Universitatea Ovidius din Constanţa

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Departamentul de Psihologie Asistenţă Socială și Științe ale Educației

Etica aplicată în psihologie

Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Constanţa
2022
(Materialul ce urmează reprezintă drept de proprietate intelectuală și nu poate fi
publicat/postat/multiplicat fără acordul autorului)
 Cuprins
1. ETICA ŞI DEONTOLOGIA PROFESIEI – INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ
1.1. Etică, morală, deontologie, deontologia profesională – delimitări conceptuale
1.2. Teorii etice fundamentale
1.2.1. Etica teleologică; hedonismul, utilitarismul, eudemonismul
1.2.2. Etica deontologică
1.2.3. Etica contractualistă
1.2.4. Etica fenomenologică
1.2.5. Etica sentimentelor, etica feministă, etica grijii, alte poziţii etice
1.3. Caracteristici ale eticii contemporane
2. ETICA APLICATĂ
2.1. Apariţia şi obiectul eticii aplicate. Bioetica
2.2. Maniere de operare în etica aplicată: deductivismul, cântărirea temeiurilor, specificarea normelor, teoria virtuţii,
echilibrul reflectat, cazuistica morală, principiismul, narativismul.
2.3. Specificul eticii aplicate în psihologie. Psihoetica
3. DIMENSIUNI ETICE ALE PARADIGMEI PROFESIONALE
3.1. Profesie şi profesionalizare
3.2. Componentele paradigmei profesionale
3.3. Structura şi atribuţiile Colegiului Psihologilor din România
3.4. Managementul etic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
4. CODURILE DE ETICĂ PROFESIONALĂ
4.1. Funcţiile codurilor de etică profesională
4.2. Structura codurilor de etică
4.3. Principiile de bază şi reguli aferente
4.4. Tipologia codurilor de etică
4.5. Specificul codului deontologic al psihologului român
4.6. Codul etic al cercetării ştiinţifice
 5. CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG
5.1. Structura codului deontologic
5.2. Principiile şi standarde derivate
5.3. Procesul de luare a deciziei etice
5.4. Codul de procedură disciplinară
6. REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ALE PROFESIEI DE PSIHOLOG
6.1. Declaraţia Universală a Principiilor Etice pentru Psihologi
6.2. European Association of Psychotherapy Statement of Ethical Principles
6.3. Alte reglementări internaţionale ale profesiei şi actualele tendinţe normative
7. ETICA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE
7.1. Reglementări internaționale privind etica cercetării pe subiecți umani
7.2. Norme etice ale cercetării
7.3. Normele publicării și evitarea plagiatului
8. DILEME ŞI DIFICULTĂŢI DE DECIZIE ÎN PRACTICA PSIHOLOGICĂ
8.1. Probleme şi dificultăţi de decizie etică. Dilemele etice. Tipuri şi modalităţi de abordare
8.2. Studii internaţionale privind dificultăţile deciziei etice în practica psihologică
8.3. Studii de caz:
Dilemele confidenţialităţii
Dilemele consimţământului
Dilemele relaţiilor multiple
Dilemele intimităţii şi orientării sexuale
Dilemele conduitelor colegiale
Dilemele concurenţei neloiale
Dilemele competenţei profesionale
Dileme legate de plata terapiei
Dileme privind finalizarea terapiei
Dilemele cercetării ştiinţifice
Alte dileme
 Bibliografie generală

Bersoff, Donald N., (2008), Ethical conflicts in psychology, Ed. American Psychological Association.
Casper Koene (Ed.), Fredi Lang (Ed.r) and Geoff Lindsay (Ed.), (2008), Ethics For European Psychologists, Hogrefe & Huber Pub.
Copoeru, I., Szabo, N., (2008), Etică și cultură profesională, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
Fisher, Celia B., (2003), Decoding the ethics code, Ed. Sage.
Francis, Ronald D., (2009), Ethics for Psychologists, Ed. John Wiley and Sons.
Gășpărel, CM., (2014), Fundamente etice în domeniul intervențiilor psihosociale.Perspective critice asupra eticii profesionale, Institutul European, Iași.
Koocher Gerald P.; Keith-Spiegel, Patricia, (2007), Ethics in psychology and the mental health professions, Ed. Oxford University Press.
Knapp, S.; Creek, V., (2006), Practical ethics for psychologists, Ed. American Psychological Association.
Knapp, S, Gottlieb, M., Handelsman, M., (2016), Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale proceslui decizional, Ed. Trei, București.
Yalom, JD., (2010), Psihoterapie existenţială, Ed. Trei, BucureŞti.
Huebner, B. (2011). Critiquing Empirical Moral Psychology. Philosophy of the Social Sciences 41 (1):50-83.
Marica, M.A., (2015), Philosophical assumptions of psychotherapeutic paradigms, Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume 180 , pp.338 -344,
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1877042815014792
Marica, M.A., 2013, On the ethical management of the teaching profession, Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume 76, 15 April 2013, Pages 476
– 480., http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1877042813006927,
Marica, M.A, (2007), Erosul. O istorie filosofică a iubirii. Ed. Muntenia, Constanţa.
Marica, M.A., (2010), Erosul. Ipostaze contemporane ale iubirii, Ed. Muntenia, Constanţa.
Miroiu, M., Blebea G., (2001), Introducere în etica profesională, Editura Trei, Bucureşti.
Morrow, D., (2009), Moral Psychology and the Mencian Creature. Philosophical Psychology 22 (3):281-304.
Olaru, B., (coord.), (2008), Controverse etice în epoca biotehnologiilor, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Pettifor, J., (1996), Ethics: Virtue and politics in the science and practice of psychology. Canadian psychology, 37, 1-12.
Pope, Kenneth, S., (2007), Ethics in Psychotherapy and Counseling: A Practical Guide, Jossey-Bass.
Singer, P., (2006), (ed), Tratat de etică, Polirom, Iaşi.
Stevens, M., (2015), ”Etica evaluării psihologice” în Ciorbea I., Evaluarea psihologică aplicată. Repere teoretice și practice, Ed Trei, București.
*** Legea nr. 213 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
*** Statutul profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
***Codul etic al APR, 2019
*** Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, 24.nov. 2018
 Cerințe minime și criterii evaluare
- O activitate de seminar – componentă a
portofoliului final (2 p)
- O temă asumată de la început și cercetată până
la sfârșitul semestrului – componentă a
portofoliului final (4 p)
- Colocviu final – calitatea prezentării portofoliului
și răspuns oral la o întrebare din codul
deontologic (1+2 p)
 Structurarea materialului

