UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE ORIENT ŞI
OCCIDENT

Referat
Represiunea religioasă în România
comunistă. Studiu de caz: Cultele
neoprotestante

Student masterand: George SPIRIDON

Disciplina: Totalitarismul – fenomen al secolului XX
Anul: I

2011
 Introducere

În România comunistă a existat diverse forme de represiune religioasă datorată caracte-

rului ateu al regimului ce nu agrea prezenţa religiei într-un stat socialist. Totuşi, regimul a încer-
cat să ascundă persecuţiile religioase faţă de organismele internaţionale pentru apărarea dreptu-
rilor omului, folosind pretexte de ordin juridic pe baza legislaţiei în vigoare. Chiar dacă statul co-
munist recunoştea unele culte legal de pildă cultele baptist, penticostal, adventist de ziua a şaptea,
dar şi Biserica Ortodoxă, biserica majoritară a românilor, totuşi aceste culte recunoscute au cu-
noscut forme subtile de represiune religioasă în anii 1970-1980 atunci când unii lideri spirituali se
opuneau politicii de îngrădire a sentimentului religios a populaţiei dusă de către regimul ateu. Pe
lângă acestea, cele nerecunoscute erau expuse represiunii religioase.
Despre cultele neoprotestante în timpul regimului comunist s-a scris puţin din cauza
ieşirii la lumină a multor dosare din arhivele Securităţii destul de târziu, iar cultul care a ieşit
întotdeauna în evidenţă în timpul represiunii religioase dusă de către regimul ateu a fost cultul
baptist, iar unii pastori care erau contra obedienţei conducerii acestuia reprezentată de către Uniu-
nea Comunităţilor Creştine Baptiste din România au avut meritul de a crea în anii 1970 Comitetul
Creştin pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC).
În decursul timpului au apărut diverse scrieri în care se analizează represiunea regimului
ateu faţă de aceste culte, fiind prezente diverse aprecieri cu privire la modul cum au rezistat aces-
tea la represiunea religioasă din partea regimului ateu, mai ales din partea instrumentului represiv
al acesteia, Securitatea. În cele apărute în timpul regimului ateu din anii 19801 se constată propa-
ganda regimului ateu pentru con-damnarea sentimentului religios, dar şi pentru afirmarea că în
România comunistă există libertate religioasă. Pe lângă acestea, acestea, mai vedem în aceste lu-
crări condamnarea pe linia PCR a a-sociaţiilor religioase şi a diverselor culte neoprotestante ile-
gale în legislaţia comunistă. Astfel, Simion Asandei scria în lucrarea sa Ateism şi religie despre
situaţia asociaţiilor şi cultelor neoprotestante următoarele: „În ţara noastră activează următoarele
secte religioase care nu sunt recunoscute de stat, adică neadmise de lege: martorii lui Iehova, na-
zarinenii, Oastea Domnului, stiliştii, adventiştii reformişti, penticostalii disidenţi, treziţii şi beta-
niştii”2. În ceea ce priveşte Oastea Domnului, aceasta este o mişcare de re-naştere pirituală în ca-
drul Bisericii Ortodoxe Române scoasă în afara legii din 1948, de fapt fiind scoasă după abdica-
rea forţată a regelui Mihai I din 30 decembrie 19473. Tot pe linia trasată de că-tre regimul ateu a-
rătată anterior merge şi Petre Hladchi-Bucovineanu în lucrarea sa intitulată Faţete reale ale sec-
telor religioase aatunci când descrie situaţia asociaţiilor religioase şi a cultelor neoprotestante e-
xistente în statul comunist4. Totuşi, tot pe aceeaşi linie, dar din punct de vedere creştin-ortodox
1
Ne referim la lucrarea lui Simion Asandei, Ateism şi religie, Bucureşti, 1980 şi la lucrarea lui Petre Hladchi-Buco-
vineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, 1983.
2
Simion Asandei, Ateism şi religie, Bucureşti, 1980, p. 176.
3
Pentru detalii, vezi George Spiridon, Represiunea religioasă în România comunistă. Studiu de caz: Mişcarea de
renaştere spirituală Oastea Domnului, www.scribd.com/doc/49459815/Represiunea-religioasa-in-Romania-
comunista-Studiu-de-caz-Miscarea-de-renastere-spirituala-Oastea-Domnului, passim.
4
Pentru detalii, vezi Petre Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, 1983, pp. 18-28.

