LUCRARE DE LICENŢĂ

ÎNDRUMĂTOR:

ABSOLVENT:

RECUPERAREA KINETICĂ A
BOLNAVULUI

CU GONARTROZĂ
 CUPRINS

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1. Scurt istoric

1.2. Motivarea alegerii temei

1.3. Reflectarea temei în literatura de specialitate

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Elemente anatomice, structură, fiziologie, noţiuni de biomecanică

2.2. Biomecanica genunchiului

2.3. Anatomia patologică a gonartrozei

2.4. Profilaxia şi recuperarea gonartrozei

CAPITOLUL III

3.1. Ipoteza cercetării

3.2. Scopul şi obiectivele studiului

3.3. Metode de studiu utilizate

3.4. Locul desfăşurării şi materialele necesare

3.5. Teste şi masuratori efectuate

3.6. Etapele studiului

3.7. Eşantionul de subiecţi

3.8. Program kinetoterapeutic aplicat în recuperarea gonartrozei

CAPITOLUL IV

4.1. Analiza individuală a subiecţilor

4.2. Interpretarea rezultatelor

4.3. Reprezentarea grafică a datelor

CONCLUZII

PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1.Scurt istoric

Exerciţiul fizic este considerat ca fiind cea mai bună medicină pentru corp , dacă oamenii
işi exersează corpurile prin mişcare şi muncă la momente potrivite, ei nu vor mai avea nevoie de
medici, nici de remedii.

Hipocrate,cel mai de seamă dintre ei arată că nimic nu este mai periculos pentru un febril
decât exerciţiul fizic si masajul.El,nu numai că dezvoltă ideea şi practica gimnasticii dar este
primul care sesizează relaţiile mişcare-muşchi, imobilizare-atrofie musculară, precum şi valoarea
exerciţiului fizic pentru refacerea forţei musculare, ba mai mult el vede în kinetoterapie cel mai
bun remediu chiar şi pentru boli mintale .El poate fi astfel considerat primul medic care a intuit
şi aplicat noţiunea de recuperare funcţionala. Pentru cultivarea calităţilor fizice ale corpului
omenesc este nevoie de o bună cunoaştere a diverselor exerciţii fizice si a unor programe de
antrenament diversificate.În aceste exerciţii si programe recunoaştem bazele nu numai ale
antrenamentului sportiv ci şi ale kinetologiei profilactice.Hipocrate, scria în cartea sa 'Despre
articulaţii”organele nu-şi conservă capacitatea lor funcţională decât graţie utilizării şi a unui
exerciţiu adecvat. Toţi cei care se vor purta astfel işi vor asigura, o dezvoltare armonioasa şi o
lungă tinereţe.
 Cornelius Celsius scrie despre rolul important pe care il joacă exerciţiul fizic şi mersul pe
jos în refacerea bolnavilor cu hemiplegie şi alte paralizii si acordă o mare atenţie masajului si
exerciţiilor terapeutice dozate cu grijă în funcţie de starea pacientului iar rolul kinetoterapiei
este rezumat astfel:elimină umorile,evacuează materiile inutile, înmoaie părţile tari ,transformă
sau încalzeşte unele părţi. Orice individ sănătos trebuie sa-şi execute regulat exerciţiile, care
trebuie făcute pentru fiecare parte a corpului. Muzica alungă tristeţea şi melancolia, gimnastica
face corpul robust şi puternic ,menţinandu-l sănătos ,mişcarea este viată.

1.2 Motivarea alegerii temei

Artroza reprezintă una dintre cele mai frecvente afecţiuni ale articulaţiei genunchiului.
Tulbulările funcţionale majore ale articulaţiei genunchiului determinate de aceste afecţiuni,
determină afectarea activităţilor obişnuite cât şi a celor care fac performanţă sportivă. Am
constatat că aceste afecţiuni determină un număr mare de zile de incapacitate temporară de
muncă , amelioararea acestora necesitând un intens program de kinetoterapie.

Eu însumi fiind victima unor accidente, am fost diagnosticat cu gonartroză post- tramautică
la genunchiul drept şi am constatat cât de importantă este mobilitatea acestei articulaţii şi cât
de importantă este recuperarea mobilităţii acesteia .Astfel am ales această tema în intenţia
de a aprofunda cunoştinţe legate de cauzele şi mai ales de posibilităţile de recuperare ale
funcţionalităţii acestei articulaţii.Articulaţia genunchiulului fiind una dintre cele mai mobile
articulaţii ale organismului, cu implicaţii deosebite în statică şi dinamică, atât în activitatea
obişnuită cât şi în activităţi sportive şi de performanţă necesită o recuperare aproape
completă în cazul afectării acesteia. Acest fapt necesită eforturi deosebite, atât din partea
ortopedului cât mai ales seriozitatea şi consecvenţa proceselor de recuperare în care
kinetoterapia joacă un rol esenţial .Recuperarea genunchiului artrozic de diferite etiologii,
necesită o echipă pluridisciplinară care implică medicul de familie, medicul de
urgenţă ,ortopedul, dar pentru ca rezultatele acestora să fie de succes este absolut necesar ca
din această echipă să facă parte kinetoterapeutul de-a cărui perseverenţă şi tenacitate va
depinde recuperarea funcţiei articulare a genunchiului.Aceasta reprezintă motivaţia pentru
care mi-am ales această facultate şi temă. Fiind eu însumi o persoană activă am considerat că
recuperarea acestor bolnavi are o importanţă deosebită atât pe plan social cât şi personal. Un
tratament corect şi eficiet va face întotdeauna diferenţa între un pacient în care întodeauna va
rămane cu handicap fizic sau unul care se va putea integra perfect în activităţi sociale, uneori
chiar şi sportive.

Dincolo de aspectele terapeutice, mişcarea reprezintă una dintre elementele esenţiale

ale vieţii aceste aspecte schimbând concepţia despre viaţa a multor oameni.

Având în vedere creşterea numărului bolnavilor cu gonartroză, lucrarea îşi propune să

încerce găsirea unor noi modalităţi de aplicare precoce şi sistematică a procedeelor şi
mijloacelor de recuperare prin care pacienţii să-şi restabilească mai repede capacitatea
funcţională şi să asigure reintegrarea socială şi uneori profesională.

Tema aleasă pentru această lucrare îl obligă la o conduită terapeutică şi de recuperare

mai deosebită ,de tot ce este classic în recuperarea gonartrozei.

1.3. Reflectarea temei în literatura de specialitate

Exerciţiul fizic este prescris nu numai în scop terapeutic ci şi profilactic. Avicenna

spunea :”Dacă oamenii îşi exersează corpul prin mişcare şi muncă la momente potrivite, ei
nu vor mai avea nevoie nici de medici nici de remedii”.

Există două tipuri de exerciţii: exerciţiul simplu adică gimnastica de azi şi exerciţiul de
muncă, adică terapia ocupaţională. Orice individ sănătos trebuie sa-şi execute în mod regulat
exerciţiile (ideea profilaxiei). Pentru bolnavi trebuie alese exerciţii care să nu agraveze boala.
Exerciţiile sunt deosebit de utile în perioada covalescenţei bolilor, ele se vor prescrie fiecărui
individ în parte, pentru sedentari ,exerciţiile sunt obligatorii, ele trebuie făcute pentru fiecare
parte a corpului.Ca exerciţiu terapeutic ideea călăriei este recomandată pacienţilor nevrotici.

Nimic nu favorizează circulaţia atât de bine, ca mişcarea :contracţia muşchilor,contractă

vasele în special venele, accelerând-o.

În staţiunea balneară mişcarea pe care o face pacientul parcurgând distanţa pâna la

izvoarele de ape minerale,are o valoare mai mare pentru sănătate decât insăşi apa baută.

Exerciţiul fizic şi mişcarea previne guta.Mişcările ocupaţionale fac parte din exerciţiile
terapeutice, prelungind viaţa.Probabil că cel mai însemnat progres pe care sec.XX l-a marcat în
kinetologie, sunt tehnicile de facilitare neuromusculară ,dar de care rămane legată pentru
totdeauna nume ca acela al lui Kabat, Bobath,Rood.Aceste tehnici nu numai că au pătruns în
intensitatea neurofiziologiei ,dar din punct de vedere practic au pus bazele kinetoterapiei
complet noi cu largi perspective de dezvoltare .Tehnica stretchingului devine probabil cea mai
raspandită tehnică kinetoterapeutică, atât în recuperarea medicală cât şi in kinetoproflaxie ca
şi în perspectiva sportivilor.

Se analizează valoarea kidrokinetoterapiei, tehnicele de scripetoterapie , exerciţiile din

suspendare şi cu contragreutăţi.

Orice exerciţiu de gimnastică trebuie să aibă trei părţi: poziţia de pornire, actul dinamic
al mişcării propriu-zise şi atitudinea impusă la sfarşitul mişcării.

Exerciţiul fizic de menţinere a staticii corpului reprezintă de fapt, izvoarele

kinetoterapiei active actuale, având un rol corectiv, fiind destinate posturilor defectuoase
(curburile coloanei, dezechilibrul bazinului, al centurilor). In cadrul acestei gimnastici se
descriu 209 poziţii şi exerciţii, majoritatea regăsindu-se în diverse programe de gimnastică. În
afară de exerciţiile de menţinere, se descrie o suită de exerciţii de relaxare, ca şi de asuplizare,
executate în cadenţă ritmică alternantă, pentru reducerea redorilor, pentru creşterea forţei
musculare se recomandă contracţiile musculare concentrice, excentrice şi statice.Exerciţiile de
mişcare trebuie executate pâna la limita extremă a acestei mişcări în scopul evitării redorii
articulare.

Todd şi Erbeu, sunt primii neurologi, care se ocupă de recuperarea hemiplegilor ,dar cel
care alcătuieşte un program complet aproape perfect valabil şi azi ,pentru recuperarea
acestor bolnavi este R. Hirschberg, care descrie cu minuţiozitate întreaga kinetoterapie, pe
etape destinată lor : prima etapă, imediat după atac necesită repaus total ;în a doua
etapă ,după prima săptămână , se Reeducarea mersului este executată pe baza analizei atente a
deficitului motor, pe care caută să-l rezolve, etapă cu etapă cu ajutorul unor exerciţii analitice
precise.

Fraţii Schott din Anglia, demonstrează valoarea mersului pe teren plat, a exerciţiului fizic
pentru pacienţii cardiac, precum şi a reluării precoce, dar progressive a mersului la aceia
care au suferit un atac cardiac.

Tot în prima parte a secolului al XX-lea poliomelitele încep să facă tot mai multe
victim, ceea ce obligă pe medici şi kinetoterapeuţi să se îndrepte şi spre aceşti sechelari.

Se concep noi tehnici pentru reeducarea funcţională, în special a mersului sechelarilor

paraplegici.

Kinetoterapia, din unele boli interne(digestive,respiratorii) este axată pe conceptul şi

exercţiile lui Kohlrausch.
 Exerciţiul fizic este un lucru salutar, care garantează omului evitarea multor
infirmităţi şi boli, el dă corpului agilitate, întăreşte nervii şi articulaţiile, o bună respiraţie nu
poate exista fără exerciţiul fizic şi în acest sens se recomandă mersul pe jos.Exerciţiile în
apă, sunt recomandate copiilor paralizaţi.

Morbiditatea prin dureri lombare, mereu în creştere determină apariţia unor metode
kinetoterapeutice specific. O serie de autori ca Thomson si Gordan, descrie gonartroza sub
diverse denumiri, enunţând diferite ipoteze etiopatogenice, toate dirijate spre
menopauză ,insuficienţa estrogenică, ea însăşi fiind de origine hormonală. După părerea lui
Pouimer ,leziunea iniţială este cartilaginoasă şi are drept consecinţă o tulburare în funcţia
cartilajului articular, acesta nu mai este apt să-şi îndeplinească dubla sa funcţie mecanică,
absorbţia socului şi rezistenţa la forţele de distorsiune.Consecinţa acestei tulburări funcţionale o
constituie condesarea osului subiacent şi calcifierile marginale ale cartilajului, osteofitoza.

Statisticile făcute de Heines după autopsie, arată frecvenţa mare a leziunilor

cartilaginoase, accentuarea lor odată cu înaintarea în vârstă, localizarea predilectă la nivelul
unde se fac cele mai multe mişcări şi unde suprafeţele articulare suportă cele mai mari
presiuni indeosebi pe faţeta medială a rotulei şi pe trohleea femurală.

Gonartroza este considerată ca fiind o îmbatrânire a cartilajului articular, agravată de

traumatism şi de încărcarea statică .Pornind de la lucrările lui Pauwels(1930-1935)lucrările
ultimilor zece ani s-au orientat spre studierea biomecanicii genunchiului, a cauzelor
gonartrozelor statice, încercând să-şi micşoreze cât mai mult numărul aşa numitelor
gonartroze esenţiale şi căutând mai ales să se precizeze tratamentul etiologic al
gonartrozelor.

Ultimii ani sunt caracterizaţi prin atenţia deosebită ce s-a acordat posibilităţilor de
reconstrucţie a articulaţiei genunchiului cu ajutorul protezei totale.

Confecţionată în 1947 de fraţii Robert şi Jean Judet şi aplicată la o bolnavă cu

anchiloză de genunchi, proteza totală a cunoscut în ultimul timp multiple perfecţionări,
proteza de tip “balama” protezele policentrice , geometrice.

Astăzi, avem la dispoziţie un bogat arsenal terapeutic medical şi chirurgical care ne

oferă posibilitatea să fim cu mult mai activi şi eficienţi în tratamentul gonartrozei.
 CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ TEMEI

2.1 Elemente anatomice, structură, fiziologie, noţiuni de biomecanică

Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor,care leagă coapsa de

gambă,este cea mai mare articulaţie a corpului, are o structură complexă cu
meniscuri ,ligamente intra-articulare,cel mai mare os sesamoid-rotula, şi o participare multiplă
la funcţiile întregului membru inferior şi corp.

Scheletul genunchiului este reprezentat de extremitatea inferioară a femurului,de

extremităţile superioare ale tibiei şi peroneului şi de un os propriu al acestei regiuni, rotula.

Extremitatea inferioară a femurului, prelungeşte corpul la partea lui distală, dimensiunile

fiind progresiv mărite în sens transversal cât şi în sens anteroposterior, ajungând să aibă o
formă neregulată .La partea ei anterioară, extremitatea inferioară a femurului prezintă o trohlee,
de forma unui mosor, alcatuită din şanţul trohleei şi două versante laterale, ce se înclină una
către alta.La partea posterioară şanţul trohleei se continuă cu o mare scobitură, scobitura
intercondiliană, care împarte extremitatea inferioară a femurului, într-un condil extern şi un
condil intern.Ambii condili alungiţi posterior dau extremităţii o formă de volută. (figura.nr.2.1 )
 Figura.nr. 2.1.— Condilii femurali

Extremitatea inferioară a femurului prezintă o trohlee,ce se desparte în doi condili

divergenţi(condilul lateral şi medial) care se sprijină pe două platouri tibiale.Anterior trohleei îi
corespunde suprafaţa articulară posterioară a rotulei.Faţa laterală a condilului extern prezintă o
tuberozitate pe care se aşează ligamentul lateral al articulaţiei genunchiului.Tot pe această faţă
se mai află şi tuberculul care serveşte pentru inserţia marelui adductor şi o mică fosetă,pentru
inserţia gemenului intern al tricepsului sural.

Extremitatea superioară a tibiei de formă patrulateră este alungită transversal şi foarte

voluminoasă , prin faţa ei superioară participă la formarea articulaţiei femuro-tibiale,sub faţa
superioară se găsesc două mari tuberozităţi, internă si externă.Pe linia mediană se află o altă
tuberozitate mai mică, tuberozitatea anterioară a tibiei, pe care se inseră tendonul rotulian.

Extremitatea superioară sau capul peroneului prezintă posteroextern o proeminenţă

piramidală ,apofiza stiloidă pe care se inseră tendonul bicepsului femural si ligamentul lateral
extern al articulaţiei femurotibiale .

Fiecare condil este alcătuit din două spirale anterioară şi posterioară alipite(care au centrii
de curbură dispuşi după alte două spirale).Spiralele anterioare corespund trohleei şi fac parte
din articulaţia femuro-patelară.Corespunzător condililor femurali, tibia prezintă două cavităţi
glenoide cu raze de curbură deosebite.
 Structura extremităţilor osoase marchează prin sistemul lor trabecular ,traiectoria
tensiunilor principale la care sunt supuse.

Condilii femurali sunt acoperiţi de un cartilaj hialin cu o grosime de circa 1,5-3 mm.

Rotula este un os scurt,situat pe faţa anterioară a genunchiului .Faţa anterioară a rotulei

vine în contact nemijlocit cu fascia genunchiului şi tegumentul, iar faţa posterioară este
articulară. Se descriu două creste orizontale ce împart suprafaţa articulară femurală în mod
succesiv, în concordanţă cu mişcările de flexie-extensie ale genunchiului.Ea este acoperită de
cartilaj hialin şi prezintă o creastă verticală de la care pleacă două suprafeţe înclinate uşor,
cea laterală fiind mai mare.Epifiza proximală a tibiei prezintă o faţă superioară acoperită de
cartilaj hialin ,cu două fose articulare(cavităţile glenoide) separate prin nişte ridicături osoase ce
constituie spinele tibiale.

Este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc.Atenţia mai deosebită ce i se acordă se
întemeiază pe câteva observaţii de ordin general medical, şi anume: comparativ cu alte
articulaţii mari(şold,scapulohumerala) este mai puţin acoperită şi protejată de parţi moi, este
foate mult solicitată în statică şi locomoţie, fapt ce grăbeşte uzura mai accentuată a
elementelor sale componente.

Articulaţia genunchiului are numeroase implicaţii în patologie,fiind sediul a numeroase

traumatisme şi a unor procese imflamatorii şi tumorale, această articulaţie se încadrează în
grupul articulaţiilor bicondiliene.În regiunea genunchiului avem trei articulaţii:femurotibială
sau articulaţia propriu-zisă a genunchiului;femuro-rotuliană(care participă la alcătuirea
articulaţiei propriu-zise a genunchiului) şi tibioperonieră superioară.

Articulaţia femurotibială este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului, deci şi cea mai
puternică.Extremitatea superioară a tibiei,prezintă ca feţe articulare două cavităţi glenoide
separate între ele de doi tuberculi aparţinând spinei tibiale.Pe spina tibială se inseră capetele
distale ale ligamentelor încrucişate.Cavităţile glenoide sunt acoperite de un strat de cartilaj
hialin.Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există o
congruenţă perfectă, s-a dezvoltat între ele pe fiecare cavitate glenoidă câte un menisc.

Meniscurile sunt două fibrocartilaje,au forma unor semilune , ale căror extremităţi corn
anterior şi posterior sunt înserate pe platourile tibiale în regiunea spinelor şi a suprafeţelor pre
şi retrospinale.Meniscul lateral în formă de”O”este mai gros şi mai larg decât cel medial,în
formă de “C”.Rolul lor este de a contribui la o mai mai bună concordanţă între suprafeţele
condiliene femurale şi fosele articulare ale tibiei.Cele 2 meniscuri sunt unite în partea
 anterioara printr-o bandeletă transversală numită ligamentul transvers al genunchiului.
Meniscurile prezintă o serie de conexiuni cu elemetele vecine importante din punct de vedere
funcţional:(figura nr2.2.)

