CINEVA DRAG MIE

ESTE HOMOSEXUAL
Articolele prezentate au fost publicate iniţial pe site-ul
www.contracurentului.com.

Traducerea şi tehnoredactarea: www.contracurentului.com

Pentru informaţii sau sugestii

ne puteţi scrie la adresa admin@contracurentului.com.
 OSCILÂND ÎNTRE FRUSTRARE ŞI IUBIRE

AJUTOR, COLEGUL MEU DE CAMERĂ ESTE

HOMOSEXUAL!
JONATHAN INMAN

Inima îţi bate repede. Nu ştii ce să crezi. Te simţi puţin

jenat, poate foarte jenat. Colegul tău de cameră tocmai a
clarificat ceea ce gândeai deja; sau poate că nici nu aveai idee.
Nu te mai întrebi ce este cu colegul tău de cameră, ci acum te
întrebi cum să te raportezi la homosexualitatea lui. Timpul pare
să se oprească în loc pentru o clipă, atunci când vă uitaţi unul în
ochii celuilalt, întrebându-vă amândoi care va fi reacţia ta.
Ar putea fi la fel de uşor vorba despre colegul tău de birou.
Poate că în loc de „Sunt homosexual”, cel cu care ai petrecut
atâta timp în cercuri atât de apropiate, a spus în schimb: „Sunt
bisexual.” Poate că altcineva îţi spusese deja; poate că toţi
ceilalţi ştiau deja. Poate te gândeşti ce înseamnă asta pentru
relaţia voastră sau pentru reputaţia ta. Dar chiar acum ai
înaintea ta pe cineva care ţi-a dezvăluit ceva atât de personal şi
de important, încât trebuie să-i răspunzi. Ce vei spune? Ce vei
face?
Dacă este dificil pentru colegul tău de cameră, dificultatea
probabil că te va afecta şi pe tine. Colegul tău de cameră poate
că este foarte interesat de modul în care vei reacţiona la
dezvăluirea sa. Ceea ce crezi şi simţi cu privire la colegul tău de
cameră contează. Ca şi tine, colegul tău de cameră este un om
preţios, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ca şi tine, este un
păcătos, predispus să facă lucrul greşit şi să ia lucrurile în modul
greşit. Ca şi tine, colegul tău de cameră nu ştie ce se va întâmpla
mai departe şi poate că nu se simte prea în largul lui aşteptând
reacţia ta.

-3-
 Poate că simţi o tensiune între a susţine ceea ce crezi că este
corect şi a trăi ceea ce crezi. A susţine adevărul şi a acţiona în
dragoste sunt două lucruri care par să se afle în dezacord total.
Creştinii simt acest gen de presiune tot timpul, dar
homosexualitatea este o problemă atât de emoţională, încât
măreşte tensiunea. Faptul de a împărţi un spaţiu cu cineva
implică de obicei un conflict, iar faptul de a locui şi a lucra
împreună zi de zi creează multe prilejuri pentru fricţiune. Dacă
eşti creştin, astfel de conflicte sunt şi oportunităţi pentru a
extinde harul Evangheliei.
Ce să nu faci
Înainte de a lua în considerare lucrurile pozitive pe care le
poţi face pentru a arăta bunăvoinţă colegului tău de cameră,
fă-ţi timp să te asiguri că vei evita câteva greşeli obişnuite care
interferează cu arătarea dragostei lui Dumnezeu. Lucrurile pe
care vei vrea să te asiguri că nu le faci includ cele de urmează.
Nu-l certa!
Da, este desigur potrivit şi chiar necesar uneori să le
comunicăm clar oamenilor ce spune Dumnezeu că este adevărat
despre purtarea lor, chiar dacă sau îndeosebi când ceea ce fac ei
este păcătos şi distructiv. (Ezechiel 3:17-21) Cu toate acestea,
credincioşii cedează frecvent tentaţiei de a se simţi mai bine cu
privire la ei înşişi şi la situaţia lor, comunicând adevărul lui
Dumnezeu într-o manieră condescendentă, făţarnică,
nerăbdătoare şi/sau nedemnă. Care este diferenţa dintre a vorbi
cu îndrăzneală şi a certa pur şi simplu? Inima ta.
Hai să recunoaştem! La fel ca orice altă fiinţă omenească,
eşti predispus la păcat în vorbire şi să fii mândru în inima ta şi
iritabil când eşti nevoit să te confrunţi cu ceva cu care ai prefera
să nu te confrunţi deloc, în special dacă implică un conflict.
Este nevoie să arunci o privire (şi poate o a doua sau o a treia
privire) la inima ta şi la motivele tale, înainte de a rosti judecata
lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu, asupra
homosexualităţii colegului tău de cameră. (Iacov 1:26)
Nu sta cu mâinile încrucişate!

-4-
 Ca alternativă, nu vrei doar să încuviinţezi convingerile
întemeiate pe adevărul lui Dumnezeu, ci este foarte ispititor să
părăseşti ceea ce pare a fi un set nepractic de convingeri, în
favoarea unor valori care te ajută să te înţelegi mai uşor cu
oamenii. Dacă acest coleg de cameră al tău este drăguţ şi fragil
emoţional, neînţeles sau nedreptăţit de alţii, nu ajută pe nimeni
dacă justifici neadevărul de dragul comodităţii. (Proverbe 25:26)
Nu inventa!
Uneori suntem tentaţi nu atât de mult să spunem „nu”
adevărului lui Dumnezeu şi „da” neadevărului, cât să spunem
mai degrabă „da” la amândouă. A arăta adevărul în zadar
măreşte confuzia. (Proverbe 24:10-12) Dacă, într-adevăr, nu ştii
sigur ce gândeşte Dumnezeu despre homosexualitate sau dacă
nu eşti sigur că îţi pasă prea mult de ceea ce gândeşte
Dumnezeu, este important să fii sincer cu privire la îndoielile
tale. Totuşi, dacă eşti sigur care este adevărul, nu te ascunde în
spatele faptului că alţii susţin păreri diferite, pentru a evita un
posibil conflict datorită părerii tale.
Nu-i purta pică!
Poţi fi tentat să mocneşti în tăcere de resentimente, gândind
că acest coleg al tău de cameră te-a nedreptăţit, punându-te în
situaţia respectivă. Orice lucru mic – chiar lucruri care nu au
nici cea mai mică legătură cu preferinţa sau practica sexuală a
colegului tău de cameră – se pot agrava din cauza unui conflict
în mare parte nerezolvat. Mai bine să aveţi un conflict din cauza
a ceva important, decât din cauza cui a lăsat farfuria pe masă
sau din cauza cui a lăsat fereastra deschisă când ploua.
(1 Corinteni 13:5)
Nu bârfi!
Dezvăluirea unei informaţii sensibile şi potenţial dăunătoare
este un prilej pentru precauţie, nu pentru bârfă. Unora s-ar
putea să le pese, altora s-ar putea să nu le pese ce spui sau cui
spui despre ei. Oricum, poate eşti nerăbdător să vorbeşti cu
cineva despre dezvăluirea colegului tău de cameră, nu ca să te
ajute să pui lucrurile în ordine, ci mai degrabă ca să-ţi satisfaci
dorinţa, care îţi face plăcere, de a spune ceva personal şi privat
-5-
despre altcineva. Identifică pe cineva de care simţi că te poţi
apropia şi a cărui pricepere crezi că ţi-ar fi de ajutor. Să vorbeşti
cu un confident bun este minunat; alege bine şi opreşte-te aici.
(Proverbe 11:13; 23:9-10; 26:20)
Nu te certa!
Îndeosebi dacă cel care îţi spune că este homosexual pare
ostil, sfidător sau prea categoric, poţi fi tentat să răspunzi la foc
cu foc, fiind la fel de ostil, sfidător sau categoric. Chiar dacă cel
cu care vorbeşti este bine manierat şi politicos, un potenţial
conflict te poate îndemna să îndepărtezi cu forţa ceea ce
accentuează încordarea, chiar dacă acel ceva este celălalt. Cearta
îi oferă doar colegului tău de cameră un bun motiv de a nu ţine
cont de orice altceva ai putea spune sau face. (Proverbe 15:1-4,
20:3)
Nu dispreţui!
Evitând cearta, poţi fi tentat să-i dai mici lovituri ici şi colo
colegului tău de cameră, trecând de la pică, la un conflict
indirect, plin de ranchiună, vrând să-l răneşti pe colegul tău de
cameră în moduri lipsite de importanţă, pentru ca să descoperi
apoi doar ai întărit ceea ce el luase ca pe un fapt de la sine
înţeles: creştinii îi urăsc pe homosexuali. (Proverbe 24:28-29)
Nu fugi!
În sfârşit, în încercarea de a evita atât conflictul, cât şi
greşelile, poţi fi tentat să te retragi complet din situaţia
respectivă. Poate că vei căuta să limitezi contactul tău cu colegul
tău, să restrângi discuţiile voastre la subiecte „sigure” şi să eviţi
situaţiile unde probabil că ai fi nevoit să te confrunţi cu ceva
legat de neînţelegerea voastră. Poate iei chiar în considerare să
schimbi camera. Ceea ce ar comunica acest fapt (deşi poate nu
este intenţia ta) este că sexualitatea celuilalt nu este ceva cu care
vrei să ai de-a face. (Proverbe 25:19, 28:1)
Ce să faci
Deci ce poţi să faci în aceste circumstanţe, pentru a răspunde
ca un creştin colegului tău de cameră?
Roagă-te!

-6-
 Înainte de a face ceva, înainte de a spune ceva cuiva,
roagă-te. Dacă nu eşti sigur ce să spui sau ce să faci, cere
înţelepciune de la Dumnezeu şi poţi să fii sigur că îţi va da.
(Neemia 2:4, Iacov 1:5)
Vorbeşte!
Uneori cel care face dezvăluirea nu vrea să mai discute
despre acest subiect, ceea ce ar fi neobişnuit. Dacă acest coleg
de cameră al tău crede că poate fi deschis faţă de tine, este un
semn bun că vrea să continue discuţia. Pentru început, îi poţi
pune întrebări precum: „Ai vorbit despre asta cu mulţi
oameni?” sau „Ai fost îngrijorat când mi-ai spus?”, sau: „Cum a
fost când ai înţeles asta despre tine?” Când ai îndoieli, întreabă
şi ascultă. (Proverbe 15:28, 18:13)
Îţi poţi exprima şi propriile gânduri, având grijă să nu insişti
ca celălalt să fie de acord cu tine. De exemplu, ai putea spune:
„Este ceva deosebit pentru mine; nu sunt obişnuit ca oamenii
să-mi spună asta.” sau „Mulţumesc că mi-ai spus; apreciez că
eşti sincer cu mine în această privinţă.” Dacă te întreabă ceva de
genul: „Ei bine, ce părere ai?”, poţi răspunde: „Ei bine, nu sunt
sigur – mă simt puţin confuz şi încurcat.” sau „De fapt, am
convingeri religioase puternice cu privire la homosexualitate şi
sunt destul de preocupat cu privire la reacţia ta.” Ceea ce îl pune
pe celălalt fie în poziţia de a lăsa pentru un timp lucrurile aşa
cum sunt, fie de a merge puţin mai departe cu tine, ştiind că eşti
sensibil la cât de delicată ar putea fi discuţia. (Proverbe 15:18,
17:14, 20:3)
Cunoaşte-ţi opţiunile!
Uneori oamenii se simt prinşi în capcană când un coleg de
cameră le dezvăluie că este homosexual. Un mod de a nu te
simţi ca şi cum opţiunile tale sunt anulate, este să ştii ce opţiuni
ai. De exemplu, există împrejurări în care ar fi de aşteptat să ceri
o altă cameră. Poate că nu vrei neapărat să schimbi camera, dar
faptul de a şti dacă şi cum o poţi face, te va face să simţi puţin
mai mult ca şi cum ai putea să o faci, dacă ai fi nevoit. În acelaşi
timp, colegii de cameră sunt deseori foarte insensibili la modul
în care folosesc spaţiul comun şi dacă există anumite lucruri
-7-
care te preocupă, deşi nu este ceva unic să ai un coleg de cameră
homosexual, poate că ar fi de dorit să te muţi. Dacă acest coleg
al tău desfăşoară în cameră o activitate care te deranjează (de
exemplu, foloseşte limbaj sau material explicit sexual, primeşte
vizite sau dă petreceri până noaptea târziu, întreţine relaţii
sexuale etc.), ar fi potrivit să-i faci cunoscute preocupările tale
direct colegului tău de cameră.
Dacă, dintr-un anume motiv, discuţia nu rezolvă lucrurile
care te preocupă, ar fi bine să planifici să le discuţi cu şeful de
cămin, după ce îl inviţi pe colegul tău de cameră să participe
împreună cu tine la discuţie. Şeful de cămin te poate ajuta să-ţi
pui în ordine opţiunile, având rolul de mediator. Totuşi, poate
că lucrurile care te preocupă nu sunt legate în mod specific de
homosexualitate, ci sunt doar probleme obişnuite pe care le au
colegii de cameră. Faptul de a cunoaşte ce opţiuni ai te ajută să
te simţi mai puţin prins în capcană de circumstanţele în care te
afli.
Arată compasiune!
Arătarea compasiunii poate fi cel mai dificil aspect în
confruntarea cu colegul tău de cameră. Pe de o parte, este
posibil să nu simţi prea multă compasiune, încât a fi motivaţia
de a fi plin de compasiune îţi pare imposibilă. În acelaşi timp,
poate că nu vei avea parte de o reacţie călduroasă la încercările
tale de a arăta compasiune şi te vei simţi respins sau un ratat,
dacă nu vei avea „succes” în eforturile tale. Totuşi, dacă te
concentrezi mai degrabă asupra responsabilităţii tale de a arăta
compasiune, decât asupra sentimentelor tale sau asupra reacţiei
celuilalt, vei descoperi că este mult mai uşor. (Iacov 3:17-18)
Compasiunea implică să ai grijă de aspectele din viaţa
colegului tău de cameră acolo unde poţi şi când poţi – să-ţi pese
de ce îi pasă lui, să te întristezi când poţi şi să te bucuri când
poţi. Evident, la fel ca toţi oamenii, colegul tău se poate bucura
în păcat sau poate să ajungă la disperare din cauza propriilor
convingeri, iar tu poate că nu găseşti potrivit să te bucuri sau să
te întristezi cu el în toate momentele. Totuşi, există mult mai
mult în viaţa colegului tău de cameră decât bucuria lui în păcat
-8-
şi sunt împrejurări şi momente în care îţi poate păsa de el ca
om, fără ca aceasta să necesite o aprobare ideologică din partea
ta. Isus nu a aşteptat să fim de acord cu El că suntem păcătoşi,
înainte de a ne arăta compasiune. Dimpotrivă, „Dumnezeu Îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)
Oferă o perspectivă!
Uneori, dacă ceilalţi îţi cunosc convingerile religioase, vor
presupune (este de înţeles) ceea ce gândeşti, simţi sau crezi.
Deseori, relativa importanţă sau locul deosebit pe care
homosexualitatea le deţine în perspectiva ta despre lume şi viaţă
nu vor fi imediat evidente şi, cu cât vorbeşti mai mult despre ea,
cu atât le va părea celorlalţi că este o problemă colosal de mare,
în comparaţie cu celelalte lucruri pe care le ai în minte. Fără a
încerca să dovedeşti că ai dreptate, încearcă să-l ajuţi pe colegul
tău de cameră să înţeleagă de ce nu te simţi confortabil, de ce
alte lucruri te fac să nu te simţi confortabil etc. În acelaşi timp,
poate că vei vrea să depui efortul de a demonstra clar că nu
corespunzi stereotipului evanghelic sau fundamentalist de ură,
ipocrizie etc. Unde corespunzi unui asemenea stereotip, arată
căinţă şi smerenie, punând propriul tău păcat într-o perspectivă
pe care colegul tău de cameră (prin harul lui Dumnezeu) o
poate înţelege.
Include-l în viaţa ta!
Dacă nu te simţi confortabil cu colegul tău de cameră, fără
să realizezi, te retragi faţă de el într-un asemenea mod, încât se
poate simţi exclus. Deşi poate că nu este intenţia ta, ceea ce
comunici cuiva când reacţionezi inconştient, din interes
personal, este că asemenea oameni trebuie evitaţi. Ei observă că
nu vorbeşti cu ei despre aceleaşi lucruri cum o faci cu alţii, că te
porţi diferit, că faci lucruri diferite. Ai progresa mult în
dezamorsarea tensiunii şi trăirea Evangheliei incluzându-l
deliberat pe colegul tău de cameră în tot felul de lucruri din
viaţa ta. Faptul că vorbeşti cu colegul tău de cameră despre
relaţiile, temerile şi întrebările tale îi arată că oamenii lui

-9-
Dumnezeu îl primesc cu bucurie în viaţa lor, fără să fie
contaminaţi. (Luca 15, 1 Corinteni 5:9-10)

Ceea ce nu poţi face

Chiar când te gândeşti la ce poţi face şi încerci să eviţi ce nu
ar trebui să faci, îţi este de ajutor să ai clar în minte ce nu poţi
face.
Nu te justifica!
Faptul că eşti creştin, iar colegul tău de cameră este
homosexual, nu este o scuză pentru păcatele tale. Într-adevăr,
dacă tu crezi că poţi păcătui în mod deschis, fără a te teme de
consecinţe, înseamnă că îi comunici că ipocrizia este în ordine,
dar homosexualitatea nu este. Arată-i colegului tău de cameră ce
înseamnă mărturisirea, căinţa, cererea de iertare şi restaurarea.
Poate că va începe să înţeleagă.
Nu te preface că totul este în ordine!
Viaţa nu este uşoară, plăcută sau în ordine, după cum nici
oamenii nu sunt. Există un impuls de înţeles, de a înlocui
conflictul şi tensiunea cu pacea şi ordinea. Tot ce poţi spera
când este vorba de doi păcătoşi este fie (a) o smerenie sinceră
datorită realităţii păcatului din inimile şi purtarea noastră, fie
(b) evitarea superficială a conflictului datorită realităţii păcatului
din inimile şi purtarea noastră. Fă o alegere! Celălalt este răvăşit
acum, celălalt va fi mult mai răvăşit mai târziu, iar după aceea
poate că va fi prea târziu să îi prezinţi Evanghelia celui în
nevoie.
Nu transmite mesajul că celălalt este diferit!
Gândeşte-te la propriul tău păcat. Stă numai în puterea ta
să-ţi schimbi inima şi întreaga viaţă, ca ele să fie cum ar trebui să
fie? Nu! Ce te face să crezi că poţi schimba pe altcineva sau că
poţi convinge pe cineva să facă ceea ce nu poţi face nici tu
însuţi? Ceea ce poţi face este să-I ceri lui Dumnezeu să te ajute
pe tine să te schimbi, iar apoi să-I ceri să lucreze în acelaşi fel
pentru a schimba viaţa colegului tău de cameră.
Nu încerca să-L obligi pe Dumnezeu să facă ce vrei tu –
Dumnezeu nu face întotdeauna ce vrem noi să facă sau când
- 10 -
vrem noi să facă. Deseori oamenii vor sfârşi prin a avea multe
resentimente faţă de Dumnezeu, pentru că nu dezamorsează
tensiunea în felul în care vor ei, când vor ei. Dumnezeu este mai
înţelept şi mai răbdător decât suntem noi şi ştie cel mai bine
cum să lucreze în circumstanţele noastre. Aminteşte-I lui
Dumnezeu ce ţi-a promis, spune-I „mulţumesc” dinainte
fiindcă Îşi respectă promisiunile, dar nu-I spune cum să facă ce
ştie El cel mai bine – să Se ocupe, plin de îndurare, cu păcătoşi
ca noi.
Ce trebuie să faci
„Deci, părere ai?”
Dumnezeu ne-a chemat să ne iubim aproapele ca pe noi
înşine. (Galateni 5:14) Cum ai vrea să reacţioneze cineva faţă de
tine, când sărbătoreşti ceva ce este greşit? Realizezi dezamăgirea
pe care ai simţi-o când ai afla că cineva apropiat a obiectat faţă
de ceva ce, în mintea ta, este esenţial pentru tine ca om?
Pe de altă parte, realizezi cât de neîncrezător te-ai simţi faţă
de cineva despre care ai aflat că nu a fost sincer cu tine cu
privire la ceva atât de important? Orice faci, trebuie să fii sincer.
„Un răspuns bun este ca un sărut pe buze.” (Proverbe 24:26)
Fii tu însuţi; fii sincer şi ai încredere în Dumnezeu că va
lucra în împrejurările tale, în slăbiciunile şi lipsurile tale, spre
gloria Lui şi spre binele tuturor celor care vor avea nevoie de El.
[Jonathan Inman, Help, My Roommate’s Gay! Copyright ©
Jonathan Inman. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în
limba engleză este publicat pe site-ul www.harvestusa.org.]

CÂND CINEVA DRAG SPUNE: „SUNT HOMOSEXUAL.”

ANITA WORTHEN, într-un interviu cu BOB DAVIES

Când fiul meu de şaisprezece ani, Tony, a început să rămână

peste noapte în oraş, am devenit foarte îngrijorată. Când l-am
confruntat, ne-am certat câteva minute, apoi a aruncat bomba.
„Ei bine, ştii că sunt homosexual, nu?”
Am îngheţat. Tony a început să umple tăcerea jenantă cu
detalii oribile. Cu trei luni în urmă făcea autostopul spre casă,
- 11 -
când un consilier şcolar l-a luat în maşină şi l-a sedus. Acum îşi
accepta „noua” identitate şi făcea cunoştinţă cu alţi
homosexuali.
„Mami”, a concluzionat el, „am găsit bărbatul viselor mele.
Totul o să fie bine acum!”
În zilele care au urmat am fost obsedată de fiecare greşeală
pe care am făcut-o vreodată ca mamă. Nu ştiam deloc cum să
mă ocup de acea situaţie. La urma urmei, nu protejează
Dumnezeu familiile creştine de păcatele cu adevărat mari – ca
acesta?
„Să afli că ai un copil homosexual este o agonie”, spune
Barbara Johnson. „Este aproape ca şi cum ai avea un deces în
familie. Dar când moare cineva poţi să îngropi persoana şi să-ţi
continui viaţa. Cu homosexualitatea, durerea pare să nu se
termine niciodată.”
Viaţa pare să iasă de sub control. Când descoperi acest
aspect nefamiliar al celui care îţi este drag, simţi dintr-odată că
vorbeşti cu un străin. Sentimentul de trădare poate fi devastator.
În mod tipic, membrii de familie şi prietenii trec prin zile şi
săptămâni de suferinţă profundă şi de jelire. „Vroiam să fiu
mort”, îşi aminteşte un tată, „şi vroiam ca fiul meu să fie şi el
mort.” Pot să apară simptome legate de stres: ameţeală,
migrene, insomnii. Este ceva obişnuit să simţi teamă şi chiar
panică, la gândul că alţii ar putea afla.
Deseori, membrii de familie – în special părinţii – se simt
copleşiţi de vină. „Unde am greşit?” este o întrebare obişnuită.
Curând sunt blocaţi în sindromul „dacă”: dacă ar fi fost părinţi
mai buni, dacă ar fi devenit creştini mai devreme în viaţă... dacă
şi-ar fi trăit credinţa mai consecvent... lista este nesfârşită.
„Am provocat homosexualitatea copilului meu” este
probabil cea mai mare minciună căreia trebuie să i se opună un
părinte. Nimeni nu are puterea să cauzeze homosexualitatea
altuia. În cel mai rău caz, relaţia părinte-copil este doar un factor
dintr-un grup complex de influenţe.
În ciuda a ceea ce susţine mass-media, nu se poate ca
homosexualitatea să fie în primul rând genetică. Dacă ar fi
- 12 -
adevărat, ar fi dispărut de mult – cei mai mulţi copii se nasc din
părinţi heterosexuali. Dar consilierii creştini care se specializează
în acest domeniu de misiune văd tipare de viaţă comune la
consiliaţii lor.
În mod obişnuit, bărbaţii şi femeile care se luptă cu
homosexualitatea s-au simţit „diferiţi” din fragedă copilărie.
Situaţia poate duce, la rândul ei, la respingerea din partea
copiilor de vârsta lor şi la insulte ca „fetiţă” şi „poponar”. Cea
mai mare parte a lesbienelor – şi un număr semnificativ de
bărbaţi homosexuali – au fost victime ale abuzului sexual. La
femei, abuzul poate duce la o teamă profundă de bărbaţi; la
bărbaţi, la o confuzie profundă cu privire la masculinitatea
proprie. Aceşti factori şi alţii asemenea lor subminează siguranţa
şi identitatea sexuală a unei persoane şi deschid uşa ispitei
pentru acelaşi sex. Odată ce dă curs ispitelor, ele devin mai
puternice – şi conduc în mod specific la asumarea unei identităţi
„homosexuale” la maturitate.
Unii oameni răspund la sentimentul de vină revizuindu-şi
convingerile despre homosexualitate. Părinţii – chiar şi cei
creştini – încep să pună la îndoială poziţia Bibliei, că un
comportament homosexual este păcat (vezi Levitic 18:22;
Romani 1:24-27). Dar Biblia interzice cu consecvenţă activitatea
sexuală în afara unui angajament heterosexual pe viaţă.
Deci să mă confrunt cu motivele pentru care fiul meu s-a
implicat în homosexualitate a fost o mare provocare pentru
mine. Am făcut greşeli ca mamă singură, necăsătorită. În
momentele mele de intimitate cu Dumnezeu, îmi exprim
durerea, vina şi suferinţa. Apoi simt mângâierea Lui.
Odată ce mi-am mărturisit păcatele din trecut, iertarea este o
realitate spirituală pentru mine, fie că mă simt sau nu iertată.
Uneori mintea şi emoţiile noastre au nevoie de mult timp,
pentru a ţine pasul cu ceea ce s-a întâmplat în duhul şi sufletul
nostru.
După ce Tony mi-a mărturisit implicarea lui în
homosexualitate, am strigat la Dumnezeu, cerându-I iertare
pentru toate lucrurile pe care le-am făcut greşit în trecut. Dar,
- 13 -
după timpul de rugăciune, mă simţeam apăsată de condamnare.
Apoi am citit un verset scump în Mica 7:19: „El va avea iarăşi
milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca
în fundul mării toate păcatele lor.” Când am luat ca pentru mine
acest verset, mi-a fost mai uşor să las trecutul în urmă.
Este potrivit să-l laşi pe cel drag al tău care este răzvrătit să
ştie că suferi pentru el. Lasă-l să ştie de ce crezi că alegerea lui
este nesănătoasă. Lasă-l să ştie că vei continua întotdeauna să-l
iubeşti. Şi lasă-l să ştie că te vei ruga pentru el. Având de-a face
cu fiul meu, am învăţat diferenţa dintre acceptare –
recunoaşterea a ceea ce este adevărat în viaţa lui – şi aprobare,
care înseamnă susţinerea comportamentului său ca bun şi
corect.
Separă personalitatea celui drag al tău de comportamentul
său. Mulţi oameni implicaţi în homosexualitate forţează cu
agresivitate acceptarea imoralităţii lor. „Dacă respingi
homosexualitatea mea, mă respingi pe mine.” Atitudinea lor se
bazează pe inabilitatea lor (sau refuzul lor) de a face deosebire
între cine sunt şi ce fac.
Ca să hotărăşti cum să acţionezi într-o anumită situaţie
(precum dorinţa sa de a petrece timp în casa ta), poate că te-ar
ajuta să scoţi pentru o clipă homosexualitatea din imagine. Cum
ai răspunde dacă persoana ar fi un heterosexual care ar face sex
în afara căsătoriei?
Poate cel mai important, lasă-l pe cel drag al tău să ştie că
Dumnezeu poate aduce eliberare de homosexualitate. În
1 Corinteni 6:9-11, apostolul Pavel îi menţionează pe acei
creştini din biserica din Corint care fuseseră implicaţi în păcatul
homosexual. Dar îi puseseră capăt, iar Dumnezeu îi declarase
curaţi şi drepţi în faţa Sa. Este o veste bună pentru bărbaţii şi
femeile care caută schimbarea.
Iată câteva sugestii suplimentare pentru a face faţă acestei
situaţii devastatoare:
 Găseşte-ţi propriul tău sistem de suport! Nu purta sarcina
singur. Găseşte pe alţii care să te asculte fără să judece, apoi să
se roage consecvent pentru tine.
- 14 -
  Caută să înţelegi trecutul! Roagă-te pentru timpul şi situaţia
potrivită, pentru a-l întreba pe cel drag al tău, care este
homosexual, despre copilăria sa. Discutarea întregii situaţii cu
alţi membri de familie sau cu un consilier creştin aduce o
înţelegere suplimentară.
 Învaţă despre homosexualitate! Sunt multe cărţi creştine care
te pot ajuta, precum Cineva la care ţin este homosexual de
Anita Worthen şi Bob Davies (InterVarsity Press).
Cunoaşterea „rădăcinii” emoţionale ascunse şi a
problemelor spirituale te va ajuta să înţelegi viaţa celui drag al
tău.
 Împotriveşte-te vinei false! Nu poţi controla alegerile celui drag
al tău – ci numai reacţia ta la alegerile sale. Nu eşti vinovat de
lucrurile asupra cărora nu ai control. Şi nu ai control asupra
alegerilor morale ale altora.
Astăzi fiul meu are SIDA. Tot nu a renunţat la identitatea
homosexuală. Încă simt o tristeţe profundă din cauza situaţiei
fiului meu, dar bucuria şi pacea mea sunt şi mai profunde. Din
cauza experienţelor dureroase din viaţa mea, am fost capabilă să
am empatie faţă de alţi oameni care suferă de o durere
profundă. Aceasta face ca suferinţa mea să merite? Nu. Dar face
ca suferinţa mea să aibă valoare.
Nu ştiu ce va aduce viitorul, dar ştiu Cine ţine viitorul.
Pentru ziua de astăzi, harul Său este de ajuns.
[When a Loved One Says, ‘I’m Gay’. Extras din Someone I Love Is
Gay: How Family & Friends Can Respond de Anita Worthen &
Bob Davies. Copyright © 1996 Anita Worthen & Bob Davies.
Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box
1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com.]

