Caracterizare Ion

Romanul este o specie literară în proză, aparținând genului epic cu acțiune

amplă, derulată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje
surprinse în evoluție. Romanul „Ion”, apărut in 1920, ilustrează problematica
pământului, în condițiile socio-economice ale satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea, concretizată prin lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământ și consecințele faptelor sale, tema centrală fiind dublată de cea a iubirii.
Opera rebreniană este scrisă din perspectiva unui narator obiectiv și
omniscient, latura realistă a romanului reflectându-se din minuțiozitatea
descrierilor și a reprezentării imaginii de ansamblu a satului transilvănean cu
toate obiceiurile sale.
Planul principal al operei urmărește încercările lui Ion Pop al Glanetașului,
un țăran sărac din Pripas, de a se îmbogăți. În acest scop, el o lasă însărcinată pe
Ana, fiica bogătanului gospodar Vasile Baciu, deși aceata îi era promisă lui
George Bulbuc, iar Ion era îndrăgostit de Florica Oprea. Pentru a-și scăpa fata de
rușine, Vasile Baciu acceptă să-și dea toată averea, însă trece totul pe numele
copilului, Petrișor. După ce Florica se căsătorește cu George, Ion își reia relația
cu aceasta, dar adulterul este conspirat de către Savista. Atunci când află de
infidelitatea soțului, Ana se sinucide, lăsând copilul în îngrijirea bunicilor, care îl
neglijează, astfel încât Petrișor moare la scurt timp. Tot Savista îi povestește de
relația soției sale cu Ion lui George, care pune la capăt un plan pentru a-i
gsurprinde pe cei doi împreună. În final, George îl ucide pe Ion cu o unealtă a
pământului, iar apoi își recunoaște vina.
Planul secundar al romanului urmărește destinul și necazurile familiei
învățătorului Herdelea. El își zidise casa pe pământurile bisericii, cu învoirea
preotului Belgiuc, însă din cauza degradării relației dintre cei doi, învățătorul se
teme că ar putea pierde toată agoniseala și că familia sa ar rămâne pe drumuri.
Conflictul social, cel al luptei pentru pământ, ilustrează concepția epocii
despre viața oamenilor și despre familie. Neînțelegerile familiale pornesc de la
patima pământului. Acesta este și cazul lui Ion: el alege pământul în defavoarea
iubirii, satisfăcându-și astfel setea de îmbogățire, de răzbunare, mândria și
orgoliul. Conflictul de natură psihologică este sugerat prin titlul părților, fiind
vorba despre zbuciumul sufletesc al lui Ion între glasul pământului și cel al
iubirii. În plan secundar, prin Titu Herdelea este reprezentat conflictul politic:
problema românilor din Ardeal în timpul dominațiilor austro-ungare.
Ion al Glanetașului este personajul titular și central al romanului,
dominând întreaga lume care se desfășoară în jurul lui. Tipologia personajului se
reliefează printr-o tehnică a contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar
frumos și puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul
bogat, dar mătăhălos. Ion o iubește pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în
timp ce George o vrea pe Ana, dar se căsătorește cu Florica.
În construcția personajului principal se regăsesc mai multe tipologii
realiste. Din punct de vedere social, protagonistul este înfățișat în evoluție. La
început acesta este văzut ca fiind un flăcău sărac, dar „iute și harnic ca mă-sa”,
lipsa pământului generându-i un sentiment de umilință. Starea materială are o
serie de rădăcini în istoria familiei, tatăl risipind pământurile cuvenite lui Ion, iar
dorința de afirmare a eroului, care încearcă să evolueze pe scara socială dintr-un
sentiment al demnității sale, presupune o serie de sacrificii.
Relațiile temporale și spațiale contribuie la caracterizarea personajului.
