Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist

român. Este considerat de cititorii români și de critica literară
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Din păcate, viața poetului a fost una scurtă. Acesta a murit când
avea doar 39 de ani. În 1883, a debutat boala care avea să-i fie
fatală, şase ani mai târziu. Diagnosticul pus atunci de medicii de
la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză
maniaco-depresivă”.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară
Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al
Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de
16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.
Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu,
fundamentează motivul poetic al „florii albastre”, întâlnit la
romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste
sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a iubirii în
infinit.
Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1
aprilie 1873. Este una dintre cele mai reprezentative poezii care
tratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în evidenţă
locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire eminesciană.
Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri.
Monologul femeii descrie înstrăinarea treptată a omului de
geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor
abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu
stă în „câmpiile asire” şi în„piramidele-nvechite” ci în iubirea ei:
„Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”. Bărbatul nu o
înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv
pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită:
„Eu am râs, n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în
mijlocul naturii protectoare, reprezentată în lirica eminesciană
de codru: „Hai în codrul cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi
fericirea. Poezia respectă scenariul idilei eminesciene care
începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii
şi sfârşeşte cu despărţirea.
Limbajul popular face distincţia şi între cele două viziuni
despre viaţă situate în antiteză în poezie. Limbajul femeii care
vede fericirea în iubire, diferă de cel al bărbatului care alege
meditaţia.
Dupa prezentarea cadrului terestru ni se prezintă şi
sfârşitul ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în
care eul liric meditează asupra problemei timpului care nu îi
mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă
semnificaţia florii albastre dispare, şi o dată cu „dulcea minune”
se stinge şi iubirea chiar înainte de a se împlini.