INTERPETAREA LIMBAJULUI NONVERBAL AL

COPIILOR
– suport de curs –
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................. 3

CAPITOLUL 1. Emoțiile și rolul lor ............................................................................................... 4

CAPITOLUL 2. Trei emoții fundamentale – frica, furia, tristețea .............................................. 5

CAPITOLUL 2 ȘI JUMĂTATE. Câteva idei despre bucurie .......................................................... 9

CAPITOLUL 3. Importanța conștientizării emoțiilor ................................................................ 10

CAPITOLUL 4. Despre demersul de consiliere educațională ................................................... 13

CAPITOLUL 5. Abilitățile de asistare emoțională ...................................................................... 15

ANEXA 1 : Diferențe între consilierea educațională și consilierea psihologică ..................... 20

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................. 22
 INTRODUCERE

„Educația este înainte de toate o relație.” Isabelle Filliozat

Atunci când nu ne simțim bine, totul pare să meargă pe dos. Suntem incapabili să mai
gândim, să mai luăm decizii, să mai ținem cont de lucrurile din jur. Și încă noi suntem oamenii
mari, adulți, personalități complete, maturizate.

Pentru copii, lucrurile stau și mai și, pentru că sunt mici, iar dezvoltarea lor se află în
plin proces: de cunoaștere de sine și a lumii din jur. Sunt în plină etapă de învățare a
abilităților și a competențelor necesare pentru a face față provocărilor din mediu și a
relațiilor cu ceilalți. Este mai mult decât de la sine înțeles că nu ne putem aștepta de la ei să
se poată stăpâni, să poată înțelege rațional, să se liniștească așa, pur și simplu...

Dar aici intervenim noi și rolul nostru: ca eductaori – părinți și cadre didactice
deopotrivă – este responsabilitatea noastră să-i ajutăm pe copii să deprindă aceste
instrumente atât de necesare navigării prin viață.

Noi nu putem funcționa bine atunci când nu ne simțim bine. Și nici copiii noștri.

De aceea, este imperios necesar ca mai întâi să avem grijă de emoțiile lor, dacă ne
dorim să ajungem la gândirea lor. Vom vedea că latura emoțională a creierului ne poate
deturna complet și îi poate face pe copii nu doar nereceptivi la ceea ce se întâmplă, ci și la
posibilitatea de a învăța ceva din experiența pe care tocmai au traversat-o.

De aceea, considerăm că:

„Educația unui copil înseamnă înainte de toate a avea o bună relație cu acesta. Privilegierea
relației este întotdeauna prioritară. De la agresivitate până la rezultatele slabe la școală, o
relație nesatisfăcătoare antrenează tot felul de simptome. În schimb, una bună ne permite să
ținem piept dificultăților și să depășim împreună obstacolele.” (Filliozat, 2020, p. 20).

Așadar, haideți să vedem împreună ce sunt emoțiile și care este de fapt rolul lor, care
este rolul nostru în dezvoltarea emoțională a copiilor și cum îi putem sprijini cât mai eficient
pe acest drum al afectivității. De asemenea, vom vedea care sunt abilitățile de consiliere de
care avem atât de mare nevoie, precum și care este importanța conștientizării emoțiilor
pentru sănătatea copiilor noștri.
 CAPITOLUL 1. Emoțiile și rolul lor

Ce este emoția? – se întreabă Isabelle Filliozat, terapeut francez, într-unul din

volumele sale despre psihoeducația copiilor (vezi bibliografia).

Și tot autoarea o definește:

„O furie din cauza unei nedreptăți, o frustrare sau o ‘rană’ sufletească. O teamă ce apare când
ești în pericol. O bucurie în cazul unui succes, un moment plăcut petrecut împreună sau pur și
simplu plăcerea de a trăi. O tristețe când pierdem pe cineva drag, când suferim, când avem o
decepție.” (p. 163, 2020)

Emoțiile sunt de fapt reacții psihologice și fiziologice de adaptare la diferitele

evenimente din jurul nostru. Sunt fiziologice pentru că determină modificări la nivelul
organismului biologic, și sunt psihologice pentru că presupun interpretări, atribuirea de
semnificații și mai ales decizii privind comportamentul.

R. Zuili (2019), oferă o definiție ceva mai „precisă”:

„Emoția corespunde unei sensibilități sau unei tulburări interioare care se caracterizează prin
solicitarea a diverse canale de trăiri simultane (psihologic, fizic, fiziologic), care, prin
intensitatea și durata lor, traduc raportul cu lumea: fie că este vorba de un eveniment, de o
persoană sau de o amintire (tristețe, furie, frică, bucurie).” (p. 16)

Emoțiile au rolul așadar de a ne ajuta să ne adaptăm pe noi înșine la ceea ce mediul

înconjurător ne aduce, astfel încât nu doar să putem supraviețui, ci și dezvolta.

Este important să înțelegem faptul că emoțiile reprezintă tipuri de răspuns învățate :

prin reglarea emoțională încă din primele zile de viață pe care copilul o are în relația sa
simbiotică cu mama și, ulterior, prin imitare, preluare, identificare și socializare.

Emoțiile joacă un rol esențial în formarea personalității, fiind asemenea unui filtru
care „ne permite să construim trăirile care vor avea, de foarte multe ori, ca reprezentare
ceea ce noi vom numi într-o zi realitate” (Zuili, 2019, p. 20).

