din cap, după care și-a adus ceașca de cafea
lângă canapea și s-a așezat în fața lui.
— Sau un mesaj? a întrebat ea.
— Da, a spus Felix, inspirând. Da, uneori.
— Are legătură cu munca? a întrebat ea. Trauma?
Oftând, Felix a început să-i spună. Se întâmplase în urmă cu
șapte ani, când era detectiv inspector-șef. Urmărise un violator în
serie care aproape că și-a omorât una dintre victime.
— Mă duceam acasă de la un interogatoriu. Era târziu. Operatorul
m-a anunțat că a avut loc o crimă, posibil legată de cazul meu. O
fetiță care spunea că mama ei a fost atacată.
Felix a luat o înghițitură mare de ceai înainte de a continua. Ea a
văzut strălucirea ochilor lui și a înțeles că avea multe de digerat, nu
doar ceaiul. El a ajuns înaintea mașinilor de intervenții. Se mai
întâmpla și asta, pentru că în seara aceea era la două străzi
distanță. Casa era liniștită, dar ușa de la intrare era întredeschisă,
mișcându-se de fiecare dată când bătea vântul.
— Știam că am ajuns prea târziu, a spus el. Mi-am scos bastonul
și am intrat, dar ar fi trebuit să se audă ceva, sau mama și fiica ar fi
trebuit să fie în fața casei așteptând poliția.
A găsit-o pe fată încolăcită pe mama ei inconștientă. Fetița avea o
rană pe abdomen care sângerase puternic în încercarea ei de a se
urca pe mamă.
— Avea patru sau cinci ani, a spus. O fetiță blondă, foarte
frumoasă. Era – era încă în viață și era atât de speriată că mama ei
nu se mai mișca. Când am venit și mi-am apăsat mâna pe
abdomenul ei ca să opresc sângerarea, m-a întrebat dacă o să
moară.
Zoe s-a întins și i-a luat mâna în a ei, simțind un nod în gât și
multă compasiune față de el.
— Am mințit-o, a spus Felix. I-am spus că o să fie bine. Că medicii
urmează să ajungă. Auzi sirenele? Ei sunt. Te caută pe tine. Și ea a
spus că se simte rău, iar ochii îi erau ciudați. A trebuit să iau o mână
de pe rană să o mângâi pe obraz.
A urmat o liniște lungă, apoi a spus:
— A murit cu câteva minute înainte de a ajunge ambulanța. Fetița
aceea blondă care încercase să-și ajute mama. Și nu știu de ce…
sau poate că știu… m-a distrus povestea aceasta. Mi-a sfâșiat
sufletul și nu am mai putut să mai lucrez, a spus el.
Într-un final, l-au îndepărtat de la fața locului cu forța. Nu voia să-i
dea drumul mâinii fetei.
— Și după aceea ai plecat? a spus ea, vrând să-i strângă mâna.
Nu ai mai lucrat ca detectiv?
Felix a privit-o într-un mod ciudat. Privirea lui era undeva între furie
și implorare.
— Nu, a spus într-un final. Am mai lucrat câteva luni. Și apoi mi-
am pierdut mințile cu un suspect pe care l-am bătut de i-au sărit
capacele. Și atunci s-au uitat prin lucrurile mele de la birou și au
găsit asta… păpușica fetei moarte. Am luat-o din dormitorul ei.
Cumva, dacă aveam grijă de ea, mă simțeam mai bine. Trebuia să
am grijă de ea. Bănuiesc că undeva în mintea mea credeam că o
ajut pe ea…
Zoe a adormit foarte greu în noaptea aceea. Se tot gândea, cu o
groază compulsivă, la biata fetiță și la Felix. Și, cumva, cel mai
îngrozitor lucru era imaginea lui având grijă de păpușa unei fetițe
moarte.
 25.

Jonah s-a întors la birou și a închis ușa sălii de conferințe. S-a

așezat pe scaun, încercând să-și pună ordine în gânduri cât timp
echipa lui căuta prin ore de filmări de pe camerele de supraveghere
pentru a urmări mișcările lui Zoe și a descoperi de unde venea
personajul cu șapcă. De fapt, simțea chiar și un sentiment de vină
dar, așa cum îi amintea adesea sergentul său, nu avea rost să
angajezi pe cineva la curățenie și să-ți petreci zilele frecând baia.
Lucru care era un bun memento al diferențelor dintre viața lui Jonah
și cea a sergentului.
Acum avea o problemă obișnuită în munca de investigație. Avea
goluri mari neacoperite și o grămadă de oameni care păreau a fi
suspecți. Era doar fericit că trăiau într-o epocă în care era așa ușor
să urmărești pe cineva.
Mai mult decât atât, erau anumite elemente procedurale care
trebuiau respectate. Era conștient că venise vremea să stea de
vorbă cu soții Swardadine despre ce au mai aflat de la conferința de
presă încoace.
Hotărând că ar putea fi de ajutor să vorbească despre
companionul beat de miercuri al lui Zoe, i-a sunat pe cei doi soți pe
telefonul fix.
Siku a răspuns aproape imediat, cu un „Da” tăios.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, a spus el. Voiam să vă
spun în ce stadiu suntem cu investigațiile și să vă întreb câte ceva.
Ea a ascultat în liniște cât el i-a spus despre ieșirea lui Zoe de joi
seara. Nu era surprins că mama nu știa nimic despre asta. A mers
mai departe cu ziua de miercuri seara.
— Un bărbat mai în vârstă? a întrebat Siku.
— Da, a confirmat Jonah. Un bărbat cărunt, bine îmbrăcat.
— Proprietarul apartamentului, a spus Siku imediat. Felix.
— Investigăm asta. Momentan neagă o astfel de întâlnire.
Jonah a lăsat să treacă o pauză scurtă, apoi a întrebat:
— Nu credeți că a mai contactat pe nimeni altcineva? Nu… ieșea
la întâlniri? După despărțirea de Aidan? Știm că bărbatul acesta era
mai în vârstă, dar poate, după relația aceea…
A urmat o pauză, apoi Siku a spus:
— Nu prea cred. Nu mi-ar fi spus poate dacă ar fi ieșit la întâlniri,
dar… eu tot încercam să o încurajez să-și găsească pe altcineva, iar
ea se opunea ideii. Era atât de frustrant. Niciodată nu a reușit să se
rupă complet de Aidan.
Jonah a aprobat și apoi, după o altă pauză, a spus:
— Avem câteva informații noi despre Aidan Poole, pe care cred că
ați vrea să le auziți. Nu îl implică în crimă într-un mod direct, dar e
important.
— A făcut altceva? a întrebat Siku cu duritate.
— Păi, da și nu. A mințit când a spus că se împăcaseră. S-au
despărțit de tot în mai, iar ea a întrerupt orice formă de comunicare.
El a recunoscut că o văzuse pentru că o spiona prin camera video
de la laptop.
A urmat un moment de liniște, după care Siku a spus:
— Ce nenorocit pervers!
Vocea era atât de dureros de încărcată de emoție, încât Jonah nu
a știut ce să-i spună ca să o aline. Nu putea face nimic să schimbe
cele întâmplate și era singurul lucru pe care îl știau, înainte de a
investiga mai departe.
— Îmi pare atât de rău, dar măcar am lămurit-o cu el. Mai mult ca
sigur va ajunge în instanță.
— El a omorât-o, a spus Siku cu o voce joasă, dar puternică. A
spionat-o și a omorât-o. Era obsedat de ea, nu?
— Este o posibilitate, a spus Jonah, printre multe altele. O să vă
anunț îndată ce mai aflăm alte lucruri.
Hanson îl așteptase în mod evident să încheie apelul, căci a intrat
pe ușă imediat ce a închis.
— Avem noi informații de pe camerele de luat vederi, domnule, a
spus el. L-am surprins pe Victor Varos urcându-se într-un taxi la
20:15 în centru și mergând apoi cam în direcția lui Zoe. O să verific
și alte puncte de supraveghere pe acea rută, dar este posibil ca el să
o fi așteptat la apartament.
— Bună treabă, a spus Jonah cu patos. Îmi trimiți filmarea?
El s-a așezat la birou să o urmărească, vrând să treacă
informațiile prin propriul lui filtru în loc să se bazeze pe opiniile
echipei în acest moment. Nu a așteptat prea mult până ce a apărut
Victor pe ecran. Era îmbrăcat în haine închise și s-a dus la stația de
taxi de la biserica Holyrood. Avea pe el o geacă subțire, ceilalți
trecători arătau destul de înfofoliți, iar mersul lui era șerpuit. S-a
aplecat să vorbească cu primul șofer de taxi, după care a urcat. I-a
luat ceva până să deschidă ușa. Jonah a terminat de văzut filmarea
când taxiul a pornit spre nord. Victor se urcase în taxi la ora 20:15,
beat, în direcția apartamentului lui Zoe. Ar fi putut ajunge și, după ce
nu i-a deschis la interfon, a așteptat-o în fața casei.
Jonah procesa toate informațiile când i-a sunat telefonul. Inițial nu
i-a recunoscut vocea lui Martin Swardadine. De când vorbise prima
oară cu el, Martin își pierduse auto-suficiența din voce, enunțurile și
pronunția perfecte. În schimb, acum vorbea pe un ton neutru și
aspru.
— Îmi pare rău, domnule polițist, a spus el. V-ați pierdut timpul, dar
nu am făcut-o cu bună știință. Nu a mai fost un alt bărbat. Idiotul
bețivan pe care l-a ajutat Zoe miercuri eram eu.
•
Nu i-a fost ușor să-l asculte pe Martin. Era inconfortabil să asculte
toată vina care venea odată cu povestea lui, iar Jonah voia instinctiv
să-l facă pe tatăl lui Zoe să nu se mai simtă atât de prost.
Martin i-a zis că avea o problemă cu băutura. Încercase să
ascundă asta de soția lui ani buni. În cele din urmă, și-a mai ușurat
din povară confesându-i-se lui Zoe.
— Era atât de ușor să vorbesc cu ea, a spus el cu vocea plină de
emoție. M-am simțit groaznic să contez mereu pe ea, dar se
pricepea atât de bine să mă facă să mă simt mai bine. Avea această
convingere că o scot eu la capăt și niciodată nu m-a judecat când nu
a fost așa. Când am tot amânat să merg să cer ajutorul unui
profesionist sau când am făcut-o de oaie și m-am îmbătat câteva
nopți la rând, ea a fost mereu acolo.
— Și ați fost aici în Southampton în seara aceea, a spus Jonah.
— Da, așa este.
A urmat o pauză ciudată înainte ca Martin să vorbească mai
departe.
— Am stat toată ziua, iar întâlnirea nu a mers prea bine. Se putea
vedea în mine totul. Unii oameni pot face asta. Ei… te întreabă toate
lucrurile astea despre tine și… felul în care se uită la tine când vrei
să le vinzi aceleași gogoși…
Și-a dres vocea cu zgomot în telefon.
— I-am spus lui Siku că vreau să îi scot la cină, dar în schimb m-
am dus la cel mai apropiat bar. Nu ar fi trebuit să o sun pe Zoe. Nu
avea nevoie de asta. Avea suficiente lucruri pe cap și-așa.
— Și ea a venit să vă vadă?
— Da. Mereu venea. Indiferent ce făcea. Înainte a venit să mă ia
chiar și… din Londra uneori. Asta a fost mai rău, cred. Îmi aduc
aminte că îmi era foarte rău și nu puteam să fac mai nimic. Așadar,
m-a dus la gară într-un taxi și mi-a cumpărat apă, chipsuri și
ciocolată cât am așteptat ultimul tren, apoi m-a făcut să mănânc și
să beau până ce nu mă mai simțeam atât de rău. Chiar m-a întrebat
dacă voiam să vină cu mine, dar deja mă simțeam puțin mai bine și
i-am spus să meargă acasă. Însă apoi… am căzut încercând să mă
urc în tren, iar ea m-a ajutat să mă ridic. Nu m-am rănit, eram doar…
patetic. Mă simțeam ca un ratat. Un nenorocit ratat bun de nimic.
Jonah a terminat de luat notițe, după care a spus:
— Ar fi fost mai bine să fi avut informația aceasta mai devreme,
domnule Swardadine.
— Știu, a spus el cu o răgușeală în glas. Știu. Îmi pare atât de rău.
Când ați întrebat despre ea și Siku era acolo… mi-a fost rușine. I-am
spus acum și lui Siku. Știe. Chiar dacă acesta e ultimul lucru de care
vrea să audă acum.
— Apreciez că v-ați făcut curaj să vorbiți, a terminat Jonah. Ținem
legătura când avem alte informații.
A închis și s-a dus din nou la echipa sa.
— O să-i rog pe Victor Varos și pe martorul de la pub să vină, dar,
între timp, poate cineva să verifice la Martin Swardadine la muncă să
ne asigurăm că are un alibi?
Victor s-a dovedit de negăsit. Pe la șase, când vânătoarea de
camere de supraveghere încă era în toi, Jonah l-a sunat pe mobil și
la cafenea, apoi le-a sunat pe Maeve și pe Angeline să le întrebe
dacă l-au văzut. Niciuna nu îl văzuse. Martorul de la telefon a ajuns
la șase și cincisprezece, părând destul de stânjenit de încurcarea
zilelor.
 — Am lucrat în ambele seri, a spus el, încercând să se scuze. Și
cred că am presupus că a fost joi pentru că aceea a fost seara în
care ea a dispărut.
Pus în fața unui set de fotografii, l-a identificat rapid pe Martin
Swardadine, în ciuda faptului că fotografia fusese editată
profesionist.
— Acesta e, a spus el. Avea barba mai mare, dar el era.
Se pregătea să plece când Lightman a primit un apel înapoi de la
serviciul lui Martin Swardadine. Jonah i-a văzut privirea lui Lightman
mutându-se spre el și a așteptat ca el să ia detaliile.
— Cu siguranță a fost în Londra, a spus sergentul după ce a
închis. Au fost împreună la cina cu clientul, Martin și directorul
general. S-au îmbătat cu toții destul de tare, dar Martin le-a chemat
un taxi la 23:40. Era acolo.
— Bine că ne-am lămurit și cu asta, a spus Jonah aprobator. Nu ar
fi putut ajunge la Zoe în intervalul decesului oferit de legist și, cu
siguranță, nu era acolo la ora pe care o aproximăm noi, adică pe la
unsprezece seara.
S-a întors către Hanson.
— Ai reușit să obții ceva de la chiriașa lui Felix Solomon?
Hanson a făcut un semn că nu, cu o expresie foarte sugestivă.
— El zice că nu-i mai găsește numărul de telefon. Dat fiind faptul
că am văzut cât e de meticulos, aș zice că ne ascunde intenționat
detaliile astea.
Jonah a aprobat, după care a spus:
— M-ar interesa ce are ea de spus despre el în general. Mă întreb
dacă ne-ar putea ajuta vreun vecin?
— Vecinul ne-pedofil? a întrebat Hanson.
Jonah i-a zâmbit:
— Da, ne-pedofil, din câte știm până acum.
•
Casa părea că e mai zgomotoasă, că scârțâie mai mult ca de
obicei, cu sunete trosnind printre picăturile de ploaie la întâmplare.
Greta se gândea că deja nu mai băga de seamă ce se aude în casă,
dar acum, că Aidan era plecat, casa dobândise cumva o
personalitate neliniștită, hotărâtă să-i fie testament singurătății în
orele întunecate de după amurg. Cât de rău va fi mai târziu, când va
fi nevoită să doarmă singură?
Și-a scos laptopul, semn al hotărârii de a lucra în continuare, în
ciuda soțului ei meschin, dar, în mod previzibil, nu scrisese nimic. În
schimb, îi revenea în minte din nou și din nou discuția cu Aidan.
Simțea fiecare rană deschisă de el și voia să țipe la el, descărcându-
și amărăciunea. Știa că fusese prea dură. Într-un fel sau altul,
probabil i-a dat vreun motiv ca el să creadă că făcea ceea ce
trebuie. A fost dură și rece și extrem de furioasă, dar, în același timp,
nu reușea să regrete. Singura consolare pentru toată suferința era
că acum suferea și el. L-a făcut să simtă asta. Însă acum, câteva ore
mai târziu, era disperată să vorbească cu cineva. Era imposibil să
țină toate astea în sufletul ei, dar nevoia de a se confesa se lupta cu
sentimentul de umilire absolută. Se culcase cu o studentă și toată
pasiunea, intensitatea și dragostea pe care le-a pus în căsnicia lor
nu mai însemnau nimic. Nici efortul de a rămâne mereu slabă, în
formă și frumoasă.
— Să te ia dracu’, Aidan, și-a spus ca pentru sine, pentru a
cincizecea oară. Să te ia dracu’ că mă faci să mă simt așa.
Și cel mai rău lucru, pe care nu voia să și-l recunoască în timp ce-i
bloca și-i debloca numărul de telefon din contacte, era că mai avea o
parte care nu era nici puternică, nici rece, nici furioasă. Acea parte
din ea care voia ca el să intre și să-i spună că a fost doar o greșeală
pe care nu o va mai repeta niciodată. Parte din ea voia cu ardoare
să simtă că el nu iubise pe altcineva și că ea chiar era totul pentru el.
Trebuia să-și ia o băutură. Nu conta de câte ori și-a spus că e
suficient de puternică să reziste și fără; era singurul lucru pe care îl
voia acum. Picioarele îi tremurau când s-a dus la bucătărie și a scos
unul dintre paharele mari de vin pe care le primiseră cadou la
aniversarea lor. L-a umplut și a pus sticla deoparte. Apoi a luat
paharul din nou și s-a dus în sufragerie. A așteptat ca primele
înghițituri să-și facă efectul, să se simtă mai bine, când nu a simțit
asta, a băut și restul de vin, apoi a umplut din nou paharul.
Doamne, cât îl ura. Îl ura mai mult decât urâse pe oricine altcineva
în viața ei. Primul fior de căldură, deconectată de la sentimentele
acestea, a apărut atunci când și-a ridicat capul și a văzut un bărbat
care o privea de afară, prin fereastră. Pentru o clipă s-a gândit că ar
putea fi Aidan, dar îi știa chipul prea bine. Îi știa forma trupului.
Acesta era alt bărbat, un bărbat pe care nu îl mai văzuse niciodată,
care stătea la câțiva metri de oglindă. Șocul acestei imagini a lovit-o
fix în piept. Ochii îi erau blocați în ai lui, căci l-a privit și ea intens, iar
apoi el s-a întors, dispărând.
Inima Gretei bătea ca nebuna. Era îngrozită cu totul. Unde s-a
dus? Ce voia? A alergat spre ușa de la intrare și a tras zăvorul cu
mâinile tremurând, apoi s-a gândit la ușa din spate și la ferestrele
franțuzești. S-a dus pe rând la fiecare și le-a încuiat. Apoi și-a luat
telefonul și a fugit în baie. S-a blocat acolo și s-a așezat pe marginea
căzii în întuneric, tremurând din toate încheieturile.
S-a gândit la poliție, apoi la sergentul care îi făcuse ceai în după-
amiaza aceea. La cât de puternic a fost și capabil să o calmeze.
Deja avea salvat numărul lui în telefon, ceea ce era un lucru bun,
căci mâinile îi tremurau atât de tare de frică încât nu putea apăsa pe
butoane.
•
Lui Hanson îi bubuia capul, simțind valuri de durere radiind dinspre
ochi. Durerea apăruse cam la patruzeci de minute după a început să
vizioneze filmările de pe camerele de supraveghere și devenise tot
mai puternică, în ciuda celor două pastile de paracetamol luate cu
ceai rece.
Entuziasmul inițial al găsirii lui Victor Varos a fost tăiat imediat de
dezamăgire. Nu l-a identificat nicăieri aproape de apartamentul lui
Zoe la momentul potrivit sau, de fapt, nicăieri unde se așteptase ca
el să fie. Încă cincisprezece minute, își spunea. În aceste
cincisprezece minute, îl vei găsi.
S-a bucurat de o pauză când i-a sunat telefonul lui Lightman. Așa
a avut o scuză să-și ridice ochii din ecranul calculatorului, să
clipească de câteva ori și să-și maseze tâmplele din nou.
L-a privit când a răspuns:
— Sergent detectiv Lightman, iar apoi: mai e acolo acum? Da,
bine. Voi trimite câțiva polițiști acolo și vin și eu cât de repede pot.
A închis atunci când detectivul inspector-șef a apărut din nou, iar
Hanson l-a privit confuză.
— Tocmai ce a sunat Greta Poole, a spus. Mi-a zis că cineva o
privea prin fereastră de afară și că nu știe dacă respectivul mai e
acolo.
Hanson a ridicat pumnul în aer triumfător.
— V-am zis eu! Fanele lui Lightman nu ne dezamăgesc niciodată.
Jonah a plecat spre casă la șapte jumătate. Lightman îi
confirmase că era acasă la Greta Poole, iar situația nu părea
amenințătoare.
Nu era încă nici urmă de Victor Varos și, cu toate că absența lui
deja nu-i dădea pace, Jonah nu putea face mare lucru dacă stătea la
secție. Poate că pur și simplu le ignora apelurile sau s-a dus să o
deranjeze pe Greta Poole, dar era posibil și să fi dispărut. Și era
posibil să fi făcut asta pentru că avea ceva de ascuns.
Filmarea de pe camerele de luat vederi nu a dus nicăieri. Victor ar
putut fi la Zoe la nouă și s-ar fi putut certa cu ea. S-ar fi putut
întoarce mai târziu, cu intenția de a o ucide. În acel moment, nu
puteau dovedi însă niciuna, nici alta.
Jonah l-a rugat pe O’Malley să se oprească la apartamentul lui
Victor în drum spre casă, să vadă dacă-i răspunde cineva. Pentru
moment, doar atât putea face. A luat-o pe o rută care îl ducea pe
lângă Furzley Lane, unde cabana lui Jojo probabil era deja reparată.
A încercat să vadă coșurile de fum, gândindu-se la noaptea care
urma atunci când a privit înainte și a văzut că cerul era pictat cu un
roșu mânios. Nu era nimic de văzut în seara aceea. Coșurile de fum
nu se vedeau, deși copacii erau aproape desfrunziți, iar el a simțit un
gol când a cugetat o clipă la distanța dintre ei, un gol care a rămas,
chiar dacă gândul i-a fugit repede la Michelle.
Lightman l-a sunat puțin mai târziu cu vești noi despre intrusul
Gretei Poole.
— Pare a fi adevărat, a spus el. Unul dintre vecini a văzut un
bărbat alergând de pe aleea casei ei către drum cam în același
interval. Greta Poole pare foarte speriată și cred că e și puțin beată.
— Interesant, a spus Jonah. A putut măcar unul dintre ei să-l
descrie?
— Nimic, doar vecinul mi-a zis că era un bărbat, a spus Lightman.
Greta nu știe exact. Și-a dat seama că nu era Aidan după forma
părului și a staturii. Nu i-a văzut bine fața, totul s-a întâmplat foarte
repede. Crede că a văzut o barbă sau o eșarfă în partea de jos a
feței, dar cam atât.
 — Nimic despre culoarea pielii?
— Nimic.
— Păcat, a spus Jonah gânditor. M-ar interesa să știu dacă a fost
tânărul nostru suspect brazilian dispărut.
— Am rugat-o să ne sune dacă-și mai aduce aminte alte detalii.
Jonah a închis și a reușit să ajungă acasă până l-a sunat O’Malley.
— Nici urmă de Victor, dar l-am rugat pe colegul lui de apartament
să ne spună când se întoarce.
— Super. Mersi, Domnall.
Era ora cinei și nu avea nimic la îndemână de mâncare. Analizând
mai bine, și-a dat seama că are ingredientele necesare pentru un
curry cu cocos, așa că a început să taie ceapa. Și-a făcut și o cană
de ceai după ce a pus mâncarea pe foc, iar gândul i-a fugit iar la
casa lui Jojo și la incendiu, iar în acel moment și-a dat seama că nu-i
răspunsese la mesaj. Cumva, îi părea acum mai rău că nu i-a
răspuns într-un timp decent decât că se culcase cu fosta iubită
sâmbătă seara. I-a scris un mesaj lung, cu multe scuze, printre tocat
și învârtit în mâncare. I-a explicat pe scurt cum treaba la muncă era
cam împuțită și a întrebat-o cât mai avea să insiste să stea în
mijlocul pustietății. Nu i-a spus nimic despre Michelle sau despre cât
de confuz era, așa că nu se simțea prea bine când i-a trimis mesajul.
Avea farfuria cu mâncare în față când l-a sunat O’Malley.
— Tipul nostru, Victor, s-a întors acasă, a spus sergentul. Colegul
de apartament mi-a dat mesaj.
— Acum, acum?
— Da, acum.
Jonah a privit la ceasul de pe cuptorul cu microunde. Nouă
jumătate. Trecuseră două ore de când cineva fusese acasă la Greta
Poole să o spioneze.
— Mersi, O’Malley. Te rog, vrei să mă ajuți, să cauți trenuri din
Alton spre Southampton?
— Sigur, șefu’, a spus el. Câtă vreme nu trebuie să mă întorc
acolo.
— Nu, a spus Jonah cu fermitate. Îl lăsăm în seara asta, dar
mâine, la prima oră, îl vizităm dacă nu sună între timp.
A reușit să mănânce jumătate de curry înainte de următorul apel.
Oftând, a hotărât că trebuie să accepte că seara asta nu era pentru
el.
— Scuze, șefu’, a spus Hanson. Am primit un apel de la Angeline
pe mobil și voia să vorbească cu tine. I-am explicat că sunt acasă,
dar era foarte insistentă. Pare beată, oricum.
— Are ceva de spus? a întrebat el.
— Așa se pare.
— Bine, o sun. Poate că beată ne spune mai multe lucruri decât
când e trează. Îmi poți da numărul ei?
A mai luat câteva înghițituri cât a așteptat numărul de telefon,
sunând imediat ce l-a primit.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, domnișoară Judd, a spus
el. Te pot ajuta cu ceva?
— Da, a spus Angeline. Puteți. Știu cine a omorât-o.
Cuvintele lui Angeline păreau muncite, dar și așa părea
triumfătoare. Jonah s-a simțit instinctiv sceptic, dar învățase cu mult
timp înainte că cei de la care nu te aștepți sunt cei care știu lucruri.
— Cine a ucis-o pe Zoe?
— Evident, a spus ea cu o obrăznicie adolescentină în voce. Este
Victor. A mințit, a spus că nu a văzut-o, dar a văzut-o.
Jonah a încercat să nu ofteze. Și-a mușcat limba ca să nu o mai
întrebe pe Angeline de ce nu i-a spus asta mai devreme.
— Când s-au întâlnit? a întrebat în schimb, împingându-și farfuria
la o parte și întinzându-se după o foaie de hârtie și ceva de scris. Nu
a reușit să găsească hârtie cu o mână, așa că și-a luat aproape
plicul de la o factură la gaz, care era și el bun.
— Joi, a spus Angeline cu o satisfacție evidentă în voce. A mințit
în legătură cu asta și l-am prins. Știa despre cearta noastră de
dimineață, dar teoretic nu o văzuse de miercuri. Când l-am văzut joi
seara, se certa cu cineva.
— Poftim? a spus Jonah. Când ai spus că l-ai văzut?
— Joi seara, a spus ea. Când m-am dus să cumpăr niște vin.
Jonah s-a oprit din scris.
— Nu ai menționat asta mai devreme.
— Aa, nu? Cred că am uitat. A fost… vocea ei s-a schimbat și, în
ciuda beției superficiale, Jonah a simțit instantaneu că Angeline știa
prea bine ce face. Această femeie aparent fragilă avea o parte
tăioasă, vicleană, pe care niciunul dintre ei nu o văzuse încă.
 — Și spui că se certau, a zis el.
— Da. La telefon.
— Poți să-mi spui exact ce s-a întâmplat? a întrebat Jonah calm,
deși se întreba ce încerca oare Angeline să facă. Hotărâse să-l
arunce pe Victor în gura lupului ca o formă de răzbunare? De când
ai plecat de acasă? Unde e apartamentul tău? Pe ce stradă?
— E pe Hill Lane, a spus ea.
El și-a notat, apoi a rugat-o să-i explice unde mai exact. Hill Lane
curgea de la nord la sud, traversând orașul și terenuri virane.
Mergea cumva în paralel cu mult mai scurta și mica stradă
Latterworth, care era doar la câteva străzi distanță. Jonah
condusese pe acolo în drum spre apartamentul lui Zoe. A rugat-o pe
Angeline să-i dea mai multe detalii și astfel a aflat că apartamentul ei
era cam la 800 de metri de apartamentul lui Zoe, mai la sud.
— Și unde te duceai?
— V-am spus. La magazinul de băuturi alcoolice.
S-a auzit ca un bâzâit pe fundal, iar Angeline a tăcut preț de o
clipă.
— E cineva acolo cu tine? a întrebat el.
A urmat o scurtă pauză înainte ca Angeline să spună un „nu”
hotărât, după care să întrebe:
— De ce ar trebui să fie cineva cu mine? Nu sunt un copil.
— Bineînțeles că nu, a aprobat Jonah. Așadar, te-ai pornit către
magazinul de băuturi alcoolice.
— Și l-am văzut pe Victor cum țipă la cineva la telefon. Mai exact,
l-am auzit mai întâi și după l-am și văzut.
— Cam pe la ce oră se întâmpla asta?
— Nu mai știu exact, a spus Angeline, dar sigur înainte de
închiderea magazinului, adică înainte de miezul nopții.
— Dar e posibil să se fi întâmplat și mult mai devreme? a întrebat
el. La opt sau la nouă?
— Nu, mai târziu, a spus Angeline. Am văzut știrile de la ora zece.
Am adormit și apoi m-am trezit cu televizorul pornit, a fost oribil.
Jonah încerca să-și recompună în minte acea seară. Apoi a
întrebat:
— Și erai băută când l-ai văzut?
A urmat o scurtă pauză.
 — Asta a fost înainte să mă duc la magazin, a spus ea rece.
Adică nu era de fapt o negație, s-a gândit Jonah.
A rugat-o pe Angeline să vină a doua zi la secție să dea o
declarație, gândindu-se cât oare să creadă din această relatare. Era
ca și cum i-ar fi revenit deodată memoria, și apoi faptul că atunci era
băută, ca și acum, probabil. S-a mai auzit un zgomot de fundal
înainte de a închide, iar Jonah a știut că mai era cineva acolo cu ea.
I-ar fi plăcut foarte mult să afle cine.
Era greu să nu se gândească iar la Felix Solomon, care avusese
acces la datele confidențiale ale poliției. Poate că-și vede propriul
dosar și e conștient de interesul față de Victor Varos? Poate el era
acolo cu Angeline? Cât de bine se știau cei doi?
Până acum, firul gândirii nu a avansat dincolo de informații de
bază. Ideea principală era că cineva i-a înscenat asta lui Aidan
Poole. Ceea ce însemna că respectiva persoană avea acces la
amprentele lui. Zoe se certase cu cineva la nouă, dar nu-i surâdea
ideea unei crime premeditate și executate în nouăzeci de minute, ca
un rezultat direct. Erau prea multe idei care se băteau cap în cap.
Grija cu care ucigașul a înscenat o sinucidere. Desfluranul.
Amprentele.
Angeline pretindea acum că Victor se întâlnise cu Zoe, iar Jonah
deja se gândea că cel mai probabil era pe la nouă seara. Victor ar fi
putut fi cu ușurință cel care s-a certat cu ea. A dovedit în repetate
rânduri că-i sărea ușor țandăra și era posibil să-și fi dat arama pe
față când Zoe a devenit brusc furioasă, lipsită de empatia
caracteristică, așa cum s-a și întâmplat. Dar nu și-l închipuia totuși
pe Victor întorcându-se să săvârșească o crimă cu sânge rece la o
oră și jumătate mai târziu.
Poate că ucigașul se certase cu Zoe, dar mult mai devreme. Atât
Angeline, cât și Felix, discutaseră cu Zoe în ziua aceea, dar mult mai
devreme. Avea doar declarațiile lor referitoare la cât de serioasă
fusese cearta și care era motivul. Victor ar putea să le spună mai
multe despre ce se întâmplase cu Angeline, dacă ar reuși să-l
convingă să spună ce știe.
Pentru moment, teoria lui Hanson cum că era vorba de doi
criminali care au lucrat împreună era cea mai solidă. Se îndoise
iarăși din instinct, dar acum, după acest apel telefonic straniu și,
dându-și seama că Angeline și Felix erau amândoi ieșiți din grațiile
lui Zoe când a murit, nu mai era așa sigur.
 26.