2
merge cartea reputatului profesor de teologie Petru David în lucrarea sa Călăuza creştină. Sec-
tologie în care prezintă evoluţia istorică şi doctrinară a cultelor neoprotestante de la momentul a-
pariţiei în Occident, apoi în ţara noastră şi manifestările acestora, având pretenţia de lucrare ştiin-
ţifică de sectologie5.
Alte surse demne de luat în seamă sunt articolele periodicului oficial Religion in Com-
munist Lands care aparţinea organizaţiei britanice de monitorizare a situaţiei religioase din ţările
comuniste Keston College. Din păcate, articolele preponderente care descriu situaţia religioasă a
României comuniste abordează chestiunea Bisericii Ortodoxe Române şi a cultului baptist, nea-
vând şi alte informaţii despre alte culte neoprotestante legal şi ilegal recunoscute de către statul
comunist. Pe lângă acest impediment, acestea arată clar represiunea religioasă în România comu-
nistă, cea mai bine documentată perioadă fiind cea a anilor 1970-1980. Autorul care s-a ocupat de
monitorizarea religioasă din România comunistă a fost Alan Scarfe prin numeroase articole. Cea
mai importantă contribuţie adusă pentru demonstrarea represiunii religioase asupra cultelor neo-
protestante legale şi ilegale a regimului comunist din România îi aparţine editorului revistei Ca-
tacombes Sergiu Grossu în lucrarea Calvarul României creştine care apăruse în Franţa în aprilie
1987, iar în România a apărut în 1992, bazându-se pe documente inedite publicate atât în Cata-
combes cât şi în alte publicaţii franceze care au făcut publice acţiunile autorităţilor române în ac-
ţiunile de represiune religioasă. Un studiu de referinţă asupra situaţiei cultelor neoprotestante din
perioada comunistă în România aparţine autorilor Elis Neagoe-Pleşa şi al lu Liviu Pleşa, studiu
intitulat Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-19896. În acest studiu se prezintă
un scurt istoric al celor patru culte neoprotestante legale în această perioadă şi prezintă obietiv,
folosind documente inedite din arhivele Securităţii situaţia acestora. O contribuţie importantă în
studierea represiunii religioase aparţine Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comu-
niste din România care a întocmit un raport destul de controversat, dar în ceea ce priveşte situaţia
acestor culte raportul prezintă acest lucru ca o disidenţă religioasă la adresa regimului comunist7.
Prezentul studiu îşi propune să analizeze situaţia cultelor neoprotestante din timpul regi-
mului comunist din România. Am ales ca subiect principal studierea cultelor neoprotestante în
cadrul represiunii religioase dusă de către regimul comunist din ţara noastră pentru a vedea cum a
eşuat controlul comunist şi cum au luptat pentru drepturile omului unii lideri spirituali care se o-
puneau obedienţei unor structuri organizatorice ale cultelor neoprotestante legale.

Situaţia cultelor neoprotestante în perioada 1948-1960

5
Pentru detalii, vezi Petru David, Călăuza creştină. Sectologie, ed. a II-a, Curtea de Argeş, 1994, pp. 134-165.
6
Acest studiu face parte din volumul coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea şi cultele, Bucureşti,
2005, pp. 350-394.
7
Cf. Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf, pp. 377-382.