De ceea este vital – pentru buna sănătate psihologică a fiecărei persoane – ca

emoțiile și înțelegerea acestora să se realizeze cu deschidere, conștientizare și mai ales
verbalizare: dând formă lumii din jur, dar și lumii noastre interioare, emoțiile care nu sunt
conceptualizate, putem spune, ajung să devină surse de angoasă – ceea ce poate conduce
mai târziu la dezvoltarea tulburărilor somatice, la anxietate, depresie, izolare etc.
 CAPITOLUL 2. Trei emoții fundamentale – frica, furia, tristețea

1. FRICA

Frica este emoția care se îndeamnă să ne apărăm : simțim frică atunci când ceva ne
amenință și avem nevoie să evităm un lucru ori să luptăm cu el, pentru a ne autoapăra.

Numai că, atunci când nu știm să o gestionăm, frica se transformă în ceea ce

psihologia numește „mecanisme de apărare”, a căror problemă este că sunt nefolositoare
pe termen lung, întrucât se manifestă și în situații în care nu este nevoie de ele (nefiind vorba
de o amenințare reală), ceea ce determină răspunsuri neadecvate din partea noastră.

Mai mult decât atât, ele nu ne liniștesc frica, ci dimpotrivă : doar o ascund, dându-i și
mai mult timp și spațiu mental să se amplifice.

Zuili (2019) ne oferă câteva idei simple prin care îi putem ajuta pe copii să-și
gestioneze frica și să deprindă câteva instrumente eficiente de abordare a acestei emoții:

AȘA NU! AȘA DA!

„Nu este bine să îți fie frică la vârsta ta! *„E normal să-ți fie frică la vârsta ta!”

Frica nu are vârstă. Ca emoție, frica ne Spuneți-i că și adulților le este frică!

însoțește întreaga viață, chiar și adulți fiind:
Frica este o emoție pe care toată lumea o
frica de eșec, frica de a fi văzut drept ceea ce
simte, indiferent de vârstă. Este normală,
nu suntem, frica de a nu fi la înălține, frica de
legitimă, uneori este sănătos să ne fie frică.
a fi trădat, de a fi dezamăgit, de a retrăi
Când ne este frică, înseamnă că suntem
momente dificile...”
conștienți de ceva ce ne sâcâie, de existența
unui risc sau a unui pericol, și a fi lucid
înseamnă să reușim să ne asigurăm împotriva
potențialelor pericole.
„Te pedepsesc dacă frica te împinge să faci Acceptăm și NU judecăm.
prostii.”
Acceptarea faptului ca el să-și exprime fricile
Copilul poate fi tentat să nu ne mai înseamnă să-i permitem demistificarea
împărtășească îndoielile sale și să nu mai acestora și a le face mai puțin apăsătoare.
îndrăznească să ne ceară ajutorul atunci când Reușind să numească ceea ce îl sperie îl
are nevoie de el. Ar putea să se simtă singur poate ajuta să înțeleagă de ce îi este frică. Nu
în fața greutăților pe care le trăiește și să e nici bine, nici rău ca fapt în sine!
caute refugiul în relații exterioare mai
satisfăcătoare.
 Este important să reținem, atunci când vine vorba de frică : ea împiedică judecata
rațională și are capacitatea de a parazita și paraliza cu totul gândirea critică, logică – efect
care nu dispare dacă negăm frica ori o respingem.

Pentru copii, este dificil să numească cu precizie acel ceva de care le este frică (de
multe, chiar și să-l rostească, pentru că – deh... – le este frică!), așa că aici intervenim noi, ca
educatori : îi ajutăm să-și găsească cuvintele potrivite cu ajutorul cărora să explice ce simt și
în felul acesta să reușească să se liniștească.

2. FURIA

Furia este emoția care, utilizată pentru ceea ce poate aduce bun, se transformă în
forță creatoare ce mobilizează resursele organismului pe direcția atingerii obiectivelor ori
rezolvării problemelor cu care ne confruntăm.

Atunci însă când este inhibată ori, dimportivă, exacerbată, pune stăpânire pe noi și
conduce la manifestări extreme, de ură, dorință de răzbundare ori de distrugere chiar și a
relațiilor cu cei dragi. Chiar dacă dă impresia eliberării pe termen scurt, atât timp cât nu este
însoțită de acte reparative (anume de acțiuni concrete care să conducă la rezolvarea situației
care a provocat sentimentul de furie), această emoție se amplifică și chiar înrăutățește
lucrurile.

Tot Zuili (2019) este cel care oferă câteva repere simple prin care îi putem ajuta pe
copii să-și conștientizeze și gestioneze sentimentele de furie:

AȘA NU AȘA DA

Să-i reproșăm din capul locului că nu se Să ieșim în întâmpinarea uriei sale.

controlează.
Să ieșim în întâmpinarea furiei sale înseamnă
Un copil furios dă dovadă de incapacitatea să ne arătăm disponibili și să îi propunem să
de a se controla. Insistând asupra acestei ne explice ceea ce simte, să-și numească
slăbiciuni, înseamnă să îl punem față în față furia și cauzele care au provocat-o. Asta nu
cu constatarea dezagreabilă că nu e la înseamnă că trebuie să fim neapărat de
înălțimea așteptărilor. El știe foarte bine că acord cu el! Nimic nu ne împiedică ajutăm să
nu se controlează, iar acest comentariu îl reflecteze asupra comportamentului său sau
poate răni, fapt ce se adaugă peste să îi oferim opinia noastră, dacă este
prejudiciul inițial și riscă să îl facem pe copil receptiv.
să se simtă bine în postura de opoziție sau de
agresivitate tipică furiei.
Să reacționăm și noi furios. Să știm să facem reproșuri fără să înjosim.
Oricum ar fi, un copil își idealizează părinții și
educatorii, care devin exemple pentru
dezvoltarea lui. Când ne înfuriem, îi dăm
senzația că nici noi, ca adulți, nu știm să ne
controlăm! Furia unui adult îl sperie adeseori
pe copil, iar frica este cea care îl determină să
tacă, și nu faptul că a înțeles explicațiile
noastre. De aici, tendința de a vrea, la rândul
său, să impună uneori anumite lucruri
amenințătoare celorlalți copii, mai ales în
timpul pauzelor la școală. Asta îi dă
sentimentul că e puternic...
Este folositor să îndemnăm copilul să
reflecteze, fără a face judecăți de valoare
asupra persoane sale.
Este foarte diferit dacă spunem:
– Ceea ce am auzit nu este permis.
Față de:
– Reacția ta e total aiutea, ești o
obrăznicătură!