1. Introducere:
- Punerea problemei
- Semnificarea importanței și actualității problemei
- Particularitatea demersului personal
2. Conținut:
- Secvențe de conținut distincte
3. Concluzii:
- Cu ce am rămas, ce e de reținut, probleme deschise, ce rămâne de cercetat în contextul
actual
4. Bibliografie finală
- relație 1 la 1 cu trimiterile intratextuale din conținut
- autorul, data, titlul articolului, adresa (editura & localitatea/adresa electronică)
 ETICA ŞI DEONTOLOGIE PROFESIEI – INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ

Obiectivele temei:
• familiarizarea studenţilor cu universul problematic al eticii;
• însuşirea limbajului specific analizelor etice, prin apropierea comprehensivă a
conceptelor;
• înţelegerea caracteristicilor teoriilor etice fundamentale;
• sensibilizarea studenţilor faţă de problematica sensului şi valorilor existenţei;
• cunoaşterea tendinţelor eticii contemporane;

Structura temei:
1.1. Etică, morală, deontologie, deontologia profesională – delimitări conceptuale
1.2. Teorii etice fundamentale
1.2.1. Etica teleologică; hedonismul, utilitarismul, eudemonismul
1.2.2. Etica deontologică
1.2.3. Etica contractualistă
1.2.4. Etica fenomenologică
1.2.5. Etica sentimentelor, etica feministă, etica grijii, alte poziţii etice
1.3. Caracteristici ale eticii contemporane
 INTRODUCERE

”Descântecul acesta (mărturisește Socrate) l-am învățat în

oaste de la un doctor trac, unul din ucenicii lui Zamolxe
despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor (…).
Zamolxe, regele nostru, care e și zeu (zicea tracul), spune că
precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără a ne
ocupa de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să
încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet (…). Toate
relele și bunurile trupului și omului îndeobște pornesc de la
suflet, care înrâurește asupra trupului precum capul asupra
ochilor. Prin urmare, întâi de toate, și mai presus de orice,
trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să fie în bună stare
capul și trunchiul întreg” (Platon, Charmides).
În domeniul inteligibilului, mai presus de toate e ideea Binelui; ea
este anevoie de văzut… Cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața
privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
(Platon, Republica)

1. Etică, morală şi deontologie profesională– delimitări conceptuale

”Ce știință îl ajută mai mult pe om să fie fericit?” îl întreabă,

maieutic, Socrate pe tânărul său discipol, Critias. ”Știința binelui și
răului”, răspunde destoinic acesta. Prin urmare, întreabă Socrate,
”nu viața potrivită științei ne dă fericirea, nici chiar dacă ai întruni în
tine toate științele deodată, ci e de ajuns să stăpânești singura
știință a binelui și răului? Dar ia seama: dacă iei știința aceasta din
celelalte, o să fie medicina mai puțin capabilă de a ne vindeca? O să
fie cizmăria mai puțin destoinică să ne încalțe, iar țesătoria mai
puțin capabilă să ne îmbrace? O să fie cârmaciul mai puțin în stare
să ne apere pe mare de moarte, iar generalul în lupte?” ”Nu,
firește”, răspunde discipolul. ”Și totuși, continuă Socrate, scumpul
meu Critias, dacă lipsește această știință a binelui și răului, niciuna
dintre artele acestea nu se va săvârși cum trebuie, și în așa fel care
să ne aducă folos” (Platon, Charmides).
Etică = gr. êthos, ethikos – obicei, datină, obişnuinţă.
Morală = lt. mores – moravuri, moralis - care ţine de caracter
etică şi morală - sinonimi, desemnând arta ce are ca scop o viaţă bună şi fericită.
etică =disciplină filosofică specializată - Cum trebuie oamenii să trăiască?
morala = fenomenul real al comportamentului cotidian - Cum trăiesc oamenii?
Etică profesională = Ansamblul de valori, principii, norme și mecanisme care reglează
comportamentele profesioniștilor dintr-un anumit domeniu.
Deontologia (gr. deon – obligaţie, datorie, gr. logos - discurs), în sens larg, este o subdisciplină
etică normativă, ce consideră că evaluarea unei acţiuni se realizează în raport cu
adeziunea la anumite valori , principii, norme.
Deontologia, în sens restrâns (profesională), reprezintă ansamblul normelor după care se
ghidează o instituţie, profesie sau parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli.
Deontologia profesională stabileşte normele care guvernează activitatea membrilor, sub
aspectul a ceea ce este interzis şi permis, dezirabil şi prohibitiv în comportamentul
profesional. Normele deontologice ale profesiei sunt formulate imperativ în coduri
deontologice.
Etică aplicată = reflecție interdisciplinară metodică, ce încearcă să raționalizeze filosofic
situații problematice de decizie morală pentru lumea actuală.
Relațiile eticii cu psihologia pot fi privite din cel puțin trei perspective
corelative:
• Perspectiva teoretică a întemeierii practicilor psihoterapeutice.
Indiferent de specializare, psihoterapeutul ajută clientul în
depășirea dificultății existențiale pe care le parcurge, mediind
deschiderea spre sens, valoare, spre ceea ce merită, spre ceea ce
depinde de el și acțiune hotărâtă, și ceea ce nu depinde, și
acceptare senină. Ori, toate aceste probleme își au fundamentarea
teoretică în filosofia morala sau în etică. Psihologia umanistă,
experiențeală, psihologia pozitivă încearcă cercetări aplicative,
empirice a fundamentelor eticii filosofice.
• Perspectiva pragmatică a unei etici profesionale. Internalizarea unei
etici profesionale este rodul unui proces de aculturație, ce
presupune reflexivitate și exersarea unor metode sau pattern-uri de
decizie ce țin de instrumentalul eticii aplicate.
• Perspectiva epistemică a cercetării impactului problemelor de
natură etică/morală în geneza tulburărilor psihice (logoterapia,
nevrozele noogene).
 2. TEORII ETICE FUNDAMENTALE. OPRIȚI-VĂ!
Pentru ce trăim? Și cum?
Arta de a trăi bine, plăcut, cu sens
Imaginați-vă un grup fericit de cretini care muncesc. Cară
cărămizi pe un câmp deschis. În momentul în care au terminat
de pus cărămizile una peste alta la un capăt al câmpului, încep
să le transporte la capătul opus. Asta continuă fără încetare și,
câte zile are anul, ei sunt ocupați cu același lucru. Într-o zi,
unul dintre cretini se oprește pentru suficientă vreme ca să se
întrebe ce face. Își pune problema scopului pentru care cară
acele cărămizi. Iar din acel moment nu mai e la fel de fericit cu
ocupația sa cum fusese înainte.
Cretinul care se întreabă de ce cară cărămizile sunt eu.
Anonim. Bilet de adio al unui sinucigaș (apud Yalom, 2012)
• După răspunsul la problema legată de ceea ce este bine să faci
cu viața ta, unică, iremediabil finită și irepetabilă, putem să
distingem între:
- etici teleologice - indică scopul vieţii
- etici ale virtuţii – indică virtuțile existenței
După alte criterii:
• etici obiective (Kant) şi subiective (Nietzsche);
• etici imanente (Epicur) şi transcendente (Platon);
• etici absolute (Platon) şi relative (Protagoras).
CUM ARATĂ O VIAȚĂ ÎMPLINITĂ?
Eticile teleologice
Sunt construite pe axa mijloc-scop
Care trebuie să fie ţelul (telosul) vieţii umane, scopul acesteia? Care este cel
mai mare bine pentru om (summum bonum)? - etici ale binelui. Elementul
comun - valoarea unei acţiuni este dată de scopul acesteia (plăcerea,
fericirea, înţelepciunea).
După scopul indicat în calitate de bine suprem al vieţii umane, eticile
teleologice pot fi grupate în:
etici hedoniste / etici eudemoniste.
Eticile hedoniste (grecescul hedone - plăcere) - scopul vieţii omului este acela
de a se bucura de cât mai multe plăceri, evitând suferinţa. După accentele
puse pe trăirea plăcerii şi, respectiv, pe evitarea suferinţei, putem distinge
în interiorul hedonismului mai multe niveluri.
Un prim nivel, mai grosier, cu dominantă senzorială, se materializează în
sintagma „trăieşte-ţi clipa”, bucură-te în fiecare moment al vieţii tale de
orice plăcere îţi iese în cale; nu rata nimic, căci fericirea vieţii este dată de
suma plăcerilor trăite.
Aristip din Cirene (430-355) este întemeietorul Şcolii cirenaice
Un al doilea nivel, mai moderat, este reprezentat de Epicur
(341-270), întemeietorul celebrei şcoli ateniene în aer liber,
numită Grădina lui Epicur (306).
Plăcerea - binele suprem, dar prin aceasta nu înţelegea
voluptăţi şi orgii, ci solicita folosirea raţională a plăcerii:
- pe unele trebuie să le favorizăm (cele naturale şi necesare),
- pe altele trebuie să le admitem (plăceri naturale dar
nenecesare),
- iar pe altele să le evităm (plăceri nenaturale şi
nenecesare).
Numai astfel vom obţine acea stare privilegiată, de linişte
sufletească netulburată - ataraxia. Prin urmare, accentul
cade pe definirea negativă a plăcerii, mai mult ca absenţă a
durerii, pe atitudinea moderată în faţa plăcerilor, cu scopul
de a ne cruţa atât de consecinţele neplăcute ale plăcerilor
violente, cât şi de frustrarea dorinţelor neîmplinite.
 Al treile nivel – utilitarismul – aritmetica plăcerilor
Este mai bine să fii o ființă umană nesatisfăcută decât un porc satisfăcut; este mai bine să fii un
Socrate nesatisfăcut decât un nebun satisfăcut. Iar dacă nebunul sau porcul sunt de altă părere, aceasta se
datorează faptului că ei cunosc numai o latură a problemei.
(Jh. St. Mill, Utilitarismul)