21 noiembrie. 16:45 – cu șase ore înainte

Zoe hoinărise câteva ore, uneori copleșită de sentimente de
autoînvinovățire, alteori atât de furioasă pe fiecare persoană din
viața ei, încât în capul ei era un adevărat infern; o vâlvătaie
îngrozitoare și pustiitoare care amenința să se reverse în exterior,
asupra oamenilor din preajma ei. Se săturase pur și simplu de
tâmpeniile lor și de ale ei. A încercat atât de mult să creadă că
fericirea celorlalți va fi suficientă, dar noaptea trecută s-a declanșat
ceva în interiorul ei. Și-a dat seama, într-un mod revelator, că în tot
acest timp modul ei de gândire se baza pe o fantezie.
Într-un final, a înțeles că fericirea celorlalți era egală cu zero. Nu
însemna nimic. Poate pentru că niciunul dintre ei nu părea mai
fericit. Nu conta cât de des era alături de ei. Nu conta de câte ori
vorbea cu ei răbdătoare despre ce-i nemulțumește. Niciunul dintre ei
nu s-a schimbat deloc.
Nici Maeve, nici Victor, nici Felix, nici Angeline. Nici măcar tatăl ei.
Singura persoană care s-a schimbat era chiar ea. Ei au împins-o la
fund, înecând-o în tot amarul lor.
Probabil că se întâmpla așa pentru că fericirea celorlalți te poate
sfâșia. Are puterea de a tăia în carne vie și de a te face să urli.
Fericirea Gretei Poole i-a pus capac. Atât de mult timp și-a spus că
soția lui Aidan era bună cu el, că el era nenorocitul care a înșelat-o
și o va răni din nou. Și apoi, seara trecută, i-a văzut. Ea își lăsase
prietenii ca să-și ajute tatăl, când i-a văzut pe Greta și Aidan într-un
restaurant din apropiere, luminați la o masă de lângă fereastră. Și
păreau radianți și atât de frumoși împreună, iar Zoe a simțit
instantaneu nevoia de a se apleca să vomite acolo ca un bețivan
idiot.
După ce s-a ridicat, s-a simțit deodată imponderabilă. Și-a
imaginat cum a scăpat de o povară oribilă de pe umeri și cum a
rămas deodată fără ancoră și fără direcție. Neștiind unde altundeva
să se ducă, s-a dus să-și salveze tatăl. Era un obicei deja, nimic mai
mult. Același obicei care a ghidat-o prin procesul de a-l ajuta, chiar și
atunci când știa că e un ajutor fals. Chiar și când îl ura.
Acel obicei a purtat-o până la tren, apoi a dispărut, lăsând-o pradă
unei furii nestăvilite. Când tatăl ei a pășit în tren, l-a împins atât de
tare încât a dat cu capul de balustrada verticală de metal înainte de
a cădea. A sperat, cu răutate, că se vor vedea semnele dimineață,
astfel încât și colegii lui de serviciu să-și dea seama cu cine au de-a
face.
Când a căzut pe jos mormăind, nu a simțit niciun dram de rușine.
Nimic din oroarea pe care trebuia să o simtă. Doar o libertate ciudată
și a zâmbit ajutându-l să se ridice și prefăcându-se că este foarte
agitată, spunându-i că s-a împiedicat și că o să-l ajute. El i-a trimis
un mesaj dimineață cerându-și scuze, dar ea nu a simțit decât
dezgust. Așa că nu a răspuns. Nu azi. Astăzi nu-i mai păsa. Nu-i mai
păsa de sentimentele tatălui ei, ori de cele ale lui Angeline. Era
aproape satisfăcător să-i spună prietenei ei că nu e bună de nimic,
că e distrusă. Și să aibă dreptate acum.
Apoi a plecat de acasă la timp ca să ajungă la ore, fără niciun
strop de machiaj, și a luat-o în direcția opusă, disprețuindu-se pe ea,
dar și pe ceilalți în egală măsură, și abia după o vreme a început să
simtă o amorțeală ciudată care era cumva mai tolerabilă. La 800 de
metri de casă, i-a sunat telefonul. Căzuse la fundul genții și nu l-a
găsit imediat. Dumnezeule, nu mai suporta sunetul de apel fericit. De
ce îl alesese așa? Era ca sunetul torturii.
— Taci! a urlat la el, încercând să și-l scoată din geantă ca să
respingă apelul. Taci, taci, taci!
S-a oprit pentru un moment de glorie, dar a început din nou.
Nenorocitul egoist care o suna iarăși nu avea să cedeze prea ușor.
Într-un final, a reușit să îl găsească. I-a văzut numele lui Felix și s-
a gândit să-l respingă, dar era mult prea furioasă ca să-l dea doar pe
silențios. A răspuns și l-a auzit cum respiră rapid, agitat. Mereu,
mereu îl compătimea când era așa. Mereu l-a ajutat. Mereu. Dar azi
nu mai însemna nimic pentru ea. Nimic mai mult decât povara
hidoasă a unei responsabilități pe care nu o voia.
— Nu pot vorbi acum, a spus ea. Îmi pare rău. Nu mă simt bine.
Și a închis. După trei secunde, a sunat din nou. A răspuns iarăși,
simțind cum îi apasă o greutate fizică pe pereții stomacului. Pe piept.
Pe cap. Nu mai suporta să-l audă.
— Îmi pare rău, a spus el. Dar nu mai am pe nimeni. Am încercat
să… să vorbesc cu Esther, dar…
— Trebuia să găsești pe altcineva, a spus Zoe. Îmi pare rău, Felix.
Nu pot să fac asta acum. Găsește pe cineva și sună-l.
A închis, dar telefonul a sunat din nou și a simțit cum e cuprinsă
de furie până în măduva oaselor. I-a răspuns cu un „Ce?” brutal.
— Poți să treci, te rog, pe la mine? Un minut doar, a spus Felix.
— Îți pasă oare vreodată și de altcineva în afară de persoana ta? a
întrebat ea.
— Bineînțeles că îmi pasă. Vocea îi părea surprinsă. Șoc. Și îi
plăcea să-l audă așa.
— Atunci de ce nu asculți?
— Pentru că nu sunt… bine. Am nevoie… am nevoie de ajutor.
— Și când ai avut nevoie de altceva? a întrebat Zoe tare. Dar nu
vrei să te ajuți, nu? Zici că e vina statului sau a poliției, dar nu vrei să
asculți! Nu mergi la terapie, nu-ți iei pastilele și mereu e altcineva
acolo pe care să dai vina. Iar eu sunt aia care tre’ să vină să-ți
rezolve problemele, nu? Eu.
— Cum poți spune asta? pe jumătate plângea, pe jumătate își
striga furia, intrând deja în hiperventilație. Nu vreau să fiu așa.
— Ba da, vrei. Vrei, pentru că altfel ai încerca să te schimbi. Nu o
să continui să-mi arunci fericirea pe apa sâmbetei când tu nu vrei să
ridici un deget. Nu o mai fac, Felix.
I-a închis, iar de data asta și-a închis și telefonul. Încă tremura, un
tremurat cauzat de furie și exaltare. Se simțea la fel de bine ca
atunci când a atacat-o pe Angeline în dimineața aceea, spunându-i
că e distrusă și că poate trăi și fără ea.
O parte din ea voia să mai găsească pe cineva să sune și să se
răcorească iar, spunându-i vreo două. Sau să îi spună ce nenorocit
era Felix. Simțea nevoia să folosească cuvinte atât de jignitoare,
încât ar fi murdărit și aerul din jur.
A deschis ușa apartamentului atât de încruntată și de tensionată
încât capul a început să o doară instant. Nu putea sta locului.
Trebuia să se miște.
Și-a dat seama că bolul de mâncare al lui Monkfish era gol, iar
bolul cu apă era și el aproape golit. L-a umplut, plină de furie, urând
parcă și această formă de grijă. Dar Monkfish nu a venit nici când i-a
pus bolul jos, nici când l-a chemat. Poate că i-a simțit starea și se
ținea departe. Toți erau ca niște nenorocite de mâțe tipice. Niciodată
nu erau acolo când aveai nevoie de puțină alinare. Totul se rezuma
la ei și nevoile lor.
Îi urăsc, și-a spus sieși. Îi urăsc pe toți. De ce oare nu mă lasă toți
în pace?
Minut după minut, nu făcea nimic decât să-și întețească
sentimentul de ură, până când a lovit-o din plin un alt sentiment.
Remușcare. Oroare. Ceva.
O, Doamne. Ce făcea? Ce făcea oare?
Încă mai avea o parte a ei mai rațională, mai blândă, acolo,
ascunsă. Îi spunea că prietenii ei fuseseră buni cu ea, când au putut
și ei. Îi șoptea că și ei țineau la ea în același fel. De ce nu mai
credea asta? De ce nu mai simțea nimic pe lângă această furie
orbitoare?
S-a dus la fereastra de lângă birou și a deschis-o. Scosese
draperiile de la fereastră în ziua în care se mutase și a deschis
geamurile larg, către stradă, lăsând tot aerul rece de noiembrie să
intre din plin. S-a aplecat mai mult decât trebuia să încerce să îl
inspire. Avea nevoie de aer în jur și în plămâni, ca să-și stingă
fierbințeala furiei. Altfel avea să ardă pur și simplu.
S-a imaginat pictată, cu tot corpul arzând în flăcări puternice. În
jurul ei, în această versiune pictată, nu era nimic decât praf.
Fragmente dispersate, plutitoare ale celor care odinioară orbitau în
jurul ei.
Când s-a aplecat și mai tare, a auzit o voce de mai jos. Cineva
vorbea la telefon, stând în fața ușii, conversând în mod evident fericit
cu iubitul, probabil.
— Nu, nu mai durează mult, spunea. Trebuie să mai găsesc un
colier și vin acasă… Da. Și a râs încet. Sigur e decoltată. Hai că-ți
arăt acasă. Bine.
Sentimentul de recunoaștere aproape că a făcut-o să sară pe
geam. Ce făcea ea acolo? Nu trebuia să fie acolo. Acolo stătea Zoe.
Îi luase deja totul. Avea să vină peste ea în casă să-i ia totul? A
început să se plimbe ca un leu în cușcă. Abia și-a adus aminte să-și
ia cheile când a ieșit. Se gândea doar la zâmbetul de pe buzele
femeii văzut din profil. Voioșia din vocea ei.
Zoe a reușit să iasă pe stradă cât femeia era încă acolo și nici nu
s-a gândit ce face. Avea să o urmărească. Avea să o rănească, să-i
dea nenorocitei ce merita.
 27.