3. TRISTEȚEA

Dacă frica și furia sunt două emoții care ne împing către acțiune, către exterior – frica
determinându-ne fie să înfruntăm, fie să fugim de amenințări, iar furia determinându-ne să
trecem la acțiune pentru a rezolva o problemă –, altfel stau lucrurile atunci când vine vorba
despre tristețe.

Spre deosebire de furie și frică, tristețea determină mai degrabă o mișcare de repliere
către sine, de orientare către interior, fiind alimentată de stări precum rușinea, pierderea,
chiar vinovăția.

La baza emoției de tristețe se află întotdeauna o pierdere, care poate fi:

*reală : precum pierderea unei persoane (ex., deces), a unui obiect îndrăgit;

*simbolică : precum pierderea statutului (ex. concediere, pensionare);

*imaginară : precum renunțarea la un proiect ori la un ideal inacesibil.

Reținem faptul că tristețea are un rol important în sensul în care ne determină să

privim în interiorul nostru și să reflectăm la ceea ce se întâmplă cu noi. Totuși, atunci când
durează prea mult (dincolo de o perioadă justă de „doliu” după pierderea suferintă, de orice
tip ar fi aceasta), tristețea are efecte fragilizante, erodând încrederea și stima de sine a
persoanei.

Cel mai frecvent, la copii tristețea este totuși doar un sentiment tranzitoriu, cauzat de
decepțiile inevitabile ale creșterii și ale interacțiunilor cu cei din jur – renunțări, decepții,
nereușite, frustrări. Însă acest lucru nu înseamnă că nu are nevoie să fie recunoscută și
tratată cu atenția cuvenită, pentru a nu ajunge ulterior în extrema negativă în care ea se
amplifică, devine invadatoare și incapacitantă pentru copil (asemenea oricărei emoții, de
altfel, în cazul în care nu este recunoscută și gestionată în mod adecvat).

Și în cazul tristeții, facem apel la recomandările pe care Zuili (2019) le face atunci când
vine vorba de strategiile de abordare a emoției de față:

AȘA NU AȘA DA

Să minimalizăm impactul afectiv al tristeții. Să întâmpinăm tristețea cu simplitate!

Tristețea este emoția care ne confruntă cu
sentimentele cele mai dureroase și nu este
ușor să le acceptăm. Totuși, este greșit să
considerăm că e preferabil să ne protejăm
copilul de sentimentul negativ, deoarece
acest lucru îi dăunează în exprimarea
propriilor sentimente, ceea ce, dimpotrivă,
este indispensabil pentru a-l ajuta să-și
depășească tristețea.
Să încercăm să consolăm copilul cu
argumente raționale.
Argumentele bazate pe rațiune pot părea
necesare pentru a ne ajuta copilul să
înțeleagă mai bine situația. Dar, adesea,
rațiunea opusă sentimentelor face ca
realitatea să pară și mai insuportabilă, și
generează furie, frustrare sau o tristețe mai
mare.
Nu e nimic mai rău decât să-i răspundem
copilului care își afișează tristețea «Nu-i
nimic!», «Asta-i viața...», «Nu putem face
nimic...». Trebuie să învățăm să îl ascultăm, să
îl lăsăm să se exprime, să fim alături de el și
să îl susținem, întrebându-l dacă știe cum am
putea să îl ajutăm. Doar după aceea îl putem
alina prin argumente raționale, pe care va
putea să le «audă».
Nu îl învinovățim, ci în responsabilizăm!
Se întâmplă să le reproșăm copiilor că nu
reușesc unele lucruri, câtă vreme facem totul
pentru ei și pentru a le permite să reușească.
Un copil confruntat cu o dificultate care îl
întristează are nevoie să fie încurajat,
susținut. Este bine să-i amintim că suntem
alături de el pentru a-l ajuta, dar fără să
facem lucrurile în locul lui, punându-l să se
gândească cum ar fi putut face lucrurile altfel
și cum poate proceda mai bine data viitoare.
 CAPITOLUL 2 ȘI JUMĂTATE. Câteva idei despre bucurie

Dacă în unele modele educative, bucuria este cultivată în mod conștient și optimist,
fiind considerată parametrul cel mai bun de măsurare a sănătății emoționale a copilului, în
alte modele, bucuria este în mod eronat înțeleasă drept un semn al proastei-creșteri, fiind
asemenea unei dovezi pentru controlul ineficient al emoțiilor.

Se întâmplă astfel că, în numele „pudorii” și al politeții, inhibiția trăirilor devine alibiul
unei inhibiții a dezvoltării emoționale, care determină atât copilul, cât și adultul care va
deveni, să nu își mai trăiască și nici mărturisească propriile sentimente – orice fel de
sentimente!