3
 Cultele neoprotestante erau cunoscute în actele oficiale ale birocraţiei partidului-stat sub
o terminologie specifică precum: „secte”, „grupări anarhice”. Atât în perioada interbelică cât şi în
timpul regimului Antonescu, acestea au fost oprimate de către stat. De aceea, după cel de-al doi-
lea război mondial statul a acordat dreptul de a funcţiona ca asociaţii unui număr important de
grupări religioase. Tuturor li s-a precizat să-şi prezinte mărturisirea de credinţă şi să-şi precizeze
poziţia faţă de stat. Drept consecinţă a precizării poziţiei acestora faţă de statul comunist şi a măr-
turisirii acestora de credinţă a fost recunoaşterea a patru culte de către stat8, în timp ce restul - in-
clusiv mişcarea de renaştere spirituală Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române
considerată de către regim „grupare anarhică” - au fost scoase în afara legii. Represiunea religioa-
să dusă de către regimul comunist din România este reflectat prin cantitatea imensă de documen-
te rămase în urma monitorizării acestor confesiuni legale sau nu9.
Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva tuturor militanţilor religioşi, inclusiv
a celor din cadrul Bisericii Ortodoxe de pildă membrii Oastei Domnului şi unii preoţi precum Ilie
Imbrescu de la sfârşitul anilor 1940 până în prima jumătate a anilor 1960 recurgându-se la ares-
tări, percheziţii inopinante, pedepse administrative, etc. Atât Sergiu Grossu10 cât şi Raportul Tis-
măneanu11 consemnează pe credincioşii protestanţi şi neoprotestanţi care au avut parte de acelaşi
tratament din partea autorităţilor precum: Richard Wurmbrandt, Vasile Moisescu, Ioan Buzdu-
gan, Constantin Caraman, Simion Cure, Ferenc Visky senior, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Si-
mion Moţ, Teodor Băbuţ, Nicolae Todor, Alexandru Honciuc, Alice Panaiodor, ş. a.
Aspectele îngrijorătoare în viziunea autorităţilor comuniste reprezentau creşterea nume-
rică a aderenţilor cultelor neoprotestante în detrimentul confesiunilor tradiţionale12, dinamica a-
cestora şi imposibilitatea de a fi controlaţi de stat. Din aceste motive, la 18 decembrie 1959 De-
partamentul Cultelor a depus la Secretariatul CC al PMR o notă în vederea aprobării unor măsuri
privind cultele neoprotestante13. Această notă surprindea o realitate deranjantă pentru partidul-stat
în ciuda unor măsuri importante împotriva acestora luate de către Ministerul Cultelor din 1954
precum: controlarea resurselor financiare ale acestor culte, înlocuirea unor „elemente necorespun-
zătoare” din conducere14, interzicerea catehizării organizate a copiilor. Alte măsuri cu consecinţe
importante în privinţa reducerii numărului aderenţilor neoprotestanţi erau alcătuirea unui material
documentar bogat şi introducerea sistemului arondărilor. Alte măsuri au fost adoptate în 1958 şi
prevedeau: interzicerea aducerii de noi serii de elevi în seminariile acestor culte, reducerea frec-

8
Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie şi Biserica lui Dum-
nezeu Apostolică – Penticostală.
9
Vezi de exemplu ASSC şi ACNSAS, fondurile Documentar, Penal, Informativ şi Reţea, apud Raportul Tismăneanu,
www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf, p. 468.
10
Cf. Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, ed. a II-a, Bucureşti, 2006, p. 98-99.
11
Cf. Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf, p. 468.
12
Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică şi confesiunile protestante magisteriale.
13
Pentru detalii, vezi ANIC, fond CC al PMR, Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 15/1960, ff. 3-4, 7, apud Ibidem.
14
La adventişti, la creştinii după Evanghelie şi la baptişti.

4
venţei adunărilor pastorale, controlarea cumpărării de imobile în vederea deschiderii unui nou lă-
caş de cult, împiedicarea implicării în activităţi pastorale a persoanelor nerecunoscute oficial, fo-
losirea fanfarelor pe străzi, instruirea „organelor locale” de a se implica în respectarea „regimului
legal al cultelor” şi a semnala împuterniciţilor abaterile şi oprirea adunărilor prea dese din timpul
săptămânii15.
Pentru urmărirea şi reprimarea activităţilor cultelor neoprotestante minoritare s-au im-
plicat în primii ani ai regimului comunist structurile moştenite din sistemele anterioare acestuia:
Poliţia de Siguranţă, Jandarmeria, Serviciul Secret de Informaţii, Biroul 2 de Informaţii ale Mare-
lui Stat Major, Serviciul de Informaţii Politice şi Documentare din Inspectoratul General al Ar-
matei pentru Educaţie16. După 1948-1949 în această acţiune s-au angajat veritabilele creaţii ale
partidului-stat a instituţiilor staliniste, Securitatea şi Miliţia, iar pentru discreditarea neoprotestan-
ţilor17 acestea au utilizat un limbaj specific, aceştia fiind etichetaţi drept „agenţia ai imperialismu-
lui occidental”/”anglo-american”/”american”. Această terminologie amintea de stigmatul public
din timpul celui de-al doilea război mondial.