Jonah a ajuns la birou puțin după ora șapte, iar evaluarea

psihologică a lui Felix Solomon și lista declanșatorilor crizelor lui îl
așteptau în inbox. A deschis lista mai întâi și a citit cu un sentiment
de inevitabilitate seria de evenimente care i-au declanșat boala.
Mama. Fetița. Cum a sângerat până la moarte în brațele lui.
Limbajul raportului era factual și obiectiv și, cu toate acestea,
Jonah a fost nevoit să se oprească și să inspire adânc la final. Avea
suficientă experiență cât să-și imagineze cu ușurință acele fapte. Și
cât să-și imagineze cum o asemenea traumă ar face pe oricine să
cedeze. La urma urmei, indiferent cât de mulți ani a văzut un polițist
astfel de întâmplări, nu sunt nici ei decât niște ființe umane.
A continuat apoi cu raportul psihologic, care a fost puțin mai uman.
Psihologul poliției care s-a întâlnit cu el de patru ori în următoarele
trei luni a fost clar: Felix a fost traumatizat de ceea ce a văzut. A
recunoscut că nu poate dormi și că nu se poate concentra, fiind găsit
în repetate rânduri la birou dimineața îmbrăcat cu hainele purtate în
ziua precedentă, fără să-și dea seama de trecerea timpului.
De acolo, starea lui s-a înrăutățit. Psihologul a fost rugat să îl vadă
pentru a cincea oară când Felix a urmărit un martor ostil până în
casă și l-a agresat verbal, înainte de a-l lua la bătaie și a-i sparge
nasul. Recomandarea drastică a psihologului a fost din compasiune
un concediu de o lună, și nu suspendarea, dar Felix a insistat să fie
suspendat. Așa se putea întoarce la muncă după două săptămâni, și
nu după o lună.
Ultimul interviu i-a accelerat pulsul lui Jonah. Contextul interviului
era redat în totalitate. În timpul suspendării, detectivul inspector-șef
Solomon a intrat cu mașina în lateralul unui magazin de
îmbrăcăminte de pe strada Brighton High. Ziua, în amiaza mare.
Când i s-au luat probe de sânge, s-a descoperit că a consumat
anterior patru tablete de diazepam, pentru care avea rețetă,
împreună cu două de tramadol, pe care le luase de undeva. Fără
îndoială, a adormit la volan.
 După ce detectivul sergent-șef a cerut ca biroul lui Felix să fie
percheziționat pentru posesie de medicamente achiziționate ilegal,
au descoperit jucăria unui copil. A fost clar atunci că jucăria fusese
luată de la locul crimei care declanșase trauma. El a pretins că nu își
amintea când a luat obiectul.
După aceea, a fost pus să aleagă între pensionare sau pierderea
locului de muncă. I-a fost suspendat permisul de conducere și a
primit o condamnare cu suspendare. Evenimentul fusese prea public
de altfel. Poliția trebuia să-și trateze proprii oameni mai dur decât
civilii. Asta era clar.
Jonah s-a lăsat pe spate în scaunul său ca să se gândească la
toate astea. Jucăria copilului era răvășitoare. De ce o luase? Era un
fel de trofeu straniu? Pentru că se atașase de fetiță și voia să
rămână cu o părticică din ea?
Era prins între ciocan și nicovală, parte simțind simpatie față de
bărbat, parte știind realitatea că era un fost polițist inteligent, cel
puțin, care probabil abuzase de accesul său la informații secrete.
•
Hanson s-a trezit devreme, cu mintea deja brici și fără să o mai
doară capul. Deja se gândea la Victor Varos și la Felix Solomon; la
Angeline Judd și la Maeve Silver.
O’Malley îi dăduse mesaj cu o seară înainte, spunându-i că Victor
Varos fusese probabil intrusul de la casa Gretei Poole. Aflând asta, a
simțit o oarecare ușurare, deși încă nu puteau da vina pe el, însă era
totuși foarte probabil ca Victor să fi fost și în fața casei sale. Era
vorba despre același tip de comportament și ar fi putut fi declanșat
de stilul ei agresiv din camera de interogatorii. Dar dacă vizitatorul
avea un nume și o față, se simțea mult mai puțin anxioasă.
Conștientă că trebuia totuși să fie în continuare atentă când vine de
la muncă sau când pleacă de acasă, a simțit în acel moment că
realitatea era mai bună decât sumbrele închipuiri din mintea ei.
Cu acest lucru lămurit, s-a simțit deodată transportată înapoi în
cercul vicios al suspiciunii că Felix Solomon s-a văzut cu Zoe,
înainte ca Victor Varos să apară pe camerele de supraveghere.
— Tot cred că sunt doi, și-a spus ca pentru sine. Dar mai mult
decât atât, ar putea fi una dintre fete. Chiar și Angeline cea firavă ar
fi putut să o ucidă pe Zoe. O femeie drogată ar putea fi ucisă cu
ușurință.
A mâncat felia de pâine prăjită cât de repede a putut și s-a
îmbrăcat. Încă era întuneric când a intrat în mașină, dar ea era
trează de-a binelea. Azi era ziua în care rezolvau cazul, s-a hotărât.
Ea va rezolva cazul.
Pe lângă detectivul inspector-șef care era încuiat la el în birou,
detectivul inspector Walker deja era la birou când a ajuns și ea la
șapte și zece. I-a zâmbit, simțindu-se puțin dezamăgită că nu avea
Departamentul de Investigații Criminale doar pentru ea. Uneori îi
plăceau momentele rare de liniște deplină.
— Nici tu nu poți dormi, nu? l-a întrebat ea.
— Nu, a spus el. Am prea multe lucruri pe cap.
— La fel, a spus Hanson oftând. O să fiu deja obosită după prânz
și fix atunci șefu’ va vrea să-mi meargă rotițele.
Walker i-a zâmbit, iar Hanson a recunoscut că era ceva
reconfortant să ai pe cineva acolo și nu se putea plânge de zgomot.
Walker s-a întors înapoi la ale lui și stătea acolo în liniște. Nu era
suficient de aproape de biroul ei ca să-i audă tastele calculatorului.
Ea și-a făcut cafea, după care a pornit computerul. S-a gândit să
lase deoparte camerele de luat vederi deocamdată. A ajuns la
muncă mai devreme și, la urma urmei, timpul acesta în plus era
pentru ea. S-a întors iarăși la transcrierea interviului lui Maeve, pe
care l-a mai citit o dată de la început. Și-ar fi dorit să fie acolo să-i
vadă expresia feței. Era greu să înțeleagă pe deplin o persoană doar
pe baza unor cuvinte, dar chiar și așa, îi era clar că Maeve voia să-l
protejeze pe Aidan. Era singura persoană care părea să aibă o
părere bună despre el și care chiar spunea asta. Așa se justifica
atitudinea ei pozitivă față de el. Era amuzant. O trata cumsecade. Nu
voia să-și rănească soția. Dar apoi, pus în fața faptului că o hărțuia
pe Zoe, ea a încercat în continuare să îl apere. Și era acolo o
încăpățânare care i se părea interesantă lui Hanson.
A simțit că echipa trebuie să vorbească din nou cu Maeve, dar de
data asta trebuia să fie ea cea care îi va lua interviul. S-a uitat la
ceas. Era doar opt și zece. Prea devreme să o sune. O va suna în
vreo douăzeci de minute, cam așa.
 Ben a ajuns când ea lua această decizie. Hanson i-a zâmbit vag,
ca rușinată, neștiind încă cum să interacționeze cu el. Din fericire, i-a
sunat telefonul de pe birou și a ridicat receptorul.
— Detectiv-șef Hanson, a spus ea. Cu ce vă pot ajuta?
— Scuze, nu sunt sigură că vorbesc cu persoana potrivită.
Era vocea unei femei. Vorbea frumos și accentul părea mai mult
din sud-estul Angliei decât din Southampton.
— Eu am fost… profesoara lui Zoe Swardadine.
— O, da, ați nimerit bine, a spus Hanson. Fac parte din echipa
detectivului inspector-șef Sheens, noi investigăm cele întâmplate.
— Bine, a spus ea. Dar cumva nu eram sigură… vreau să raportez
un furt. Furtul unui tablou de-al lui Zoe.
Hanson și-a îndreptat spatele.
— Un furt de la Școala de Arte?
— Da, a spus femeia de la celălalt capăt al liniei. De la Școala de
Arte din Winchester. Mi-am dat seama că lipsește de dimineață, dar
nu știu când a fost furat.
— Puteți să-mi spuneți cum vă numiți și unde vă găsesc? a
întrebat Hanson.
Detectivul inspector-șef a ieșit de la el din birou la câteva minute
după ce ea a închis.
— ’Neața, șefu’, a strigat ea. Avem o întâmplare stranie de la
departamentul de artă al școlii lui Zoe.
Sheens a privit-o nesigur, iar apoi i s-a aprins beculețul:
— Unul dintre tablourile ei?
— Da, a spus Hanson mijindu-și ochii la el. Bine ghicit. A fost furat.
— Bine, a spus el. Vin cu tine să vedem ce s-a întâmplat.
Lightman, vrei să te asiguri că-l aduci aici pe Victor Varos până ne
întoarcem?
Hanson l-a rugat pe Lightman să mai treacă o dată pe la Maeve
Silver, frustrată că trebuia să roage pe altcineva să poarte această
conversație cu atât de mult potențial.
— Mă deranjează ceva la atitudinea ei față de Aidan Poole, a
explicat, și abia dacă am băgat-o în seamă până acum.
Detectivul inspector-șef era de acord.
— Și mie mi-ar plăcea să văd ce are de zis despre Victor Varos, a
spus el.
 Asta însemna că proaspătul venit O’Malley trebuia să se ocupe de
camerele de supraveghere.
— Mergeți și vă distrați, a spus el când Hanson și-a luat haina. Nu
vă faceți griji, mie mi-e bine aici și nu mă deranjează că devin tot mai
miop pe zi ce trece.
— Ah, oricum e prea târziu pentru tine, a spus Hanson zâmbind.
Măcar așa îți salvăm genunchii fragili.
Sheens i-a povestit despre apelul lui Angeline Judd din seara
trecută, spunându-i că suspiciunea lui instinctivă s-a manifestat
imediat după ce l-au prins pe Victor cu minciuna.
— Oare care au fost intențiile ei de fapt? a întrebat Hanson.
— Nu sunt sigur, iar asta îmi cam dă bătăi de cap, a spus Jonah.
Cel mai mult mă îngrijorează că s-a prefăcut că nu mai era nimeni
acolo.
— Poate c-a fost Aidan Poole, a spus Hanson.
— Da, a aprobat Jonah. El sau mulți alții. În orice caz, sunt foarte
interesat să aflu dacă Victor Varos a mers cu adevărat pe strada ei
strigând la cineva în telefon.
Hanson a oftat:
— O gașcă destul de complexă, nu?
— Așa se pare, a spus Sheens.
A urmat o pauză, după care Hanson a rostit:
— Persoana aceasta pe care crezi că ai auzit-o pe fundalul
apelului… mă face să mă gândesc… știi cum cei cu probleme de
alimentație adesea se cuplează cu alte două persoane care sunt ca
niște chei pentru ei? În general, unul care îi permite și unul care îl
oprește. Un fel de polițist bun și polițist rău.
— Serios? a întrebat detectivul inspector-șef. Nu am mai auzit de
asta.
— Am avut o prietenă anorexică în școală, a spus Hanson. Pentru
o vreme, eu i-am fost polițistul rău. Detectivul inspector-șef a râs, iar
ea i-a zâmbit.
— Da, bine. Știu că e ironic. În general, tu-i rupi în bucăți și eu îi
fac să se adune.
— Sunt sigură că ai putea fi un polițist rău dacă ai vrea, a spus ea,
deși nu era sigură dacă el vorbea serios.
 — În orice caz, a continuat ea, mă întreb dacă această persoană
necunoscută este celălalt din poveste. Polițistul bun. Ben a zis că
atunci când s-a dus la ea, cineva luase din casă toate obiectele cu
care s-ar fi putut răni.
— Așteaptă, a spus detectivul inspector-șef. Nu mai înțeleg. Care
e polițistul bun?
— Declanșatorul, a spus Hanson. Cel care are grijă de ea, dar cel
care o și face să nu mănânce sau altele. Să bea, de exemplu.
— Dar nu să se sinucidă?
— Cine-ar face asta? a întrebat Hanson, cu un râs aproape șocat.
— Ai fi surprinsă, a spus detectivul inspector-șef pe un ton serios,
iar Hanson a decis să nu insiste.
— În orice caz, mă gândesc că trebuie să-l întrebăm pe Aidan
Poole dacă a ieșit cu ea. Adică, a fost dat afară din casă. Și dacă ea
era îndrăgostită de el…
— Mi-a trecut și mie prin minte, a spus și detectivul. Mă mai
gândeam și la Felix Solomon. Nici Maeve Silver nu e absolvită încă,
dar clar e mult mai stabilă decât Angeline.
— Adevărat, a spus Hanson. Deși sunt mulți care se potrivesc
descrierii.
•
O scurtă discuție cu Maeve a fost suficientă pentru a înțelege că
era la o întâlnire de la biserică, dar că putea să se întâlnească cu
Lightman după aceea. Mai avea o oră liberă înainte de cursuri, i-a
spus ea. Așadar, el s-a oferit să se vadă cu ea acolo, curios să o
vadă în acel mediu.
A găsit biserica Sf. Agnes de la Roma destul de rapid, deși nu era
cum se așteptase. S-a gândit apoi că cel mai probabil numele îi
sugerase o clădire de modă veche, poate una catolică, dar acest loc
era ultramodern. Era o clădire mare, circulară, cu o fațadă plată,
acoperită de vitralii contemporane. Aparținea de Biserica Angliei sau
ceva asemănător. S-a gândit că cel mai probabil a fost construită cu
câțiva ani în urmă și era interesant să vadă un loc atât de mare, bine
întreținut, contrastând cu bisericuța din satul lui. Acest loc cuprindea
o congregație vibrantă, în creștere. Acasă la el în Newcombe, abia
dacă se umplea biserica de Paști și de Crăciun, și nu era deloc o
clădire mare.
 Un panou chiar de la intrare anunța „Programul STAR” și,
aruncând o privire, și-a dat seama că aveau slujbă, rugăciune
colectivă, grupuri de bărbați și de femei în fiecare zi a săptămânii.
Duminica aveau șase evenimente diferite, inclusiv prânzul și cina.
Clar le mergea bine. Prin ușile de sticlă se vedea o sală mare care îi
amintea de un crematoriu, dar acolo era amenajată o zonă de servit
ceai sau cafea, iar în jur erau așezate niște căni în culori vii.
Se auzeau voci dincolo de ușa deschisă din dreapta lui, iar el s-a
mișcat în direcția aceea, până a reușit să vadă prin crăpătură. Era
acolo un mic grup care stătea într-un cerc, iar când a ajuns suficient
de aproape a auzit vocea unui bărbat spunând: „pentru restul
săptămânii. Atâta timp cât încă mai vrei să fii tu gazda pentru
numărul patru, Johannes?”
„Da, sigur”, s-a auzit. „Ne-ar plăcea să-i vedem pe toți”.
Lightman s-a mișcat până ce a reușit să îl vadă atât pe primul
vorbitor, cât și pe Maeve, căci ei stăteau unul lângă altul în capătul
sălii. Liderul era un tânăr înalt, extrem de slab, cu părul închis la
culoare și cu un zâmbet continuu pe buze. El le zâmbea tuturor, dar
Maeve era mai puțin implicată. Mai mult preocupată.
— Super. Mulțumesc, Johannes. Altceva…? Bine. Cred că am
atins toate punctele, suntem gata.
A urmat un moment în care toți au început să se ridice, mutând
scaune și întorcându-se să-și vorbească. Maeve s-a ridicat încet, iar
apoi, după o întrebare a liderului de grup, s-a întors și l-a văzut pe
Lightman. Când l-a reperat, a afișat un zâmbet chinuit și a venit spre
el.
— Bună, a spus ea. Cred că ne-am întâlnit la secție.
— Așa este, a spus el, zâmbindu-i în timp ce privea cum dispar
toate scaunele din jur, adunate unele peste altele.
Când privirea i-a revenit asupra ei, expresia deja i se schimbase și
părea încordată. Chiar epuizată.
— A fost o zi lungă? a întrebat el.
— A, nu chiar. Doar… știi… a ridicat din umeri. Mai avem o
cameră cu scaune confortabile unde putem sta dacă trebuie să
răspund unor întrebări.
— Sigur, a spus el. O să încerc să fiu succint.
 — Nu-i problemă, a spus ea, apoi s-a uitat la ceasul de pe perete
și deodată a început să se agite. Ah, atât de târziu e? Bine, va trebui
să vorbim repede. Trebuie să terminăm până la zece.
— În regulă, va fi rapid, a asigurat-o el din nou și s-a lăsat condus
către o cameră mai mică unde erau niște fotolii adânci din piele. Încă
un semn al bogăției locului.
Maeve a închis ușa după ei și a spus:
— O, să aduc un ceai? O cafea?
— Nu, mulțumesc, a spus Lightman. Nu vreau să ne lungim.
— Super, a spus Maeve. Așadar, cu ce vă pot ajuta?
— Cu câteva lucruri, a spus el. În prima declarație ai ridicat niște
suspiciuni referitoare la Victor Varos.
— A, nu sunt suspiciuni, a spus ea rapid. Nu chiar. Doar am
explicat ce simțea el. Nu cred că el a ucis-o.
— Dar e posibil să se fi certat cu ea? a întrebat el.
Maeve l-a privit circumspect.
— A zis cineva asta?
— Avem câteva dovezi care sugerează că s-a certat cu ea joi,
seara devreme, a spus Lightman, știind că-și încearcă norocul aici.
Maeve a ridicat din umeri nedumerită.
— Nu știu nimic despre asta.
— Nu v-ați văzut joi?
— Nu, a spus ea scuturându-și capul. Am fost la cină cu femeile
de la biserică, iar după aceea m-am dus acasă. Dar chiar și dacă s-
au certat, nu cred că i-a făcut rău. O iubea.
— Dar ce zici de Aidan Poole? a întrebat el. Ar fi vrut Victor să-l
rănească?
Maeve a râs și din asta s-a înțeles că era o idee absurdă, dar el și-
a dat seama că râsul ei s-a oprit prea abrupt.
— Nu l-a plăcut niciodată, dar asta-i tot.
— Nu l-a amenințat niciodată? Sau nu s-au certat?
Maeve s-a oprit preț de o secundă, după care a zis:
— Nu, sunt sigură că nu. Doar o dată la cafenea.
— Și ce i-a spus? a insistat Lightman.
Maeve și-a scuturat capul, dându-și ochii peste cap.
— Uite, nu e cazul să crezi tot ce zice un om la nervi.
 — Sigur că nu, a spus Lightman calm. Dar m-ar ajuta să știu ce a
zis.
— A zis că-l omoară dacă mai vine pe acolo, dar știu că nu a vrut
să îl omoare cu adevărat.
— Așa crezi?
— Nu Aidan a murit, nu-i așa? a întrebat Maeve, cu sprâncenele
ridicate și o licărire în ochi. Zoe este cea care nu mai e.
— Posibil, a spus Lightman pe cât de neutru a putut, ca Victor să îl
și văzut pe el ca pe obstacolul ce îi stătea în cale până ce s-au
despărțit, după care și-a dat seama că ea era problema de fapt.
Maeve și-a scuturat capul, apoi s-a uitat în sus, spre tavan.
— Cineva a ucis-o, a spus Lightman. Știu că nu vrei să crezi asta
despre prietenii tăi, dar cineva a făcut-o.
— Așa spuneți dumneavoastră, a spus Maeve, cu o energie
bruscă, dar eu mă tot întreb dacă nu vă înșelați cumva. Siku mi-a zis
că nu se împăcaseră și că ea nu a putut niciodată să treacă peste
despărțire. Poate că era cu adevărat disperată și niciunul dintre noi
nu și-a dat seama.
L-a privit pe Lightman, iar ochii i s-au umplut rapid cu lacrimi.
— Era atât de devastată când s-au despărțit ultima oară. În mai.
— Și ce s-a întâmplat cu ea joi seara? a întrebat Lightman,
schimbând subiectul. Am văzut că Zoe a plecat de acasă la cinci și
că nu s-a întors până la opt jumate; mi-ar plăcea să aflu ce s-a
întâmplat între timp.
Maeve a scuturat din cap.
— Nu știu ce-ar fi putut să facă. Poate că a cedat și l-a implorat pe
Aidan să se împace.
I-a aruncat o privire aspră, cu ochii strălucindu-i.
— Iar apoi s-a hotărât că s-a săturat.
— Înțeleg că tu crezi că era disperată, a spus Lightman încet. Dar
Aidan Poole a fost martorul unui atac.
— Poate că asta a vrut el să creadă, a spus ea, cu aceeași
asprime în glas. Poate că ce a văzut și auzit a fost exact momentul
în care ea a decis că i-a ajuns. Poate că nu mai putea trăi astfel.
Poate că el știa că e vina lui. Poate că în realitate nici nu a văzut ușa
mișcându-se.
 Lightman dădea din cap aprobator încercând să proceseze toate
acestea, în timp ce o privea cu mare atenție. Cele două întrebări la
care s-a gândit instant au fost cum de știa Maeve că s-a mișcat ușa
și de ce își dorea atât de mult să sugereze că moartea lui Zoe a fost,
de fapt, sinucidere.
•
Școala de Arte nu arăta prea promițător de afară, dar odată ce a
intrat pe holurile șerpuite, înconjurat de culori și texturi, Jonah a
început să simtă că nu mai vrea să plece. Ochii îi fugeau pe fiecare
piesă și fiecare detaliu în timp ce, împreună cu Hanson, o urmau pe
profesoara lui Zoe, o femeie blondă cu părul lung, cu un cardigan cu
cordon, pe nume Annette Lock.
— Așa deci, se pare nu avem camere de supraveghere aici
înăuntru, le-a spus Annette. Dar avem câteva camere la intrare.
Cred că vi le putem trimite. Și nu a fost cineva de la curățenie, în caz
că vă întrebați. I-am sunat imediat să mă asigur că nu s-a produs o
încurcătură.
S-a oprit la mijlocul unui coridor de la parter și a arătat spre perete.
Nu erau prea multe de văzut. Doar un cui, un perete mare și gol, și o
carte de vizită mică scrisă de mână. Pe ea era numele lui Zoe
Swardadine și titlul Ochii ei pictați, iar dedesubt Operă premiată cu
premiul Willart Long.
— E un premiu important, cel câștigat? a întrebat Jonah.
— Da, a spus Annette, cu un zâmbet amuzant, dar tensionat. E o
superbă operă de artă. Cu adevărat superbă.
— Era talentată?
— Da, a spus Annette, aprobând cu o mișcare a capului. Deși
când a început era doar bunicică. Picturile cu personaj unic pe care
le-a făcut preț de câteva luni erau bune… dar nu uimitoare. Nu ca
cele pe care le-a pictat mai târziu, când a mai introdus un al doilea
personaj și a început să se joace cu interacțiunea dintre ele.
Hanson a privit-o întrebătoare.
— Era un bărbat? Noul personaj din tablouri?
Annette și-a lăsat capul într-o parte.
— Era o umbră, dar în esență era una masculină.
Jonah se întreba dacă bărbatul îl reprezenta pe Aidan Poole. S-a
gândit că i-ar plăcea să vadă câteva din lucrările lui Zoe. A scanat
coridorul în sus și în jos, gândindu-se că modul în care era curbat îi
putea permite cuiva să fure un tablou și să treacă neobservat.
Oricum ar fi, hoțul ar fi vizibil doar de la distanță mică.
— Când ați pus tabloul acolo? a întrebat Hanson.
— La sfârșitul anului trecut, i-a spus Annette.
— Credeți că ar valora ceva? a întrebat polițistul.
— Nu… e greu de spus.
Annette și-a pus ambele mâini în fața abdomenului, mișcare care
i-a împins coatele în afară într-un mod ciudat. De obicei, studenții nu
vând prea multe tablouri, oricât de bune ar fi. Nimeni nu știe cine
sunt ei, dar poate că cineva este acum interesat, după crimă. Însă…
care mai e rostul să furi ceva dacă nu poți mai apoi să declari public
că a fost al ei?
Hanson a mișcat capul aprobator, încet, îngândurată.
— Ei bine, a spus Jonah, în general, în lumea asta mare, mi-am
dat seama că există mereu cineva, undeva, care este pasionat de
orice ciudățenie a pământului. Nu m-ar mira să aflăm că ucigașul
colecționa operele de artă create de victimele sale.