„Bucuria generează momente de satisfacție, de mândrie, de exaltare, de plăcere, și asta cu tot

atâta forță și valoare cu cât este fructul unor eforturi intense depuse pentru a ajunge la
obiectivele dorite.” (Zuili, 2019, p. 133)

Trăită cu regularitate, bucuria este emoția care favorizează instalarea fericirii, fiind
dovada echilbrului dintre emoțional și cognitiv. Aceasta emoție își aduce contribuția la
construcția interioară a sinelui, făcându-l mai puternic și mai rezilient în fața provocărilor
vieții.

„Împărtășirea bucuriei împreună cu copilul înseamnă să-i oferiți stima dvs., afecțiunea și
iubirea! (...) Punerea în valoare a copilului și recunoașterea eforturilor sale echivalează cu
împlinirea nevoii lui de a primi sprijin în construirea și consolidarea stimei de sine.” (Id., p. 160)

Mai mult decât atât, o bună cunoaștere a emoțiilor (propriii și ale copilului) din partea
părintelui / educatorului constituie cea mai importantă resursă pentru buna dezvoltare
emoțională a copilului și posibilitatea de a-l ajuta să devină emoțional și sănătos d.p.d.v.
afectiv la vârsta adultă. Aceasta se traduce în abilitățile de stabilire a relațiilor armonioase cu
cei din jur, în împărtășirea emoțiilor și în înțelegerea trăirilor celorlalți.
 CAPITOLUL 3. Importanța conștientizării emoțiilor

I. Filliozat ne spune cu optimism : putem învăța să ne gestionăm emoțiile! Mai ales,

putem să-i învățăm și pe copiii noștri cum să facă acest lucru, oferindu-le instrumente de
încredere prin care să facă față oricărui tip de provocări cu care se vor confrunta, inevitabil,
în viață.

Rolul nostru de educatori (că suntem părinți, că suntem cadre didactice, considerăm
că suntem educatori, în sensul în care îi formăm pe copiii noștri, de acasă și de la școală,
pentru a se putea descurca în lume) este în primul rând cel de a-i ajuta pe copii să dea glas
trăirilor lor.

 Pentru a-i ajuta pe copii să facă acest lucru, este nevoie ca noi, în primul rând, să-i
oferim un vocabular : învățându-l să spună ce simte, ce a declanșat o reacție sau o stare, să
rezolve problemele cu care se confruntă.

● Putem face acest lucru traducându-i în cuvinte, vorbindu-i despre emoțiile sale,
despre senzații, acceptându-i trăirile. Îl putem învăța să identifice locurile din corpul său unde
resimte senzația ori emoția, să-i dea o formă, o imagine.

Pentru sănătatea – atât psihologică, cât și fiziologică – a copilului, este important ca

el să reușească să se descarce de încărcătura și de tensiunea senzației și a emoției. De multe
ori, pentru a face acest lucru, în mod natural el va începe să se agite, să se miște, să alerge
poate, chiar să lovească.

Tot I. Filliozat (2020) descrie foarte simplu cum de se întâmplă astfel: organismul
nostru reacționează cu un organ numit AMIGDALĂ (o zonă din creierul nostru, responsabilă
de procesarea emoțională). Amigdala este cea care determină eliberarea de hormoni astfel
încât să pregătească organismul pentru a reacționa în fața stimulului și face acest lucru
ÎNAINTE să transmită „mesajul” către zona neocortexului (altă zonă din creierul nostru, dar
care se ocupă cu procesarea rațională, cognitivă a informației).

Ce se întâmplă atunci când copilul face o criză?

„Ce se întâmplă în creierul copilului? O mică structură cu formă de migdală, numită ‘amigdală’,
declanșează un potop de hormoni. În funcție de împrejurări, ea comandă atacul sau retragerea.
Inima bate foarte tare, sângele transportă zahărul și oxigenul până în membre, ca să alerge mai
repede sau să lovească. Mușchii sunt încordați. Copilul simte această tensiune fizică și uneori
izbucnește criza.” (Filliozat, 2020, p. 29)

Cu alte cuvinte, creierul nostru preferă de multe ori această cale (numită și „calea
rapidă”) de abordare a provocărilor vieții.
 Ce se întâmplă cu copiii atunci când „calea rapidă” intră în acțiune? Păi exact ceea ce
am povestit mai sus: organismul lor intră în tensiune, pregătindu-se să reacționeze. Numai
că, fiind mici și neștiind exact despre ce e vorba și, mai ales, neavând o experiență suficient
de bogată care să le fi permis asimilarea unor strategii de răspuns adaptat, ei vor reacționa...
natural.

Țipă. Plâng. Lovesc. Fug.

Filliozat spune că „este lipsit de sens să-i cerem să stea cuminte, de vreme ce corpul
lui simte nevoia să se miște” (p. 163), tocmai pentru că el are nevoie să-și descarce tensiunea
odată apărută. „O emoție puternică nu se calmează ușor. Chiar și după ce a alergat, copilul
poate începe să tremure, să plângă... acceptați-i reacțiile cu înțelegere și arătați-i afecțiune.
Copilul este pe cale să se elibereze”, continuă autoarea.

Ce se întâmplă însă atunci când noi nu-i permitem copilului să se descarce de această
acumulare de tensiune?

Ei bine, își poate redirecționa agitația, furia etc. către alte persoane – ajungând la
ceea ce se numește „reacție parazită”, care îl îndepărtează de fapt de la sursa autentică a
disconfortului său emoțional. „De pildă, dacă alege să-și terorizeze sora, un băiat nu va reuși
niciodată să se elibereze de tensiunile acumulate la școală din cauza unui elev care-l
hărțuiește. El va continua să-și lovească sora sau pe altcineva nevinovat atâta vreme cât
problema de la școală nu va fi rezolvată”, exemplifică tot Filliozat (ibid.).