15
Ibidem, ff. 10-11, apud Ibidem, p. 469.
16
AMR, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dosar nr. 802, passim, apud Ibidem.
17
Fiind inclusă în cadrul acestei denumiri din punctul de vedere al autorităţilor comuniste şi mişcarea de renaştere
spirituală Oastea Domnului (cf. ACNSAS, Dosarul de Urmărire Informativă I 4965, vol. 1-2, passim).

5
 Cultele neoprotestante şi lupta pentru drepturile omului din România
comunistă

Conform lui Alan Scarfe, aşa-numitul concept de „soluţie românească” este folosit atât
în descrierea politicii mutuale dintre statul comunist şi cultele existente - caracterizat prin adopta-
rea unei asemenea politici de către Biserica Ortodoxă Română şi cultele neoprotestante în urma
căreia existau beneficii de ambele părţi – cât şi în descrierea unei feţe negative, adică metodele
subtile folosite de către regim contra creştinilor militanţi indiferent de confesiunea de care apar-
ţin18. Totuşi, propaganda ateistă a început să ia proporţii încă din anii 197019 care are drept conse-
cinţă cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi va atinge apogeul în anii 1980. Totuşi, puţini
cetăţeni au refuzat să participe la acest cult de inspiraţie stalinistă, între aceştia situându-se şi
membrii unor comunităţi creştine neoprotestante din cauza incompatibilităţii între a fi creştin şi a
fi adulator – chiar formal – al conducătorului partidului-stat20.
Opoziţia faţă de regimul Ceauşescu pornită din interiorul comunităţilor neoprotestante
are explicaţii de natură religioasă, politică şi generaţională. Între baptişti de exemplu au apărut
nemulţumiri legate de neacordarea de către autorităţile regimului a unor autorizaţii pentru con-
struirea unor noi lăcaşe de cult sau extinderea celor existente21, fapt ce va conduce la acţiuni de
construire şi de extindere a acestora fără autorizaţie şi la existenţa unor membri cu idei moderne
în ceea ce priveşte raporturile dintre Stat şi Biserică, punând sub semnul întrebării relaţiile dintre
cultul creştin baptist şi statul comunist şi cu Departamentul Cultelor în mod special. Ca urmare a
acestui fapt, între anii 1973 şi 1989 Uniunea Bisericilor Baptiste a intrat într-o criză majoră. Cel
care a demarat acţiunea de contestare în interiorul Uniunii Baptiste şi în raport cu statul a fost
pastorul Iosif Ţon reîntors în România în 1972 - după studii la Oxford – exercitând o considera-
bilă influenţă asupra coreligionarilor săi şi asupra pastorilor tineri prin expunerea ideilor sale în
câteva lucrări programatice22.
Afirmarea doctrinei drepturilor omului pe scena internaţională în anii 1970, apariţia unor
organizaţii influentecare monitorizau situaţia la nivel global – în special în ţările totalitare şi
dictatoriale – au determinat guvernele să ia în considerare noua problematică. Totuşi, americanii
au arătat un interes deosebit faţă de acest lucru o dată cu ajungerea la Casa Albă a preşedintelui
Jimmy Carter (1977-1981). Această conjunctură nouă a fost utilizată de protestatarii din Româ-
nia, în special de către cultele neoprotestante datorită faptului că preşedintele SUA era un prac-
ticant baptist binecunoscutcu o sensibilitate sporită în materie de libertate religioasă. Însă în a-
celaşi timp, măsurile autorităţilor române împotriva românilor neoprotestanţi au fost reluate cu şi

18
Cf. Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights Movement: A Romanian Solution, în Religion in Communist Lands,
vol. 7, no. 8, Autumn 1979, p. 167.
19
După aşa-numita „minirevoluţie culturală” inspirată după modelul nord-coreean şi chinez.
20
Cf. Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf, p. 377.
21
Care se impunea datorită creşterii considerabile a numărului de membri.
22
Pentru detalii, vezi Raportul Tismăneanu, op. cit., pp. 377-378.