— Dumnezeule, a spus Annette. E hidos.
— Da, este, a afirmat Jonah. Câți oameni știau că tabloul era aici?
— Oricine a trecut pe aici, cred, a spus ea nesigură. Vreau să
spun, nu este un loc privat și nu ai nevoie de un card special de
acces ca să ajungi aici, doar dacă vii după închiderea școlii îți
trebuie unul.
S-a oprit apoi deodată și a spus:
— Știți, trebuia să mă gândesc la asta înainte. Nu e prima oară
când cineva are ceva cu lucrările ei.
— Nu e?
— Nu.
Annette și-a ridicat mâinile, încrucișându-le peste piept.
— Un alt tablou de-al ei a fost vandalizat anul trecut, le-a spus ea
cu un rictus în colțul gurii. Nu a fost un moment foarte plăcut. Cineva
a scris târfa cu vopsea roșie pe tabloul ei. I-a folosit culorile în ulei și
ea nu a mai făcut nimic cu acel tablou, abandonându-l, fiind prea
supărător și dificil.
— Și asta se întâmplă des? a întrebat el.
 — Nu, a spus Annette, aproape supărată. Bineînțeles că nu. Uitați,
toți cei de aici sunt studenți la arte. Știu cât de multă conexiune
personală se formează cu o operă. Zoe a fost profund afectată, dar
nu am reușit să identificăm făptașul. Am început să încuiem toate
atelierele noaptea până la sfârșitul semestrului, deși erau studenți
care voiau să-și termine lucrările la timp și ar fi stat și până
dimineața.
— Dar semestrul acesta nu ați mai încuiat?
— Nu. Pentru că nu s-a mai întâmplat nimic. Și ne-am gândit… să
fim sinceri, ne-am gândit că s-a despărțit de cineva și acum plătea
pentru asta. Nu ne-a dat informații, dar am avut impresia că știa cine
a făcut asta.
Jonah dădea din cap gânditor, analizând acel cuvânt. Târfă. Era
destul de specific. Era de modă veche și implica în poveste o
persoană care știa că Zoe avea o aventură.
Simțea că e doar o altă informație ciudată într-o investigație la fel
de ciudată. Era puțin probabil ca altcineva în afară de criminal să-l fi
luat, dar, dacă așa stăteau lucrurile, riscase enorm. Acest lucru arăta
o obsesie față de Zoe, care nu se mai potrivea cu firul gândirii de
până atunci. Înclina să creadă că ucigașul avea resentimente față de
ea când a murit. Așa că de ce s-ar obosi să fure ceva de-al ei?
•
— Ce crezi? a întrebat Hanson, la câteva minute după ce au
plecat.
Jonah era tot pe gânduri, iar întrebarea ei l-a adus la realitate. A
observat că Hanson nu era atât de dispusă precum O’Malley și
Lightman să-l lase să viseze prea mult, dar nu i se părea deloc
enervant, așa cum se așteptase. Uneori, așa cum era și astăzi, avea
nevoie să vorbească despre cele întâmplate.
— Câteva lucruri, a spus el. În mare parte, asta nu se potrivește
cu ce începusem să pun cap la cap. Premeditarea, aparența unei
sinucideri, conștientizarea faptului că e observat mereu… aceasta ar
fi o persoană rece, care nu simțea nimic față de Zoe. Cineva cu care
poate s-a certat. Așa că de ce ai fura un tablou? De ce să vrei să ai
ceva de-al ei, riscând atât de mult?
A urmat o pauză din partea lui Hanson, după care a spus:
 — Depinde ce era în tablou. Vreau să spun că s-ar putea să fi fost
Angeline cea pictată acolo. Poate că era despre ea. Sau poate că
Zoe pictase ceva care putea face referire la ucigaș, care acum
încearcă să ascundă orice urmă de dovadă.
Jonah a aprobat cu un gest, iar apoi, uitându-se la telefon, a văzut
o notificare care a apărut pe ecran. Începutul era așa „Bună, sunt
Piers Lough…”
— Vrei să-mi spui ce scrie? a întrebat Jonah, arătând cu un gest
spre telefon.
Hanson l-a luat, a deschis mesajul, și a spus:
— Oh, a luat legătura cu fosta chiriașă a lui Felix Solomon, cineva
pe nume Shannon. Nu a dat detalii pentru că s-au certat de la chirie
și se pare că Felix s-a supărat puțin, iar ea nu vrea să fie implicată în
nimic.
O simțea pe Hanson cum îl privește, în timp ce el dezbătea cu el
însuși cum să răspundă.
— Bine. Mulțumește-i. Și să încerce să afle dacă Shannon nu ar
vrea totuși să discute puțin cu noi, să ne asigurăm că totul e în
regulă. Poate că așa o putem încuraja puțin să spună mai mult.
Hanson încă scria mesajul când Lightman a sunat să le spună
despre Maeve Silver. Tentativa de sugestie că, de fapt, a fost
sinucidere, i-a atras instant atenția lui Jonah. Așa cum își notase
Lightman, părea să știe exact ce a văzut Aidan. Informațiile acestea
nu fuseseră făcute publice de poliție.
— Deci, fie a vorbit cu Aidan, fie știe ce-a văzut pentru că era
acolo, a spus Jonah.
— Așa cred și eu.
— Ai avut impresia că vrea să te convingă că s-a sinucis? a
întrebat Jonah.
— Greu de zis, a spus Lightman. Mai degrabă să se convingă pe
ea.
— Dacă l-a văzut pe Aidan, a spus Hanson, poate că l-a păcălit să
atingă ceva cât să-i ia amprentele.
Jonah a agreat.
— Bine. Poate că acesta e cel mai interesant lucru. Nu sunt mulți
cei care ar fi putut să-i ia amprentele lui Aidan și pare plauzibil ca
Maeve să fi fost unul dintre ei.
 Victor Varos nu ajunsese la secție când s-au întors ei. I-a tot
amânat o oră și jumătate pentru că aparent „trebuia să-și termine
tura și nu avea de ales”.
— Ți s-a părut că vorbește ca un om care are ceva de ascuns? a
întrebat Jonah, cu o sprânceană ridicată.
— Da, a spus O’Malley, dar pentru mine toți par așa. Pun pariu că
el e cel care a amenințat-o pe Maeve Silver.
— Aș zice că el e favoritul, a aprobat Jonah.
— Cât despre camerele de supraveghere, un lucru e în avantajul
lui, altul în dezavantajul lui, a mai adăugat O’Malley. Am urmărit
taxiul pe care l-a luat la opt în noaptea morții lui Zoe, mergând spre
West Bargate. Drumul acesta duce spre casa lui, și nu spre Zoe, dar
mi-am luat libertatea de a verifica filmările de lângă stație pentru
noaptea trecută, când Greta Poole a văzut pe cineva acasă la ea.
Victor a trecut cu bicicleta pe acolo ca un nebun la cinci și
optsprezece minute. Ar fi fost suficient să prindă trenul de la cinci
patruzeci și doi către Alton.
— Foarte bine, Domnall, a spus Jonah.
— Ah, domnule, a spus Hanson la un moment dat, cu geanta încă
pe umăr. Voiam să spun asta mai devreme. Cred că a trecut și prin
fața casei mele sâmbătă seara.
Jonah a privit-o preț de o clipă, neștiind cum să reacționeze.
— În fața casei tale?
— Era cineva acolo când am alergat spre casă, a spus ea,
înroșindu-se puțin în obraji, deși vocea îi era aparent calmă. L-am
văzut și am așteptat să plece ca să pot intra. M-am gândit și atunci
că ar putea fi el, dar nu am văzut bine. A trecut pe cealaltă parte a
străzii, dar prioritatea mea era să intru și să mă încălzesc.
A ridicat puțin din umeri.
— Dar mă gândesc că e logic. L-am cam zdruncinat când am
vorbit cu el.
— Mă îngrijorează ideea că știe unde locuiești, a spus Jonah cu o
voce joasă. Ai adresa trecută în cartea de telefoane?
— Nu prea cred.
— Bine. O să verific. Mă duc la cafenea acum. Și Victor ar face
bine să se pregătească, vreau să scot din el tot ce are de ascuns.
 — Multe probe arată spre el, a comentat O’Malley. Nu vrei să iei
un polițist cu tine și să-l aduci la secție?
Jonah a simțit un dram de surprindere, apoi și-a dat seama că nu
trebuia să-l mai surprindă nimic. Multe din teoriile lui recente s-au
derulat cu totul doar în mintea sa.
— Da. Bine… pe Victor îl așteaptă două acuzări potențiale de
hărțuire, a spus, oprindu-se pe loc preț de o clipă, cât să se facă
auzit mai bine, dar cred cu tărie că nu are nimic de-a face cu
moartea lui Zoe.
— Pentru că taxiul s-a dus în altă direcție? a întrebat O’Malley.
— Nu chiar, a spus Jonah. Aș zice că asta ne spune doar că nu el
o aștepta în fața casei când s-a întors acasă.
A luat iPad-ul lui O’Malley de unde stătea pe jumătate acoperit cu
o foaie de hârtie și a căutat harta orașului Southampton.
— A luat taxiul la opt, în centrul orașului. Ar dura doar
cincisprezece minute să ajungă la Zoe, dar nu s-a dus în direcția
aceea. S-a dus spre casa lui, adică la vreo douăzeci de minute pe
jos de apartament.
— Așadar… a spus Hanson, urmărind degetul care le arăta ruta
pe hartă, crezi că s-a răzgândit și s-a dus să o vadă după ce a ajuns
acasă?
— Exact, a spus Jonah. Cred că s-a dus acasă și după aceea,
pentru că era beat și se gândea la toate astea, a plecat pe jos prin
parc. Ar fi putut ajunge cu suficient de mult timp înainte cât să intre,
să bea ceva și să se certe cu ea la nouă.
— De ce crezi că a fost el? a întrebat O’Malley.
— Știa că Angeline se certase cu Zoe și nu ar fi trebuit s-o facă, a
răspuns Hanson, înainte ca Jonah să zică ceva. Și ne-a tot evitat,
nimeni nu a mai recunoscut că ar fi văzut-o pe Zoe în acel moment.
E exact genul de lucru pe care l-ar face o persoană cu un nivel înalt
de angoasă.
— Întrebarea interesantă, a spus Jonah, e dacă Victor a văzut cine
o aștepta pe Zoe când s-a întors acasă.
•
Hanson s-a dus să-și lase geanta pe birou după ce a plecat
detectivul inspector-șef și a găsit un bilețel post-it pe monitorul
calculatorului, prin care era rugată să sune înapoi un tip pe nume
Luke pe un număr de mobil. L-a luat rapid și a șters urma lăsată pe
monitor, după care i-a făcut semn lui O’Malley.
— Ce-i asta?
— Oh, un tip care are informații pentru tine, a spus O’Malley. Pare
că i s-a spus să vorbească cu tine și doar cu tine, așa că am zis să-ți
las numărul.
Hanson a dat din cap, obișnuită ce-i drept să fie prima care
răspunde apelurilor din întreaga echipă. Așa stăteau lucrurile dacă
era singurul detectiv polițist.
— Oh, mulțumesc că m-ați sunat înapoi, a spus Luke cu o voce
atât de entuziasmată, care ardea parcă să vorbească. Abia
așteptam să vorbim. Trebuie să mă grăbesc acum să ajung la poștă,
dar ați putea veni să vorbim după?
— Despre ce e vorba? La întrebat ea.
— Maeve Silver, a spus Luke. Sunt lider spiritual la biserica ei. L-
am văzut pe unul dintre colegi vorbind cu ea și cred că sunt câteva
lucruri la ea pe care ați vrea să le știți.
— Sigur, a spus Hanson. Pot să ajung în oraș cam în douăzeci de
minute…
— Ce ziceți de cafeneaua vegană de pe Queensway? În jumătate
de oră?
— Sigur, a confirmat Hanson. Ne vedem acolo.
Telefonul i-a mai sunat o dată înainte de a părăsi clădirea și l-a
ridicat oftând.
— Detectivul polițist Hanson. Cu ce vă pot ajuta?
A urmat o pauză, apoi o voce feminină a spus.
— Detectivul sergent Lightman este acolo? Aș dori să vorbesc cu
el câteva lucruri.
Lui Hanson i-au trecut rapid câteva gânduri prin minte, primul fiind
acela că aceasta era din nou Greta Poole, dar vocea era altfel. Un
accent diferit, un ton mai ușor.
— Îmi pare rău, nu este la birou încă, a spus ea, dar dacă vrei să
discutăm ceva, poate te pot ajuta eu?
— A, nu, e în regulă, a spus ea, iar Hanson și-a dat seama că la
telefon era Maeve Silver, suspectul cu care tocmai se întâlnise Ben.
Îl voi suna mai târziu.
 Hanson și-a scuturat capul când a pus telefonul jos. Întreaga
echipă s-ar descotorosi cu siguranță de brigada de estrogen.
— Mă întorc în vreo oră, i-a spus lui O’Malley. Îți înmânez ștafeta
de asistent personal al lui Ben. Folosește-o înțelept.
•
Jonah i-a văzut expresia lui Victor când a intrat în cafenea, dându-
și seama că era cea a unui bărbat care a fost prins. A servit un client
la tejghea, după care s-a întors să-i spună ceva tânărului care lucra
lângă el. Apoi și-a dat șorțul jos, venind în fața lui Jonah.
— V-am spus că muncesc, a zis el.
— Și eu ți-am spus că e urgent, a răspuns Jonah încet. Sau nu
vrei să-l găsim pe ucigașul prietenei tale?
Victor i-a aruncat o privire undeva la limita între furie și înfrângere,
apoi l-a condus către masa din colț.
— Bine, a spus el. Ce vreți să știți?
— Hai să începem cu seara trecută, a spus el. Ai fost acasă la
Aidan și Greta Poole. De ce?
— Nu am… a început Victor să spună.
— Nu ești așa de bun cum crezi în a-ți acoperi urmele, i-a spus
Jonah cu fermitate. Te-am surprins pe camere.
A urmat un moment de liniște, în care vedea deja cum se
încordează mușchii maxilarului lui Victor, iar apoi tânărul brazilian a
spus:
— Bine. Am fost… am vrut doar să vorbesc cu el. Sau… mai bine
nu. Voiam să-i trag una.
— De ce?
— Pentru că a omorât-o, a spus Victor, ridicându-și bărbia. Poate
că sunteți prea prins în tot procesul acesta ca să vedeți, dar el e
criminalul.
— Procesul acesta ne ajută să nu arestăm persoana greșită, a
răspuns Jonah. Și trebuie să te gândești la asta și să mă asculți.
Cineva vrea să ne facă să credem că a fost Aidan Poole, dar există
motive foarte, foarte convingătoare care să ne facă să credem că nu
a făcut-o el și tu trebuie să ne ajuți să aflăm cine a ucis-o cu
adevărat.
L-a fixat pe Victor cu o privire extrem de pătrunzătoare.
— Ai mai fost acasă la soții Poole și înainte?
 Victor și-a scuturat capul.
— Nu. Era un morocănos. Nu era prietenos.
— De unde știai unde locuiește Aidan?
— L-am căutat pe Google, i-a spus Victor, cu un aer ușor obraznic.
L-am căutat acum mult timp. Când a început să iasă cu ea. Voiam să
mă duc să-i spun să o lase în pace.
— Și nu ai fost? a insistat Jonah. Nu ai, nu știu, nu ai luat vreun
obiect de-al lui Aidan care te-ar putea ajuta mai târziu?
Victor l-a privit, iar pe chip i se citea confuzie pură.
— Nu. V-am spus. Nu am mai fost înainte. Nu m-am dus niciodată
pentru că… Maeve mi-a zis că Zoe nu m-ar ierta niciodată.
Jonah aproape că a început să râdă.
— Cel mai probabil avea dreptate.
S-a uitat la tendoanele rigide de pe brațele lui Victor și a spus:
— Cred că ești furios de mult timp și cred că parte din furia asta s-
a revărsat pe Zoe joi seara.
Victor a explodat în acel moment.
— Nu am făcut-o eu!
— Dar te-ai dus să o vezi, a presat Jonah. Ai luat un taxi din oraș.
— Dar nu m-am dus cu taxiul acolo… s-a oprit Victor, iar Jonah i-a
zâmbit.
— Nu te-ai dus cu taxiul acolo? Nu. Te-ai dus acasă, dar ai început
să te gândești la Zoe, la faptul că probabil ieșea cu altcineva acum.
Plecase în grabă cu o seară înainte și era nedrept. Tu așteptai să
depășească episodul Aidan.
Victor nu zicea nimic. Privirea îi era ațintită asupra degetelor. Le
tot îndoia și îndrepta aproape ritmic.
— Te-ai dus cu bicicleta acolo? a întrebat Jonah. Sau ai mers pe
jos?
A urmat o pauză lungă, apoi Victor a spus:
— M-am dus pe jos. Nu mi-am găsit cheile de la bicicletă.
— Și te-ai întâlnit cu cineva pe drum? a întrebat Jonah. Ai
recunoscut pe cineva?
Victor l-a privit ciudat.
— Nu. De ce aș fi făcut-o?
Jonah l-a privit preț de o clipă înainte de a spune încet.
 — Dar te-ai dus până acolo și Zoe te-a refuzat, nu-i așa? Ți-a zis
că nu e interesată.
A urmat o pauză, după care Jonah a continuat:
— Te-a surprins să o vezi așa? Deodată nu mai era prietena
blândă care sărea mereu în ajutor?
— Ceva nu era în regulă cu ea, a spus Victor. Ceva… el i-a făcut
asta. Nu mai era ea. Era… A făcut o pauză, apoi a murmurat Como
un diablo.
— Ți-a spus, cât de dur a putut atunci, că s-a săturat de toate
încercările tale de a o controla, a spus Jonah. Și ție ți-a sărit țandăra.
După un moment de liniște, Victor a spus:
— Da.
— Dar ai hotărât să te duci să o vezi iarăși mai târziu.
Victor l-a privit cu expresia unui animal încolțit:
— Nu. Nu, nu am ucis-o eu.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, a spus Jonah încet. Te-am văzut.
Te-am văzut pe Hill Lane. Știm că te-ai dus acolo.
A urmat o pauză lungă, cât Victor a privit către casa de marcat,
mișcându-și mandibula ca și cum ar fi scrâșnit din dinți. Apoi a spus:
— Nu știu la ce mă gândeam. Am simțit că nu mă pot duce nicăieri
așa nervos. Și nu puteam să stau nici în casă, așa că am plecat.
— Când?
— Nu știu. Unsprezece. Unsprezece jumătate. Nu sunt sigur.
— Te-ai dus la Zoe.
— În mare parte a drumului, da, a recunoscut Victor încet. Dar
mergeam și cumva m-am gândit că eram fixat pe chestia asta din
cauza lui Maeve. Nu era… nu era drept, dar am hotărât că pur și
simplu era vina ei. Mereu a fost atât de obsedată de Aidan încât…
am sunat-o.
— Ai sunat-o pe Maeve?
— Da, am țipat la ea. I-am zis că a distrus totul.
Jonah îi privea chipul lui Victor.
— Ai trezit-o?
— Nu, a spus Victor, scuturând capul puțin defensiv. Era încă în
oraș.
— Încă în oraș? a întrebat Jonah.
 — Da. Se ducea undeva cu bicicleta. Abia putea să respire când a
răspuns.
Jonah a dat din cap, încercând să nu-i inducă lui Victor gândurile
sale: că Maeve declarase că s-a dus acasă după cina cu femeile de
la biserică și că a rămas acolo.
•
Era soare pentru prima oară în ultimele câteva zile. Părea ca o
briză care spulberase toți norii, lăsând în urmă un cer de un albastru
incredibil. Hanson zâmbea privindu-l, gândindu-se că a programat
bine interviul acesta.
Cu toate acestea, vântul venea dinspre mare direct către drum,
lovindu-i sacoul cu bătaia sa în timp ce se grăbea să plece de la
mașină. A închis ușa cafenelei cât de repede a putut în spate și s-a
dus către tejghea, căutând cu ochii martorul pentru interviu. Se cam
îndoia că un lider spiritual ar avea vreun lanț distinctiv la gât sau
ceva și se întreba cum o să-l recunoască, dar un bărbat cam deșirat
dintr-un fotoliu de la geam s-a uitat spre ea și i-a făcut din mână, așa
că nu mai trebuia să ghicească.
Bărbatul deja își comandase ceva de băut, iar ea s-a gândit că
putea să-l lase să aștepte o clipă, cât să-și comande ceva cald de
băut. A cerut un Americano și l-a lăsat așa, fără zahăr și lapte,
recunoscătoare pentru căldura emanată de cană, odată ce-a luat-o
de pe tejghea. S-a așezat în fotoliul liber, care era mult mai
confortabil decât părea din cauza aspectului ponosit.
— Ce bine e aici. Mulțumesc pentru sugestie, a spus ea.
— Nicio problemă, a zis el. Luke Searle.
— Juliette, a spus ea, dând mâna cu el, căci a lui era deja întinsă.
Era mult mai mare și mult mai caldă decât a ei.
— Mulțumesc mult pentru apel.
— Vreau doar să vă ajut. Sunt câteva lucruri de știut aici. Iar apoi a
oftat ușor, ca și cum ar fi pe gânduri. E greu cu Maeve. E o persoană
bună, într-adevăr. Face foarte multe pentru toți cei din jur și nu am în
nimeni încredere mai mare când vine vorba de ajutorarea celorlalți.
A așteptat să înceapă cu un „dar”, simțind un fior de entuziasm.
Nici nu a durat prea mult.
— Dar cred… cred că ar trebui să știți că se cam lasă purtată de
val cu unii oameni.
 — Cum așa?
— Ei bine, am avut… am avut la biserică un pastor care a plecat,
parțial, din cauza ei.
Imediat expresia i s-a schimbat într-una circumspectă.
— Nu cred că a fost vina ei. Cred că a interpretat greșit mesajele
lui. Ea a crezut că el e interesat de ea. Și nu la modul spiritual, ca să
ne înțelegem, ci, mai degrabă… ca femeie. A făcut o obsesie pentru
el…
— Ce-a făcut mai exact? a întrebat ea. L-a hărțuit?
— Cam da.
Luke a oftat.
— Dar nu cred că-și dădea seama ce face. Nu încerca să-l
hărțuiască. A fost o neînțelegere. El a fost mereu generos cu ea, iar
ea l-a interpretat greșit. Poate că era mai fragilă în perioada aceea.
Nu știu. În orice caz, problema a fost că el era căsătorit și avea copii.
Și când a încetat orice formă de comunicare cu ea, a venit să mi se
confeseze mie și altui lider al bisericii, spunând că nu mai poate să
vină la biserică.
— Și… cum de el a fost cel care a plecat până la urmă? a întrebat
Hanson.
— Ei bine, am început încet să ne dăm seama că totul s-a petrecut
în mintea ei, a spus Luke. Și am vorbit și cu el. El era atât de
disperat să rezolve toate astea și nu voia să o rănească. Într-un final,
a hotărât să plece. I s-a oferit o altă parohie în Cardiff, aproape de
casa părintească. Și doar ca o paranteză, Maeve a fost distrusă de
decizia lui. A spus că nu voia nici în ruptul capului să se ajungă
acolo. Nu a vrut niciodată să-l forțeze să plece și sunt sigur că așa a
fost. A fost într-adevăr o mare tevatură.
Lui Hanson nu-i era prea greu să și-o imagineze pe Maeve Silver
în rolul de amantă cu tendințe obsesive. Emana lucrul acesta și
susținerea constantă a celorlalți a făcut-o pe Hanson să suspecteze
că își suprima propriile emoții. Sau poate că juca rolul fetei bune de
la biserică, fără să simtă asta cu adevărat.
— Îmi puteți da mai multe detalii despre hărțuire? l-a întrebat ea
pe Luke. În ce a constat mai exact?
— Îl suna și-i trimitea mesaje constant, a spus preotul. La început
despre scriptură și credință, iar mai apoi despre cât de mult îl iubea
și câtă nevoie avea de el.
A oftat, după care a mai spus:
— Cred că și el a fost vinovat că nu i-a spus scurt și la obiect să
se oprească pentru că era genul de persoană care o vedea ca pe un
suflet pribeag. Ar fi fost bine să fi fost puțin mai pragmatic.
— L-a urmărit vreodată?
— Ei bine… și a scos un sunet frustrat. Nu cred că aș putea să-i
spun urmărire. Cred că la un moment dat a vrut să vadă cum e cu
familia lui și i-a urmărit până într-un parc. După o vreme el și-a dat
seama că ea era pe o bancă privindu-i, așa că și-a luat soția și copiii
și s-a dus acasă. Nu a încercat să-i abordeze sau altceva, doar s-a
uitat la ei.
Hanson s-a gândit, simțind un fior pe șira spinării, la transcrierile
interviului lui Victor Varos. Cum Maeve îi privea pe Aidan și pe Zoe,
cum el credea că face asta pentru că ea nu avea parte de așa ceva.
Se întreba și dacă adevărul nu era cumva puțin diferit. Poate că îi
urmărea pentru că îi ura pe toți cei care stăteau între ea și Aidan, la
fel cum ura fiecare femeie care stătea între ea și pastor. Poate că s-
a gândit cum s-ar simți dacă ar ucide-o pe Zoe Swardadine.
 28.