Rolul nostru, de educatori ai copiilor noștri

„Copiii învață prin imitație. Ne privesc. Noi suntem modelele lor. Fie că vrem sau nu, îi învățăm
anumite lucruri prin comportamentul nostru cotidian.” (Filliozat, 2020, p. 79)

Suntem modele pentru copiii noștri, iar acest lucru se aplică tuturor situațiilor,
comportamentelor și reacțiilor, fără excepție. Copiii învață de la noi ce să spună, cum să se
comporte și ce să decidă, de multe ori și ce să gândească, indiferent că ei preiau ceva „bun”
sau „rău” : ei pur și simplu asimilează.

De aceea este de datoria noastră să fim conștienți, responsabili și atenți ce mesaje și

învățăminte le transmitem copiilor noștri – iar subiectul emoțiilor nu face nici el rabat de la
această misiune.

Atunci când copilul este mic, avem ceea ce Zuili numește rolul de „mediatori
senzitivi”, referindu-se la acel tip de comunicare pe care îl stabilim cu copiii care încă nu
stăpânesc limbajul, ci se exprimă mai degrabă prin gesturi, priviri, senzații, reacții,
comportamente.
 Chiar dacă nu ne dăm seama și nici nu o facem cu intenție, reacțiile noastre
emoționale au un impact semnificativ asupra copiilor. Datorită unor structuri cerebrale
numite „neuroni oglindă”, suntem capabili să simțim și să empatizăm cu cei din jurul nostru –
iar acest lucru este valabil și la copiii noștri!

Neuronii oglindă se activează atunci când vedem pe cineva făcând o anumită acțiune
și când ne imaginăm pe cineva făcând un anumit comportament, deoarece rolul lor este cel
de a facilita imitarea, înțelegea celuilalt și empatia.

„Dacă ne manifestăm tristețea care ne-a cuprins, copilul o va simți și îi va părea rău că a spart un
obiect la care noi țineam. Copiii noștri sunt capabili de empatie mai mult decât ne imaginăm.
Empatia este firească, ea poate fi însă inhibată de teamă.” (Zuili, 2020, p. 110)

Mai mult decât atât, emoțiile sunt contagioase: când țipăm, neuronii oglindă îl fac pe
copil să fie la rândul său anxios și furios, preluându-ne starea – ceea ce are un efect
paralizant asupra sa, ceea ce, în mod consecvent, îl blochează de la posibilitatea de a mai
înțelege impactul comportamentului său asupra reacției noastre.

Cum așa? Păi intră din nou în funcțiune acel creier emoțional despre care am văzut
mai sus că I. Filliozat vorbește...

În felul acesta se întrețin de fapt cercurile vicioase ale imposibilității de dezvoltare

emoțională, dar și de înțelegere a celuilalt. De asemenea, aceste reacții îi transmit copilului
un mesaj eronat despre sine.

„Felul în care vorbesc părinții și profesorii îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmațiile lor
influențează încrederea și prețuirea pe care acesta o acordă propriei persoane. Într-o mare
măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.” Haim Ginott
 CAPITOLUL 4. Despre demersul de consiliere educațională

Consilierea descrie relația interumană de ajutor dintre o persoană specializată –

consilierul – și o altă persoană care solicită asistența de specialitate – clientul. Relația care se
stabilește este una de alianță, de participare și colaborare reciprocă.

Consilierea educațională presupune elemente de consiliere vocațională, suportivă, de

dezvoltare personală. Nu include competențe de consiliere de criză ori pastorală (realizat de
preot în comunitatea sa).

Consilierea de criză se referă la domeniul de intervenție ce ține strict de competența

psihologului, implicând cunoștințe, metode și tehnici de intervenție de specialitate, pe care
nu le posedă un pedagog, psihopedagog, un asistent social, un sociolog sau un profesor. Se
referă de fapt la intervenția de specialitate clinică (stări depresive sau de anxietate, ideație
suicidară, doliu, psihopatologii, dependențe etc.). Tot în cazul consilierului psiholog sunt
rezervate dreptul de a utiliza instrumente de psihodiagnostic (teste de personalitate, de
inteligență, proiective ș.a.m.d.).

În ceea ce privește consilierea educațională, obiectivul principal al acesteia este

facilitarea autocunoașterii.

Totodată, vorbim și despre :

1. promovarea sănătății și a stării de bine : atât din punct de vedere fizic (somatic și
fiziologic), cât și emoțional, cognitiv, social și spiritual.

2. dezvoltarea personală : cunoașterea de sine, imagine de sine, responsabilitate, relații

sociale, creativitate, managementul stresului, vocație.

3. prevenție : a comportamentelor de risc ori a celor antisociale, a dificultăților de învățare, a

dezadaptării sociale, a conflictelor.

Consilierea este mai interesată de starea de bine decât de starea de boală – cu alte cuvinte,
se axează de descoperirea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil și adolescent în parte.

Componentele stării de bine sunt următoarele:

*Acceptarea de sine : se referă la atitudinile pozitive față de propria persoană, la acceptarea

calităților și a defectelor personale, la o percepție pozitivă față de experiențele trăite
(trecute și viitoare).

*Relațiile pozitive cu cei din jur : se referă la a avea încredere în oameni, la sociabilitate,
capacitatea de a primi și de a oferi afecțiune, la empatie și deschidere, onestitate.
*Autonomia : se referă la independența personală, la hotărâre, la rezistența față de
presiunile grupului, la capacitatea de autoevaluare după standarde personale, la a avea un
set de așteptări realiste de la sine și de la ceilalți.

*Controlul : se referă la sentimentul de competență și de control personal față de activități,

la crearea de oportunități pentru valorizarea nevoilor și a obiectivelor personale, la a face
opțiuni conforme cu propriile valori.