6
mai mare putere, dar într-un mod extrem de subtil precum: retrogadări din funcţie şi concedieri,
amenzi pentru adunarea în case particulare pentru rugăciune, comuniune şi studiu biblic, presiuni
împotriva elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile23. Din cauza acestor lucruri, au
continuat diferendele dintre conducătorii obedienţi regimului comunist ai Uniunii Baptiste şi con-
testatari, iar raporturile dintre Uniunea Baptistă şi Departamentul Cultelor au atins un nivel cri-
tic24.
Cel mai important document în care se face publică persecuţia religioasă din România
comunistă în Occident îl reprezenta Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România
dactilografiat în 27 de pagini şi semnat de şase pastori şi laici neoprotestanţi25. Acest document a
atras atenţia opiniei publice din ţările occidentale, dar şi atenţia autorităţilor române care au
folosit metode de intimidare pentru că regimului îi era teamă de contestare din partea unor
persoane ce doreau revigorarea religioasă într-un stat declarat ateu. Pentru a contracara presiunile
din ce în ce mai mari ale autorităţilor regimului şi a-i constrânge pe reprezentanţii confesiunilor
lor să le ia apărarea creştinilor persecutaţi, orientându-se cu fermitate spre imperativele unei
libertăţi religioase veridice, un grup de 27 de creştini practicanţi din toate confesiunile – în
majoritate baptişti, în frunte cu pastorii Pavel Nicolescu şi Dimitrie Ianculovici – s-au organizat
în toamna anului 1977într-o mişcare de protest care, la 21 mai 1978, a luat forma de Comitet
Creştin pentru Apărarea Libertăţilor Religioase şi de Conştiinţă (ALRC). Acest Comitet a
solicitat adeziunea la societatea elveţiană cu sediul la Zürich „Christian Solidarity International”
şi a înaintat un program de revendicări în 24 de puncte şi un document intitulat „Încetaţi
prigoana”26. Reacţia autorităţiilor nu s-a lăsat aşteptată deoarece ALRC informa opinia publică
internaţională regulat în ceea ce priveşte represiunea religioasă din România comunistă. Din acest
motiv, pentru a scăpa de o situaţie internaţională incomodă regimului, Securitatea împreună cu
alte instituţii a pus la cale un plan de înlăturare a acestui comitet incomod prin diverse măsuri
punitive împotriva membrilor ALRC, de pildă arestarea şi maltratarea a trei membri ALRC la
Caransebeş. Alţii precum Dimitrie Ianculovici au fost nevoiţi să emigreze în Occident în 1979, în
timp ce unii au murit în condiţii suspecte27. În ciuda acestor lucruri de la sfârşitul anului 1978 şi
în anul 1979, ALRC a continuat să informeze opinia publică occidentală în privinţa represiunii
religioase din România comunistă în pofida planurilor organelor represive.
Lupta pentru drepturile omului şi pentru libertatea religioasă din România comunistă nu
a încetat nici în anii 1980 deşi vârful acestui lucru a fost atins în anii 1977-1978 prin activitatea
23
Pentru detalii, vezi Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, Bucureşti, 2006, pp. 120-125; 138-152. În ceea ce
priveşte amendarea, pastorul Iosif Ţon a făcut public în cel de-al 27-lea Congres al Bisericii Române Baptiste din 4-6
februarie 1977 un caz în care un grup de baptişti din judeţul Vrancea au fost amendaţi pentru „cântarea unor
cântări religioase ilegale” deşi cântările cu pricina făceau parte din cartea de cântări baptistă oficială (cf. Alan
Scarfe, Romanian Baptist Congress, în „Religion in Communist Lands”, vol. 5, nr. 2, Summer 1977, p. 96).
24
Cf. Alan Scarfe, Romanian Baptist Congress, în “Religion in Communist Lands”, vol. 5, nr. 2, Summer 1977, pp. 94-
98; Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf, p. 378.
25
patru baptişti (pastorii Iosif Ţon şi Pavel Nicolescu, institutorul Radu Dumitrescu, inginerul Aurelian Popescu), un
predicator penticostal: Constantin Caraman şi un membru al Cultului Creştin după Evanghelie: dr. Silviu Cioată din
Ploieşti (cf. Sergiu Grossu, op. cit., pp. 120-121).
26
Pentru detalii vezi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 126-135.
27
Cf. Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf,, p. 381.