CÂND CINEVA DRAG ŢIE ESTE HOMOSEXUAL

SY ROGERS

Cazul 1
Susan şi Carol erau prietene de ani de zile. Datorită relaţiei
lor apropiate, nu era un secret: Carol şi soţul ei aveau probleme
- 15 -
în căsnicie. Într-o zi, pe când luau prânzul împreună, Carol a
recunoscut că avea ceva de mărturisit – ceva important. Susan a
simţit neliniştea din vocea lui Carol: „Un divorţ”, s-a gândit
Susan. „Divorţează!” Respirând adânc, Carol a început: „Mi-e
atât de teamă să-ţi spun asta, dar trebuie. Nu mai pot continua
să mă prefac. Dar nu vreau să afecteze prietenia noastră, eşti ca
o soră pentru mine!”
Susan s-a întins peste masă, luând mâna lui Carol. „Despre
ce este vorba, Carol? Căsnicia ta? Orice ar fi, îmi poţi spune...”
Din ochii lui Carol au început să curgă lacrimi. „Susan, nu
despre căsnicia mea este vorba. Ar fi fost mai uşor, cred. Este
vorba despre mine. Sunt... sunt gay. Sunt lesbiană.”
Cazul 2
Când Joan a trecut prin camera fiului ei, a observat o bucată
albă de hârtie prinsă în mijlocul uşii. Un bilet de la Mark. Ştia că
ceva nu era în ordine. A luat biletul în bucătărie, s-a aşezat şi a
început să citească:
„Dragă mamă şi tată,
Din moment ce amândoi ştiţi că sunt homosexual, am
hotărât că ar fi mai bine pentru noi toţi să plec. Ştiu cum vă
simţiţi şi nu vreau să înrăutăţesc lucrurile. Voi sta pentru o
vreme cu nişte prieteni. Presupun că asta înseamnă să amân şi
colegiul, dar vă rog, încercaţi să nu vă îngrijoraţi pentru mine.
Mă voi descurca. Îmi pare cu adevărat rău că v-am dezamăgit.
Îmi pare rău că ne-am certat atât de tare noaptea trecută. Nu am
vrut să aflaţi aşa, dar cred că este la fel de bine că ştiţi. Cel mai
rău îmi pare că nu mă înţelegeţi. Voi păstra legătura.
Cu dragoste,
Mark”
Joan a pus biletul deoparte. „Se întâmplă cu adevărat?” s-a
gândit ea. „Pare atât de ciudat, cu numai câteva zile în urmă
totul era normal. Apoi a trebuit să fiu eu aceea care să găsească
revistele lui «murdare»... şi scrisorile acelea! A trebuit să fiu eu
cea care l-a înfruntat şi l-a împins să spună adevărul. De ce i-am
spus tatălui lui...? Iar acum”, s-a întrebat ea, „va mai fi vreodată
ceva normal pentru noi?”
- 16 -
 Nepregătit
Un eveniment pentru care cei mai mulţi sunt nepregătiţi este
descoperirea că cineva apropiat este homosexual. În cazul în
care mărturisirea homosexualităţii vine de la un fiu sau de la o
fiică, de la un soţ, de la o soţie sau de la un prieten apropiat,
reacţia este deseori aceeaşi: „Ce-i spun acum?” „Cum pot
ajuta?” Iar uneori: „Este posibil să fiu parţial vinovat pentru
această situaţie?”
Impactul veştii că cineva apropiat este homosexual poate fi
la fel de mare ca şi cum cel în cauză ar fi murit. Dintr-odată,
este posibil ca aşteptările şi speranţele tale pentru viitorul său să
nu se realizeze niciodată.
Adesea, ies la suprafaţă emoţii variate, comune procesului
de jelire. Mai întâi vin şocul, negarea şi neîncrederea, urmate
uneori de un val de ruşine, mânie şi lacrimi. Poate apărea
depresia, chiar simptome fizice de durere. Aproape întotdeauna
există sentimente îngrozitoare de vină („Unde am greşit?), ceea
ce este adevărat îndeosebi pentru părinţii şi tovarăşii de viaţă ai
homosexualilor. Mânia şi resentimentul se pot transforma în
amărăciune („Cum mi-ai putut face una ca asta!”), dacă se
nutreşte lipsă de iertare. Procesul de jelire va scădea în
intensitate, mai ales dacă Îi dai durerea şi lupta ta lui Dumnezeu,
încrezându-te în El pentru ajutor.
Există speranţă!
Mai întâi, există speranţă pentru tine! În afară de nevoile
celui drag ţie care este homosexual, Dumnezeu doreşte să te
ajute să te confrunţi cu situaţia şi îţi oferă numeroase asigurări.
Dumnezeu nu vrea să te vadă învins de frustrare şi
disperare. El ne-a dat promisiunile Lui. Caută să le aplici
situaţiei tale. El promite să ne dea înţelepciune dacă Îi cerem. El
promite să ne mângâie şi să ne întărească în vreme de nevoie. El
promite că harul Lui ne va păzi să nu fim copleşiţi de
circumstanţele în care ne aflăm. Harul Lui ne dă, de asemenea,
credinţa de care avem nevoie ca să-i încredinţăm pe cei dragi în
grija Lui plină de pricepere. Dumnezeu ne spune să ne smerim

- 17 -
şi să căutăm să ascultăm de El. Indiferent cu ce ne confruntăm,
El ne va da puterea să facem ce este corect.
În privinţa altora, Dumnezeu ne dă răbdare ca să aşteptăm
să lucreze în viaţa celui drag nouă. El ne dă abilitatea de a ierta
şi de a arăta dragoste celor care ne-au rănit şi ne-au făcut de
ruşine. Dumnezeu ne învaţă să vedem circumstanţele din
perspectiva Lui, iar apoi vom vedea că toate lucrurile sunt cu
putinţă la Dumnezeu. „Toate lucrurile” includ eliberarea de
homosexualitate! Apoi vom vedea că există speranţă! În al
doilea rând, nu numai că există speranţă pentru tine, există
speranţă şi pentru cel homosexual. Există o cale de ieşire din
homosexualitate pentru cei care vor! Deşi comportamentul
homosexual este condamnat cu consecvenţă în Scriptură (vezi
trimiterile de mai jos), la fel ca orice alt păcat, există şi o
mărturie biblică despre oameni eliberaţi de homosexualitate.
(1 Corinteni 6:9-11) Aminteşte-ţi, acolo unde Dumnezeu ne
cere să ne schimbăm ca să ascultăm de standardele Lui, El are
puterea de a face schimbarea posibilă în viaţa noastră. Ceea ce
este adevărat pentru homosexual şi pentru prostituată, pentru
dependent şi pentru toţi cei care au nevoie de Isus!
Deşi prietenul tău sau cel drag al tău este implicat în
homosexualitate acum, aceasta nu înseamnă că va fi
întotdeauna. Mulţi bărbaţi şi femei din toată lumea au fost (şi
sunt) eliberaţi de homosexualitate. Dumnezeu nu are favoriţi. Şi
cel drag al tău poate fi eliberat, dar s-ar putea să nu se întâmple
peste noapte. Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie Cel care să îl
atragă. De aceea, singura ta speranţă este în puterea unui
Dumnezeu nelimitat!
Paşi practici pe care îi poţi face
1. Controlează-ţi emoţiile!
După ce bomba ţi-a fost aruncată în braţe, este dificil să
dobândeşti control asupra reacţiei tale emoţionale. Ceea ce este
adevărat îndeosebi într-o confruntare. Deşi reacţiile tale
emoţionale sunt parte a condiţiei de a fi om, încearcă să nu
pierzi controlul asupra sentimentelor tale. În mânia ta, nu
păcătui. Încearcă să limitezi reacţia ta imediată, pentru a micşora
- 18 -
încordarea în relaţia ta cu cel homosexual. Dacă ai avut deja o
„explozie”, lucrează întotdeauna la reconciliere.
2. Iartă!
Dă drumul mâniei, durerii şi ruşinii prin iertare. Aceasta
împiedică amărăciunea să se instaleze şi grăbeşte vindecarea în
tine şi în relaţia ta cu cel homosexual. Pe lângă iertarea celor
care te-au rănit, cere-I lui Dumnezeu să te ierte pentru orice din
trecutul tău care ar fi putut contribui la situaţia respectivă.
Având iertarea lui Dumnezeu, nu rămâne un prizonier al vinei şi
condamnării. Odată ce ai primit iertarea Lui pentru orice eşec al
tău, notează data în calendar. Aminteşte-ţi ţie însuţi şi
Diavolului că pe acea dată Dumnezeu te-a iertat pentru trecutul
tău.
3. Adoptă perspectiva lui Dumnezeu!
Pune atitudinea ta în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Să
ai pe cineva drag homosexual nu este sfârşitul lumii.
Homosexualitatea este păcat. Nu este cel mai rău păcat. Nu este
„de nevindecat”. Nici nu îi urăşte Dumnezeu pe homosexuali.
De fapt, El îi iubeşte şi vrea să îi răscumpere. El vede nevoia lor
de dragoste, acceptare şi identitate, şi doreşte mult să le
împlinească aceste dorinţe. Isus nu a condamnat prostituata,
trădătorul, adultera, hoţul sau ucigaşul. În schimb, le-a oferit o
nouă şansă în viaţă. Cum am menţionat mai înainte, „toate
lucrurile” sunt cu putinţă la Dumnezeu, inclusiv eliberarea de
homosexualitate. Există o mărturie biblică despre homosexuali
schimbaţi prin puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:9-11)
Împărtăşeşte această speranţă prietenului tău sau celui drag al
tău care este homosexual.
4. Păstrează liniile de comunicare deschise!
Cuvintele noastre pot ori clădi, ori dărâma. Foloseşte
discernământul potrivit în mărturia ta faţă de cel homosexual.
Nu face din orice vizită sau conversaţie o predică despre păcat.
Evită cearta! Fii un bun ascultător. El are nevoie să ştie că eşti
disponibil pentru a vorbi, îndeosebi când îl doare. Roagă-te
pentru înţelepciune în modul în care îi comunici standardul lui

- 19 -
Dumnezeu. Prezintă-L pe Isus într-o lumină pozitivă, ca Cineva
care iubeşte, căruia Îi pasă şi care vrea să ajute.
5. Arată dragoste şi acceptare!
Uneori dragostea noastră trebuie să fie fermă. Creştinul nu
poate să facă compromisuri în privinţa standardelor lui
Dumnezeu sau să scuze păcatul. Cu toate acestea, este vital ca
prietenul sau cel drag al tău care este homosexual să înţeleagă că
dezaprobarea comportamentului său păcătos nu este o
respingere a lui. Menţinerea standardelor lui Dumnezeu ne
pune adesea în situaţia de a stabili limite clare pentru un om, din
cauza păcatului. Ceea ce uneori este dureros, dar necesar.
Totuşi, putem arăta în continuare dragoste şi preocupare pentru
cel homosexual în multe moduri practice. Fii dornic să vorbeşti
şi să asculţi. Nu-ţi fie teamă să îmbrăţişezi sau să atingi. Nu-l
exclude pe cel homosexual din viaţa şi activităţile tale. Poate că
are resentimente faţă de poziţia ta faţă de păcat şi se izolează
sau se îndepărtează de tine. Dar nu fi tu cel care îi întoarce
spatele. Poţi fi o verigă importantă între el şi Dumnezeu, dacă
nu acum, poate mai târziu. Deci apără-ţi mărturia. Menţine
standardele lui Dumnezeu, dar iubeşte-l pe cel homosexual.
6. Dă drumul!
Unul dintre cei mai dificili paşi este să-l încredinţezi pe cel
drag ţie grijii lui Dumnezeu. Dă-i drumul! Nu îl poţi mântui.
Nu-l poţi opri să urmeze viaţa homosexuală. Nu tu eşti control
– Dumnezeu este! Trebuie să înveţi să ai încredere în
Dumnezeu că îl va atrage pe cel drag ţie prin Duhul Lui.
Încrede-te în El că îl va păzi pe cel drag ţie. Dorinţa lui
Dumnezeu este să îi elibereze pe cei cu orientare homosexuală
de păcat şi minciună. Aminteşte-ţi, El îl iubeşte pe cel drag ţie
chiar mai mult decât tine!
7. Roagă-te, posteşte şi aşteaptă!
Te poţi ruga! Poţi posti! Rugăciunea combinată cu postul
este o armă spirituală puternică. Îţi place sau nu, va fi nevoie de
multă rugăciune şi mult post. Dar nu merită acest sacrificiu, de
dragul unui prieten sau al cuiva drag? Isus ştia că rugăciunea şi
postul dau rezultate. El le-a practicat, aşa cum au făcut şi
- 20 -
ucenicii Lui. În toată Biblia, când bărbaţi sau femei au înfruntat
împrejurări dificile, s-au rugat şi au postit. Dumnezeu răspunde
deseori în moduri miraculoase. Citeşte şi studiază Isaia 58,
capitolul despre scopul şi puterea postului.
Deşi Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre, rareori
răspunde la ele când vrem noi sau cum vrem noi. Noi vrem să-l
vedem pe cel drag nouă liber acum! Dar sincronizarea lui
Dumnezeu este perfectă. Deci, pe lângă orice altceva, aşteaptă
ca El să lucreze în viaţa celui drag ţie. Foloseşte perioada de
aşteptare ca pe o oportunitate de a-ţi întări credinţa şi
încrederea în Domnul. El aude şi te va ajuta!
În sfârşit...
Dacă îţi este greu să ai de-a face cu cineva din cauza
homosexualităţii sale, atunci trebuie să-ţi examinezi atitudinea şi
să o corectezi. Să-ţi fie scârbă de homosexualitate este un lucru.
Dar să ai o reacţie de repulsie, ostilitate sau violenţă faţă de un
homosexual este un păcat. Asemenea reacţii defensive
maschează adesea nesiguranţa temerilor cu privire la propria
identitate sexuală. Nu mai este nevoie să adaug că poate
împiedica eficienţa mărturiei tale. Din fericire, Domnul te poate
elibera de asemenea atitudini păcătoase şi te poate scăpa de
orice temeri sau nesiguranţe.
Dacă bănuieşti că cineva drag ţie este implicat în
homosexualitate (sau în orice altă formă de imoralitate),
încearcă să nu intri în panică şi să nu-ţi pierzi cumpătul. Mai
degrabă, cu o dragoste fermă şi cu sinceritate, confruntă-l cu
ceea ce suspectezi. Nu acuza! Fii pregătit pentru minciuni şi
ascundere, pentru o recunoaştere sfidătoare că totul este
adevărat sau pentru o mărturisirea vinei dintr-o inimă zdrobită.
Aminteşte-ţi, de asemenea, că este posibil ca cel în cauză să fie
cu adevărat nevinovat de acest păcat.
Când situaţia ajunge în acest punct sau când se îndreaptă în
această direcţie, solicită consiliere centrată pe Dumnezeu pentru
tine însuţi şi, dacă este posibil, pentru cel drag al tău. Aminteşte-
ţi să-L vezi pe Isus ca speranţa ta, ştiind că „Toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi
- 21 -
anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
(Romani 8:28)
Versete relevante
Comportament homosexual: Levitic 18:22, 20:13,
Romani 1:20-32, 1 Corinteni 6:9-11, 1 Timotei 1:9-10. Imoralitate
sexuală: 1 Corinteni 6:13-20, Romani 6:12-13, Galateni 5:19-21,
Coloseni 3:5-6, 1 Tesaloniceni 4:3-8. Versete încurajatoare:
Romani 7:14-8:4, 1 Corinteni 6:9-11, 2 Corinteni 5:17,
Efeseni 2:1-10, Evrei 12:1-17, 2 Petru 1:3-11, 1 Ioan 1:9,
2 Timotei 4:18, Iuda 17-25.
[Sy Rogers, When Someone You Love Is Gay. Copyright ©
Sy Rogers. Tradus şi publicat cu permisiune.]

CÂND CINEVA PE CARE ÎL IUBEŞTI ESTE

HOMOSEXUAL
SYDNEY JOHNSON

Cum facem aceasta fără să ne compromitem principiile

morale? La fel cum îi iubim cu adevărat pe alţii care se luptă, să
zicem, cu alcoolul, mânia, bârfa, sexul premarital, pornografia,
iar lista poate continua. Să iubeşti pe cineva care se luptă cu
atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex este ceva diferit?
Părem să nu avem probleme iubindu-i pe alţii care fac păcate
„obişnuite”, dar dintr-un oarecare motiv gândim că, dacă i-am
iubi pe homosexuali, am transmite mesajul că păcatul lor este în
ordine. Primul lucru pe care este nevoie să-l facem este să
vedem omul separat de păcatul său. Trebuie să-l iubim
necondiţionat pe cel care se luptă cu homosexualitatea. Cere-I
lui Dumnezeu să te ajute să-l vezi cum îl vede El, iar apoi roagă-
te fără încetare pentru cel în cauză.
Roagă-te pentru oportunităţi de a vorbi despre Isus şi
despre cât de mult îl iubeşte. Nu te concentra pe
homosexualitatea lui, ci continuă să-l atragi la Isus prin
exemplul vieţii tale cu Dumnezeu. Arată-i o relaţie cu Domnul
Atotputernic pe care să o dorească. Nu este treaba ta să-l
mântuieşti şi să-l eliberezi, dar este responsabilitatea ta să-l
- 22 -
iubeşti şi să-l îndrepţi către Isus. Restul rămâne în sarcina lui
Dumnezeu.
Unele păcate au consecinţe mai serioase decât altele, dar orice
păcat ne separă de Dumnezeu. Romani 3:23 spune: „Căci toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”
Homosexualitatea pare mai rea decât ura, dar amândouă rănesc
relaţia noastră cu Dumnezeu. Consecinţele sunt mai serioase
pentru homosexualitate, dar amândouă sunt păcate. Dacă ai
probleme să-i iubeşti pe cei care se luptă cu păcatul
homosexualităţii, dă-I lui Dumnezeu inima ta şi cere-I să o
înmoaie. Citeşte 1 Corinteni, capitolul 13, despre dragoste.
Înlocuieşte cuvânt „Dumnezeu” unde scrie „dragoste”, şi
ascultă cum sună. Stanton Jones de la Colegiul Wheaton a spus:
„Dacă nu poţi empatiza cu un homosexual din cauza fricii sau
repulsiei, nu corespunzi aşteptărilor Domnului nostru.”
În ceea ce mă priveşte pe mine, vroiam doar să fiu iubit
necondiţionat. Aveam nevoie să fiu iubit exact aşa cum eram.
Îmi era atât de frică de respingere, încât nu am putut spune
nimănui despre lupta mea. În cele din urmă, dorinţele nedorite
pe care le aveam au devenit atât de puternice, încât le-am cedat.
Apoi am început să gândesc că, la urma urmei, păcatul meu nu
era atât de grav. Când continuăm să cedăm păcatului, el devine
ca perechea noastră preferată de blugi – cu cât îi purtăm mai
mult, cu atât mai confortabili devin. Dar Dumnezeu a continuat
să-mi atingă inima cu blândeţe. El ne-a dat darul minunat al
voinţei libere. A trebuit să iau decizia de a răspunde dragostei
Lui cerând ajutor sau aş fi putut, pur şi simplu, să continui să
trăiesc în stilul meu de viaţă, în modul în care trăiam şi să
pretind că era corect. Vedeţi, dragostea lui Isus prin alţii a fost
cea care m-a adus înapoi.
Uneori va fi nevoie să stabileşti limite clare în dragoste. De
exemplu, dacă ai un prieten care se luptă cu alcoolismul şi îţi
cere să-i cumperi o ladă cu douăsprezece sticle de bere, i-ai
spune că îl iubeşti, dar nu i-ai cumpăra berea. Să ne uităm la o
situaţie care implică homosexualitatea. Să zicem că sora ta
încheie o uniune civilă cu partenera ei, iar tu eşti invitat. Cum ai
- 23 -
stabili, cu iubire, limite clare, pentru a nu compromite adevărul?
„Surioară, te iubesc foarte mult, dar ştii că eu cred că nu asta
este ce are Isus mai bun pentru viaţa ta. Nu voi veni la
ceremonie, dar mi-ar plăcea să luăm prânzul în oraş săptămâna
viitoare.”
Sunt multe situaţii diferite care pot apărea. Roagă-te! Cere
înţelepciune şi discernământ de la prieteni creştini, dar
îndeosebi stabileşte graniţe în dragoste. Dacă ai situaţii despre
care vrei să vorbim, simte-te liber să-mi scrii pe blog.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!
Răscumpărat,
Sydney Johnson
[Sydney Johnson, When Someone You Love is Gay.
Copyright © 2008 Sydney Johnson. Tradus şi publicat cu
permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul
http://www1.cbn.com.]

CÂND HOMOSEXUALITATEA ÎŢI LOVEŞTE FAMILIA...

BARBARA JOHNSON

Încetează să te condamni! Nu poţi să-ţi asumi

răspunderea pentru alegerea pe care a făcut-o copilul tău.
Renunţă la autocompătimire, realizează că nu există doar un
factor care să constituie cauza de bază a homosexualităţii.
Nu încerca să dai sfaturi! Decât să joci rolul
consilierului/psihologului, mai bine iubeşte-ţi şi acceptă-ţi
necondiţionat copilul care se luptă cu identitatea sa.
Fă o „cutie a bucuriei”, o colecţie de versete şi poezii care
te inspiră, care să te ajute să faci mai uşoare zilele când simţi
instalându-se ceaţa depresiei.
Menţine deschise canalele de comunicare cu copilul
tău – chiar şi atunci când a plecat de acasă. Dacă ai dat greş în
confruntarea iniţială, întinde-i mâna cu dragoste, recunoscând
că ai făcut o greşeală reacţionând exagerat. Concentrează-te ca
să faci din căminul tău un loc plin de căldură şi de iubire pentru
restul familiei tale.
- 24 -
 Implică-te într-o biserică centrată pe laudă, într-un grup
de rugăciune, în hobby-uri, în misiuni care folosesc
înregistrările, în ajutorarea altor oameni în suferinţa lor. Aceasta
îţi va muta atenţia în afara ta şi a suferinţei tale.
Laudă-L pe Domnul neîncetat, în ciuda circumstanţelor
tale. Crede că El cunoaşte rezultatul final – şi va aduce binele
din el.
Găseşte un prieten căruia să-i poţi împărtăşi gândurile
tale, cu care să poţi râde sau plânge. Puterea pe care o primeşti
în mod obişnuit de la prieteni este de nepreţuit.
Poartă-ţi mereu copilul în rugăciune! Aminteşte-ţi că
Dumnezeu deţine controlul.
Agaţă o spatulă mare într-un loc vizibil, ca să-ţi aminteşti
că mâna ta şi mâna lui Dumnezeu sunt singurele care te pot
scoate din blocajul emoţional al autocompătimirii.
[Barbara Johnson, When Homosexuality Hits Your Home...
Copyright © Barbara Johnson. Tradus şi publicat cu
permisiune.]

CÂND UN PRIETEN SPUNE: „SUNT HOMOSEXUAL.”

ANITA WORTHEN & BOB DAVIES

Todd îşi aminteşte clar noaptea în care a întâlnit-o pe Sue.