*Sensul și scopul în viață : se referă la direcționarea dată de scopri de durată medie și lungă,
la posibilitatea de a experienția pozitiv trecutul, la capacitatea de a se bucura de prezent și
de a privi cu optimism și încredere viitor, la a trăi convingerea că implicarea merită.

*Dezvoltarea personală : se referă la deschiderea către experiențe noi, la a avea un

sentiment de valorizare a propriului potențial, la capacitatea de autoreflecție și la percepția
pozitivă a schimbărilor de sine, la eficiență, flexibilitate și creativitate în fața provocărilor.

De aceea, considerăm că următorul extras, aparținând volumului Consiliere

educațională (2011, p. 22) coordonat de Adriana Băban, exprimă cât se poate de clar care ar
trebui să fie rolul școlii și mai ales obiectivele de care orice demers educativ trebuie, fără
scuză, să țină cont:

„Familia și școala reprezintă factori esențiali în dezvoltarea și menținerea stării de bine a

copiilor și adolescenților – ceea ce constituie întrucâtva un paradox, dat fiind faptul că familia și
școala reprezintă instituțiile care generează condiții ce subminează încrederea de sine a copiilor
și a elevilor, îngrădesc autonomia și independența lor, șablonează individualitățile, implică
competiții neproductive în detrimentul cooperării și colaborării, cenzurează bucuriile și plăcerile
cotidiene, induc percpeții amenințătoare asupra lumii și a vieții, deposedându-le de orice
element ludic și hedonist. Focalizarea exclusivă a școlii pe latura intelectuală a elevilor și pe
performanțele lor școlare, ignorând nevoile lor emoționale și sociale, este o cale sigură de
diminuare a stării de bine și de creștere a riscului pentru disfuncții și boli fizice și psihice. Școala
modernă nu mai poate ignora, în numele nevoii imperative de cunoștințe și rezultate școlare
performante, starea de bine și de sănătate fizică, psihică, spirituală și socială a elevilor săi.”
 CAPITOLUL 5. Abilitățile de asistare emoțională

În cele ce urmează, vă prezentăm rezumativ câteva dintre abilitățile pe care ar trebui

să le dețină orice consilier, pedagog, educator ori pur și simplu persoană care lucrează cu
copii, astfel încât să se asigure că reușește să interacționeze cu aceștia în mod armonios, fără
a le impune conținuturi ori stări emoționale ce nu le aparțin copiilor, dar mai ales pentru a
crea un spațiu relațional pe cât de mult posibil centrat pe bunăstarea copilului și pe
satisfacerea nevoilor sale emoționale.

1. OGLINDIREA

Oglindirea este capacitatea de reflectare a emoțiilor pe care celălalt le trăiește.

„A-i oferi copilului experiența puterii de a-și gestiona frustrarea cu ajutorul empatiei și al
sprijinului tău este un lucru valoros. Când demonstrăm generozitate a spiritului prin oglindirea
sentimentelor, îi ajutăm pe copiii noștri să devină mai rezistenți și le creștem capacitatea de a
face față problemelor și obstacolelor care sunt inevitabile pe drumul vieții.” (Faber et. al., 2019,
p. 180)

„Îl urăsc pe Andrei! Nu mă mai joc niciodată cu el!”

AȘA NU AȘA DA
„Bineînețeles că te vei mai juca. Andrei este „Vai, sună ca și cum, în momentul ăsta, ești
cel mai bun prieten al tău! Și noi nu folosim foarte furios pe Andrei!” sau „Andrei a făcut
acest cuvânt, «ură».” ceva ce te-a supărat foarte rău!”

2. EMPATIA

Empatia este acea abilitate de a reuși să te transpui în locul unei alte persoane,
nefiind echivalentă cu identificarea totală cu celălalt – în cazul acesta, ar fi vorba despre
preluarea modului de gândire și de relațioanare, a atitudinilor, emoțiilor și
comportamentelor.

„Empatia este atitudinea de a fi «cu» persoana și nu «ca» persoana cealaltă.” (Băban, 2011, p. 28)

Empatia NU este milă sau compasiune. Înseamnă „a fi alături” de celălalt,

transmițându-i astfel mesajul că este înțeles și că își poate exprima emoțiile, convingerile,
valorile, gândurile.

Empatia se poate manifesta cel mai bine prin abilitățile de ascultare activă (a se vedea
în continuare) și se orienteză după două mari repere:
*folosește întrebări deschise : „Mi-ai putea spune mai multe / povesti despre ce s-a
întâmplat?”

*nu se întrerupe interlocutorul, nu se oferă păreri personale, nu se fac moralizări sau se emit
judecăți, critici, etichetări, generalizări.

„Îl urăsc pe Andrei! Nu mă mai joc niciodată cu el!”

AȘA NU
„Nu ai voie să spui așa ceva despre prietenul
tău! Ce motive ai tu de ură?”
AȘA DA
„Înțeleg că ești furios pe Andrei. Știu cum
este să te simți așa.” sau „Și eu mă mai supăr
câteodată așa de tare încât simt că urăsc pe
cineva / ceva.”

3. ACCEPTAREA

Acceptarea este, conform A. Băban (2011, p. 26), „o atitudine de recunoaștere a

demnității și a valorii personale a elevilor, cu punctele lor tari sau slabe, calități sau defecte,
atitudini pozitive sau negative, interese constructive sau sterile, gânduri, trăiri sau
comportamente, fără a critica, judeca, controla și mai ales fără a condiționa aprecierea.”