Figura .nr.2.2 Articulaţia genunchiului

-cu faţa internă a capsule, de care aderă;

-cu platoul tibial, prin inserţiile sale;

-aripioarele menisco-rotuliene leagă marginea laterală a fiecărui menisc de marginea

rotulei;

-ligamentele femuro-meniscal şi menisco-tibial din stratul profund al ligamentului

colateral intern fixează meniscul intern la extremitatile osoase.

Din punct de vedere histologic, meniscurile sunt alcătuite din fiborcartilaj.Pe o secţiune
verticală se evidenţiază o zonă bazală de inserţie capsulară, singura vascularizată la adulţi
şi o zonă internă intraarticulară avasculară, reprezentând triunghiul de sprijin.Fibrele sunt
dispuse în fascicule groase circulare.

Componenţa celulară este reprezentată de fibrocite şi mai ales de condrocite rotunde

sau ovale ,încapsulate, puţin numeroase, însă regulat repartizate, numărul fibrocitelor este
foarte redus.Între zona bazală şi triunghiul de sprijin există o zonă de trecere de rezistenţă
minoră, căreia i se repercutează toate solicitările patologice ale meniscurilor-fie
traumatice,fie degenerative.Nefiind strict cartiloginoase, meniscurile posedă o elasticitate şi o
deformabilitate mai mari decât ale cartilajului obişnuit.Partea internă a meniscului nu conţine
vase, dar în partea capsulară acestea sunt abundente.Vasele meniscale reprezintă coloane
relativ dure ,care se rostogolesc apăsând , strivind şi dislocând pâna la rupere structurile
fibrilare ale meniscului.Segmentele osoase care intră în constituţia articulaţiei sunt menţinute
între ele de o capsulă articulară întărită de şase ligamente:anterior(ligament
rotulian),posterior,lateral intern,lateral extern,şi două ligamente încrucişate(figura.nr.2.3)

Figura .nr 2.3 Ligamentele încrucişate

a - Ligamentele încrucisate ale genunchiuluii ; b — fiecare din cele donă ligamente

încrucisate se întretaie în spaţiu şi cu ligamentul colateral omolog.

Capsula este prevăzută cu ligamente de întarire .Capsula se prezintă ca un manşon care

uneşte cele 3 oase: femurul, tibia şi patela. Este constituită din fibre longitudinale,din aceste
fibre unele merg de la femur pâna la tibie,iar altele sunt întrerupte de meniscuri. Pe langă fibrele
longitudinale mai există fibre transversale şi oblice. Capsula este slabă înainte şi pe feţele
marginale, dar mai densă pe partea posterioară. La acest nivel este întarită de 2 calote fibroase
care se mulează pe condilii femural

Este foarte rezistentă,putând să suporte tracţiuni mai mari de 300 kg,are o formă neregulată
şi prezintă numeroase funduri de sac.

Ligamentul patelei (sau rotulian) sau ligamentul anterior al genunchiului este format de
tendonul rotulian, care aderă lateral de capsulă, întărită la acest nivel de fascia genunchiului,
expansiunile cvadricepsului şi aripioarelor rotuliene.

Se prezintă ca o formaţiune fibroasă, puternică, lungă de 5-6 cm şi lată de 2-3 cm,situată

înaintea articulaţiei ,este considerat ca tendon terminal al muşchiului cvadriceps.

Ligamentul posterior este constituit din două părţi laterale:calotele condiliene care aderă
posterior şi lateral de capsulă şi o parte median, formată din numeroase fibre, fie proprii, fie
provenite din tendonul recurent al semimembranosului, ligamentul popliteu oblic.Acest ligament
posterior reprezintă punctul de rezistenţă al extensiei . Ligamentul colateral tibial prezintă un
fascicul superficial format din fibre longitudinale directe ,(clasicul ligament lateral) şi un strat
profund constituit dintr-o porţiune anterioară pre şi subligamentară(care include ligamentul
femuro-meniscal şi pe cel menisco-tibial) şi o porţiune posterioară, care este o îngroşare a
capsulei cu fibre oblice ce se pierd în calota condiliană internă.

Ligamentul colateral fibular, orientat în jos şi înapoi între condilul femural şi capul
peroneului, este reprezentat de un cordon lung de 5-6 cm şi gros de 4-5 mm .În afara acestui
fascicol principal care este subţire ,lung şi uşor rasucit există un al doilea fascicol denumit
ligamentul colateral fibular scurt care se îndreaptă de la capul peroneului spre calota externă
alcătuind un arc pe sub care trece tendonul popliteului.

Ligamentele încrucişate situate în partea centrală a articulaţiei, sunt două structuri

robuste, complexe constituite din fibre răsucite în axul lor(în sensul acelor de ceasornic pentru
genunchiul drept văzut în faţă).Ligamentul antero-extern porneşte oblic în sus şi în afară, de la
suprafaţa tibială şi se inseră pe faţa internă a condilului lateral.Ligamentul postero-intern pleacă
de pe suprafaţa tibială retrospinală ,merge în sus şi înainte şi se inseră pe faţa externă a
condilului femural medial.Ligamentul postero-intern este mai scurt decât cel antero-exetern
reprezentând 3/5 din acesta .Prin direcţia pe care o au ligamentele încrucişate se întretaie atât
în plan sagital cât şi în plan frontal, în acelaşi timp, fiecare din cele două ligamente se
încrucişează în spaţiuşi cu ligamentul colateral omolog.Din punct de vedere histologic
ligamentele sunt formate dintr-un ţesut conjuctiv bogat în fibre colagene conţinând
fibrocite.Acest ţesut conjuctiv este puţin elastic , slab vascularizat ,dar bogat inervat.

Sinoviala genunchiului (stratul intern al capsulei articulare ) parte integrantă din

manşonul capsular este cea mai întinsă şi cea mai complexă din toate sinovialele articulare.Ea
înlesneşte alunecarea atât direct cât şi indirect prin secreţia lichidului sinovial.Sinoviala este
alcatuită dintr-un ţesut conjuctivo-vascular care este acoperit spre cavitatea articulară ,de un strat
celular cu aspect uneori continuu, alteori întrerupt caracterizat prin prezenţa a două tipuri de
celule ,mai multe dintre acestea sunt de tip A şi au caracteristicile unor macrofage, iar cele de
tip B par a fi secretoare de hialuronat.Prin marea ei întindere oferă o suprafaţă apreciabilă
pentru resorbţia de toxine în infecţii.Sinoviala este întreruptă la nivelul meniscurilor
articulare.Bursele sinoviale ale genunchiului,bursele prepatelare sunt :

-bursa subcutanată prepatelară-situată între piele şi fascia genunchiului;

 -bursa subtendinoasă prepatelară -aşezată sub tendonul terminal al cvadricepsului
între el şi patelă.

-bursa subfascială prepatelară- se gaseşte între fascie şi tendonul muşchiului

cvadriceps.

bursele pretibiale sunt două superficiale şi una profundă.Bursa subcutanată

infrapatelară se gaseşte înaintea tendonului patelei în ţesutul celular subcutanat.

-bursa subcutanată a tuberozităţii tibiei e situată la nivelul tuberozităţii tibiei.

-bursa infrapatelară profundă se află între ligamentul patelei şi tibie.

Articulaţia femurorotuliană este o trohleartroză ,la alcătuirea ei participă ca suprafeţe

articulare din partea extremităţii inferioare a femurului, trohleea,iar din partea rotulei, faţa ei
posterioară articulară.

Muşchii care efectuează mişcările genunchiului sunt muşchii coapsei şi muschii gambei.

Muşchii coapsei care intervin în mişcările genunchiului sunt:cvadricepsul;tensorul fasciei

lata, dreptul intern ,croitorul, semitendisonul, semimembranosul şi bicepsul femural.Toţi sunt
muşchi biarticulari.

Dintre muşchii gambei intervin ca muşchi accesori în mişcarea genunchiului cei doi
gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire.

Muşchiul cvadriceps femural este situat pe partea anterioară a coapsei, îndeplinind

funcţia de extensie a genunchiului şi de flexie a şoldului.

În partea superioară se ataşează de osul coxal şi de osul femur, iar în partea inferioară se
conectează de rotula genunchiului cu ajutorul tendonului cvadriceps.

Muşchiul cvadriceps femural poartă numele după cele patru capete de origine dintre
care trei sunt uniarticulare(vastul medial,vastul lateral şi vastul intermediar) al patrulea ,dreptul
femoral depăşeşte în sus articulaţia coxofemurală , fixându-se pe coxal.

În jos cele patru porţiuni se unesc într-un singur tendon care înglobează patela şi se
fixează prin intermediul ligamentului patelar pe tuberozitatea tibiei.

Cei trei vaşti înconjură complet corpul femurului .Cvadricepsul este cel mai puternic şi
voluminos muşchi al corpului, greutatea medie este de 2 kg.
 Cvadricepsul în intregime acţionează asupra articulaţiei genunchiului, cu forţa tuturor
componentelor , ca extensor al gambei pe coapsă ,fiind practic unic şi de neînlocuit de nici un
alt muşchi.Forţa lui de extensiune este de 3 ori mai mare decât a tuturor flexorilor la un
loc.Dezvoltarea lui impresionantă este caracteristică ortostatismului uman şi e justificată prin
rolul lui antigravitaţional.Cvadricepsul are un însemnat rol plastic,contribuind la realizarea
formei exterioare a coapsei şi a genunchiului.

In paralizia cvadricepsului devine evidentă în primul rând lipsa funcţiunii

statice,antigravitaţionale,nu se poate stabiliza genunchiul împotriva greutăţii corporale şi
bolnavul are dificultăţi în susţinerea trunchiului pe membrul de sprijin.

Dreptul femural, singur fiind biarticular are acţiune şi asupra articulaţiei coxofemurale.

Este un muşchi bipenat cu constituţie complexă ,datorită căreia se măreşte forţa

musculară.Fasciculele musculare merg în jos şi se termină printr-o lamă aponevrotică ce intră
în constituţia tendonului terminal.

Tendonul de origine are două capete situate pe coxal:unul vertical(tendon direct) şi altul
orizontal(tendonul reflectat).

Este un muşchi bipenat situat anterior şi se termină prin tendonul comun.

Vastul lateral(cel mai voluminos) se inseră pe marginea laterală a liniei aspre(şi cu

aşezarea cea mai înaltă).În sus urcă pâna la trohanterul mare şi pe marginea laterala a linei
aspre.Tendonul superior se continuă cu o lamă aponevrotică asezată superficial.Corpul muscular
nu coboară până la patelă ci se termină pe tendonul comun al vaştilor şi pe tendonul dreptului
femural.

Marginea posterioară a vastului lateral, desparţită de bicepsul femural prin septul

intermuscular lateral formează şanţul lateral al coapsei.

Vastul medial se prinde pe toată întinderea liniei aspre.Cu porţiunea lui inferioară care
este mai voluminoasă, el coboară pâna la marginea medială a patelei.

Această porţiune globuloasă a vastului are importanţă plastică, formând pe viu o

proeminenţă situată deasupra şi medial genunchiului,când muşchiul este relaxat.

Vastul medial şi dreptul femural formează împreună cu adductorii un şant oblic în care
se aşează croitorul şi pe unde trec vasele femurale.Vastul medial este solidarizat prin
intermediul membranei , vastoadductorii cu porţiunea inferioară a adductorului mare.
 Vastul intermediar este porţiunea profundă a cvadricepsului, fiind situat direct pe corpul
femurului unde se inseră în cele două treimi superioare ale feţei laterale şi anterioare.Faţa
superficială a vastului intermediar împreună cu ceilalţi doi vaşti formează un jgheab pentru
alunecarea dreptului femural.

Muschiul croitor este cel mai lung muşchi al corpului, aproximativ 50 cm.El se întinde
de la pelvis la gambă, străbate în diagonală regiunea anterioară a coapsei şi trece peste
două articulaţii.

Are originea pe spina iliacă anterosuperioară .Fasciculele sunt asezate paralel, merg în
jos si medial, apoi ocolesc vastul medial şi condilul medial al femurului.Tendonul se termină
printr-o expansiune aponevrotică pe faţa medială a tibiei, sub condilul ei medial ,alcătuind
aici planul superficial al “piciorului gâştei”.Muschiul este cuprins într-o dedublare a fasciei
lata.Prin intermediul tecii faţa lui superficială vine in raport cu pielea, iar faţa profundă cu
dreptul femural, vastul medial şi cu adductorii. Porţiunea inferioară e în raport cu articulaţia
genunchiului.Este muşchiul satelit al arterei femurale, în porţiunea superioară a coapsei, este
situat lateral faţă de arteră, apoi trece înaintea ei pentru că în porţiunea inferioară să se afle
situat medial.Muşchiul este perforat de ramuri cutanate ale nervului femural.Este un muşchi
biarticular.Acţiunea lui principală este flexiunea coapsei pe bazin ajutând dreptul femural şi
iliopsoasul, este şi flexor al gambei pe coapsă, mai este şi un slab rotator în afară şi slab
abductor al coapsei, roteşte gamba înauntru.Denumirea lui e improprie.El nu poate pune
membrul inferior în poziţia croitorului.Aceasta e realizată de pectineu, de adductorul mic şi
de cel lung.Este inervat de o ramură din nervul femural.Muşchiul biceps femural este situat în
partea postero-laterală a coapsei.Este format din două porţiuni una lungă cu origine pelviană
şi alta scurtă cu origine femurală.Porţiunea lungă ia naştere pe tuberozitatea ischiadică
împreună cu semitendin în jos fibulei.Bicepsul este acoperit în partea superioară de gluteul
mare , iese însă imediat de sub marginea lui inferioară şi devine superficial.El acoperă
adductorul mare de care e separat prin nervul ischiadic.Medial vine în raport cu
semimembranosul şi semitendinosul.Înainte e separat prin septul intermuscular lateral de
muşchiul vast lateral formându-se la acest nivel şanţul lateral al coapsei.Tendonul terminal este
în raport cu ligamentul colateral lateral al genunchiului de care e separat printr-o bursă
sinovială.Nervul peronier comun coboară din fosa poplitee, alipit de tendonul bicepsului.Prin
porţiunea lungă bicepsul este extensor al coapsei pe pelvis.Ambele porţiuni ale bicepsului
acţionează împreună ca flexori ai genunchiului ,când gamba e flexată ,muşchiul mai are şi o
componentă de rotaţie în afară.Cele două capete au inervaţie diferită porţiunea lungă din
nervul ischiadic şi cea scurtă din nervul peronier comun.
 Muşchiul semitendinos, este situat superficial în partea posteromedială a
coapsei ,întinzându-se între tuberozitatea ischiadică şi tibie.Ia origine pe tuberozitatea
ischiadică printr-un tendon comun cu cel al bicepsului.În jumătatea inferioară a coapsei se
continuă cu lungul său tendon terminal care se inseră pe faţa medială a tibiei, intrând în
constituţia”piciorului gâştei”.În sus este acoperit de gluteul mare, apoi devine superficial,
acoperă adductorul mare şi semimembranosul de care este alipit şi aşezat chiar întru-un şanţ
format de corpul acestuia, lateral răspunde bicepsului , mai jos tendonul lui limitează cu
muşchiul semimembranos fosa poplitee.Ca şi bicepsul dar cu putere mai mare ,este extensor al
coapsei şi flexor al genunchiului mai este şi adductor al coapsei şi slab rotator înăuntru al
gambei.Este inervat prin două ramuri subţiri şi lungi din nervul tibial.

Piciorul gâştei este un complex fibros format din expansiunile terminale ale
tendoanelor ,croitorului, gracilisului şi semitendinosului, adică a câte unui muşchi din fiecare
grup al coapsei.

Muşchiul semimembranos este situat pe un plan mai profund decât precedentul,se întinde
între ischion şi tibie, îşi ia numele de la tendonul lui de origine ,care e turtit ca o membrană şi
reprezintă aproape jumătate din lungimea muşchiului.

Se prinde în sus pe tuberozitatea ischiadică şi se continuă cu un corp muscular

rombic.Tendonul terminal se împarte în trei ramuri:o ramură- tendonul direct care se inseră
pe tibie;alta ramură- tendonul recurrent, formează ligamentul popliteu oblic al articulaţiei
genunchiului şi o a treia ramură tendonul orizontal.Este inervat de nervul tibial.

Acţiune.Este cel mai puternic din grupul posterior.Dintre muşchii gambei intervin ca
muşchi accesori în mişcările genunchiului, cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi
plantarul subţire.

Gastrocnemianul este izolat la origine în două capete, care fuzionează mai jos într-un
singur corp muscular, care se inseră printr-un tendon comun cu solearul pe calcaneu.Are
originea pe faţa cutanată a condilului femural.Inserţia se face atât direct cu ajutorul unor
fascicule musculare cât şi prin intermediul unui tendon.Fiecare tendon se continuă cu câte o
lamă apronevrotică, aşezată superficial.Pe faţa profundă dar mai jos se află câte o lamă
apronevrotică.Între cele două lame se întind toate fasciculele musculare ,folosindu-le ca
suprafaţă de origine şi de terminaţie.Corpul muscular se continuă cu tendonul lui Ahile.Tendonul
calcanean al lui Ahile este tendonul comun al gastrocnemianului şi al solearului ,este cel mai
voluminos tendon al corpului şi se inseră pe tuberozitatea calcaneului.Cele două capete ale
gastrocnemianului împreună cu porţiunile terminale ale muşchilor ischiocrurali, fosa poplitee.
Gastrocnemianul acoperă popliteul ,plantarul şi mai jos solearul.

Solearul este un muşchi gros situat pe un plan mai profund gastrocnemianului.Se

prinde în sus pe tibie , pe fibulă şi pe o arcadă fibroasă, ce se întinde între aceste două oase.Pe
fibulă are originea pe cap şi faţa posterioară a diafizei.Pe tibie ,se prinde pe linia solearului şi
pe marginea medială.Muşchiul solear are o constituţie complexă:o lamă aponevrotică, pătrunde
în grosimea muşchiului şi îl subîmparte în două straturi inegal de groase.O altă lamă
apronevrotică fuzionează în jos cu tendonul terminal al gastrocnemianului, formând tendonul
lui Ahile.

Acţiunea tricepsului.Tricepsul sural cuprinde două component diferite după structură şi

funcţiune .

Solearul are fibre scurte şi este uniarticular ,reprezintă un muşchi al forţei cu randament
economicos şi cu acţiune de durată.

Gastrocnemianul este biarticular şi cu fibre mai lungi ,este favorabil pentru acţiune de
scurtă durată şi randament maxim.