- scopul vieţii este fericirea, iar aceasta este identificată cu plăcerea şi absenţa
suferinţei.
- Principiul utilităţii e varianta morală a calculului cost-beneficiu al economiştilor: o
acţiune e raţională numai dacă maximizează beneficiile nete, adică dacă beneficiile
depăşesc costurile - Jeremy Bentham (1748 – 1831). Fericirea poate fi măsurată
prin unităţi de plăcere ierarhizate după intensitate, durată, siguranţă, apropiere,
fecunditate, puritate, întindere.
Jh. St. Mill (1806 – 1873): “Crezul care acceptă ca fundament al moralei utilitatea
sau principiul celei mai mari fericiri susţine că acţiunile sunt corecte proporţional
cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să
producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii”. Prin
plăcere Mill înţelege toate plăcerile demne de o fiinţă umană – de la cele
elementare, ale trupului, până la cele mai elevate plăceri ale spiritului.
În regula de aur a lui Isus din Nazaret, afirmă Mill, putem găsi întregul spirit al eticii
utilității. ”Să faci altora așa cum vrei să ți se facă ție” și ”să-ți iubești pe aproapele
tău ca pe tine însuți” – iată idealul de perfecțiune al moralei utilitariste (pp. 32-33).
Nota distinctivă a utilitarismului contemporan o constituie consecinţialismul social:
sunt bune acele acţiuni (plăceri) care aduc cea mai mare cantitate de fericire
socială – utilitatea publică – criteriu de analiză a deciziilor publice – calculul de
oportunitate.
• Aplicație 1: Un medic este pus în următoarea dilemă: să salveze viața unui
pacient grav rănit într-un accident, sau să-l lase să moară, salvând viața a
cinci pacienți internați, care aveau nevoie urgentă de un transplant. Cum
ar proceda un medic utilitarist?
• Aplicație 2: Un vagon scăpat de sub control urmează să ucidă cinci oameni.
Dacă se manevrează macazul spre dreapta, atunci va fi ucisă doar o
singură persoana, o bătrânică surdă ce traversează liniile căii ferate.
Manevrăm macazul?
• Aplicaţie 3: S-a inventat o maşină la care dacă ne conectăm putem trăi
cele mai intense plăceri pe care ni le putem imagina. Ne conectăm la
această maşină pentru tot restul vieţii? De ce?
Pentru a fi corecți cu Mill, trebuie să mai facem o precizare. Calculul utilității se
impune doar într-o a doua instanță. Prima instanță de decizie a moralității actului
este cutuma, morala comună împărtășită de membrii comunității. În chestiunile
inedite, pentru care nu există soluții în morala standard, se impune calculul
utilității. Apoi mai e ceva. Una e decizia morală, alta e decizia de oportunitate...
În urma luptei dintre ”prietenii pământului” și ”prietenii cerului”, filosofia
hedonistă ”zace în tabăra învinșilor”, căci, argumentează Onfrei, ”dacă bisericile s-
au golit, spiritele au rămas impregnate de învățătura creștină: devalorizarea
corpului, a senzațiilor, a emoțiilor, a cărnii, a pasiunilor, a pulsiunilor, a femeii, a
plăcerii, a bucuriei, supraestimarea ascetismului, a suferinței, a renunțării, cu
corolarul lor: misoginismul și falocrația” (p.31).
Psihoterapiile dinamice, de sorginte freudiană, merg pe linia hedonismului.
Principiul plăcerii este cel care ne guvernează existența. În prima parte a vieții
căutăm excitația plăcerii, aspectul pozitiv al ei, iar în a doua parte, accentele cad
pe aspectul negativ, al evitării neplăcerii și suferinței.
De pe alte coordonate paradigmatice, psihoterapia cognitiv comportamentală și
psihoterapiile umaniste, existențiale (experiențiale), se situează tot în prelungirea
filosofiei hedonice, care urmărește trăirea unei vieți împlinite, o viață pe care ne-ar
plăcea s-o trăim încă o dată, dacă acest lucru ar fi cu putință.
 Obiecții la adresa teoriilor consecințialiste
Din perspectivă consecințialistă, scopul scuză mijloacele. Dacă acțiunea are consecințe
bune, respectiv, sporește gradul de fericire generală, atunci ea este morală. Dacă
acceptăm această poziție, atunci ”absolut nimic nu e interzis: nici violul, nici
tortura, nici chiar crima”. Așa să stea lucrurile? Imaginați-vă situația în care un
terorist este torturat pentru a mărturisi unde este plasată bomba care ar ucide
sute sau mii de persoane nevinovate. Este tortura în cazul acesta tolerabilă? Dar
dacă acceptăm ideea generală conform căreia scopul scuză mijloacele, atunci va
trebui să acceptăm tot felul de fapte abominabile, sub scuza că rasa se purifică,
cunoașterea progresează, și societatea va avea de câștigat din asta. Deși pot exista
situații catastrofale în care consecințele pot devansa mijloacele conjuncturale, nu
putem accepta generalizarea unei astfel de poziții. Ar părea că teoriile
consecințialiste sunt mai degrabă teorii ale justificării, care oferă atenuante pentru
anumite comportamente discutabile.
Atenție! Una este socoteala de oportunitate și alta socoteala morală.
Aplicație:
Un tată avea doi copii și ambilor le-a interzis să intre în biroul său câtă vreme el nu
este acasă. Într-una din zile, unul dintre copii intră în cameră și se joacă cu
creioanele colorate de pe biroul tatălui său. Din greșeală, atinge însă călimara
și face o pată mică de cerneală pe birou. Peste ceva timp, celălalt copil, vrând
să-i facă tatălui o surpriză, intră și el în birou și face ordine prin cameră. Din
greșeală, atinge însă și el călimara și face o pată mare pe birou. Ce crezi tu, cei
doi copii sunt la fel de vinovați sau nu? (J. Piaget)
 Eudemonismul și etica virtuții