Mergea la o nouă biserică şi se afla pentru prima dată la grupul
Colegiu şi carieră, care se întâlnea în serile de vineri. „Am intrat în
sala asociaţiei. Sue vorbea cu câteva dintre prietenele ei. Am
observat-o imediat. Avea păr lung, roşcat, un râs strălucitor şi
era îmbrăcată atrăgător. Am fost imediat fermecat de ea.” În
următoarele trei luni Todd a văzut-o săptămânal pe Sue, la
Colegiu şi carieră. Era întotdeauna caldă şi prietenoasă cu el. Apoi,
într-o noapte, după întâlnire, a întrebat-o dacă ar fi interesată să
iasă la o cafea. Spre uimirea lui Todd, au sfârşit prin a vorbi
peste două ore. Todd este conştient de intensitatea emoţională
şi de atracţia reciprocă în creştere. În săptămâna următoare, au
ieşit sâmbătă seara, la prima lor întâlnire oficială. După film s-au
plimbat cu maşina.
- 25 -
 „Todd, este ceva important ce vreau să ştii despre mine”, a
spus Sue, în timp ce mergeau cu maşina pe autostradă, apoi a
descris cum, în copilărie, se simţise întotdeauna „diferită”. Când
a venit pubertatea, s-a simţit confuză din cauza lipsei de interes
pentru băieţi. Apoi, la liceu, Sue a întâlnit două eleve în ultimul
an, care erau lesbiene declarate. S-a trezit întrebându-se dacă era
homosexuală. După câteva luni, Sue a ajuns să le cunoască mai
bine pe acele femei, iar ele au prezentat-o altor eleve care
experimentau lesbianismul. Apoi, printr-un bărbat de la
serviciu, Sue a fost provocată să ia în considerare creştinismul.
Până la sfârşitul acelei veri, îşi dedicase viaţa lui Cristos, în
rugăciune. Acum era creştină de doi ani. „Nu am avut o relaţie
romantică serioasă cu un tip”, a concluzionat Sue. „Şi nu am
avut niciodată sentimente atât de puternice pentru un bărbat.”
În lunile următoare, Todd şi Sue au devenit un „cuplu”
consacrat la biserică. Ceilalţi au început să susţină relaţia lor, în
special prietenii apropiaţi ai lui Sue, care ştiau despre implicarea
ei din trecut în lesbianism. Todd era încântat de cum decurgeau
lucrurile în viaţa lui, chiar şi când au apărut detalii suplimentare
despre copilăria plină de probleme a lui Sue. Părinţii ei
divorţaseră când ea avea şapte ani, după ce tatăl ei a comis
adulter. Sue a fost profund rănită de ruptura părinţilor şi îşi
amintea că a jurat să nu mai aibă niciodată încredere într-un
bărbat. Ridicase ziduri groase în jurul inimii ei, ca să evite să fie
rănită iar – până ce a apărut Todd.
Todd îşi aminteşte că unele semne de avertizare au apărut
devreme în relaţia lor, dar el le-a ignorat. Sue se lupta cu un
ataşament emoţional puternic faţă de o altă femeie de la
biserică. Todd ştia că nu ieşise de prea mult timp din lesbianism,
dar încântarea relaţiei lor a îndepărtat uşoarele presimţiri rele pe
care le avea. „Nu fusesem niciodată mai fericit, în special când
Sue mi-a spus că dorea să-şi asume riscul să mă iubească.”
După nouă luni de întâlniri, Todd a dus-o pe Sue la un bine
cunoscut restaurant la modă, cu vedere asupra oraşului. Era o
seară perfectă de duminică. O mie de lumini străluceau
dedesubtul lor, în timp ce cerul se întuneca. După cină, Todd
- 26 -
i-a oferit lui Sue o cutiuţă. Înăuntru era un inel de logodnă. Şi-a
ţinut răsuflarea, când Sue a citit bileţelul care îl însoţea: „L-am
întrebat pe Domnul şi cred că vrea să fim împreună. Te iubesc.
Vrei să te căsătoreşti cu mine?”
Sue şi-a ridicat privirea, cu ochii înlăcrimaţi. „Da, vreau”, a
spus încet. Todd avea şi el ochii plini de lacrimi. „Nu am fost
niciodată mai fericit”, a spus Todd mai târziu, „şi am presupus
că şi ea se simţea la fel.” Dar în următoarele două luni, Todd a
perceput unele schimbări neliniştitoare la Sue. Îşi aminteşte în
special weekendul când au mers să-i viziteze pe mama lui Sue şi
pe tatăl ei vitreg şi cât de rece s-a purtat tatăl ei vitreg faţă de el.
Sue a plâns cea mai mare parte a călătoriei de două ore spre
casă, mărturisindu-i lui Todd că tatăl ei vitreg nu era creştin şi se
opunea puternic relaţiei lor.
În timpul săptămânii următoare, Sue s-a retras complet
emoţional, iar Todd s-a simţit rănit şi confuz. Iată cum a
explicat el mai târziu: „Acel weekend a fost un punct de cotitură
în relaţia noastră. Din cauza respingerii tatălui vitreg, toate
sentimentele ei nerezolvate faţă de tatăl ei adevărat au ieşit
repede la suprafaţă. Din acea zi, relaţia noastră a început să se
destrame.”
Apoi Todd a sunat-o pe Sue. În timpul discuţiei, Sue a
început să plângă şi i-au trebuit câteva minute până să poată
vorbi. „Am sentimente de agresiune faţă de bărbaţi. Nu vreau
să fiu în preajma ta acum.” Câteva zile mai târziu, Todd a
răspuns la soneria de la uşă. Spre surpriza lui, Sue stătea pe
treptele de la intrare, ţinând în mână o cutiuţă. „N-o să meargă
niciodată”, a izbucnit ea. „Mă gândesc la asta de zile întregi şi
trebuie să-ţi spun adevărul. Nu sunt îndrăgostită de tine şi nu
mă pot căsători cu tine.” I-a dat cutiuţa şi a fugit la maşină, în
timp ce Todd a rămas la uşă, îngheţat din cauza şocului.
A rămas pe loc, în timp ce Sue s-a îndepărtat cu maşina,
apoi în cele din urmă a închis uşa. Un val de emoţii a izbucnit
înăuntrul lui. „M-am prăbuşit pe canapea şi am început să strig
şi să plâng. Era ca şi cum aş fi murit – şi aşa mă şi simţeam. Tot

- 27 -
ce puteam să fac era să mă rog: Doamne, ajută-mă. Nu pot să
fac faţă. Ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă acum.”
Mai târziu, Todd a sunat-o pe Sue şi a încercat să discute cu
ea. „Cred că mă iubeşti profund, în interior, dar problemele tale
cu bărbaţii au ieşit la suprafaţă şi nu poţi suporta durerea. Aşa
că ţi-ai închis inima faţă de mine.”
Ea a negat. „Greşeşti. Nu are nimic de-a face cu niciuna
dintre acele probleme.”
Todd a încercat să o convingă că reacţiona exagerat,
renunţând la relaţia lor. „Dacă vrei să te ocupi de problemele
tale cu bărbaţii şi cu tatăl tău, sunt gata să te aştept. Nu-mi pasă
cât durează. Vreau să te susţin şi să văd relaţia noastră
dezvoltându-se din nou, în viitor.” Dar Sue a refuzat, iar
discuţia s-a încheiat repede.
Todd ştia că încerca să readucă la viaţă ceva ce era deja
mort. „Trebuia să-i dau drumul. Mă ucidea pe dinăuntru, dar
trebuia să o fac.” În noaptea aceea a plâns până a adormit.
Aceasta a fost cu trei ani în urmă. De atunci, Sue s-a mutat
în altă parte a ţării. Todd se întâlneşte acum cu o altă tânără de
la serviciu. Periodic aude ştiri despre Sue de la prieteni comuni
de la biserică. Se descurcă bine, deşi el nu ştie dacă ea a reuşit să
proceseze în continuare problemele care s-au ivit în relaţia lor.
„Am ştiut după acea ultimă discuţie că era timpul să-i dau
drumul cu adevărat şi să-mi continui viaţa”, spune el astăzi.
„Vreau ca Dumnezeu să-i dea ce este mai bun pentru ea. Şi, în
ciuda rezultatului, nu am regrete că am avut acea relaţie. Am
învăţat multe, în special faptul că sunt capabil să iubesc pe
cineva foarte profund. De fapt, unele dintre lecţiile pe care
le-am învăţat le aplic în actuala mea relaţie. Sunt o persoană mai
bună, fiindcă am cunoscut-o pe Sue.”
Mulţi dintre voi, cei care citiţi acest articol, aveţi un prieten
sau o cunoştinţă pe care îi suspectaţi că sunt homosexuali.
Poate că persoana este o rudă, cineva pe care îl vedeţi ocazional
la întâlnirile de familie. Pentru alţii, persoana este un vecin, un
coleg de facultate sau un coleg de muncă. Oricare ar fi situaţia,

- 28 -
în acest articol vom examina strategii specifice despre cum să
ajungi eficient la ei.
Când nu ştii cu adevărat
Când ai o suspiciune puternică, bănuind că un prieten este
homosexual sau că o prietenă este lesbiană, dar subiectul nu a
fost deschis niciodată, este important să nu-i etichetezi,
întrebându-i dacă sunt homosexuali. Poate că nu s-au gândit
niciodată la aceasta, iar adresarea întrebării îi poate face că
înceapă să-şi pună sub semnul întrebării identitatea. Sau poate
întări o teamă latentă, pe care o au deja în interior. Convingerea
„Odată homosexual, întotdeauna homosexual” este foarte
puternică în cultura noastră. Am văzut mulţi bărbaţi întrând în
stilul de viaţă homosexual din cauza a ceva atât de simplu ca un
vis cu acelaşi sex, care nu a fost controlat. Au cedat fricii, iar
apoi au devenit curioşi cu privire la homosexualitate. „Am
încercat o dată, doar ca să dovedesc că nu sunt homosexual”, a
explicat un bărbat, care ulterior a ajuns să aibă multe întâlniri
sexuale cu persoane de acelaşi sex.
Cercetătorii de renume mondial Masters şi Johnson au găsit
că a patra cea mai răspândită fantezie a bărbaţilor „hetero” sunt
întâlnirile homosexuale. Iar în societatea noastră, cei care au un
gând sau o dorinţă homosexuală sunt îndemnaţi să-şi accepte
homosexualitatea. Dar această gândire este exact opusă Bibliei.
Toţi avem dorinţe carnale, care se luptă cu sufletul
(Romani 7:23). Adoptarea unei identităţi homosexuale este un
pas major în înşelarea spirituală. Toţi avem domenii în care
suntem ispitiţi, dar identitatea noastră de creştini este centrată în
Cristos, nu în luptele noastre carnale.
Cum putem să ajutăm un prieten pe care îl suspectăm
că are această problemă?
Lucrează la aprofundarea prieteniei voastre!
Să devii o persoană „sigură”, cu care acel bărbat sau acea
femeie pot să fie sinceri. Sexualitatea este un domeniu intim al
vieţii şi este nevoie de timp pentru a aprofunda o prietenie, la
nivelul la care astfel de subiecte particulare să fie discutate

- 29 -
deschis. Fă efortul să devii un prieten de încredere, în mod
consecvent.
Roagă-te pentru prietenia voastră!
Chiar dacă problema celeilalte persoane nu este
homosexualitatea, este posibil să percepi o luptă care are nevoie
de rugăciune. Cere-I Domnului să-ţi arate cum să fii un prieten
mai bun şi găseşte moduri specifice în care să susţii persoana.
Fii deschis cu privire la luptele tale!
Fii gata să-ţi rişti propria reputaţie. Dacă speri că prietenul
tău se va deschide la un nivel profund, poţi ajunge la acel nivel
de comunicare, deschizându-te tu mai întâi.
Adesea, ca şi creştini, simţim că oamenii se aşteaptă să fim
perfecţi şi încercăm din greu să trăim conform standardului
acelei imagini false. Ce greşeală! Sfârşim ridicând bariere false,
din cauză că alţii, care au lupte de viaţă profunde, simt că nu
i-am putea niciodată înţelege. Dar sinceritatea noastră deschide
uşa pentru ca alţii să ne împărtăşească deschis problemele lor.
Începem să relaţionăm unul cu celălalt, într-un fel care este real
şi care schimbă viaţa.
Menţionează homosexualitatea într-un context neutru!
Cei care se luptă cu această problemă au permanent
„radarul” în alertă maximă, înregistrând atitudinile celor din jur
faţă de subiect. Îşi amintesc remarcile lipsite de iubire şi glumele
tăioase despre homosexuali, luni şi chiar ani de zile.
Un pastor căsătorit care se luptă cu ispita homosexuală,
relatează: „Recent, responsabilul cu muzica de la biserica mea
i-a adresat un comentariu altui bărbat şi i-a întins mâna ca un
efeminat. Amândoi au râs, iar pe mine m-a durut în interior. Mă
consider un bărbat destul de masculin. Fac sport, repar maşini şi
fac reparaţii în casă. Dar nu m-aş simţi niciodată confortabil să
merg la cei doi bărbaţi în vreme de nevoie. Nu m-ar înţelege.”
Fii atent să nu-i ofensezi pe cei care se luptă în secret în acest
domeniu. În calitate de creştini, suntem chemaţi să-i iubim pe
alţii, nu să-i condamnăm.
Oamenii care mărturisesc creştinismul, dar care poartă la
paradele homosexuale pancarte precum „SIDA este leacul
- 30 -
pentru homosexualitate”, nu răspund cu o dragoste ca a lui
Cristos. Uneori atitudinea noastră de judecată este mai puţin
evidentă. Ştim să ne purtăm mai bine, decât să facem o remarcă
precum: „Uită-te la cei doi poponari de pe trotuarul celălalt!”
Dar tot putem să comunicăm o atitudine de ostilitate faţă de
cineva care prezintă semne exterioare că este homosexual.
Dacă te lupţi cu judecata (şi toţi o facem uneori), fii sincer
cu Dumnezeu. Învaţă despre subiectul homosexualităţii. Când
vei înţelege traumele de la începutul vieţii care conduc de multe
ori la comportamentul homosexual, vei avea compasiune pentru
cei prinşi în capcana acestuia.
Prieteni necreştini
Mulţi dintre voi nu aveţi nicio îndoială: prietenul vostru este
homosexual sau prietena voastră este lesbiană. Persoana a
vorbit despre aceasta cu tine sau cu alţii. Ce faci acum?
Autorii acestui articol sunt deseori întrebaţi: „Cum să-i spun
despre Cristos unui homosexual?” Răspunsul nostru: „La fel
cum spui oricui altcuiva!” Facem o greşeală când ne închipuim
că trebuie să ne apropiem cu Evanghelia într-un mod total
deosebit, de persoana care se confruntă cu homosexualitatea.
Când devenim conştienţi de ceva „diferit” cu privire la alţii,
ne simţim inconfortabil şi ne concentrăm prea mult asupra unui
singur domeniu din viaţa lor. Este ca atunci când vorbim cu un
om cu nasul încovoiat – oricât încercăm, nu ne putem abţine să
ne uităm la nasul lui! Acelaşi principiu tinde să opereze când
vorbim cu homosexuali. Devenim preocupaţi de sexualitatea
lor, uitând că există multe alte aspecte în vieţile lor care nu au
nimic de-a face cu înclinaţiile pentru persoanele de acelaşi sex.
În mod ideal, împărtăşirea Evangheliei are loc în contextul
unei prietenii permanente. Lui John Paulk îi place să spună
povestea convertirii sale. John era implicat din plin în cultura
„drag queen”, travestindu-se pe scenă şi participând la
numeroase concursuri de frumuseţe, ca travestit. [„Drag queen”
este un termen folosit pentru un bărbat care se îmbracă în haine
feminine, respectiv utilizează machiaj specific, pentru a
interpreta un rol feminin în travesti într-un spectacol,
- 31 -
eveniment monden sau ca gazdă al unei anumite emisiuni.
Scopul artistic al unei drag queen este în contrast cu cei care se
îmbracă în haine feminine sau au o înfăţişare feminină în afara
lumii spectacolelor şi care o fac din cu totul alte motive.
N. trad.] În mod firesc, părea a fi un candidat improbabil pentru
a deveni un creştin conservator!
John lucra ca manager la un centru de copiere xerox, în
campusul colegiului său. În mod regulat, bărbatul care conducea
una dintre asociaţiile creştine din campus făcea mici comenzi.
John îşi aminteşte ce impresie i-a făcut acel bărbat: „Tom părea
întotdeauna atât de interesat de mine ca persoană! Mă trata
diferit decât ceilalţi clienţi ai mei. M-am trezit aşteptând cu
nerăbdare să vorbesc cu el când intra, chiar dacă ştiam că el
conducea un grup creştin în campus.”
După câteva luni, în care a clădit o relaţie de prietenie, Tom
l-a întrebat dacă îl putea vizita acasă. „O, vrea să-mi vorbească
despre Dumnezeu”, s-a gândit John – dar era atât de curios,
încât a fost de acord. După aceea, Tom l-a vizitat în
apartamentul lui şi au început să vorbească despre Isus Cristos.
Cam după douăzeci de minute, John l-a oprit. „Ştiu totul
despre Evanghelie”, a spus el. „La cincisprezece ani mergeam la
biserică. Dar m-am născut homosexual, aşa că uită de asta!”
„Nu, nu te-ai născut homosexual”, a răspuns Tom şi a citit
din primul capitol din Geneza: „Dumnezeu a făcut pe om...
parte bărbătească şi parte femeiască... Dumnezeu S-a uitat la tot
ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.” În acea după-amiază,
după ce Tom i-a arătat şi alte pasaje din Biblie, John a devenit
convins să homosexualitatea nu era ceva cu care se născuse –
sau ceva în care trebuia să rămână. În săptămâna aceea, şi-a scos
Biblia şi a început să o citească iar. După ce s-a luptat să ia o
decizie zile întregi, a îngenuncheat lângă pat.
„Dumnezeule”, m-am rugat. „Nu ştiu cum să scap de
homosexualitate, dar Te voi urma. Indiferent cât de greu va fi,
nu Te voi mai părăsi.” Din acea zi din februarie 1987, viaţa lui
John s-a schimbat dramatic. După câţiva ani de implicare într-o
misiune pentru foştii homosexuali din California, s-a îndrăgostit
- 32 -
de o femeie din biserică. El şi soţia lui, o fostă lesbiană, s-au
căsătorit în iulie 1992, iar acum sunt implicaţi într-o misiune
pentru foştii homosexuali din Portland, Oregon. John a avut
numeroase oportunităţi de a-şi face cunoscută povestea
publicului, la radio şi televiziune, în toată ţara, oferind speranţă
cu privire la realitatea schimbării, care este posibilă prin Isus
Cristos.
Nu fă din homosexualitate cel mai important punct în
discuţiile tale de evanghelizare, dar nici nu evita subiectul când
apare. Cei mai mulţi necreştini cunosc că punctul de vedere
biblic condamnă comportamentul homosexual. Cu blândeţe,
explică faptul că Biblia condamnă orice comportament sexual în
afara căsătoriei heterosexuale, deci acelaşi standard li se aplică
tuturor celor necăsătoriţi, indiferent de cine sunt atraşi sexual.
Dacă eşti necăsătorit, este util să împărtăşeşti cum te ajută
Dumnezeu să trăieşti conform acestui standard. Dacă eşti
căsătorit, vorbeşte despre atracţiile nepotrivite cu care te-ai
confruntat – înainte şi după ziua căsătoriei. Accentuează că
Dumnezeu ne dă putere să-L ascultăm; nu ajungem la puritatea
sexuală prin propria noastră putere. Dacă dorim să facem pe
placul lui Dumnezeu, El ne va ajuta în slăbiciunea noastră
(2 Corinteni 12:9-10).
Fii foarte clar în privinţa faptului că Biblia condamnă
comportamentul homosexual – dar nu pe homosexuali, ca
oameni. Un homosexual se poate întreba: „Mă urăşte
Dumnezeu?” Răspunsul este: „Nu. Biblia spune clar că
Dumnezeu are o dragoste profundă pentru oricine, inclusiv
pentru tine (Ioan 3:16, Romani 5:8 etc.). Datorită acestei
dragoste, El interzice comportamentul sexual care ştie că ne va
răni.”
Dacă totuşi subiectul homosexualităţii apare în discuţie, o
carte utilă pe care să i-o dai prietenului tău este Nu eşti obligat să
fii homosexual de Jeff Konrad. Cartea constă din corespondenţa
dintre un fost homosexual şi prietenul lui homosexual, care
caută adevărul. Ei discută rădăcinile şi cauzele homosexualităţii,
ale singurătăţii, dinamica relaţiilor homosexuale şi o mulţime de
- 33 -
alte chestiuni, cu privire la care probabil că prietenul tău îşi
pune întrebări. Cartea este, de asemenea, un excelent material
de studiu pentru tine. Felul în care Jeff a tratat aceste subiecte îţi
va da o mulţime de idei despre cum să discuţi cu prietenul tău.
La jumătatea cărţii, prietenul lui Jeff devine creştin, iar restul
cărţii arată cum poţi încuraja pe cineva care se confruntă cu
probleme homosexuale, care este de curând credincios.
Prieteni creştini implicaţi în homosexualitate
Dar prietenii care mărturisesc că sunt creştini, implicaţi activ
în lesbianism sau homosexualitate – şi care îşi apără alegerile
morale? Unii dintre ei au făcut parte cândva din biserica ta şi au
încercat să renunţe la relaţiile ilicite cu persoanele de acelaşi sex.
Dar au obosit să reziste atracţiei faţă de comportamentul
homosexual sau lesbian şi acum au adoptat o teologie în
favoarea homosexualităţii. Cum ar trebui să răspundem?
Tratează-i ca pe un prieten heterosexual care face sex în afara
căsătoriei. Poate cunoşti alţi prieteni din biserică care au ignorat
valorile morale conservatoare şi acum au comportamente
păcătoase. Dacă este aşa, cum relaţionezi cu ei? Dacă nu,
imaginează-te pe tine în acea situaţie. Care este răspunsul
potrivit?
Hotărând felul în care reacţionăm, trebuie să luăm în
consideraţie mai mulţi factori. Fiind credincioşi, vrem ca relaţia
noastră cu Isus Cristos să aibă impact asupra celor care nu au
descoperit încă realitatea Lui în viaţa lor. Sunt mai multe
răspunsuri posibile. Unii oameni ignoră total moralitatea altei
persoane. Comportamentului lor privat nu este treaba mea,
gândesc ei. La prima vedere, pare să fie abordarea cea mai
„iubitoare” – dar este biblică? Credem că nu. Biblia discută
detaliat despre comportamentul nostru privat şi chiar despre
gândurile noastre. Nu ezita să susţii standardele morale pe care
ni se porunceşte să le respectăm. De exemplu, apostolul Pavel
le porunceşte creştinilor să fugă de curvie (1 Corinteni 6:18).
Scriitorii Scripturilor nu au ezitat să detalieze eşecurile morale
ale personajelor biblice şi să discute cum comportamentul lor a

- 34 -
întristat inima lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte – dar nu
trece cu vederea alegerile noastre morale.
O altă posibilă reacţie este evitarea unui creştin implicat în
homosexualitate sau lesbianism. Cei care acţionează astfel se
călăuzesc de obicei după versete ca:„De aceea: Ieşiţi din
mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul”
(2 Corinteni 6:17) şi indicaţia lui Pavel: „Să n-aveţi niciun fel de
legături cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, totuşi este
curvar” (1 Corinteni 5:11). Pavel adaugă: „Cu un astfel de om
nu trebuie nici să mâncaţi.” Cum se aplică aceste versete
situaţiei noastre?
Unii creştini iau aceste pasaje în mod literal – şi evită chiar şi
să discute cu o persoană care mărturiseşte creştinismul, dar se
dedă la acte homosexuale. A avea o relaţie continuă de orice fel,
gândesc ei, ar implica aprobarea imoralităţii prietenului. Dar alţi
creştini mai slabi, care văd prietenia noastră, pot să creadă în
mod greşit că homosexualitatea este OK. Îi vor face acţiunile
noastre să se „poticnească” pe alţii din biserică sau să fie
confuzi?
Izolarea socială pare să contrazică totuşi comportamentul lui
Isus. El nu a evitat oamenii din jurul Lui care trăiau contrar
standardelor Sale. Le-a întins o mână, dar i-a confruntat cu
privire la comportamentul lor. „Nici Eu nu te osândesc. Du-te
şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:11). El a luat parte la
evenimente sociale cu „păcătoşii”, spre marele dispreţ al
fariseilor (Matei 9:11).
Alţi creştini interpretează instrucţiunile lui Pavel ca
însemnând: „Să nu aveţi părtăşie continuă cu cineva care este
imoral din punct de vedere sexual.” În lumina acestei
interpretări, un apel telefonic periodic este diferit de
comunicarea permanentă, regulată. Principalul motiv al relaţiei
este să fie o influenţă pentru eliberare, reamintindu-i persoanei
adevărul şi încercând să o conducă la locul pocăinţei, în ceea ce
priveşte comportamentul său imoral.
Iată cum a tratat această situaţie un bărbat, Rob: „James şi
cu mine am fost cândva prieteni apropiaţi. Era în biserică de
- 35 -
câţiva ani când am venit eu prima dată acolo şi mi s-a adresat cu
o prietenie sinceră, care era cu adevărat încurajatoare. Curând
făceam împreună drumeţii şi alte activităţi, de câteva ori pe
lună.” Când James i-a dezvăluit luptele lui homosexuale
permanente, Rob a găsit faptul surprinzător – dar aceasta nu a
i-a afectat interesul pentru prietenia lor.
Apoi, cam doi ani mai târziu, James a hotărât că facă testul
HIV. Se dedase periodic la comportamentul homosexual şi ştia
că prezenta un risc. Din nefericire, a fost testat pozitiv. În
următoarele câteva luni s-a luptat cu o mânie adâncă şi cu
dezamăgirea. De ce îngăduise Dumnezeu să fie infectat? Făcea
eforturi conjugate să pună capăt comportamentului imoral şi
urmărea cu pasiune o relaţie mai apropiată cu Domnul. Chiar
slujise peste ocean într-un proiect de un an pentru misiuni pe
termen scurt. Şi acum asta!
Curând după aceea, James a părăsit biserica şi a început să
petreacă weekendurile la barurile homosexuale dintr-un oraş
apropiat. Câteva luni mai târziu l-a sunat pe Rob şi l-a anunţat
că se „căsătorise” cu colegul lui de cameră, într-o ceremonie
desfăşurată la o biserică homosexuală.
Rob se afla într-o dilemă. Se bucurase de o prietenie
apropiată cu James, dar nu era de acord cu implicarea lui
homosexuală. Trebuia să continue să-l vadă pe James sau să
întrerupă relaţia? „Am hotărât să mă retrag întrucâtva”, a
explicat el. „Dacă James suna, cu siguranţă vorbeam cu el.
Totuşi, am încercat să îndrept discuţiile noastre înspre lucrurile
pozitive pe care Dumnezeu le făcea în viaţa mea – acelaşi gen
de discuţii de care ne bucuram în trecut.”
Rob a descoperit că „lipiciul” relaţiei lor – credinţa lor
comună – dispăruse. Deodată, o neînţelegere majoră atârna
asupra relaţiei lor, iar dinamica prieteniei lor s-a schimbat. „Ştiu
că amândoi simţeam asta”, a spus Rob. „Ştia că eram puternic
pornit împotriva implicării lui active în homosexualitate. Şi am
observat că, atunci când a intrat tot mai mult în relaţii de
prietenie cu bărbaţi homosexuali, şi-a pierdut interesul pentru