Tricepsul este singurul muschi al gambei ce se inseră pe braţul posterior .Este flexor
plantar şi supinator-adductor al piciorului.Este cel mai puternic flexor plantar ,realizand el singur
4/5 din forţa totală a flexiunii plantare faţă de toţi ceilalţi muşchi.Tricepsul este un important
stabilizator al articulaţiei talocrurale.

2.2.Biomecanica genunchiului

În sprijinul uniped , baza de susţinere îşi păstrează mărimea în sens antero-posterior, dar
este considerabil redusă transversal.

Suprafaţa articulară mai mare şi existenţa altui raport între braţele de pirgliie ale greutăţii
corpului şi forţa musculară care o echilibrează fac ca tensiunile medii să fie mai mici la nivelul
genunchiului .

Mişcarea de flexie-extensie se face, teoretic, în jurul unui ax transversal orizontal, care

trece prin cele două tuberozităţi condiliene ale femurului În realitate, datorită volutei condiliene,
flexia-extensia se Complexul anatomic al genunchiului realizează o parghie de gradul III, cu
forţa între punctul de sprijin şi cel de rezistenţa. Alcătuirea sa îi conferă o singură direcţie de
mişcare, şi anume în plan sagital, în sensul flexie-extensie. Secundar. există şi o a doua direcţie,
care permite rotaţia axială limitată.
Figura.nr. 2.4 Complexul anatomic al genunchiului realizează o parghie de gradul III.
 La mişcările de flexie-extensie se asociază o rotaţie automată ,mişcarea de şurub.
Începutul flexiei este insoţită de o relaxare a ligamentului colateral lateral şi de o relaxare
parţială a ligamentului încrucişat antero-extern. Condilul lateral rulează spre înapoi pe platoul
tibial. Condilul medial, reţinut de ligamentul colateral medial nerelaxat, are o rulare limitată la
câţiva milimetri. Aceasta face ca în primele 20° de flexie să apară o mişcare de rotaţie internă a
tibiei sub femur. De la flexie spre extensie- condilii alunecă pe platoul tibial , de la acest punct
începe rularea. Condilul lateral mai scurt işi termină mai repede cursa decât cel medial,
sprijinîndu-se pe calota condiliană, care intră în tensine. Extensia completă nu devine posibilă
decât dacă tibia se rotează în jurul axului sau vertical cu 2 până la 5° extern, pentru a da
posibilitatea şi condilului medial să pună în tensiune calota condiliana medială, la capătul cursei
sale. Aceasta este rotaţia terminală de închidere care blochează genunchiul în extensie.Pentru o
nouă flexie articulaţia trebuie deschisă, acţiune ce revine muşchiului popliteu care iniţiază
mişcarea; prin contracţie să determine o nouă rotaţie internă a tibiei: ligamentul încrucişat
antero-extern şi cel colateral-lateral se relaxează uşor şi flexia poate începe.

Dispoziţia anatomică a ligamentelor face ca axul mişcării de rotaţie să treacă prin glena
tibială medială, în vecinatatea spinei tibiale .Spre deosebire de ligamentele colateral-lateral şi
încrucişat antero-extern care se relaxează parţial,ligamentele colateral-medial şi încrucişat
postero-intern rămân în tensiune în cursul flexiei. Condilul medial va fi mai strâns ataşat de
platoul medial, pe când condilul lateral este fixat slab. Din cauza acestor tensiuni ligamentare
inegale, jumatatea externă a articulaţiei este mai mobilă decât cea internă. În cursul mişcării de
rotaţie, platoul tibial lateral descrie sub femur un arc de circumferinţă, în timp ce platoul
medial se roteşte pe loc, datorită micii libertăţi pe care i-o lasă ligamentul colateral-medial;
ligamentul încrucişat postero-intern, cel mai întins, este cel mai apropiat de axul de rotaţie.

Rotaţia automată se datorează :

 lungimii mai mari a condilului femural medial;

 concavitătii glenei tibiale mediale faţă de convexitatea glenei laterale,care
permite o alunecare mai mare spre posterior a condilului femural lateral ;
  orientării ligamentelor colaterale, oblicitatea celui lateral permiţând o mai mare
mobilitate condilului femural lateral.

 tensiunii ligamentului încrucişat antero-extern la sfârşitul extensiei

 Rotaţia internă se însoţeste de o înclinare în valgus a gambei

Flexia este astfel o mişcare complexă, care combină cele doua grade de libertate şi o
variatie. în plan frontal a unghiului format de axele anatomice ale femurului şi tibie.

Fiziologia meniscurilor.Deplasările meniscurilor, în cursul mişcărilor genunchiului,se fac

pasiv prin împingerea lor de către condilii femurali şi active prin tracţiunea lor : anterioară
în extensie, de către ligamentul jugal şi aripioarele meniscorotuliene, şi posterioară în flexie,
prin expansiunea semitendinosului. pentru meniscul medial, şi a popliteului, pentru cel lateral.
În rotaţii meniscurile urmează, de asemenea, deplasările condililor pe glene. În rotaţia externă ,
deci în mişcarea spre interior a condililor femurali , meniscul lateral este tras spre partea ante-
rioară a glenei tibiale, în timp ce meniscul medial este tras posterior. În timpul rotatiei interne
meniscul medial este translat înainte, iar cel lateral este deplasat posterior. De fapt, meniscurile
se deplasează prin deformarea lor, având punctele de inserţie fixe.

Se enumeră cinci funcţii importante ale meniscurilor ;

 completează spaţiul mort dintre femur şi tibie ; în extensie condilii se

găsesc pe glene, care au raza de curbura cea mai mare şi meniscurile sunt strâns interpuse
între suprafeţele lor ceea ce favorizează transmiterea pe o suprafaţă mare a forţelor de
compresiune ; în flexie, condilii femurali prezintă glenelor tibiale o rază de curbură mică,
meniscurile pierd parţial contactul, ceea ce, împreună cu relaxarea parţială a unor ligamente,
favorizează mobilitatea în detrimentul stabilităţii:

 centrează femurul pe tibie în cursul miscarilor;

 participă la lubrifierea suprafeţelor articulare ;
 joaca rolul de amortizor al şocului între extremităţile osoase ;
 împărţind articulaţia în două etaje - femuro-meniscal şi menisco-tibial
transformă frecarea accentuată ce ar trebui să se producă între suprafeţele articulare care
alunecă în sens invers, într-o frecare simplă în fiecare din cele două compartimente articulare.
  Articulaţia femuro-patelară. Rotula este ataşată de tibie prin puternicul
ligament rotulian şi alunecă pe suprafaţa trohleii femurale°. În plan sagital rotula se
deplasează pe o distanţa de două ori mai mare decât lungimea sa descriind o curbă spre trohleea
femurală. Verticală în extensie şi paralelă cu femurul, rotula devine orizontală cu faţa articulară
privind în sus în flexie maximă şi se aplică sub condilii femurali. Această translaţie
circumferenţială se face în jurul axului de flexie a articulaţiei genunchiului .Capsula articulară
formează trei funduri de sac - unul subcvadricipital si două laterorotuliene , care se modifică,
în cursul flexiei.

Ataşată de tibie prin puternicul ligament rotulian inextensibil, în cursul mişcârii de

flexie rotula suferă o translaţie circumferenţială în plan sagital şi faţă de tibie.

Mişcările de rotaţie ale tibiei antrenează şi deplasarea rotulei. Rotaţia internă, prin
deplasarea condililor, antrenează rotula în afară. Rotaţia internă automată din cursul flexiei
genunchiului reuşeşte astfel să alinieze aparatul extensor, desfiinţând unghiul deschis în afară ce
există în plan frontal între tendonul cvadricipital şi ligamentul rotulian. În cursul rotaţiei externe
a tibiei, rotaţia internă a condilior femurali va antrena rotula într-o deplasare de aceeaşi parte.

Vom enumera şase funcţii ale rotulei :

Funcţia primordială este aceea de a întări forţa cvadricepsului.

 Prin prezenta cartilajului articular, rotula diminuează considerabil frecarea de

tendonul cvadricipital şi înlesneşte alunecarea sa.
 Centralizează fortele divergente ale celor patru porţiuni ale cvadricepsului,
transmiţându-le ligamentului rotulian .

 Rotula reglează tensiunea capsulară a genunchiului.

 Rotula protejează, ca un scut, cartilajul trohleii.
 Participă la estetica genunchiului.
Lubrifierea articulaţiei genunchiului Ceea ce domină fiziologia mişcării articulare este
coeficientul de frecare, deosebit de scăzut mai mic decât acela al frecării dintre patine şi gheaţa
pe are alunecă.
 Frecarea, neglijabilă pentru mişcarea de rulare, este prezentă odată cu apariţia mişcării de
alunecare, articulaţia genunchiului – ca dealtfel toate articulaţiile umane - oscilează lent. De
asemenea, regimul de presiune pe care-l suportă articulaţia variază, mişcarea făcându-se uneori
sub presiunea importantă a greutăţii corpului, alteori, când membrul este oscilant, doar sub
presiunea mai mică, creată de contracţia musculară.

Suprafeţele portante sunt acoperite de cartilajul articular - cuzinetul lagărelor mecanice -

fin polizat. Cartilajul este elastic, fiind deformabil atât în sens vertical cât şi transversal. Gradul
său de elasticitate diminuează dacă încărcarea sa durează peste o anumită limită, deci
elasticitatea sa scade de unde şi interesul unei funcţionări intermitente.

Datorită porozităţii sale, cartilajul funcţionează ca un burete. Acest sistem de pompă este
indispensabil atât nutriţiei cartilajului, cât şi unei eficiente lubrifieri articulare.

Lubrifiantul - lichidul sinovial - este în cantitate de 1-2 ml pe întreaga suprafaţa a

articulaţiei genunchiului. Constituit dintr-un dializat de plasma sanguină., el este în mod normal
clar, galben-pal şi viscos. Se deosebeşte de plasma prin marea sa viscozitate, prin numărul mic
de celule, printr-o concentraţie mai redusă şi o distribuţie electroforetica deosebită a proteinelor
sale.

Stabilitatea genunchiului. Conformaţia anatomică complexă a genunchiului concură nu

numai la realizarea unei ample imobilităţi, ci dă şi posibilitatea obţinerii unei importante
stabilităţi articulare. Din acest punct de vedere se poate considera că genunchiul este alcătuit
dintr-un pivot central - ligamentele încrucişate - şi din formaţiuni capsulo-liga-mentare.
Ligamentele colaterale controlează stabilitatea în varum-valgum, iar capsula şi ligamentele în
totalitate, pe cea rotativă. Stabilitatea pasivă a genunchiului, în toate direcţiile, este asigurată de
mai multe formaţiuni capsulo-ligamentare şi de altele de ajutor şi întărire, care intră în acţiune
când elementul preferenţial este insuficient.

Rolul de stabilizator al ligamentelor încrucişate este legat de variaţiile lor de direcţie şi

tensiune. În hiperextensie, ambele ligamente încrucişate sunt în tensiune, cel anterior
sprijinindu-se în scobitura intercondiliană. În cursul flexiei ,ligamentul încrucişat anterior tinde
să devină orizontal, iar cel postero-intern se verticalizează. În flexia completă ligamentul
încrucişat postero-intern este vertical, iar cel antero-extern, relaxat . Deoarece fibrele
ligamentelor încrucişate nu au toate aceeaşi lungime şi directie sunt in tensiune.

Cele două ligamente încrucişate nu suferă modificari în lungime, atât timp cât cei doi
condili femurali sunt în contact cu cele două platouri tibiale.

Fiecare ligament - element de stabilitate pasivă - este intărit de un grup muscular element
de stabilitate activă. Ligamentul colateral peronier face parte, împreună cu tendonul popliteului,
tractul ilio-tibial şi tendonul bicepsului, din aparatul stabilizator lateral.

Stabilitatea genunchiului în extensie este o problemă relativ simplă ca urmare a absentei

rotaţiei axiale. În hiperextensie , verticala centrului de greutate, trecând înaintea axului de
flexie-extensie a genunchiului, stabilitatea articulaţiei se realizează pasiv, prin tensionarea
importantelor elemente capsulo-ligamentare posterioare. Există tendinţa de accentuate a flexiei
genunchiului. Stabilitatea este asigurată de contracţia statică a cvadricepsului.

Stabilitatea genunchiului în flexie, mai ales în timpul sprijinului uniped, devine mult
mai complexă, căci necesită controlul concomitent al gradului de flexie, de rotaţie axială şi de
deviere laterală în varum sau în valgum. Există două poziţii extreme de stabilitate a
genunchiului în diverse grade de flexie:

 pozitia de flexie - valgum - rotatie externa (figura.nr.2.7 )

 pozitia de flexie-varum- rotatie interna(figura.nr.2.8)

 Figura.nr .2.7— Stabilizarea genunchiului in flexie ,valgum –rotaţie externă.

Figura.nr.2.8. — Stabilizarea genunchiului in flexie ,varum-rotatie internă.

În mod normal, rotaţia externă antrenează o inclinare a tibiei în varum în raport cu femurul
şi, invers, rotaţia internă - o înclinare în valgum . Aceste modificări ale axelor femuro-tibiale în
cursul mişcărilor de rotaţie devin importante pentru stabilitatea articulaţiei. În poziţia de flexie -
valgum - rotaţie externă, rotaţia externa şi valgum se blochează reciproc.

Controlul activ al stabilităţii flexiei este asigurat de cvadriceps . Acţionând prin

intermediul rotulei şi al ligamentului rotulian, acesta trage de tuberozitatea anterioara a tibiei.

Controlul rotatiei externe este realizat de un sistem activ foarte bine diferenţiat.
Controlul se realizează printr-un dublu mecanism :

 Sistemul cvadriceps-popliteu este activ pentru primele 60° de flexie. El este format din
doua elemente - unul anterior şi altul posterior. Sistemul muschilor labei de gâsca şi al
semimembranosului controlează rotaţia externă începând de la o flexie de 60° a genunchiului,
când poziţia lor se orizontalizeaza. Elementul anterior este reprezentat de genunchii labei de
gâsca, iar cel posterior, de semimembranos.
Muşchii labei de gâscă, fiind varizanţi şi rotatori interni, sunt în acelaşi timp şi motori ai
blocajului in varum — rotatie interna.

 Controlul rotaţiei interne este mai sumar. Bicepsului îi revine rolul de a controla rotaţia
internă. Fiind în acelaşi timp un muşchi valgizant şi rotator extern, el devine elementul motor
al blocajului în valgum rotaţie externă.
Jocul normal al genunchiului nu este posibil fară să existe şi stabilizarea aiticulaţiei
femuro-patelare.

 Statica genunchiului. Privind genunchiul în ansamblul membrului inferior apare evident

faptul că axele dializare ale femurului şi tibiei nu sunt in prelungire.
 Centrele celor trei articulaţii ale membrului inferior - şold, genunchi şi gleznă - sunt în
mod normal situate pe aceeaşi linie, care formează axul mecanic. La nivelul gambei axul
mecanic se confundă cu cel al diafizei tibiale ; Datorită distanţei mai mari dintre şolduri,
comparativ cu cea dintre glezne, axul mecanic al membrului inferior este uşor oblic în jos .
 Statica genunchiului în plan frontal. În statiunea bipedă, baza de susţinere apare ca
un patrulater de formă trapezoidală, determinat de marginea externă a picioarelor aflate în
rotaţie , cu călcâiele depărtate . În poziţia de drepţi călcâiele sunt alipite. Verticala coborită din
centrul de greutate ,trece la egală distanţă de cele două capete femurale, de centrul celor doi
genunchi şi cade în mijlocul poligonului de susţinere. În sprijinul biped simetric, poziţie ideală
de echilibru, greutatea corpului se repartizează în mod egal pe ambii genunchi.

În oscilaţiile laterale ale corpului (poziţia cu sprijin biped asimetric), genunchii nu vor
mai fi încărcaţi în mod egal.

Aceste oscilaţii, posibile prin jocul articulaţiilor subastragaliene ale şoldului şi ale
coloanei, sunt echilibrate şi susţinute prin acţiunea muşchilor laterali gambier posterior şi
peronieri, pentru picior, fesier mijlociu, fesier mare şi adductori, pentru sold, abdominali
laterali, pentru coloană. Genunchiul mai participa la realizarea acestor înclinari laterale, suferind
doar efectele ei.

În sprijinul uniped , baza de susţinere îşi păstrează mărimea în sens antero-posterior, dar
este considerabil redusă transversal. În poziţia de drepţi călcâiele sunt alipite. Verticala coborită
din centrul de greutate ,trece la egală distanţă de cele două capete femurale, de centrul celor doi
genunchi şi cade în mijlocul poligonului de susţinere. De fapt, deasupra acestui poligon centrul
de greutate poate oscila în funcţie de poziţia subiectului şi de contracţiile musculare. În sprijinul
biped simetric, poziţie ideală de echilibru, greutatea corpului se repartizează în mod egal pe
ambii genunchi.

În oscilaţiile laterale ale corpului (poziţia cu sprijin biped asimetric), genunchii nu vor mai
fi încărcaţi în mod egal.

Deplasarea verticalei coborâte din central de greutate spre periferia poli-gonului de

susţinere va încărca mai mult genunchii spre care corpul se înclină. Aceste oscilaţii, posibile
prin jocul articulaţiilor subastragaliene ale şoldului şi ale coloanei, sunt echilibrate şi susţinute
prin acţiunea muşchilor laterali gambier posterior şi peronieri, pentru picior, fesier mijlociu,
fesier mare şi adductori, pentru sold, abdominali laterali, pentru coloană. Genunchiul mai
participa la realizarea acestor înclinari laterale, suferind doar efectele ei.
 În contextul membrului inferior intervin o serie de factori compensator! :

— factorul osos, prin compensaţia elastică dată de curburile frontale, în sens invers,
ale femurului şi tibiei;
— factorul musculo-ligamentar, cel mai important.

 Statica genunchiului în plan sagital. În plan sagital, echilibrul corpului se

realizează printr-o serie de oscilaţii înaintea şi înapoia poziţiei ideale a verticalei centrului de
greutate. Oscilaţia anterioară este mai importantă, graţie lungului levier podal anterior; cea
posterioară este mai mică, din cauza scurtului levier calcanean. În oscilaţia anterioară, muşchii
posteriori (tricepsul, ischiogambierii, popliteul, marii fesieri, paravertebralii) impiedică
căderea, iar în oscilaţia posterioară, cei anteriori (extensorii, gambierii anteriori, cvadricepsul,
abdominalii) vor echilibra corpul. Echilibrul nostru este activ şi face apel în permanenţă la
forţele musculare care neutralizează efectele rotatorii ale forţei gravitaţionale.

Dispoziţia ischiogambierilor şi a gemenilor, care trec posterior peste articulaţia

genunchiului asigură :

— deplasarea rezultanţei fortelor în timpul mişcării spre regiunile centrale ale

suprafeţelor articulare ;
— repartiţia uniformă a tensiunilor de presiune ;
— impiedicarea creşterii localizate şi durabile a solicitărilor.
În echilibrul dinamic al mersului centrul de greutate va avea permanent tendinţa să
depaşească baza de susţinere, ca un fel de cădere înainte.

