Sunteți pe pagina 1din 79

Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir

Facultatea de Istorie

ISTORIA ARTEI
Lector univ. dr. Daniel Mazilu

Material de examen
2008-2009

Bucureşti
2008
Cuprins

 I. Ce este arta ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 4

 II. Arta preistorică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 7

 III. Arta antică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 13

 IV. Arta medievală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 22

 V. Arta modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 26

 VI. Arta contemporană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 80

 Bibliografia :
Châtelet - Groslier, Istoria Artei Larousse (1995), Univers enciclopedic, Bucureşti, 2006
Joseph Manca, Patrick Bade, Sarah Costello, 1000 de sculpturi ale unor artişti de geniu,
Editura Aquila ’93, Bucureşti, 2006, 543 p.
Victoria Charles, Joseph Manca, Megan McShane, Donald Wigal, 1000 de tablouri ale unor
pictori de geniu, Editura Aquila ’93, Bucureşti, 2007, 543 p.

 Examenul constă într-un test-grilă – 20% parte teoretică, 80% identificare a operelor de artă.
 Evaluarea pentru studenŃii la zi este după cum urmează : 1 test-grilă la jumătatea
semestrului (40%), examenul final (60%), prezenŃa (10%) ; prezenŃa la curs este obligatorie
 Evaluarea pentru studenŃii la frecvenŃă redusă este după cum urmează : 1 referat (40%),
examenul final (60%) ; subiectele de referat sunt distribuite la primul curs ; referatele trebuie
predate cel târziu în ziua examenului final (nu există excepŃii !).
 De remrcat faptul că materia de examen este mai restrânsă decât cursul propriu-zis !
 Pentru reuşita examenului nu aveŃi nevoie de alt material didactic decât acesta –
Daniel Mazilu, Istoria artei, 1008-2009 (format PowerPoint sau PDF), distribuit gratuit.
 Identificarea operelor de artă constă în precizarea : a) autorului (când acesta este cunoscut),
b) titlului lucrării şi c) epocii, respectiv curentului artistic [exemplu: a) Anonim b) Venus
din Willendorf, c) Paleolitic ; sau : a) Michelangelo, b) Capela sixtină, c) Renaştere].

2
Epoci şi curente artistice
A
Arrttaa oocccciiddeennttaallăă (continuare)
A
Arrttaa pprreeiissttoorriiccăă
 Prerafaelismul p . 68
 Paleoliticul superior p. 8  Impresionismul p . 71
 Mezoliticul  Neo-impresionismul p . 76
 Neoliticul p . 10
 Pointillismul p . 76
 Epoca de bronz p . 12
 Post-impresionismul p . 77
 Epoca fierului
A
Arrttaa ccoonntteem
mppoorraannăă
A
Arrttaa aannttiiccăă
 Fauvism
 Egiptul antic p . 13  Simbolism
 Grecia antică p . 15  Orfism
 Roma antică p . 18  Art Nouveau
 Art Déco
A
Arrttaa m
meeddiieevvaallăă  Avangardism
 Stilul romanic p . 22  Expresionism
 Bazilica  Cubism
 Stilul gotic p . 23  Modernism
 Catedralele  Futurism
 Fresca şi vitraliile  Die Brücke
 Arhitectura bizantină  Der Blaue Reiter
 Dadaism
A
Arrttaa oocccciiddeennttaallăă  Bauhaus
 Suprematism
 Renaşterea p . 26
 Neo-obiectivism
 Manierismul p . 34  Constructivism
 Barocul p . 36  Suprarealism
 Clasicismul p . 43  Minimalism
 Rococo p . 45  Expresionism abstract
 Neo-barocul p . 48  De Stijl
 Neo-clasicismul p . 49  Artă abstractă
 Romantismul p . 54
 Artă naivă
 Post-modernism
 Academismul p . 62
 Deconstructivism
 Realismul p . 65
 Artă conceptuală
 Naturalismul p . 67

3
I. Ce este arta ?

 Arta (definiŃii) :
 Expresie dezinteresată şi ideală a frumuseŃii ; ansamblul activităŃilor omeneşti creatoare care
traduc această expresie
 Ansamblul operelor artistice dintr-o Ńară, o epocă etc.
 Fiecare din domeniile în care se exercită creaŃia estetică
 Ansamblul disciplinelor artistice, mai cu seamă cele consacrate frumuseŃii liniilor şi a
formelor, numite şi Arte frumoase (Beaux-Arts).
Larousse (1993)
 Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte
mijloace de exprimare cu caracter specific
DicŃionarul explicativ al limbii române

 Opera de artă : operă realizată prin activitatea artistică creatoare ;


 Omul de artă : persoană care desfăşoară o activitate artistică sau care studiază probleme de
artă ;
 Artele frumoase : denumire dată grupului de arte alcătuit din pictură, sculptură, grafică (în
trecut şi arhitectura, poezia, muzica şi dansul) ; în franceză : Beaux-Arts. În italiană : Belle
Arte.
 Artele plastice : pictura şi sculptura ;
 Arta decorativă : arta de a decora cu mijloacele artelor plastice exteriorul şi interiorul unei
case, al obiectelor de uz curent, al mobilierului, al costumelor etc. (artă aplicată) ;
 Arta populară : ansamblul de creaŃii artistice, de obicei anonime, realizate de popor
(literatură, muzică, dansuri, obiecte de artă plastică sau de artă decorativă) ;
 Arta grafică : tehnica reproducerii şi multiplicării, sub formă de imprimare sau de cărŃi, a
originalelor scrise sau desenate, de obicei în creion, cărbune, cretă sau peniŃă.

 Termenii greceşti folosiŃi în Antichitate pentru a desemna arta sunt : tekhne (tehnică) sau
poiesis (creaŃie, producŃie).
 Din 1750, arta trimite la sfera esteticii. Baumgarten a creat noŃiunea, Kant a adâncit-o :
 Baumgarten, Aestetica, 1750 ;
 Kant, Critica facultăŃii de judecare, 1790.
 Estetica (gr. aisthetikos, “sensibil”) : ştiinŃa care studiază legile şi categoriile artei,
considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului ; ansamblu de
probleme privitoare la esenŃa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creaŃiei artistice,
la criteriile şi genurile artei.
 Estetica are ca obiect frumosul, frumosul în sine, legile sale şi frunosul ca reprezentare
artistică. Or, pentru Platon (alias Socrate), “frumosul nu este orice desfătare, ci doar aceea
pricinuită de văz şi de auz” 1. Aşadar, nu orice este plăcut este şi frumos, precum nici orice
este frumos (chiar văzului şi auzului) nu este neapărat şi bun 2 . Estetica este aşadar un
domeniu distinct de cel al moralei sau al ştiinŃei, în măsura în care plăcerea în general, şi
plăcerea estetică în special, nu este nici de ordin moral, nici ştiinŃific. Întrebarea esenŃială în
estetică este dacă un obiect sau o operă place, nu dacă este bun sau util.
1
Platon, Hipias maior, 302 e.
2
Ibidem, 304 a.
 Mai mult, în filozofia greacă, arta este o simplă imitaŃie a naturii şi este opusă ştiinŃei
(Platon). Ea are un caracter purificator (catharsis) : Arta tragică are ca funcŃie de a procura
“o plăcere specifică”, plăcere purificatoare (cathartică) care restabileşte armonia interioară a
sufletului (Aristotel, Poetica, 1453 b).

