Pneumoterapia

Definiție:
 PNEUMON - plămân
 LOGOS - știință
 Pneumologia - ramură a medicinei care studiază bolile
plămânului
 Pneumoterapia - metoda de tratament în bolile pulmonare
care folosește inspirarea aerului comprimat sau rarefiat (cu
densitate micșorată, rărit, sărac în oxigen).
 Anatomie:
Aparatul respirator e alcătuit din:
• doi plămâni
• conducte aeriene:
1. spre periferie - parenchimul pulmonar:
- în lobi, segmente sau zone,
- lobuli, acini și alveole
2. conductele aeriene:
- bronhii
- bronhiole
- canale alveolare
 Fiecare segment sau lob are o independență fiziologică și patologică relativă,
procesele inflamatorii având o distribuție topografică lobară (lobite) sau
segmentară (zonite).
Plămânul drept are trei lobi iar cel stâng doi. Lobii sunt despărțiti prin scizuri
și sunt alcătuiți din segmente și lobuli.
Legătura dintre plămâni și peretele toracic e realizată prin pleură, o seroasă
dublă, parietală, în contact intim cu peretele toracic și viscerală, care acoperă
plămânii, mulându-se pe scizurile interlobare.
Între cele două foițe se află cavitatea pleurală, cu presiune ușor negativă (mai
mică decât presiunea atmosferică) și conținând o cantitate minimă de lichid.
Locul unde bronhiile pătrund în plămâni se numește hil.
Ultimele ramificații ale bronhiilor se termină la nivelul acinului care e un
conglomerat de alveole.
Alveola, elementul funcțional e unitatea cea mai mică de parenchim.
De reținut: - schimburile respiratorii se efectuează în alveole !
În capilarele pulmonare au loc schimburile gazoase!
Sistemul vascular al plămânilor e alcătuit din rețea nutritivă, formată din
arterele bronșice și o rețea funcțională, care provine din arterele pulmonare.
Rețeaua capilară are o suprafață de 120-150 m2, permițând ca prin plămâni să
treacă în fiecare minut 6/7 litri de sânge
 Mușchii respiratori:
- mușchii inspiratori
- diafragmul
- mușchii intercostali externi
- mușchii accesori
- mușchii scaleni
- mușchii scm
- mușchii pectorali
- mușchiul trapez
- dintatul superior

Mușchii expiratori:
- mușchii intercostali interni
- mușchii abdominali
- dintatul posteroinferior
 Noțiuni de fiziologie
Respirația: reprezintă funcția și capacitatea vitală a organismului de a asigura
oxigenul necesar metabolismului celular și eliminarea dioxidului de carbon.

Respiratia se realizează în trei etape succesive:

- etapa pulmonară - schimbul de gaze între sânge și mediul extern - proces care
poartă numele de hematoză - constă în trecerea oxigenului din aerul alveolar
(alveola pulmonară) în sânge și a dioxidului de carbon din sângele capilarelor
alveolare în alveolă.
- etapa sanguină: asigură transportul oxigenului între plămâni și țesuturi și a
dioxidului de carbon de la țesuturi la alveolele pulmonare pentru eliminare
- etapa tisulară: reprezintă schimbul de gaze dintre sânge și țesuturi - constă în
trecerea oxigenului din sânge în țesuturi și a dioxidului de carbon din țesuturi în
sânge prin intermediul lichidului interstițial și al peretelui capilarelor sanguine

Pe durata fazelor respirației se modifică toate diametrele cutiei

toracice: vertical (prin mișcarea diafragmului), sagital (datorită ridicării
coastelor I/IV) și transversal (datorită rotirii coastelor)
 Mecanica respirației:
Procese:
- ventilația pulmonară
- capacitatea pulmonară
- difuziunea
- circulația pulmonară