Între sprijinul întregii tălpi pe sol şi desprinderea călcâiului, flexia genunchiului din
timpul fazei de sprijin a atins valoarea maxima şi incepe cea de-a doua extensie. Între ridicarea
călcâiului şi a degetelor de pe sol, extensia fazei de sprijin este completă şi începe flexia.
Păstrarea unui grad de flexie a genunchiului, în timpul fazei de sprijin, asigură supletea
mersului fara această flexie mersul ar avea un aspect rigid. Controlul acestei flexii se face cu
ajutorul cvadricepsului şi al ischiogambierilor, care limitează extensia şi contribuie la
stabilitatea articulaţiei.

Toate aceste date de biomecanică ne indica faptul că articulaţia genunchiului este

alcătuită şi funcţionează astfel, încât să realizeze permanent o distribuţie uniformă a
ţensiunilor, care pot atinge, intermitent, chiar în condiţii fiziologice, valori importante.
Suprafaţa mare a articulaţiei şi raportul favorabil al echilibrului dintre greutatea corpului şi
forţa musculară fac ca eforturile unitare de compresiune să atingă valori mai mici la nivelul
articulaţiei femuro-tibiale. În schimb, în articulaţia femuro-patelarii, din cauza suprafeţei mici a
rotulei şi a forţei musculare importante a cvadricepsului (muschiul stabilizator al
genunchiului), tensiunile de presiune ating valori însemnate.

2.3 Anatomia patologica a gonartrozei

Noţiunea de preartroză are o deosebită valoare practică pentru profilaxia gonartrozei.

Combaterea dezechilibrului funcţional, prin corijarea defectului anatomic pe care-l determină
(osteotomii de corecţie în genu valgum sau varum, operaţii de stabilizare a rotulei în dezaxările
sale) este capabilă să întrerupă cercul vicios al dezvoltării gonartrozei si să prevină apariţia ei.

Supraîncărcarea funcţională permanentă, cronică se poate spune, a unui anumit

compartiment articular, creşterea persistentă şi de Iungă durată a presiunilor ce se exercită pe
cartilajul articular normal vor învinge. rezistenţa normală a lui şi vor duce la apariţia primelor
leziuni, iniţial bio-chimice, apoi anatomice. Cartilajul articular normal este astfel structurat
încât să reziste la toate solicitările fiziologice. Dar dacă solicitarea lui este exagerată,
prelungită, insoţită de mişcări anormale, repetându-se mereu în timp, sau daca, dimpotrivă,
solicitările funcţionale normale găsesc un cartilaj cu o rezistenţă constituţional diminuată, sunt
create toate condiţiile pentru alterarea acestuia. Leziunea cartilaginoasă apare mai întâi în acele
zone în care solicitarea este exagerată, de exemplu, în compartimentul articular intern pe aria
de contact direct dintre femur şi tibie, în genu varum sau pe faţă externă a rotulei şi pe
versantul trohlean omolog,în subluxaţiile recidivate ale rotulei etc.Acestea reprezintă toate
acele cazuri în care preexistenţa unei stări preartrozice ne explică aparţia gonartrozei limitate
iniţial la compartimentul articular supraîncărcat.
 În gonartrozele considerate primitive - care debutează cel mai frecvent la articulaţia
femuro-patelară - se admite în general existenţa unei rezistenţe scăzute a cartilajului articular.

Leziunea cartilaginoasă este leziunea anatomo-patologică inişială şi fundamentală a

gonartrozei. Apariţia ei marchează depăşirea graniţei dintre stadiul preartrozic al tulburărilor
de dinamică articulară şi stadiul artrozic de apariţie, urmat de evoluţia leziunilor
anatomopatologice ale cartilajelor.

În progresiunea fenomenelor artozice de la niveleul genunchiul, am putea individualiza 3

stadii evolutive (figura.nr.2.11)

Figura.nr.2.11 Stadiile evolutive ale gonartrozei

Primul stadiu este acela al artrozei localizate la un singur compartiment articular.

Leziunea cartilaginoasă a acestui compartiment-ramolire, eroziune, ulceraţie-gradul de
elasticitate a suprafeţelor articulare deformarea laterală şi verticală a cartilajului din timpul
incărcării diminuă:- etalarea suprafeţelor articulare nu mai are loc în acelaşi grad,-congruenţa
articulară nu mai este perfectă,- suprafaţa de contact dintre cele două extremităţi articulare se
micşorează, ceea ce determină creşterea importantă a eforturilor unitare de presiune şi de
frecare. Rezultatul acestor modificări este un defect de lubrifiere, cu contact mai strâns între
suprafeţele cartilaginoase,ceea ce grăbeşte deteriorarea lor. Se realizează astfel un cere vicios,
care determină degradarea progresivă a articulaţiei.

Sinoviala va reacţiona si ea intr-un stadiu mai tardiv, apărând leziuni, de sinovită

nespecifică şi adeseori puseuri de hidartroza.. Inflamaţia sinovialei şi hidrartoza vor diminua şi
ele calităţile de bun lubrifiant ale lichidului sinovial, prin scăderea viscozităţii sale, favorizând
agravarea alterărilor cartilaginoase.

Agravarea leziunilor cartilaginoase, osoase şi sinoviale va determina la rândul său,

accentuarea tulburărilor mecanicii articulare. Intr-un genu varum, de exemplu, leziunile
cartilaginoase vor duce la micşorarea spaţiulu articular în compartimentul intern, ceea ce
antrenează o accentuare a deviaţiei în varum şi, deci, o si mai mare creştere a eforturilor unitare
de presiune locală. Accentuarea localizată a forţelor de presiune va accelera dezvoltarea
leziunilor din structurile articulare. Evoluţia artrozei se face astfel printr-o serie de cercuri
vicioase. Cartilajul articular în curs de degenerare apare gălbui, opac, fără stralucirea
caracteristică, mai moale şi mai puţin elastic decât în mod normal. Ulterior, cartilajul se
fisurează, şi se exfoliază tangnţial.

Apare ,,demascarea" fibrelor colagene, care devin vizibile în regiunile alterate. Mai în
profunzime apar mari lacune, care pot conţine zece sau mai multe condrocite, inghesuite unele
în altele, ceea ce indică multiplicarea celulelor straturilor profunde.

Din punct de vedere clinic, survin manifestările subiective şi obiective caracteristice unei
gonartroze limitate la un anumit compartiment articular (intern sau extern pentru articulaţia
femuro-tibială sau la nivelul articulatiei femuro-patelare).

Stadiul al doilea al evoluţiei gonartrozei este acela al artrozei generalizate la întreaga

articulaţie.

Existenţa leziunilor artrozice în compartimentul articular intern sau extern al articulaţei

femuro-tibiale sau la nivelul articulaţiei femuropatelare are răsunet asupra jocului articular
normal al genunchiului, influentând compartimentele nelezate. Deviaţiile în valgum sau în
varum duc la supraîncarcarea compartimentului omolog al articulaţiei femuropatelare, mărind
frecarea şi determinând apariţia uzurii cartilajului şi la acest nivel. Genu flexum are, de
asemenea, o influenţă nefastă asupra articulaţiei femuro-patelare. Pierderea extensiei complete
şi blocarea genunchiului prin rotaţia terminală, de inchidere lipsesc cvadricepsul de poziţia de
repaus, obligindu-l să asigure în permanenţă stabilitatea genunchiului şi crescând presiuni
permanente, statice, ale rotulei pe femur. Suprasolicitarea determină o oboseală musculară, cu
amiotrofia cvadricepsului şi apariţia leziunilor rotuliene. Acestea vor închide cercul vicios,
accentuând amiotrofia, care este o cauză de instabilitate, de joc articular anormal şi de
producere sau de agravare a artrozei.

Debutând la nivelul articulaţiei femuropatelare, artroza se poate generaliza şi la articulaţia

femuro-tibială.

Anatomopatologic, leziunile sunt mai întense, cartilajul a dispărut în zonele de presiune

importante, atât în articulaţia femuro-patelară, cât şi în cea femuro-tibială

Manifestăile clinice sunt mai importante: apare limitarea amplitudinii mişcărilor se

schitează atitudinile vicioase de flexum ireductibil durerea este mai mare şi mai persistentă.
Stadiul al treilea al evoluţiei gonartrozei este acela al degradării articulare prin leziuni
foarte intinse. În plan frontal, deviatiile axiale se agravează mult prin dispariţia cartilajului în
compartimentul extern sau intern. Laxitatea articulară este importantă şi invalidantă. Artroza
femuro-patelară este şi ea foarte gravă. Leziunile se caracterizează prin distrucţia cartilajului pe
plaje mari. Meniscurile degenerate sunt distruse şi fragmentate. Clinic, acest stadiu se
caracterizează prin dureri uneori importante, degradare articulară marcată, redori sau nu,
dimpotrivă, laxitate cu instabilitate laterală accentuată, genu flexum - toate determinând un
grad avansat de invaliditate.

Rezumând evolutia progresivă, în stadii, a gonartrozei, putem spune că ea se face printr-o

serie de cercuri vicioase ce se înlănţuie şi se influenţează reciproc . Modificarile anatomice si
funetionale ale preartrozei determină prin supraincărcare apariţia leziunilor cartilaginoase.

Apariţia leziunilor cartilaginoase în întreaga articulaţie perturbează profund

dinamica articulară, gonartroza se agravează, aparând stadiul III, invalidant, al evoluţiei sale.
 Reumatismul degenerativ localizat la articulaţia genunchiului- gonartroza -poate fi
primitiv, întilnit la femei dupa vîrsta de 40—50 ani, sau secundar, după traumatisme ale
articulaţiei genunchiului,devieri de la statica normală a genunchiului (genu varum, genu
valgum).

Gonartrozele considerate primitive -ale căror cauze, nu sunt încă bine cunoscute- apar, în
majoritatea statisticilor, cu o predilecţie marcată la femei, spre vârsta menopauzei. Debutul
clinic se situează între 40 şi 70 de ani, cu un maximum la 50, localizată fiind de obicei la
nivelul compartimentului femuro-patelar, pentru a difuza cu timpul la întreaga articulaţie. Sint
frecvent întilnite asocierile cu obezitatea şi cu varicele.Se întâlneşte deseori tabloul aproape
tipic al unei paciente în jurul menopauzei, obeze, cu bazin larg, lordoză, membrele inferioare
scurte, cu genunchii mari, globuloşi şi dureroşi, cu genu varum şi flexum, de cele mai multe ori
în cadrul unor poliartroze,cu prinderea şoldurilor,coloanei, articulaţiilor interfalangiene distale
ale miâinilor.

Gonartrozele secundare apar după vicii în structurile arhitecturale ale genunchiului.

Debutul clinic este mai prococe, în a Ill-a sau a IV-a decadă a vieţii, este de obicei
unilateral ,bilateral, dacă afecţiunea ce precedă artroza prinde ambii genunchi şi nu se
însoteşte de modificări artrozice ale celorlalte articulaţii.

Debutul clinic al gonartrozei este de obicei insidios, manifestat prin dureri ce se

aceentuează progresiv, ajungând în decurs de ani să devină permanente sau invalidante. Doar
in 4%din cazuri debutul este brutal, printr-o hidartroză sau un blocaj. Evoluţia ulterioară a
acestor gonartroze cu debut atipic nu se deosebeste de progresiunea obişnuită a bolii.

Simptomatologia clinică este dominată de prezenţa durerii, pe care bolnavii o localizează

în regiunea internă a genunchiului, în spaţiul popliteu sau subrotulian; ea poate iradia la coapsă
sau la gambă. Are toate caracteristicile durerii de tip mecanic : apare la sprijinul uniped, la
urcatul şi, mai ales, la coborâtul scărilor. Durerile survin şi la primii paşi ce urmează unei
perioade de imobilizare (dimineaţa sau după o sedere mai îndelungată pe scaun), pentru a
disparea odata cu ,,încălzirea’’ articulaţiei şi a reapărea dacă efortul se prelungeşe. După ani de
zile de evoluţie, durerile apar la eforturi din ce în ce mai mici şi limitează perimetrul de mers al
bolnavului. În cazul existenţei deviaţiilor axiale, durerile survin iniţial în partea concavităţii -
dureri de compresiune -, apoi şi în convexitate, datorită tracţiunilor pe elementele capsulo-
ligamentare. Durerea este calmată de repaus şi cedează imediat ce membrul nu mai este
încarcat. Durerile nocturne sunt rare, de scurtă durată, fiind legate de sehimbări ale poziţiei.

Evoluţia gonartrozei este însoţită, permanent, pe plan clinic de persistenţa şi agravarea

durerii. Ea este cu atât mai intensă, cu cât modificările artrozice sunt mai importante.
Mecanismul producerii durerii în artroză în general, ca şi în gonartroză, este şi astăzi mult
discutat.

Inervaţia genunchiului este asigurată prin 3 surse principale :

— nervul crural, care trimite 2 ramuri pentru părţile laterale ale articulaţiei : una din
nervul vastului intern şi alta din cel al vastului extern :
— nervul obturator, care, din ramura sa anterioară, trimite un mic filet care trece
prin inelul celui de-al treilea adductor şi se raspândeşte în ligamentul posterior al
articulaţiei ;
— nervul sciatic, prin sciaticul popliteu intern şi prin cel extern. Sciaticul popliteu
intern ofera 3 ramuri, una care insoţeşte artera articulară mijlocie şi 2 care merg cu arterele
articulare interne superioare şi inferioare. Cartilajul nu are nici vase, nici nervi - leziunile
cartilaginoase nu pot fi deci dureroase prin ele însele. Cea mai buna dovadă o constituie
existenţa leziunilor asimptomatice.

Durerile de tip capsular şi ligamentar pot fi şi ele încriminate, în special în dezaxările în

plan frontal, prin tracţiuni pe ligamentele de partea opusă deriaţiei. Dar şi gonartrozele fara
dezaxare sint la fel de dureroase.

Caracterul clinic al durerii ar pleda, de asemenea, pentru cauza vasculară. Durerile,

percepute la începutul mişcării şi dispariţia lor ulterioara, s-ar explica tocmai prin faptul că
activitatea musculară este capabilă să atenueze sau să facă să dispară staza din sistemul venos
intraosos, strâns legat din punct de vedere funcţional cu cel muscular.

Este foarte probabil că iniţial durerea este de origine vasculară, prin stază venoasă. Pe
masură ce leziunile se agravează şi se extind, la durerea vasculară, devenită mai importantă, se
adaugă durerea produsă de profundele modificari sinoviale şi capsulo-ligamentare.
 Pe masura evoluţiei clinice, bolnavul remarcă tumefierea permanentă a genunchiului,
deviaţia lui mai frecvent în varus sau accentuează d e z a x ă rii preexistente (una din două
gonartroze avansate se însoţeşte de o deviere axială). Mişcările articulare produc cracmente,
percepute şi de bolnav.

Progresiv, pe masura degradării şi accentuării incongruenţei articulare bolnavul sesizează

că mişcările se limitează, în special în ceea ce priveşte extensia, instalându-se un genu
flexumm, mai mult sau mai puţin accentuat. Alteori, evoluţia se face spre accentuarea
mişcărilor de lateralitate şi instalarea unei instabilităti grave articulare, determinată de laxitatea
ligamentară.

Examenul clinic arată, în perioadă de stare, una dintre articulaţii sau amândouă mărite de
volum, în gonartroza primitivă. Această tumefacţie se poate datora :

 -hipertrofiei ţesutului adipos periarticular, care predomină în jurul rotulei ;

 -îngroşării ţesuturilor capsulo-sinoviale ;
 -hipertrofiei epifizelor. Ea devine mai evidentă prin hipotrofia musculaturii
coapsei. Alteori, în cazul episoadelor acute ce survin pe fundul cronic al evoluţiei gonartrozei,
tumefacţia poate fi dată de existenţa unei hidartroze.

Examenul clinic va căuta sediul durerii provocate.Durerea este cel mai frecvent localizată
în concavitatea unei deviaţii axiale şi poate fi provocată prin mobilizarea genunchiului, mai
ales dacă concomitent se accentuează deformarea.Putem deştepta senzaţii dureroase prin
presiune la nivelul platoului tibial intern sau in spaţiul popliteu,unde inspectia şi palparea
pun uneori în evidenţă prezenţa unui chist sinovial.Chisturile poplitee pot lua naştere în una
din cele şase burse seroase de pe faţa posterioară a genunchiului,cel mai frecvent însa în
cea a semimembranosului sau a gemenului intern.Chisturile se pot dezvolta considerabil,dar
uneori sînt doar o descoperire a artrografiei.

Studiul mobilităţii genunchiului pune în evidentă existenţa cracmentelor articulare,

care pot fi simţite prin palparea articulaţiei acoperite cu toată palma pe faţa sa anterioară, în
timp ce bolnavul face mişcări de flexie-extensie ale genunchiului, sau pot fi auzite cu ajutorul
stetoscopului. Se va nota de asemenea cursa rotuliană, care, în cazul gonartrozelor secundare
unei instabilităţi femuro-patelare, poate arăta prezenţa unei deplasări nete de partea externă. Pe
măsura accentuării leziunilor, se limitează amplitudinea mişcărilor de flexie-extensie. Apare
evidentă, mai ales, limitarea extensiei complete, ceea ce, încarcă şi mai mult articulaţia
genunchiului. Flexia este şi ea limitată în genere la 90° şi dureroasă în caz de depăşire a
posibilităţii maxime. Pe acest fond poate apărea o limitare a mişcării prin blocaje determinate
de rupturi ale meniscurilor degenerate sau prin interpoziţia corpilor străini intraarticulari.

Se va preciza dacă laxitatea laterală permite redresarea deviaţiei axiale existente,ceea ce

indică relaxarea ligamentului omolateral prin uzura cartilaginoasă şi micşorarea interliniei
sau dimpotrivă determină exagerarea deviaţiei ,traducând o destindere a ligamentului
contralateral.Gonartroza ,se grupează în trei clase, în funcţie de laxitate :

-clasa I se caracterizează prin instabilitate minimă de 5-10 grade

-clasa a II- a cuprinde cazurile de gonartroză cu o laxitate moderată între 10 şi 20
grade
-clasa a III- a include cazurile cu laxităţi severe de 20-45 grade.

Examenul pacientului in decubit şi în ortostatism va consemna existenţa unei deviaţii

axiale.La o gonartroză avansată ,este dificil de precizat dacă deviaţia a preexistat şi a provocat
artroza sau dacă este secundară evoluţiei ei.Măsurarea deviaţiei axiale va fi cercetată şi
radiologic. Examenul clinic nu va neglija genunchiul contralateral ,
şoldurile,piciorul ,coloana vertebrală- elemente care ne vor da indicaţii asupra originii
primitive sau secundare a gonartrozei.Se va preciza de asemenea ,starea circulaţiei
periferice, în special a celei de Întoarcere.