• Gr. eudaimonia – fericire - consideră că cel mai mare bine (scopul vieţii) este
fericirea, scop în sine, celelalte valori (plăcerea, onoarea, bogăţia, sănătatea) fiind
doar mijloace pentru a fi fericit.
Aristotel: Scopul vieţii este fericirea, iar aceasta este conformă virtuţii specific umane,
care este raţiunea. Ca urmare, a fi fericit echivalează cu a trăi în conformitate cu
raţiunea. Justificarea constă în înţelegerea virtuţii ca esenţă a fiindului: fericirea
omului constă în activitatea contemplativă, punând sub controlul raţiunii plăcerea,
averea, onoare, ca mijloace pentru a fi fericit. Aceasta nu înseamnă însă nici o viaţă
ascetică şi nici decizie doar în urma deliberării raţionale. Utilizarea raţiunii este
necesară, dar nu şi suficientă, unele acţiuni necesitând reacţie imediată, conform
aspectului dispoziţional al comportamentului.
• Entelehia – actualizarea deplină a potenţialului (azi se vorbeşte de autoactualizare,
autorealizare, dezvoltare a potenţialului, dezvoltare personală, - creştinism –
acedia – lenea – păcatul de nu face cu propria viaţă tot ce se poate face din ea).
• Viaţa fericită este dusă în conformitate cu virtutea. Raţiunea ne ajută să
identificăm virtutea în calea de mijloc, evitând extremele, insuficienţa şi excesul.
Generozitatea între zgârcenie şi risipă, curajul între laşitate şi temeritate. Rele prin
ele însele sunt bucuria pentru nenorocirea altuia, impudoarea, lipsa de ruşine,
invidia, adulterul, furtul, crima, injustiţia, laşitatea, desfrâul.
 Plăcerea și fericirea nu mi-au apărut niciodată ca
scopuri în sine (numesc această bază etică idealul
turmei de porci). Idealurile mele, care m-au călăuzit și
mi-au dat curajul de a înfrunta greutățile vieții, au fost
binele, frumosul și adevărul.
A. Einstein