Ventilația: - mecanica respirației cuprinde toate mișcările respiratorii pentru

pătrunderea aerului în plămâni și eliminarea acestuia în afară
- Mișcarile respiratorii reprezintă schimbările de volum ale cutiei toracice care se
produc prin contracția și relaxarea ritmică succesivă a mușchilor respiratori
- Mișcările respiratorii cuprind două acte:
• inspirația e un act activ ce constă în pătrunderea aerului în plămâni
aproximativ un volum de aer de 500 ml prin dilatarea diametrelor cavității
toracice - plămânii urmează mișcările cutiei toracice iar presiunea din
interiorul lor scade cu 2-3 mmHg față de presiunea atmosferică; diferența
de presiune determină pătrunderea aerului atmosferic în plămâni
• expirația e un act pasiv ce constă în revenirea cutiei toracice la volumul
inițial prin încetarea contracției mușchilor respiratori cu eliminarea unei
cantități de aer din plămâni cu cea inspirată.
 C.V.: Vmax de aer care circulă prin plămâni și poate fi expulzat prin expirație forțată după o
inspirație forțată
C.V.: - V de aer curent
- V inspirator de rezervă
- V expirator de rezervă
C.V: - vârsta
- sex
- înălțime
Difuziunea: - schimburile de gaze la nivelul plămânilor și țesuturilor prin intermediul membranei
alveolo-capilare
Oxigenul trece în aerul alveolar în sângele capilarelor alveolare iar dioxidul de carbon din sânge în
aerul alveolar
acest proces depinde de: - diferența dintre presiunea parțială a oxigenului și dioxidului de carbon
diferența dintre presiunea parțială din aerul alveolar și sângele venos, arterial, capilar
integritatea membranei alveolo-capilare
structura și suprafața activă a membranei alveolo-capilare e de aproximativ 150-200m2
Circulația: - circulația intervine în reglarea respirației prin modificarea distribuției sângelui în
organism
debitul sanguin pulmonar e egal cu debitul circulației generale având însă presiunile și rezistențele
din arterele pulmonare mult mai mici
prin această caracteristică a capacității circulației pulmonare creșterile mari de debit sunt tolerate
fără modificări de presiune
 Factori de evaluat
Respirația normală: eupneea
- se desfășoară fără efort în mod silențios iar mișcările cutiei toracice sunt
simetrice, ritmice, puțin vizibile

Evaluarea cuprinde:
- nr. mișcărilor resp/min
- frecvența mișcărilor respiratorii
- amplitudinea mișcărilor respiratorii
- simetria mișcărilor respiratorii
- tipul de respirație
- ritmul respirator
- tusea
- expectorația
- dispneea
- durerea toracică
- hemoptizia (eliminarea pe gură de masă sanguină provenită din căile aeriene
inferioare)
- sughițul și tulburările vocii
 Frecvența respiratorie:
- frecvența mișcărilor respiratorii
- nr. de respirații pe minut
- sex, vârstă, postură, alimentație, temperatură ambiantă
- activitate musculară și efort fizic
- nevoia de oxigen și gradul de saturație al dioxidului de carbon din sânge și
țesuturi

Frecvența: - tahipnee - accelerarea respirației

- bradipnee - scăderea frecvenței respiratorii

VALORI NORMALE!
- nou născut: 40-50 resp/min
- copil mic: 25-35 resp/min
- adolescent: 15-25 resp/min
- adult: 16-20 resp/min
- vârstnic: 15-20 resp/min
- femei: 18-20 resp/min
- bărbați: 16-18 resp/min
 Ritmul respirator: Ritmul mișcărilor respiratorii e regulat
cu o succesiune egală și constantă iar pauzele între inspirație și
expirație sunt egale.
Tusea: act reflex, voluntar prin care aerul e eliminat violent
împreună cu mucozități și secreții din căile respiratorii
Expectorația: act de eliminare prin expulzare a sputei
Dispneea: - dificultate de a respira
Durerea toracică: - sughițul și contracția diafragmului
provocată de iritația nervului frenic
Tulburările vocii: (disfonie): - tulburări ale emisiei vocale
cu interesare în timbrul vocal, intensitatea vocii
 Amplitudinea mișcării respiratorii:
- depinde de cantitatea de aer inspirat și expirat la fiecare respirație
- se modifică în raport cu frecvența respirației și anume scade când frecvența e
crescută și scade când are loc scăderea frecvenței respiratorii
Simetria mișcărilor respiratorii: - ambele hemitorace au mișcările respiratorii de
ridicare și coborâre în stare normală, simetrice, la actul respirator contribuind ambii
plămâni
 Tipuri respiratorii