Mersul, la început doar dureros, după o distanţă mai mare devine din ce in ce mai limitat
din cauza durerilor şi se însoţeşte de şchiopătare. Durerile la mers în articulaţia genunchiului
antrenează, ca reacţie de apărare o limitare a sprijinului, atât ca intensitate, cât şi ea timp. Pasul
va fi scurt ca amplitudine şi ca durată. Dacă durerea este mai accentuată, bolnavul va contracta
cvadricepsul, imobilizând genunchiul pentru a suprima mişcările care provoacă durere, şi se va
înclina lateral, pentru a transla extern axa centrului de greutate, în timpul sprijinului pe
piciorul bolnav. Mersul este foarte dureros şi dificil, restrângând mult posibilităţile de
deplasare ale bolnavului, mai ales în gonartrozele avansate cu laxitate importantă.
 Examenele de laborator sînt de obicei normale, V.S.H. este normală sau discret şi
nespecific ridicată ;hemograma normală ,toate testele ce pun în evidenţă un proces
inflamator,negative.Uneori se poate găsi o colesterolemie şi uricemie ridicate fără să aibă
importanţa diagnostică .Când există o hidartroză ,lichidul recoltat prin puncţie este galben-
palid ,vîscos ce conţine limfocite sau monocite şi având o concentraţie de glucoză şi proteine
apropiată de cea a lichidului normal, ceea ce-l diferenţiază de lichidul din hidartrozele net
inflamatorii.

Examenul radiologic are o importanţă deosebită. Radiografiile standard ale

genunchiului - de faţă şi profil - de preferinţă executate pe filme lungi şi centrate pe genunchi,
arată gradul modificărilor artrozice, localizarea lor şi oferă o primă imagine asupra unei
eventuale dezaxări existente în plan frontal sau sagital. Radiografic semnul cel mai frecvent
este apariţia unei zone de radiotransparenţă, care separă zona necrozată situată la nivelul
suprafeţei portante a condilului medial. Scintigrama înlesneşte şi diagnosticul diferenţial dintre
o gonartroză statică cu genu varum şi o gonartroză cu genu varum secundară unei necroze
aseptice . Examenul radiografic arată prezenţa leziunilor distructive care se insoţesc de imagini
osoase condensate .

În gonartrozele primitive, prima afectată este articulaţia femuro-patelară, pe imaginea de

profil apare o osteontoză supra şi subrotuliană.Rotula prezintă o transparentă accentuată luând
un aspect trabeculat,se vizualizează îngustarea spaţiului articular şi osteofitoză rotuliană şi
condiliană, radiografia de faţă poate fi normală sau spinele tibiale pot avea un aspect mai
ascuţit ,fără ca acesta să aibă o mare valoare diagnostică.Gonartrozele secundare unei deviaţii
axiale prezintă primele modificari artrozice la nivelul zonei de supraîncărcare, apare
îngustarea spaţiului articular unilateral, prelungirea şi proeminarea marginii platoului tibial şi a
condilului femural.Artrografia este de o utilitate mai restrânsă în diagnosticul gonartrozei, se
face respectând toate condiţiile de asepsie ale unei intervenţii intraarticulare şi după ce s-a
testat sensibilitatea la iod a pacientului.Radiografia întregului membru inferior în ortostatism
este indispensabilă studiului deviaţiilor axiale în plan frontal, care precedă sau însoţesc
frecvent gonartroza.
 Evoluţia gonartrozei este ondulantă în perioada iniţială cu remisiuni şi exacerbări date
de fenomenele inflamatorii acute cauzate de oboseală sau de traumatism.Putem distinge trei
stadii:

 Stadiul I este acela al gonartrozei localizate într-un singur compartiment

articular.Este stadiul debutului clinic dureros şi al progresiunii prin puseuri evolutive
inflamatorii intretăiate de perioade de acalmie.Genunchiul este tumefiat şi dureros în timpul
puseului inflamator, reacţionează dupa un efort mai important,dar este normal în perioada de
acalmie şi permite bolnavului desfăşurarea unei vieţi obişnuite.
 -Stadiul al ll-lea acela al artrozei generalizate la întreaga
articulaţie.Simptomatologia clinică este mai accentuată ,durerile mai vii şi mai
persistente,survin la un interval de timp mai scurt şi la eforturi mai mici şi difuzează în
întreaga articulaţie.
 -Stadiul al lll-lea al gonartrozei complicate, invalidante.durerile survin la cea
mai mică mişcare, limitând considerabil posibilităţile funcţionale ale bolnavului.Genunchiul
este tumefiat şi dezaxat la care se adaugă laxitatea ligamentară şi instabilitate .Genu flexum
este frecvent .

Diagnosticul pozitiv al gonartrozei este relativ uşor de facut . El se bazează pe elemente

clinice , radiografice şi de laborator . Diagnosticul de prezenţă a artrozei trebuie însă completat
cu diagnosticul etiologic ( gonartroza primitivă sau secundară şi cauza acesteia ) şi cu cel de
stadiu evolutiv (localizată , generalizată , complicate-invalidantă ).

Diagnostic diferenţial va deosebi gonartroza de celelalte afecţiuni ale genuchiului

traumatice, infecţioase , algodistrofice care determină dureri la nivelul genuchiului .
Practicianul este tentat să afirme cu uşurinţă diagnosticul de gonartroză pentru orice durere
survenită la nivelul genuchiului mai ales la persoane din a v-a sau a vl-a decada a vietii. O
treime din gonalgiile etichetate drept gonatroze se datoresc altor cauze. Durerile proiectate la
nivelul genunchiului din cadrul coxalgiei, al coxartrozei, al nevralgiei crulale sunt excluse pe
baza aspectului clinic şi radiografic normal al genunchiului.

Afecţiunile traumatice – entorse , rupturi ligamentare sau meniscale – vor fi eliminate

prin apariţia lor brutală dupa un traumatism la persoane tinere , prin manifestările lor
caracteristice, ca hemohidartroza, semne meniscale sau ligamentare. Ruptura meniscului
degenerat pe fondul unei artroze deja existente este mai dificil de diagnosticat . Meniscoza este
expresia deteriorării structurale a meniscului , de natură degenerativă fără atingerea cartilajului
articular .Apare la persoane mai în etate , durerile au caracter şi ritm mecanic fiind legate de
efort sau mers prelungit .

Artritele cronice ale genunchiului se deosebesc prin caracterul inflamator al durerii-

continuă , prin testele de laborator pozitive-V.S.H.-crescută , leucocitoză .Artritele infecţioase-
evoluează acut mai rar cronic şi se caracterizează prin debutul lor clinic brusc , dramatic cu
febră, frison , şi reacţii locale accentuate ( genunchi tumefiat, cald, roşu dureros la cea mai
mică atingere .

Poliartrita reumatoidă obligă uneori ,la un dignostic diferenţial care este dificil de
făcut atunci când debutul este oligoarticular şi prinde numai genunchii.Poliartrita
reumatoidă poate realiza un aspect clinic şi radiologic asemănător artrozei prin deteriorarea
cartilajului articular.

Spondilita anchilopoietică cu debut periferic poate prinde şi articulaţiile

genunchilor.Evoluţia se face spre anchiloză cu multiple localizări articulare.

Prognosticul gonartrozei este în general mai bun decât cel al coxatrozei . Deşi afecţiunea
are o evoluţie progresivă ea nu ajunge decât rareori la formele grave , infirmizante , şi
dureroase ale coxartrozei . Poate fi influenţat de anumiţi factori: bilateralitatea creşte
progresia bolii ,afectarea artozică multiplă (poliartroza) creşte rata de deteriorare a
articulaţiei.Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia bolii, la fel ca şi
obezitatea chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai gravă şi rapidă (genu varum) pot evolua
favorabil, dacă sunt interceptate la vreme şi tratate corespunzator.

2. 4. Profilaxia şi recuperarea gonartrozei

Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi.Este

necesară instituirea cât mai devreme a măsurilor de educaţie de modificare a stilului de viaţă
.Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară ce prezintă deja modificări
degenerative.Trebuie evitate exercitiile cu incarcare,evitarea ortostatismului prelungit,a
mersului pe distante mari şi pe teren accidentat,urcarea scarilor,evitarea ridicarii de
greutati,evitarea cresterii În greutate,sprijinirea În baston este utilă.

Tratamentul medicamentos

Are următoarele obiective: îndepărtarea durerii ,creşterea mobilităţii în articulaţiile

suferinde,împiedicarea progresiei bolii (deformări articulare).Cele mai utilizate
medicamente sunt: aspirina,indometacin ,diclofenac ,fenilbutazonă.Administrări repetate pot
produce deteriorări ale cartilajului.În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se
administrează condroprotectoare obţinute din extracte de cartilaj şi maduva osoasă ,având
scopul de a normaliza şi stimula metabolismul perturbat al cartilajului.

Tratamentul de recuperare şi cel ortopedic luptă împotriva a două elemente ce survin

frecvent în evoluţia gonartrozei şi care constituie factorii agravanţi ai ei :diminuarea
mobilităţii şi retracţia genunchilor în flexie.Împotriva diminuării mobilităţii articulare se vor
face mişcări de flexie –extensie ale genunchiului, din poziţia de decubit (pentru a descărca
articulaţia de presiunea statică exercitată de greutatea corpului ).Mişcările executate lent şi
cu amplitudine maximă ,sub formă de pedalaj în gol vor fi efectuate cel puţin de două ori
pe zi,dimineaţa şi seara .Împotriva atrofiei cvadricepsului se va acţiona prin contracţii
musculare contra unei rezistenţe progresiv crescute .Împotriva instalării unei retracţii a
genunchiului in flexie se vor utiliza exerciţii de postură:bolnavul se va aşeza fie în decubit
dorsal ,cu membrul pelvin pe două scaune şi cu un sac de nisip pe genunchi, fie in decubit
ventral , cu gambele depăşind marginea patului şi cu o greutate de 1 kg(sac de nisip) pe
glezne.Poziţia menţinută o jumătate de oră se va repeta de câteva ori pe zi(cel puţin
dimineaţa şi seara).Dacă flexia permanentă depăşeşte 5 grade şi nu retrocedează în urma
tratamentului postural, se vor utiliza atele gipsate cu redresare progresivă .Aparatul se va
păstra noaptea şi câteva ore în timpul zilei.În cazurile mai avansate însă, cu limitare mai
importantă a mişcărilor şi cu flexum permanent deja instalat reeducarea trebuie facută de
kinetoterapeut,sub supraveghere medicală.Se va reeduca cvadricepsul, se vor face mişcări
de flexie –extensie prin exerciţii progresive ,utilizându-se toate resursele scripeto-
terapiei.Contra instabilităţii genunchiului ,care apare în artrozele mai avansate ,se poate
utiliza susţinerea articulaţiei printr-o genunchiere sau în cazuri grave chiar printr-un aparat
ortopedic care va fi prevăzut cu o balama pentru a permite mobilizarea în sensul de
flexie –extensie.Majoritatea gonartrozelor nu sunt invalidante, ele fac posibilă exercitarea
profesiei şi desfăşurarea unei vieţi aproape normale.Durerile intermitente,legate de
perioade de suprasolicitare statică sau dinamică şi manifestate prin puseuri inflamatorii
supraadăugate ,sunt calmate în mare masură printr-un tratament antiinflamator de scurtă
durată şi printr-un tratament de fond ,în care măsurile igienice şi aspirina au un rol
primordial.O parte din gonartroze ,se caracterizează printr-o tendintă de agravare,
prezentă în tot cursul vieţii din cauza terenului(osteoporoză,senescenţă,tulburări
hormonale)pe care evoluează.Articulaţia se deformează, axul mecanic deviază , mai frecvent
în varum în gonartrozele primitive sau deviaţia se accentuează şi mai mult în
gonartrozele secundare,apar limitări ale mişcărilor cu flexum ireductibil,stuctura
extremităţilor se modifică.

Tratamentul chirurgical se aplică în artrozele deformate cu invalidităţi.De la

tratamentul chirurgical se aşteaptă în primul rând suprimarea durerii şi oprirea evoluţiei
prin restabilirea mecanicii articulare cât mai aproape de normal.Suprimarea durerii şi
imbunătăţirea funcţiei articulare, fie prin operaţii ce se adresează rotulei, fie prin
indepărtarea corpilor straini - a osteofitelor,sinovialei- ,fie prin incercarea de refacere a
unui fibrocartilaj pe suprafeţele articulare denudate.Tipuri de orteze,fig.2.12 si 2.13.

fig.2.12 fig.2.13
 CAPITOLUL III

ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII

3.1 Ipoteza cercetării

În realizarea experimentului am plecat de la următoarea ipoteză : dacă

se selectează şi se aplică cele mai eficiente mijloace de recuperare specifice
afecţiunilor artrozice se va putea influenţa creşterea gradului de mobilitate a
acestora.Gonartroza este o boală degenerativă, la fel ca şi alte boli
patologice: ,respiratorii, cardiovasculare ,neurologice, bolile reumatice sunt
abordate de kinetoterapie,prezenta kinetoterapeutului a devenit
obligatorie.Profilaxia şi recuperarea funcţională sunt două direcţii principale
ale kinetoterapiei. perspectivele recuperării –de unde se pleacă şi unde se
poate ajunge prin intermediul recuperării medicale
în ce măsură aplicarea tratamentului recuperator asigură optimizarea
rezultatelor şi scurtarea timpului de refacere a disfuncţionalităţilor apărute în
gonartroză .
dacă mijloacele , procedeele selectate şi aplicate după principiile
metodologice ale kinetoterapiei sunt eficiente.
în ce masură mijloacele proprii ale kinetoterapiei,cât şi cele
asociate ,pot duce la înlăturarea complicaţiilor imediate şi tardive ale acestei
afecţiuni.O cunoaştere aprofundată a posibilităţilor şi limitelor recuperării
reprezintă prima condiţie spre o recuperare cât mai apropiată de resursele pe
care bolnavul le mai posedă.Kinetoterapia poate fi efectuată în cabinete şi săli
 de kinetoterapie; spaţii special amenajate ; bazine sau căzi pentru
hidrokinetoterapie ori la domiciliul pacientului.

Lucrarea are la bază următoarele elemente care sunt şi ipotezele :

3.2. Scopul şi obiectivele cercetării

Scopul acestei lucrări este de a verifica ipotezele cercetării obţinute ,

de a verifica dacă modul de aplicare este în masură să asigure recuperarea,
de a contribui la îmbunătăţirea procesului recuperator şi creşterea eficienţei
sale.
Studiul cercetării are drept obiective următoarele:
Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de
actualitate al temei
Stabilirea modului de verificare a ipotezelor cercetării precum şi a
modalităţilor de cuantificare a acestora
Atingerea scopului şi obiectivelor propuse prin selectarea unor cazuri
reprezentative
În ce măsură tratamentul recuperator al bolnavilor de gonartroză
asigură optimizarea rezultatelor
Ce mijloace selectate şi aplicate după metodologia folosită reuşesc o
recuperare cât mai aproape de normal
Influenţa mijloacelor folosite ,ritmicitatea şedintelor de kinetoterapie
Dacă precocitatea tratamentului recuperator influenţează tratamentul
final
Identificarea şi selectarea celor mai eficiente metode , procedee şi
tehnici folosite cu succes în recuperarea pacienţilor ,în funcţie de
particularităţile şi complicaţiile apărute
 Structurarea şi restructurarea programelor de kinetoterapie în funcţie
de evoluţia pacienţilor şi de rezultatele evaluării periodice
înregistrarea în permanenţă a rezultatelor obţinute şi interpretarea
lor pentru a evidenţia evoluţia bolii în dinamica sa
redactarea unei lucrari care să cuprindă desfăşurarea şi rezultatele
finale ale cercetării

3.3. Metode de cercetare utilizate în studiu

În derularea activităţii au fost folosite o serie de metode de cercetare

specifice ,domenii în care se încadrează kinetoterapia cu specificitatea rezultată din
scopul în care se aplică (kinetoprofilaxie,terapie ,recuperare).Dintre metodele utilizate in
experimentul nostru ne-am oprit asupra următoarelor:

Metoda documentării –unde este tratat aspectul bolii prin căutarea surselor
bibliografice; consemnarea şi selecţionarea datelor obţinute; au fost folosite informaţii
din studiile de specialitate privind rolul kinetoterapiei în recuperarea bolii, aspecte
generale privind articulaţia genunchiului.

Metoda observării. Aplicarea metodei observaţiei pe parcursul lucrării a stat la

baza investigaţiilor funcţionale ,pentru a stabili ceea ce s-a considerat a fi important de
consemnat în fişele individuale ale pacienţilor ,fiind una dintre cele mai importante
metode de urmarire , atentă şi sistematică a comportării pacienţilor. De asemenea, a fost
utilizată şi pentru a stabili cauzele ce au produs modificări faţă de parametrii cunoscuţi
şi în plus a dus şi la formarea unor obiective pentru etapele următoare ale programelor
de tratament.Înregistrarea observaţiilor s-a realizat în fişe de observaţie şi este principala
metoda pe care se bazează analiza.

Metoda anchetei. În cadrul experimentului au fost observaţi pacienţii din punct de

vedere somatic şi funcţional cât şi impactul pe care afecţiunea o are asupra lor .
Metoda se referă la verificarea eficienţei unor factori ce au acţionat asupra pacienţilor,
pe baza unor ipoteze şi teorii.S-a verificat valabilitatea ipotezelor cu ajutorul anchetei.
 Metoda testelor –are un rol deosebit în obţinerea datelor necesare asupra gradelor
de funcţionalitate a articulaţiei.S-a efectuat testarea musculară, articulară cu ajutorul
căreia se apreciază calitatea şi cantitatea capacităţii de mişcare a sistemului mio-
articular, s-a măsurat amplitudinea de mişcare cu ajutorul goniometrului şi prin
măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente care alcătuiesc
unghiul de mişcare.

3.4. Locul desfăşurării şi materialele necesare

Studiul efectuat s-a desfăşurat în laboratorul de kinetoterapie al Universităţii care

dispune de toate posibilităţile de explorare şi evaluare şi mijloacele necesare de
tratament.Dotarea laboratorului este următoarea :saltele,spalier,bicicletă ergometrică,saci cu
nisip de diferite greutăţi, ,stepper,gantere ,scripeţi,căpăstru glison ,planşete de lemn
melaminat, mingi medicinale ,orteze,taliometru ,dinamometru,centimetru ,fir cu
plumb ,tensiometru ,spirometru,compase pentru masurarea diametrelor,placă
canadiană,masă pentru masaj .Locul de desfăşurare a activităţii de kinetoterapie trebuie
să corespundă regulilor de igienă pentru buna desfăşurare a recuperării .Supravegherea şi
respectarea regulilor generale de igienă este una din obligaţiile kinetoterapeutului,acestea
sunt:-integritatea si functionalitatea suprafeţei sălii de gimnastică ,să nu prezinte
denivelări ce pot produce alunecări.

Înainte de a începe activitatea ,zilnic,se va controla integritatea aparatelor din sala

de gimnastică,pentru a evita accidentele,aparatele trebuie şterse în permanenţă cât şi
suprafaţa sălii cu o soluţie slab dezinfectantă de cel puţin două ori pe zi.