- 36 -
lucrurile spirituale, asupra cărora se concentrase prietenia
noastră în trecut.”
Când James a început să exploreze diferite religii New Age,
prietenia lor a devenit şi mai distantă. Totuşi, Rob încerca să
lase întotdeauna uşa deschisă pentru o viitoare comunicare.
„Nu am vrut niciodată să închid complet uşa în ceea ce privea
relaţia noastră. Am continuat să mă rog ca într-o zi James să
devină nemulţumit de viaţa homosexuală şi să se întoarcă la
credinţa comună pe care o împărtăşisem înainte.” James a
aşteptat până în ultimele săptămâni ale vieţii sale ca să
părăsească convingerile New Age şi să se îndrepte spre
creştinism. Totuşi, nu a renunţat niciodată la homosexualitate.
Chiar şi aşa, Rob l-a văzut pe James de câteva ori, înainte de
moartea sa. Au vorbit despre eternitate, iar James a spus că era
gata să-L întâlnească pe Domnul. S-au rugat împreună, iar
James a exprimat o apreciere profundă pentru vizitele lui Rob.
„Când a venit criza cea mare”, a spus Rob, „cei mai mulţi
prieteni homosexuali ai lui James au dispărut. Ca şi cum nu ar fi
putut înfrunta acel ultim capitol al morţii, din viaţa lui. Dar eu
L-am avut pe Domnul ca să mă ajute. Am putut să-i fiu alături
lui James. Îmi câştigasem dreptul de a vorbi în viaţa lui, la
sfârşit, pentru că menţinusem relaţia.” Când Rob l-a văzut pe
James pentru ultima dată, acesta devenise inconştient. În câteva
zile, James a murit.
Rob spune că a căuta să menţii echilibrul într-o astfel de
relaţie este dificil şi este ceva pentru care trebuie să te rogi cu
regularitate. „Cred că este o linie subţire între a rămâne în
legătură de dragul de a fi un martor şi a face compromisuri,
menţinând prietenia ca şi cum ai fi de acord cu comportamentul
persoanei. Mă bucur că mai mulţi dintre noi, cei de la biserică,
am rămas în contact periodic cu James, deoarece cred că aceasta
a pregătit terenul ca el să se întoarcă la Cristos, în ultimele sale
zile. Dar, în acelaşi timp, nu am putut să menţin o prietenie
apropiată cu el şi să pretind că nu era nimic greşit cu relaţiile lui
homosexuale. Nu a fost uşor sau întotdeauna clar pentru mine,

- 37 -
dar am încercat să păstrez un echilibru. Cred că Dumnezeu mi-a
onorat eforturile.”
Rob spune că o întrebare importantă l-a ajutat să evalueze
relaţia lui cu James: care este impactul spiritual al relaţiei? Rob a
încercat să discearnă rezultatele momentelor petrecute
împreună. Interacţiunea lor îl îndepărta pe el de Cristos – sau îl
atrăgea pe James înspre Cristos? Sincer vorbind, uneori nu era
uşor de spus. Într-o noapte, James a vrut să vorbească despre
cât de minunat era să facă în sfârşit sex homosexual, după ce şi-
a reprimat sentimentele mulţi ani. Nu era deschis să ia în
considerare ce avea Biblia de spus despre sexul înainte de
căsătorie, cu un partener de acelaşi sex sau de sex opus. Rob s-a
dus acasă, simţind că seara fusese o pierdere de timp.
Într-o altă noapte, James părea mai gânditor decât de obicei.
Se „căsătorise” cu iubitul lui şi intraseră într-o relaţie pe viaţă –
doar ca să se trezească despărţindu-se şapte luni mai târziu,
fiindcă nu putuseră să fie de acord în ce parte a oraşului să
locuiască. Rob a descoperit că în acea noapte James era mult
mai deschis să vorbească despre lucruri spirituale, inclusiv
despre o evaluare dacă relaţiile homosexuale erau cu adevărat
ceea ce are Dumnezeu mai bun pentru noi.
Rob nu a ezitat să ceară părerea celorlalţi prieteni ai lui de la
biserică şi a liderilor bisericii, despre cum să petreacă cel mai
bine timpul cu James. Deşi probabil a făcut unele greşeli, Rob
se simţea satisfăcut că jucase un rol semnificativ în viaţa lui
James – cu consecinţe eterne. Nu există reguli rigide pentru
acest gen de situaţie. Roagă-te pentru călăuzirea lui Dumnezeu,
aşa cum a făcut Rob. Şi roagă-te să ai o influenţă spirituală
pozitivă în viaţa prietenului tău.
O femeie face observaţia: „Când dau peste cineva care a
făcut parte din biserica noastră şi ştiu că L-a părăsit pe Domnul,
de obicei vorbim cu căldură. Acei bărbaţi şi femei îmi sunt
dragi. Unii dintre ei sunt implicaţi în relaţii imorale, dar de
obicei nu spun nimic despre alegerile stilului lor de viaţă. Mă
rog doar ca văzându-mă şi simţind dragostea mea, să-şi
amintească despre lucrurile bune pe care le-au lăsat în urmă.”
- 38 -
 Dacă prietenul tău este deschis la discutarea perspectivei
biblice despre homosexualitate, îţi recomandăm să te
familiarizezi cu principiile din spatele teologiei pro-
homosexuale. Pentru un curs „fulger” despre bazele sale, îţi
recomandăm apendicele A de la finalul cărţii Ieşind din
homosexualitate de Bob Davies şi Lori Rentzel (InterVarsity
Press, 1993). Pentru o tratare mai amănunţită şi o carte care ar fi
excelent de împărtăşit cu un prieten homosexual activ sau cu o
prietenă lesbiană activă, care pretinde că este creştin sau
creştină, îţi recomandăm Hetero şi limitat? de Thomas Schmidt
(InterVarsity Press, 1995).
În timp ce prietenia voastră se dezvoltă, te vei confrunta cu
multe dintre aceleaşi întrebări pe care le pun părinţii cu privire
la copiii lor homosexuali. Dar invitarea iubitului prietenului tău
la cină? Ce limite să pun când îi văd împreună? Şi aşa mai
departe. Pentru mai multă călăuzire cu privire la acest gen de
situaţii, vezi secţiunile relevante ale Capitolului 8 din cartea
noastră: Cineva la care ţin este homosexual: Cum pot răspunde familia şi
prietenii (InterVarsity Press, 1996).
Susţinerea prietenilor care sunt foşti homosexuali
Acum să discutăm situaţia când prietenul tău caută ajutor în
confruntarea cu homosexualitatea. Ai ceva de oferit, chiar dacă
nu te-ai luptat niciodată cu această problemă? Da! Dar în
funcţie de genul tău şi al prietenului tău, prietenia voastră are
oportunităţi speciale şi, de asemenea, probleme potenţiale. Mai
întâi, vom examina dinamica prieteniilor de acelaşi sex, în
acordarea sprijinului.
O prietenă care ajută o femeie care se luptă cu homosexualitatea
Acceptarea din partea unei femei heterosexuale aduce multă
vindecare unei femei care a fost homosexuală. Multe lesbiene se
luptă cu probleme de respingere, la un nivel profund al
identităţii lor sexuale sau în ceea ce priveşte sentimentul
feminităţii. Poţi arăta dragostea lui Dumnezeu prin acţiunile şi
cuvintele tale. În mod tipic, aceste femei simt o nevoie intensă
de aprobare din partea aceluiaşi sex şi de legătură emoţională cu
alte femei. Oferă un exemplu evlavios de prietenie nesexuală.
- 39 -
 Cu mulţi ani în urmă, în timp ce soţul meu era plecat din
oraş, eu (Anita) am petrecut o sâmbătă acasă la Patty, ca să
mergem împreună la biserica ei în dimineaţa următoare. Mă
simţeam puţin inconfortabil, fiindcă Patty de-abia ieşise din
viaţa lesbiană, dar curând sporovăiam împreună şi petreceam un
timp minunat.
Când ne pregăteam pentru biserică, în dimineaţa următoare,
am observat că deşi Patty era foarte atrăgătoare, i-ar fi stat bine
puţină culoare şi ruj de buze. Dar îndrăzneam să-i sugerez?
Avea să creadă că eram critică în ce priveşte felul cum arăta sau
că încercam să o schimb într-un mod exterior, artificial? După
ce m-am gândit o clipă, am realizat că i-aş fi împărtăşit secretele
machiajului oricărei alte prietene, deci de ce nu şi lui Patty?
„Vrei să încerci acest ruj de culoare deschisă?” am întrebat, iar
ea a fost dornică să-l încerce. I-a plăcut rezultatul şi am plecat la
biserică. Data viitoare când am văzut-o, de-abia aştepta să-mi
arate „noua” ei înfăţişare. Patty vizitase un raion de machiaj, la
un magazin universal, şi arăta grozav – cu excepţia buzunarelor
umflate ale blazerului. M-a văzut uitându-mă la buzunarele ei şi
mi-a explicat: „Sunt lucrurile pe care doamna de la magazin
mi-a spus că trebuie să le car cu mine.” S-a încruntat puţin, în
timp ce se gândea. „Cred că va trebui să încep să port poşetă!”
Chiar şi o mică încurajare la momentul potrivit poate să aibă un
mare impact în viaţa prietenei tale. (Astăzi, mulţi ani mai târziu,
Patty şi cu mine avem o prietenie grozavă; rareori mă gândesc la
trecutul ei lesbian.)
Poţi să o ajuţi pe prietena ta să distrugă vechile tipare de
relaţionare, precum manipularea, mila de sine şi cererile
emoţionale egoiste, rămânând constantă şi fidelă. O poţi face,
de asemenea, să-şi asume responsabilitatea pentru scopul pe
care îl are în relaţie, provocând-o să dezvolte mai degrabă
reciprocitate decât dependenţă.
Dar există precauţii speciale pentru situaţia respectivă. Unele
femei „hetero” cad într-o relaţie lesbiană cu o femeie care caută
ajutor. Chiar femeile fără o istorie anterioară de lesbianism –

- 40 -
care au nevoi emoţionale – au avut sentimente lesbiene
puternice în acest gen de prietenii.
Nu putem fi naivi în această privinţă. Atracţia faţă de
persoanele de acelaşi sex este bazată pe o nevoie reală, dată de
Dumnezeu, pentru intimitate, care a fost contorsionată. Toţi
avem nevoie de dragoste. Dumnezeu ne-a făcut fiinţe sociale şi
este ceva obişnuit pentru femei să găsească o satisfacţie
profundă în formarea unor prietenii semnificative cu alte femei.
Dacă nevoile pentru acelaşi sex sunt neîmplinite în general,
chiar şi femeile „hetero” pot fi atrase în relaţii nepotrivite.
Căderea în lesbianism poate fi foarte subtilă, începând cu o
nevoie emoţională exagerată de a fi cu cealaltă persoană. Unul
dintre semnele de pericol majore că relaţia a luat o întorsătură
rea este prezenţa geloziei şi posesivităţii. Prietena ta lesbiană se
simte nesigură, iar tu trebuie să o reasiguri tot mai mult de
dedicarea ta faţă de prietenia voastră. Unele sentimente de
gelozie sunt obişnuite. Dar când încep să controleze relaţia, este
timpul pentru o evaluare, poate cu ajutorul unui consilier sau
sfătuitor spiritual.
Un alt semn care arată pericolul este faptul că eşti exagerat
de responsabilă pentru sentimentele prietenei tale. Începi să fii
mistuită de dorinţa de a o face pe prietena ta fericită,
asumându-ţi o responsabilitate pe care Dumnezeu nu ţi-a dat-o
niciodată. În general, relaţia presupune mult efort, în timp ce
faci tot mai multe pentru a o asigura pe prietena ta de dragostea
ta necondiţionată. Fereşte-te de mentalitatea „doar noi”. O
prietenie sănătoasă nu este exclusivă. Le urează bun venit altora.
Iar o relaţie sănătoasă este flexibilă. Dacă întâlnirea pentru
prânz sau pentru o ieşire în oraş seara este anulată din când în
când, este dezamăgitor, dar nu devastator. Persoana care
anulează nu ar trebui să fie făcută să se simtă vinovată. Relaţiile
de dependenţă emoţională sunt marcate de o posesivitate care
se agaţă, nevrând să dea drumul nicicând, chiar şi când motivele
despărţirii sunt întru totul de înţeles.
Asigură-te că menţii alte prietenii apropiate. Ele sunt o
protecţie importantă pentru păstrarea unui echilibru în relaţiile
- 41 -
tale. Încurajează-ţi prietena să dea şi ea curs altor prietenii. Nu
crede nicio clipă că eşti singura care poate cu adevărat să o
ajute! Va fi de folos să petreci timp cu prietena ta în cadrul unui
grup. Invită pe alţii să ia masa de prânz cu voi în oraş.
Implică-te în grupuri, la biserică, unde interacţionezi cu alţii.
Aceste moduri de protecţie vor fi utile în evitarea exclusivităţii,
care poate duce la dependenţă emoţională.
Este posibil ca femeile care vin dintr-un mediu lesbian să fi
căzut în relaţii extrem de dependente, fiindcă nu cunosc limitele
potrivite într-o prietenie sănătoasă. O consiliam pe Martha
într-o zi, cu privire la acest subiect. Îmi telefonase şi-mi ceruse
să luăm prânzul în oraş. Curând, stăteam la un restaurant în aer
liber, într-o frumoasă zi însorită.
În timp ce mâncam, Martha părea oarecum preocupată. Am
întrebat-o ce nu era în ordine, iar ea şi-a ridicat privirile spre
mine. „Anita”, a întrebat ea, „crezi că două felicitări şi un apel
telefonic sunt prea mult într-o săptămână?” Am început să râd
– realizând tendinţa mea de a avea aceeaşi problemă în relaţiile
mele – iar ea mi s-a alăturat. Apoi faţa i-a devenit din nou
serioasă. „Ştii... e vorba de Sarah. Preţuiesc relaţia noastră, dar
nu ştiu ce este normal.”
Martha şi Sarah ieşiseră amândouă dintr-un trecut lesbian şi
deveniseră dependente emoţional una de cealaltă, în timpul
anului care trecuse. Acum încercau să găsească un echilibru în
relaţia lor. Eram încurajată că Martha era atât de vulnerabilă cu
mine şi mi-am cântărit cuvintele cu atenţie. „Da, cred că două
felicitări şi un apel telefonic sunt puţin cam mult într-o
săptămână, numai dacă nu există un motiv special.” Nu a părut
prea mulţumită de răspunsul meu. Am continuat: „Gândeşte-te
la relaţia ta cu Betty de la biserică. Voi două sunteţi apropiate,
nu-i aşa?” Când a fost imediat de acord, am întrebat: „Cât de
mult o contactezi într-o săptămână?”
Martha s-a gândit o clipă, înainte de a răspunde. „Cred că
vorbim cam o dată pe săptămână şi îi trimit o felicitare în ocazii
speciale sau dacă are nevoie de puţină încurajare.” Nu şi-a putut
ascunde dezamăgirea când a întrebat: „Presupun că aceasta este
- 42 -
normal pentru prieteni?” Am dat din cap în semn de aprobare,
iar apoi am zâmbit amândouă. Chiar dacă era greu, Martha
învăţa tipare sănătoase în relaţionarea faţă de femei. În
următoarele luni a perseverat, continuând să interacţioneze în
mod sănătos cu Sarah. Astăzi, cinci ani mai târziu, ele locuiesc
în părţi diferite ale ţării, dar au o prietenie bună şi încă iau
legătura periodic.
Un prieten care ajută un bărbat care se luptă cu homosexualitatea
Cei mai mulţi bărbaţi homosexuali au suferit din cauza lipsei
legăturii cu acelaşi sex, în anii copilăriei. Sunt dornici să aibă
aprobarea altor bărbaţi. Deci ai o oportunitate specială pentru a
clădi încrederea în viaţa prietenului tău, prin acceptarea lui ca
bărbat. Îl poţi ajuta, fiind vulnerabil cu privire la propria ta
viaţă, discutând despre slăbiciunile şi temerile tale, ca şi despre
punctele tale tari. Această deschidere îl ajută să realizeze că
multe dintre problemele lui sunt la fel ca ale oricărui bărbat. Nu
toate luptele lui sunt probleme „homosexuale”.
Fii un partener de rugăciune pentru el şi invită la dare de
seamă reciprocă. Prietenul tău are nevoie de cineva care să îi
ofere suport în perioadele de ispită sexuală. Dacă ai avut
probleme cu imoralitatea heterosexuală în trecut, ai multe să-i
oferi prietenului tău, în termenii înţelegerii practice a luptei
împotriva poftei. Mulţi bărbaţi se luptă cu ispita vizuală.
Strategiile spirituale care te-au ajutat vor fi eficiente şi împotriva
poftei homosexuale a prietenului tău. De asemenea, asigură-te
de suportul lui în rugăciune, în domeniile în care tu eşti slab.
Fii gata să afli detaliile specifice ale luptelor prietenului tău
(nu ar trebui să-i fie teamă să spună cuvântul „masturbare” în
prezenţa ta, de exemplu), dar există o diferenţă între a fi sincer
şi a fi explicit. Detaliile isprăvilor lui sexuale din trecut nu sunt
necesare. Te poate informa, fără a te împovăra cu detalii
nepotrivite despre oameni, locuri şi acte sexuale specifice.
De asemenea, va trebui să fii sincer, făcându-i cunoscut cât
de multe detalii specifice poţi accepta despre luptele lui din
prezent. De exemplu, dacă faptul că ştii despre atracţia lui faţă
de un prieten comun este prea împovărător pentru tine, trebuie
- 43 -
să ştie. Te poate ţine la curent cu luptele lui, fără să dea nume
specifice. El trebuie să îţi cunoască limitele şi în alte domenii, ca
să nu te facă să păcătuieşti, trezindu-ţi în minte fantezii sexuale.
Poate vei fi surprins să descoperi cât de multe lupte din
prezent sau din trecut, din viaţa ta, sunt similare celor ale
prietenului tău. Homosexualitatea lui nu este cu adevărat o
problemă sexuală – este mai mult sindromul de suprafaţă al
unor probleme cu rădăcini mai adânci, care au nevoie de
vindecare. Rădăcinile homosexualităţii sunt în principal
emoţionale şi se centrează asupra unor chestiuni ca invidia (nu
sunt la fel de masculin/sigur pe mine/agresiv ca alţi bărbaţi),
respingerea (nu m-am simţit niciodată cu adevărat iubit),
singurătatea (nimeni nu m-ar iubi dacă m-ar cunoaşte aşa cum
sunt cu adevărat) şi înşelarea (nu voi reuşi niciodată nimic). Îţi
sună familiar? Desigur că da. Multe dintre aceste sentimente şi
gânduri ne frământă pe noi toţi, în grade diferite. Aşa că îi poţi
face cunoscut prietenului tău că aceste probleme nu sunt
„homosexuale”, sunt universale. Şi îi poţi împărtăşi cum te-a
ajutat Dumnezeu să faci faţă unor lupte comparabile, în propria
ta viaţă.
Se poate ca prietenul tău să devină prea dependent de tine.
Poate să devină prea solicitant în ce priveşte timpul tău. În
unele cazuri, poate chiar să mărturisească o atracţie sexuală sau
sentimente de „îndrăgostire” faţă de tine. Mulţi bărbaţi
heterosexuali dau bir cu fugiţii în acest punct, ceea ce îi
confirmă prietenului tău că este pe deplin un ratat şi că nu va fi
niciodată capabil să aibă o prietenie sănătoasă.
Fuga nu este cea mai bună soluţie a lui Dumnezeu la această
situaţie dificilă. Este un timp important în relaţia voastră şi o
oportunitate ca să iei decizii corecte, care vor avea un impact
major în viaţa prietenului tău. Răspunsul nu este fuga, ci
stabilirea unor graniţe potrivite. Să privim câteva dintre liniile
specifice de acţiune.
Mai întâi, dacă apare o dependenţă, nu ignora semnalele că
el devine solicitant. Trebuie să rămâi ferm şi să îl confrunţi cu
blândeţe. I-ai putea spune ceva ca: „Chuck, nu pot fi aici pentru
- 44 -
tine tot timpul. Numai Dumnezeu poate. Rămân în continuare
prietenul tău, dar simt că devii prea dependent de prietenia
noastră.” Deci fii sincer în comunicarea cu el; nu evita subiectul,
în speranţa că dependenţa emoţională se va rezolva cumva de la
sine.
În al doilea rând, este posibil ca prietenul tău să aibă nevoie
de educaţia de bază despre dinamica relaţiilor masculine, în
cultura noastră. În câteva cuvinte, bărbaţii tind să formeze
legături în grupuri, în timp ce fac activităţi împreună. Este
posibil ca prietenul tău să aibă aşteptări nerealiste cu privire la o
prietenie intensă, exclusivă cu tine. Poate că este tiparul pe care
l-a experimentat în relaţiile homosexuale, dar el este atipic în
cultura heterosexuală. Trebuie să înţeleagă această realitate, ca să
nu se simtă respins când vei începe să îl inviţi mai degrabă la
activităţi de grup, decât să petreci timp doar cu el.
Siguranţa dinamicii de grup este deosebit de importantă,
dacă el este atras sexual sau emoţional de tine, în moduri greşite.
Trebuie să se îndrepte înspre alte relaţii masculine, iar tu trebuie
să stabileşti limite clare cu privire la timpul pe care îl petreci cu
el. Nu te retrage complet, dar caută echilibrul în prietenia
voastră, limitând timpul pe care îl petreci numai cu el. Urează-i
bun venit în activităţile de grup, invitându-l şi pe el, când tu şi
tovarăşii tăi mergeţi la un joc cu mingea sau la o ieşire cu
biserica. Poţi să devii „puntea” pentru formarea unor relaţii
semnificative cu alţi bărbaţi heterosexuali.
În sfârşit, nu-l împinge pe prietenul tău la întâlniri
premature cu femei. Pare a fi un răspuns logic la nevoia lui de
prietenie, dar dacă se află de-abia la începutul procesului de
vindecare emoţională, este ultimul lucru de care are nevoie.
Până ce ajunge să se simtă sigur în masculinitatea lui, prin
formarea unor relaţii potrivite cu alţi bărbaţi, nu este gata să
abordeze romantismul cu sexul opus. Acum vom privi la
situaţia în care ajuţi un prieten homosexual de sex opus.
Un prieten care ajută o femeie care se luptă cu homosexualitatea
Femeile care se luptă cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi
sex adesea au o imagine distorsionată despre bărbaţi. Prietenia
- 45 -
ta poate fi de mare ajutor în vindecare, în această privinţă.
Arată-i respect şi îngăduie-i să te vadă ca pe un frate. Ea trebuie
să ştie că nu aştepţi nimic romantic sau sexual de la relaţia
voastră.
În experienţa noastră, marea majoritate a femeilor care se
confruntă cu lesbianismul au fost abuzate sexual. Adesea au
teamă şi chiar ură faţă de bărbaţi, din cauza unei răniri
emoţionale profunde. Este posibil ca în spatele faţadei ei
prietenoase, prietena ta să aibă multe temeri ascunse.
Dă-i timp să capete încredere în relaţia voastră. De exemplu,
o femeie a refuzat o ofertă de a fi dusă acasă cu maşina după
studiul biblic, fiindcă ar fi fost singură cu un bărbat pe care nu îl
cunoştea bine. Fără ca el să ştie, ea fusese violată la sfârşitul
adolescenţei. Respectă limitele impuse de ea şi nu te simţi
ofensat dacă spune „nu” la ceea ce tu consideri a fi o ofertă
amabilă.
În mod similar, pentru că multe femei care au fost
homosexuale se confruntă cu probleme legate de abuz, fii
sensibil la semnele trupului ei cu privire la afecţiune. Chiar dacă
eşti într-o biserică în care îmbrăţişatul este comun, s-ar putea ca
prietena ta să nu aprecieze că iei iniţiativa în exprimarea unei
astfel de afecţiuni faţă de ea. Uită-te cum interacţionează cu alţi
bărbaţi din biserică, pentru a şti cum să relaţionezi cu ea.
Lesbienele se luptă adesea cu controlul. Ele tind să domine,
pentru a evita „pierderea controlului” şi, prin urmare, pentru a
nu risca să fie din nou victimizate. În această situaţie, egalitatea
este cheia pentru o relaţie confortabilă.
Evită cu atenţie o relaţie de „camaraderie”. Lesbienele se
simt deseori confortabil relaţionând cu bărbaţii în acest mod,
dar prietena ta caută să învingă tiparele din trecut. Aminteşte-ţi
că este femeie şi că trebuie să fie tratată cu respectul potrivit.
Fereşte-te de implicarea romantică prematură, dacă prietena
ta de-abia începe procesul de învingere a trecutului ei lesbian.
Uneori, o femeie se va implica emoţional cu un prieten care
pare „sigur”. Dacă vezi că se întâmplă aceasta, nu te retrage

- 46 -
total, dar caută să stabileşti limite sănătoase în relaţie. Poate vei
vrea să fii monitorizat de un prieten creştin, matur în credinţă.
Este posibil să te simţi atras romantic sau sexual de prietena
ta. Dacă este de-abia la începutul procesului de vindecare, să
presupui că nu este deloc interesată. De fapt, că eşti atras de ea
ar putea fi împlinirea celui mai mare coşmar al ei. Nu este vorba
de ceva personal, ci doar de faptul că eşti bărbat. Dacă a fost
abuzată de bărbaţi, s-a luptat ani de zile cu gânduri ca: „Nu voi
mai avea niciodată încredere în bărbaţi” şi „Bărbaţii sunt
interesaţi de un singur lucru.” Nu confirma acele mesaje. Poate
că şi-a lăsat garda jos. Eşti creştin şi un prieten „sigur”. Dacă
începi să urmăreşti o relaţie romantică prematură, când va
realiza ce se întâmplă, relaţia se va destrăma repede. Iar procesul
ei de vindecare va fi grav afectat. Prietena ta nu va putea intra
niciodată într-o relaţie romantică heterosexuală, până ce nu îşi
va rezolva problemele lesbiene. Amândoi veţi fi grav răniţi, dacă
vă implicaţi emoţional prematur.
O prietenă care ajută un bărbat care se luptă cu homosexualitatea
Este comun pentru bărbaţii care se luptă cu probleme
homosexuale să-şi împărtăşească secretul unei femei. Deseori,
aceşti bărbaţi au avut o relaţie mai apropiată cu mama decât cu
tatăl, deci găsesc că este uşor să se încreadă într-o prietenă.
Caută să menţii relaţia ca între egali; rezistă tentaţiei de a
deveni un salvator sau un substitut al personajului parentale.
Prietenul tău are nevoie să crească. Mulţi bărbaţi homosexuali
se împotrivesc înfruntării realităţilor masculinităţii adulte. Nu-l
menţine în sindromul „băieţelului”, preluând responsabilitatea
pentru viaţa lui.
Nu-l apăra de consecinţele alegerilor lui greşite. Mulţi
bărbaţi homosexuali sunt maeştri în a arunca vina pe alţii;
oricine este vinovat de problemele lor, numai ei nu. Nu permite
prietenului tău să te manipuleze în a gândi că el este întotdeauna
victima, iar tu trebuie să-l salvezi.
Încurajează prietenia lui cu alţi bărbaţi. Este cel mai
important lucru pe care îl poţi face. Adesea, când cresc, bărbaţii
homosexuali se simt separaţi de alţi bărbaţi şi nesiguri în
- 47 -
preajma lor. Au încercat să se conecteze cu bărbaţii prin relaţii
sexuale. Acum trebuie să înveţe să se conecteze emoţional, prin
activităţi potrivite, care le par străine. Tipic, bărbaţii
homosexuali se simt foarte confortabil în preajma femeilor şi
sunt în stare chiar să intre într-o „discuţie feminină” despre
machiaj şi actuala modă pentru femei. Susţine-i masculinitatea,
împotrivindu-te acestui gen de interacţiune.
Dacă eşti entuziasmată de sporturi şi îţi plac activităţile care
atrag participarea bărbaţilor în cultura noastră, cu atât mai bine.
Angajează-te în acele activităţi cu prietenul tău, ca să ajungă să
se bucure de ele şi cu prietenii lui bărbaţi. De exemplu, dacă
prietenul tău este novice la tenis, dar tu eşti expertă, oferă-te să-i
dai câteva lecţii. Va fi mult mai puţin ameninţător pentru el să
înveţe de la tine decât de la un bărbat (un vast număr de
homosexuali au fost ridiculizaţi în prima tinereţe de tovarăşii
lor, pentru că nu erau atletici). Tu şi prietenul tău puteţi invita
alţi oameni de la biserică, pentru a se bucura de o drumeţie sau
de un joc cu mingea cu voi. Includerea altora în activităţile
voastre este o bună protecţie şi pentru tine.
Prea adesea, femeile care au acest gen de relaţii încep să
simtă o înclinaţie romantică faţă de bărbat. Ele încep să spere că
relaţia platonică se va transforma într-o relaţie romantică. Dacă
bărbatul nu a avut timp suficient ca să înainteze în procesul de
vindecare, o astfel de speranţă va conduce doar la durere şi
dezamăgire. În mod obişnuit, fostul homosexual „va da bir cu
fugiţii” când va simţi chiar şi cel mai mic interes romantic din
partea ta. Relaţia va deveni repede încordată şi probabil se va
rupe.
Deci bucură-te de prietenia voastră, dar înţelege-ţi limitele.
Eşti femeie, iar prietenul tău îşi va găsi prima sursă de vindecare
prin intimitate emoţională potrivită cu alţi bărbaţi. Păstrează o
relaţie echilibrată cu el, petrecând timp de calitate cu alţi bărbaţi
şi femei, şi vei fi parte importantă a sistemului său de suport, în
găsirea împlinirii emoţionale şi spirituale.
[When a Friend Says, ‘I’m Gay’. Extras din Someone I Love Is
Gay: How Family & Friends Can Respond de Anita Worthen &
- 48 -
Bob Davies. Copyright © 1996 Anita Worthen & Bob Davies.
Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box
1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com. Între
timp, John Paulk a ales să se întoarcă la homosexualitate. Dar
mii de alţi foşti homosexuali au ales să nu o facă.]