Semnele unui destin tragic intervin, chiar de la începutul romanului, prin detalii,
precum: „dealuri strâmtorate”, „Cișmeaua-Mortului, unde picură veșnic apă de
izvor”, „Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. Scriitorul realist insistă, prin
detalii semnificative: „satul parcă e mort”. Titlurile primului și ultimul capitol,
„Începutul” și „Sfârșitul”, sugerează limitele acțiunii și tragismul protagonistului.
Caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi și atitudini, este prezentă
permanent de-a lungul operei. Astfel, sunt evidențiate sentimentele lui Ion pe
parcursul conflictelor pe care le antrenează lupta sa de a intra în stăpânirea
pământurilor lui Vasile Baciu. Protagonistul oscilează între brutalitate, ipocrizie
și încântare. Seducerea Anei și împingerea acesteia la spânzurare indică o
personalitate dominată de instincte. De altfel, George Călinescu arată că: „nu
din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală, caracteristică
oricărei ființe reduse”.
Agresiv și răzbunător, Ion se simte frustrat, aflând ca Florica se mărită. Era
„ca și cum cineva i-ar fi furat cea mai bună și cea mai mare dorință de pe
pământ”. Odată stăpânit „glasul pământului”, devine dominant „glasul iubirii”,
care va aduce sfârșitul brutal: Ion este ucis de George cu o sapă, fapt simbolic
pentru ideea tragismului destinului.
 În prima scenă colectivă din roman, cea a horei, Ion este surprins într-o
confruntare aproape epopeică cu Vasile Baciu, a cărei vorbă aruncată cu dispreț
„sărăntocule”, „tâlhar” este un fel de provocare la duel, o umilință care în timp
cere un răspuns. Astfel, pentru Ion se creează o motivație realistă a gestului de
seducere a fetei lui Vasile Baciu, percepând faptul că în comunitate omul este
respectat datorită pământului pe care îl deține. Odată ce în minte îi încolțește
gândul că poate să o seducă pe Ana, protagonistul își canalizează toată energia
în vederea îndeplinirii acestui scop, trecând peste o serie de bariere sociale.
Întregul drum al evoluției sociale a protagonistului poate fi înscris în
limitele a două scene cu valorea reprezentativă. În capitolul „Zvârcolirea”, Ion se
oprește în fața delniței de pământ care aparținuse cândva Glanetașului,
exclamând „cât pământ, Doamne”, fiind înfățișat ca un vierme în raport cu
imensitatea pământului, un vierme care ar putea oricând să fie strivit în
picioare. Faptul că pământul a aparținut Glanetașului sugerează dorința lui Ion
de a da timpul înapoi, de a scăpa din strâmtoarea legăturilor economice și
sociale, iar comparația lui Ion cu un vierme evidențiază condiția umilă a eroului.
În capitolul „Sărutare”, atitudinea lui Ion în fața pământului este
modificată. Acesta nu mai este un vierme, ci un uriaș capabil să strivească în
brațe tot pământul și să îl stăpânească, senzație de atotputernicie pe care i-o
conferă sentimentul posesiunii(„Acum pământul era al lui, numai al lui”). Între
Ion și pământ există o relație organică, scena sărutării pământului sugerând
legătura indestructibilă dintre aceștia. De astfel, gesturile acestuia sunt ritualice,
sublimate într-un anumit erotism maladiv, felul în care Ion se apleacă și sărută
pământul putând fi asemănat cu modul în care se raporta la o ființă iubită.
În opinia mea, relația fundamentală din roman se stabilește între
protagonist și un personaj simbolic mai puternic decât el, pământul. Relația
dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze simbolice: pentru copil,
pământul-mamă(„Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] i-a fost mai
drag ca o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică(„Îl cuprinse o poftă
sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări”), iar pentru omul
cu destinul tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie, care spulberă dorințele și
iluziile efemere prin moarte.
În concluzie, Ion este un personaj memorabil și monumental în literatura
română, ipostază a omului teluric, dar supus unui destin tragic de a fi strivit de
forțe mai presus de voința lui puternică: pământul-stihie și legile nescrise ale
satului tradițional ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.