 Pentru Aristotel, arta face parte dintre cele trei ramuri principale ale activităŃilor omeneşti :
teoria : matematica, filozofia, ştiinŃele în genere ; practica : politica, negoŃul, războiul ;
creaŃia : pictura, sculptura, literatura, arhitectura (a r t a).

 În filozofia greacă, valoarea şi necesitatea artei decurg din obiectul ei, care nu este altul
decât destinul şi viaŃa omului. Arta este o necesitate a spiritului omenesc care are nevoie de
reprezentări pentru a da sens vieŃii.

 În filozofia modernă, arta este una din principalele expresii ale libertăŃii individuale : “Nu ar
trebui să numim artă decât producŃia prin libertate, adică printr-un liber arbitru (Willkür),
care pune raŃiunea la temelia acŃiunilor sale” 3.

 Nu există artă fără libertatea de a crea nestingherit. Artistul este în lumea sa un demiurg.
Ceea ce nu înseamnă însă că această autonomie iese din normele şi canoanele esteticii :
libertatea este opusul anarhiei ! Fără principii estetice şi disciplină artistică, nu există artă !
Însă criteriile estetice ale artistului nu pot fi decât intrinseci artei sale şi tradiŃiei care l-a
precedat, fie că artistul asumă această tradiŃie, fie că o respinge din considerente obiective
(ale evoluŃiei artei).

 Autonomia artei
 Asistăm în epoca modernă, de la Renaştere încoace, la depăşirea stadiului de pură imitaŃie
a naturii (mimesis) şi la deschiderea artei către un domeniu autonom, estetica, care
apelează cu precădere la facultatea interioară a omului de a percepe şi a reprezenta
frumosul în general. Estetica răspunde unei necesităŃi interioare a artistului. Sensibilitatea
ia locul obiectivităŃii.

 Pentru a exista, arta are nevoie de spectator. Un obiect nevăzut de nimeni nu mai este un
obiect de artă. Arta comportă această necesitate a împărtăşirii cu alŃii a unei viziuni, unei
experienŃe, unui sentiment.

 Subiectivitatea percepŃiei

 Elementul subiectiv, uman, este determinant în percepŃia artei. Fapt este că nu există
judecată obiectivă în artă, pentru că arta nu este o ştiinŃă, iar obiectele ei, operele ei, nu
sunt obiecte ştiinŃifice. Arta transmite ceva, este un mesager. De aici derivă şi diversitatea
artei : există percepŃia artistului, percepŃia publicului, judecata estetică a istoriei artei şi nu
în ultimul rând toate metamorfozele subiectivităŃii umane.

 De aceea frumosul este înainte de toate un element care apare în percepŃia spectatorului,
element care poate fi viu sau stins, dezvoltat sau refulat, stimulat sau reprimat – fie de
spectator, fie de opera de artă. FrumuseŃea este rezultatul unei fericite întâlniri, dintre
sufletul căutător de frumos şi arta dătătoare de frumos.

3
Kant, Critica facultăŃii de judecată, § 43, AK. V, 303.

5
 De la artă la kitsch

Arta Kitsch-ul
Turner, La Piazzetta, 1842 Oldenburg, Doi hamburgări, 1962

 Kitschul

 KITSCH : Termen de origine germană sau Yiddish folosit pentru a califica un tip de artă
considerat a fi o copie inferioară şi fără gust a unui stil deja existent. Prin extindere, se
referă la orice tip de artă pretenŃios până la prost gust şi care produce articole banale sau
crase 4.

 CreaŃie de nivel scăzut, artă de prost gust, pseudoartă.

 Reproducere, copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate şi


valorificate commercial ; obiect de proastă calitate.

 Cuvântul a fost folosit ca urmare ale unor caracteristici ale sfârşitului de secol XIX în care
arta era asociată cu o sentimentalitate exagerată şi cu melodrama, dar a căpătat cu timpul
semnificaŃia unei deficienŃe intrinseci a obiectului de artă astfel caracterizat : un farmec
fals, superficial şi teatral până la derizoriu. În general, este o imitaŃie a artei tratată prin
prisma unui convenŃionalism tern şi repetitiv, în care lipseşte sensul creativităŃii şi orice
urmă de originalitate.

Einstein despre artă

 „Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simŃământul ce stă la
leagănul adevăratei arte şi ştiinŃe. Cine nu îl cunoaşte, cel care nu se mai poate mira, nu se
mai poate minuna, acela este, pentru a spune aşa, mort, iar ochii săi sunt închişi. Trăirea
tainicului, chiar dacă amestecată cu frica, a produs şi religia. Cunoaşterea existenŃei a ceva
de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raŃiuni şi a celei mai luminoase
frumuseŃi, ce sunt accesibile raŃiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive ;
această cunoaştere şi acest simŃământ constituie adevărata religiozitate. În acest sens, şi
numai în acest sens, mă număr printre oamenii profund religioşi.“ 5
4
Cras : Care nu corespunde nici celor mai modeste exigenŃe; ale cărui caractere negative sunt sub orice limită; extrem
(în sens rău); grosolan.
5
Albert Einstein, Cum văd eu lumea ?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 251-252

6
II. Arta preistorică

Cercetările arheologice actuale


consideră că arta este creaŃia lui
Homo sapiens sapiens (- 40 000).
Însă cea mai veche sculptură din
lume a fost descoperită în Maroc şi
este datată cu 400 000 de ani Sculptura din Tan-Tan
î.e.n., perioadă în care nu apăruse
Cea mai veche sculptură din lume, descoperită în
încă Homo sapiens (-100 000). Maroc, datată cu 400 000 de ani î.e.n.

Epoca Epoca
Paleolitic Mezolitic Neolitic
bronzului fierului

3 milioane ani – 10 000 – 6 000 – 3 000 – 1 000 –


10 000 î.e.n. 6 000 î.e.n. 3 000 î.e.n. 1 000 î.e.n. 500 î.e.n.

Homo erectus Pietre sculptate Olăritul Clase de La Tène


(1 milion – 200.000) (Japonia) meşteşugari

Homo sapiens (100.000-40.000) Figurine


antropomorfe

Homo sapiens sapiens


(40.000 î.e.n.-astăzi)

7
Arta paleoliticului

Venus din Willendorf,


aprox. 25 000 î.e.n.