CE FAC PĂRINŢII CÂND DESCOPERĂ CĂ SUNT

IMPLICAŢI COPIII LOR?
BARBARA JOHNSON

„Devastaţi de homosexualitatea fiului nostru, am devenit parte a unei

minorităţi în creştere de părinţi zdrobiţi, pe cale de a fi vindecaţi de
Dumnezeu.” Anonim
Teancul de reviste homosexuale înghesuite sub patul fiului
nostru în vârstă de nouăsprezece ani m-a lovit ca un ciocan de
spart piatra şi – fără cel mai mic semnal de avertizare – a
zdrobit visele, mândria, „superspiritualitatea” noastră – şi pe
noi.
„Vă urăsc!” a strigat blestemându-ne, atunci când, plini de
durere, l-am confruntat cu descoperirea noastră. Era acelaşi fiu
pe care îl crescusem ca să Îl cunoască pe Domnul, fiul popular
care câştigase burse şcolare şi premii, care câştigase chiar alţi
tineri pentru Hristos?
„Te iubim – dar trebuie să încetezi ce faci! Este greşit. Este
păcat. Cum ai putut? Cum ai putut?”
Totul părea ireal. În perioada contemporană, capriciile
tinerilor includ toate posibilităţile. Mai întâi a venit băutura. În
anii 1960 au fost drogurile. Astăzi, cei care lucrează cu tinerii
spun că „la modă” este bisexualitatea, chiar homosexualitatea
fără rezerve! Dar cum poate homosexualitatea să atingă copilul
unor creştini? Nici măcar nu am ştiut ce este un homosexual
până ce nu am trecut de douăzeci de ani. Şi cu numai două luni
înainte de confruntarea cu fiul nostru, când am auzit că un
consilier local pentru tineri de la un centru pentru băieţi care
fug de acasă era homosexual, mi-am anunţat destul de sonor

- 49 -
familia: „Mai bine aş muri decât să mi se întâmple asta!” Acum
fiul nostru era implicat cu alţi băieţi de vârsta lui!
Dintr-odată, am ştiut toţi ce simţeam: un şoc total, de
neînţeles, amestecat cu o neîncredere confuză. Nu am realizat
atunci că homosexualitatea nu este ceva la care poţi renunţa
precum închizi lumina de la întrerupător. Şi, deşi am încercat să
ne exprimăm dragostea faţă de fiul nostru, reacţia noastră
exagerată a fost percepută ca o condamnare.
„Nu eşti mama mea! Nu vreau să te mai văd niciodată!” a
spus el.
Două zile mai târziu, fiul nostru disperat a dispărut pentru
mai mult de opt luni, lăsându-ne să lipim singuri laolaltă
cioburile vieţilor noastre, bântuiţi de amintirea copilului pe care
îl cunoscusem înainte şi de cea a copilului pe care l-am
descoperit în mod neaşteptat.
Am învăţat, în mod direct, că nici creştinii nu sunt imuni la
homosexualitate. Am aflat, de asemenea, că nu suntem singurii
supravieţuitori, ci că eram parte a unei minorităţi în creştere de
părinţi zdrobiţi, pe cale de a fi vindecaţi de Dumnezeu. Iar
Dumnezeu este în stare să scoată frumuseţea din cel mai urât
păcat – chiar şi din homosexualitate. Dar este nevoie de timp şi
de laudă, şi de puterea rugăciunii, pentru a-I da lui Dumnezeu
ceea ce pare cumva prea dureros de îndurat.
Pacienţii care suferă de o boală terminală se luptă adesea cu
negarea, mânia şi depresia, înainte de a putea accepta moartea
care se apropie. Dar pentru noi, creştinii, moartea este biruinţa
finală când, în sfârşit, Îl privim faţă în faţă pe Domnul nostru.
Reacţiile unui părinte al cărui copil s-a autoetichetat drept
homosexual se aseamănă deseori cu reacţiile iniţiale traumatice,
dar pierderea emoţională a unui copil datorită homosexualităţii
este mult mai considerabilă. Ea afectează nu numai prin
simptomele fizice ale anxietăţii – dureri în piept, ameţeală. Ea
devine o suferinţă vie, cu un sfârşit nesigur, o asumare zilnică a
autoînvinuirii, pe care numai Dumnezeu o poate alina, şi o
întrebare persistentă, ca bătăile de tobă noaptea: „De ce copilul
nostru?”
- 50 -
 În acele prime luni după ce am aflat despre fiul nostru, am
pierdut şaizeci şi şase de kilograme. Îmi era greu să mă scol din
pat dimineaţa şi am avut o depresie severă. Prietenii mă
întrebau: „Ce nu este în ordine? Nu mai eşti aceeaşi persoană
veselă? Dar cum ai putea fi aceeaşi?” Am scris o mulţime de
scrisori întrebând pe oricine, de la Billy Graham la
Oral Roberts, de ce un băiat creştin poate ajunge implicat în
homosexualitate. dar nu am primit răspunsuri pozitive. Ori erau
prea dure pentru a fi suportate, ori nu prea spuneau nimic.
Atunci am făcut o „cutie a bucuriei” – o cutie de pantofi
plină cu orice versete, poezii, relatări şi scrisori care mă inspirau.
Ţinând-o la îndemână pe blatul de la bucătărie, căutam în cutie
după o doză de laudă şi speranţă, oricând lucrurile negative
păreau să le depăşească pe cele pozitive.
La început, parcă nu mai erau pe lume oameni care să treacă
prin ceea ce sufeream noi sau care să fi simţit aceeaşi
extraordinară luptă decisivă cu depresia şi vina! Dacă o
simţiseră, nu erau dornici să discute despre ea. Dacă nu o
simţiseră, era imposibil să o înţeleagă sau să se confrunte cu ea.
Unde sunt toate celelalte mame care suferă, Doamne?
Trebuie să existe una!
Numai una,
ca să mă ajute să văd
dacă este posibil ca rana să se vindece!
Dumnezeu a răspuns rugăciunilor mele printr-o misiune
creştină în dezvoltare cu sediul lângă Şcoala de Teologie Melodyland
din Anaheim, California. Clubul Spatula, o ramură în extindere a
echipei Exit – un grup de foşti homosexuali creştini, care
dezvoltaseră o misiune pentru comunitatea homosexuală –
oferă părinţilor tovărăşia de care au, cu atâta disperare, nevoie.
Frecventarea întâlnirilor Spatula, numite astfel deoarece părinţii
trebuie să iasă din blocajul emoţional în care au intrat când au
auzit prima oară despre homosexualitatea copilului lor, ne-au
ajutat pe mine şi pe soţul meu să realizăm că nu eram singuri.
Am găsit astfel ceva de care are nevoie oricine trece printr-o
situaţie de criză de o asemenea amploare, o prietenă faţă de care
- 51 -
să pot fi pe deplin deschisă, cineva cu care să pot plânge sau
râde, să-i pot împărtăşi gândurile mele şi să mă pot ruga. Iar să
ai ca prietenă o mamă care trece prin aceeaşi situaţie, este de
nepreţuit pentru a dobândi putere.
Realizarea faptului că ceilalţi luau parte la problema noastră
ne-a ajutat mult, dar nu a domolit întru totul glasul chestionării
interioare: „De ce ajunge un creştin să fie implicat în
homosexualitate? Doamne, am folosit cea mai bună reţetă în
creşterea copiilor mei... Care ingredient a luat-o razna? A fost
vina mea? A soţului meu? Sunt pedepsită pentru ceva rău ce am
făcut?”
Răspunsurile nu sunt simpliste, nici uşor de digerat, dar un
răspuns se detaşează clar. Dacă copilul tău este creştin, atunci
este al lui Dumnezeu, nu al tău. Dumnezeu l-a cumpărat cu un
preţ. Iar dacă este al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va avea
grijă de el – în ciuda a orice. Încetează să fii dădaca lui. Dă-I-l
complet lui Dumnezeu!
Pretinsesem faţă de mine însămi că fiul meu plecase într-o
călătorie lungă şi avea să se întoarcă în curând. Acum
Dumnezeu îmi arăta că trebuia să i-L dau Lui complet – chiar
dacă însemna să nu-l mai văd niciodată sau să nu fie niciodată
eliberat de homosexualitate.
Lauda este cheia activă pentru uşa predării care duce la
vindecare. Ce greu este să Îl lauzi pe Domnul pentru ceva atât
de devastator pentru personalitatea copilul tău şi a ta! De multe
ori, m-am forţat să scot un: „Nu simt că vreau să Te laud
pentru asta, dar mulţumesc oricum, Doamne!” Implicarea într-o
biserică centrată pe laudă sau într-un grup de rugăciune îi ajută
pe părinţi să se concentreze asupra a ceva din exterior. Când
înveţi să-L lauzi pe Dumnezeu în situaţia în care te afli, începi să
ai încredere şi să crezi că El va scoate ceva foarte special din ea!
„Nu eram creştină înainte de a afla că fiul meu, pe atunci în
vârstă de şaptesprezece ani, era homosexual”, povesteşte
Dorothy, una dintre prietenele mele de la Spatula. „Dar el şi sora
lui erau creştini de patru ani şi se rugaseră cu sârguinţă pentru
mântuirea soţului meu şi a mea. Numai când am trecut prin
- 52 -
această încercare, L-am acceptat pe Hristos ca Mântuitor,
printr-o rudă a mea. Nu bănuiam că Dumnezeu va răspunde
rugăciunii fiului meu în acest fel! Dar familia noastră s-a
schimbat şi efectiv înfloreşte. Este minunat când privim dincolo
de probleme, pentru a vedea cum Dumnezeu aduce frumuseţe
dintr-un păcat atât de urât.”
Descopăr uneori că este uşor să insist asupra greşelilor din
trecut sau să mă las prinsă în cursa obstacolelor emoţionale ale
prezentului. Dar Satan nu vrea altceva decât să-i mutileze pe
părinţii creştini, pentru a deveni incapabili să-i iubească şi să-i
slujească activ pe alţii.
Dragostea vindecă. Ea grăbeşte vindecarea ta şi ajută la
vindecarea celor din jurul tău. Dumnezeu vrea să devenim
„necapricioşi”, astfel încât dragostea să curgă prin noi spre alţi
oameni care suferă – copilul nostru, restul familiei noastre, alţii
care suferă din cauza problemelor – nu numai de dragul lor, ci
şi de dragul tău, ca să nu îngheţi pe dinăuntru din cauza
amărăciunii şi durerii. Mulţi foşti practicanţi ai homosexualităţii
spun: „Mă simţeam vinovat. Mă dispreţuiam şi trăiam cu groaza
zilei când toţi cei pe care îi iubeam mă vor dispreţui, atunci
când, unul câte unul, familia şi prietenii aveau să afle adevărul.”
Poate şi copilul tău ar spune asta! Homosexualul declarat,
care a ieşit din „ascunzătoare” pentru a milita pentru drepturile
homosexualilor constituie încă o minoritate. Homosexualitatea
este de obicei un secret, o luptă tăcută, care dă naştere la o mare
singurătate şi tulburare interioară. Dacă copilul tău este implicat
în homosexualitate, probabil a suferit mult. Şi rămâne copilul
tău, în ciuda a orice. Mai mult ca oricând, are nevoie de
dragoste necondiţionată din partea ta, iar Dumnezeu Se poate
îngriji să i-o arăţi în continuare. Cu toate că Dumnezeu urăşte
păcatul, îi iubeşte pe păcătoşi.
Poate un homosexual să fie „vindecat”? Am văzut
răspunsuri la rugăciune în viaţa fiului nostru. După ce a dispărut
aproape un an, s-a întors şi o relaţie precaută, dar iubitoare, a
reînceput. Prin „filtrul special” al lui Dumnezeu, ştim că
Domnul lucrează liniştit în viaţa lui. Homosexualitatea este prea
- 53 -
complexă, iar cauzele ei sunt prea diversificate pentru a exista
soluţii clare. Dar continuăm să ne rugăm, să ne predăm Lui şi
să-L lăudăm.
Hristos a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de
muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te mai încolo», şi s-ar
muta.” (Matei 17:20) Homosexualitatea este ca un munte. Dar
poate fi îndepărtată. Ca pentru orice alt păcat, Hristos a plătit
preţul ei pe cruce, murind pentru slăbiciunile şi bolile noastre –
fizice, spirituale, emoţionale şi sexuale.
Filozofia „odată homosexual, întotdeauna homosexual” este
un mit pe care activiştii homosexuali ar vrea să îl credem. Dar
există o cale de scăpare. Numele ei este Isus.
„Am vrut să mor când am auzit despre fiul meu”, a
mărturisit prietena mea de la Spatula, Dorothy. „În fiecare
dimineaţă îmi verificam sânii căutând noduli, sperând că voi
face cancer şi voi muri. Dar pe atunci nu eram creştină, nu
ştiam că există un Dumnezeu care ascultă şi răspunde la
rugăciuni – un Dumnezeu care vrea şi poate. Acum ştiu că dacă
Dumnezeu poate să vindece orbii şi surzii, îi poate vindeca şi pe
homosexuali.”
[Barbara Johnson, What Do Parents Do When They Discover
Their Children Are Involved? Copyright © Barbara Johnson.
Tradus şi publicat cu permisiune.]

CINEVA LA CARE ŢIN ESTE HOMOSEXUAL:

CUM POT RĂSPUNDE FAMILIA ŞI PRIETENII
ANITA WORTHEN & BOB DAVIES

Chris MacKenzie încă îşi aminteşte clar ziua în care, cu

şaisprezece ani în urmă, a aflat despre implicarea homosexuală a
fiului ei cel mai mare.
Ca tânăr adult, Damon se mutase din casa familiei din
Illinois în Florida. „Damon şi cu mine am fost întotdeauna
apropiaţi”, spune mama lui necăsătorită, „aşa că mi-a fost greu
să-l văd plecând, dar ştiam că trebuie să-şi trăiască viaţa.”