Renașterea contemporană a interesului pentru teoria

virtuții este datorat operelor a doi filosofi:
- Elizabeth Anscombe și
- Alasdair MacIntyre(vezi Tratat de morală.După virtute)
- Se încearcă astfel depășirea amalgamului teoriilor etice
printr-o ”abordare neoaristotelică a onestității umane,
bazată pe ansamblul calităților, care oferă o anumită
concepție referitoare la sensul vieții”
 Etica terapeutică a stoicismului. O etică a responsabilităţii
Etica stoică este în fapt tot o etică a virtuții, dar distinctă de etica aristotelică.
Fundamentul ei este naturalismul stoicilor. Este etica ”naturală” (”în conformitate
cu natura”), a echilibrului rațional, a lucidității, resemnării (stoice), a
responsabilității și onoarei.
”Adevărata lege este rațiunea dreaptă în acord cu natura” afirmă Cicero (De republica).
Printre personajele cele mai reprezentative se numără un sclav eliberat, Epictet (55-
135), un înalt funcționar al Imperiului Roman, Seneca (4 îH - d. 65), și marele
împărat Marc Aurelius (121-180). Ei sunt cei care au centrat reflecția speculativă
mai ales către propria experiență interioară.
Etica stoică stă la rădăcinile psihoterapiei terapiei cognitiv-comportamentale.
”Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le au despre ele”,
afirmă Epictet. Prin urmare, psihoterapeutul încearcă să identifice cognițiile
disfuncționale (”opiniile”) și să le înlocuiască cu altele funcționale, căci ”Binele și
răul nostru nu stau decât în puterea noastră”(Epictet).
Înțeleptul separa ceea ce stă în puterea noastră de ceea ce nu stă în puterea noastră.
Epictet: ”Trebuie să mor. Trebuie să fiu întemniţat. Trebuie să fiu exilat. Dar trebuie să
mor mârâind? Trebuie să şi suspin? Poate să mă împiedice cineva să plec în exil
zâmbind? Stăpânul mă ameninţă că mă pune în lanţuri: ce spui? Mă pui în lanţuri?
Îmi vei pune în lanţuri piciorul, dar nu voinţa. Nu, nici măcar Zeus nu poate asta”.
Când coeficientul de adversitate e formidabil, rămân responsabil pt atitudinea mea
faţă de adversitate.
Epictet: ”- Îmi curge nasul, fără încetare și acest
lucru mă deprimă, afirmă un epicureu.
- De ce ai mâini? Nu pentru a-ți șterge nasul?
- Dar nu ar fi mai bine, zice epicureul, să nu mai
existe răceală pe lume?
- Și nu ar fi și mai bine să-ți ștergi tu nasul?”
Cea mai mare victorie e cea pe care o obții în
lupta cu tine însuți, cu propriile ispite și
încercări: ”Nici victoriile de la jocurile
olimpice, nici cele din bătălii nu-l fac pe om
fericit. Singurele care-l fac fericit sunt cele pe
care le obține în lupta cu el însuși”
”Nimic nu e gratis. Vrei să ajungi consul? Trebuie să te rogi, să te milogești, să
săruți mâna unuia și altuia, să stai la poarta sa, să treci prin mii de umilințe și
de gesturi nedemne, să trimiți în fiecare zi daruri.”
Și o mostră de consiliere vocațională…:
”Gândește-te bine înainte de a te hotărî, și apoi rămâi la ce ai ales. La orice
lucru cântărește bine și începuturile și urmările lui. Altfel, vei începe multe cu
entuziasm, ca cel care nu știe încotro merge, dar la prima greutate te vei lăsa
de toate.
Vrei bunăoară să ieși triumfător la jocurile olimpice? Prea bine, dragă. Face!
Atunci cumpănește antecedentele și urmările și apoi te apucă hotărât de
treabă! Trebuie supunere la rigorile disciplinei, regim special la mâncare,
abținere de la lucruri dulci, exercițiu încordat la ore fixe, pe arșiță ca și pe frig,
abținerea de la apă rece și de la vin, când ți-e sete, într-un cuvânt, să te dai cu
totul pe mâna maestrului de gimnastică și a doctorului. Apoi în timpul luptelor,
tăvăleală prin nisip, când și când câte-o mână julită, un picior scrântit; pulbere
pe gât oricând, câte un bici la spinare uneori, și la urma urmei poate… învins.
După ce le-ai numărat pe toate acestea și dacă tot crezi că merită, apucă-te de
atletism. Dacă începi însă, fără a te gândi la ele, ești ca un copil care acum se
joacă de-a atleții, acuși de-a gladiatorii, acum suflă în trompetă și acuși
declamă tragedii. Așa și tu: azi atlet, mâine gladiator, poimâine orator,
răspoimâine filosof. Și la urma urmei o secătură! O maimuță ce imită tot ce
vede și trece mereu de la o maimuțăreală la alta.”
O etică a curățeniei interioare și exterioare:

”Curățenia este pentru trup ce e puritatea pentru

suflet. Natura însăși te învață curățenia. Cum e
posibil ca după ce ai mâncat să-ți rămână ceva
între dinți, ea îți oferă apa și-ți poruncește să-ți
clătești gura, pentru a fi om, iar nu o maimuță sau
un porc. Ea îți oferă o baie, ulei, lenjerie, pieptene
și sodă împotriva sudorii și a murdăriei de pe
piele ta. Dacă nu te servești de ele înseamnă că
nu ești om.”
M. Aurelius: ”Lumea se duce în vilegiatură la țară, la
munte sau la mare, și tu însuți ai obiceiul să dorești cu
aprindere așa ceva. Toate acestea însă se datoresc
neștiinței și slăbiciunii, deoarece îți este la îndemână să
te retragi, în orice oră îți place, în tine însuți. Nu există
pentru om refugiu mai tihnit și mai liniștit ca sufletul
său propriu…”
Pacea interioară, liniștea sufletească, armonia sufletului
cu el însuși sunt temeiurile unei vieți înțelepte. De aici
pleacă totul. Cine este dezbinat lăuntric nu poate fi
altfel cu ceilalți și cu lumea. Armonia începe din
interior și se deschide spre lume. Prin urmare, terapia
sufletului, psihoterapia, este decisivă pentru modul în
care ne raportăm la noi și la lume. Aici stă toată
fericirea și nefericirea din lume.
Seneca: ”Noi hotărâm ce poveste ne spunem”!
Seminar 1: Teorii etice fundamentale (I)
Sarcini:
a) Clarificarea conceptelor: etică, morală, etică aplicată, deontologie, deontologie
profesională, etici teleologice, etici hedoniste, etici eudemoniste, etici ale virtuții,
etica stoică, consecințialism, etici deontologice .
b) Invitație la reflecție: Argumentare în favoarea unui anumit scop al vieții. Pentru ce
merită trăită viața? Și cum merită ea trăită?
c) Clarificări problematice: Referat vizând: Întemeieri etice ale paradigmelor
psihoterapeutice contemporane (psihanaliza și principiul plăcerii (hedonismul);
psihoterapia cognitivă și schimbarea cognițiilor disfuncționale cu altele funcționale
(stoicismul)).
d) Invitație la lectură: Prezentarea succintă a unei cărți de etică.
Recomandări pentru lectură (din memorie, nu mai caut acum, editurile și anii, în
ordinea crescătoare a complexității):
Szentagota-Tătar, A., David, D., 2017, Capitolul ”Fericirea” din Tratat de psihologie
pozitivă, Polirom, Iași
Un studiu (oricare) al lui Seligman, de pe site-ul APA (vezi și în bibliografia capitolului
citat anterior).
H. Grenier, Marile doctrine morale
A.C. Sponville, Mic tratat asupra marilor virtuți
P. Singer, Tratat de etică
PS: vedeți și bibliografia inițială și spațiul virtual!
Succes!
 Etica deontologică. Deontologia filosofică
Etica deontologică (gr. deon = datorie) este una a îndatoririlor sau obligaţilor.
Acţiunile sunt bune, corecte, morale prin ele însele şi nu prin consecinţele lor, ci
pentru că au la bază valori intrinseci, care valorează prin ele însele
Immanuel Kant (1724 - 1804).
Fericirea este înlocuită cu datoria.
-Fericirea e în relație cu dorințele, iar acestea nu sunt întotdeauna demne de stimă
-Realizarea fericirii ține de înprejurări ce nu sunt în întregime sub controlul nostru.
Ce este sub controlul nostru? „Ne stă în putere să fim demni de a fi fericiţi.”
Ce ne face însă demni de a fi fericiţi? Întreaga demnitate, afirma Kant, constă în a-ţi
face datoria.
Datoria = respect exclusiv pentru lege, iar legea este considerată a fi expresia
autonomiei voinţei de a-şi da sieşi maximele morale.
”Ce trebuie sa fac?” Fă-ți datoria!
O etică structurată nu pe indicarea materiei actelor noastre, ci doar a formei lor
universale
Omul, fiind persoană, este scop în sine. De aici va rezulta şi imperativul categoric: Tratează
umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana altuia, întotdeauna şi în acelaşi timp
ca scop şi niciodată numai ca mijloc; aceasta înseamnă a acţiona întotdeauna astfel
încât maxima acţiunii tale să poată deveni oricând o maximă a acţiunii universale.
Acțiuni conforme cu datoria/din datorie (vezi ”caritatea ”electorală)
Ca urmare, la întrebarea „Ce trebuie sa fac?” Kant răspunde, fă-ţi datoria!, acţionează din
respect pentru legea morală! Şi poţi să faci aceasta, întrucât eşti liber şi poţi acţiona în
virtutea autonomiei voinţei.
Voinţa bună este cea care califică un comportament ca fiind moral. Ea nu ţine de situaţie,
conjuncturi, calcule de eficienţă socială. Morala nu e o chestiune algebrică, de contabil,
nu se judecă după cantitate, ci după calitate.
”Nu este pentru noi esențial și deci necesar să știm ceea ce Dumnezeu poate face sau a
făcut pentru mântuirea noastră; ci să știm ceea ce trebuie să facem noi înșine pentru a
merita ajutorul lui”, afirmă Kant.
Trebuie să-ți faci datoria în orice situație! Trebuie să fii corect!
Merită oare? Există un Dumnezeu? Dacă există, îmi va da fericirea veșnică. Dacă nu, eu am
facut ce mi-a stat în putință pentru a fi demn de fericire. Și nu e lucru puțin!
Poziţia kantiană reprezintă desigur un ideal-tip de etică deontologică, un absolutism
deontologic, fără nici o inflexiune, fără niciun compromis. Alte poziţii deontologice sunt
mai nuanţate, non-absolutiste, admiţând o anume doză de relativism, considerând că
uneori acţiunea de a minţi poate avea la bază voinţa bună (W.D. Ross - Nu-i spun
adevărul criminalului care vrea să ucidă o fiinţă nevinovată).
Deontologiicontemporane :Thomas Nagel, Thomas Scanlon, R. Scruton, F. Kamm.
• Pe această poziție sunt construite Declarația universală a
drepturilor omului, ca și codurile deontologice ale profesiei,
în care respectul demnității umane este postulat ca un
principiu fundamental.
• Omul este persoană, scop în sine, indiferent de
circumstanțe particulare (vârstă, sex, culoare, credință
religioasă, opțiune politică, sexuală etc) și trebuie respectat
ca atare, tratat întotdeauna ca scop și niciodată doar ca
mijloc.
• Profesionistul autentic își face datoria dând curs normelor
ce derivă din principiul respectului demnității umane.
Corectitudinea și expertiza rezumă profesionalismul.
• Actualul cod deontologic al psihologilor români stipulează
în mod expres ”obligația de mijloace” în practica
psihologică. Cu alte cuvinte, maxima, intenția bună și
întemeiată procedural este ceea ce contează, căci
rezultatele nu mai depind doar de psiholog. Depinde de el
să utilizeze corect cele mai adecvate mijloace în situația
dată. Și pentru asta este răspunzător.
 Contractualismul etic
Th. Hobbes (1588 – 1679) şi J.J. Rousseau (1712 – 1778) - normele morale sunt rezultatul acordurilor,
convenţiilor prin care oamenii îşi rezolvă paşnic divergenţele de interese. Moralitatea cotidiană ne cere
să fundamentăm interesul reciproc pe respectarea drepturilor celorlalţi.
Neocontractualismul: John Rawls (1921- 2002) - A Theory of Justice (1971). Dreptatea este prima dintre
virtuţi.
Există o datorie morală: cea de a aplica tratamente drepte şi de a construi instituţii drepte
Poziţia originară şi vălul de ignoranţă; interes personal, raționalitate pură, calcul anticipativ
1. Principiul libertăţii maximale: fiecare persoană care participă la o practică, sau care este influenţată
de aceasta, are un drept egal cu cea mai largă libertate care e compatibilă cu o libertate de acelaşi fel a
celorlalţi.
Acest principiu este de prima prioritate, trebuie realizat înaintea celui de-al doilea.
2. Principiul admiterii inegalităţilor: inegalităţi sunt permise cu condiţia ca ele să acţioneze în favoarea
tuturor, să fie legate de statusuri, deschise tuturor în condiţiile egalităţii de şanse. Sunt admise
inegalităţi ce ţin de beneficii şi răspunderi (de exemplu: inegalitatea în a ocupa funcţii, posturi – în
condiţiile egalităţii de şanse, preţuirea şi recompensele, salariile, prestigiul, averea dobândită).
Inegalităţile de acest tip sunt permise fiindcă avantajează toţi participanţii la o practică. O normă este
dreaptă dacă aplicarea ei avantajează şi pe cel mai dezavantajat membru al comunităţii în care ea se
aplică.