Austria

Doamna din Brassempouy


aprox. 25 000 î.e.n.
Doamna din Brassempouy, cum este numit (“La Dame
de Brassempouy”), de la numele satului în care a fost
găsită, în sud-vestul FranŃei, în apropierea Pireneilor,
este o micuŃă piesă din fildeş (de mamut) sculptat,
aparŃinând erei graveŃian (-29/22 000) a paleoliticului
superior.
Figurina are o înălŃime de 3 cm şi jumătate (exact
36,5 milimetri).
FranŃa

8
Preistorie
Paleolitic
Arta rupestră :
Peşterile Chauvet şi Lascaux

Peştera din Chauvet


FranŃa
35 000 ani î.e.n



Peştera din Lascaux


FranŃa
15 000 – 25 000 ani î.e.n. (dataŃie incertă)

9
Preistorie
Neolitic

Domnişoarele din Tassili


Tassili, Algeria
6000-4000 î.e.n.
Neolitic

Figurină antropomorfă
Tassili, Algeria
6000-4000 î.e.n.
Neolitic

Sanctuarul preistoric din Tassili,


Algeria

10
Ansamblul din Carnac
Carnac, FranŃa
3 300 î.e.n.
Neolitic
Cel mai celebru şi mai impresionant anamblu megalitic
din această perioadă a preistoriei

În neolitic, între 4500 şi 2000 de ani î.e.n., sunt ridicate în Carnac alinieri megalitice.
Data exactă este greu de determinat. Se estimează că majoritatea sitului datează din
3300 î.e.n., dar că a fost nevoie de mai multe generaŃii pentru a le ridica.
Ansamblul de la Carnac (Morbihan, FranŃa) se întinde pe o lungime de 4 km şi cuprinde
aproape 3 000 de menhire aliniate.
Astfel de ansambluri aveau o funcŃie de cult, constituind adevărate sanctuare.



Stonehenge
Stonehenge, Anglia
3 100-2 000 î.e.n.
Neolitic tardiv
Stonehenge este un monument preistoric
situat în Anglia, în comuna Wiltshire, situată
la 13 km nord de Salisbury.

11
Protoistorie

Moai
Insula Paştelui (Oceanul Pacific)
1000 î.e.n.
Protoistorie

12
II. Arta antică

 Egiptul antic  Grecia antică  Roma antică


 Cele 7 minuni ale AntichităŃii

Egiptul antic

Piramida lui Keops


Giza, Egipt
2 000 î.e.n.
137 m înălŃime (iniŃial 146 m)

Sfinxul din Giza


Giza, Egipt
2 500 î.e.n.
20 m înălŃime

Obeliscul din Luxor


Luxor, Egipt
Aflat astăzi în centrul Parisului,
Place de la Concorde
23 m înălŃime 1 300 î.e.n.
13
Egiptul antic

Bustul policrom
al reginei Nefertiti,
Tell Al-Amarna, Egipt
48 cm înălŃime
Noul Imperiu, a XIII-a dinastie
1340 î.e.n.

Masca lui Tutankhamon


(1354-1335/6)
Faraon. A XVIII-a dinastie
1 300 î.e.n.

Piatra din Rosetta


Stelă egipteană
195 î.e.n.
British Museum

14
Grecia antică

Partenonul
Opera lui Fidias
Acropola din Atena
442-438 î.e.n.

Templul lui Hephaistos


din Atena,
449-420 î.e.n.

Veranda Korelor

Erechteionul
Acropola din Atena
421-405 î.e.n.

15
Grecia antică

Cele trei stiluri arhitecturale :

Doric Ionic Corintian

Parthenonul Erechteionul Templul lui Zeus din Atena

Anonim, Bustul
Atribuit lui Praxitel, Anonim,
lui Pericle
Anonim, Kouros Hermes cu Dionisos Piatră de mormânt
copie după un
s. VIII-VI î.e.n. s. IV î.e.n. ateniană
original grec din
420 î.e.n.
425 î.e.n.

Fidias (?), Kore 678 Anonim, Bronzul B Anonim, Discobolul Anonim, Apollo
530 î.e.n. din Riace, sec. II e.n. copie după copie după
originalul lui originalul lui Fidias
Miron, 450 î.e.n. din 450 î.e.

16
Grecia antică

Atena gânditoare Cariatidă Victoria din Samothrace


Acropole, Atena Erechteion Perioada elenistică
460-470 î.e.n. 420-406 î.e.n. sec. I sau II î.e.n.

Afrodita
sau
Venus din Milo
Perioada elenistică
130-90 î.e.n.

Laocoon
Operă a trei sculptori rhodieni : Agezandru,
Atenodor şi Polidor
Perioada elenistică
sec. II sau I î.e.n.

17
Arta etruscă

Anonim
Himera din Arezzo
380-360 î.e.n.

Anonim
Marte din Toli
sfărşitul sec. V î.e.n.

Anonim,
Lupoaica capitolină
(Romulus şi Remus)
sec. V î.e.n.


18
Roma antică

Anonim, Atena (numită şi Pallas din Velletri), Anonim, Artemis cu căprioara


secolul I e.n. (sau Diana de la Versailles),
copie a unui original grec din bronz secolul I-II e.n.
atribuit lui Cresilas şi executat în c. 470 î.e.n. copie a unui original grec de Leocares
executat în c. 330 î.e.n.

Anonim,
Frescă din Vila Misterelor
Pompei
60-70 î.e.n.

Anonim, Arcul lui Titus şi Vespasian, Anonim, Arcul lui Constantin,


81 e.n., Roma, in situ 312-315 e.n., Roma, in situ

19
R
Room
maa aannttiiccăă

Colosseumul
(Amfiteatrul Flavian)
72-80 e.n.
Roma, in situ

Panteonul din Roma


125 e.n.
Roma, in situ

Apeductul Pont du Gard


sec. I (40-60) e.n.
Vers-Pont-du-Gard,
sudul FranŃei,
in situ


20
Cele 7 minuni ale AntichităŃii

Grădinile suspendate ale lui Semiramis


Babylon, 600 î.e.n.
Piramida lui Keops
Giza, 2000 î.e.n.

Statuia criselefantină a lui Zeus


Templul lui Artemis din Efes Olymp, Grecia, 435 î.e.n.
Efes, Grecia, 550 î.e.n

Colosul din Rhodos Farul din Alexandria


Mausoleul din Halincarnas
Grecia, 292-280 î.e.n. Egipt, 280 î.e.n.
Grecia, 353 î.e.n.