Se va urmări menţinerea unei temperaturi constante de 18-20 0 ,cu o umiditate

relativă de 30-400 sala de gimnastică ,bazinul cu apă trebuie să posede un sistem
eficace de aerisire ori aerisirea să se realizeze printr-un sistem natural ori
artificial,momentul aerisirii va fi înainte de începerea programului, iluminatul va fi
uniform , pe toată suprafaţa locului de desfăşurare a activitatii, se va evita contactul
celor îmbrăcaţi cu cei dezbrăcaţi din sala de gimnastică pentru a nu se transmite boli
contagioase.
 Se va folosi echipament de lucru lejer, care să permită executarea corectă a
programului de recuperare iar în laborator se va intra numai cu încălţăminte specială de
gimnastică.

3.5. Teste şi măsurători efectuate

În realizarea studiului s-au folosit teste şi măsurători care au avut drept scop
cuantificarea sistematică a conduitelor şi performanţelor pacienţilor pe o durată de
timp ,astfel am utilizat evaluarea de ansamblu a genunchiului prin inspecţie şi palpare

Inspecţia pacienţilor s-a efectuat asupra întregului membru inferior,indiferent de

tipul şi de localizarea afecţiunii pe care o acuzau aceştia .Inspecţia poate oferi date
importante, aspectul genunchiului fiind adesea cartea de vizită a artrozicului.
Examinarea am făcut-o cu bolnavul aşezat pe un scaun sau în decubit dorsal,aici se
observă sediul , simetria ,aspectul tumefacţiilor articulare,tipul deformaţiilor genunchiului,
asocierea de leziuni cutanate sau tulburări circulatorii şi trofice.De asemenea am
examinat genunchiul în abducţie, adducţie, flexie şi extensie.

Palparea genunchiului pune în evidenţă puncte dureroase,astfel în spaţiul popliteu

am urmărit prin palparea tegumentelor să apreciez grosimea şi elasticitatea lor.Prin
palpare am urmărit descoperirea unor noduli mici subcutanaţi,duri ,albicioşi, uneori
ulceraţi.Palparea simetrică mi-a permis aprecierea topografică algezică şi sediul maxim
al tumefacţiilor articulare sau periarticulare.

Evaluarea durerii am realizat-o printr-o discuţie avută cu pacienţii după palparea

feţelor cartilaginoase ale rotulei prin presiune pe marginea ei superioară.Am luat în
calcul: -durerea nocturnă ; durerea spontană şi durerea declanşată la palparea articulaţiei.

Evaluarea sensibilităţii am efectuat-o cu ajutorul unui obiect cu care am mers

pe platoul tibial intern şi în spaţiul popliteu ,am întrebat pacientul dacă simte sau nu
ceva. Cotele sensibilităţii:0- sensibilitate absentă ; 1 –deteriorarea sensibilităţii şi 2-
sensibilitate normală .

Evaluarea mobilităţii pune în evidenţă existenţa cracmentelor articulare, care pot fi

simţite prin palparea articulaţiei acoperite cu toata palma pe faţa sa anterioară,în timp
ce bolnavul face mişcări de flexie –extensie ale genunchiului, ele pot să fie absente în
cazuri de degenerare certă sau să fie prezente fară să existe dureri.Pe măsura
accentuării leziunilor ,se limitează amplitudinea mişcărilor de flexie-extensie,este evidentă
mai ales limitarea extensiei complete ceea ce încarcă şi mai mult articulaţia
genunchiului.Limitarea mişcării traduce o suferinţă globală a articulaţiei.Am grupat
gonartroza în trei clase ,în funcţie de laxitate :clasa I se caracterizează prin instabilitate
minimă de 5-10o ;clasa a II cuprinde cazurile de gonartroză cu o laxitate moderată între
10 şi 20o ; şi clasa a III include cazurile cu laxităţi severe de 20-450

Evaluarea tonusului muscular s-a efectuat pentru determinarea gradului de forţă

musculară .Scopul bilanţului muscular este de a ajuta la stabilirea corectă a
diagnosticului funcţional, la elaborarea unui program corect de recuperare, evaluarea
rezultatelor în urma aplicării lui sau la determinarea tipului unei intervenţii
chirurgicale.Pentru realizarea unui bilanţ muscular corect trebuie respectate câteva
condiţii:

1. să se cunoască bine anatomia funcţională a sistemului muscular

2. să existe o legatură stransă cu pacientul

3. trebuie să fie precedat de bilanţul articular care poate influenţa negativ

precizia bilanţului muscular

4. să se efectueze mobilitatea pasivă a articulaţiilor testate pentru a controla

dacă nu există redori articulare, dureri şi retracţii musculare

5. să nu obosească pacientul

6. pacientului să i se pregătească musculatura şi articulaţia de testat prin

mişcare, hidroterapie, comprese calde ,electroterapie.

7. testările să fie executate de aceeaşi persoană

8. înregistrarea rezultatului testării să fie exprimată în sistemul de cotare

internaţional adoptat şi de ţara noastră ,sistem cotat de la 0-5.
 Testarea forţei musculare cuprinde şase trepte de cotare:

 Forţa 0- zero - lipsa mişcării ,muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie ;

 Forţa 1-schiţată- muşchiul schiţează contracţia, prin palparea muşchiului sau a
tendonului se vor observa uşoare tremurături ale acestora;
 Forţa 2 -capacitatea muşchiului de a mobiliza segmentul, cu eliminarea gravitaţiei
şi în totala lui amplitudine de mişcare;
 Forţa 3- acceptabilă- capacitatea muşchiului de a deplasa antigravitaţional complet
segmentul dar fără a-i aplica rezistenţă din afară.
 -Forţa 4 –atunci când pacientul a efectat mişcarea contra gravitaţiei şi contra unei
rezistenţe medii;
 Forţa 5 –normală -muşchiul testat poate efectua mişcarea pe toat amplitudinea ei
contra unei rezistenţe manuale egale cu valoarea forţei normale.Rezistenţa manuală opusă
de examinator va fi progresivă până la maximum, fiind aplicată la capătul
mişcării.Valoarea forţei maxime aplicate depinde de sexul şi vârsta pacientului;
 Flexia genunchiului -muschii care participă sunt :

-biceps femoral şi semimembranos ,la care se asociază semitendinosul, gemenii,

popliteul, plantarul mic şi croitorul.

-Extensia genunchiului – muşchii care participă sunt : cvadriceps femural şi tensorul

fasciei lata , la care se asociază tendonul cvadricepsului.

-Bilanţul articular .Articulaţia femuro-tibială este o artroză cu un singur grad de

libertate ,care permite efectuarea mişcărilor de flexie –extensie.Amplitudinea medie
normală a mişcării active este de 135 o ,iar a celei pasive de 150 o .Bolnavul este culcat
pe masă în decubit ventral ,cu piciorul atârnând în afara planului mesei, pentru a se
obţine extensia totală a genunchiului.Goniometrul se aşează în plan sagital , cu baza
anterior şi în lungul axului coapsă –gambă, cu axa indicatorului în dreptul axului
biomecanic transversal şi cu indicatorul coborât în dreptul axului lung al gambei.

3.6. Etapele studiului

În elaborarea acestei lucrări au fost parcurse mai multe etape:

 În prima etapă am stabilit literatura de specialitate existentă ce tratează tema
propusă pentru studiu şi cazuistica din ultimii ani precum şi modul de rezolvare. Pentru
aceasta am luat legătura cu specialişti implicaţi în echipa complexă de recuperare
(medici reumatologi, kinetoterapeuţi) cu care am discutat metodele şi mijloacele
aplicate ,precum şi rezultatele lor, toate acestea oferindu-mi informaţii în vederea
întocmirii programelor terapeutice.

În etapa a doua am selecţionat subiecţii şi mi-am alcătuit grupa destinată

studiului .Tot în această etapă s-a făcut o pregătire prealabilă a lotului de desfăşurare a
studiului ,materiale şi instrumente necesare evaluării(masa de tratament,
goniometru ,centimetru).Mi-am întocmit fişele individuale cu datele necesare fixării
diagnosticului clinic funcţional, aceste fişe au constituit baza decizională stabilirii
obiectivelor , mijloacelor şi indicaţiilor de tratament.

În etapa a treia am aplicat programele de tratament kinetoterapeutice specifice

fiecărui caz, am făcut explorări şi evaluări periodice .

În etapa finală am făcut testarea finală şi pe baza rezultatelor s-a realizat

aprecierea evoluţiei individuale a subiecţilor şi concluziile asupra studiului.

3.7. Eşantionul de subiecţi

Pentru acest studiu am urmărit un lot de 2 pacienţi cu diferite afecţiuni ,determinate

de procese patologice diverse, instalate la nivelul genunchiului care au necesitat tratament
recuperator.Evoluţia clinică a pacienţilor din acest lot a fost observată în perioada ianuarie
2012 –mai 2012.Criterii de includere a pacienţilor în acest lot:vârsta cuprinsă între 42 ani şi
48 ani, diagnosticul de gonartroză de peste un an, prezenţa afecţiunilor patologice la nivelul
genunchiului, numărul de articulaţii tumefiate, dureroase, gradul de afectare(redoare
articulară, anchiloză).

Pacienţii -R.M- 42 ani –suferă de gonartroză bilaterală

-V.A -48 ani-suferă de gonartroză secundară stangă

Principii de tratament
 Actualmente ,tratamentele disponibile sunt capabile să aducă o diminuare a durerilor şi
scăderea într-un anumit grad al inflamaţiei .

Obiectivele tratamentului în gonartroză sunt:

-calmarea durerii, diminuarea inflamaţiei ,minimalizarea efectelor secundare nedorite,

prezervarea funcţiei articulare şi muscular ,menţinerea sau revenirea la o viaţă
productivă cât mai activă şi stoparea procesului patologic .

Diferitele tratamente sunt aplicate cu intenţia de a suprima procesul inflamator

reumatoid şi în speranţa de a ameliora simptomatologia şi de a împiedica extensia
leziunilor articulare .

Tratamentul medicamentos este prietenul de nedespărţit al bolnavului cu

gonartroză .Medicamentele antiinflamatorii nesteroidiene sunt medicamente cu acţiune
imediată antiinflamatorie, antialgică.Deoarece această medicaţie urmăreşte reducerea
procesului inflamator articular şi periarticular precum şi sedarea durerilor este
considerată ca elementul cel mai important în recuperare deoarece va permite
menţinerea funcţiei articulare şi musculare precum şi aplicarea măsurilor de
kinetoterapie. Astfel de medicamente sunt: acid acetilsalicilic, diclofenac,indometacin,
fenilbutazonă,piroxicam.

Tratamentul fizical are ca obiective : ameliorarea durerilor, imbunătaţirea circulaţiei

periferice ,,scăderea procesului inflamator, prezervarea şi ameliorarea funcţiei musculo-
articulare .Aplicarea de căldură creşte pragul la durere , ameliorând durerea ; scade contractura
musculară reflexă ; permite o mai uşoară mobilizare articulară ; pregăteşte articulaţiile şi
musculatura adiacentă pentru programul de kinetoterapie ; creşte excitabilitatea colagenului şi
elasticitatea structurilor periarticulare . Efectele căldurii mai ales asupra ţesuturilor moi
periarticulare sunt foarte bune reducând mult cererea de medicaţie antiinflamatorie antalgică .
Electroterapia se aplică pentru efectul antalgic şi musculotrop , se folosesc frecvenţele de
curent: curent galvanic ; băi galvanice ; curenţi diadinamici pentru efecte antalgice,
miorelaxante şi vasculotrofice ; curenţi interferenţiali cu efect decontracturant şi antalgic ;
ultrasunete cu efecte antalgice .
 Programul kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a
artrozei , mişcarea dozată şi controlată este indispensabilă pentru menţinerea lubrefierii
articulare, încetinând limitarea progresivă a amplorii mişcărilor articulare şi conservarea
troficităţii musculare .

Obiectivele programului de kinetoterapie sunt, scăderea durerii, creşterea stabilităţii,

creşterea mobilităţii şi creşterea gradului de coordonare şi echilibru la mers.

Programul de kinetoterapie cuprinde :

Posturările – se porneşte de la poziţia de amplitudine maximă permisă de redoare şi

cu ajutorul unor forţe exterioare cu acţiune prelungită în timp se încearcă creşterea
amplitudinii unghiurilor de mişcare

Mobilizările articulare - pentru a menţine sau ameliora amplitudinea de mişcare. În

gonatroză se va pune accentul pe recâştigarea extensiei complete şi rotaţiei interne apoi pentru
mărirea flexiei . Se pot utiliza toate tehnicile cunoscute : posturări , mobilizări pasive , active ,
scripetoterapie.

Tracţiunile au efect antalgic , decontracturant , cresc mobilitatea şi refac alinierea, pot fi

manuale , executate în axul membrului inferior la sfarşitul şedinţelor de masaj , se execută
succesiv tracţiuni moderate şi compresiuni corelate cu ritmul respirator ( favorizează circulaţia
şi troficitatea ) şi manuale : prin tracţiuni la nivelul gleznei practicate zilnic cu greutăţi de cca.
1 kg pe membru .

Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şi prin exerciţii
în lanţ kinetic închis.

Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers ( coordonare, echilibru , abilitate)

astfel încât să fie evitat mersul şchiopătat .

Tonifierea musculaturii în gonartroză, va urmări tonifierea musculaturii care înzăvorăşte

genuchiul în mers-cvadricepsul în principal dar şi ischiogambierii ,se va urmări refacerea forţei
extensoare pentru ultimele 200.
 Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şi prin exerciţii
în lanţ kinetic închis ; exerciţiile la bicicleta ergonomică se indică cu condiţia individualizării
pentru fiecare bolnav, contracţiile musculare pot fi izotonice sau izometrice.

3.8. Programul kinetoterapeutic aplicat în recuperarea gonartrozei

1.Refacerea mobilităţii

În acest context se vor aborda doar aspectele legate de recuperarea amplitudinii

mişcărilor.

I.Reeducarea flexiei

Reeducarea flexiei acestei articulaţii se poate face :

A.prin adoptarea unor posturi :
Exerciţiul 1: Aşezat ghemuit (genuflexiune),cât permite mobilitatea genunchiului, cu
mâinile în sprijin pe bară .
Exerciţiul 2:Pacientul în decubit ventral:prinde glezna cu mâna şi ţine gamba în
flexie.
Exerciţiul 3:Pacientul în decubit dorsal (sau în şezut) cu gamba la marginea
mesei :pe treimea superioară a gambei şi la nivelul gleznei se atârnă greutăţi- la gleznă
una care să reprezinte doar jumătate din valoarea celei atârnate de gambă ,pentru a
evita un impact articular prea mare.
Exerciţiul 4:În decubit ventral :se fixează pe gambă o coardă care trece pe un
scripete peste capul pacientului, la capătul corzii se pune o greutate.
B. prin mobilizări pasive :
Exerciţiul 5:Pacientul în şezând : kinetoterapeutul face priză pe treimea distală a
coapsei şi a gambei, executând flexia .
Exerciţiul 6: Pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul fixează coapsa la masă , face
priză pe gambă şi distal se execută flexe, mişcarea de flexie este limitată de dreptul anterior .
Exerciţiul 7: Pacientul în decubit dorsal , cu şoldul flectat : kinetoterapeutul execută
flexia genunchiului ( dreptul anterior este relaxat ) .
 Exerciţiul 8: Mâna dreaptă a kinetoterapeutului determină alunecarea dorsală a tibiei ,
în timp ce cu mâna stângă execută flexia dar şi o tracţiune de decoaptare în ax. (Figura
nr.3.1)

Figura nr.3.1 Reeducarea flexiei prin manipulări pasive

Exerciţiul 9: Odată cu forţarea flexiei ,mâinile kinetoterapeutului execută o

împingere posterioară cu rotaţie internă a gambei.
Exerciţiul 10:Mobilizarea pasivă pentru câştigarea ultimelor grade de flexie.
Exerciţiul 11: Kinetoterapeutul face o tracţionare anterioară ( cu mâna dreaptă)
concomitent cu o forţare spre flectare ( cu mâna stângă ) – exerciţiul este eficient în redoarea
strict articulară .
C. prin mişcări autopasive :

Exerciţiul 12: Pacientul în şezând : prinde gamba cu ambele mâini şi tracţionează : dacă
priza este proximală ( treimea superioară a gambei ) se realizează şi o alunecare dorsală ; dacă
este distală ( treimea inferioară a gambei ) se realizează o alunecare ventrală a tibiei . Dacă
mâinile nu pot cuprinde gamba ( deficit mare de flexie a genuchiului ) se montează o chingă de
tracţiune .
Exerciţiul 13: Cea mai simplă automobilizare este presarea pe faţa anterioară a gambei cu
gamba opusă – pacientul în şezând sau în decubit ventral .
 Exerciţiul 14: Se realizează prin cele mai variate montaje cu scripeţi , genunchiul
flectează prin greutatea gambei , efectul se accentuează încărcând distal gamba cu o greutate .
Exerciţiul 15: Din poziţia în genunchi sau patrupedă se lasă şezutul spre taloane forţând
flexia genunchiului .
Exerciţiul 16:Din ortostatism cu mâinile în sprijin pe o bară se lasă corpul în jos în
genuflexiune .
D. prin mişcări active :
Exerciţiul 17: Din decubit dorsal , cu sau fără o patină cu rotile la picior , pacientul
alunecă pe o placă în flexie-extensie sau pedalează în aer , din şezînd, se flectează şi se
extinde gamba ,acelaşi exerciţiu din decubit ventral.
Exerciţiul 18: Din decubit homolateral, pe o placă talcată , se mobilizează genunchiul în
flexii repetate .
Exerciţiul 19: Din ortostatism, pacientul execută genuflexiuni pe ambele membre
inferioare sau doar pe membrul inferior afectat.
II. Reeducarea extensiei
Reeducarea extensiei genunchiului se face :
A. prin adoptarea unor posturi :
Exerciţiul 20: Pacientul în decubit dorsal , cu un sul la nivelul gleznei .
Varianta : din şezând, talonul sprijinit de un scaun, cu sau fără o greutate pe genunchi –
exerciţiul este utilizat pentru reducerea flexum-ului.
Exerciţiul 21: Pacientul în decubit ventral , cu gamba în afara mesei şi coapsa fixată
printr-o chingă : de gambă se atirnă o greutate sau se recurge la un scripete.
Exerciţiul 22: Pacientul în decubit dorsal , cu gheata de tracţiune pe picior : se
tracţionează continuu în ax.
B.prin mobilizări pasive:
Exerciţiul 23: Pacientul în şezând cu trunchiul aplecat în faţă : kinetoterapeutul execută
extensia , făcînd două prize – una pe faţa anterioară a coapsei , fixînd-o la scaun , şi alta pe
gambă , distal: exerciţiul urmăreşte întinderea ischiogambierilor.
Exerciţiul 24: Pacientul în decubit ventral cu coapsa fixată la masă prin priza
kinetoterapeutului; cealaltă priză , pe gambă distal , execută extensia - pentru extensia
completă se aşează o pernă sub coapsă .
 Exerciţiul 25 : Kinetoterapeutul face o tracţionare anterioară cu mâna dreaptă ,
concomitent cu cu o forţare spre flectare cu mâna stangă,exerciţiul este eficient în
redoarea articulară.
Exerciţiul 26: Pacientul în decubit ventral : priza pe gambă proximal ( pentru realizarea
extensiei şi alunecării) şi distal ( pentru realizarea extensiei şi rotaţiei externe ) – coapsa este
fixată prin chingă la masă .
C.prin mobilizări autopasive :
Exerciţiul 27: Pacientul în decubit ventral , cu coapsa fixată : gamba şi piciorul
contralateral împing spre extensie membrul inferior afectat.
Exerciţiul 28: Pacientul în poziţie ,, patrupedă’’ gamba interesată este fixată prin chingă
la masă : corpul se deplasează înainte prin tracţiunea mîinilor pe marginea mesei.
D.prin mişcări active
E.prin metode de facilitare:
III. Reeducarea mişcării de rotaţie.
Exerciţiile sunt pasive şi iau caracter de manipulare .
Exerciţiul 1: Kinetoterapeutul cu priză la piept a membrului inferior execută rotaţia
internă sau externă a gambei.
Exerciţiul 2: O altă priză este efectuată tot pentru rotaţii, realizând şi o decompresie
articulară.
Exerciţiul 3: Pacientul în decubit dorsal , cu gamba atârnând la marginea mesei :
kinetoterapeutul face priză bimanuală pe porţiunea proximală a gambei .
Exerciţiul 4; Pacientul în decubit dorsal ,kinetoterapeutul aşezat la nivelul gambei ,o
prinde sub axila sa şi cu mâinile face priză pe capătul proximal al ei ;deplasare în
abducţie orizontală a coapsei şi întregului membru inferior, în timp ce kinetoterapeutul
menţine orientarea tibiei prin priza mâinilor-se produce astfel o rotaţie
internă ;invers,ducând în adducţie membrul inferior, se obţine rotaţia externă a gambei.
IV. Refacerea mobilităţii rotulei
Pentru asigurarea unei libere mişcări a genunchiului trebuie refăcută mobilitatea
rotulei. Manevrele de mobilizare pasivă se efectuează cu blândeţe, progresiv ca
amplitudine şi cu prudenţă,uneori putând fi în discuţie o osteoporoză .
Exerciţiul 5: Manipularea rotulei se face extern (fig. nr 3.2 )
 Figura . nr.3.2 Manipularea rotulei