Tipul de respirație: - dilatarea cutiei toracice determină mărirea diametrelor

acestuia
1. La femei: de tip costal superior cu dilatarea diametrului antero-posterior
prin proiecția și ridicarea înainte a sternului
2. La bărbați: tip costal inferior cu dilatarea diametrului lateral
3. La copiii și vârstnici: tip costal abdominal cu dilatarea diametrului vertical
prin contracția diafragmului
În funcţie de zonele aerate, întîlnim trei tipuri respiratorii:
1. tipul respirator abdominal (diafragmatic sau bazal)
2. tipul respirator costal inferior (mijlociu sau lateral)
3. tipul respirator costal superior (clavicular).
1. Respiraţia abdominală
- este respiraţia caracteristică bărbaţilor şi se realizează prin
intermediul muşchiului diafragm, muşchiul cu cea mai mare
pondere in actul respirator;
- diafragmul separă cutia toracică de abdomen;
- în stare de repaus se găseşte în poziţie boltită – convexă- datorită
presiunii intraabdominale, menţinută de tonusul muşchilor
abdominali;
- în timpul inspiraţiei diafragmul coboară şi se aplatizează,
exercitând atât o presiune asupra organelor din cavitatea
abdominală, cât şi o presiune laterală asupra ultimelor coaste;
- prin coborârea diafragmului se măresc diametrul longitudinal şi
circumferinţa bazei cutiei toracice;
- dacă coboară cu numai 2 cm, diafragmul realizează o creştere a
volumului cutiei toracice cu 500 ml, ceea ce este echivalentul
unei inspiraţii normale;
- cu cât acţionăm mai mult asupra diafragmului, cu atât se
măreşte cursa acestuia, iar volumul cutiei toracice creşte;
- în procesul de educare a respiraţiei, diafragmul poate fi coborât
in timpul unei inspiratii ample până la 8-10 cm.
- inspiratia este un proces activ, expiratia este un proces pasiv;
- in timpul expiraţiei obişnuite diafragmul revine la poziţia
iniţială;
• în expiraţia activă diafragmul acţionează mai mult, ceea ce
permite o creştere a volumului de aer expirat .
- pentru mobilizarea generală a diafragmului, poziţia adecvată
este decubit dorsal cu genunchii flectaţi, mâna dreaptă pe
abdomen, mâna stângă pe torace la nivelul sternului, coloana
lipită de sol;
- Rolul mâinilor în procesul de respiraţie este de a controla mai
bine acţiunile şi chiar de a ajuta, în anumite momente, acţiunile
de bază;
- în timpul inspiraţiei, mâna stângă poate exercita o uşoară
presiune asupra toracelui, cu scopul de a realiza o relativă
blocare a acestuia;
- în expiraţie se face presiune cu mîna dreapă pe abdomenul care
se retrage, iar mâna stânga se relaxează;
- aerul iese din plamân pe gură, imitând suflatul asupra unui
fulg;
- Prin repetări sistematice, se poate executa o respiraţie de tip
abdominal cât mai corectă.
- Respiraţia de tip abdominal este totuşi, o respiraţie
incompletă, pentru că aerarea se realizează numai in zonele
inferioare ale plamânului.
- Avantaje:
- stimulează activitatea inimii;
- contribuie la scăderea tensiunii arteriale ridicate;
- stimulează digestia şi reglează activitatea intestinală,
realizând un adevărat masaj al viscerelor şi echilibrând
excitabilitatea acestora.
- timpul afectat expirației este dublu faţă de timpul afectat
inspiraţiei;
- apneea este un act de oprire voluntară a respiraţiei, cu
influenţe favorabile asupra sistemelor enzimatice, asupra
sângelui, vascularizaţiei inimii şi creierului, determinând
dilatarea arterelor şi a reţelei capilare.
2.Respiraţia costal inferioară
- se intilneşte in mod frecvent la barbatii intre 45-50 ani ce
desfăşoară o activitate fizică mai intensă.
- după aceasta vîrsta incepe să scadă mobilitatea de la nivelul
articulţiilor toracice (Duţu).
- acest tip de respiraţie include,în mica masură, o parte din
respiraţia abdominală.
- Aerul este dirijat în special in zonele mijlocii ale plămânilor,
realizindu-se in acest fel tot o aerare superficială;
- în inspiraţie aerul pătrunde pe nas şi se dirijează spre zonele
mijlocii ale plămânilor, coastele inferioare se ridică şi se
îndepartează, cutia toracica îşi măreşte volumul, în special
lateral şi parţial în plan antero-posterior.
- în respiraţia de tip costal acţiunea diafragmului este mai mică
şi în sens invers decât in respiraţia abdominală. Aceasta se
explică prin presiunea exercitată de peretele abdominal
asupra diafragmului, pe care îl fixeaza sau chiar îl ridică, ceea
ce permite o creştere a volumului cutiei toracice, datorată
elasticităţii şi mobilităţii articulaţiilor costo-vertebrale şi costo-
sternale.
• poziţia corpului este stînd depărtat cu faţa la oglindă, mâinile
sprijinite pe ultimele coaste, degetele inelar şi cel mic pe
abdomen sub rebordul costal;
• Rolul mâinilor este deosebit de important.
• în inspiraţie se realizează un control asupra mişcărilor de
lateralitate ale coastelor, formând treptat imaginea corectă a
modului în care acestea acţionează;
• în expiraţie mâinile exercită o apăsare continuă asupra toracelui,
ajutând la eliminarea aerului din plamâni şi deci la o expiraţie cât
mai completă.
• în timpul inspiraţiei acţiunea este localizată la nivelul cutiei
toracice, umerii se menţin pe acelaşi plan, iar abdomenul se
retrage cât mai mult.
• Se recomandă ca expiraţia să fie efectuată cu gura uşor deschisă,
iar buzele să imite pronunţarea sunetului o. Este indicat să se
elimine aerul, pe cât posibil, în mod continuu, fără întreruperi sau
sacadări. Se poate ajunge pină la senzatia de "plamân gol";
 Respiraţia de tip mijlociu, efectuată sistematic, contribuie la
realizarea unor influenţe favorabile asupra unor organe
interne: inimă, ficat, vezica biliară, stomac, splină, rinichi.