21
Arta medievală

Stilul romanic

Termenul de artă romanică a fost lansat în 1818 de arheologul francez Charles


de Gerville şi a fost adoptat de mai toŃi specialiştii în artă medievală începând din
1835. El permite delimitarea, în istoria artei, dintre arta preromanică şi arta gotică şi
caracterizează perioada care se întinde de la 1030 la jumătatea secolului al XII-lea.
Arta romanică cuprinde atât arhitectura romanică cât şi sculptura aceleaşi
epoci. Expresia ascunde totuşi o diversitate de şcoli având caracteristici bine definite.
De remarcat este faptul că stilul romanic nu a fost produsul unei singure
naŃionalităŃi sau regiuni anume. A apărut progresiv dar aproape simultan în Italia,
FranŃa, Germania şi Spania. În fiecare din aceste Ńări a apărut cu caracteristici propri
(de ex., folosirea de pietre diferite în fiecare regiune), dar având o unitate suficient de
clară pentru a putea fi considerat ca primul stil internaŃional, într-un cadru european.
Arta romanică se dezvoltă între secolele XI-XIII în statele feudale ale Europei
occidentale. Principalul domeniu de manifestare a acestei arte este arhitectura, cu
două mari programe : castelele fortificate şi bisericile de tip bazilică.
Sculptura şi pictura sunt subordonate arhitecturii, având un rol mai mult
decorativ. Starea de incertitudine şi război care domneşte atunci, ca şi alŃi factori de
natură artistică determină o anumită masivitate a creaŃiilor, cărora le lipseşte supleŃea
şi naturaleŃea.
Multă vreme, istoricii de artă au opus o artă romanică, produs al unei societăŃi
supuse unui Dumnezeu terifiant, unei arte gotice însufleŃită de un optimism
triumfător al unei societăŃi care-l glorifică pe Creator.
Stilul romanic era identificat cu
forma arcadelor sale, înălŃimea
modestă şi bolta în leagăn («voûte en
berceau») ; ori, numeroase edificii
romanice adoptă foarte devreme
încrucişarea ogivelor*. ObservaŃia
atentă a clădirilor dezminte teza
rupturii dintre cele două stiluri
arhitecturale. În secolul al XII-lea, în
timpul fazei experimentale a goticului,
elemente romanice persistă în noile
catedrale.

22
* Ogivă (din fr. ogive):
1. Sistem de construcŃie caracteristic 2. Partea anterioară a unui proiectil de
arhitecturii gotice, format din intersecŃia a artilerie, a unei bombe sau a unei rachete,
două arcuri de cerc dispuse diagonal, care având formă aerodinamică.
formează osatura unei bolŃi.
Este definiŃia pe care o găsim în DEX.
De remarcat că nu este precizată
originea romanică a ogivei, ci doar
preluarea ei în arhitectura gotică !

Bazilica

Hagia Sofia (Sfânta ÎnŃelepciune)


Constantinopol
secolul al VI-lea
Devenită moscheia Istambulului
în secolul al XV-lea
(astăzi muzeu, din 1934)

Stilul gotic

Stilul gotic este un stil artistic răspândit în Europa medievală începând cu anul
1140 şi până în jurul anului 1500. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio
Vasari, care făcea aluzie peiorativă la tribul germanic al goŃilor, ca prototip pentru o
cultură inferioară, barbară.
Primele edificii gotice au apărut către anii 1130-1150 în Île-de-France. Este
motivul pentru care acest stil este denumit de contemporanii săi, în latină :
francigenum opus, « artă de origine franceză » sau « artă franŃuzească ». Cuvântul
« gotic » a fost din nou folosit în perioada romantică pentru a defini această
arhitectură a posteriori, în acelaşi sens peiorativ ca şi la Vasari. Arta gotică era
considerată ca fiind arta goŃilor, altfel spus a « barbarilor » care ar fi uitat tehnicile şi
canoanele romane. Numeroşi istorici de artă contestă astăzi această judecată, arătând
că arhitectura gotică nu este în ruptură cu arhitectura romană.
Arhitectura gotică domină sculptura şi artele decorative. Progresele tehnicii în
construcŃie au ajutat catedrala sa-şi înalŃe bolŃile pe ziduri din ce în ce mai subŃiri,
străpunse de ferestre din ce în ce mai mari. Bolta catedralei este susŃinută de arce
ogivale sau frânte, care îi permit să se înalŃe ca niciodată până atunci. De asemenea,
catedrala gotică aduce încă un element de noutate, şi anume arcurile butante sau
arcuri de susŃinere, care sprijină zidurile laterale ale catedralei pentru ca acestea, prin
23
subŃirimea şi golurile lăsate de ferestre, să nu se surpe. FaŃada este dominată de
portalurile, corespunzând fiecare unui naos, şi de rozeta care se află deasupra
portalului central şi care este prin excelenŃă caracteristică catedralelor gotice. Turnuri
tot mai înalte străjuiesc faŃada.
Arhitectura gotică reprezintă
unul din stilurile arhitecturale asociate
cu catedralele, precum şi cu alte
biserici din aproape toată Europa din
timpul perioadei medievale, începând
cu secolul al XII-lea şi încheind cu anii
1500. Asistăm la o transformare a
stilului romanic, care va culmina cu
Renaşterea, începută în FlorenŃa
secolului al XV-lea.

Ca o situare mai exactă în timp şi spaŃiu, cele mai importante opere


arhitecturale gotice acoperă perioada 1140-1500, fiind construite din România până
în Portugalia şi din Slovenia până în Norvegia, Suedia şi Finlanda. A fost precedată
de arhitectura romanică şi a fost succedată de arhitectura renascentistă.

Două dintre elementele caracteristice


ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt,
sau ogiva, care este de fapt o intersecŃie
longitudinală a două bolte clasice ale stilului
romanic, şi arcul de susŃinere al ogivei, aşa
numitul arc butant. Un al treilea element
definitoriu, care apare la multe clădiri gotice,
nefiind însă omniprezent, este rozeta,
prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte
forme ornamentale.

Catedralele

FranŃa

Notre-Dame de Paris Catedrala din Chartres Catedrala din Amiens Catedrala din Reims

24
Germania

Catedrala din Köln


Cea mai înaltă catedrală din lume (157 m).
ConstrucŃia sa a durat
600 de ani (1248-1880).

Spania

Catedrala din Bourgos Catedrala din Toledo Catedrala din Santiago


di Compostella

Italia

Domul din Milano Interiorul

25
Renaşterea (sec. XV-XVI)

Artiştii Renaşterii

Leonardo Michelangelo Rafael Dürer Botticelli TiŃian Veronese Bruegel Bosch

Leonardo da Vinci (1452-1519)

Bunavestire

1501 1508
Sfânta Ana, Maria şi pruncul Fecioara printre stânci
26
Cina cea de taină 1495-1498

Doamna cu hermina Mona Lisa Madonna Litta


1491 1503-1506 1491

Autoportret Omul vitruvian


1512-1515 1509 (?)