Aidan s-a trezit complet îmbrăcat într-o cameră pe care nu o

recunoștea. Și-a dat seama mai apoi că era la Premier Inn. S-a dus
acolo imediat ce a fost eliberat de poliție. Nu-și aducea aminte când
s-a culcat. S-a ridicat și s-a simțit ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis
care durase zile întregi. Un vis în care trebuia să se gândească doar
la propria lui durere și suferință. De ce nu s-a gândit la criminalul lui
Zoe? De ce uciderea ei nu era cel mai important lucru?
S-a gândit la tot ce a făcut de joi încoace și nu s-a mai recunoscut
în acțiunile sale. S-a gândit că așa simțea el doliul, dar era stupid.
Dacă poliția ar fi fost mai puțin dibace, l-ar fi acuzat deja de crimă.
Ei bine, era vremea să se trezească. Nu doar să se trezească, dar
să facă ceva. Nu doar pentru el, ci și pentru Zoe.
•
Apelul pe care îl așteptase Lightman și pe care, în același timp,
încercase să nu și-l imagineze ca fiind atât de groaznic, a venit când
se întorcea la secție. A scos aerul din plămâni, după care a răspuns.
— Bună, mamă, a spus el. Ce mai faci?
— O, Ben, a spus ea.
Iar el nu a mai trebuit să o întrebe nimic mai mult.
— E în regulă, mamă, e în regulă.
O auzea cum plânge tăcut la celălalt capăt al liniei, întrebându-se
ce ar putea spune ca să o consoleze.
•
— Șefu’, a spus O’Malley, sprijinindu-se de ușă. Am găsit-o pe
Zoe Swardadine pe camerele de supraveghere în intervalul în care a
lipsit de-acasă. Am găsit-o la cinci douăzeci și opt, mergând către
oraș.
Jonah l-a privit, pierdut cumva în gândurile care nu-i dădeau pace,
căci Maeve mințise că a fost acasă joi seara, iar Felix Solomon
mințise și el despre cheie. A dat din cap ușor.
— Doar atât, spre oraș? Poți să o urmărești mai departe? a
întrebat Jonah.
 — Probabil, a răspuns O’Malley, dar ce e interesant e că femeia
cu ochelari încă e în fața ei.
Jonah s-a încruntat confuz și s-a ridicat de pe scaun să vadă chiar
el despre ce e vorba. O’Malley a încărcat videoclipul și l-a pornit, iar
Jonah o vedea pe femeie din lateral, mergând spre oraș. Părul ei
țepos era ușor de recunoscut, la fel jacheta grungy, cizmele și blugii.
Cu siguranță, așa cum a spus O’Malley, era aceeași femeie. Și apoi,
imediat în spatele ei, era Zoe, încă grăbită.
— Ce crezi? a întrebat O’Malley. Mie-mi pare că o urmărește.
— Așa este, a aprobat și Jonah. Dar de ce? De ce ar urmări o
femeie necunoscută? Să fie o altă studentă la arte? Știu că cineva i-
a vandalizat lucrarea, dar asta mi se pare puțin exagerat.
— Așadar, caut în continuare, a spus O’Malley. Acum, că am
prins-o pe camere mai departe, ne va fi mai ușor să o găsim și pe
camerele din centru.
— Mulțumesc, a spus Jonah cu un oftat scurt. Nu ai văzut-o pe
Maeve Silver între timp, nu? Poate pe bicicletă?
— Nu încă, nu, a spus O’Malley, după care a întrebat: de ce mai
exact?
— Victor Varos mi-a zis că a sunat-o târziu, undeva după ora
unsprezece, iar ea era pe bicicletă.
A scuturat din cap.
— Și dacă e adevărat, asta înseamnă că Maeve nu era acasă joi
seara așa cum a pretins.
— Vrei să o aduc aici? a întrebat O’Malley.
— Da, a răspuns Jonah, aprobând încet din cap. Dar fă-o discret.
Zi-i că Lightman a uitat să o întrebe ceva.
S-a întors la birou și a auzit semnalul sonor încet al unui e-mail.
Annette Lock se ținuse de cuvânt. I-a trimis fotografia cu tabloul lipsă
al lui Zoe. L-a încărcat și a sorbit din ochi ființa palidă și fragilă,
îmbrăcată în umbre. Spatele arcuit ca și cum ar fi fost în extaz. Felul
în care figura din umbre se înfășură în jurul ei. Dar principalul punct
de atracție al tabloului era persoana din spate, cu capul spre cer și
fără ochi… sau cu ochi lipiți. O urmă sinistră de roșu ieșind din
abdomenul ei spărgea albastrul furtunos, griul și albul care formau
restul tușelor. Îți era greu să nu te uiți la spintecătura aceea.
— O’Malley, a strigat. Te pricepi la artă?
 — Mai deloc, a strigat înapoi sergentul, dar pot să-mi dau cu
părerea. Maeve Silver nu-mi răspunde, a adăugat.
Sergentul a venit și stătea lângă umărul lui, privind împreună la
imaginea aceea preț de câteva secunde. Apoi O’Malley a pufăit
puternic.
— Se pricepe, nu?
Cineva a bătut la ușă. Hanson stătea acolo, cu obrajii îmbujorați și
cu ochii luminoși.
— Domnule, am informații prețioase despre Maeve Silver.
— Ce anume? a spus Jonah, fără să-și ridice privirea.
Era conștient că nu-i acorda atenție în totalitate, dar tabloul parcă
îi vorbea.
— A reușit să-l dea afară pe unul dintre pastorii de la biserică, a
spus Hanson din ușă. L-a hărțuit, pe el și pe familia lui, până au fost
nevoiți să se mute.
Jonah și-a ridicat încet privirea spre ea.
— Când mai exact?
— Acum opt luni, a spus Hanson.
— Așadar, s-ar fi putut muta mai apoi cu tot cu fixația ei pe Aidan
Poole, a spus el.
— Așa bănuiesc și eu.
Imediat ochii i s-au întors la tablou.
— La ce vă uitați? a spus Hanson.
— Scuze. E tabloul lui Zoe care a fost furat. Am primit o fotografie.
De fapt, mi-ar plăcea să aud ce crezi și tu.
A întors ecranul spre ea, privind-o în timp ce îl scruta.
— Oh, a spus ea. Păi cam explică totul.
Jonah a privit-o confuz de-a binelea.
— Cum adică explică?
— De ce a fost furat. Sau de ce a fost probabil furat.
Hanson a întors ecranul înapoi către el și O’Malley.
— Ți s-a părut ciudat că cineva ar lua ceva de la o persoană pe
care o urăște și eu am spus că asta ne-ar putea spune ceva despre
criminal, dar, de fapt, tabloul justifică uciderea lui Zoe.
Jonah a privit din nou tabloul.
— Explică-mi, te rog, a spus el.
— Cele două personaje din față sunt Zoe și Aidan, a spus Hanson.
 — Dar aceea e Angeline Judd, a spus O’Malley.
— Da, Angeline este modelul, a explicat Hanson, dar, de fapt, este
un autoportret. A pictat-o pe Angeline, care pare defectă, pentru a se
reprezenta pe ea însăși.
Văzând expresia îndoielnică a lui O’Malley a zâmbit.
— Uite. Annette Lock a spus că a adăugat ființa din umbre când a
început să iasă cu Aidan, nu? Înainte de asta, personajul central era
mereu singur.
— Așadar, Zoe și Aidan fac dragoste, a spus Jonah, și mai avem
și al treilea personaj, pe care ea și Aidan îl rănesc.
— Exact, a spus Hanson, cu un zâmbet briliant. Ea
conștientizează că relația lor rănește un al treilea personaj.
— Corect… a spus Jonah, privind încă o dată fața oarbă și rana
puternică, macabră, din abdomenul ei.
— Ce cred eu este că a luat tabloul pentru a dovedi că Zoe știa
exact ce face cu Aidan Poole.
Privirea lui Hanson era extrem de pătrunzătoare când s-a întors
spre Jonah.
— Știa că rănesc pe cineva, iar asta justifică moartea ei. Sau, cel
puțin, așa cred eu. Și dacă mă întrebi pe mine, sunt 90% șanse să o
fi ucis o femeie, având în vedere că persoana din tablou este o
femeie.
Jonah a privit-o încă o dată pe femeia oarbă, începând să vadă ce
voia Hanson să spună.
•
Lightman și-a coborât telefonul oftând îndelung și a observat că
primise între timp un mesaj. Sigur l-a primit cât a vorbit la telefon.
Poți să vii la mine acasă? Am câteva lucruri pe care chiar vreau să ți le
spun.

S-a încruntat privindu-și telefonul și a trimis rapid un mesaj

întrebând cine e. Apoi și-a dat seama, înainte de a primi un răspuns.
A oftat, gândindu-se că acesta era un dezavantaj al faptului că era
abordabil.
— Scuze, i-a spus șoferului de taxi, mă poți duce altundeva?
Jonah știa că O’Malley îl aștepta să vorbească, dar nu putea să
dea glas fiecărui gând. Deodată, o grămadă de lucruri păreau să
capete sens.
Bineînțeles că a fost o femeie. O femeie a încercat să-și facă rost
de o cheie pentru apartamentul lui Zoe. O femeie a avut cea mai
bună oportunitate de a-i lua amprentele lui Aidan Poole și de a le
plasa pe încuietoarea de la ușă. Și tot o femeie a plănuit asta cu
sânge rece, din răzbunare… și poate dintr-o dorință arzătoare de a
câștiga inima bărbatului pe care îl iubea.
•
Hanson se tot gândea la conversația cu Luke Searle, întreruptă
doar de gândurile ocazionale legate de declarația lui Victor. Faptul
că Victor și liderul spiritual o descriseseră la fel o îngrijora. Faptul că
Maeve voia cu ardoare ca Aidan Poole să rămână în peisaj o
îngrijora și mai tare, iar revelația că Maeve cel mai probabil mințise
despre unde a fost era și mai rea.
Maeve nu păruse niciodată să aibă un motiv puternic pentru a o
ucide pe Zoe, dar dacă nici nu a avut motiv? Dacă s-a întâlnit cu
Aidan, gândindu-se că se va îndrăgosti de ea, dat fiind că el și Zoe
nu mai erau împreună? Și dacă el a respins-o? Trebuia să
vorbească cu Aidan Poole. Imediat. Deja se ridicase când l-a văzut
pe Felix Solomon că intră la Departamentul de Investigații Criminale
cu o licărire hotărâtă în ochi. Polițistul în uniformă cu care era a bătut
la ușa detectivului inspector-șef, iar ea s-a așezat înapoi la birou
frustrată. I-a luat câteva minute bune să nu se mai gândească la
Maeve și să înceapă să se întrebe de ce venise Felix la secție.
Lui Jonah i-a sunat telefonul mobil când voia să se ridice de la
birou și a zâmbit ușor văzând pe ecran numele lui Angeline Judd.
Mintea deja i-o luase înainte, gândindu-se ce o să spună, dar a
răspuns totuși.
— Detectiv inspector-șef Sheens, a spus el.
— Unul dintre detectivii de la secție a băut o cafea cu Luke Searle,
a spus ea, cu vocea clară, fără tonul acela pe care îl avea înainte, ca
și cum era drogată. Vreau să știu de ce.
— Mă tem că nu îți pot da informații despre asta, a spus Jonah.
Apoi a auzit o bătaie în ușă, iar când s-a întors a văzut un polițist
cu Felix Solomon. A făcut un gest cu degetul, cât să transmită că nu
durează mult.
 — Nu fiți naiv! a spus Angeline. Nu cer informații despre caz.
Vreau să știu ce rahaturi mănâncă Luke despre Maeve.
— Din nou…
— E un șarpe, a spus ea. Ce-a avut de zis? Că Maeve e vreo
hărțuitoare sau vreo tâmpenie din asta?
Jonah a scos un zgomot neutru. Parte pentru că se bucura că a
început să vorbească, parte pentru că se gândea la întrebările pe
care urma să i le adreseze lui Felix Solomon.
— Nu l-a hărțuit niciodată pe Isaac. El a sedus-o, a spus ea. A
ținut un an povestea asta și el era cel care se dădea mereu la ea. I-
am văzut împreună, i-am citit mesajele, iar când cărțile au fost date
pe față, a mințit și Luke Searle i-a luat partea, un nenorocit sexist.
Chiar dacă mintea îi era în altă parte, Jonah era surprins că
Angeline îi luă apărarea prietenei ei. Tot ce văzuse până atunci era o
Angeline dependentă de alții și manipulatoare. Să audă acum că era
un prieten loial, era ceva surprinzător și îmbucurător.
— Și poți dovedi asta?
Angeline a râs:
— Da, pot să o dovedesc. Și dacă vreți o mică dovadă instant,
dacă Isaac era atât de nevinovat, de ce a invitat-o pe Maeve să stea
cu el la hotel joi seara?
— Nu știam de asta, a spus Jonah, luând o bucată de hârtie de pe
masă. Nu ca să-și ia notițe, dar să scrie o listă de nume. Maeve a
spus că s-a dus acasă.
— Poate pentru că nu s-a gândit că ora exactă contează și oricum
nu voia să vorbească despre asta, a spus Angeline. I-a spus joi că
și-a lăsat nevasta pentru ea. Joi, în sfârșit, a cedat și s-a culcat cu el,
crezând că e dragoste sinceră. Și ghici ce? După ce s-a văzut cu
sacii în căruță, a fugit înapoi în Cardiff și nu a mai contactat-o de
atunci. Ea e devastată, iar acum Luke încearcă să o submineze pe
ea, în loc să-l dea pe ăla afară din biserică.
— Toate informațiile sunt foarte folositoare.
— Nu mă credeți, nu? a întrebat Angeline cu asprime. Credeți că
ea a ucis-o pe Zoe.
— Nu, a spus Jonah, nu cred asta. Știu că nu ea a ucis-o.
A urmat deodată o liniște lungă, iar apoi Angeline a spus grăbită:
— Trebuie să plec. O să… pa.
 Și a dispărut.
Jonah și-a pus din nou telefonul în furcă pe birou și s-a ridicat, cu
o senzație de alertă în creștere. I-a făcut semn polițistului să-l lase
pe Felix să intre.
— Nici că ți-ai fi putut calcula sosirea mai bine, a spus Jonah, în
timp ce Felix se făcea comod pe unul dintre fotolii.
I-a făcut semn lui Hanson să vină la el și i-a dat bucata de hârtie
pe care mâzgălise.
— Poți scoate fotografii cu toți aceștia pentru mine, iar apoi să le
tai?
Frustrarea lui Hanson se transforma încet într-un sentiment de
curiozitate în timp ce aștepta lângă imprimantă. Îl ruga pe Felix să
identifice pe cineva? Dacă da, era o mișcare ciudată. Felix știa multe
dintre persoanele asociate cazului pe nume. Totuși, s-a gândit ea,
privind la fotografiile ce ieșeau tipărite, nu chiar pe toți.
•
Felix se controla din nou mult mai bine, a văzut Jonah. Nimic nu
mai trăda umbra de bărbat care era cu o zi înainte. A acceptat o
ceașcă de cafea și stătea acum confortabil în scaunul din fața lui
Jonah. Era sigur că lui Felix i-ar fi plăcut să stea de cealaltă parte a
biroului, unde era Jonah.
În timp ce au așteptat-o pe Hanson să taie pozele cu un cutter
circular, Jonah a spus:
— Ne poți povesti ce s-a întâmplat joi după-amiază?
— După-amiază? a întrebat Felix, ridicându-și sprâncenele.
— Da, a spus Jonah. Când te-ai întâlnit cu prietena ta Esther la
cafea.
Felix s-a încruntat. Asta sigur nu era o întrebare pe care o voia
sau la care se aștepta:
— Ei bine, cum am mai spus. A venit la mine la patru.
— Ai invitat-o tu? a întrebat Jonah. Sau a fost ceva spontan?
— Spontan, a spus Felix. Nu am avut un alibi pregătit…
— Tu ai dat nas în nas cu ea?
Felix l-a privit pe O’Malley după care și-a întors privirea înapoi.
— Da, a spus el. Așa a fost. S-a dus să-și verifice apartamentul și
ne-am întâlnit pe scări, așa că am invitat-o la un ceai.
— Și la ce apartament a fost? a întrebat Jonah.
 — Nu știu, a spus Felix, ridicând din umeri. Nu am întrebat
niciodată.
— Și niciodată nu ți-a spus asta voluntar?
— Nu.
— Venea de la etajul doi?
A urmat o pauză, după care Felix a spus:
— Da, dar chiar aș vrea să știu în ce direcție duc toate aceste
întrebări. Am venit ca să ajut.
— Și ne ajuți, a spus Jonah, ridicându-se pentru a-i deschide ușa
lui Hanson. I-a dat fotografiile, iar el i-a zâmbit în semn de mulțumire
înainte de a se întoarce la birou. Esther e una dintre aceste femei?
Jonah a așezat fotografiile pe masă, iar mâna lui Felix s-a dus
instantaneu la una dintre ele.
— Ea este, a spus. Are părul aranjat altfel, acum poartă și
ochelari, dar e ea.
Jonah i-a zâmbit puțin, dar nu arăta nici pe departe imensa
satisfacție pe care o simțea.
— Așadar, aș putea să aflu de ce mă întrebi asta? a întrebat Felix.
— Pentru că Esther nu este cine crezi tu că e, a spus Jonah.
Femeia pe care ai identificat-o este Greta Poole.
 29.