7
pastorului Iosif Ţon şi a Comitetului Creştin pentru Apărarea Libertăţilor Religioase şi de
Conştiinţă. Un exemplu în acest sens este arestarea abuzivă a persoanelor care se ocupau cu
contrabanda de literatură religioasă, interzisă de către regimul comunist pentru a facilita
propaganda aşa-zisului „ateism ştiinţific”. În cadrul sentinţei nr. 1967 din 19 decembrie 1981,
creştinii după Evanghelie Klaus Wagner, Maria Delapeta, Fibia Delapeta28 au fost condamnaţi la
şase ani de închisoare, iar altele şapte persoane ce făceau parte din grupul de distribuire a
materialelor religioase clandestin au fost condamnate la şapte ani de închisoare29. Acest abuz din
partea autorităţiilor române a fost sesizat de către ziarul religios din RFG Evangelische Informa-
tion care a publicat în numărul din 14 aprilie 1982 un articol cu titlul România: închisoare pentru
difuzare de Biblii. În acest articol au fost prezentate date despre condamnările suferite de cele
două grupuri care se ocupau cu transmiterea materialelor religioase, inclusiv Biblii30. Totuşi,
acest articol a avut drept consecinţă asupra României exercitarea de presiuni politice şi
economice din partea statelor occidentale, având drept consecinţă eliberarea celor reţinuţi în urma
Decretului Prezidenţial nr. 200 din 27 iulie 1982.
În cele din urmă, statul comunist român eşuează în impunerea ca religie ateismul
deoarece neoprotestanţii şantajau statul în anii 1980 cu apelul la Radio Europa Liberă şi la
forurile internaţionale în cazul în care drepturile religioase nu erau respectate.

28
Surorile Delapeta erau de fapt creştin-ortodoxe şi făceau parte din mişcarea de renaştere spirituală Oastea
Domnului, nu după cum autorii studiului Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989 ne precizează
bazându-se pe documentele din arhiva Securităţii.
29
Cf. Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989, în Adrian Nicolae
Petcu, Partidul Securitatea şi Cultele, Bucureşti, 2005, p. 383.
30
Pentru detalii, vezi, Ibidem, pp. 377-383.

8
 Concluzii

În ciuda tuturor eforturilor pe care le-a depus statul comunist de a obstrucţiona

activitatea cultelor neoprotestante a eşuat lamentabil din mai multe motive precum situaţia
economică precară din anii 1980 şi lupta pentru drepturile omului. Aceste lucruri au condus la
creşterea numerică a acestor culte în ciuda măsurilor represive dusă de către auotorităţi în
stăvilirea prozelitismului acestora.
Chiar dacă în a doua jumătate a anilor 1970 lupta pentru drepturile omului şi respectarea
de către partidul-stat a libertăţii religioase – care exista doar pe hârtie – a eşuat, aceasta va reuşi
să sporească presiunile internaţionale asupra României pentru respectarea drepturilor omului
începând cu anii 1980. Din această cauză, organele represive au început să folosească metode de
represiune din ce în ce mai subtile pentru a evita situaţii jenante.
O altă consecinţă a luptei pentru libertatea religioasă reprezentată de ALRC, aceasta a
căpătat un caracter radical, interconfesional, punând sub semnul întrebării chiar regimul comunist
ce se pretindea a fi un regim de „democraţie populară”, pretenţii respinse prin prezentarea
cazurilor concrete în presa occidentală de represiune religioasă.

Bibliografie

Asandei, Simion, Ateism şi religie, Bucureşti, Ed. Militară, 1980.

David, Petru, Călăuza creştină. Sectologie, ed. a II-a, Curtea de Argeş, 1994.
Grossu, Sergiu, Calvarul României creştine, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Vremea, 2006.
Hladchi-Bucovineanu, Petre, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, Ed. Politică, 1983.
Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea şi Cultele, Bucureşti, Ed. Nemira, 2005.
Raportul Tismăneanu, www.corneliu-coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf.
Scarfe, Alan, Dismantling a Human Rights Movement: A Romanian Solution, în „Religion in
Communist Lands”, vol. 7, nr. 8, Autumn 1979, pp. 167-170.