27
Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

Pietà David
1499 1501-1504

Capela sixtină Judecata de apoi


1508-1512 1534-1541

Moise (1516) Bazilica Sfântul Petru din Roma Il pensieroso (1531-34)


28
Rafael (1483-1520)

Şcoala din Atena 1509-1510

Madonna del Granduca Madona Sixtină Madonna della Sedia


1505 1512 1514

Sfântul Gheorghe luptând Cele trei GraŃii Sfânta Ecaterina Schimbarea


cu dragonul din Alexandria la faŃă

29
Dürer (1471-1528)

Autoportretele

Autoportret la 22 de ani Autoportret la 28 de ani Autoportret la 30 de ani


1493 1498 1500

Portretul unei tinere VeneŃiene Adam şi Eva Melancolia

Botticelli (1528-1588)

Primavera
30
Naşterea lui Venus

Calomnia lui Apellius

TiŃian (1490-1576)

Bacanala 1518 Salomea 1515

31
Veronese (1528-1588)

Nunta din Cana 1562-63

OspăŃul din casa Levitului 1573

32
Bruegel (ca. 1525-1569)

Căderea lui Icar 1558 Triumful morŃii 1562

Turnul Babel 1563 Schilozii 1568

Parabola orbilor 1568

33
Bosch (1453? – 1516)

Judecata de apoi
1510

Manierismul (sec. XVI)

El Greco Tintoretto Cellini

El Greco (1541-1614)

Sfântul Petru Laocoon 1610 El Espolio


(Despuierea lui Isus)
34
Tintoretto (1518-1594)

Isus în faŃa lui Pilat Calea Lactee

Suzana e i vecchioni
(Suzana şi bătrânii)
1560

Cellini (1500-1571)

Perseu decapitând Meduza


1554
35
Barocul (sec. XVII-XVIII)

Bernini Rubens Rembdrandt Velázquez Vermeer

Barocul (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque)


este un stil care ia naştere în Italia, la Roma, Mantova, Venezia şi FlorenŃa la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea şi se răspândeşte foarte repede
în mai toate Ńările Europei occidentale. Atinge toate domeniile artistice: sculptura,
pictura, arhitectura, mobilierul, literatura, dansul, teatrul şi muzica.
Aşadar, barocul este atât o perioadă bine definită din istoria artei europene, cât
şi un stil (curent artistic) care a apărut la Roma în jurul anilor 1600 şi s-a extins către
celelalte Ńări şi culturi europene, de unde a migrat ulterior şi în cele două Americi,
precum şi în alte părŃi ale lumii.

Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este
de origine portugheză („barocco“), trecut prin filiera limbii franceze („baroque“). În
ambele limbi, sensul iniŃial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de
formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici
detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superflu.
Termenul îi este datorat în mare parte, în accepŃiunea de astăzi, istoricului de
artă de origine elveŃiană, Heinrich Wölfflin (1864–1945)*. În lucrarea sa,
Renaissance şi Baroque, el identifică barocul unei « mişcări importată în masă », o
artă destinată maselor, antitetică artei Renaşterii - care era o artă elitistă. Dar Wölfflin
nu face distincŃia pe care o fac astăzi mai toŃi autorii, între manierism şi baroc, şi
ignoră chiar faza mai târzie a barocului, rococo-ul, care înfloreşte în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea.

36
Barocul se caracterizează prin exagerarea mişcărilor, supraîncărcarea
decorativă, efectele dramatice, tensiunea, exuberanŃa şi o grandoare uneori pompoasă.
Este continuatorul fidel, în ceea ce priveşte spiritul, al mişcării artistice a Renaşterii şi
precursorul clasicismului care-i urmează începând cu a doua jumătate a secolului al
XVII-lea.

Italia FranŃa Olanda Belgia Anglia

Lituania România Portugalia Mexic Ungaria Spania

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin


utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităŃii, respectiv a bogăŃiei folosirii detaliilor ce
simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinŃă şi lipsă de ambiguitate. Toate
aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente
de tensiune, dramă, exuberanŃă şi grandoare în spectator, ascultător şi/sau participant
la actul de cultură.

Barocul arhitectural

Les Invalides 1676 Amsterdam City Hall 1646


(Paris) (Amsterdam)

37
Biserica Sfântul Nicolae 1702-1752
(Praga)

Mânăstirea Strahov Biblioteca Mânăstirii Strahov 1720


(Praga)

Karlskirche 1737 AbaŃia benedictină din Melk 1702-


(Viena) (Melk, Wachau, Austria) 1736

Castelul Versailles (FranŃa), 1669-1678


38
Fontana di Trevi (Fântâna Trevi) Roma 1629-1767

Bernini (1598-1680)

Extazul Sfântei Tereza


Biserica Santa Maria della Vittoria
Roma
1645-1652

1656-1667
PiaŃa Sfântul Petru (Piazza San Pietro)
(Roma)

39
Rubens (1577-1640)

Vânătoare de lei Răstiginirea

Lupta Sfântului Gheorghe Sfântul Sebastian David şi Goliath


cu balaurul

Unirea pământului cu apa Judecata lui Paris


40
Rembrandt (1606-1669)

LecŃia de anatomie a Docturului Tulp Rondul de noapte

Filozof în meditaŃie Întoarcearea fiului risipitor

OspăŃul lui Balthazar (1635)


41
Velázquez (1599-1660)

Las Meninas
(Domnişoarele de onoare)
1656

Vermeer (1632-1675)

Lăptăreasa Vedere din Delft

Tânăra cu perlă Astronomul


42
Clasicismul (sec. XVII-XVIII)

Claude Lorrain Nicolas Poussin Charles LeBrun

Clasicismul este stabilit în pictură de Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, doi


pictori francezi care-şi desfăşoară activitatea la Roma. Mişcarea va fi continuată de
Charles Le Brun care o va impune datorită controlului său exercitat asupra Academiei
regale de pictură şi sculptură şi comenzilor regelui Ludovic al XIV-lea pentru
decoraŃia castelului Versailles. Regele va face astfel din clasicism curentul oficial al
FranŃei care va influenŃa în mare măsură o întreagă generaŃie de pictori francezi şi
europeni.

Ca şi în celelalte discipline, clasicismul tinde în pictură către un ideal de


perfecŃiune şi de frumuseŃe, inspirat din ceea ce se credea pe atunci a fi virtutea
antică. Reprezentarea naturii trebuie făcută după reguli precise şi stricte care
transformă orice lucru în expresia unui ideal. Pictorul îşi alege subiecte nobile, cu
precădere inspirate din Antichitatea şi mitologia greco-latină. CompoziŃia are
întâietate asupra culorii, conceptul asupra seducŃiei simŃurilor.

Lorrain
Debarcarea Cleopatrei la Tars
1642

43
Claude Lorrain (1600-1682)

Întoarcerea lui Ulyse

Nicolas Poussin (1594-1665)

InspiraŃia poetului Păstorii din Arcadia

44
Charles LeBrun (1619-1690)

Sainte Geneviève Intrarea lui Alexandru în Babylon

Rococo (sec. XVIII)

François Boucher Antoine Watteau Fragonard Tiepolo

Rococo este un termen care desemnează o perioadă relativ târzie din evoluŃia
barocului, caracterizată prin exagerarea trăsăturilor acestuia până la opulenŃă.
Stilul rococo, succesorul barocului în Europa, apare în FranŃa, fiind asociat regelui
Ludovic al XV-lea (Louis XV, 1715-1774). Este un stil al luminii, detaliului şi
ornamentelor.
Este stilul specific artei şi design-ului de interior francez din secolul al XVIII-lea.
Camerele în stil Rococo erau proiectate ca opere de artă în sine, cu mobilier elegant şi
ornamental, mici sculpturi, oglinzi ornamentale şi tapiserii care se încadrau
arhitecturii, reliefurilor şi picturilor de pe pereŃi.