Încuietoarea ușii. La asta trebuia să se gândească Aidan. Cu

siguranță nu erau mulți cei care ar fi putut să-i plaseze amprentele.
Cine a ucis-o pe Zoe a avut acces la amprentele lui.
Acum stătea la biroul din camera de așteptare, cu laptopul
deschis. Habar nu avea cum să plaseze amprente, dar de aceea
există Google. A început să scrie „Cum să…”, dar prima sugestie de
căutare l-a lăsat mască. Cum să-ți dai seama că partenerul tău are o
aventură.
Dumnezeule, să fi fost aceasta cea mai arzătoare întrebare a
umanității? Sau o fi fost un rezultat de căutare care a apărut din
cauză că Greta a căutat asta la un moment dat pe unul dintre
dispozitivele lui?
A simțit un fior de tristețe profundă la gândul că a ținut toate astea
în ea. Suspectase ceva? A dat adevărul deoparte pentru că era prea
dureros să se gândească la asta? Deodată a devenit disperat, dornic
să știe. Să știe dacă și-a dat seama cumva și ce gândea acum.
Dacă o terminase cu el sau dacă mai era o șansă de împăcare.
Nevoia obișnuită era prea puternică pentru a fi ignorată, deși în
trecut a urmărit-o pe Zoe aproape mereu. A început cu mesajele ei
cât timp era în duș, dându-și seama exact cât de multe mesaje îi
trimitea Victor. Asta îl făcea să se întrebe ce i-a mai trimis Victor pe
mail și nu i-a luat prea mult timp să-și dea seama ce parolă are.
Urmăritul pe ascuns a devenit un obicei, imposibil de oprit după ce
s-au despărțit. În special, după ce el s-a despărțit de ea. Așa se
simțea ca făcând încă parte din lumea ei. Într-un final, a ajuns să o
spioneze prin camera web de la laptop, care-i permitea să o
privească măcar, dacă nu o putea avea.
Niciodată nu i-a trecut prin minte să o verifice pe Greta. Și-a adus
aminte că s-a mai uitat prin mailurile ei o dată sau de două ori de-a
lungul vremii, căutând vreo mențiune în care ea îl vorbea de bine ori
indicii despre ce să îi mai cumpere de Crăciun. Niciodată nu a avut
multe de văzut. I-a spus totul despre ea, dar acum voia să știe. Voia
să știe, cu o intensitate teribilă, ce le spunea oamenilor despre el.
Despre ei. Era disperat să vadă ce urma să facă și, spre satisfacția
lui, contul ei s-a deschis destul de ușor. Acolo avea toate e-mailurile,
grupate în dosare.
Prima pagină nu revela mai nimic interesant, dar ea se pricepea
atât de bine să ascundă lucruri. Singura modalitate de a afla era să
caute foarte bine. Mai întâi și-a căutat propriul nume, dar asta, așa
cum a prevăzut, a adus în fața sa fiecare e-mail pe care i l-a trimis
sau pe care l-a primit de la ea, mii și mii de rezultate care ar dura o
veșnicie să fie analizate. Nu avea timp de asta.
S-a gândit să caute numele lui Zoe, dar și-a dat seama că nu i-a
spus niciodată cum o cheamă. A ținut această informație secretă. Nu
suporta gândul de a căuta cuvântul „înșelat”, așa că a căutat
„Southampton” în schimb.
Căutarea a avut doar patruzeci de rezultate, lucru mult mai
îmbucurător. Câteva confirmări de la Trainline, iar mai jos era un e-
mail promițător adresat mamei ei, până ce și-a dat seama că a fost
trimis cu luni bune în urmă.
Nu gândea tocmai limpede, încât să se uite cu atenție la
confirmările Trainline. Nu procesa informația că erau prea multe
astfel de mesaje. Încă și mai încet și-a dat seama de ce au apărut ca
fiind mai recente decât e-mailul adresat mamei în iunie.
A deschis primul e-mail, care o felicita pentru achiziționarea unui
bilet către Southampton. Era de ieri după-amiază, iar gândul că
Greta a fost acolo i-a dat un sentiment ciudat. Unde a fost și el. Apoi
a mai deschis un e-mail și a văzut că era de joi seara. Era un bilet la
ora nouă cincizeci și unu, de la London Bridge la Southampton, iar
adevărul din spatele acestui bilet l-a lovit ca un val.
•
— Chiar aici, i-a spus Lightman șoferului de taxi.
A recunoscut casa mare, frumos construită, deși acum o vedea la
lumina zilei. Era luminată de un soare rece, agățat pe cerul temporar
senin, și părea cumva puțin tristă. Era prea mare ca să fie locuită de
o singură femeie. Chiar și de un cuplu. Avea nevoie de copii. De
viață. De zgomot.
A chemat taxiul printr-o aplicație, folosind cardul, lucru care
însemna că nu trebuia să mai scoată bani din buzunar. A coborât
direct pe trotuar. S-a deschis ușa. Clar îl aștepta.
 — Ce drăguț din partea ta că ai venit, a spus Greta, odată ce el a
ajuns la ușă.
— Nicio problemă, a spus el. Sper că te simți mai bine decât
aseară.
— Da, a spus ea aprobând cu un gest și punându-și obrazul pe
marginea ușii. Au fost niște zile tare grele, dar într-un fel cred că mi-
am dat seama cât am pierdut și cât de rău și cât de bine a fost
pentru mine… Nu cred că o să mai fiu vreodată așa oarbă.
El i-a zâmbit și ea a râs deodată:
— Scuze, a spus ea. Hai înăuntru.
S-a dat într-o parte, iar el a intrat în casă.
•
— Mă gândeam că Aidan a ieșit cu cineva recent și că persoana
respectivă l-a păcălit să aleagă o yală. Poate că a scos încuietoarea
de la propria-i ușă după ce el a fost pe acolo, dar, evident, persoana
care putea să facă asta cel mai ușor era femeia cu care-și împărțea
casa.
— Dar nu ne-am gândit la ea, a spus Hanson, urmărind în același
timp cu privirea semnele de circulație de pe centură în timp ce
mergeau spre nord, ieșind din Southampton, către casa soților
Poole.
Nu și-a putut înfrâna dezamăgirea că nu a fost ea cea care a
rezolvat cazul. A făcut toate conexiunile legate de Maeve și tot s-a
înșelat.
— A avut un alibi toată seara și credeam că nu știa de aventură.
— Și alibiul ei zicea că e la Londra, a adăugat Jonah.
— Dar știa despre toate astea, nu? a spus Hanson încet. Iar Zoe
și Aidan nu și-au dat seama.
— Da, a spus Jonah. Nu e proastă, iar Aidan nu se pricepe așa
mult să mimeze nostalgia după cum crede. Bănuiesc că a devenit
bănuitoare și a început să-l verifice. Poate că s-a uitat chiar din
greșeală în telefonul sau calculatorul lui și a văzut mesajele pe care
nu le-a șters suficient de repede.
— Dar nu l-a confruntat, a spus Hanson. Și bănuiesc că a făcut
asta fie din mândrie, fie din speranța că o să o părăsească pe Zoe.
— Da, a spus Jonah. Și eu bănuiam asta, dar poate că pur și
simplu ura ideea de a se afla despre ei.
 Hanson s-a gândit deodată la Lightman, care probabil se întorsese
deja la secție.
— Îl anunț și pe Ben.
Ne ducem să arestam pe cineva. Ești la secție? Ne-ai putea prinde dacă
te grăbești.

•
— E pe ecranul calculatorului lui Aidan, a spus Greta,
conducându-l pe Lightman în biroul soțului ei. Nu m-am gândit să
verific înainte. Fapt ce mă face să par o idioată.
— Sau că ai încredere în el, a obiectat Lightman.
— Ei bine, poate că nu ar fi trebuit să am, a spus ea, cu ochii
strălucind în bătaia portocalie a soarelui ce lumina camera. Cred…
cred că el a ucis-o.
Lightman a aprobat ușor cu un gest, apoi s-a uitat la ecran. Era un
folder deschis pe pagina de navigare a calculatorului. Era denumit
„Notițe pentru lectură”. Și era plin de imagini, la care Lightman
încerca cu tărie să nu se uite. Toate erau imagini violente,
majoritatea cu femei.
— E un psihopat, nu? l-a întrebat cu o voce surprinzător de calmă.
Are sute de fotografii. Toate în folderul acesta ascuns. M-am gândit
că nu aveam nimic de găsit, până ce nu am început să caut
documente care nu erau arhivate. Și apoi…
Lightman a respirat profund. Primul său gând a fost că cineva a
încercat să spargă casa cu o seară înainte. Poate că a venit să
plaseze dovezile. Sau poate chiar a fost Aidan, care a încercat să
intre și să șteargă documentele înainte de a fi găsite.
— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, a spus el.
— Nici nu știu de ce nu am verificat dinainte.
A simțit că-i vibrează telefonul, apoi a întins mâna și l-a scos din
buzunar. Avea un mesaj de la Hanson despre o arestare. Aveau să-l
salte pe Aidan? Sau aveau o altă pistă? Ardea de curiozitate să
întrebe, dar Greta se apleca peste el ca să mărească pagina de
Chrome.
— M-am uitat și la istoricul lui de căutare, a spus ea. Uite.
Răsfirate printre căutări normale, erau formulări precum „Cât
durează să sângerezi până la moarte ca urmare a unei tăieturi la
încheietură?” sau „Unde sunt arterele în braț?”. S-a încruntat
uitându-se și mai jos. Căutările acestea nu erau toate recente. Aidan
clar folosea laptopul foarte rar. Unele din rezultatele căutărilor erau
vechi de câteva luni.
Chiar era posibil ca cineva să aibă acces la computerul lui atât de
mult timp? Sau să fi fost chiar Aidan? A auzit cum respirația Gretei
se transformă într-un plânset, și a micșorat rapid ecranul. Avea fața
ascunsă după braț și plângea în mâneca puloverului.
— Îmi pare atât de rău, a spus el. Pot să te ajut cumva?
— Nu, e în regulă, a spus ea ștergându-și ochii. Sunt bine. Îmi fac
o ceașcă de ceai. Vrei și tu una?
— Sigur, a spus el, deși nu voia ceai.
Voia să-i dea un mesaj înapoi lui Hanson, dar avea nevoie de
intimitate dacă ea îi spunea pe cine arestează. Nu ar fi bine și nici
potrivit ca Greta să vadă asta. Când s-a dus spre bucătărie, el a
strigat:
— Pot să mă duc și până la baie?
— E pe hol, a spus Greta.
Și-a luat telefonul și în timp ce mergea i-a scris scurt lui Hanson că
era acasă la Greta Poole și că avea un hard drive plin de dovezi
incriminatoare. Spera că va primi un răspuns cât încă era în baie.
Ceainicul a șuierat în bucătărie și a auzit-o pe Greta scoțând cești
din dulap.
•
— La naiba, a spus Hanson.
— Ce-i?
— Lightman e acasă la Greta Poole.
A simțit cum privirea ei i s-a fixat pe față, ca într-o rugăminte, și
cum întreaga ființă parcă i se topea și rămânea cumva în urmă, pe
strada pe care conduceau.
— Ce să fac? Să-l sun?
— Mai trimite-i încă un mesaj, a spus Jonah cât de calm a putut.
Spune-i că avem o situație cu un suspect și să se întoarcă cât poate
de repede. Cel mai bine e să nu o alerteze dacă-i vede ecranul
telefonului.
— Bine.
 Jonah vedea cum îi tremurau mâinile în timp ce scria, amintindu-și
cum a trebuit să conducă printr-un trafic infernal doar cu câteva luni
în urmă, pentru a o proteja pe Hanson.
— Va fi bine, a spus el. Ea nu știe nimic, iar Ben știe să-și
păstreze calmul.
•
Lightman aproape că a intrat într-un uscător de rufe și a auzit-o pe
Greta strigând:
— Scuze. Trebuia să te trimit la cealaltă baie. Aidan mereu mă
bate la cap cu asta.
A intrat și s-a întors să închidă ușa. S-a închis cumva, dar nu mai
avea încuietoarea. Doar o porțiune nevopsită de lemn, în locul în
care a fost cândva broasca ușii. A rămas cu totul nemișcat preț de
câteva minute, cu mâna pe mâner. Telefonul din buzunarul de la
spate a vibrat, dar nu l-a scos.
Trebuia să te trimit la cealaltă baie…
A inspirat profund și, foarte încet, a deschis ușa din nou. Ea îl
aștepta, cu o privire plină de durere și mânie pe față. Lângă picior,
strâns bine în mână, avea un cuțit de bucătărie lung, ascuțit.
•
— Nu a citit mesajul, a spus Hanson, după un minut.
— Mai dă-i puțin timp, a răspuns Jonah. Poate că l-a văzut pe
ecran fără să-l deschidă.
— Și dacă nu-l citește?
— Atunci cel mai probabil o să ne sune să ne zică despre dovezile
lui, o să plece și putem interveni noi, a liniștit-o Jonah. Deși trebuia
să recunoască faptul că și el era îngrijorat. Greta îl fraierise zile
întregi, îl amăgise pe Aidan luni de zile. Era foarte deșteaptă, dar, în
același timp, puternică și imprevizibilă. Lui Jonah nu-i plăceau
trăsăturile acestea la un criminal.
•••
— La dracu’, a spus Greta. Și apoi a început să râdă printre
lacrimi. Ce idioată. Îmi… îmi pare rău. Eu ți-am făcut asta. Nu a fost
vina ta. Am avut doar un moment… și-a tras nasul. Bănuiesc că am
jucat prea mult rolul soției îndurerate și m-am lăsat purtată de val.
Deși… știi tu, nu e doar actorie. E un an de durere în spate. Toate s-
au adunat, iar acum am răbufnit.
 — E în regulă, a spus el, zâmbindu-i pe cât de calm și convingător
a putut.
Știa că Greta voia să-l omoare. Era o femeie puternică cu un cuțit.
Avea șanse bune să-l rănească, dar nu-i era teamă. Nu după ce și-a
lăsat tatăl în spitalul acela steril, gândindu-se la moartea lui înceată
și dureroasă.
— Ba nu e, sincer, a spus Greta. O să-ți fac ce i-am făcut și ei,
doar că tu nu meriți asta.
Pe frunte, sprâncenele i s-au ridicat într-o expresie îngrijorată.
— Nu cred că am de ales.
— Bineînțeles că ai, a spus Lightman, râzând scurt. Având în
vedere ce ai făcut, nu e sigur că vei primi și o condamnare pentru
asta. Se întâmplă multe în instanță și e greu să dovedești ce a făcut
și ce nu a făcut cineva. În special, dacă a avut grijă să-și acopere
urmele.
Greta a părut să se gândească la asta preț de o clipă, iar Lightman
s-a gândit la telefonul său, încă în buzunar.
— E mult mai greu să scapi basma curată după două crime, a
spus el încet. Iar detectivul inspector-șef știe unde sunt.
Ea a aprobat cu o mișcare a capului.
— Așa că trebuie să pleci de aici, a spus ea. O să-ți folosesc
mașina și o să mă asigur că trec pe lângă suficiente camere.
Lightman a simțit un fel de admirație macabră pentru ea. Înțelegea
și făcea planuri cu rapiditate. Nu era doar precauție, s-a gândit. Avea
genul acela de minte care despica firul în patru și găsea soluții
instant.
— Dar pe cameră se vede că tu ești la volan, a spus el.
— O să-ți iau hainele, a spus ea, privindu-l.
— Sau ne putem duce să vedem dovezile faptelor lui Aidan, a
spus el, cu o privire plină de subînțeles. Ai suficiente dovezi să-l
condamni sau măcar să insufli dubii în ce-l privește.
— Și să petrec luni de zile în instanță încercând să obțin suficientă
empatie încât să nu intru la pușcărie? Crezi că vreau să plâng în fața
lor și să spun ce persoană groaznică a fost, să recunosc în fața
întregii lumi că am fost slabă și l-am lăsat să o facă? Ar trebui să joc
rolul soției încornorate și am făcut tot ce am putut – tot – să nu fiu
așa.
 Greta și-a scuturat capul din nou, ridicându-și bărbia.
— Prefer să cad luptând.
— Poate că ar trebui să te lupți cu persoana potrivită, a spus o
voce încet din spatele umărului stâng al lui Lightman.
A fost un șoc atât de mare, încât Lightman s-a întors de la Greta și
de la cuțit. A fost foarte norocos că și Greta era la fel de uimită de
apariția soțului ei ca și el.
•
— Douăzeci și două de minute, a spus Hanson, citind timpul de pe
GPS-ul lui Jonah.
El s-a uitat la ea.
— Nicio veste de la Ben?
— Nu.
— Sunt sigur că e bine, a spus el convingător, apăsând tot mai
tare pe pedala de accelerație.
•
— Ce cauți aici? a întrebat Greta, adresându-se soțului ei, fără
nicio urmă de bunăvoință în voce. Era rece. Furioasă. Dezgustată.
— Am venit să vorbesc cu tine, a spus Aidan. Pentru că mi-am dat
seama ce s-a întâmplat. Și după aceea, după ce inițial m-am
enervat, mi-am dat seama că eu ți-am făcut asta.
— De ce ai venit aici? a întrebat ea. Du-te dracului și arzi în
focurile iadului!
— Trebuie să-ți spun cât de rău îmi pare.
A făcut un pas înainte, iar ea a intrat imediat în panică. Și-a ridicat
cuțitul și-l ținea în față, scoțând un sunet ca de pisică sălbatică.
— Nu o să ascult nimic din ce ai de spus, a zis ea. Nu te mai
ascult. M-ai mințit iar și iar. Nici măcar când te-am părăsit nu ai putut
să mă iubești suficient. O voiai atât de mult încât a trebuit… să… să
o urmărești ca un pervers. Niciodată în viața mea nu m-am simțit mai
umilită.
Lightman era mai absorbit de conversația lor decât ar fi trebuit să
fie. Trebuia să se miște. Trebuia să se dea împreună cu Aidan din
calea ei și să găsească o cale de a o dezarma, dar era greu să se
miște când nu-și putea lua privirea de la ei, în acel moment de
durere, ură și aproape violență.
 — Știu, a spus Aidan. Știu cât de mult te-a durut. Am făcut niște
lucruri groaznice. Pentru că sunt un ratat. Ai avut dreptate.
A mai făcut un pas, Greta nu s-a mișcat, iar el era la câțiva
centimetri de cuțit.
— Voiam să fiu cu tine pentru că ești puternică și frumoasă, dar nu
am putut să mai suport. Îmi doream de la tine aprobarea pe care nu
am primit-o de la mama și nu a fost vina ta.
Lightman s-a forțat cumva să profite de situație cum trebuie. Greta
bloca ușa de la bucătărie, iar el nu credea că poate ajunge la scări.
Din nefericire, Aidan bloca ușa de la intrare. Dar dacă ar mai face
câțiva pași înspre cameră, Lightman ar reuși să fugă și să deschidă
ușa din fața lui. Singurul obstacol era Greta, care ținea cuțitul în fața
lui Aidan și făcea totul pentru a-l descuraja să meargă mai departe.
— Ți-am oferit aprobare, a spus Greta. Ți-am gâdilat orgoliul
constant chiar dacă tu nu ai putut niciodată să fii mândru de mine,
că-ți tăia din bărbăție. Ți-am dat totul, tot ce ar putea să-ți dea
vreodată cineva și tu ai ales-o… pe aia… pe târfa aia. Și tu i-ai spus
că eu sunt rece cu tine.
Lightman s-a mai îndepărtat cu un pas de Greta, către ușa de la
intrare. Se gândea că ar putea trece de Aidan. În mod ideal, ar trebui
să-l împingă și pe Aidan cu el pe ușă. Se gândea la toate astea, în
timp ce a mai făcut un pas spre stânga. Fandează. Prinde. Trage.
Totul înainte ca Greta să aibă șansa să rănească pe cineva.
Întrebarea era dacă nu l-ar pune astfel pe Aidan Poole într-un
pericol prea mare.
— Îmi spuneam mereu și mereu că ești rece, că nu mă apreciezi,
că nu ești interesată de mine, a spus Aidan încet. A început și el să
plângă. Era singura mea apărare pentru faptul că eram… un rahat în
fața ta. Și știu că nu a fost drept, dar era singura cale de a-ți plăti cu
aceeași monedă. Uneori îmi călcai parcă orgoliul în picioare, dar nu
te-am înțeles, nu-i așa? M-am înșelat amarnic. Tu te-ai gândit la
mine în tot acest timp. Însă nici nu poți să spui că ai fost ca o carte
deschisă, ușor de citit. Ascundeai atât de multă durere și mergeai
mai departe chiar și-așa.
— Încetează! a spus ea.
— Să încetez ce?
 — Îmi spui doar ce vreau să aud! Nu faci decât să… să mă minți
din nou și din nou.
Aidan și-a scuturat capul.
— Nu o spun pentru că sper să mă primești înapoi, deși nu cred
că voi înceta vreodată să-mi doresc asta. O spun pentru că meriți să
auzi asta și ar fi trebuit să ți-o spun acum un an, când trebuia să mă
maturizez suficient și să ne salvez pe amândoi. A ridicat o mână să-
și frece obrajii. Mereu am fost obsedat de tine. De modul în care se
uită toți bărbații la tine, cum toată lumea e atrasă de tine. Am reușit
să nu mă mai gândesc la tine doar când m-am prefăcut că ești
altcineva.
Lightman era aproape pe poziție. Aidan se descurca foarte bine să
o țină de vorbă. Trebuia să acționeze și să riște o greșeală. Vedea
asta. Greta nu ceda.
— Stai pe loc! a spus Greta deodată.
De data aceasta vorbea cu Lightman. Văzuse pericolul.
— Greta, a pus Aidan, cu mâna ridicată, nu trebuie să-l rănești. Nu
trebuie să rănești pe nimeni. Te iubesc. Te iubesc atât de mult. Și nu
vreau să ți se întâmple nimic rău.
— Dacă mă iubești, a spus ea, cu o voce tremurândă, așa cum nu
mai fusese înainte, atunci pleci naibii de aici și mă lași să termin ce-
am început. Pleci, iar apoi poate mă ajuți să-mi acopăr urmele, dacă
o să am nevoie.
Aidan a râs scurt, amuzat.
— Draga mea, niciunul dintre noi nu scapă de aici. Nu așa se
termină lucrurile, nu-i așa? Și cu un zâmbet pe față, a făcut un pas
înainte.
Lightman nu a reușit să profite de moment și să iasă. Era convins
că l-a văzut pe Aidan intrând în lama cuțitului, dar cumva cuțitul a
ajuns lângă Greta, apoi la spatele lui Aidan, când ea s-a prins de
soțul ei. S-au pierdut într-o îmbrățișare aprinsă care-l făcea să-și
dorească să iasă cât mai repede de acolo.
În schimb, a luat încet cuțitul din mâna Gretei și a ieșit afară.
 30.