2.Refacerea forţei musculare

Este un obiectiv deosebit de important pentru genunchi, căci atât extensorii cât şi
flexorii acestuia fac parte din musculatura antigravitaţională fiind şi indispensabili
stabilităţii lui active.Exerciţiile şi metodele utilizate pentru tonifierea musculaturii care
comandă genunchiul le alegem în funcţie de gradul de forţă restantă .În gonartroză sunt
preferate contracţiile musculare izometrice şi pedalarea pe bicicleta ergonomică fară
rezistenţă şi se insistă asupra tonifierii muşchilor cvadriceps, ischiogambieri şi triceps
sural.

I.Tonifierea musculaturii extensoare

Cvadricepsul ,cu toate cele patru componente,este extensorul genunchiului.Tensorul

fasciei lata ,ca accesor ajută înzăvorârea.La ridicarea din ghemuit se necesită contracţia
tricepsului sural şi a ischiogambierilor adică a extensorilor piciorului şi şoldului.

A.Exerciţii globale:

Exerciţiul 1: Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă , gamba în afara

mesei ,membru inferior opus flectat, se sprijină cu piciorul pe masă,kinetoterapeutul face
priză pe partea dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară,distal pe gambă ;pacientul
execută întâi flexia dorsală a piciorului,apoi în continuare extensia gambei;mişcările sunt
contrate de kinetoterapeut în aşa fel ,încât flexia dorsală a piciorului să fie complet
blocată ,dar extensia gambei să-şi urmeze amplitudinea în totalitate.

Exerciţiul 2:Pacientul în decubit dorsal ,se antrenează tripla extensie, membru

inferior afectat pleacă de la poziţia de triplă flexie, kinetoterapeutul se opune la extensia
piciorului(flexie plantară) apoi în continuare la extensia gambei care se execută
concomitent şi cu întinderea coapsei.

Exerciţiul 3:Kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a coapsei şi gambei ,

distal,pacientul încearcă flexia coxofemuralei blocată de asistent şi execută în continuare
extensia gambei contra rezistenţei opuse de kinetoterapeut.

Exerciţiul 4:Pacientul în decubit dorsal ,membrul inferior în tripla flexie,membrul

inferior opus întins, kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe faţa
ventrală a gambei;se contrează încercarea de extensie a coapsei ,apoi în lanţ se rezistă
la extensia gambei;se realizează contracţia cvadricepsului cu ischiogambierii; mişcarea de
extensie a genunchiului se poate continua cu extensia piciorului.

Exerciţiul 5: Din decubit dorsal ,cu gamba la marginea mesei sau din şezând se
execută extensii ,încărcând progresiv gamba distal.

Exerciţiul 6: Pedalarea pe bicicleta ergonomică fară rezistenţă se insistă pe

tonofierea muşchilor cvadriceps ,ischiogambieri,triceps sural (figura .nr.4 )

Figura.nr.3.3. Pedalarea pe bicicleta ergonomică

 B.Exerciţii selective :

Exerciţiul 7:Pacientul în decubit dorsal cu membrul inferior interesat în uşoară

flexie a genunchiului; kinetoterapeutul apucă rotula ,tragând-o în jos şi în afară , se
comandă extensia completă, cu tracţionarea rotulei în sus şi înauntru.

Exerciţiul 8: Kinetoterapeutul încearcă flectarea genunchiului, la care pacientul în

decubit dorsal , se opune, şoldul fiind în rotaţie externă .Kinetoterapeutul opune
rezistenţă pe faţa antero-internă a capătului distal al tibiei.

Exerciţiul 9: Pacientul în decubit dorsal ,cu membrele inferioare întinse, piciorul în

supinaţie, poziţie menţinută de kinetoterapeut contra încercării de flexie dorsală, mişcarea
are tendinţa de deschidere articulară internă a genunchiului,vastul intern se opune.

II Tonifierea musculaturii flexoare

Reprezintă o organizare complexă , fiind în majoritate o musculatură biarticulară,-

fie cu şoldul ,fie cu piciorul, asupra cărora are şi alte acţiuni,în plus aceşti muşchi au
şi rolul de rotatori ai genunchiului, asigurând şi stabilitatea laterală şi medială a
acestuia. Ischiogambierii sunt extensori ai coxofemuralei şi flexori ai genunchiului , dintre
cei care îndeplinesc această acţiune ,cei mai puternici sunt semimembranosul şi partea
scurtă a bicepsului femural.Muşchii labei de gască sunt flexori şi rotatori interni ai
genunchiului.Muşchii posteriori ai gambei (gemenii) sunt de asemenea flexori şi
extensori ai piciorului.

A.Exerciţii globale:

Exerciţiul 1: Pacientul în decubit dorsal ,cu coapsa la marginea mesei;

kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe talpă ,pacientul execută o
extensie de coapsă contrată de asistent ,apoi o extensie de picior de asemenea contrată,
în continuare flectand genunchiul.Contrarea extensiei coapsei pune în tensiune
ischiogambierii, iar pentru picior ,gemenii.
 Exerciţiul 2: Pacientul în decubit dorsal ,cu coapsa şi genunchiul uşor
flectate ,prizele sunt aplicate pe feţele anterioară a coapsei şi dorsală a
piciorului ,kinetoterapeutul opunându-se flexiei coapsei şi flexiei dorsale a piciorului.

III.Tonifierea musculaturii rotatorii interne

Rotaţia internă şi stabilitatea internă a genunchiului sunt asigurate de aceiaşi

muşchi, principalii rotatori sunt muşchii labei de gâscă ,la care se adaugă popliteul ,
având un rol important în rotaţia internă .

A.Exerciţii globale :

Exerciţiul 3: Pacientul în decubit dorsal , cu coapsa abdusă şi piciorul privind în

afară , genunchiul rotat extern;pacientul execută adducţia coapsei şi rotaţia internă a
piciorului şi genunchiului, kinetoterapeutul opunându-se.

Exerciţiul 4:Pacientul şezând la marginea mesei, cu gambele atârnând, coapsele în

flexie abduse şi rotate intern; genunchiul şi piciorul rotate extern; kinetoterapeutul face
priză cu două mâini pe picior, opunându-se adducţiei orizontale şi rotaţiei externe a
coapsei , şi concomitent acţiunii rotatorilor interni ai piciorului,- croitorul intră în acţiune
la sfârşitul mişcării.

Exerciţiul 5: Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa şi genunchiul mediu

flectate,piciorul prins sub axila omoloagă a kinetoterapeutului, care stă la picioarele
pacientului(piciorul drept sub axila dreaptă ), cu mâna opusă (stângă) , kinetoterapeutul
aplică o forţă pe faţa externă a genunchiului înspre interior şi concomitent deplasează
uşor trunchiul spre stânga , forţând deci piciorul pacientului spre exterior.Prin opunerea
pacientului intră în contracţie musculatura antagonistă.

Exerciţiul 6:Pacientul în sprijin unipodal, cu genunchiul uşor flectat, membrul

inferior opus ,ridicat de la sol, este ţinut de pacient cu mâna la nivelul gleznei; cu o
mâna pe bazin,posterior, pe partea membrului inferior suspendat,kinetoterapeutul trage
înainte, cu cealaltă mână ,pe faţa externă a genunchiului de sprijin, împinge înăuntru,
pacientul luptând ,împotriva acestor forţe.
 B.Exerciţii selective :

A. Exerciţii pentru dreptul intern :

Exerciţiul 7: Pacientul în decubit dorsal ,poziţia de plecare este cu uşoară abducţie-

rotaţie externă a coapsei drepte şi cu piciorul în abducţie; kinetoterapeutul se opune la
adducţia cu rotaţie internă a coapsei şi la flexia cu rotaţie internă a genunchiului.Punând
coapsa în abducţie,se întinde atât dreptul intern cât şi semitendinosul şi
semimembranosul.

Exerciţiul 8:Pacientul în decubit ventral ,cu coapsa dreaptă în abducţie,face o flexie

de genunchi cu rotaţie internă.

B.Exerciţii pentru semitendinos şi semimembranos:

Exerciţiul 9:Pacientul în decubit dorsal ,cu coapsa şi gamba flectate,execută

simultan o extensie din articulaţia coxofemurală , o flexie cu rotaţie internă de genunchi
şi adducţie –rotaţie internă de picior, kinetoterapeutul se opune prin prize la nivelul
genunchiului şi faţa dorsală a plantei.

Exerciţiul 10:Pacientul în şezând ,cu trunchiul mult aplecat înainte ,se realizează o
flexie minimă în articulaţia coxofemuralei, gamba întinsă ,piciorul în
abducţie;kinetoterapeutul aşezat la picioarele pacientului, prinde cu mâna
calcaneul ,antebraţul flancând marginea internă a antepiciorului, prin această priză
kinetoterapeutul rezistă la flexia genunchiului cu rotaţie internă.

C.Exerciţii pentru tonifierea muşchilor ischiogambieri:

Exerciţiul 11: Pacientul în decubit dorsal la marginea mesei ,cu articulaţia

coxofemurală flectată, genunchiul extins ,piciorul flectat , kinetoterapeutul face priză pe
faţa dorsală a treimii distale a coapsei şi pe faţa plantară; membrul inferior opus este
flectat, cu piciorul pe masă sau gambă atârnă la marginea mesei, pacientul execută
flexia degetelor ,extensia piciorului apoi flexia genunchiului ,în timp ce kinetoterapeutul
opune rezistenţă acestor mişcări.
 Exerciţiul 12: Pacientul în decubit dorsal cu articulaţia coxofemurală flectată,
genunchiul aproape extins ,poziţia genunchiului este importantă , nu trebuie extins
complet ci atât cât intră în acţiune ischiogambierii.Pacientul face extensia
coapsei ,kinetoterapeutul contrând la nivelul talonului.

D.Exerciţii pentru tonifierea muşchiului cvadriceps:

Exerciţiul 13: Pacientul în decubit dorsal cu coapsa întinsă şi gamba în afara

mesei, membrul inferior opus flectat se sprijină cu piciorul pe masă ; kinetoterapeutul
face priză pe faţa dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară distal de gambă , pacientul
execută extensia gambei fiind contrat de kinetoterapeut.

E.Exerciţii pentru tonifierea muşchiului triceps sural:

Exerciţiul 14: Pacientul în decubit dorsal , cu membrul inferior întins şi glezna în

flexie dorsală, kinetoterapeutul prinde în mână călcâiul pe faţa lui posterioară şi se
opune încercărilor pacientului de a extinde piciorul.Deoarece nu există rezistenţă pe
degete sau antepicior, nu va intra în activitate decât tricepsul sural.

IV.Tonifierea musculaturii rotatorii externe

Bicepsul crural şi deltoidul fesier sunt rotatorii externi ai genunchiului.

Bicepsul crural este un flexor şi rotator extern al genunchiului,iar Deltoidul fesier

are în componenţa sa , anterior: tensorul fasciei lata(flexor şi rotator intern) şi posterior,
fesierul mare (extensor şi rotator extern)care acţionând împreună , determină abducţia
şoldului.

A:Exerciţii globale :

Exerciţiul 1:Pacientul în decubit dorsal, cu gamba atârnând la marginea mesei ,cu

membru inferior opus ,îndoit, cu piciorul sprijinit pe masă; articulaţia coxofemurală este
în adducţie uşoară, genunchiul în rotaţie internă iar piciorul în adducţie;kinetoterapeutul
face priză pe condilul extern şi pe marginea externă a antepiciorului;pacientul execută o
abducţie a coxofemuralei şi duce vârful piciorului lateral în abducţie(abducţia
coxofemuralei facilitează rotaţia externă a genunchiului şi abducţia piciorului necesită
rotaţia externă a genunchiului).

Exerciţiul2:Pacientul în decubit lateral stânga , ridică genunchiul drept prin abducţia

şi rotaţia externă a articulaţiei coxofemurale, apoi ridică antepiciorul prin rotaţia externă
a genunchiului şi abducţia piciorului,( la piciorul drept ,se ataşează o sanda de reeducare
de care este prinsă o greutate în vârful acesteia).

B.Exerciţii selective:

A. Exerciţii pentru antrenarea capătului lung al bicepsului:

Exerciţiul 1: Pacientul în decubit dorsal ,se porneşte de la flexia cu abducţie a

articulaţiei coxofemurale, extensia genunchiului şi adducţia piciorului, contra prizelor
kinetoterapeutului, pacientul execută extensia şi uşoară adducţie a coxofemuralei, cu
flexie-rotaţie externă a genunchiului şi abducţie a piciorului.Deltoidul fesier este relaxat
prin extensia şoldului ca şi prin abducţia lui.

B. Exerciţii pentru antrenarea capatului scurt al bicepsului :

Exerciţiul 2:Pacientul în decubit ventral ,cu o chingă se fixează bazinul şi

genunchiul semiflectat, kinetoterapeutul trece mâna pe faţa dorsală a piciorului, apucând
marginea externă a acestuia ; pacientul execută o flexie cu rotaţie externă a
genunchiului, kinetoterapeutul opunându-se ,poziţia în extensie a coapsei anihilează
acţiunea capătului lung al bicepsului.

Exerciţii pentru antrenarea tensorului fasciei lata:

Exerciţiul 3: Pacientul în decubit dorsal ,cu coapsa în uşoară adducţie, pacientul

execută o flexie cu rotaţie internă a articulaţiei coxofemurale, concomitent cu abducţia
coxofemuralei, continuând cu flexia-rotaţia externă a genunchiului şi cu eversia
piciorului, kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a genunchiului şi partea dorsală
a plantei.
 Exerciţiul 4: Pacientul în ortostatism , cu sprijin pe piciorul sănătos, membrul
inferior afectat poartă o sanda de reeducare,pe care este fixată o greutate la partea
antero-internă, pacientul duce vârful piciorului în sus şi lateral.

Exerciţii pentru marele fesier:

Exerciţiul 5:Pacientul în decubit dorsal, cu articulaţia coxofemurală în flexie,adducţie

şi rotaţie internă ,genunchiul în extensie şi piciorul în adducţie; kinetoterapeutul face
priză pe faţa postero-externă a coapsei şi pe marginea externă a antepiciorului,
pacientul va executa o extensie-abducţie-rotaţie externă a coxofemralei, o flexie –rotaţie
externă a genunchiului şi o abducţie de picior ,toate contrate de kinetoterapeut.

Refacerea stabilităţii ,mişcării controlate şi abilităţii

I. Exerciţii pentru refacerea stabilităţii controlaterale

Sinergiile musculare induse pornite de la grupele musculare ale membrului inferior

opus (sănătos) pot fi utilizate fie ca exerciţii în programul creşterii forţei ,fie pentru
dezvoltarea stabilităţii uni – şi bipodale.În cazul în care ambele membre inferioare sunt
afectate, exerciţiile în lanţuri contralaterale capătă o şi mai mare importanţă.

A. Pentru flexie-extensie:

Exerciţiul 1: Pacientul în decubit dorsal, cu gambele atârnând la marginea mesei; de

gamba stangă se ataşează anterior o coardă care trece peste un sistem de scripeţi,
pentru a ajunge să se fixeze pe gamba dreaptă posterior ;flexia gambei stângi va antrena
flexia gambei drepte, dar pacientul se opune, deci contractă extensorii, sistemul de
scripeţi poate fi inversat pentru antrenarea flexorilor pornind de la extensori.

Exerciţiul 2:Poziţia de cavaler servant,cu piciorul drept fixat la sol,să nu poată

aluneca; pacientul va face să alunece îndărăt genunchiul stâng(pe o bucată de
stofă ) ,kinetoterapeutul contrează această alunecare, pentru a nu se dezechilibra ,
pacientul trebuie să ia punct fix pe piciorul drept, solicitând extensorii genunchiului,
invers pacientul va aluneca cu genunchiul stâng înainte, ceea ce va solicita pentru
echilibrare ischiogambierii genunchiului drept.
 B. Pentru rotaţie:

Exerciţiul 3: Pacientul în şezând, cu gambele atârnând, picioarele lipite unul de

altul,kinetoterapeutul execută o presiune pe faţa externă a călcâiului drept şi o presiune
pe faţa externă a antepiciorului stâng;pacientul contrează aceste presiuni,ceea ce
înseamnă punerea în funcţiune simultan a rotatorilor externi şi a rotatorilor interni.

Exerciţiul 4:Pacientul în unipodal pe piciorul drept , care se sprijină pe o bucată

de scândură sau o carte, cu mâinile pe şolduri şi genunchiul uşor flectat, articulaţia
coxofemurală şi celălalt genunchi rotate extern, bazinul stâng pe un plan posterior faţă
de cel drept; coxofemurala şi genunchiul stâng , semiflectate, kinetoterapeutul aplică o
presiune pe faţa anterioară a gambei, pacientul încercând extensia gambei stângă(ca la
lovitura de fotbal) concomitent cu deplasarea genunchiului drept lateral,se realizează
contracţia pentru reechilibrarea unui lanţ muscular rotator drept de la şold la
picior ,incluzând musculatura labei de gâscă.În loc de contrapresiunea mâinii
kinetoterapeutului, se poate instala o gheată pe piciorul stâng, cu coarda fixată la perete
sau după un scripete cu greutate.