45
François Boucher (1703-1770)

O toamnă pastorală
1749

Odihna Dianei după baie Odalisca blondă

Antoine Watteau (1684-1721)

Îmbarcarea pentru insula Citera 1718

46
Jean-Honoré Fragonard (1732-1806)

Leagănul 1766 Cititoarea 1770

Sărut pe furiş 1766 Zăvorul 1778

Tiepolo (1696-1770)

Frescele din Würzburger Rezidenz 1750-53

47
Răstignirea 1725 Purtarea crucii 1738

1756 1759
Martirul Sfântei Agatha Viziunea Sfântei Ana

Neo-barocul (sec. XIX-XX)

Bodemuseum Opera Garnier Teatrul naŃional


(Berlin) (Paris) (Cluj-Napoca)

48
Neo-clasicismul (sec. XIX)

Neoclasicismul este o mişcare artistică care a avut loc în pictură, sculptură,


arhitectură şi literatură între anii 1750 et 1830. Clasificarea se aplică de asemenea şi
la muzică începând cu anii 1920, ca reacŃie la excesele romantismului şi modernităŃii.
Se naşte la Roma în momentul în care sunt descoperite oraşele învelite în lavă
din Pompei şi Herculanum. Mişcarea se propagă foarte repede în întrega FranŃă prin
intermediul elevilor pictori şi sculptori de la Academia franceză de la Roma, în
Anglia graŃie practicii Grand Tour a tinerei aristocraŃii britanice, iar după aceea în
întreaga lume.
Sub influenŃa lui Winckelmann, neoclasicismul preconizează o întoarcere la
virtutea şi la simplitatea antică, după baroc şi excesele frivolităŃii rococo din anii care
au precedat. Această expresie nouă a unui stil vechi dorea să ralieze toate artele la
ceea ce se va numi « le grand goût ». Nu se mai invoca arta decât trecând prin
Antichitate şi moda fu cea din Pompei şi Herculanum.

Principalele caracteristici :
 Ortogonalitatea generală a tabloului
 Teme moralizatoare, adesea propagandiste (mai ales sub Napoleon)
 Punerea în lumină a valorilor civice
 Teme inspirate din Antichitatea greacă şi romană
 Culoarea locală menită să separe grupurile de personaje
 Forma primează asupra culorii (contrar barocului)
 CompoziŃii adesea dihotomice
 Folosirea luminii en coup de phare
 Eliminarea superfluităŃii
 Reprezentarea momentului dinaintea unei acŃiuni

49
Pictura neo-clasică

Jacques-Louis David Dominique Ingres

Jacques-Louis David (1748-1825)

Jurământul HoraŃilor 1784 Moartea lui Socrate 1787

Sabinele 1799 Încoronarea lui Napoleon 1805

Doamna Récamier (1800)


50
1793 1812
Moartea lui Marat Napoleon în cabinetul său
de lucru de la Tuileries

Dominique Ingres (1780-1867)

Oedip interogând Sfinxul Baia turcească La Baigneuse


dite de Valpinçon

Marea Odaliscă (1814)


51
Arhitectura neo-clasică
Arhitectura neoclasică este o perioadă arhitecturală care a luat naştere din
neoclasicismul celei de-a doua jumătăŃi a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea. Urmând arhitecturii baroce şi rococo, arhitectura neoclasică foloseşte
elemente greco-romane (coloane, frontoane, proporŃii armonioase, porticul etc.) şi se
pune în slujba politicului.
Arhitectura neoclasică nu are o Ńară anume în care se manifestă. Ea este
universală : găsim exemple din America de Nord până în Rusia. Comportă însă mai
multe etape, specifice Ńărilor în care a apărut :
• faza iniŃială este aceea a palladianismului ∗, care se dezvoltă în regiuni
rurale din Marea Britanie, sub impulsul lui Inigo Jones şi Christopher Wren.
• Greek Revival (stilul neo-grec) foloseşte coloane fără bază în stil ionic, iar
mai apoi doric, fără a le amesteca însă. Este aplicat la edificii nu prea înalte.
Modelul este templul grec.
• stilul neoclasic este consacrat de RevoluŃia franceză (1789)
• înfine, stilul Empire (le style Empire), în vogă în FranŃa debutului de secol
XIX, este un amestec al moştenirii romane cu influenŃe din Egiptul antic. Este
faza tardivă a neoclasicismului care înfloreşte în forma sa britanică sub numele
de Style Regency, iar în forma germană sub numele Biedermeier
• unii mai văd şi în stilul Beaux-Arts o prelungire a canoanelor neoclasice.

Edificii şi monumente neoclasice


De la Andrea Palladio (1508-1580), pictorul şi arhictectul din Vicenza care a creat acest stil.

52
Panteonul din Paris Poarta Brandenburg din Berlin

Arcul de Triumf de la Carroussel Arcul de Triumf Place de l’Étoile

British Museum Londra

Lincoln Memorial
Washington
53
Romantismul (sec. XIX)

Caspar David Francesco Hayez Delacroix Géricault Chassériau


Friedrich

Goya Daumier Constable Turner

Romantismul este un curent artistic al Europei occidentale apărut în decursul


secolului al XVIII-lea în Marea Britanie şi Germania, care se extinde în secolul al
XIX-lea şi în FranŃa, Italia şi Spania. Se dezvoltă în FranŃa sub RestauraŃie şi
monarhia lui Iulie (monarchie de Juillet) ca reacŃie împotriva regularităŃii clasice
judecată ca fiind prea rigidă, şi a raŃionalismului filozofic al secolelor anterioare.
Romantismul se conturează pornind de la revendicarea
subiectivităŃii ca element fundamental al creaŃiei şi al vieŃii.
Accentul este pus pe experienŃele personale care iau locul
aspectului fictiv atribuit poemelor şi romanelor clasice axate în
general pe evenimente istorice. Valorile estetice şi morale ale
romantismului, ideile şi noile tematici introduse influenŃează
foarte repede atât pictura cât şi muzica.
În FranŃa, denumirea de romantism a fost dată iniŃial curentului literar început
în jur de 1820 şi care a durat până prin 1850. Desemnează o artă în care predomină
imaginaŃia şi sensibilitatea asupra oricărei alte facultăŃi a spiritului.
De fapt, criza romantică din literatura franceză nu este decât unul din aspectele
relativ tardive ale unei mişcări mult mai vaste, resimŃită în întreaga Europă la acea
vreme. În afară de FranŃa, Anglia, Germania, Rusia îşi numără toate romanticii lor :
Hugo, Byron, Gœthe, Puşkin.

