Arhimandritul Zaharia Zaharou

Isihia ca mijloc al aflării inimii duhovnicești

Trebuie să lucrăm asupra inimii noastre. Numai lucrarea pe care o facem in

inima noastră se va reflecta în veșnicie. Acest lucru va însoți sufletul după
mormânt. Sfântul Grigorie Palama spune că trebuie să fim într-o continuă
relație cu harul dumnezeiesc, să avem permanent acest har. Ceea ce
înseamnă să ne păstrăm cu orice chip mintea în inimă și în prezența lui
Dumnezeu. Aceasta este lucrarea.
Și dacă cercetăm tradiția noastră bisericească, observăm că tot ethosul
nostru din cadrul Bisericii se referă la isihasm. Isihia nu înseamnă confort,
așa cum cred cei din lume. Isihia este lucrarea duhovnicească asupra inimii
noastre, fapt care se reflectă în veșnicie. În acest sens au fost rânduite
duminicile și sărbătorile. Scopul duminicii, zilei închinate Domnului, este să
ne ferim de lucrările trupului, adică de munca fizică, și să ne dedăm
studiului cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunii și slujbelor, pentru a aduna în
inima noastră urmele harului lui Dumnezeu și, cu această putere a vietii
isihaste din ziua duminicii sau sărbătorii, să putem săvârsi mai cu spor
lucrările trupești de pe parcursul săptămânii.
În acest sens au fost rânduite duminicile și sărbătorile, să ne putem apropia
de Dumnezeu, să ne îmbogățim de prezența Sa, ca să putem împlini cu
dumnezeiască cuviință lucrările ce vor urma în viața noastră. Însă acest
lucru nu este valabil numai pentru duminici și sărbători. Programul
slujbelor, așa cum se păstrează mai ales în mănăstiri, este unul isihast.
Ne vom trezi dimineața, vom mulțumi lui Dumnezeu, Îl vom lăuda, ne vom
ruga și vom săvârsi slujba noastră, pentru a culege binecuvântarea Lui,
pentru a petrece ziua, pe c ât este posibil, “fără de păcat”. Programul vieții
nostre acesta este: “ca fără de păcat să ne păzim noi”. Si celelalte slujbe
au aceeasi țintă.
Seara ne înfățisăm înaintea Domnului spre a-I mulțumi pentru ziua pe care
ne-a dăruit-o și a-L ruga să ne ierte fiecare greșeală, fiecare cădere din
timpul zilei, ca iarăși, prin urmele prezenței și prin lucrarea harului Său, să
trecem și vremea nopții.
Așadar, dimineața cerem harul Său prin care vom putea să ne păzim fără
de păcat pe parcursul zilei, iar seara adun ăm lucrarea harului pentru a ne
curăți de orice fel de vătămare pe care am suferit-o în timpul zilei și să ne
petrecem vremea nopții ca și cum ar fi ziua. Căci oamenii care trăiesc
continuu prezența lui Dumnezeu – îmi cer iertare pentru ce voi spune – nu
au subconstient. Au o con știință desăvârșită. Chiar și în timpul somnului
Duhul lui Dumnezeu trăiește în ei, și reacționează conform poruncilor
dumnezeiești.
Dacă vrem să știm în ce masură ne-am izbăvit de patimi, să urmărim
următorul lucru. Dăcă în timpul zilei avem vreo ispită, fără doar și poate
reacționăm imediat prin rugaciune și osândire de sine pentru a împiedica
atacul. Nu ne putem preda de bunăvoie ispitei. Dacă se întamplă același
lucru din reflex și în timpul somnului, înseamnă că suntem izbăviți. Iar când
vom dormi în ultima zi a vieții noastre somnul de veci, aceast ă moarte va fi
o trecere către Viață. Căci pășim în cealaltă viață cu conștiința întreagă, cu
trezvie. Scopul programului vieții pe care ni-l oferă Biserica este să ne facă
pe toți să avem conștiința intreagă, să trăim întregiți în prezența Domnului,
si să ne sfințească întru toate desăvârșit, așa cum spune Sfântul Apostol
Pavel în Epistola către Tesaloniceni.
Părinții noștri lucrau foarte mult acest duh al isihiei, și ne dau mai multe
exemple în acest sens. Ei spun că omul este ca un pahar cu ap ă tulbure.
Atunci când este lăsat într-un loc, murdăria se va lăsa la fundul paharului și
deasupra apa va rămane limpede, curată. Tot astfel se petrece cu omul
care se linișteste în prezența lui Dumnezeu. Începe să vadă clar ce se
petrece în interiorul lui și știe apoi cum sa-și îngrijească sufletul.
Mai citim în pateric si următorul lucru. După ce Părinții își făceau toată
pravila si pregătirea lor, înainte de a se înfățișa înaintea Domnului, la
Sfânta Liturghie, stăteau timp de o ora și își cercetau inima. Voiau să vadă
ce noime există în inima lor, spre ce năzuiește. Cercetau neapărat care le
erau lipsurile, astfel încât să se poată apropia cu smerenie si mai mare.
După ce îndeplineau îndatoririle lor, doreau încă să simtă că sunt “slugi
netrebnice” și, cu acest duh al smereniei, înfățișarea lor înaintea lui
Dumnezeu să fie mai roditoare și mai binecuvântată, căci, așa cum am
amintit, suntem primiți atunci când cultivăm duhul smereniei lui Hristos.
Traducere: Mănăstirea Dragomirna