Exerciţiul 5:Pacientul în bipodal, cu picioarele paralele şi îndepărtate puţin ,

genunchii semiflectaţi; kinetoterapeutul aplică presiuni cu direcţie medială pe feţele
externe ale genunchiului, pacientul contrând, se solicită astfel simetric rotatorii interni;
aplicarea de către kinetoterapeut a presiunilor pe faţa internă a genunchiului, cu
apropierea genunchilor de către pacient, determină solicitarea rotatorilor externi .

E xerciţii pentru refacerea controlului muscular şi abilităţii

Sunt exerciţii integrative, care lărgesc lanţurile kinetice prin includerea corpului,
refac automatismele de echilibru ,stabilitate şi mişcare.

A.Pentru flexie-extensie:

Exerciţiul 1:Pacientul în şezând,( pe o masă), cu gambele atârnând(spaţiul popliteu

depăşind marginea mesei) ,kinetoterapeutul aşezat în spatele pacientului ,trage îndărăt
trunchiul ,priză la nivelul umerilor, eventual şi pe frunte, tracţiunea să nu fie bruscă ,să
crească treptat în intensitate, pentru a forţa creşterea contrării din partea pacientului,
pentru echilibrare, pacientul întinde gambele, mâinile sunt fixate pe şolduri.

Exerciţiul 2:Pe un plan înclinat, cu gleznele fixate la masă ,pacientul ridică capul
şi trunchiul, se pune în acţiune lanţul anterior al flexorilor(cap, trunchi, şold), care
necesită însa stabilizarea femurului.Pentru fixarea femurului se contractă
ischiogambierii, cu cât înclinarea planului este mai mare, cu atât efortul
ischiogambierilor va creşte.

Exerciţiul 3:Pacientul în decubit ventral, cu sprijin pe coate şi antebraţe şi pe

toată lungimea membrelor inferioare, se ridică bazinul(sprijin pe antebraţe şi genunchi),
apoi se intinde puternic genunchiul , cu sprijin pe antebraţe şi vârfurile picioarelor,
kinetoterapeutul aplică presiune pe bazin, mărind efortul solicitat musculaturii
extensoare a genunchiului şi celei flexoare a articulaţiei coxofemurale pentru
stabilizare.

Exerciţiile pe bicicleta ergometrică , prin pedalaj normal cu axul pedalier înaintea

şeii, antrenează musculatura extensoare a articulaţiei coxofemurale şi a genunchiului; în
retropedalaj, cu axul pedalier înapoia şeii, activitatea extensorilor coxofemuralei ,este
mult diminuată, solicitându-se mai mult extensorii genunchiului, ca şi flexorii
coxofemuralei şi genunchiului.Înalţimea şeii are importanţă ,dacă este lăsată foarte
jos ,antrenează mai ales flexorii genunchiului, în această poziţie cursa extensorilor fiind
incompletă, dacă este ridicată mai mult , antrenează doar extensia .

În piscină se realizează o suită de exerciţii de promovare a flexiei sau extensiei

din poziţiile în picioare sau şezând, utilizând palete prinse la gleznă ,ridicând sau
coborând segmentul gambier şi realizând astfel facilitări sau rezistenţe pentru mişcările
respective.

B.Pentru rotaţiile internă sau externă

Exerciţiul 1 :Din ortostatism , cu genunchii uşor flectaţi şi îndepărtaţi cu câte o

ganteră în fiecare mână , se duce alternativ o mâna înainte şi cealaltă înapoi, cu rotarea
trunchiului, apoi se schimbă cu avânt poziţia mâinilor , sunt solicitaţi rotatorii interni ai
genunchiului de aceeaşi parte cu braţul avansat şi rotatorii externi la membrul inferior
opus.Se pune pe umeri ,ţinând-o cu mâinile ,o halteră, corpul se roteşte spre o direcţie,
apoi spre cealaltă, ceea ce va solicita rotatorii membrului inferior de sprijin.

In etapa finală ,asociem exerciţii de reeducare a mersului:

În ortostatism, cu mâinile sprijinite de rampă : sprijin unipodal, mişcări de

abducţie, de extensie şi circumducţie.
În decubit dorsal(cu membrul sănătos fixat cu o chingă la bară),abducţii
active cu contrarezistenţă manuală sau la instalaţia de scripeţi.
Exerciţii de suirea şi coborârea unor trepte cu sprijin bilateral , unilateral
sau fără sprijin.
Aşezat pe un scaun: exerciţii active cu contrarezistenţă pentru muşchiul
cvadriceps.
Masajul are un rol principal chiar de la începutul programului de recuperare,
datorită efectelor favorabile care în funcţie de manevrele utilizate pot fi:
-Efect antalgic şi miorelaxant;
-Stimularea propriocepţiei cu menţinerea tonusului muscular;

fig.3.4 fig.3.5 fig.3.6

 CAPITOLUL IV

PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA GRAFICĂ

4.1. Analiza individuală a subiecţilor

Subiect nr.1

Nume:V Prenume:A Sex:M

Vârsta :48 ani Data şi Locul Naşterii :14 .04. 1964, Suceava
Domiciliul: B-dul George Enescu nr.11, Suceava
Diagnostic la prezentare –Gonartroză secundară stângă
Începutul si finalul tratamentului kinetoterapic-14.01.2012-23.05.2012
Antecedente Patologice :- Hernie de disc L5-S1 protruzie discala,HTA
Motivele prezentării la sala de kinetoterapie:-dureri reumatismale cu caracter
inflamator, impotenţă funcţională parţială.
Anamneză:-mers dificil, posibil doar cu sprijin,redoare genunchi
-antecedente heredo-colaterale:-afecţiuni reumatismale,HTA,DZ
-condiţii de viaţă şi muncă :pensionar invaliditate,fumător,căsatorit
Istoricul bolii:Pacient diagnosticat cu gonartroză în 2010.
Examen clinic general:articulaţia genunchiului stâng apare mult mărită transversal.
Inspecţia: -gonartroză secundară cu genu valgum şi tulburări ale circulaţiei de
retur.
-tumefacţie parţială a feţei anterioare, însoţită de roşeaţă a tegumentelor
-caldură locală la nivelul genunchiului
Palparea :-se simte deplasarea rotulei
-limitarea flexiei şi extensiei datorită tumefacţiei articulaţiei
-limitarea abducţiei şi anteducţiei articulaţiei genunchiului
-unghiul format de coapsă cu gamba este de 160o
-limitarea dureroasă a rotaţiei interne şi externe a piciorului
Sensibilitatea : sensibilitate diminuată la genunchiul stâng ,iar la cel drept o
deteriorare însemnată.
 Evaluarea mobilităţii :gonartroză de clasa a II a cu laxitate(redoare) moderată între
10 şi 20o .
Evaluarea tonusului muscular :s-a constatat forţa 4-pacientul putând efectua
mişcarea contra gravitaţiei şi contra unei rezistenţe mici.
Tratamentul kinetic urmăreşte:
combaterea şi ameliorarea durerii
creşterea gradului de mobilitate articulară
creşterea tonusului muscular anterior şi posterior a coapsei
combaterea deformaţiilor.

Tabel nr.4.1 pentru evaluarea mobilităţii articulare:V. A-48 ani

Evaluarea Mişcarea Mobilitate Forţa

Iniţială 500
Flexie +3
14.01.2012

Extensie 0o 3

Intermediară Flexie 75o +4

01.03.2012

Extensie Oo 4

Finală Flexie 100o 5

23.05.2012

Extensie 0o 5
 Tabel nr. 4.2 pentru evaluarea forţei musculare:V.A-48 ani

Evaluarea Iniţială Intermediară Finală

14.01.2012 01.03.2012 23.05.2012

Flexie +3 +4 5

Extensie 3 4 5

Pacientul a avut o evoluţie satisfăcătoare datorită prezentării precoce la medic.

Subiect nr.2

Nume :R Prenume:E Sex:M

Vîrsta :42 ani
Data şi locul naşterii : 24.03.1970 Suceava
Domiciliul:Suceava,str.Zamca nr 22
Diagnostic la prezentare: Gonartroză bilaterală;
Data începerii si finalizării tratamentului kinetoterapeutic:20.02.2012-26.05.2012
Antecedente patologice: angina streprococica,traumatism patelar stâng

Motivele prezentării la sala de kinetoterapie: mers dificil ,apar dureri la urcarea şi

coborârea scărilor, dureri reumatismale cu caracter inflamator, impotenţă
funcţională ,tulburări ale circulaţiei (varice),creştere ponderală aproximativ 8 kg, dispnee la
eforturi minime ,dureri în ortostatism şi în repaus.

Anamneza:
mers şchiopătat cu ajutorul cârjelor, cracmente la nivel patelar.
Condiţii de viaţă şi muncă -fără ocupaţie,fumător de aproximativ 20 ani.
 Istoricul bolii: pacientul este diagnosticat cu gonartroză bilaterală în 2010.
Examen clinic general:articulaţiile genunchiului apar mult mărite ,cartilajul articular nu
prezintă luciul şi troficitatea normală, tegumentul prezintă o culoare uşor cianotică

Inspecţia :atitudine vicioasă, atrofie musculară la nivelul regiunii fesiere, gonartroză

bilaterală severă cu genu flexum şi tulburări ale circulaţiei de întoarcere , tumefacţie a feţei
anterioare, însoţită de roşeaţa tegumentelor , căldură locală la nivelul genunchiului.

Palparea:limitarea flexiei şi extensiei datorită tumefierii articulaţiei, limitarea abducţiei

şi adducţiei articulaţiei genunchiului, mişcările executate la nivelul membrului stâng sunt
limitate datorită coxartrozei, limitarea dureroasa a rotaţiei interne şi externe ,sensibilitate
minimă.

Evaluarea mobilităţii – gonartroză de clasa I cu instabilitatea minimă de 5-10o

Evaluarea tonusului muscular- s-a constatat forţa 3 când pacientul a efectuat
mişcarea contra gravitaţiei dar fără rezistenţă.
Tratamentul kinetic urmăreşte
combaterea şi ameliorarea durerii,
menţinerea şi creşterea gradului de mobilitate articulară ,
menţinerea şi creşterea tonusului muscular,
reeducarea mersului,
tonifierea musculaturii fesierilor.
 Tabel nr. 4 .3 pentru evaluarea mobilităţii articulare- R.M-42 ani

Evaluarea Mişcarea Mobilitate Forţa

Iniţial flexie 65o -3

20.02.2012

extensie 0o 3

Intermediar flexie 85o +3

29.03.2012

extensie 0o 4

Final flexie 110o 4

26.05.2012

extensie 0o +4

Tabel nr.4. 4. pentru evaluarea forţei musculare-R.M-42 ani

Iniţial Intermediar Final

Evaluarea
20.02.2012 29.03.2012 26.05.2012

Flexie 3 +3 4

Extensie -3 3 4
 4.2 Interpretarea rezultatelor

Analiza rezultatelor iniţiale

Rezultatele iniţiale sunt acele rezultate obţinute în urma primelor testări la care sunt
supuşi pacienţii. Înainte de aceste testări , kinetoterapeutul examinează biletul de trimitere şi
fişa medicală a pacientului, apoi are loc o discuţie a pacientului cu kinetoterapeutul pentru
a afla dacă bolnavul prezintă antecedente patologice. Pacientul este observat de către
kinetoterapeut, este pus accentul pe mers, mişcarea segmentului afectat, poziţia, coordonarea,
înregistrarea simptomelor ce au determinat bolnavul să se prezinte la medic, istoricul bolii
şi a tratamentelor efectuate şi se estimează în ce masură boala afectează viaţa personală,
socială, profesională a pacientului.Iniţial tratamentul la care este supus pacientul este repaus
la pat, în poziţie relaxantă . Testările iniţiale au ca scop evaluarea deficienţelor
motorii,mobilitatea articulară, forţa musculară. În urma analizării rezultatelor obţinute se
poate stabili diagnosticul de boală , aprecierea restantului funcţional, a evoluţiei deficitului,
obiectivelor programelor de recuperare.Aceste aprecieri se fac prin testing muscular şi
articular. Majoritatea bolnavilor au prezentat dureri, tumefacţii, devieri, deformări şi
anchiloze. În urma testărilor iniţiale se concep programele de recuperare specifice fiecărui
bolnav în parte, în funcţie de restartul funcţional, patologie, sedentarism, vârstă sex, stadiul
bolii.

Analiza rezultatelor finale

Rezultatele finale sunt acele rezultate obţinute în urma aplicării programului terapeutic
stabilit pe baza rezultatelor iniţiale.Această evaluare are ca scop:

 stabilirea eficienţei programului aplicat

 realizarea unor corecturi ale programului în funcţie de observaţiile înregistrate în timpul
execuţiei lui
 adăugarea unor noi metode, tehnici şi mijloace terapeutice sau eliminarea unor obiective

În urma aplicării tratamentului terapeutic, pacienţii au avut o evoluţie satisfăcătoare , in

funcţie de capacităţile iniţiale. În urma efectuării mişcării, sistemele muscular şi articular s-
au dezvoltat ajungând aproape de valoarea normală de forţă , amplitudine, mobilitate.
Circulaţia a fost favorizată prin mişcare, de asemenea jenările existente în timpul mersului
cauzate de durere au fost diminuate. Electroterapia a avut un efect benefic asupra
bolnavilor.

Analiza comparativa a rezultatelor

Prin analizarea rezultatelor iniţiale şi finale s-au observat că prin urmarea programelor de
kinetoterapie, pacienţii au putut reveni la valorile normale sau aproape de normal, au
crescut forţa , amplitudinea de mişcare, s-au redus durerea , redorile articulare, s-a ajuns la
o mai bună coordonare a mişcărilor ,pacienţii au devenit independenţi recâştigându-şi
încrederea în forţele proprii.Astfel ,gonartrozele cu deviaţii axiale au un prognostic mai
întunecat decât cele fară dezaxări.Dintre deviaţiile în plan frontal genu varum este mai
grav, gonartroza evoluează mai sever şi mai rapid decât în cazurile cu genu
valgum ,care este mai bine tolerat. Laxitatea este şi ea un element esenţial al
prognosticului , gonartrozele cu o laxitate marcată au o evoluţie mai invalid

4.3.Reprezentarea grafică a datelor

 GRAFIC NR.4.1

Apreciere privind dinamica evoluţiei şi interpretarea valorilor obţinute.

În urma programului kinetoterapeutic, se poate observa o creştere semnificativă a

mobilităţii articulare.

GRAFIC NR. 4.2

 Dinamica evolutiei flexiei şi extensiei.

În urma exerciţiilor efectuate, se observă o creştere a mobilităţii articulare.

GRAFIC NR. 4.3

Apreciere privind dinamica evoluţiei forţei.În urma programului kinetoterapeutic ,se

observă o creştere forţei musculare.

GRAFIC NR.4.4
 Dinamica evoluţiei forţei musculare .Se poate observa o creştere a forţei
musculare în urma programului kinetoterapeutic.

CONCLUZII

Ca urmare a studierii cazurilor prezentate în lucrare s-a ajuns la următoarele

concluzii:

Obiectivele propuse au fost atinse;

Participarea constantă a pacienţilor la programul de kinetoterapie şi crearea unui climat
de siguranţă şi încredere au favorizat recuperarea precoce;
Practicând lucrul în echipă ,s-a reuşit învingerea obstacolelor care au apărut, atât fizice
cât şi psihice şi integrarea bolnavului în activitatea socio profesională ;
S-a îmbunătăţit circulaţia sanguină periferică;
Pacienţii care au urmat programul terapeutic au avut o evoluţie pozitivă;
Oboseala se instalează mai târziu comparativ cu stadiul iniţial;
Prin individualizarea strictă a programului de kinetoterapie, am obţinut scurtarea duratei
tratamentului;
Unii pacienţi au reuşit să se întoarcă la locurile de muncă şi s-au integrat foarte bine în
viaţa socială şi personală;
Dupa efectuarea tratamentului kinetoterapeutic s-a ameliorat semnificativ calitatea vieţii
pacienţilor;

PROPUNERI
  Practicarea zilnică a programului de kinetoterapie şi a posturilor învaţate în
cadrul şedintelor efectuate sub supravegherea kinetoterapeutului.
 Trebuie menţinute mobilitatea ,amplitudinea şi forţa musculară prin practicarea
exerciţiilor şi acasă .
 Pentru persoanele sedentare exerciţiile sunt obligatorii.
 Trebuie evitat ortostatismul prelungit, mersul pe teren accidentat.
 Trebuie evitată creşterea în greutate şi ridicarea de greutăţi.
 Evitarea poziţiilor de flexie maximă .
 Evitarea menţinerii prelungite a unei anumite poziţii a genunchiului.
 Trebuie evitat statul în frig şi umezeală.
 Realizarea de mişcări libere de flexie-extensie după un repaus mai prelungit şi
înainte de trecerea în ortostatism.
 Se recomandă revenirea la kinetoterapeut din şase în şase luni pentru executarea
unui program kinetic timp de două săptămâni.

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol I.,Vlad T. –Caiet documentar ,Ed.Omnia ,Iaşi, 1992;

2. Avramescu E T, Rusu L.,2005,Anatomia omului,Ed. Universitaria ,Craiova.
3. Baciu Cl.,Anatomia funcţională şi biomecanică a aparatului locomotor ,Ed. Sport-
Turism,Bucureşti, 1997;
4. Dănoiu. M. ,Fiziologie, Ed.Universitaria ,Craiova , 2001.
5. Baciu Cl.,- Programe de gimnastica medicala ,Ed.Stadian, Bucuresti ,1974;
6. Constantin V.,Exerciţiul fizic în tratamentul reumatologic
articular,Ed.Medicală ,Bucureşti,1992;
7. Cristea E.,Terapia prin mişcare la vârsta a treia,Ed.Medicală ,Bucureşti, 1977;
8. L. Rusu, E. Roşulescu ,Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor ortopedo-traumatice,
Ed. Universitaria, Craiova ,2007.
9. Mârza Doina ,Masajul terapeutic, Ed.Plumb, Bacău, 2002
10. Papilian V., Anatomia omului , volumul I, Ed. All, Bucureşti;
11. Şişiroi Constantin, Probleme de patologie a genunchiului, Ed.Academiei Române ,
Bucureşti, 1990;
12. Sbenghe Tudor – Kinesiologie –ştiinţa mişcării, Ed. Mediacală , Bucureşti 2002;
13. Sbenghe Tudor – Kinesiologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed.
Medicală, Bucureşti, 2002
14. Sora T., Poenaru D., Dificultati in tratamentul chirurgical de ortopedie, Craiova, 1987;
15. Trosc P., Genunchiul instabil dureros, Ed. Junimea , Bucureşti, 1982;