3.Respiraţia costal superioară (claviculară)

• este specifică femeilor;
• în acest tip de respiraţie, cutia toracică este ridicată de către
coastele superioare, umeri şi clavicule.
• se realizeaza în acest fel o deblocare a zonelor superioare,
permiţând aerului să pătrundă spre vârfurile plăminilor.
• în acţiunea de dirijare a aerului spre vîrfuri, un rol important îl
joacă diafragmul, care prin ridicare în timpul inspiraţiei
împiedică dilatarea plamânilor în jos;
• respiraţia costal superioară este incompletă datorită
constituţiei anatomice a acestor zone a plamânilor, care
sunt mai reduse şi care permit pătrunderea unei cantităţi
mai mici de aer. Se obţin în acest fel rezultate minime, deşi
cantitatea de energie consumată este destul de ridicată.
• În expiraţie, umerii se coboară lent, fapt ce conduce la
eliminarea aerului din plamân pe gura uşor deschisă.
• Respiraţia costal superioară face ca abdomenul şi cutia
toracică, în partea sa mijlocie, să ramână nemişcate.
• Acest tip de respiraţie reprezintă, de fapt, adaptarea
organismului la diferiţi factori, cum ar fi:
• poziţia corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi
dinamice;
• intensitatea efortului;
• particularitatile de sex, mediu etc.
• Pentru a exersa acest tip de respiraţie se recomandă
următoarea poziţie: stâd departat, braţele pe lângă corp,
palmele lipite de coapse, privirea în oglindă;
• inspiraţie pe nas odată cu ridicarea umerilor şi alunecarea în
sus a palmelor pe coapse. Atenţia este îndreptată spre
partea superioară a toracelui.
• expiraţia se realizează prin coborârea lentă a umerilor,
conducând la eliminarea aerului din plamâni.
• la introducerea aerului în plămâni musculatura gâtului se
află în stare de repaus, iar umerii nu trebuie să fie proiectaţi
înainte sau înapoi, pentru că aceasta ar conduce la
îngreuierea respiraţiei sau chiar la modificarea tipului
respirator.
• Acest tip de resp. contribuie atât la întărirea ganglionilor
limfatici hilari din plămâni, cât şi la o aerare calitativă a
vârfurilor plămânilor
 Respiraţia corectă (completă)
• Definim respiraţia corectă ca fiind reunirea în cadrul unui
singur act respirator a celor trei tipuri respiratorii.
• O respiratie corectă asigură organismului o cantitate
crescută de oxigen.
• Este modalitatea prin care toate zonele plămânului primesc,
în acelaşi limp, cantitatea corespunzatoare de aer.
• Respiraţia completă mobilizează întreg aparatul respirator
prin dilatarea, in limite normale, a cutiei toracice în cele trei
planuri, cu participarea musculaturii implicate în actul
respiraţiei.
• Ca muşchi important în procesul de respiraţie, diafragmul işi
exercita funcţia realizând, o dată cu creşterea capacitaţii
respiratorii, şi o stimulare a activitaţii organelor din cavitatea
abdominală.
• Deşi este modul cel mai corect de a respira -respiraţia
completă - acest tip nu poate fi automatizat, el fiind realizat
de om în timpul zilei ca o modalitate conştientă de a aera
întreaga suprafaţă pulmonară şi deci de a asigura condiţii
optime de funcţionalitate întregului organism, în vederea
creşterii capacitaţii de muncă şi asigurării unei bune stări de
sănătate.
• Introducerea unei cantităţi mai mari de oxigen influenţează
favorabil orice părticică din corpul omenesc. În acest fel se
realizează:
• o activare a circulaţiei sanguine;
• se stimulează glandele cu secreţie internă;
• se conturează o rezisteţă crescută la influenţele negative ale
unor factori externi.