- 54 -
 Câteva luni mai târziu, Chris a primit o scrisoare lungă de la
el. Damon îi făcea cunoscută o veste interesantă: „Am găsit pe
cineva la care ţin mult şi sunt într-o relaţie care mă satisface pe
deplin.”
Totuşi, în timp ce Chris citea mai departe, stomacul i se
strângea şi de-abia mai putea înghiţi. Damon mărturisea că acea
relaţie implica un bărbat. „Am avut sentimente puternice de
atracţie faţă de bărbaţi, de când îmi amintesc”, scria el, „şi am
încercat întotdeauna să le ascund.” Acum spunea pe faţă că este
homosexual şi trăia aşa cum credea că vroia Dumnezeu.
Chris a fost complet devastată. „Am ţipat, am plâns în
hohote. Simţeam că sângeram profund pe dinăuntru şi nu exista
niciun mod de a opri rana profundă din sufletul meu.”
Durere obsedantă
Fie că mărturisirea vine din parte unui fiu sau a unei fiice, a
unui tovarăş de viaţă sau a unui prieten apropiat, recunoaşterea
homosexualităţii loveşte ca o bombă, îndeosebi în familia
creştină.
„Să afli că ai copil homosexual este o agonie”, spune
Barbara Johnson, a cărei poveste despre descoperirea implicării
fiului ei în homosexualitate este relatată în cartea ei Unde merge o
mamă ca să-şi dea demisia? (Bethany House). „Este aproape ca şi
cum ai avea un deces în familie. Dar când moare cineva, poţi să
îngropi persoana şi să-ţi continui viaţa. Cu homosexualitatea,
durerea pare să nu se termine niciodată.”
Barbara vorbeşte din propria experienţă. În 1968, fiul ei în
vârstă de 18 ani s-a alăturat Marinei şi a fost omorât în Vietnam.
Exact cinci ani mai târziu, un alt fiu a murit într-o coliziune
frontală cu un şofer beat. Barbara a reuşit să treacă prin acele
crize cu sănătatea emoţională intactă.
Apoi, într-o zi fierbinte de iunie, în 1975, Barbara era în
drum spre uşă, când a sunat telefonul. Un prieten al fiului ei în
vârstă de douăzeci de ani, Larry, vroia să împrumute o carte şi
Barbara s-a dus în dormitorul lui să o găsească.
Deschizând un sertar al biroului, a zărit cartea şi a scos-o.
Ascunse dedesubt, se aflau un teanc de reviste homosexuale. A
- 55 -
cuprins-o un val de ameţeală. A reuşit să încheie convorbirea,
apoi a pus jos receptorul, cu emoţii amestecate.
S-a întors în camera lui Larry şi a frunzărit reclamele pentru
filme homosexuale şi alte materiale. O parte din material era în
plicuri, toate trimise fiului ei la un oficiu poştal dintr-un oraş
apropiat. Când a fost lovită de impactul descoperirii, Barbara a
fost copleşită de un val de emoţii.
„M-am aruncat pe pat şi un plâns îngrozitor, cu sughiţuri, a
ieşit din mine”, îşi aminteşte în autobiografia ei. „Eram singură
în casă şi, câteva minute, am fost scuturată de sughiţuri
terifiante de teamă, şoc şi neîncredere. În minte îmi apărea acel
fiu minunat care era atât de vesel şi fericit, încât era aşa o
bucurie să-l ai în preajmă. Gândul la el, îmbrăţişându-se cu un
bărbat, m-a făcut să plâng în hohote, din rănile adânci ale
agoniei.”
Ciclul durerii
Durerea – deseori copleşitoare şi paralizantă – este cea mai
comună reacţie emoţională la descoperirea homosexualităţii
cuiva apropiat. Ciclul durerii a fost descris în multe moduri
diferite.
O reprezentare a ciclului durerii are patru faze: şocul,
protestul, dezorganizarea, reorganizarea. Deşi unii oameni trec
pe rând de la o fază la alta, viaţa este rareori atât de simplă. Nu
este neobişnuită întoarcerea la o fază anterioară pentru un
anumit timp. Şi este extrem de comună trecerea prin anumite
faze mai mult decât o dată.
Să ne acordăm câteva minute ca să examinăm aceste faze ale
ciclului durerii mai în profunzime, pentru a înţelege mai bine
unde se încadrează emoţiile noastre în ciclu şi pentru a învăţa
cum au trecut alţii prin el.
Pierderea: declanşatoarea durerii
Durerea este declanşată când oamenii trec printr-o pierdere
majoră în vieţile lor. Este uşor de înţeles acest fenomen, când
un prieten drag sau un membru de familie este diagnosticat cu o
boală terminală sau este omorât accidental. Dar de ce faptul de
a afla despre homosexualitatea cuiva drag declanşează
- 56 -
sentimente atât de adânci de pierdere? Există numeroase
răspunsuri, care includ:
 Pierderea siguranţei. Chiar dacă prietenul sau ruda ta au fost
probabil conştienţi de sentimentele lor homosexuale de ani de
zile, aceasta este o descoperire nouă pentru tine. Când este
dezvăluit acest aspect nefamiliar al personalităţii lor, simţi
dintr-odată că vorbeşti cu un străin. Sentimentul trădării poate fi
devastator.
 Pierderea controlului. Brusc, viaţa pare să scape complet de
sub control. Evenimentele te împing într-o direcţie în care nu
te-ai gândit niciodată că vei merge. „Dacă s-ar fi întâlnit cu o
femeie”, a spus o soţie, „aş fi putut lupta. Dar în acea situaţie,
mă simţeam neajutorată şi complet pierdută.”
 Pierderea viselor viitoare. Înaintea acestei descoperiri, viitorul
părea atât de strălucitor şi de sigur. Acum te întrebi ce se va
întâmpla cu familia, căsătoria, copiii, prietenii tăi.
 Pierderea reputaţiei. Poate fi o mare problemă, depinzând de
„statutul” tău perceput, în comunitate sau în biserica locală. De
exemplu, dacă eşti pastor, te simţi nesigur cu privire la viitoarele
tale oportunităţi de angajare.
 Pierderea relaţiei. Poate aceasta este pierderea cea mai
importantă. Cu cât este mai profundă legătura dintre tine şi
cealaltă persoană, cu atât va fi mai profundă durerea ta când vei
afla despre homosexualitatea sa. Ştii că relaţia s-a schimbat
pentru totdeauna.
Oricare ar fi pierderile specifice prin care ai trecut, rezultatul
este acelaşi: eşti aruncat în stadiile iniţiale ale ciclului durerii.
Stadiul iniţial: Şocul
Pentru mulţi oameni, descoperirea homosexualităţii cuiva
drag este echivalentul emoţional al unei lovituri în cap cu o bâtă
de baseball. Nimic nu a mai fost vreodată la fel pentru mine
(Anita), după ce fiul meu, Tony, a recunoscut că era implicat
sexual cu un bărbat. Mare parte din respectul meu de sine se
baza pe treaba grozavă pe care o făcusem, crescându-l ca mamă
necăsătorită. Dintr-odată, am fost profund ruşinată de acest fiu
care mă făcuse atât de mândră cu o zi înainte. „Ce ar crede
- 57 -
oamenii despre Tony dacă ar şti?” mă întrebam. „Şi ce ar crede
despre mine?” Fiul meu şi cu mine fusesem atât de apropiaţi!
Cum îmi putea face aşa ceva?
Multe soţii reacţionează cu emoţii profunde, similare. O
soţie spunea că se simţea ca o vază fragilă care fusese scăpată
din mână. „Înăuntru m-am spart într-un milion de bucăţi.”
Alte simptome ale şocului includ:
 Amorţeala. Unii oameni reacţionează intrând într-o stare
de emoţii îngheţate. Devin ca un robot, punând un picior
înaintea celuilalt, trecând prin toate ca un zombi.
 Simptome fizice. Pot începe să apară tot felul de simptome
legate de stres: ameţeală, migrene, insomnie, lipsa poftei de
mâncare şi dezinteres faţă de intimitatea maritală.
„Când am aflat, am fost atât de ameţită încât am vomat trei
zile”, îşi aminteşte o mamă. „De fiecare dată când încercam să
fiu intimă cu soţul meu, nu mă puteam opri să mă gândesc la ce
făcea fiul meu cu partenerul lui. Imaginile din mintea mea erau
atât de îngrozitoare, încât nu puteam funcţiona în propria mea
căsătorie.”
De multe ori stresul aduce imposibilitatea de a dormi, care
poate fi dăunătoare pentru sănătatea ta. Zilele sunt pline de
anxietate, iar nopţile aduc o extenuare totală. Dacă dormi, ai
vise care te tulbură.
Lucrul cel mai important de amintit este că toate aceste
simptome emoţionale şi fizice sunt tipice pentru genul acesta de
situaţie stresantă. Nu înnebuneşti! Iar simptomele se vor
diminua cu timpul. Eşti normal, chiar sănătos. Este mult mai
rău când toate emoţiile sunt „ţinute” în interior, unde se
infectează şi rămân nerezolvate.
Negarea
Unii membri de familie, în special bărbaţii, reacţionează
negând că ar exista vreo problemă. Acest lucru poate fi cauzat
de necunoaşterea homosexualităţii sau poate fi un simptom al
faptului că sperăm să se întâmple ce este cel mai bine într-o
situaţie rea. Când o soţie i-a făcut cunoscute soţului ei
activităţile homosexuale ale fiului lor, el a replicat: „Este doar o
- 58 -
fază prin care trece, dragă. Nu te îngrijora atât de mult.
Întotdeauna te superi prea mult!” După aceste cuvinte, şi-a
îndreptat atenţia către meciul de fotbal de la televizor.
Negarea este o formă instinctivă de protecţie, un mod de a
ne confrunta cu ceva prea dureros pentru a fi recunoscut.
Uneori este un model comportamental obişnuit în viaţa unei
persoane.
Homosexualitatea sau lesbianismul sunt de obicei adânc
înrădăcinate şi persistente, fără să fie nevoie de o intervenţie din
exterior pentru aceasta. Speranţa că problema se va rezolva de
la sine este nerealistă.
Stadiul doi: Protestul
Când simptomele şocului încep să se diminueze, pot să
apară noi emoţii puternice:
 Durerea. O supărare copleşitoare, cu lacrimi nesfârşite,
pare să rămână pentru totdeauna. „Stăteam la biroul meu la
lucru, sperând că nimeni nu va vedea lacrimile care cădeau încet
pe faţa mea”, îşi aminteşte o mamă. „Simţeam că dacă m-aş lăsa
dusă de val şi aş plânge cu adevărat, nu voi mai putea să mă
opresc niciodată.” Alţi oameni se trezesc plângând în momente
ciudate, emoţiile lor fiind declanşate de asociaţii pe care numai
ei le înţeleg. O anumită culoare a maşinii, un anumit parc în
oraş sau un restaurant specific, declanşează amintiri importante
despre trecut, ducând la o revărsare de lacrimi.
 Mânia. Este normal să simţi mânie şi chiar furie din cauza
acestei situaţii. Cum îndrăzneşte fiul meu să-mi facă una ca asta?
Cum a putut fiica mea să renunţe astfel la educaţia ei creştină?
Nu-i pasă soţului meu cum mă simt? Prietena mea se gândeşte
numai la nevoile ei emoţionale – ce egoist din partea ei!
Uneori mânia noastră se va îndrepta către Dumnezeu. Am
avut anumite aşteptări cu privire la cum va fi viaţa noastră, iar
homosexualitatea cu siguranţă nu se afla în scenariu. Poate că
l-am învăţat pe copilul nostru Scripturile aproape de la naştere.
Nu promite Dumnezeu că va proteja copiii celor evlavioşi? Sau
am descoperit că soţul nostru are atracţii homosexuale
nerezolvate, care datează dinainte de căsătorie. Acum ne simţim
- 59 -
profund trădate de Dumnezeu. Ne întrebăm, dacă Dumnezeu
ştie totul, de ce m-a lăsat să mă căsătoresc cu acest bărbat?
 Panica. Unii oameni sunt speriaţi de moarte de reacţiile
altora. Încep imediat să facă planuri cum să ţină ştirea secretă.
Se îngrijorează din cauza posibilelor consecinţe ale imoralităţii
asupra sănătăţii, în special din cauza perspectivei îngrozitoare a
SIDA. Se întreabă dacă fiica lor va ajunge la ştirile de la ora
zece, prezentând răspicat retorica pro-homosexualitate, la un
marş pentru drepturile lesbienelor. Dintr-odată,
homosexualitatea pare să fie peste tot.
 Căutarea. Mulţi dintre cei dragi încep să caute o soluţie,
contactând pastori locali şi centre de consiliere creştine. Părinţii
pot fi foarte pretenţioşi, pentru că simt că nu mai deţin
controlul. Sunt disperaţi să-şi salveze copilul de rău. Cu cât este
mai rapidă soluţia, cu atât este mai bună! Ajung obsedaţi de o
singură problemă şi nu se pot gândi la nimic altceva. Atenţia lor
este centrată în jurul găsirii unei soluţii pentru problema
copleşitoare care a scos din normal viaţa lor de familie.
Stadiul trei: Dezorganizarea
În acest stadiu al procesului durerii, pot trece zile, săptămâni
şi chiar luni din viaţa noastră. Şocul emoţional şi izbucnirile
emoţionale s-au potolit. Acum parcă întreaga noastră fiinţă
emoţională intră în hibernare, iar noi suntem în „aşteptare”,
fixaţi asupra acestei singure chestiuni. Durerea interioară pare să
nu se termine niciodată şi pare prea profundă pentru a fi pusă în
cuvinte.
În exterior, lucrurile se pot dezintegra. „Ce contează că este
o ruină casa mea?” se poate întreba o mamă. „Fiul meu este
homosexual!” De multe ori, activităţile exterioare ale vieţii, care
înainte aduseseră atâta bucurie, par total irelevante, chiar frivole.
Nimic nu mai pare important.
 Dorul. Simţim un dor emoţional profund după „felul în
care erau lucrurile”. În realitate, este posibil ca relaţiile noastre
de familie să nu fi fost atât de bune, dar păreau bune atunci –
sau, cel puţin, mai bune decât acum. Îmi amintesc că gândeam:
„Dacă nu ne-am fi mutat în oraşul în care consilierul a intrat în
- 60 -
viaţa lui Tony... Dar mai târziu am fost în stare să văd adevărul:
acel consilier nu l-a făcut pe fiul meu homosexual. Tony avea
probleme în viaţa lui cu mult înainte de acea zi. Înţelegerea
acestui lucru mi-a permis să-mi aduc durerea înaintea lui
Dumnezeu şi să-L las pe El să o vindece. Treptat, am început
mai degrabă să privesc din nou înainte, decât să-mi petrec tot
timpul tânjind după „zilele bune de altădată”. Înfruntarea
adevărului despre trecut mi-a dat curajul să merg mai departe.
 Izolarea. Faptul că ştim despre homosexualitatea celui drag
al nostru ne pune într-o situaţie extrem de incomodă. „Ce mai
face fiul tău acum?” este o întrebare atât de firească. Ce ar
trebui să spunem? Că este „bine”? Că este „ocupat cu noua lui
carieră”? Unii părinţi ajung la concluzia că întrebările dificile
sunt evitate mai uşor stând departe de oamenii – precum
prietenii de la biserică – care au tendinţa de a le pune.
 Pierderea interesului faţă de viaţă. Este ceva obişnuit să pierzi
interesul faţă de alte evenimente ale vieţii zilnice, după ce ai aflat
despre homosexualitatea cuiva.
„Eram obsedată de această singură problemă”, spunea Jane,
al cărei prieten i-a spus despre luptele lui, după ce l-a presat
pentru o dedicare mai profundă în relaţia lor. „Nu mă puteam
gândi la nimic altceva când era vorba de John.”
Când ne concentrăm asupra acestei singure chestiuni, ne
oprim din a face alte lucruri, care de fapt ne-ar ajuta să depăşim
durerea. Obsesia noastră pentru cel drag al nostru ne desparte
de alte relaţii semnificative. Alţii depind de noi, mai ales dacă
suntem căsătoriţi şi avem familie, dar devenim incapabili să le
împlinim nevoile. Din nefericire, alţii sunt jertfiţi pe altarul
copilului nostru rebel.
 Împotrivirea faţă de revenirea la normal. În această fază a
durerii, ne împotrivim revenirii la activităţile normale. Cum să
ne continuăm viaţa? Ar trebui să acceptăm faptul că lucrurile nu
vor fi niciodată exact la fel? Înseamnă aceasta că renunţăm la
speranţă? „Cum poate aştepta Dumnezeu să continui”, întreba
o mamă, „trăind ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum pot
reveni la normal? Nimic nu va mai fi normal vreodată!”
- 61 -
 Dacă rămânem în acest stadiu al durerii şi imobilităţii,
devenim precum copilul pretenţios care îşi ţine respiraţia,
încercând să-şi forţeze părinţii să cedeze cererilor lui. Atitudinea
noastră spune: „Dumnezeule, vreau să rezolvi problema – chiar
acum! Şi nu mă voi clinti până nu o vei face!” Dumnezeu este
preocupat în mod vital de luptele celui drag al tău – şi de
durerea ta ca rezultat al lor – dar experienţa ne-a învăţat, pe toţi
cei care lucrăm în acest domeniu de misiune, că circumstanţele
rareori se schimbă atât de repede cum ne-ar plăcea. Dumnezeu
nu „rezolvă” problema conform orarului nostru.
Din nefericire, decizia unui copil de a căuta ajutor vine
rareori atât de repede. Schimbarea pe termen lung apare ca
rezultat al unui angajament profund, care are nevoie de timp ca
să se dezvolte. Iar motivaţia primară trebuie să vină de la
persoana respectivă – nu de la cineva care ţine la ea. Cele mai
multe misiuni pentru foştii homosexuali vor refuza să-l
contacteze pe cel drag al tău în mod direct, în special dacă nu
este interesat de ajutor. De-a lungul anilor, am descoperit că o
asemenea abordare este virtual nefolositoare şi uneori ne aduce
o ameninţare, pe un ton mânios, cu un proces pentru invadarea
intimităţii.
Stadiul patru: Reorganizarea
În cele din urmă, ca o rană adâncă în curs de vindecare,
sentimentul că suntem răniţi emoţional începe să dispară. Ca un
urs care iese din hibernare, simţim că trăim din nou, cum nu am
mai făcut-o de luni de zile. Bucăţile împrăştiate ale vieţii noastre
încep să fie puse la loc. Am trecut în faza pe care o numim
„reorganizare”. Care sunt caracteristicile acestui stadiu?
 Diminuarea tristeţii adânci. Într-o zi ne trezim şi
recunoaştem că greutatea interioară a durerii s-a diminuat. Vom
realiza într-o după-amiază că au trecut câteva ore de când nu
ne-am mai gândit la situaţia celui drag al nostru.
„Îmi amintesc că treceau câteva ore, apoi câteva zile, fără
acel val uriaş de tristeţe care trecea prin viaţa mea”, îşi amintea
o mamă. „În curând, bucuria a început să revină. Eram atât de
încântată! Aerul părea mai proaspăt, răsăritul mai strălucitor şi
- 62 -
mi-am recâştigat chiar şi simţul umorului. Mă simţeam din nou
vie!”
 Regăsirea speranţei. Un alt semn al vindecării este prezenţa
speranţei. Nu ne mai temem de viitor; simţim că lucrurile bune
se află încă înaintea noastră. Când suntem slabi şi temători,
putem fi sinceri cu Dumnezeu. El spune în 2 Corinteni 12:9 că
puterea Lui se arată cel mai bine în oamenii slabi. Este minunat
să ştim aceasta!
Un alt verset care mă încurajează este Psalmul 31:24: „Fiţi
tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul!”
Acest pasaj îmi aminteşte că speranţa mea nu depinde de
circumstanţele schimbătoare din jurul meu, ci de ceva
neschimbător: de caracterul lui Dumnezeu şi de dragostea Lui
faţă de mine. Pot să am pace interioară şi putere, amintindu-mi
această perspectivă.
 O nouă creştere spirituală. Când trecem prin jelire, avem
oportunitatea de a ne întinde muşchii spirituali. Ei pot fi flasci,
dar ne putem exercita zilnic credinţa. Să alegem să trăim câte o
zi pe rând, fără să privim înainte în viitor. Este ceea ce înţelegea
Isus când a spus: „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci
ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi” (Matei 6:34). Nu
avem harul de a purta poverile zilei de mâine; povara pe care o
purtăm astăzi este tot ce putem să ducem acum.
Când părăsim supărarea, suntem surprinşi de sentimentul
unei noi puteri interioare. Aşa cum un copac trece prin
anotimpul dur şi aspru al iernii, apoi apare cu o nouă vigoare şi
creştere, această situaţie ne dă oportunitatea de a creşte
emoţional şi spiritual.
A trebuit să ne încredem în Dumnezeu într-un mod cu totul
nou, pentru că ne-am confruntat cu o problemă pe care nu o
putem rezolva noi înşine. De când am aflat despre fiul meu,
m-am întors la Dumnezeu cu o tristeţe adâncă, cu o mare teamă
şi cu o frustrare intensă. Adesea, El îmi dă doar mângâierea şi
îndrumarea de care am nevoie în situaţia respectivă. Deci mă
pot încrede şi mai mult în El data viitoare, când apare o
problemă.
- 63 -
 Într-o dimineaţă, mă rugam pentru o situaţie care mă
umplea de întristare. Apoi, citind Biblia, am dat de Ioan 16:33,
unde Isus le vorbeşte ucenicilor Săi. El le spune: „V-am spus
aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea
necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Aceste cuvinte
m-au încurajat. Necazurile vor veni, a spus Isus, dar El ne dă
pace în circumstanţele dificile. Când învăţăm cum să punem
acest principiu în practică, rezultatul este creşterea noastră
spirituală.
 Înfruntarea realităţii. Recunoaştem că lucrurile nu vor mai fi
niciodată exact la fel. Viaţa s-a schimbat pentru totdeauna. Nu-l
vom mai vedea pe cel drag al nostru cu aceiaşi ochi ai inocenţei.
Deşi faptul este dureros, trebuie să-l acceptăm şi să luptăm cu
implicaţiile sale.
În timp ce câştigăm o nouă înţelegere spirituală, suntem
capabili să înfruntăm viitorul aşa cum este el. Poate că cel drag
al nostru „nu se va întoarce acasă”, cel puţin nu atât de repede
cum ne-ar plăcea. Dar ne putem continua viaţa, chiar când ştim
că el face alegeri greşite. De obicei, până am ajuns aici, am
încercat tot ce este omeneşte posibil pentru a-l îndrepta! Nu
avem altă posibilitate decât să-I predăm circumstanţele noastre
lui Dumnezeu. În cele din urmă, putem folosi ce ne-a arătat
Dumnezeu, pentru a ajunge la alţii care sunt răniţi. Începem să
găsim ceva bun într-o situaţie rea (vezi 2 Corinteni 1:3-4).
Dumnezeu spune că numai în slăbiciunea noastră vom
cunoaşte puterea Lui (2 Corinteni 12:9). Este un adevăr pe care
Barbara Johnson l-a învăţat. După ce a găsit revistele
homosexuale în camera fiului ei, l-a confruntat, iar Larry, în
vârstă de douăzeci ani, şi-a renegat familia şi a dispărut într-un
stil de viaţă homosexual. După aproape un an de depresie
profundă, Barbara a făcut un progres. „Dacă Larry se omoară”,
I-a spus lui Dumnezeu, „sau dacă n-am să-l mai văd niciodată,
orice ar fi, Doamne, el este al Tău.” O spusese de multe ori
înainte, dar de data aceea a simţit o eliberare de întristarea
zdrobitoare. „Dinţii mei s-au oprit din scrâşnet şi o greutate
enormă mi s-a ridicat de pe piept, după aproape un an.”
- 64 -
 După un alt deceniu de tăcere, punctat de contact periodic,
fiul Barbarei a vizitat-o în mai 1986. „Vreau să mă ierţi pentru
cei unsprezece ani de durere pe care ţi i-am cauzat”, a spus el cu
lacrimi în ochi. „Mi-am rededicat viaţa Domnului. Sunt eliberat
de acea robie şi pot sta curat în faţa Domnului.” Astăzi, mama
lui călătoreşte mult, încurajând alţi părinţi, prin întâlniri de
discuţii şi prin cărţile ei care sunt bestselleruri.
Barbara spune că din cauza morţii lui Cristos pentru noi
toţi, există întotdeauna speranţă, indiferent de circumstanţele
vieţii noastre. „Dumnezeu poate să ia necazul tău şi să îl
schimbe într-o comoară. Îţi oferă un schimb. Păcatele tale,
pentru iertarea Lui, tragedia şi durerea ta, pentru vindecarea Lui
şi întristarea ta, pentru bucuria Lui.”
[Someone I Love is Gay: How Family and Friends Can Respond.
Extras din cartea cu acelaşi titlu de Anita Worthen & Bob
Davies. Copyright © 1996 Anita Worthen & Bob Davies.
Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box
1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com.]

CUM SĂ DEPUI MĂRTURIE FAŢĂ DE UN PRIETEN

HOMOSEXUAL
BOB DAVIES

 Vezi o persoană, nu un homosexual!

Prietenul tău este un bărbat cu temeri, speranţe şi nevoi
complexe. Priveşte dincolo de eticheta „homosexual” sau
„lesbiană”, la persoana din interior. Decât să-l vezi pe prietenul
tău ca pe un homosexual, mai degrabă gândeşte-te la el ca la o
persoană cu o problemă homosexuală.
 Fii dornic să asculţi!
Adesea un individ implicat în homosexualitate a fost rănit
profund de creştini bine intenţionaţi, dar ignoranţi. John Paulk,
acum un fost homosexual, îşi aminteşte că era într-o paradă
homosexuală şi auzea insulte strigate de oameni care mergeau la
biserică, care stăteau pe margine. „Cine ar vrea să aibă vreodată
parte de religia lor?” s-a întrebat el. Câţiva ani mai târziu, un
- 65 -
pastor din campus s-a purtat ca un adevărat prieten faţă de el şi
şi-a făcut timp să pătrundă dincolo de faţada
„pro-homosexualitate” a lui John. La scurt timp după aceea,
pastorul l-a condus la Cristos.
 Vorbeşte-i prietenului tău despre Isus, nu despre heterosexualitate!
Bărbaţii sau femeile atraşi de homosexualitate nu se pot
schimba singuri; au nevoie ca puterea lui Cristos să lucreze în
viaţa lor, înainte ca schimbarea să aibă loc. Deseori au puţină
motivaţie să se schimbe, până ce Dumnezeu le deschide ochii
pentru adevărurile Lui. Când va începe lucrarea de vindecare în
ei, El va scoate în evidenţă domeniile din viaţa lor pe care
trebuie să I le predea Lui.
 Nu te aştepta să ştii toate răspunsurile!
Nu trebuie să devii expert în toate aspectele
homosexualităţii, înainte de a avea o influenţă sfântă asupra
prietenului tău homosexual. Când discutaţi despre această
problemă, este OK să spui că nu ştii, dar vei afla şi îi vei spune
mai târziu (să o faci!). Dragostea lui Dumnezeu care lucrează
prin tine îi va schimba mintea, nu câştigarea unei dispute.
 Dă-i speranţă pentru ceva mai bun!
Fii un purtător al veştilor bune, nu numai al înştiinţării că
stilul lui de viaţă este păcat. Deşi Biblia este clară că practica
homosexuală este împotriva planului lui Dumnezeu pentru
omenire, 1 Corinteni 6:11 dă o dovadă clară că homosexualii se
pot schimba.
 Contactează Exodus, pentru mărturii ale unor bărbaţi şi
femei care au învins homosexualitatea! Apoi foloseşte relatările
lor, pentru a începe discuţia în viitoarele conversaţii.
[Bob Davies, Witnessing to a Gay Friend. Copyright © 1999
Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

CUM RĂSPUNZI CÂND UN MEMBRU DE FAMILIE ÎŢI

DEZVĂLUIE CĂ ESTE HOMOSEXUAL?
DREW BERRYESSA
- 66 -
 La Portland Fellowship avem privilegiul de a păşi alături de
câteva familii care au avut parte de descoperirea că cineva drag
lor se identifică drept homosexual sau lesbiană. De mai bine de
douăzeci şi cinci de ani, Portland Fellowship slujeşte familiilor în
astfel de vremuri critice şi suntem binecuvântaţi să putem ajuta,
oferind cunoaştere şi empatie familiilor în suferinţă.
Acestea fiind zise, fiecare familie este unică şi de aceea nu
există o formulă fixă cu ce să faci când un membru de familie îţi
dezvăluie că este homosexual. Impactul dezvăluirii de către
cineva drag a homosexualităţii sale va varia semnificativ în
funcţie de relaţie. De exemplu, dacă fiul tău sau fiica ta îţi spune
că este homosexual sau lesbiană, aceasta va avea o încărcătură
relaţională mai mare decât dacă un prieten îndepărtat îţi
dezvăluie identitatea lui homosexuală. Indiferent de relaţie,
există două aspecte cărora este nevoie să ne adresăm când ni se
face o dezvăluire de o asemenea importanţă: răspunsul tău faţă
de cel drag şi impactul pe care dezvăluirea îl are asupra ta
personal.
Deci cum îi răspunzi celui drag al tău? În câteva cuvinte: cu
dragoste şi respect. Este important să-ţi aminteşti că, deşi
dezvăluirea este dureroasă pentru tine, realitatea este că cel pe
care îl iubeşti a ajuns la concluzia referitoare la sexualitatea sa în
mod dureros şi într-o perioadă îndelungată de timp. Mai mult,
fără îndoială, să-şi adune curajul pentru a-ţi face destăinuirea a
fost un proces lent, plin de anxietate pentru el. Există un mare
risc personal în împărtăşirea unei astfel de informaţii, în special
dacă este clar că perspectiva ta despre lume se află în opoziţie
cu modul în care îşi înţelege sexualitatea. Există şansa ca el să se
aştepte deja la respingere şi judecată.
Deci în ce constă practic un răspuns iubitor şi respectuos?
Mai întâi, un astfel de răspuns va căuta să asculte şi să înţeleagă.
Nimic nu întrerupe relaţia şi comunicarea ca eşecul de a asculta.
Chiar dacă nu eşti de acord cu concluziile celui drag despre
sexualitatea sa, el are experienţe care l-au făcut să se identifice
ca homosexual, cel mai sigur, atracţiile faţă de persoane de
- 67 -
acelaşi sex, pe care nici nu le-a ales, nici nu le-a cerut. Alegerea
de a asculta te va ajuta să înţelegi mai bine ce drum a străbătut
cel drag al tău, iar pe el îl va ajuta să se simtă respectat.
Este important să comunici celui drag iubirea şi acceptarea
ta faţă de el ca persoană. Ceea ce este, în mod clar, diferit de
acceptarea sau aprobarea concluziilor, acţiunilor sau viitoarelor
sale decizii. Deşi, foarte probabil, momentul când cel drag îţi
face dezvăluirea despre sexualitatea sa nu este timpul potrivit ca
să intraţi într-o discuţie profundă despre obiecţiile tale cu
privire la identitatea lui sexuală (mai mult ca sigur, probabil că el
cunoaşte deja părerea ta despre chestiunea în cauză), poţi să îi
transmiţi dragoste şi acceptare şi să afirmi, cu respect şi
compasiune, că convingerile tale despre sexualitate rămân
intacte şi că puteţi să nu fiţi de acord în această privinţă şi tot să
vă iubiţi unul pe celălalt. Va fi timp mai târziu, când emoţiile se
vor fi potolit, să vorbiţi mai sincer despre obiecţii; probabil că
acum nu este momentul.
Dar cum rămâne cu reacţia ta interioară? Când cineva drag
îţi dezvăluie homosexualitatea sa, te va impacta în mai multe
moduri. Răspunsul cel mai obişnuit este durerea. Joe Dallas
explică aceasta în cartea sa When Homosexuality Hits Home: What
to Do When a Loved One Says They’re Gay [Când homosexualitatea îţi
loveşte familia: Ce să faci când cineva drag îţi spune că este homosexual].
El afirmă: „Presupunerilor tale mor, şi încă presupunerile tale
majore. Deci, ca răspuns la această moarte, ca răspuns la orice
fel de moarte, jeleşti.” Este important să recunoşti că va exista
un proces de ajustare la noua dinamică şi la noua realitate a
relaţiei.
În această perioadă, este important să găseşti un loc sigur, în
care să-ţi procesezi sentimentele de durere şi, mai ales, un loc în
care să te afli separat de cel drag care ţi-a mărturisit că este
homosexual. Durerea este un răspuns legitim, dar s-ar putea să
nu fie folositor pentru relaţia ta cu cel drag, care este
homosexual, să-i faci cunoscute sentimentele tale. Un consilier
bun, un pastor sau un prieten de încredere, sau un grup de
suport ar fi opţiuni mult mai sănătoase pentru a da frâu durerii.
- 68 -
 Portland Fellowship oferă un grup de suport pentru familia şi
prietenii celor care au adoptat o identitate homosexuală.
Grupul Speranţa se întâlneşte în a doua zi de vineri a lunii.
Grupul oferă un loc sigur, în care să treci prin sentimentele şi
reacţiile tale, şi te ajută echipându-te mai bine pentru o relaţie
sănătoasă şi respectuasă cu cel drag. Mai mult, Grupul Speranţa
oferă familiilor o perspectivă răscumpărătoare. Oamenii pot să-
şi supună sexualitatea stăpânirii lui Cristos şi chiar o fac, având
parte de glorioasa Lui putere transformatoare. Este important
să ne amintim că slujim unui Dumnezeu care, cu adevărat, îi
izbăveşte pe cei zdrobiţi sexual.
[Drew Berryessa, How do you respond when a family member
“comes out” to you? Extras din newsletter-ul The Fellowship Message,
mai 2013. Copyright © 2013 Portland Fellowship. Tradus şi
publicat cu permisiune. În 1996 Drew şi-a predat sexualitatea
zdrobită domniei lui Cristos, renunţând la o relaţie homosexuală
pentru promisiunea Scripturii că „oricine va vrea să-şi scape
viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va
câştiga”. Căutând ajutor în lupta cu homosexualitatea, Drew a
găsit misiunea Portland Fellowship în 1999. Dumnezeu l-a întâlnit
acolo şi, prin programele de ucenicizare ale misiunii, Drew a
avut parte de o vindecare şi o transformare uimitoare. Vrând să
dea înapoi ce primise, Drew a început să facă voluntariat în
2001 şi s-a alăturat personalului Portland Fellowship în 2004.
Drew şi Suzanne sunt căsătoriţi din anul 2004 şi au împreună
bucuria de a creşte trei fiice, Elaina, Olivia şi Bailey.]