Acceptarea se referă de fapt la ideea că fiecare elev, fiecare copil are o personalitate
unică, un mod propriu de a simți, de a gândi și de a reacționa, construit pe un sistem de valori
și de atitudini care determină în mod consecvent un mod particular de a privi lumea.

Ca principii directoare, acceptarea se bazează pe următoarele idei:

*ființa umană este valoroasă și pozitivă prin esența sa;

*ființa umană are capacitatea sau potențialul de a face alegeri responsabile;

*ființa umană are dreptul de a lua decizii asupra vieții personale și de a-și asuma propria
viață.

ATENȚIE! Acceptarea NU este același lucru cu aprobarea oricărei atitudini sau a

oricărui comportament și NICI nu presupune neutralitate sau ignorare, simpatie sau
toleranță, aprobare sau dezaprobare.

„Este acceptarea modului în care persoana simte sau crede în mod diferit de ceilalți.” (idem, p. 27)

NU vorbim de acceptare atunci când întâlnim:

*sfaturi și soluții : „De ce nu faci așa...”

*evaluări și învinovățiri : „Aici greșești cu siguranță...”

*interpretări și analize : „Ceea ce ai tu nevoie este...”

*etichetări : „Ești prost pentru ă ai făcut...”

*comenzi și directive : „Trebuie să...”

*laude : „Ai dreptate 100%.”

*moralizări : „Trebuia să faci așa și pe dincolo...”

*chestionări : „De ce ai făcut...?”

*simpatizări, suport general : „Totul va fi bine...”

*amenințări și avertismente : „Dacă să mai întâmplă să...”

*evitări : „Hai să uităm asta...”

„Dar eu vreau să termin de colorat desenul! Nu vreau să plec acasă!”

AȘA NU
„Asta este, nu mai avem timp să termini
desenul. Acum îți strângi lucrurile și mergi
acasă.”
AȘA DA
„Off, îmi dau seama cât este de frustrant că
nu mai avem timp!
● Chiar dacă știi că este prea târziu să te mai
joci cu piesele de LEGO, tot ți-ar plăcea
foarte mult să mai construiești ceva cu ele
acum.
● Problema este că acum e timpul să mergi
acasă. Mă întreb ce putem face?”

4. VERBALIZAREA

Verbalizarea este acea abilitate de a transpune în cuvinte ceea ce copilul simte. Este
capacitatea se a surprinde și sesiza stările copilului și de a-l ajuta să le exprime, dându-le
formă și glas astfel încât acestea să capete sens, permițând eliberarea de tensiunea pe care
ele le provoacă.

Există mai multe modalități prin care educatorul poate verbaliza și mai ales în poate
ajuta pe copil să-și dea seama ce se întâmplă cu el, folosindu-se în principal de instrumentrul
întrebărilor. Acestea pot fi:
 AȘA NU AȘA DA
*închise : întrerup comunicarea și blochează *ipotetice : facilitează vizualizarea
conexiunea dintre interlocutori. Se consecințelor pozitive sau negative. Sunt
recomandă folosirea lor doar pentru utile pentru luarea în considerare a
clarificarea informațiilor sau atunci când se alternativelor.
dorește focalizarea discuției pentru
„Cum ai vrea să fii peste 5 ani?”
obținerea de informații exacte despre un
anumit lucru. „Dacă ai fii o floare, ce ai fi?”
*justificative : trezesc sentimente de *deschise : transmit interesul autentic față de
vinovăție și nevoia de justificare; induc o ceea ce este împărtășit. Sprijină dezvăluirea
impresie că interlocutorul este moralizator. și exprimarea atitudinilor, valorilor,
Trezesc reacții defensive (de apărare) și sentimentelor și gândurilor interlocutorului.
blochează comunicarea. Stârnesc reacții Facilitează și înlesnesc procesul de
emoționale și iraționale. comunicare.

Parafrazarea și sumarizarea

Parafrazarea se referă la abilitatea de a putea reformuza ceea ce copilul ne-a spus,

formulând un mesaj ce reprezintă esențialul a ceea tocmai am ascultat. Obiectul său este de
a clarifica anumite idei sau aspecte ale mesajului ori al temei.

Parafrazarea îi comunică copilului că a fost înțeles și că mesajul său a fost corect

recepționat. De aceea, este important să folosim aceleași cuvinte pe care și copilul le-a
folosit și să nu realizăm substituiri. Totodată, este esențial să nu de oferim interpretarea
personală a mesajului, astfel încât să nu influențăm direcția comunicării.

Exemple de parafrazare: „Ceea ce spui tu se referă la...” / „Cu alte cuvinte...”

Alături de parafrazare, sumarizarea este modalitatea care concentrează într-o

manieră cât mai organizată cele mai importante idei ale discursului copilului.

Scopurile sumarizării sunt în principal:

*recapitularea conținutului unui discurs;

*încheierea conversației.

Fiind utilă ca formă de deschidere a unei noi etape într-o discuție, sumarizarea
reamintește și concluziile etapelor anterioare. De asemenea, se realizează alături de copii
pentru clarificarea subiectelor care au nevoie de o abordare ulterioară, ca un fel de
concluzionare, ori pentru recapitularea aspectelor care au fost deja identificate și clarificate.
 „Nu vreau să merg la concursul de dans...”
AȘA NU AȘA DA
„Ba vei merge! Ție îți place să dansezi, iar „Să înțeleg că ești nesigură pe tine dacă ar fi
doamna de dans contează pe tine să iei bine să mergi la concurs?”
premiu!” „Pari să-ți fie teamă să mergi la concurs... Îmi
poți spune mai multe despre asta?”
„Înțeleg din ce mi-ai povestit că ți-e teamă să
nu te descurci și să o dezamăgești pe
doamna de dans...?”