• În procesul de însuşire a unei respiraţii corecte se recomandă
să se acţioneze în mod gradat, să se treacă treptat de la o
etapă la alta, să se asigure continuitatea şi să se evite
exagerările;
• din poziţia stând depărtat, o mâna pe abdomen pentru
control, iar cealaltă pe lângă corp în jos. După efectuarea
expiraţiei energice, începe inspiraţia realizată in trei faze.
• În faza întâi se deplasează diafragmul în jos, fapt ce
contribuie la destinderea peretelui abdominal spre înainte.
Atenţia este îndreptată asupra zonei abdominale. Aerul intră
treptat şi umple părţile inferioare ale plămânilor.
• Faza a doua începe prin dilatarea gradată a părţii inferioare
şi mijlocii a cutiei toracice. Atenţia este orientată spre
coastele bazale, urmărind imprimarea unei mişcări de
lateralitate în aşa fel încât să permită pătrunderea aerului.
• Faza a treia este o continuare a mişcărilor începute de cutia
toracică, la care se adaugă şi ridicarea umerilor. De aceasta
data sunt vizate părţile superioare ale plămânului.
• Începând cu faza a doua şi continuând în cea de a treia,
musculatura abdominală execută o mişcare inversă,
retragându-se treptat, obligând diafragmul să se ridice şi deci
să dirijeze aerul spre părţile mijlocii şi superioare.
• La primeIe încercări nu se va reuşi să se execute o respiraţie
corectă;
• După executarea primei faze ai senzaţia că inspiraţia s-a
terminat şi că nu mai ai resursele necesare pentru a executa
şi celelalte două faze. Se poate evita acest inconvenient
printr-o dirijare judicioasa şi conştientă a cantităţii de aer ce
pătrunde în plamâni, pornind de la bază spre părţile
superioare.
• În acest scop se efectuează o inspiraţie lentă, cu multă
economicitate şi cu angajarea înlanţuită în activitate a
diafragmului, a muşchilor abdominali, a musculaturii cutiei
toracice şi apoi a umerilor.
• În acest fel realizăm suma celor trei faze şi deci o inspiraţie
corectă şi completă.
• Expiraţia se face în acelaşi gen ca inspiraţia, adică se
evacuează aerul începând cu părţile inferioare, deci prin
mişcarea de retragere a peretelui abdominal, apoi cu golirea
părţii mijlocii şi deci prin revenirea coastelor la poziţia lor
normală iar in final se elimină aerul din vârfurile plămânilor
prin coborârea liberă a umerilor. Aerul iese în mod lin pe
gura uşor deschisă.
• Privită însă din lateral, o putem compara cu mişcarea unui
val.
• Respiraţia completă, dirijată în mod conştient, are efecte ce
nu pot fi contestate. Aceste efecte privesc atât aparatul
respirator, direct interesat, cât şi celelalte organe şi sisteme
ale corpului omenesc.
• respiraţia completă are o importanţă deosebită pentru orice
persoană, bărbat, femeie sau copil, tânar sau vârstnic,
sănătos sau bolnav, care doreşte să-şi păstreze sau să-şi
redobândească starea de sănătate
 Evaluarea generală a respirației
Urmărim:

 tipul respirației
 frecvența respirației
 efortul respirației
 aspectul respirației
 folosirea mușchilor accesori respiratori
 aspectul unghiilor mâinii
 dacă pacientul e neliniștit, vorbește răgușit
 dacă pacientul prezintă tuse, observăm: durata și felul acesteia, dacă e diurnă sau
nocturnă, dacă e productivă de poziție
 dacă pacientul prezintă spută observăm: cantitatea, culoarea, mirosul, sputa cu
sânge
 dacă pt. a respira pacientul depune efort
 dacă pacientul prezintă dispnee notăm debutul, caracterul, persistența acesteia
 reducerea sau suprimarea mișcărilor toracelui și diafragmului în timpul respirației
 dacă pacientul prezintă durere în piept la inspir sau expir