Jonah a văzut prima lumină de girofar în același moment în care

Hanson a inspirat profund lângă el. I-a fost greu să nu apese pe
accelerație pe ultima sută de metri, dar a parcat cu atenție în spatele
mașinii de poliție, pe bordură. Nu era nicio ambulanță acolo sau, cel
puțin, încă nicio ambulanță.
Hanson a ținut ușa deschisă înainte ca mașina să se oprească, și
aproape că a alergat către casă.
— Doamnă! a strigat unul din polițiștii care erau lângă poteca din
fața casei.
— Unde-i Ben? Unde e sergentul Lightman? Jonah a auzit-o că
întreabă, în timp ce a deschis ușa să o urmeze.
— Juliette.
Era vocea lui Lightman, vorbind, dar fără să vadă de unde. Jonah
s-a dus după vocea lui până ce l-a văzut pe Ben. Era fix lângă ușa
de la intrare, cu o cană de ceai în mână. Cam tot în același timp, a
îmbrățișat-o strâns pe Hanson.
Jonah i-a zâmbit scurt, după care și-a ridicat sprâncenele în fața
celui mai apropiat polițist.
— Vreo șansă de raport de caz?
•
Greta fusese luată de la fața locului cu câteva minute mai înainte,
iar Aidan a implorat să plece cu ea. Nefiind siguri dacă să-l aresteze
și pe el, polițiștii au fost de acord.
Au ajuns în două camere diferite de interviu, iar Aidan deja îi
spusese sergentului care îl arestase de două ori că a fost vina lui și
că el ar trebui să meargă la închisoare.
— E cam nasol, nu? a spus Hanson din locul ei de pe coridor, în
timp ce-l priveau pe Aidan, căruia i s-a adus o ceașcă de cafea.
Cei patru – inclusiv O’Malley, care a refuzat să fie lăsat pe dinafară
– se pregăteau să înceapă procesul de condamnare pentru Greta
Poole.
— Chiar o mai iubește după ce i-a ucis amanta?
 — Cred că e posibil, a spus Lightman. Când a început cu toată
milogeala, am crezut că vorbea vrute și nevrute ca să-mi dea timp să
ies. Credeam că joacă deștept, dar apoi s-a dus și a invitat-o să-l
înjunghie… și nu văd niciun alt motiv pentru care ar face asta sau
pentru care ar sta să o apere, dacă nu o iubește într-un fel ciudat.
— E amuzant, a spus Jonah. Fiecare mișcare a lui a fost
caracterizată de slăbiciune. Chiar și cea mai puternică. E o poveste
destul de dată naibii.
Hanson s-a întors să-l privească, încruntându-se.
— Nu sunt de acord. Nu e povestea lor. E povestea lui Zoe.
Indiferent cât de ciudat și romantic este finalul, Greta a omorât-o pe
fata asta. Zoe a fost victima clară aici, nu Greta Poole.
— Poți s-o mai spui o dată, a aprobat Jonah, după care a oftat.
Putem să începem?
•
— Mi-am dat seama din prima zi când s-a culcat cu ea, a spus
Greta, cu o voce puternică și măsurată, exact cum fusese înainte de
toate acestea.
Stătea cu brațele într-un triunghi pe masă, în fața ei, cu vârfurile
degetelor împreunate și degetele mari mișcându-se atât de încet,
încât se atingeau ușor reciproc.
— Sărea ca ars de fiecare dată când îi suna telefonul și încerca să
se uite la mesaje fără ca eu să văd. Era dureros de clar.
— Dar de ce nu l-ai confruntat? a întrebat-o Lightman.
— Nu știam cum să abordez situația până nu aveam dovada, a
spus ea. Și mi-am dat seama că a fost ușor de obținut. Mă trezeam
devreme sâmbăta dimineața și-i luam jos telefonul, în loc de al meu.
Mă uitam la mesajele lui, apoi pe WhatsApp, și așa am descoperit
tot ce trebuia să știu.
Se simțea un tremur în vocea ei și era clar pentru Jonah că acel
moment încă era groaznic pentru ea. Un singur moment de traumă
de la care s-au tras toate. Și s-a gândit că nu ar fi trebuit neapărat să
se ajungă aici. Ar fi putut proceda complet diferit și să-l părăsească.
— Ce te-a oprit să-l părăsești atunci?
Greta a ezitat:
— Câteva lucruri. Nu știu exact care a fost cel mai puternic. Poate
că am simțit că eram umilită, în parte. Reacția mea inițială a fost să
țip la el, dar mi-am dat seama că asta ar însemna să-l dau afară. Și
dacă-l dădeam afară, atunci toată lumea ar fi știut. Ar fi știut ce-am
făcut și m-ar fi judecat.
— Nu crezi că l-ar fi judecat pe el? a întrebat Jonah blând.
Greta l-a fixat cu o privire ofilită.
— Ai văzut vreodată ce se întâmplă atunci când o căsnicie este
distrusă astfel? Așa cum s-a întâmplat cu mama? Ai văzut cum
niciodată, dar absolut niciodată, nu e vina bărbatului? Nu, sigur s-a
întâmplat pentru că ea nu a mai avut grijă de ea, pentru că era prea
plicticoasă, că nu-l satisfăcea în dormitor…
Și-a pus mâinile pe masă și a strâns degetele până ce articulațiile
i-au devenit albe.
— Am învățat de tânără cum stau lucrurile. M-am chinuit prea mult
să fiu soția asta perfectă. Știi că nu a trecut nicio zi în căsnicia asta
în care să nu mă fi machiat?
Jonah a aprobat și i s-a părut că a mai scos puțin din furia ce
mocnea în ea.
— Așadar, ai sperat că o să termine cu aventura?
— Da, a spus Greta. Am sperat că o să-și dea seama. Cum să nu
o facă, dacă eu eram perfectă? Am petrecut mai mult timp gătind,
dar am mâncat mai puțin eu însămi. Mi-am injectat otrăvuri în față ca
să scap de riduri și i-am făcut sex oral cât niciun bărbat nu a mai
avut parte în viața lui și am supraviețuit.
Era groaznic, era amuzant, iar Jonah încerca din răsputeri să nu
cedeze și să-l apuce râsul. Genul acesta de lucruri niciodată nu
sunau bine pe înregistrare, deși s-a gândit că Greta ar aprecia asta.
A expirat în schimb și a spus:
— Dar a continuat cu aventura.
— Da, a spus Greta, cu o voce care s-a îngroșat deodată. Așa a
făcut. Și eram conștientă de asta, pentru că nu știe să mintă, e doar
în mintea lui. Avea telefonul sincronizat la celelalte calculatoare și
uneori, când eram acasă, apăreau mesaje pe ecran. Nici nu trebuia
să mă loghez ca să le văd.
El se gândea că ea a văzut multe din mesajele lui Zoe, și doar
câteva de-ale lui Aidan. Oare să fi fost în parte din motivul pentru
care a ucis-o pe Zoe? Pentru că tot ce vedea era o femeie care flirta
și trimitea mesaje deocheate, dar nu răspunsurile lui, care erau de
altfel parte egală a dialogului?
— Când ai hotărât să o ucizi pe Zoe? a întrebat el încet.
— Nu a fost o decizie de moment, i-a spus Greta ezitând. A fost
punctul culminant pentru mai multe chestii. După ce l-am etichetat
într-o fotografie de pe Facebook ca să mă asigur că ea află despre
mine, l-a părăsit. Mi-am dat seama după fața lui când i-a citit
mesajul. Știam că s-a terminat.
— Dar nu a fost așa? a întrebat Jonah.
— Nu, nu a fost. Vocea Gretei era dură. L-a primit înapoi imediat.
După aceea, nu mai putea să joace cartea ignoranței. Ea știa despre
mine și a ales să joace murdar. Mi-era tot mai greu să o iert.
— Dar nu mai erau împreună când ai ucis-o, a spus Jonah. Aidan
o terminase cu ea. Nu era suficient?
Greta și-a scuturat capul.
— Ea își făcuse prea bine treaba cu el. El încă era… obsedat. M-
am uitat pe calculatorul lui și am găsit capturi de ecran cu ea.
Imagini de la ceva vreme după despărțire, când ea habar nu avea că
o urmărește. Și, naiba s-o ia, era cel mai groaznic lucru de până
atunci.
A tras aer deodată. Parte inhalat, parte plâns.
— Povestește-ne despre noaptea aceea, a spus Lightman. Joi
seara. Ai plănuit meticulos, nu-i așa?
— Bineînțeles că da, a spus Greta. A trebuit să scap de ea. Voiam
ca Aidan să nu mai… să nu mai fie… a scuturat din nou capul și a
respirat, devenind femeia puternică din nou. Femeia care a comis
crima. M-am dus la apartamentul ei de două ori în ziua aceea. Prima
oară, mi-am luat haine cu mine, pe care le-am lăsat la sala de fitness
DW, lângă stație. Trebuia să verific dacă are un cuțit pentru artă pe
care l-aș putea folosi, unul care să fie al ei, și am decis să nu mă
complic să-l iau cu mine după ce termin.
— Sunt curios aici, a spus Jonah. Nu înțeleg de ce ai făcut-o să
pară ca o sinucidere, dar i-ai înscenat asta și lui Aidan.
Greta a râs:
— Nu am hotărât să-i înscenez nimic, nici măcar atunci. Era o
parte slabă din mine care o voia doar pe Zoe afară din peisaj. M-am
gândit că asta ar fi suficient, dar am avut ași în mânecă. Toate
imaginile pe care i le-am pus pe computer săptămâni întregi, tabloul,
amprentele. A scuturat iarăși capul. Încă puteam să raportez furtul
încuietorii ușii ele la baie. Ar fi fost suficient pentru a pune sub
semnul întrebării amprentele. L-aș fi putut lăsa să plece. Nenorocita
aia prefăcută, Maica Tereza, Maeve, ea a decis pentru mine. Imediat
ce Zoe a murit, a început să îi dea din nou mesaje lui Aidan.
— Din nou? a întrebat Jonah.
— Oh, au un istoric în spate, a spus Greta cu dispreț. Am crezut
că e o chestie singulară. Un sărut când Aidan era beat și supărat că
a fost părăsit. El părea să o controleze destul de bine, dar a fost de
acord să se vadă cu ea din nou și parcă am prevăzut ce urma. Iar ea
îi dădea mesaje întruna. Mesaje despre cine a ucis-o pe Zoe.
Spunând că ar trebui să găsească criminalul împreună, că ea nu
crede că el e de vină. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să o
avertizez. Unele chestii pe care le spunea… pur și simplu întrecea
măsura.
Jonah a făcut un gest care-i dădea de înțeles că e fericit acum că
și-au dat seama că Maeve a fost atacată de Greta la ușă și a spus:
— Mulțumesc. Aș vrea să îmi spui cum ai devenit Esther.
Greta a zâmbit încet, dar larg.
— M-am distrat pe cinste. Știam unde lucrează Zoe și nu a fost
prea greu să aflu unde stă. O spionasem luni de zile fără să-și dea
seama. Când m-am hotărât că e vremea să o pedepsesc, mi-am
parcat mașina la Cafeneaua Gina și am urmărit-o acasă. M-am
descurcat mai bine ca Aidan. A râs puțin din gât. Deja o văzusem
stând de vorbă cu Felix la cafenea, așa că l-am făcut să-mi deschidă
ușa blocului. I-am zis că-mi verificam chiriașul care nu răspundea la
sonerie. A fost suficient pentru a-l face să vorbească, iar de acolo
mi-am făcut drum către scopul meu.
— Și ai luat cheia de rezervă de la apartamentul lui Zoe, apoi i-ai
făcut o copie, a spus Jonah.
— Acum multe săptămâni, a recunoscut ea. Chiar am dat peste el
în ziua aceea, nu v-a spus? M-am dus să iau cuțitul și să pun
încuietoarea de la baie. Ieșeam, când m-am întâlnit cu el. M-a invitat
iarăși la un ceai, nici măcar nu a bănuit. S-a aplecat înainte. E cam
încet pentru un fost polițist. Nu a întrebat niciodată ce apartament
era al lui Esther sau de ce venea acolo doar ocazional. Petrecea
prea mult timp vorbind despre sine și problemele sale.
— Așadar, ai luat cuțitul, a spus Lightman, și cheile.
— Da, a spus Greta. M-am dus acasă să mă schimb pentru gală,
dar pe drum târfulița mi-a dat toate dovezile de care aveam nevoie
că merită să moară. Cred că m-a recunoscut, pentru că a început să
mă urmărească.
— Am surprins câteva imagini pe camere, a spus Jonah. Ne poți
spune ce s-a întâmplat?
— M-a atacat, a spus Greta pe un ton neutru. Biata Zoe cea cu
inima frântă mi-a arătat mie. Primul lucru pe care l-am simțit a fost că
mă împinge cineva și, deodată, eram cu fața în jos pe trotuar, iar
nenorocita mă lovea. Și știți ce-mi zicea? Dulceața asta de fată? a
întrebat ea. Îmi zicea că i-am luat totul și că-și dorea să mă vadă
moartă. Ea îmi zicea asta mie.
Ochii Gretei erau plini de furie. O furie dezlănțuită. L-a înfiorat și
pe Jonah.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Lightman? Ai reușit să te lupți cu
ea?
— Nu a durat prea mult, a spus Greta. Un bărbat, un tip puternic, a
luat-o și a îmbrâncit-o. A fugit și i-am spus să nu-și facă probleme.
Am zis că e din familie și că are probleme psihice și a lăsat-o așa. E
un lucru bun că oamenii nu iau atacurile femeilor prea în serios, știi.
Aș fi stricat totul dacă aș fi fost asociată cu ea.
Jonah oftă. Se întreba tot mai mult dacă nu cumva Greta era într-o
stare de negare a pedepsei cu închisoarea care o aștepta și a
severității faptei săvârșite. Nu a fost nicicum „un lucru bun” că nu a
fost implicată poliția. Dacă ar fi fost, poate că nu ar fi omorâtă
niciodată o tânără femeie.
— Așadar, după atac te-ai dus acasă, a spus Lightman, iar apoi te-
ai dus la gala de decernare a premiilor?
— Da, a spus ea. Un eveniment e unul din cele mai bune locuri din
care poți pleca neobservat, știi? Am ales o rochie strâmtă, care era
suficient de scurtă cât să nu se vadă pe sub celelalte haine. Am stat
la cină, am decernat premiul, după care m-am prefăcut că mă sună
cineva. De fapt, mi-am luat paltonul și am ieșit prin intrarea dinspre
grădină, după care m-am urcat în taxiul pe care îl chemasem. Am
ajuns la trenul de nouă cincizeci și unu de la London Bridge. Mi-am
acoperit rochia cu paltonul și cu cizme în picioare, arătam destul de
normal.
— Și apoi te-ai schimbat, a spus Jonah, în trening și șapcă.
— Da, a spus Greta. M-am schimbat la sală și am plecat cu
rucsacul. După aceea, m-am dus la Zoe și am intrat în casă.
Jonah nu voia să audă restul, dar Greta le-a zis oricum. Despre
desfluran și cum faptul că Zoe era deja în cadă era mană cerească.
— Nu te-ai gândit că Aidan te-ar putea vedea? a întrebat Lightman
la un moment dat.
— Nu fi prostuț, a spus ea iritată. Nu m-aș fi dus până acolo dacă
nu aș fi verificat. Știam că nu poate vedea dincolo de balamaua ușii.
Am încărcat programul lui de spionaj și l-am încercat.
— Știai atunci că el vă vede? a întrebat Jonah curios.
— Nu știam, a spus ea cu un zâmbet ciudat, dar am sperat că se
uită.
A povestit cum s-a schimbat de haine iarăși, pentru a semăna cu o
bătrână ponosită într-un palton imens pe camerele de supraveghere.
Nu au avut niciun motiv să o verifice mai bine pe acea femeie. Și
apoi s-a gândit cât de mult din toate acestea țineau de observarea
atentă a celorlalți. Aidan o observa pe Zoe fără permisiunea ei, iar
Greta îl observa pe Aidan. Maeve și Victor priveau amândoi
aventura și trăgeau ponoasele de pe urma ei. Camerele de
supraveghere o observaseră pe Greta, dar ea le știa și le evitase. Și-
a adus aminte de cineva, poate un om de știință, care a spus că
nimic nu se întâmplă dacă nu e observat și a simțit că acele vorbe
ascund un adevăr bizar.
— Ce-ai făcut cu ghiozdanul? a întrebat el.
— L-am trântit în dulap și l-am umplut cu hainele lui Zoe, a spus
Greta, ridicând din umeri. Nimeni nu avea să verifice acolo, cel puțin,
nu imediat. M-am dus și l-am luat ieri. O, poate treceți să-i dați de
mâncare pisicii. Prostuța stătea afară în fața ușii când am intrat.
Jonah a scuturat scurt iarăși capul, parte pentru inteligența ei,
parte pentru aroganță și parte pentru această nuanță bizară de grijă
față de un animal după ce tocmai a ucis o femeie.
Iar apoi și-a ridicat capul și a spus:
— Oh, ați găsit tabloul?
 — Cel pe care l-ai furat? a spus Lightman.
— Nu l-am furat, a spus Greta, cu o voce aspră deodată. Tabloul
acela era al meu din momentul în care m-a pus acolo. Era al meu.
Îmi arăta că merită ce s-a întâmplat. M-a pus acolo și mi-a șters ochii
și în centru erau ei doi care mă răneau, iar asta înseamnă că știa ce
face. Știa că mă rănește cu fiecare moment petrecut lângă Aidan. Se
gândea că sunt oarbă, doar că nu eram. Vocea i s-a întors acum la
normal. Nu am fost niciodată oarbă. Și le-a spus, după aceea, unde
era tabloul: în camera de oaspeți de acasă, agățat inocent pe un
perete.
— Nu mi-aș fi făcut probleme dacă l-ar fi văzut cineva, aș fi dat
vina pe Aidan, a spus ea zâmbind. Era încă o dovadă împotriva lui.
— Lucru care se întâmpla înainte de arestarea lui Aidan, a spus
Lightman încruntat. Nu ți-ai făcut griji că o să-l vadă chiar el?
Greta a râs și a făcut semn că nu.
— Mă pot baza 100% pe faptul că Aidan nu o să iasă din rutina lui
să verifice acolo. Și știți, chiar dacă ar fi intrat acolo, nu cred că l-ar fi
recunoscut. În tot timpul în care a fost cu Zoe, nu au vorbit mai deloc
despre munca ei. Nu cred că-i păsa nici dacă picta pisici din
desenele animate, cât timp i se oferea pe tavă.
Lightman a mai lămurit câteva detalii, explicând și punând totul
laolaltă, dar cam asta era. Adevărul complet și murdar.
— Știi, a spus Greta, după ce au terminat-o, când m-am dus
acasă, după cină, eram atât de fericită să-i văd fața. Mi-am dat
seama că a văzut ceva încercând să o spioneze și era răvășit,
încercând să se gândească cum să procedeze. A fost atât de bine
să-l fac să se simtă așa.
•
Hanson i-a ascultat mărturia Gretei din galerie. O’Malley intrase și
ieșise, interesat, dar nu atât de fascinat de caz cum era ea. Poate,
pentru el, totul părea prea ușor acum.
A plecat doar după ce Greta a spus despre tablou, în parte pentru
că părea că interviul e pe sfârșite, în parte pentru că simțea extrem
de multă furie din partea lui Zoe.
A auzit telefonul sunându-i pe birou după ce a plecat din camera
de interogatoriu. A recunoscut vocea lui Siku Swardadine în receptor
și s-a bucurat să fie ea cea care a răspuns.
 — Vă sun pentru că detectivul inspector-șef Sheens mi-a lăsat un
mesaj, a spus mama lui Zoe, cu vocea plină de emoție. Sunteți
siguri? Sigur l-ați prins?
— Da, a spus Hanson ferm. Suntem siguri. Veți primi mai multe
detalii de la detectivul inspector-șef, dar suntem siguri.
A urmat o liniște la celălalt capăt al liniei, iar Hanson voia să
întrebe dacă Siku mai era colo. Apoi s-a auzit o respirație răgușită și
a spus:
— Mulțumesc. Mulțumesc.
— Sper că vă ajută, a spus ea încet, și a închis cu ochii rușinător
de umezi.
Și-a tras nasul și a încercat să-și înghită lacrimile. Când s-a uitat în
sus, l-a văzut pe detectivul inspector Walker privind-o, căci în mod
evident se întorsese de la bucătărie. A simțit cum i se încălzesc
obrajii.
— Ai vorbit cu familia? a întrebat el.
— Da, a spus Hanson. E greu să nu-i compătimești.
— E ca naiba, a aprobat Walker, dar măcar acum, că s-a încheiat
ancheta, poți să-ți îneci amarul în băutură.
— Bănuiesc că da, a spus Hanson, încercând să zâmbească. Tu
cum mai ești?
— Promițător, a spus el. Unul din cazurile mele de vandalism va fi
adus în instanță. Se pare că mergem împreună la pub mai încolo.
Hanson a aprobat, dar i-a zâmbit nesigură. Nu prea-și dădea
seama ce voia să spună. Poate că se referea la clasica ieșire în
grup. O ocazie socială.
Când Lightman a apărut în ușa camerei de interviu, l-a salutat cu
un gest, după care s-a îngropat în muncă. Dar pe la șapte a simțit că
trebuie să facă ceva. Lightman nu-i mai spusese nimic de ore bune
și se săturase să se tot întrebe de ce nu vorbea cu ea. Dacă-l făcuse
să se simtă ciudat când l-a îmbrățișat. Dacă greșise cu ceva.
Când Lightman s-a dus în bucătărie să-și pună cafea, s-a ridicat și
ea și la urmat acolo cu inima trepidându-i.
— Hei, a zis ea, oprindu-se lângă el. Walker zicea să mergem la
pub. Vrei să vii?
Expresia lui Lightman era la fel de prietenoasă și de nepătruns ca
întotdeauna:
 — Mai bine nu, a spus el zâmbind. Mi-a luat două zile să-mi revin
după ultima mahmureală.
— Nu trebuie să te îmbeți, a spus ea, încercând să facă totul să
sune ca o tachinare. Ieșim la un pahar și atât.
Privirea lui s-a uitat peste ea către Walker, iar apoi, pentru o clipă,
a privit pur și simplu în gol. Când s-a uitat înapoi, era ca și cum era
fixat cu mintea pe altceva, ca și cum Ben nu mai era acolo.
— E în regulă. Mulțumesc de invitație.
Hanson a simțit fiecare pas din drumul înapoi către birou. A simțit
că are paisprezece ani din nou și că se întoarce de la cantină, după
ce l-a întrebat pe cel mai popular băiat dacă voia să iasă cu ea la
întâlnire. Măcar de data asta nu râdea nimeni.
A trecut de biroul ei și s-a dus în locul în care detectivul inspector
Walker încă lucra. I-a zâmbit larg când acesta și-a ridicat privirea
spre ea.
— Ești gata să bem ceva?
•
Primii pași făcuți de Jonah pentru a aduna hârțogăraia necesară
au fost întrerupți de un vizitator. Un bărbat pe nume Richard Hoskins
voia să vorbească cu el și a hotărât să-l primească la birou, fără să
aibă habar cine e și ce vrea să spună.
A verificat telefonul cât l-a așteptat și a văzut că are un mesaj de
la Michelle. A aruncat o privire, asigurându-se că are timp să-l
citească, după care l-a deschis. A citit că ea s-a gândit la tot ce-a
fost și că era sigură că a fost o greșeală pentru amândoi. Că nu s-a
schimbat nimic acum ca relația lor să funcționeze și că a ieșit deja la
câteva întâlniri cu cineva de la muncă.
Aproape că se simțea ca și cum s-ar fi despărțit din nou.
Autoînvinuirea. Dezolarea. Dorința de a o implora să se mai
gândească. Nu-l ajuta cu nimic faptul că și el știa că are dreptate sau
că acest lucru probabil le făcea viața mai ușoară. Când și-a pus
telefonul jos din nou, a încercat să lase totul la o parte. Acum trebuia
să se concentreze pe încheierea cazului. Să-i facă dreptate lui Zoe
Swardadine.
Richard Hoskins a ajuns la ușă, dovedindu-se a fi un tânăr la vreo
treizeci de ani, cu părul dat cu gel și o geacă de piele prea mică
pentru corpul său. Era descheiată peste cămașa cu model.
 — Domnule Hoskins, a spus Jonah, strângându-i mâna și
făcându-i semn către scaunul de lângă birou.
— Richie, a spus el. Doar Richie.
— Ce pot face pentru tine?
— Ei bine, a spus Richie, trăgându-se de o ureche, nu e neapărat
pentru mine. E vorba de prietena mea. Se numește Angeline Judd.
Jonah l-a privit iarăși, surprins că Angeline era într-o relație cu un
bărbat puțin supraponderal, nu tocmai atrăgător, cu cel puțin zece
ani mai în vârstă decât ea, care după vorbă părea să provină din
clasa muncitoare din Portsmouth. Un bărbat cu haine ieftine și un
miros înțepător de aftershave.
— Ne-a ajutat în investigația noastră de crimă, a spus Jonah,
aprobând.
— Știu, mă bucur că vrea să vă ajute, a spus Richie, cu o mână
sus. Dar o rănește, totul. Sper că o puteți lăsa în pace o vreme.
Jonah a aprobat cu un gest.
— Cred că se poate.
— Mă tot întrebam dacă să vă spun, a adăugat el. Am văzut-o în
seara aceea, când a murit. Pe Zoe.
Jonah s-a gândit iarăși la camerele de supraveghere și a spus:
— Tu o așteptai când a venit acasă, nu-i așa?
— Da, a spus Richie. Cred că am speriat-o puțin. Nu am vrut asta.
Am rugat-o doar să o sune pe Angeline pentru că era atât de
supărată după cearta lor. Vreau să spun, ea oricum nu m-a plăcut
niciodată. Nu cred că avea încredere în mine, dar, în orice caz, nu
am vrut ca ele două să se certe. Angeline era atât de dependentă de
Zoe. A lăsat capul în jos, devastat. Nu mai poate avea grijă de ea
acum.
— Îmi pare rău, a spus Jonah.
— Știu, totul e în regulă. Va fi bine cumva, a dat Richie aprobator
din cap. O să-mi dau toată silința să am grijă de ea. Și le mai are și
pe Maeve și pe celelalte fete de la cursuri, a spus cu un oftat. E un
lucru groaznic de spus, dar poate într-un fel sau altul va fi bine
pentru ea. Dependența asta de Zoe nu cred că i-a făcut prea mult
bine.
— Poate că nu, a spus Jonah. Apoi s-a ridicat. Nu trebuie să vă
mai faceți griji că o deranjăm, domnule Hoskins. Avem criminalul lui
Zoe deja în custodie.
— Oh, a spus Richie, și apoi s-a grăbit să se ridice. Ce bine. Mă
bucur tare mult. O să-i spun lui Angeline. A făcut o pauză în timp ce
ieșea, dar s-a întors să întrebe: nu a fost un prieten de-al lui Angie,
nu?
— Nu, a spus Jonah zâmbind. Nu a fost un prieten.
— Bine. Richie l-a salutat rapid. Mult succes în continuare.
Hanson și Walker s-au tot gândit la câteva idei de puburi înainte
de a ajunge la baruri de vinuri de pe Bedford Place, loc pe care
Hanson l-a sugerat pentru că avea parcare. Dacă bea mai mult de
un pahar, voia să-și lase mașina undeva fără să ia amendă.
Detectivul inspector a fost gata înainte de ea, iar Hanson, luându-
și paltonul, i-a zis că se văd direct acolo. S-a dus să bată rapid la
ușa biroului detectivului inspector-șef când a ieșit Walker. Sheens se
uita la ecran cu o expresie distantă.
— Ne vedem dimineață, a spus ea.
Detectivul inspector-șef a privit-o mai mult în gol, după care a spus
deodată cu fermitate:
— Super. Nu mai stau nici eu mult. Vreau să-mi termin notițele pe
ziua de azi.
— Felicitări pentru tot, a spus Hanson.
— Și ție, a spus Sheens.
Și apoi, când ea ieșea pe ușă, a mai spus:
— Te-ai descurcat excelent, apropo. În special cu tabloul. L-ai
nimerit la fix.
— Doar că m-am gândit că ar fi Maeve, a spus ea confuz.
Detectivul inspector-șef a ridicat din umeri:
— Eu m-am gândit la început că a fost Felix, apoi poate Angeline.
Așa merg lucrurile la noi. Asta nu înseamnă că nu te-ai descurcat
foarte bine.
— Mulțumesc, a spus ea, cu un zâmbet ezitant. Apreciez mult.
El a aprobat cu o mișcare a capului, apoi a spus:
— Oh, voiam să verific cine a fost la tine sâmbătă. Să văd dacă
într-adevăr vorbim despre Victor Varos. Și nu prea pare că a fost el.
I-am prezentat situația, după care a părut cu adevărat confuz. A zis
că a fost la film și am trimis un mesaj să verific. Se pare că a fost
unde-a spus.
 — Oh, a spus Hanson.
Și simțind că totul se leagă și devine mai clar, aproape că nu mai
avea nicio importanță pentru moment.
— Doar voiam să știi, a spus Sheens încet, ca să te gândești cine
ar mai putea fi. Și… mă rog, dacă ar fi o problemă asta.
Privirea detectivului inspector-șef era fixă, iar ea a simțit că se
rușinează.
— Da, o să mă gândesc. I-a zâmbit ușor. Probabil nu e nimic.
Și abia după ce a ieșit a început să se gândească din nou la cine
ar putea fi, aducându-și aminte de un mesaj primit de la Damian, cu
câteva luni în urmă.
Sunt la tine acasă…
 31.

