Alexandru Ioan Cuza

 Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România

(1862-1866). Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din
punct de vedere economic, social, politic şi cultural.
 Nãscut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut o parte din
copilãrie pe moşia tatãlui sãu, la Bãrboşi. A crescut astfel aproape de ţãrani şi printre ei.
Poate cã şi aceasta explicã, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iaşi, în
pensionul deschis nu de mult la marginea oraşului de francezul Victor Cuenim (unul
dintre ofiţerii rãmaşi pe aici din armata condusã de Napoleon în dezastruoasa campanie
împotriva Rusiei), îi avu colegi de învãţãturã, printre alţii, pe Vasile Alecsandri şi Mihail
Kogãlniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii şi a înfãptuirii statului
naţional român, sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. Matei Milo, viitorul mare actor,
i-a fost, de asemenea, coleg.
În vara lui 1834, prin august, tânãrul Alexandru Cuza pleacã la Paris sã-şi completeze
învãţãtura. Împreunã cu el plecau şi alţi fii de boieri, cam de aceeaşi vârstã, printre care
vãrul sãu Nicolae Docan şi Vasile Alecsandri.
Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca şi
Vasile Alecsandri, vru apoi sã înveţe medicina, înscriindu-se la facultatea respectivã, dar
pãrãsi repede gândul acesta, “neputând suferi disecţiile” şi trecu la drept.
A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea
pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24
ianuarie si al Ţării Româneşti, infăptuindu-se astfel unirea celor doua tari. Devenind
domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor
puteri. In domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte
de guvernământ: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti intr-un parlament unic,
numirea unui singur guvern si fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).
Întâmpinând rezistenţa guvernului si a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai
boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze,
Cuza formează in 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea
legiuitoare (2 mai 1864). In acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o
nouă constituţie (statut) si o noua lege electorala, menita sa asigure parlamentului o baza
mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurala concepută de Kogălniceanu, care,
cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat in dezvoltarea capitalismului,
desfiinţând iobăgia multiseculara. In timpul domniei lui Cuza au fost elaborate codul civil
si codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar s-au înfiinţat
universităţile de la Iaşi (1860) care ii poarta azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost
dezvoltata armata naţională etc.
Înfăptuirea celor doua mari reforme agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii
boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi intr-
o coaliţie cunoscuta in istorie sub denumirea de monstruoasa coaliţie, l-au silit sa abdice
(11 februarie 1866) si au adus in locul sau pe prinţul străin Carol de Hohenzollern.
Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit (1873). A
fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa (reg. Iaşi). Cuza a intrat in istorie ca o
figura de domnitor progresist.
Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legãturã cu firea sa dreaptã. Unele au apãrut şi
în presã, sau adunate în diferite broşuri şi cãrţi: amintiri, întâmplãri reale sau nãscocite,
toate contribuind cu puterea legendei la întreţinerea acelei aureole create în jurul fostului
domnitor. Atâţia dintre oamenii acelei vremi mãrturiseau cã l-au vãzut şi au vorbit cu el,
cã umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând şi pedepsind nedreptãţile, ajutând şi
mângâind pe cei sãrmani şi nãpãstuiţi.
În strãlucita-i limbã, a scris ºi Mihail Sadoveanu despre aceastã legendã, arãtând cu
înþelepciune cã în necazurile ºi aspiraþiile lui nedesluºite, gata sã-i atribuie trãsãturi ºi
lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorinþe de schimbãri ºi de dreptate, devenind în
ochii norodului umilit “un fel de principiu al binelui”.