Neocontractualismul rawlsian este o etică inspiratoare pentru orice cod profesional. Sugestia că putem
să fim în locul oricui şi că trebuie să ţinem cont de aceasta atunci când ne stabilim regulile propriei
activităţi trimite la câteva idei importante. Politicienii aflaţi la putere pot să ajungă în opoziţie sau doar
cetăţeni care trăiesc după o politică ale cărei consecinţe le suportă. Patronii sunt şi clienţi, funcţionarii
publici sunt şi contribuabili, medicii sunt şi pacienţi, jurnaliştii sunt şi consumatori de presă. Oricând şi
oricine poate să ajungă în cea mai dezavantajată poziţie. De aceasta ar trebui să ţină cont atunci când
stabilesc "regulile jocului".
 Etica teologică
• Acţiunea imperativă, din datorie, în conformitate cu prescripţia, poate fi şi
religioasă. Dacă la Kant legea morală fundamentală, principiul moral sau
imperativul categoric provenea din condiţia omului de scop în sine, niciodată doar
mijloc, în eticile religioase imperativul îl constituie porunca divină. Toate obligaţiile
morale provin din porunca zeului. Decalogul reprezintă un set al obligaţilor
necondiţionate, indiferent de consecinţele acţiunii. La fel şi modelul
comportamental al fondatorului religiei respective. Este însă vorba despre o
deontologie întemeiată în particularul unei anume credințe şi pe decretele unui
anume întemeietor. Adeziunea la o astfel de etică ţine de adeziunea la o anume
credinţă religioasă. Deci de o adeziune şi nu de principiu raţional. Totuşi, să dăm
cezarului ce-i aparţine, dar nu şi ce nu este al acestuia.
• Raţiunea e universală, e adevărat. Dar să reflectăm puţin la câte dintre acţiunile
noastre sunt întemeiate raţional, pe calcul pragmatic sau valoric. Probabil vom
constata că majoritatea deciziilor noastre sunt influenţate de sentiment, de
emoţie, de credinţele noastre. Vom fi de acord cu Kant asupra faptului că nu
putem întemeia morala pe sentiment (schimbător şi capricios), dar trebuie să
acceptăm faptul că dacă la întemeierea respectivă participă şi sentimentul,
credinţa, speranţa, iubirea, atunci ea prinde rădăcini adânci în structura de
personalitate şi rezistă până la sacrificiu de sine.
Religia creștină este o religie a iubirii pană la jertfă, după modelul christic.
Iubirea aproapelui, a străinului și a dușmanului. Nu e prea mult pentru un biet
muritor?
”Morala creștină - afirmă Onfray - duce direct la abator. Iubirea pentru cel ce
nu merită a fi iubit nu e de dorit; întoarcerea celuilalt obraz în fața celui
care se pregătește să te gazeze sau să-ți taie gâtul e un fapt cu neputință
de acceptat; refuzul de a-i judeca pe oamenii nedrepți, malefici, perverși
duce la nihilism etic.”
Ar trebui, poate, să începem prin a fi drepți, a fi corecți, prin a ne face datoria.
Dacă poți merbge și mai departe, iubește! Dar vezi că iubirea fără rațiune
poate ascunde cele mai ticăloase uri și cele mai mari dezastre!
Credința multă și mintea puțină este rețeta oricărei intoleranțe și al oricărui
terorism, religios ori politic!
Yalom, Mama și sensul vieții, Humanitas, 2018
”De când mă știu am considerat de la sine înțeles că sistemele religioase au apărut pentru a oferi
alinare și pentru a calma neliniștile condiției noastre umane” p. 32.
”Vrem să fim, ne e groază de neființă, și inventăm basme frumoase în care toate dorințele ni se
transformă în realitate. Scopul necunoscut care ne așteaptă, sufletul nepieritor, raiul,
nemurirea, Dumnezeu, reîncarnarea – toate sunt iluzii, toate sunt menite să îndulcească
amărăciunea de a fi muritor”, p.33.
”Și totuși, ca terapeut, îmi țin pentru mine aceste sentimente: știu că credința religioasă este un
puternic izvor de alinare, și nu trebuie niciodată să zdruncin o credință dacă nu am ceva mai
bun de pus în loc”, p. 33.
 Etica fenomenologică
(etici ale sentimentului, etici intuiţioniste sau ale inspiraţiei, etica grijii sau etici feministe etc)
Eticile fenomenologice, ale dăruirii sau ale dialogului subaltern, conform cărora relaţia trăită, faţă
către faţă, este datul ontic fundamental al existenţei de tip uman, iar eticul se naşte în
dezechilibrul relaţiei care îl plasează în avans pe celălalt (M. Buber, Emm. Levinas, J.L.
Marion).
Martin Buber - faptul fundamental al existenţei umane îl constituie „omul-între-oameni”
(l’homme-avec-homme), categoria fundamentală a realităţii umane fiind cea a relaţiei, a lui
între (l’Entre-les-deux). „La început este relaţia” –matricea sufletească a umanului.
„cuvintele fundamentale” : Eu-Tu şi Eu-Acela (cuvinte de relație).
Ontogenetic şi istoric, consideră Buber, lumea lui Acela – universul de experimentare şi uz – se
lărgeşte, în timp ce puterea de relaţie a omului se micşorează.
Dacă păcatul primordial constă în refuzul relaţiei, Eu-Tu-ul transformându-se în Eu-Acela, atunci
mântuirea nu poate consta decât în a restabili relaţia, în a reînvăţa să spui Tu unui Acela,
adică a depăşi raportul neutral-cognitiv şi pragmatic-interesat, printr-o relaţie trăită cu
aproapele, cu lumea şi cu Dumnezeu.
Em. Lévinas - relaţia sau dialogul este o „gândire a inegalului”, „Eu” fiind ostaticul lui „Tu”.
„Interlocutorul nu este un Tu, afirmă filosoful francez, ci un Dumneavoastră.” Disproporţia
dintre Celălalt şi Mine este tocmai conştiinţa morală. Această asimetrie este cheia filosofiei
lévinasiene: „întotdeauna celălalt trece înainte”. Datorită acestei asimetrii, materializate în
primatul alterităţii în raport cu ego, poate exista în lume milă, compasiune, iertare şi
proximitate, şi chiar acel simplu „după dumneavoastră, Doamnă”. Pornind de la astfel de
situări, psihologia zilelor noastre ar trebui să redescopere importanţa covârşitoare pe care o
are calitatea relaţiei umane, în general, şi calitatea relaţiei dintre psiholog şi client, ca fapt
moral elementar și ca suport terapeutic condițional.
 Etica existențialistă
Avem două vieți, iar a doua începe când îți dai seama că ai doar una
Mario de Andrade
Redefinirea omului ca timp, singura ființare care nu are ființă, care se definește și redefinește cu fiecare
alegere, în mod dinamic și proiectiv, ca posibilitate de a fi.
Inautenticitatea existenței, omul căzut în automatismele cotidiene, sub dominația lumii, în impersonalul
”Se” (face). Cotidianitate, omul care fuge de putința sa autentică de a fi, fuge de întâlnirea cu sine. Fug
fara să știu că fug! Alerg năuc prin lume.
Angoasa - trezire în autenticitate, ce face trecerea dintr-un regim existențial în altul al faptului-de-a-fi-în-
lume. Când ea survine, sunt pus față în față cu mine însumi. Lumea dispare cu funcționarea ei, se
golește de conținut, își pierde greutatea, importanța, semnificația.
Angoasa devine un comutator ce întrerupe circuitul sinelui impersonal, al vieții trăite ca flecăreală,
butonarea telefonului, a telecomenzii, și deschide circuitul putinței proprii de a fi, al opțiunii proprii, al
deciziei morale, al întâlnirii cu posibilitatea imposibilității existenței- oglinda aburinda încă a neființei.
Omul - proiect, aruncare, cădere. Dasein-ul se confruntă cu posibilitatea sa de a fi. Tot ce intreprindem sub
imperiul finitudinii este grijă, existențial integrator, preocupare pentru sine, ”grijă-pentru-celălalt”
Perspectiva de ”a nu mai fi”, conștiința aflării pe drum către el dă integralitatea autentică a Dasein-ului.
Dacă am să mor, ce trebuie să fac cu viața mea, cum să mă port, cum îmi modelez comportamentul și
viața? Omul devine existență autentică tocmai prin posibilitatea morții. ”A putea să fii” își capătă
valoare tocmai din ”a putea să nu mai fii”
Dasein-ul este autentic numai în măsura în care își construiește viața în orizontul anticipativ al
morții.Conștiința că ne ”săvârșim din viață” generează premisele de a ne desăvărși în viață
Kierkegaard, Heidegger, Camus, Sartre – psihologia umanistă
 Și totuși, Cum poți să faci față asaltului absurdului?
Un răspuns fenomenologic – J.L. Marion