CUM SĂ RĂSPUND DACĂ CEL DRAG AL MEU VA CERE

SĂ-ŞI ADUCĂ PARTENERUL ACASĂ DE SĂRBĂTORI?
DREW BERRYESSA

Când sezonul sărbătorilor se apropie, aceasta se numără

printre cele mai obişnuite întrebări pe care le primim de la
părinţi şi rude care au pe cineva drag homosexual. Problema
este că nu e o întrebare cu un răspuns uşor de dat, deoarece
fiecare circumstanţă este diferită. Deci, în loc de a oferi o
- 69 -
formulă definitivă pentru tratarea problemei, voi prezenta
câteva principii călăuzitoare, care sper că le vor fi utile celor care
se confruntă cu respectiva situaţie şi care sper că vor răspunde
într-un mod care să fie atât folositor, cât şi salvator.
Primul lucru de luat în considerare este măsura în care a fost
dezvăluită sexualitatea celui drag al tău. Şi-a făcut cunoscută
homosexualitatea membrilor familiei care vor fi de faţă sau este încă
oarecum un secret de familie? Dacă homosexualitatea sa nu este încă
dezvăluită, cine păstrează secretul? Cu ani în urmă, consiliam
părinţii unui fiu homosexual. În discuţia noastră s-a dovedit că,
deşi fiul lor era homosexual declarat, avea un partener şi era
deschis cu privire la sexualitatea sa, părinţii refuzaseră să
dezvăluie informaţia celorlalţi membri de familie, parţial de
ruşine şi parţial sperând că fiul lor „trecea doar printr-o fază şi o
va depăşi”. Voi spune fără menajamente că, dacă nu vrei să-l
primeşti pe cel important pentru cel drag al tău din cauză că nu
vrei ca oamenii să ştie despre homosexualitatea lui, nu este un
motiv valid. Aceasta îi transmite celui drag al tău lipsă de
acceptare şi respingere. Astfel ai pune confortul tău mai presus
de transmiterea dragostei, ceea ce nu ar fi un răspuns salvator.
Ceea ce ne conduce la următor punct de clarificat –
Acceptarea şi aprobarea sunt diferite şi distincte. Adesea aud oameni
care îşi fac cunoscută teama că, dacă le arată dragoste şi
acceptare celui drag al lor care este homosexual şi partenerului
său, faptul acesta va transmite aprobare şi susţinere faţă de
relaţia lor. Este adevărat că s-ar putea interpreta aşa, dacă nu
le-ai comunicat clar convingerile tale despre sexualitate. Totuşi,
dacă cel drag al tău îţi cunoaşte atitudinea faţă de sexualitatea
biblică, cele două rămân distincte. Ştiu că fratele meu şi
partenerul lui cunosc exact ce atitudine am faţă de problema
homosexualităţii (dat fiind cum îmi câştig existenţa, cum ar
putea să nu ştie!). Chiar având convingeri diferite, ei ştiu că soţia
mea şi cu mine îi iubim şi îi acceptăm. Acceptarea înseamnă să
recunoşti că cel drag al tău este o fiinţă autonomă, care are
puterea de a face propriile sale alegeri, corecte sau greşite, şi că,
indiferent care sunt acele alegeri, este iubit şi invitat să aveţi o
- 70 -
relaţie. Aprobarea merge câţiva paşi mai departe, considerând că
deciziile şi acţiunile celui drag al tău care este homosexual sunt
bune, corecte şi chiar lăudabile. Acceptarea susţine persoana;
aprobarea susţine acţiunile ei.
Al treilea principiu călăuzitor – Ce îţi cere cel drag al tău te face
doar să te simţi inconfortabil sau îţi violează conştiinţa? De exemplu,
dacă cel drag al tău vrea să-şi aducă partenerul pentru o masă de
sărbătoare, s-ar putea să fie doar inconfortabil. Dacă obiecţiile
tale se referă la disconfort, înţeleg. Totuşi, dacă disconfortul
este principala ta obiecţie, aş spune că împlinirea poruncii „să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” este o poruncă ce ne
călăuzeşte adesea să facem lucruri inconfortabile. Nu cred că tu,
ca un creştin care crede în Biblie, ai o justificare, dacă aceasta
este principala ta obiecţie. Totuşi, dacă cel drag al tău îţi cere să
le îngădui să împartă patul în casa ta, aceasta poate fi o cerere
care îţi violează, în mod justificat, conştiinţa şi, dacă aşa stau
lucrurile, nu ar trebui să accepţi.
Acesta este testul decisiv. Confort versus conştiinţă. În final,
nu eşti răspunzător pentru cum răspunde cel drag al tău la
obiecţiile tale la problemele care îţi violează conştiinţa, dar eşti
responsabil înaintea lui Dumnezeu de felul în care îţi iubeşti în
mod practic „aproapele”. Cea mai bună încurajare pe care ţi-o
putem da este să mergi în rugăciune înaintea Domnului şi să-I
ceri să-ţi cerceteze inima şi să-ţi descopere inima Lui. Cere-I
să-ţi clarifice domeniile din inima ta îndurerate de
circumstanţele acestea şi să te lămurească ce aspecte ale situaţiei
îţi violează conştiinţa. Cere-I să-ţi dea harul Său, care te
împuterniceşte să faci ceea ce este doar inconfortabil şi să rămâi
ferm (în mod iubitor) în privinţa deciziilor care sunt o problemă
de conştiinţă.
[Drew Berryessa, How do I respond if my gay loved one asks to
bring their partner/love interest home for holiday events? Extras din The
Fellowship Message, noiembrie 2013. Copyright © 2013
Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

- 71 -
 CUM SĂ-I IUBESC PE PRIETENII ŞI MEMBRII DE
FAMILIE CARE AU ATRACŢIE FAŢĂ DE PERSOANELE
DE ACELAŞI SEX?
HAYDN SENNITT

Printre întrebările pe care le primesc cel mai frecvent când

vorbesc în public despre homosexualitate este: „Cum pot să-i
susţin pe prietenii mei care sunt «homosexuali» sau care trăiesc
cu atracţii (nedorite) faţă de persoanele de acelaşi sex, sau
AAS?” Este o întrebare cu un răspuns delicat, fiindcă la fiecare
prieten şi la fiecare persoană pe care o cunoşti cu atracţii faţă de
persoanele de acelaşi sex sunt în joc factori diferiţi şi nu există o
regulă rigidă care să se adreseze specific fiecărei situaţii în parte.
Totuşi, poţi face anumite lucruri, în general vorbind, astfel
încât, indiferent cu ce te vei confrunta, să fii pregătit:
1) Apelează numai la Dumnezeu pentru inspiraţie cu privire când
este vorba de sex. Începe cu Geneza 2, unde Dumnezeu a făcut
sexul, şi porneşte de acolo, păstrând în minte pentru ce a fost
făcut sexul. Toate celelalte texte din Biblie despre sexualitate –
inclusiv interzicerile levitice şi pauline – ţine-te strâns de ele.
Pentru a înţelege cum arată sexul bun în Biblie, vezi Cântarea lui
Solomon, iar pentru a afla ce se întâmplă dacă încalci graniţele
lui Dumnezeu pentru sex, Proverbe 5 îţi va fi de ajutor.
Matei 19 oferă o perspectivă interesantă despre căsătorie şi
celibat de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu. Citeşte toate
epistolele din Noul Testament, avertizările împotriva imoralităţii
abundă. Orice altă referinţă la sexualitate probabil că este
confirmată de standardele lumii – sau lipseşte din ele – deci fii
atent ce încuviinţezi şi ce recomanzi. Sexul a fost făcut de
Dumnezeul nostru, iar toate scopurile Lui pentru sex sunt
arătate în Scriptură.
Aceasta te va ajuta, dar va proteja şi oamenii pe care îi
păstoreşti. Să nu te ţii de Cuvântul lui Dumnezeu în ceea ce
priveşte sexualitatea, când slujeşti cuiva cu atracţie faţă de
persoanele de acelaşi sex, îl va înşela, şi se poate foarte bine să
revină şi să nu-ţi dea pace. Totuşi, folosirea Bibliei trebuie să se
- 72 -
facă întotdeauna cu grijă. Nu vrem să fim prefăcuţi şi să le dăm
oamenilor o listă cu ce să facă şi ce să nu facă: suntem aici ca să
ajutăm oamenii cu atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex să-L
invite pe Isus în inimă, El putând să le împlinească nevoile şi să
păşească alături de ei pe calea sfinţeniei. Deci acţionează cu
încredere, dar şi cu circumspecţie!
2) Instruieşte-te, din perspectivă biblică, cu privire la atracţia
nedorită faţă de persoanele de acelaşi sex. De mai bine de treizeci de
ani există o mulţime de scrieri bune tema aceasta, îndeosebi din
ultimii zece ani. Cărţi precum Craving for Love [Tânjind după
dragoste] de Briar Whitehead, Desires in Conflict [Dorinţe în conflict],
A Strong Delusion [O mare amăgire] de Joe Dallas şi The Bible and
Homosexual Practice [Biblia şi practica homosexuală] de
Robert Gagnon oferă o cunoaştere extraordinară, din
perspectivă biblică. În timp ce te instruieşti, este necesar ca
ochii să-ţi fie călăuziţi de Duhul: eu am citit nişte materiale care
ofereau o bună cunoaştere a celor mai multe probleme ale
atracţiei faţă de persoanele de acelaşi sex, dar recomandau ceva
ce nu le era deloc de ajutor celor care se luptă cu
homosexualitatea. Testează tot ce citeşti cu Cuvântul lui
Dumnezeu, iar ceea ce este adevărat, testând înţelesul real a
ceea ce preiei. (1 Ioan 4:1)
Să nu cunoşti despre atracţia faţă de persoanele de acelaşi
sex din punct de vedere biblic este o eschivare şi o indolenţă din
partea ta, dacă Dumnezeu te-a pus în viaţa cuiva ca să-i slujeşti.
Doar să treci superficial prin aceasta (şi să treci superficial sub
pretextul că aştepţi ca Duhul Sfânt să te „conducă”, fără să fie
nevoie să citeşti Biblia sau măcar o carte pe acest subiect) este
neiubitor şi demonstrează ce puţin s-ar putea să-ţi pese de fapt
de persoana respectivă. Totuşi, dacă eşti serios, toate acestea
merită efortul. Există resurse online extraordinare, de exemplu
un site creştin despre biologia homosexualităţii
(www.mygenes.co.nz) şi un site pentru apărarea textelor biblice
despre homosexualitate (www.robgagnon.net).
3) Include-i pe cei cu atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex în
cercul tău social! Vorbeşte cu ei cum ai face-o cu oricine altcineva
- 73 -
– chiar dacă nu vorbeşti niciodată despre sexualitate, zdrobire şi
luptă – şi include-i în întâlnirile tale sociale, fără să-i tratezi ca şi
cum ar fi proiecte speciale. Să nu faci glume despre
homosexuali este de o importanţă critică aici, fiindcă dacă faci
aşa ceva, aceasta va ucide orice interes ar avea ei pentru
cunoaşterea lui Isus şi umblarea cu El. Predica pe care o
transmit viaţa ta şi relaţiile tale cu credincioşii din comunitatea
bisericii reprezintă adevărata putere a mărturiei tale.
(Ioan 13:34-35, Psalmul 68:6)
S-ar putea ca viaţa ta să fie singura Biblie pe care o citesc
oamenii; chiar dacă nu citesc niciodată Biblia, ei te privesc pe
tine şi modul în care îţi trăieşti călătoria ca oaie a lui Isus. Deci
include-i în călătoria ta.
Să o faci este riscant: te va face vulnerabil faţă de alţii, care
îţi vor vedea slăbiciunea şi zdrobirea. Dar, de fapt, aceasta este
cea mai importantă recomandare pentru tine, pentru că
Duhul Sfânt foloseşte slăbiciunile noastre ca să-i păstorim pe
alţii (1 Corinteni 2:1-5, Matei 5:3) şi ca să lucreze în
circumstanţele noastre. Includerea celor cu atracţie faţă de
persoanele de acelaşi sex în viaţa ta şi în călătoria ta va avea un
foarte mare impact, fiindcă izolarea ucide (Proverbe 18:1); nu
este bine să-i inviţi să părăsească homosexualitatea, dacă nu au
altundeva unde să meargă, fiindcă este probabil că vor cădea
înapoi în homosexualitate, dacă nu au o comunitate iubitoare
care să-i susţină. Un prieten şi o comunitate care iubesc cu
adevărat au putere.
4) Nu-I zugrăvi în mod fals pe Isus sau pe Dumnezeu ca iubind
necondiţionat, fiindcă aceasta, aşa cum a scris odată Dietrich Bonhoffer,
este har ieftin şi păcătos. Da, nu putem face nimic ca să ne merităm
mântuirea, dar fără să umblăm în sfinţenie, nu-L vom vedea pe
Dumnezeu. (Evrei 12:14) Harul lui Cristos este costisitor şi
adesea inconfortabil şi incontrolabil: L-a costat pe Isus viaţa
pământească (Romani 5:6-8) şi ne va costa şi pe noi viaţa.
(Matei 10:39) El cere mult, iar a le spune oamenilor că trebuie
doar să se încreadă în Dumnezeu şi să nu se îngrijoreze atât de
mult cu privire la umblarea în sfinţenie, doar îi va induce în
- 74 -
eroare şi îi va înşela, lăsându-i amari şi plini de resentimente faţă
de Dumnezeu. Suntem chemaţi să umblăm într-un mod mai
bun (1 Petru 1:16), nu să umblăm pe propria noastră cale, cu un
cec în alb pentru păcat (Romani 6). Poate că vrem să-L
prezentăm pe Isus în acest fel fiindcă suntem atât de dornici ca
oamenii să se încreadă în Cristos, dar, făcând astfel, nu vom
reprezenta un Isus adevărat, ci doar un sine idolatru.
Aceasta este important când păstorim oameni cu atracţie
faţă de persoane de acelaşi sex, fiindcă negarea unei umblări în
sfinţenie este un mod rapid de a le spune că ceea ce fac cu
sexualitatea lor este lipsit de importanţă. Iar acesta este ultimul
lucru pe care vrei să îl spui cuiva care caută eliberarea de
homosexualitate.
5) Roagă-te pentru prietenii tăi şi întreabă-i cum le merge în viaţă,
chiar dacă asta înseamnă să auzi lucruri cu care nu eşti obişnuit, ca
informaţii despre iubiţi şi alte chestiuni. Dacă îţi pasă cu adevărat de
cineva, atunci îţi pasă de ceea ce se întâmplă în viaţa sa. Să
întrebi ce se întâmplă – atât timp cât motivul nu este să
cercetezi şi să îi aprobi păcatul – este iubitor şi plin de grijă, şi
poate să vorbească mai puternic decât orice predică pe care ar
auzi-o prietenii tăi despre încrederea în Isus. Ascultând, nu este
nevoie să aprobi în niciun fel modul în care trăiesc, ci să vezi
cum sunt şi să-i aduci înaintea lui Dumnezeu. Nu este nevoie să
fii consilier ca să faci aşa ceva, ci doar un prieten iubitor, care
are şi el nevoie de balsamul vindecător al dragostei lui Isus.
6) Trăieşte deschis propria-ţi zdrobire. Toţi suntem zdrobiţi şi,
în timp ce unii pot fi zdrobiţi mai adânc şi mai profund, rămâne
un fapt că toţi suntem zdrobiţi, dar cei mai mulţi aleg să nu
admită şi să nu simtă aceasta. Dar dacă alegi să fii deschis cu
privire la îndoielile, temerile şi nesiguranţa ta faţă de prietenii tăi
zdrobiţi sexual, asta le va atrage atenţia mai puternic decât orice
altceva. Când vorbeşti cu cineva care are probleme cu
homosexualitatea (sau cu oricine altcineva de fapt), nu mai este
ceva de speriat şi îi vei fi o persoană mai agreabilă când vei fi în
preajma sa. Totuşi, să te porţi ca şi cum pentru tine totul este în
ordine, nu ar fi numai neadevărat, dar îi va şi îndepărta pe
- 75 -
oameni de dorinţa de a vrea să vină la Isus şi probabil că îi va
face să te venereze pe tine, în loc să-L venereze pe Isus.
7) Fii doar prieten. Îndeosebi cu prietenii homosexuali şi cu
rudele homosexuale, uneori poţi fi doar prieten. Uneori păcatul
cuiva este atât de mare, iar mânia sa faţă de Dumnezeu şi
oamenii Lui este atât de mare, încât, aflându-te în viaţa sa, îşi
proiectează mânia şi frustrările asupra ta. Dacă tu însuţi eşti
vulnerabil, aceasta poate să ducă la necazuri serioase pentru tine
şi alţii de care îţi pasă. Deci uneori este nevoie să menţii graniţe
ferme – precum un contact limitat – şi să fii prietenul rezervat,
care ascultă ocazional şi se roagă pentru omul respectiv. Nu este
nevoie să pui în scenă Marea Trimitere şi să transformi omul în
ucenic doar pentru că „trebuie” – dacă nu este pregătit şi tu nu
eşti pregătit, iubeşte-l doar de la distanţă. Altfel ai putea inflama
problema şi ai putea produce un rezultat opus celui pe care îl
doreşti de fapt.
Sper ca aceste indicii să fie de ajutor. Nu sunt uşoare şi
uneori cer mult efort. Dar în acest proces vei învăţa multe
despre Dumnezeu, despre tine însuţi, despre alţii şi despre viaţă,
ceea ce nu poate fi decât un lucru bun, corect?
[Haydn Sennitt, How do I love SSA friends and family?
Copyright © 2012 Haydn Sennitt. Tradus şi publicat cu
permisiune. Haydn oferă îngrijire pastorală la Liberty Christian
Ministries din Sydney, Australia. Este căsătorit cu o coreeană şi
tatăl fericit a două fiice cu vârsta sub zece ani. Este disponibil
pentru a vorbi în biserici şi poate fi contactat pe blogul său
www.lamentingjoy.wordpress.com sau prin e-mail la adresa
yahsquasar@yahoo.com.]

CUM SĂ TE ROGI PENTRU UN FIU RISIPITOR

BOB DAVIES

Femeia a început să plângă de îndată ce am răspuns la

telefonul de la centrul de consiliere. „Nu ştiu ce să fac... cu
privire la fiul meu”, a spus ea printre lacrimi. „Şi-a părăsit
soţia... pentru un bărbat.” Cândva acel tânăr bărbat mărturisea
- 76 -
că este creştin. Mama lui avea inima zdrobită. „Cum să mă mai
rog pentru el?” a întrebat ea în cele din urmă.
Sunt lecţii dificil de învăţat când un fiu, un tovarăş de viaţă,
o rudă apropiată sau un prieten ajunge să fie implicat într-un
păcat strigător la cer. Ce putem face? Cum trebuie să ne rugăm?
Înainte ca Dumnezeu să răspundă la rugăciunile noastre,
trebuie să mijlocim „după voia Lui” (1 Ioan 5:14). Iată câteva
linii directoare pentru o rugăciune eficientă, pe care le-am
învăţat din felul în care Dumnezeu S-a ocupat de profetul Lui
rebel, Iona.
Roagă-te ca Dumnezeu să folosească presiunea
consecinţelor ca să pună capăt răzvrătirii!
În compasiunea Lui pentru păcătoşii din Ninive, Domnul
l-a chemat pe Iona să-i avertizeze că judecata divină avea să vină
în curând. În loc să se îndrepte spre est, Iona s-a îndreptat mai
degrabă către ţărm şi a găsit o corabie care se îndrepta spre vest.
Se ducea cât putea de departe de locul unde vroia Dumnezeu ca
el să meargă. Furtuna violentă pe care Dumnezeu a adus-o
asupra corabiei, când traversau Marea Mediterană, a fost o
consecinţă directă a alegerii răzvrătite a lui Iona de a fugi.
Există o lege naturală a cauzei şi efectului, pe care noi toţi o
luăm de bună. Această lege înseamnă că orice acţiune are un
anumit fel de consecinţă. Dacă acţiunea ta este în acord cu felul
în care Dumnezeu ne-a creat să trăim, culegem rezultate bune.
Dacă este contrară planului lui Dumnezeu, efectele pot fi
dureroase. Principiul este atât de evident, totuşi, de atâtea ori
lucrăm de fapt împotriva lui!
În dragostea Lui, Dumnezeu îngăduie să apară consecinţe
dureroase în viaţa unei persoane, ca rezultat al răzvrătirii.
Uneori durează până ce acţiunile rebele încep să aducă roadă.
Trebuie să fim răbdători şi să permitem să treacă timpul. Nu
putem face nimic ca să grăbim procesul, cu excepţia faptului de
a recunoaşte ce se întâmplă şi de a-I îngădui Domnului să
lucreze.
Rezultatele care apar din cauza acţiunilor păcătoase sunt
lucrurile care sperie cel mai tare cu privire la păcatul continuu.
- 77 -
Deci nu te ruga ca Dumnezeu să îndepărteze consecinţele
răzvrătirii celui drag al tău. Şi nu sta împotriva scopurilor lui
Dumnezeu, îndepărtându-le tu însuţi.
De exemplu, cel mai rău lucru pe care îl poţi face pentru fiul
sau fiica ta încăpăţânată este să-i trimiţi toţi banii pe care îi vrea,
când şi-a irosit veniturile pe petreceri de weekend cu prietenii
săi.
Roagă-te ca Dumnezeu să folosească şi tovarăşii
nemântuiţi ca să pună capăt răzvrătirii!
Aparent, Iona era singurul om de la bordul corabiei care Îl
cunoştea pe Domnul Dumnezeu. În mijlocul furtunii, „au
strigat fiecare la dumnezeul lui” (Iona 1:5). Bărbaţii au încercat,
cu disperare, să îndrepte corabia către ţărm, ca să scape de
furtună. Credeau că fac lucrul potrivit, dar lucrau de fapt
împotriva scopurilor lui Dumnezeu.
În mod ironic, Iona era singurul care nu ştia nimic din ce se
întâmpla. Dormea buştean pe fundul corabiei, în mijlocul
activităţii frenetice. Dumnezeu a folosit acei oameni păcătoşi ca
să-l trezească pe Iona şi să-l informeze despre ce se întâmpla.
Persoana pentru care te rogi poate să nu ştie că Dumnezeu
este la lucru în viaţa sa – dar avem curaj şi speranţă, cunoscând
că Domnul nostru are controlul final al tuturor împrejurărilor şi
că Îşi împlineşte scopurile, ca răspuns la rugăciunile noastre.
Deci roagă-te ca Dumnezeu să folosească până şi pe cei
nemântuiţi din viaţa celui drag al tău, ca să aducă schimbarea.
Roagă-te ca Dumnezeu să lucreze în felul Său ca să pună
capăt răzvrătirii. Poate că felul în care Dumnezeu va lucra în
situaţia rudei sau prietenului tău nu este cel la care te-ai aştepta.
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre
nu sunt căile Mele”, afirmă Domnul în Isaia 55:8. Vedem numai
o fracţiune de secundă din toată situaţia; Dumnezeu o vede pe
toată.
Nu exista niciun mod în care corăbierii să fi putut şti despre
peştele cel mare pe care Dumnezeu îl pregătise ca să-l înghită pe
Iona. Dar evenimentul a avut un impact profund asupra vieţilor
lor. După ce l-au aruncat pe Iona peste bord, marea s-a liniştit
- 78 -
ca răspuns la rugăciunile lor, şi „pe oamenii aceia i-a apucat o
mare frică de Domnul” (Iona 1:16).
Scăparea lui Iona a fost un eveniment evanghelistic!
Dumnezeu poate folosi viaţa celui drag al tău în chip nevăzut,
chiar în mijlocul răzvrătirii.
Roagă-te ca Dumnezeu să lucreze în mod
supranatural, dar fii pregătit!
În primele stadii ale răspunsului Său, este posibil ca lucrurile
să pară că se înrăutăţesc din ce în ce mai mult. Dumnezeu poate
aplica şi mai multă presiune prin împrejurări.
Iona trebuie să fi fost un om foarte împietrit. Chiar
ameninţarea de a fi aruncat peste bord, într-o furtună care
mugea, nu l-a făcut să se pocăiască. Numai după trei zile lungi
în burta peştelui, I-a promis în cele din urmă lui Dumnezeu că
se va supune chemării Lui. Acele trei zile au fost probabil cele
mai lungi din viaţa lui Iona. În mod similar, săptămânile, lunile,
chiar anii cât cel drag al tău este răzvrătit, pot să pară o veşnicie.
Roagă-te pentru protecţia supranaturală a lui
Dumnezeu în timpul răzvrătirii prietenului sau rudei
tale!
Dumnezeu poate să aducă în viaţa lui consecinţe care să îţi
facă părul măciucă. Sănătatea lui poate suferi îngrozitor (sunt
sigur că Iona era o epavă fizică după ce a fost atacat de sucurile
digestive trei zile). Dar Dumnezeu tot este la lucru – încrede-te
în El! Este foarte important să realizezi că această chemare
finală de a sluji lui Dumnezeu sau sinelui depinde de persoana
implicată în păcat.
Domnul ne-a dat voinţă liberă şi nimeni nu a fost vreodată
atras la supunere faţă de Domnul împotriva voii sale. Nu poţi să
alegi în locul celuilalt. Înţelegerea reală a acestui principiu te va
scăpa de multă neînţelegere şi frustrare cu privire la căile lui
Dumnezeu.
Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că poate să folosească o
persoană chiar şi după o perioadă de răzvrătire!
Cea mai roditoare misiune din viaţa unei persoane vine după
cea mai profundă pocăinţă. Înţelege că Dumnezeu a promis să
- 79 -
folosească şi cele mai rele evenimente din trecutul nostru pentru
gloria Lui, odată ce ne-am întors de la ele şi I le-am predat
deplin (Romani 8:28). Totuşi, aceasta nu înlătură efectele
adverse ale păcatului în viaţa noastră. De exemplu,
homosexualul care se pocăieşte şi renunţă la păcat poate fi
infectat cu virusul HIV, ceea ce probabil îi va scurta viaţa
pământească.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a pus pe Iona „pe raft”
după perioada lui de răzvrătire şi păcat. Dimpotrivă, misiunea
plină de putere pentru care ne aducem aminte de el a avut loc
după încercarea lui inutilă de a fugi de Dumnezeu.
Predicarea lui Iona a provocat o trezire incredibilă, în unul
dintre cele mai mari oraşe din lumea de pe vremea aceea. Prin
ascultarea lui, s-a aflat încă o dată în centrul voii şi scopului lui
Dumnezeu. Dumnezeu a folosit alegerile greşite ale lui Iona ca
să aducă tărie spirituală şi smerenie în viaţa lui.
Perioada de răzvrătire a lui Iona l-a învăţat multe despre
caracterul lui Dumnezeu – despre mila, iertarea şi răbdarea Lui.
Este o minciună strigătoare la cer că cineva care a fost implicat
într-un păcat mare nu va mai fi niciodată folositor lui
Dumnezeu. Tocmai opusul este adevărat. Unii creştini care au
avut un trecut dintre cele mai rele, sunt astăzi cei mai puternici
martori ai Adevărului. Curăţirea lui Dumnezeu este profundă şi
completă.
Dovedeşte viaţa lui Iona că răzvrătirea unei persoane va lua
întotdeauna sfârşit? Nu! Dar ne transmite un mesaj al speranţei,
în timp ce privim, aşteptăm – şi ne rugăm pentru cel drag al
nostru.
În toate rugăciunile tale, ţine-te tare de promisiunile lui
Dumnezeu. „Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut
prin cuptorul cu foc, ca argintul... am trecut prin foc şi prin apă;
dar Tu ne-ai scos şi ne-ai dat belşug” (Psalmul 66:10, 12).
[Bob Davies, How to Pray for a Prodigal. Copyright © 1999
Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune.]

CUNOSC UN HOMOSEXUAL SAU O LESBIANĂ...

- 80 -
 ROB G.

Pentru început, iată cum ar trebui să-i vadă creştinii pe alţii.