Opt luni mai târziu

Maeve a ajuns devreme. Foarte, foarte devreme. Mesele de
Prosecco stăteau neatinse pe iarbă, fețele de masă albe fluturau
aproape haotic în bătaia vântului, iar o chelneriță cu papion negru și
vestă era ghemuită lângă masă, aranjând sticle într-o găleată cu
gheață.
Era mândră de faptul că a fost punctuală. A făcut ce-ar fi făcut și
Zoe. Și-a dat jos geanta de pe umăr și și-a scos telefonul, uitându-se
după un mesaj de la Angeline. I-a spus lui Maeve puțin mai devreme
că ea și Richie vor ajunge în douăzeci și cinci de minute. Trebuia
doar să-i mai dea de mâncare lui Monkfish și să plece, a spus ea.
Pisica lui Zoe a fost în sfârșit găsită de vecinul de alături, care le-a
oferit-o părinților ei. Aceștia au sugerat să le întrebe mai degrabă pe
fete, iar Maeve a fost ușurată când Angeline a acceptat cu
entuziasm. Ea nu își dorea să se lege cu asta. Cu anul acesta pe
sfârșite, Maeve avea nevoie să călătorească. Nu să se regăsească,
ci să se piardă. Să îngroape toate acestea într-un loc necunoscut și
să nu le mai scoată niciodată.
Angeline, după cum se părea, încă era în întârziere cu zece
minute. Era singură de ceva timp.
Maeve s-a dus la masă și a luat un pahar, zâmbind în semn de
mulțumire fix înainte ca chelnerița să se plângă că nu ar trebui să
mai ia încă unul, iar apoi s-a întors să se uite la noua aripă,
întrebându-se cum oare ar trebui să se simtă. Era o clădire grozavă,
o creație din piatră albă, sticlă și reflexii, care se potrivea și chiar
depășea ca aspect restul Școlii de artă. Chiar și biblioteca circulară,
ca un cilindru, s-a gândit Maeve pentru sine.
Era enorm de bucuroasă că era denumită după Zoe, dar a simțit
un mare gol când s-a gândit că prietena ei a văzut-o doar când era
în construcție. Nu a trăit suficient de mult ca să vadă această creație
dusă la bun sfârșit, cu fațadele strălucitoare și piatra albă ca de
fildeș; cu gazonul proaspăt plantat și straturile de pământ maro
pentru flori, unde au fost plantați bujori și trandafiri, care încă mai
aveau de crescut. N-a văzut nici cum părinții ei au acoperit costurile
când acestea au devenit prea mari.
Zoe ar fi putut fi acolo personal, și nu doar în amintirea lor, ar fi
putut fi una dintre studentele venite la deschidere ca să servească
un pahar gratuit de Prosecco. Era genul de eveniment care i s-ar fi
potrivit atât de bine, cu căldura ei și atitudinea mereu veselă,
molipsitoare.
Maeve a încercat să-și înăbușe senzația de nedreptate cu un
Prosecco. În timp ce-și lăsa paharul jos, a văzut că începuseră și alții
să ajungă. Un cuplu care părea îmbrăcat ca de nuntă. O formă
cocoșată într-un sacou negru, cu cămașă, dar fără cravată. Și apoi
inima i s-a făcut cât un purice când și-a dat seama că acel cocoșat
era de fapt Victor, Victor care nu scosese un cuvânt în fața ei în
ultimele opt luni. Victor care i-a întors spatele când a venit la cafenea
cu Angeline în zilele acelea ciudate, înainte de instanță.
Aceste cuvinte ardeau în sufletul ei, la fel de clare în amintirea ei
acum, ca și atunci.
— De ce ești aici? a întrebat-o Victor. Nu avem nimic de discutat.
Fără Zoe, nu avem niciun motiv adevărat să mai vorbim.
Ea și-a adus aminte cât de puternic, dureros și crud a fost rănită.
Umilirea. Sentimentul aspru de nedreptate. Și în loc să-i vorbească
precum Maeve cea de odinioară, a înghețat acolo în liniște absolută.
Angeline a fost cea care a intervenit, în schimb. Angeline cea timidă
care și-a pus brațul în jurul lui Maeve și i-a spus lui Victor că este un
nenorocit.
— Nu-mi pasă că jelești, i-a spus Angeline. Nu ai niciun drept să o
rănești așa. Are destule rahaturi pe cap. Și, personal, puțin mi-ar
păsa dacă te-ai rupe de toți și ai lua-o razna. Ai fi singurul care al
sfârși rău.
A scos-o pe Maeve afară cu blândețe, dar și cu hotărâre, și a
mângâiat-o pe spate când aceasta a început să plângă. A fost prima
oară, dar cu siguranță nu și ultima, când Angeline a dat dovadă de o
forță pe care Maeve nici nu a bănuit că o are.
S-a uitat din nou la telefon, apoi afară, sperând să-i vadă pe
Angeline și pe Richie. Era rușinos, dar Maeve nu voia să-l înfrunte
pe Victor singură. S-a întors de lângă el și s-a dus înapoi la masa de
Prosecco, golindu-și paharul și ducându-se să mai ia încă unul. Încă
era acolo, băuse cam jumătate din al doilea pahar, când i-a auzit
vocea.
— Maeve, a spus cineva de după umărul ei stâng. Îmi pare atât de
rău. Ce-am spus… au fost numai prostii. Am fost – am fost un
tâmpit.
Atunci a trebuit să-l privească, iar expresia lui era aproape de
nerecunoscut. Era mai blândă cumva. El era mai deschis. Ca și cum
toată furia îi dispăruse, ca să facă loc unei alte persoane.
Ea a aprobat cu un gest. Știa că trebuia să-i răspundă. Voia să-i
spună că a înțeles. Voia să-i mai spună și că a trecut printr-o
grămadă de lucruri groaznice și că nu a fost drept.
Într-un final, i-a zâmbit rece și a zis:
— Da, ai fost. Dar de ce să-ți schimbi năravul de-o viață?

Douăzeci de minute mai târziu, după ce Angeline și Richie au

ajuns și Angeline l-a certat pe Victor după care l-a și iertat, iar Maeve
a încercat să nu plângă când i-a îmbrățișat pe părinții lui Zoe, au fost
chemați să vadă inaugurarea oficială a noii clădiri Zoe Swardadine.
Siku a fost invitată să spună câteva cuvinte și, spre deosebire de
ceilalți vorbitori pe care Maeve îi văzuse înainte, ea chiar s-a limitat
la câteva vorbe.
— Am fost atât de furioasă că Zoe nu va fi aici să vadă asta, a
spus ea, și că a ratat atât de multe lucruri care ar fi trebuit să facă
parte din viața ei, dar să vă văd pe toți aici astăzi este… îmi dau
seama că viața ei a fost minunată. Câțiva dintre voi au fost parte din
viața ei și vreau să vă mulțumesc pentru fiecare moment de fericire
pe care i l-ați oferit. Sunt mândră să fiu astăzi aici.
S-a dus lângă soțul ei și au tăiat panglica mare și albă din fața ușii.
Maeve a bătut din palme și a privit locul unde a căzut panglica. Nu s-
a putut abține să nu se gândească la faptul că arăta precum o tușă
strălucitoare de acuarelă.
virtual-project.eu
 Notes

[←1]
Tulburare de stres post traumatic (n. tr.).