54
Opera cea mai reprezentativă pentru curentul romantic :

Anne-Louis Girodet Trioson 1808


Atala au tombeau sau Les funérailles d’Atala
(Înmormântatrea lui Atala)

Caspar David Friedrich (1774-1840)

1808 1817
Crucea de pe munte Călătorul contemplând
o mare de nori

55
Naufragiul SperanŃei 1820 Cuplu contemplând luna 1807

1818
Coaste stâncoase în Rügen Copacul singuratic 1822

Femeie în soarele dimineŃii 1822

56
Francesco Hayez (1791-1882)

Sărutul
1859

Eugène Delacroix (1798-1863)

Dante şi Virgiliu în Infern 1822 Tânără orfelină 1824


în cimitir

57
1824
Scenă a masacrului din Scio Moartea lui Sardanapal 1827

Libertatea conducând poporul (1830)

Théodore Géricault
(1791-1824)

Pluta Meduzei
1819

58
Théodore Chassériau (1819-1856)

Toaleta lui Esther 1841 Fantoma lui Banquo 1854

Francisco Goya (1746-1828)

Nici Aici
(Dezastrele războiului, 36)
Somnul raŃiunii naşte monştri 1812
(Capriciile, 43)
1799

59
1820-
3 mai 1808 1814 Saturn 1823
devorându-şi fiii

InchiziŃia (1816)

Honoré Daumier (1808-1879)

PiaŃa artei SchiŃa Republicii Don Quijote


60
John Constable (1776-1837)

Moara din Gillingham Dorset Catedrala Salisbury

William Turner (1775-1851)

Didon construind Carthagina Ultima călătorie a Temerarului

I II
Incendiul Parlamentului din Londra
61
Academismul (sec. XIX)

Flandrin Cabanel Gérôme Lefebvre Bouguereau

Pictura academică este pictura produsă sub influenŃa unei Academii de Arte
Frumoase sau, prin extindere, sub influenŃa unei instituŃii echivalente care
organizează sistemul de arte frumoase.
În istoria artei, pictura academică corespunde curentului artistic care domină
mijlocul secolului al XIX-lea, după neoclasicism şi apogeul romantismului, sub
influenŃa Academiilor europene de arte şi în primul rând a Academiei de Arte
Frumoase din Paris, cea mai importantă pe atunci.
Academismul este caracterizat printr-un gust foarte pronunŃat pentru temele
istorice şi gustul pentru orientalism. Pictura academică împrumută mult
neoclasicismului lui David şi al lui Ingres, atât în planul tematicii, cât şi al stilului şi
tehnicii (glacis *).

Flandrin (1775-1851)

Tânăr nud şezând


(Jeune homme nu assis)
1836

_________
* Lac transparent.

62
Cabanel (1823-1889)

Naşterea lui Venus

Ecoul Cleopatra încercând otrava pe amanŃii ei

Gérôme (1824-1904)

Diogene Asasinarea lui Cezar

63
Fruna în faŃa Areopagului

Lefebvre (1836-1911)

Adevărul Maria Magdalena

Bouguereau (1825-1905)

La Bohémienne
1890

64
Realismul (sec. XIX)

Corot (1796-1875)

Agar în deşert Steaua de dimineaŃă

Forumul văzut dinspre grădinile Farnese

Podul din Nantes PiaŃa din VeneŃia


65
Courbet (1819-1877)

Înmormântare la Ornans

Atelierul pictorului

Autoportret cu câine negru Disperatul


66
Portretul artistului Izvorul din Loue

Naturalismul (sec. XIX)

În pictură, Naturalismul este un curent apărut în secolul al XIX-lea, urmând


realismului şi acordând o importanŃă primordială motivelor peisajului şi lumii
Ńărăneşti în simplitatea ei, mai curând decât scenelor istorice preferate fie de clasici.
Este însă foarte greu de apreciat în ce măsură naturalismul nu se înscrie şi el în
curentul anterior, în măsura în care scopul urmărit nu diferă cu mult de cel al
realismului. Aceeaşi preocupare domină în ambele curente, cea de a reprezenta
realitatea aşa cum este ea, neidealizată şi nemitologizată.
DiferenŃa majoră este aceea că arareori peisajul, de exemplu, devine subiectul
principal al operei. Cel mai adesea, acesta este doar fundalul pe care se proiectează
viaŃa de zi cu zi a oamenilor simpli.
Putem afirma că naturalismul este o exacerbare a anumitor aspecte ale
realismului, prin care artistul dispare pentru a lăsa loc prozaismului vieŃii de zi cu zi.

Louis Le Nain (1593-1648)


Precursorul naturalismului

CăruŃa Familie de Ńărani

67
Jean-François Millet (1814-1875)

Les Glaneuses L’Angélus

Prerafaelismul (sec. XIX)

Este curentul artistic apărut în Anglia la mijlocul secolului al XIX-lea care,


pornind de la ideea că apogeul picturii este reprezentat de înaintaşii lui Rafael, a
militat pentru o artă de rafinament, anti-academică, paseistă, literaturizantă, ezoterică
şi moralizatoare.
În 1848, pictorii John Everett Millais, William Holman Hunt, James Collinson,
poetul şi pictorul Dante Gabriel Rossetti, sculptorul Thomas Woolner şi criticii de
artă William Michael Rossetti şi Frederick George Stephens fondează Confreria
prerafaelită (Pre-Raphaelite Brotherhood).
Un alt pictor, Ford Madox Brown, a fost şi el apropiat mişcării, fără să adere
însă oficial.
În opoziŃie cu academismul victorian, ei vor să regăsească puritatea artistică a
primitivilor italieni anteriori lui Rafael, imitând în principal stilul lor.
Ei privilegiază realismul, sensul detaliului şi culorile vii. Subiectele lor de
predilecŃie sunt temele biblice, Evul Mediu, literatura şi poezia (Shakespeare, Keats,
Browning...). Îşi semnează uneori operele cu iniŃialele PRB (Pre-Raphaelite
Brotherhood), provocând indignarea unei Mari Britanii obtuze care îşi închipuie că în
spatele acestor litere s-ar afla o semnificaŃie ascunsă, blasfematorie sau mistică.

68
John Everett William Holman Dante Gabriel Edward John William
Millais Hunt Rossetti Burne-Jones Waterhouse

John Everett Millais (1829-1896)

Ofelia

William Holman Hunt (1827-1910)

łărmurile noastre englezeşti

69
Dante Gabriel Rossetti (1828-1882)

Visul Ioana d’Arc Proserpina

John William Waterhouse (1849-1917)

Cercul magic Circe oferind cupa lui Ulyse Circe invidioasa

70
Impresionismul (sec. XIX)

Impresionismul este mişcarea artistică, manifestată la început în pictură, mai


târziu şi în muzică, mai ales în FranŃa, care marchează desprinderea artei moderne de
academismul tradiŃional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între
1867 şi 1886, caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o
scenă sau de un obiect, asupra mobilităŃii fenomenelor, mai mult decât asupra
aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o
cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.
Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velázquez şi
Francisco Goya, pictura engleză cu William Turner şi John Constable, precum şi
francezii Courbet, Ingres şi reprezentanŃii Şcolii de la Barbizon.
Respins de juriul Salonului Oficial,
Manet îşi va expune picturile, printre care
celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu
Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alŃii în
«Salonul refuzaŃilor» (Le Salon des Refusés),
spre stupefacŃia publicului conservator şi
entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau
confruntaŃi cu problemele ce-i frământau.