Singura asigurare în fața zădărniciei este posibilitatea iubirii!

Înainte de a fi un animal care gândește, un ego cogitans, omul este un animal erotic,
un ego amans

Întrebarea fundamentală: Mă iubește oare cineva?

Pentru a spera chemarea iubirii, trebuie să începi prin a iubi tu primul, a iubi în avans,
pentru a face iubirea cu putință, fără rațiune suficientă
Spațiul specific iubirii este cel al darului; totul depinde de donator
Locuiesc acolo unde locuiește iubirea mea. Iubirea e cea care mă locuiește!

Dăruind eu primul, constat că nu sunt primul și nici cel dintâi în actul iubirii și al darului
A Dieu!
De urmarit: https://www.facebook.com/tikaboo.ro/videos/822410431232328/
 Caracteristici ale eticii contemporane
• Căderile moralei!
• Postmodernitatea renunţă la etica datoriei inflexibile şi dezinteresate. Amurgul datoriei (Lipovetsky)
face loc unei etici nedureroase, în care drepturile subiective domină prescripţiile imperative, iar
lecţiile de morală sunt însoţite de spoturi publicitare ce exaltă viaţa confortabilă şi fericirea
personală. „După virtute” (MacIntire), când liturghia datoriei nu mai are suprafaţă socială, etica se
apleacă asupra unor teme de interes imediat, aplicativ, cum ar fi cele legate de mass-media,
bioetica, etica medicală sau asupra deontologiilor profesionale. Componenta etică a filosofiei îşi
asumă sarcina de a raţionaliza şi întemeia pe principii justificative acţiunea cotidiană şi deciziile de
viaţă ale contemporanului nostru, care are totuşi nevoie de temeiuri justificative pentru alegerile
sale, chiar dacă nu mai recunoaşte o etică austeră a datoriei.
• Etica deontologică rămâne actuală, în ciuda tuturor acestor (de)plângeri, în opoziție cu
degringolada sec. XX. Fie că indică forma universală a acţiunilor morale, cazul eticii formale
kantiene, fie formulează un set de constrângeri sau interdicţii ataşate deciziilor şi acţiunii
subiecţilor: „Să nu minţi clientul”, Să nu-l înşeli”, „Să nu întreţii relaţii sexuale cu el” etc. Anumite
acţiuni sunt greşite prin natura lor, motiv pentru care nu e nevoie de speculaţii privind consecinţele
lor posibile şi nici de o încercare de calcul a valorii lor. Sunt, prin urmare, greşite acele acţiuni care
încalcă normele deontologice; suntem obligaţi la respectarea lor oricare ar fi consecinţele.
Supunerea sau conformitatea la normă este singura care ne defineşte ca persoane corecte.
Caracterul absolut al normelor nu înseamnă şi caracterul liniar şi univoc al acestora; operând
distincţii subtile, deontologii contemporani admit nuanţări. Spre exemplu, a nu minţi nu este
echivalent cu a tăinui adevărul. Minciuna este considerată o acţiune imorală, care intenţionează
înşelarea celuilalt, dar ascunderea adevărului nu urmăreşte acest fapt, ci, uneori, protejarea binelui
clientului şi, ca urmare, nu este prohibită sau considerată ca fiind imorală. De asemenea, sunt
admise excepţii legate de aşa-numitele situaţii critice sau clauze catastrofale, ca preîntâmpinarea
acţiunilor teroriste sau a atacurilor nucleare.
• Pe aceste baze ale unei viziuni legaliste asupra moralei s-au constituit coduri normative pentru
diverse profesii.
 Teme pentru evaluare

Etică, morală şi deontologie profesională – delimitări conceptuale

Stabiliţi deosebirile dintre eticile teleologice şi cele deontologice
Caracterizaţi pe scurt eticile teleologice
Caracterizaţi hedonismul
Caracterizaţi eudemonismul raţional
Etica stoică
Specificul deontologiei kantiene
Caracterizaţi contractualismul etic
Etica religioasă
Specificul eticilor fenomenologice
Paradoxuri ale eticii existențialiste
Caracteristici ale deontologiei contemporane

(De discutat efectul Muhammad Ali (Cassius Clay): ”Eu am zis că sunt cel mai bun nu cel mai inteligent”
– diferenţele dintre dimensiunea onestităţii şi cea a inteligenţei în perceperea sinelui. Ne
considerăm mai buni pe noi înşine, superiori ca moralitate, dar nu ca inteligenţă. Prestigiul
moralităţii – ”omul de nimic” – aneantizarea fiinţei umane ca urmare a insuficienţelor morale nu şi
intelective. Disonanţa socială la români...!)
(Piramida lui Maslow... care nu este a lui... a nevoilor - putem să o transformăm ad-hoc într-o piramidă a
fericirilor – viață plăcută (hedonism), viață bună (eudemonism), viață cu sens (etica virtuții)
Seminar:
Cum putem să fim fericiți?
Cum măsurăm fericirea?
Bibliografie minimală Capitolul ”Fericirea” din
Szentagotai-Tătar A, David D., 2017, Tratat de
psihologie pozitivă, Polirom, Iași, pp.35-55.
https://www.youtube.com/watch?v=eSmC1Vr4b
ck