5. ASCULTAREA ACTIVĂ

Ascultarea activă este abilitatea care asigură suportul unei comunicări optime între
educator și copil, fiind cea care încurajează deschiderea și exprimarea liberă. Susține și este
susținută de toate celelalte abilități.

„Prin ascultare activă se comunică respect pentru ceea ce gândește sau simte interlocutorul și
se transmite mesajul nonverbal că este înțeles.” (Băban, 2011, p. 30)

Ca repere, ascultarea activă ține cont de / se referă la următoarele aspecte:

*comunicare nonverbală : ton și intensitate a vocii, mimică, gestică = adecvate stării afective
și la ceea ce se comunică;

*contact vizual adecvat;

*formule prin care ne asigurăm că am înțeles corect : „Ceea ce vrei tu să îmi spui este că...” +
sumarizare !!! Atenție !!! NU INTERPRETARE.

*interjecții precum „hmm”, „da” sau cuvinte simple ca „înțeleg”, „așa”;

*interes autentic față de ceea ce interlocutorul povestește;

*fără evaluări, interpretări, judecăți, critici, etichetări, aprobări sau dezaprobări.

Copilul varsă paharul de pictură.

AȘA NU AȘA DA
„Uită-te la mizeria pe care ai făcut-o!” „Nu îmi place să văd mizerie pe podea!”
„Cât ești de neatent și împrăștiat! Ce de
mizerie ai făcut!”
 ANEXA 1
Diferențe între consilierea educațională și consilierea psihologică, cf. Băban, 2011, p. 24.
Consiliere educațională
CINE ? Profesorul abilitat pentru
activitățile de consiliere
educațională
UNDE ? În cadrul orelor de consiliere și
dirigenție
GRUP ȚINTĂ Clasa de elevi, părinții
OBIECTIVE Dezvoltare personală
Promovarea sănătății și a stării de
bine
Prevenție
TEMATICA • Cunoaștere și imagine de sine
•Dezvoltarea unor abilități de
comunicare și management al
conflictelor
• Dezvoltarea abilităților sociale –
asertivitate
• Dezvoltarea abilităților de
prevenire a consumului de alcool,
tutun, droguri
• Dezvoltarea unei
psihosexualități sănătoase
• Prevenire HIV / SIDA, sarcini
nedorite
• Dezvoltarea abilităților de
prevenire a afectivității negative :
anxietate, depresie, agresivitate,
suicid
• Consiliere vocațională
• Controlul stresului
• Responsabilitate socială
• Rezolvare de probleme
• Decizii responsabile
Consiliere psihologică
Psihologul școlar
În cabinetul de consiliere
Persoană (elev, părinte,
profesor) sau grup
Dezvoltare personală
Promovarea sănătății și a stării de
bine
Prevenție
Remediere (Intervenție)
• Evaluare psihologică
• Consilierea în probleme :
- emoționale (anxietate,
depresie)
- comportamentale (agresivitate,
hiperactivitate)
- de învățare (eșec școlar,
abandon școlar)
• Consiliere vocațională
• Dezvoltă proiecte de prevenție
(prevenția suicidului)
• Terapie individuală și de grup
• Realizează cursuri de informare
și formare pentru profesori și
părinți pe teme de psihologie
educațională și promovarea
sănătății
• Realizează materiale
informative pentru elevi, părinți
și profesori
• Formează elevii-consilieri
pentru programele de „peer
• Tehnici de învățare eficientă
• Managementul timpului
• Dezvoltarea creativității
• Informarea privind resursele de
consiliere – cabinete școlare,
cabinete de consiliere privind
cariera, organizații non-
guvernamentale
counseling”
• Intervenție în situații de criză
(divorț, boală, decesul părintelui)
• Materiale informative pentru
mass-media
• Cercetare în domeniul
consilierii
• Elaborează metode de evaluare
valide, standardizate și etalonate
 BIBLIOGRAFIE

Băban, A. (coord.). (2011). Consiliere educațională. Cluj: Editura ASCR.

Faber, A., et. al. (2019). Comunicarea eficientă cu copiii: acasă și la școală. București:
Curtea Veche Publishing.

Faber, J. , King, J. (2019). Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte. București:
Curtea Veche Publishing.

Filliozat, I. (2019). Le-am încercat pe toate. București: Trei.

Filliozat, I. (2020). Mă exasperează: cum să înțelegem ce se petrece în creierul copilului

între 6 și 11 ani. București: Trei.

Zuili, R. (2019). Cum să înțeleg emoțiile copilului meu. București: Didactica Publishing
House.

Lecturi suplimentare:

Bacus, A. (2006). Copilul de la 1 an la 3 ani, cei mai importanți doi ani din viața copilului.
Editura Teora.

Bacus, A. (2006). Copilul de la 3 ani la 6 ani, dezvoltarea fizică, psihică, afectivă,

intelectuală și socială. Editura Teora.

Brazelton, T., B., Greenspan, S. I. (2013). Nevoile esențiale ale copiilor. București: Trei.

Enea, V. (coord.). (2019). Intervenții psihologice în școală. Manualul consilierului școlar.

Iași: Polirom.

Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche.

Gordon, T. (2012). Profesorul eficient. București: Trei.

Gordon, T. (2014). Părintele eficient. București: Trei.

Schneider, F., M. (2006). Educația copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greș).
București: Humanitas.

Shapiro, S., Skinulis, K. (2005). Cum să devenim părinți mai buni. Ghid practic.
București: Humanitas.

Shapiro, E., L. (2016). Inteligența emoțională a copiilor. Iași: Polirom.

Stan, L. (coord.). (2016). Dezvoltarea copilului și educația timpurie. Iași: Polirom.