Tot în 1863, Édouard Manet pictează


tabloul intitulat Olympia, care provoacă un
scandal şi mai mare în 1865, când este expus
la Salonul parizian, reprezentând-o pe zeiŃa
Venus în chip de curtezană.
Nu se vorbeşte încă de impresionism,
dar se pot deja întrevedea caracteristicile
principale ale acestei mişcări, care îl vor duce
în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje.
Salonul din 1866 acceptă lucrările unora din pictorii aparŃinând noii orientări,
ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro,
respinge însă pe Cézanne, Renoir şi din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacŃia
scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităŃilor, publicată în
gazeta L'Évènement.

71
Războiul franco-german din 1870 îi risipeşte : Cézanne se retrage în provincie,
Pissarro, Monet şi Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în
dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va
exercita o puternică influenŃă asupra picturii lor ulterioare.
În anul 1874, din nou reuniŃi sub numele Société anonyme des peintres, des
sculpteurs et des graveurs („Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor şi
graficienilor“), compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne şi
Berthe Morisot, organizează o expoziŃie colectivă în saloanele fotografului Felix
Nadar. Monet adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le
Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, răspunse :
„Mettez, Impression“ („PuneŃi, Impresie“)∗.

Monet, Impresie. Răsărit de soare, 1873

În ziua următoare, apare în revista Charivari din 25 aprilie 1874 articolul


cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition des Impressionnistes
(„ExpoziŃia Impresioniştilor“). Atât titlul cât şi conŃinutul articolului sunt vădit
maliŃioase :
„Impresie — eram sigur de asta ! Tocmai îmi spuneam că, din moment ce eram
impresionat, trebuia să fie vreo impresie a cuiva… Şi câtă libertate, câtă uşurinŃă în
opera aceasta de artă ! (…) Tapetul de perete într-o stare embrionară şi tot pare mai
finisat decât peisajul acesta marin !“.∗∗
De atunci denumirea i-a rămas ataşată curentului. ToŃi membrii grupării vor
revendica din acel moment nobleŃea numelui de impresionişti.


Fratele lui Rodin va completa titlul: „Impression, Soleil levant“ („Impresie, răsărit de soare“).
∗∗
Louis Leroy, «Exposition des Impressionistes», în Le Charivari, 25 aprilie 1874.

72
Pictorii impresionişti

Monet Renoir Manet Pissaro Degas Sisley

Claude Monet (1840-1926)

Seria Nuferilor

Seria Catedralei din Rouen

73
Impresie, răsărit de soare

Gara Saint Lazare Macii

Auguste Renoir (1841-1919)

Balul de la Moulin de la Galette


74
Camille Pissaro (1830-1903)

Bulevardul Montmartre, noaptea

Edgar Degas (1834-1917)

Absintul Dansatoare pe scenă

75
Neo-impresionismul (sec. XIX)

Termenul de « neo-impresionism » este folosit pentru prima oară de Félix


Fénéon, un critic de artă francez. Primele opere datează însă din 1884, în principal
Baia la Asnières de Seurat, expusă pentru prima dată la salonul independenŃilor.
Apogeul său corespunde sfârşitului de secol XIX, dar influenŃa sa se resimte asupra
fauvismului până la expresionismul german şi chiar la abstracŃionism (dacă ne
gândim la primele opere ale lui Wilhem Morgner sau ale lui Wassily Kandinsky).
Neo-impresionismul constituie o mişcare picturală, cu apărătorii ei (printre care
criticul Fénéon), adepŃii săi şi expoziŃii. S-a difuzat foarte repede în Belgia cu şcoala
luministă a lui Théo van Rysselberghe şi Henry Van de Velde. Acesta din urmă a
facilitat expansiunea mişcării în Germania.
Chiar dacă metodele de explorare ale neo-impresionismului sunt destul de
diverse, acesta se identifică cel mai adesea cu pointillismul. Rari sunt criticii de artă
care mai fac diferenŃa între neo-impresionism (care ar cuprinde în principiu a scară
mai largă de tendinŃe picturale) şi pointillism (care se vrea doar o exacerbare a
impresionismului).
Astfel, putem vorbi de trei denumiri pentru un singur curent pictural : neo-
impresionism, pointillism sau divizionism.
Toate cele trei denumiri se referă la o tehnică picturală derivată din mişcarea
impresionistă, care constă în a picta prin mici tuşe separate de pictură, folosind culori
primare. PercepŃia este însă diferită : prin amestecul optic al celor trei culori în
diferite tonuri, percepem culorile secundare.
Tehnica aceasta a luat naştere în FranŃa la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub
impulsul lui Georges Seurat (1859-1891) şi Paul Signac (1863-1935).

Georges Seurat Paul Signac


O după-amiază pe insula La Grande Jatte Palatul papal din Avignon

76
Post-impresionismul (sec. XIX-XX)

Există trei precursori ai artei moderne, care,


prin maniera lor picturală, pregătesc într-un anumit fel
arta secolului XX : Cézanne, Gauguin şi Van Gogh.
Neputând fi asimilaŃi nici mişcării care i-a precedat cu puŃin, adică
impresionismul, nici prelungirii sale, neo-impresionismul/pointillismul, sunt
catalogaŃi în mod foarte prudent în curentul post-impresionist. Fiecare în parte
privilegiază latura subiectivă şi consideră arta ca un mijloc de expresie a interiorităŃii
artistului.
Post-impresionismul este de fapt un ansamblu de curente artistice care, în
perioada cuprinsă aproximativ între 1885 à 1915, adică imediat după perioada de
glorie a impresionismului (1870-1880), se îndepărtează sau se separă de
impresionism şi uneori chiar i se opun (astfel cum ar fi sintetismul, simbolismul,
curentul Nabis). Sunt incluşi adesea în acest curent, în afară de Cézanne, Gauguin şi
Van Gogh, artişti precum : Matisse, Bonnard şi Toulouse-Lautrec.

Paul Cézanne (1839-1906)

1900
Muntele Sainte-Victoire
77
Casa părintelui Lacroix Gardanne
din Anvers

Pârâul

Paul Gauguin (1848-1903)

Când te vei mărita ?


78
Vincent Van Gogh (1853-1890)

Galoşi cu şireturi
Cafenea din Arles, noapte

Noapte înstelată la Saint-Rémy Noapte înstelată peste Ron

Doctorul Gachet

79