Fiecare persoană,
indiferent de acţiuni, vârstă, credinţe, cetăţenie, educaţie,
sex, sănătate, abilitate mentală, ocupaţie, abilităţi fizice sau
înfăţişare, afiliere politică, putere, rasă, religie, orientare sexuală,
clasă socio-economică, utilitate pentru societate, vocaţie, stare
materială sau orice altceva,
are un preţ şi de o valoare infinită,
pentru că:
1. Dumnezeu ne-a creat după chipul Său (ne-a
binecuvântat, a spus „foarte bine”);
2. continuăm să fim imaginea Sa – efectele căderii şi ale
stării noastre de păcat nu îndepărtează cu totul aceasta;
3. Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat, fără să ne ceară să
ne schimbăm mai întâi, fie că ne aflăm, fie că nu ne aflăm într-o
relaţie cu El (Romani 5:8);
4. dragostea lui Dumnezeu merge la „extrem”, El dându-L
pe singurul Lui Fiu pentru noi (şi astfel, pe Sine Însuşi), ca să
putem răspunde pozitiv la relaţia pe care vrea să o aibă cu noi;
5. Dumnezeu ne numeşte copiii Lui.
Şi prin urmare,
noi, cei care Îl urmăm şi Îl slujim pe Dumnezeu, facem tot
posibilul, în orice mod, ca să-i tratăm pe alţii conform preţului
şi valorii infinite pe care o au, avându-L ca cel dintâi model pe
Domnul Isus Hristos şi învăţăturile Lui.
Oricine merită să fie tratat cu respect
Oricine are un mare preţ şi merită să fie tratat cu respect.
Nu contează dacă îţi plac sau îţi displac anumiţi oameni, dacă îi
cunoşti bine sau doar puţin, dacă eşti de acord sau nu cu
părerile şi faptele lor. Creştinii trebuie să urmeze modelul lui
Isus, căruia I-a păsat de proscrişi, a petrecut timp cu cei
marginalizaţi de societate şi a fost numit „prietenul păcătoşilor”.
În termeni practici, a trata pe cineva cu respect presupune
următoarele:
- 81 -
  afirmarea calităţilor altora;
 a nu râde de alţii şi a nu le adresa cuvinte injurioase; a nu
te alătura altora când râd de cineva (este dificil, dar important);
 a nu spune glume cu homosexuali;
 a îngădui altora să aibă păreri sau opinii diferite şi să facă
alegeri diferite, în loc de a insista să creadă şi să aleagă lucrurile
pe care le facem noi;
 a nu vorbi despre alţii pe la spate, a nu spune minciuni
despre ei sau a nu dezvălui secretele lor;
 a asculta cu atenţie şi a face tot posibilul pentru a înţelege
ce spune celălalt. Când nu înţelegi ceva, cere o explicaţie. De
exemplu: „Nu cred că te-am urmărit. Ai putea să-mi explici din
nou?” (Mai degrabă decât: „Ce vrea să însemne asta? Nu are
niciun sens!”)
 a trata pe fiecare în mod corect.
Nu te concentra asupra sexualităţii cuiva!
În primul şi în primul rând, prietenul tău este un om, o
fiinţă omenească ce are sentimente, inteligenţă, speranţe şi
temeri, abilităţi, puncte tari şi slăbiciuni, la fel ca tine. Şi, mai
important, prietenul tău a fost creat de Dumnezeu şi este iubit
mult de El. Modul în care interacţionezi cu prietenul tău ar
trebui să reflecte acest gen de dragoste, în har şi îndurare. Nu
îngădui ca ceea ce ştii despre sexualitatea prietenului tău să
înlăture multe alte lucruri pe care le ştii despre el. Priveşte-l pe
prietenul tău aşa cum îl vede Dumnezeu. Lucrurile bune,
prezente în relaţia voastră înainte să afli despre
homosexualitatea lui, rămân neschimbate. Acum mai ştii ceva,
ceva mai personal şi poate mai greu de împărtăşit. Ceea ce este
deseori un semn că are încredere în tine ca prieten, iar tu trebuie
să-i onorezi încrederea în tine respectând-o.
În al doilea rând, unde se află prietenul tău în raport cu
Dumnezeu este mult mai important decât orientarea lui sexuală.
Nu ajungem în rai fiind heterosexuali, ajungem în rai
spunându-I „da” Dumnezeului care Îşi dă viaţa pentru noi.
Dacă nu este creştin, nu lăsa ca orientarea lui sexuală să te

- 82 -
distragă de la situaţia lui spirituală. În acelaşi timp, să-i respecţi
pe alţii presupune şi să nu le impui credinţa ta. Mulţi dintre cei
care simt atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex au avut
experienţe foarte negative cu unele biserici şi cu unii creştini.
De asemenea, adesea ei pot să facă diferenţa între un creştin
adevărat şi cineva care doar merge la biserică. Felul în care îi
tratezi pe alţii va ajuta mult mai mult la deschiderea inimilor lor
faţă de Dumnezeu, decât vor ajuta probabil cuvintele tale,
îndeosebi la începutul unei relaţii de cunoştinţă sau de prietenie.
Unii creştini simt că este important „să-i las să ştie unde mă
aflu” – cu alte cuvinte, să le spună clar prietenilor şi
cunoştinţelor că ei cred că homosexualitatea este greşită. Evită
această ispită! Dacă faci parte dintr-o biserică sau dintr-o
confesiune conservatoare, probabil că prietenii tăi presupun
deja că tu crezi că homosexualitatea este greşită. Ceea ce este
foarte probabil să nu realizeze ei este că Dumnezeu nu a încetat
să îi iubească şi că tu îi vei trata cu respect. Este mult mai
important, în ansamblu, să comunici prietenilor tăi prin acţiunile
tale (şi prin cuvinte, aşa cum este potrivit) că Dumnezeu îi
iubeşte, decât să fii clar cu privire la convingeri teologice
secundare. Dacă prietenii sau cunoştinţele tale te întreabă
despre convingerile tale referitor la Dumnezeu sau
homosexualitate, desigur că poţi să le răspunzi. Făcând astfel,
evită tentaţia de a le ţine o minipredică; este mult mai bine să
spui câteva propoziţii, iar apoi să te opreşti. Dacă prietenii tăi
vor mai multe informaţii, îţi vor pune mai multe întrebări. (Ca
efect secundar, a spune „homosexualitatea este greşită” este o
afirmaţie nefolositoare şi vagă, care nu face deosebirea între
comportament, identitate şi atracţie. Aminteşte-ţi şi că păcatele
sexuale nu sunt mai rele decât alte păcate, precum bârfa şi
minciuna – pot doar să aibă consecinţe diferite pentru cel
implicat şi pentru cei din jurul său).
Nu lăsa ca ceea ce ştii despre atracţiile sexuale ale
cunoştinţei tale să te împiedice să îl cunoşti ca om real. Există
mult mai mult la alţii decât faptul că sunt atraşi de persoanele de

- 83 -
acelaşi sex. Află cine sunt ei cu adevărat, ce le place, ce vor de la
viaţă...
Respectă încrederea pe care şi-a pus-o prietenul tău în
tine!
Toţi oamenii au dreptul de a decide când, dacă şi cui să
vorbească despre lucrurile importante pentru ei. Unii sunt
foarte deschişi cu privire la sexualitatea lor. Alţii este posibil să
fi spus numai la câţiva oameni.
Dacă prietenul sau cunoştinţa ta a avut încredere în tine şi
ţi-a spus în secret despre atracţia sa faţă de persoanele de acelaşi
sex, respectă încrederea lui. Nu spune nimănui secretul său.
Dacă ţi se pare greu să te raportezi la ce ţi-a spus, învaţă mai
multe despre atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex. Dacă ai
nevoie să vorbeşti cu cineva, găseşte pe cineva care nu-l
cunoaşte pe prietenul tău şi care este improbabil să se
intersecteze cu el şi pune întrebări generale, fără să foloseşti
nume sau alte detalii.
Poate că prietenul tău nu ţi-a spus nimic, dar te întrebi dacă
simte atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt diferite
lucruri pe care le-ai putea face:
 Ai putea menţiona ceva de la ştiri sau de la un show de
televiziune care are legătură cu homosexualitatea.
 Ai putea comenta că te deranjează când oamenii îi atacă
pe homosexuali sau lesbiene (sau ceva similar), ca un mod de a
aduce tema la un nivel mai personal.
 Dacă ai observat că ceva îl necăjeşte pe prietenul tău, ai
putea zice ceva de genul: „Se pare că lucrurile sunt cam dificile
pentru tine acum. Vrei să vorbim despre asta?” Dacă prietenul
tău spune „nu”, respectă-i alegerea, dar comunică-i că dacă va
vrea vreodată să vorbiţi, eşti disponibil.
 I-ai putea împărtăşi lucruri personale despre tine, pentru
ca prietenia voastră să ajungă la un nivel mai profund. Ceea ce
ar putea sau nu să-l facă pe prietenul tău să se simtă mai
confortabil vorbind despre lucruri personale.
 L-ai putea întreba pe prietenul tău în mod deschis.

- 84 -
 Ce anume faci din toate acestea, dacă faci ceva, depinde de
câteva lucruri. De cât timp vă cunoaşteţi? Este prietenul tău în
general calm şi deschis sau nu spune multe despre lucrurile
personale? Ce ai spune dacă prietenul tău ar şti despre
atitudinea ta cu privire la atracţia faţă de persoanele de acelaşi
sex? (Cu alte cuvinte, te-a auzit prietenul tău spunând glume
despre homosexuali sau dispreţuind pe alţii, sau te vede
purtându-te cu respect faţă de alţii, indiferent de diferenţe?)
Percepe sentimentele prietenului tău!
Percepe cu atenţie sentimentele din spatele cuvintelor pe
care le foloseşte prietenul sau cunoştinţa ta. Se simte prietenul
tău singur? Supărat? Deprimat? Deşi nu este treaba ta să-l
consiliezi, îl poţi încuraja, ascultându-l şi recunoscându-i
sentimentele. Poţi sugera şi alte locuri în care să meargă pentru
a discuta cu cineva.
Vorbeşte deschis cu prietenul tău!
Comunicarea este vitală, atunci când este făcută bine,
întăreşte prietenii şi relaţii. Iată câteva exemple.
Dacă prietenul tău tocmai a recunoscut faţă de tine că este
homosexual, este de ajutor să-i dai un feedback verbal. Nu
presupune că prietenul tău ştie ce simţi despre ce a spus – este
posibil să-i fie teamă de respingere şi este important să-i spui ce
gândeşti. În funcţie de caz, poţi spune ceva de genul:
 „Mă întrebam dacă eşti homosexual, deci nu sunt surprins
că-mi spui asta. Nu schimbă ce simt pentru tine; eşti prietenul
meu şi asta e.”
 „Ei bine, chiar n-am avut idee, dar e în ordine. Vreau să
fim prieteni în continuare, dar voi avea nevoie de puţin timp să
mă obişnuiesc cu ideea. E în ordine?”
 „Mulţumesc că eşti atât de deschis. Cred că mă simt
oarecum incomod... Vrei să mă ajuţi să înţeleg mai bine?”
Unii prieteni îţi spun despre o mulţime de probleme
personale, în timp ce alţii preferă să spună foarte puţin. Este
important să le dai libertatea de a spune cât de mult sau cât de
puţin vor. În acelaşi timp, un prieten poate căuta semne că este
în ordine să vorbească mai mult cu tine. Ai putea lua în
- 85 -
considerare să spui ceva de genul: „Cât îmi spui despre viaţa ta,
tu decizi, dar vreau să ştii că sunt aici pentru tine.” Sau: „Am
sentimentul că efectiv te necăjeşte ceva. Când eşti pregătit să
vorbeşti despre asta, sunt aici pentru tine.” Totuşi, dacă un
prieten sau o cunoştinţă îţi oferă atât de multe detalii personale
încât te simţi inconfortabil, poate că vei vrea să îi spui cu
delicateţe: „Mă bucur că ai atâta încredere în mine încât putem
vorbi despre astfel de lucruri. Dar mă întreb... Aş prefera să nu
aud toate detaliile despre ce s-a întâmplat... Ai putea să-mi spui
mai multe despre ceea ce simţi şi gândeşti, şi să treci peste
detaliile personale?”
Învaţă mai multe despre atracţia faţă de persoanele de
acelaşi sex!
Învaţă mai multe despre atracţia faţă de persoanele de
acelaşi sex. Poate vei fi interesat de citirea cărţilor care prezintă
o varietate de perspective asupra temei. Cu siguranţă, prietenul
tău poate să-ţi sugereze unele materiale. Biblioteci, site-uri,
organizaţii de tineret şi biserica ta sunt toate posibile resurse
pentru alte materiale. Însuşi faptul de a-l asculta pe prietenul tău
te va învăţa multe.
Discută despre diferenţele de opinie!
Oamenii au opinii diferite despre multe lucruri. Unele sunt
destul de impersonale (dacă un film merită văzut, de exemplu,
sau dacă cineva este un profesor bun). Altele sunt foarte
personale (opiniile politice, sexuale şi religioase, de exemplu).
Este în ordine. Dacă toţi am gândi şi am crede exact aceleaşi
lucruri, viaţa ar fi mai degrabă monotonă şi previzibilă.
În funcţie de subiect, atracţia faţă de persoanele de acelaşi
sex este categoric mai personală, pentru că are de-a face cu
sentimentele, atracţiile şi comportamentele cuiva – în acest caz,
ale unui om pe care îl cunoşti. Ceea ce nu înseamnă că tu şi
prietenul tău trebuie să aveţi aceleaşi opinii în această privinţă.
Ci că faptul de a vorbi despre diferenţele de opinie cu privire la
atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex este mult mai sensibil
decât a discuta despre show-ul tău de televiziune preferat.

- 86 -
Pentru creştini, de multe ori aceasta este o temă foarte
incomodă de discutat.
Dacă prietenul tău nu este interesat să vorbească, trebuie
să-i respecţi dorinţa. Dacă prietenul tău vrea să vorbească, dar
nu aveţi aceleaşi păreri, este mai bine să discuţi decât să te cerţi,
amintindu-ţi întotdeauna că prietenia voastră este mai
importantă decât „câştigarea disputei”.
Discuţia implică următoarele:
 ascultarea părerilor celuilalt şi punerea de întrebări pentru
a înţelege mai bine;
 exprimarea propriilor păreri şi explicarea clară a lor.
Ea poate, de asemenea, include:
 decizia cu privire la aspectele în care puteţi fi de acord;
 să fiţi de acord să nu fiţi de acord, când nu puteţi fi de
acord.
Discuţia nu implică cearta şi încercarea de a-l forţa pe celălalt
să fie de acord cu tine. Ai dreptul de a crede ceea ce vrei să
crezi. Prietenul sau cunoştinţa ta are aceleaşi drepturi ca tine, fie
că există, fie că nu există dovezi care să-i susţină părerile. A-i
trata pe alţii cu respect implică faptul de a le acorda această
libertate.
[Rob G., Someone I Know Is Gay or Lesbian. Copyright ©
Rob G. Tradus şi publicat cu permisiune.]

ÎNTREABĂ-L PE PROFESORUL THEOPHILUS!

J. BUDZISZEWSKI

Ieri, în vestiar la serviciu, unul dintre colegii mei de muncă a găsit o

scrisoare aparţinându-i unui alt coleg de muncă. A luat scrisoarea şi a
citit-o. Era de la partenerul homosexual al colegului nostru. Restul
personalului a aflat imediat despre homosexualitatea acestuia.
Dragă Profesore Theophilus,
Nu spusese nimănui, aşa că a fost atât de surprinzător. Sunt
o mulţime de creştini mărturisitori la serviciu, foarte răuvoitori
în felul în care vorbesc despre homosexualitate. Cum pot eu, ca

- 87 -
şi creştin, să i-L arăt pe Cristos colegului meu homosexual şi în
acelaşi timp, să îi ajut pe ceilalţi creştini de la serviciu să vadă că
noi, ca şi creştini, trebuie să fim preocupaţi de binele etern al
homosexualilor, nu să fim lipsiţi de respect faţă de ei? Nu
cunosc persoana foarte bine, pentru că lucrează cu noi de
numai câteva luni, dar vreau să fiu cumva în stare să depun
mărturie faţă de el.
Cu sinceritate,
Jason
Profesorul Theophilus răspunde:
Dragă Jason,
Cred că va trebui să depui mărturie despre dragostea lui
Cristos nu numai faţă de colegul tău care este homosexual, ci şi
faţă de colegii tăi care spun că sunt creştini, dar vorbesc
răuvoitor. Este destul să îi întrebi dacă sunt serioşi cu privire la
jertfa lui Cristos. Isus a murit nu numai pentru păcatele tuturor,
ci şi din cauza păcatelor tuturor. Nu numai heterosexualii, ci şi
homosexualii sunt incluşi printre cei dintâi; nu numai
homosexualii, ci şi heterosexualii sunt incluşi printre cei din
urmă. Depunând mărturie atât faţă de colegul homosexual, cât
şi faţă de colegii care spun că sunt creştini, dar vorbesc
răuvoitor, aminteşte-ţi să vorbeşti mai degrabă cu blândeţe,
decât cu siguranţă de sine, pentru că şi tu eşti doar un păcătos
iertat.
Din cauza direcţiei potrivnice din care bate vântul, te afli
într-o situaţie dificilă pentru a mărturisi. Îţi poate fi de ajutor să
îţi aminteşti cele patru linii directoare pentru relaţiile cu oamenii
care nu împărtăşesc standardele biblice (ceea ce înseamnă şi cei
care urăsc): Nu te certa, Nu te scuza, Nu bate în retragere şi Nu
te lăsa prins în capcană. Nu te certa înseamnă să nu te laşi atras
într-un meci de strigăte sau într-o dezbatere. Nu te scuza
înseamnă să nu te simţi vinovat sau să nu scuzi ceea ce ştii că
eşti greşit. Nu bate în retragere înseamnă să-ţi aperi punctul de
vedere, fără să te clatini sau să-ţi schimbi părerea. Nu te lăsa
prins în capcană înseamnă să eviţi situaţiile în care eşti tentat să
te dai bătut.
- 88 -
 Cel mai bun sfat după Scriptură pentru aceste situaţii este
Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă
cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia”;
1 Petru 3:15-16: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere
socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă,
având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră
bună în Cristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care
vă vorbesc de rău”; şi 1 Tesaloniceni 5:17: „Rugaţi-vă
neîncetat.” Dacă nu ştii cum să te rogi în această privinţă,
aminteşte-ţi Romani 8:26: „Tot astfel şi Duhul ne ajută în
slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar
Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” De
multe ori acest pasaj va fi ca apa rece pentru inima ta.
Har şi pace,
Profesorul Theophilus
[J. Budziszewski, Ask Professor Theophilus. Copyright ©
J. Budziszewski, Profesor de management şi filozofie,
Universitatea din Texas, Austin, SUA, autor al How to Stay Christian
in College şi The Line Through the Heart: Natural Law as Fact, Theory,
and Sign of Contradiction. Acest articol a apărut iniţial în Boundless,
www.boundless.org. Tradus şi publicat cu permisiune. Cei patru
„nu” sunt împrumutaţi din cartea autorului, How to Stay Christian
in College (Colorado Springs: Navpress, 1999).]

NU ESTE ÎNTOTDEAUNA EVIDENT CUM TREBUIE SĂ

RĂSPUNDĂ UN PĂRINTE UNUI COPIL HOMOSEXUAL
TIM WILKINS

„Mamă, tată, sunt homosexual”, este posibil să fie cele mai

dureroase cuvinte pe care le poate auzi vreodată un părinte. Un
val de emoţii îi cuprinde pe părinţi şi se revarsă asupra fiului sau
fiicei lor. Răspunsurile lor iniţiale şi cele ulterioare vor face una
din două – îl vor îndepărta sau îl vor apropia pe copil de părinţi.
Părinţii ar face bine să imite răspunsul lui Dumnezeu la păcatul
lui Adam şi Eva din Grădina Edenului. Dumnezeu S-a dus să-i
caute! (Geneza 3:9)
- 89 -
 Exprimă-ţi întristarea, nu supărarea faţă de copilul tău.
Două emoţii imediate pe care părinţii le simt adesea sunt mânia
şi întristarea. Amândouă sunt naturale şi sănătoase.
Evită izbucnirile de mânie. Am auzit părinţi spunându-i
fiicei lor: „Te duci în iad!” sau „Ştii că homosexualitatea este o
urâciune!” M-am întrebat dacă scumpa lor fiică ştia ce este
aceea o urâciune. Nişte părinţi l-au interogat pe fiul lor confuz,
strigând cu furie: „Cum ne-ai putut face aşa ceva?”, ca şi cum el
ar fi plănuit ani de zile să le facă o surpriză neplăcută părinţilor
cu vestea homosexualităţii lui. Un tată şi-a făcut clară poziţia, cu
cuvintele: „Dacă bănuiesc doar că eşti implicat în acea activitate,
îţi faci bagajele. Pleci din casa asta.”
Efeseni 4:26 spune: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.” Întristarea
şi mânia sunt naturale; dar părinţii au nevoie de ajutor pentru a
şti cum să exprime fiecare emoţie. Întristarea unui părinte este
în mod tipic exprimată în singurătate, în timp ce mânia este de
multe ori exprimată direct faţă de fiu sau fiică. Sugerez ca
părinţii să inverseze acestea.
Exprimă simpatie sinceră. Bineînţeles că un părinte poate
plânge singur, dar să plângi cu fiul sau fiica este mai benefic
decât să-ţi exprimi mânia. Pavel a scris în Romani 12:15:
„Plângeţi cu cei ce plâng.” Lasă-ţi copilul să ştie că suferi
împreună cu el, nu doar din cauza lui. Exprimă-ţi mânia nu faţă
de fiul tău, ci faţă de păcatul şi dezamăgirea implicate în
homosexualitate. Aminteşte-ţi că, în cele mai multe cazuri, el a
dus singur lupta, de mult mai mult timp decât ai ştiut tu despre
ea!
Pune întrebări deschise: „De cât timp te lupţi cu aceste
sentimente?” sau „Ce putem face ca să te ajutăm?” Linişteşte-l
cu cuvintele: „Hai să rezolvăm asta împreună.” Ispita de orice
fel dă naştere unei suferinţe intense, iar suferinţa care însoţeşte
sentimentele homosexuale poate fi debilitantă. Evrei 2:18
spune: „Prin faptul că El (Cristos) Însuşi a fost ispitit în ceea ce
a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Isus a
spus: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi”
(Matei 5:4).
- 90 -
 În al doilea rând, arată încurajare, nu jenă! Jena frustrează
procesul de vindecare. Preocuparea pentru „ce vor spune
oamenii” îndepărtează gândurile de la problema respectivă.
Dacă tu, ca părinte, găseşti dificil să discuţi problema cu el,
roagă-te pentru abilitatea de a fi transparent. Richard Lovelace
scrie în Homosexualitatea şi Biserica (p. 129): „Oamenii care nu se
pot stăpâni să nu se simtă inconfortabil, temători sau plini de
ură când au de-a face cu persoane implicate în păcatul sexual,
fie heterosexual, fie homosexual, au nevoie de o lucrare
eliberatoare a Duhului Sfânt, pentru a elibera propriile lor naturi
sexuale, pentru a clădi în ei un sentiment de siguranţă, care le va
permite să exprime dragostea creştină, în timp ce vor fi fermi
împotriva impurităţii.”
Jena frustrează procesul de vindecare, dar încurajarea
promovează procesul de vindecare. Nicăieri nu este aceasta mai
evident decât în felul în care Se ocupa Isus de oamenii zdrobiţi
sexual. Isus a vorbit liber cu femeia de la fântână, cu femeia
prinsă în adulter şi cu femeia păcătoasă care L-a uns (Ioan 4 şi
8, Luca 7:37). A iniţiat discuţia cu femeia de la fântână. Cristos
nu i-a scris o scrisoare lungă, aşa cum fac unii părinţi când aud
prima oară că fiul (fiica) lor este homosexual(ă). El a întâlnit-o
pe terenul ei şi a privit-o drept în ochi. Nici nu i-a trimis un
mesaj printr-o altă persoană. Isus i-a spus adevărul în dragoste,
iar relatarea se încheie cu femeia care îşi lasă găleata de apă,
alergând prin cetate fără să-i mai fie ruşine şi spunând: „Veniţi
de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este
Acesta Cristosul?” (Ioan 4:29)
Comunică dragostea fizic, nu doar verbal! Mai întâi, un
cuvânt pentru taţi, despre fiii lor. Să nu-ţi fie silă de fiul tău; mai
degrabă îmbrăţişează-l fizic. Cel mai rău lucru pe care îl poţi
face este să-l ţii la o lungime de braţ. Este un lucru nefericit că
bărbaţii sunt deseori ezitanţi în a-şi exprima dragostea unul faţă
de celălalt. Apostolul Pavel nu şi-a ascuns afecţiunea pentru
tovarăşii lui masculini. Pavel a scris: „Când am ajuns la Troa
pentru Evanghelia lui Cristos, măcar că mi se deschisese acolo o
uşă în Domnul, n-am avut linişte în duhul meu... de aceea,
- 91 -
mi-am luat ziua bună de la fraţi şi am plecat în Macedonia”
(2 Corinteni 2:12-13). Lui Pavel îi lipsea tovarăşul lui, Tit.
Îmi place semnul de pe bara de protecţie a maşinii care
spune: „Bărbaţii adevăraţi Îl iubesc pe Isus.” Un tată cu
adevărat creştin îi poate da o îmbrăţişare puternică fiului său
adult, fără reţinere. În cartea sa De ce nu sunt de acord părinţii,
Ron Taffel reproduce întrebarea unui tată: „Este în ordine dacă
îl îmbrăţişez şi îl sărut de noapte bună pe fiul meu de doi ani şi
jumătate? Mi-e teamă că voi face să fie homosexual” (p. 59).
Tocmai opusul poate fi adevărat; afecţiunea fizică dintre tată şi
fiu este potrivită, fie că fiul este copil mic, fie că este adult.
Cum am spus de multe ori, când Îl voi vedea pe Cristos faţă
în faţă, nu o să-I întind mâna ca în afaceri şi nu o să-I spun:
„Încântat de cunoştinţă.” O să-mi arunc mai degrabă braţele în
jurul Lui şi o să mărturisesc aşa cum a făcut Apostolul Toma:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28)
Îndeosebi taţii trebuie să îşi exprime verbal dragostea şi
admiraţia pentru fiii lor. Am auzit zeci de taţi spunând: „Nu este
nevoie să-i spun că-l iubesc. Ştie asta.” Dacă Tatăl ceresc spune
public, cu îndrăzneală şi personal, despre Fiul Său Isus, în
timpul botezului Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care
Îmi găsesc plăcerea”, şi tu o poţi face. Şi aminteşte-ţi, Tatăl
ceresc a rostit cuvintele respective când Fiul Său avea 30 de ani
(Matei 3:17; vezi şi Matei 17:5). Un fiu nu este niciodată prea
mare ca să i se spună: „Te iubesc!”
Acum, un cuvânt pentru mame, cu privire la fiii lor. Adesea,
fără să-şi dea seama, fiul homosexual s-a identificat mai degrabă
cu mama lui, decât cu tatăl lui. O apropiere neobişnuită poate
caracteriza relaţia mamă-fiu. Dacă este aşa, mama trebuie să-şi
comunice dragostea într-un mod mai puţin demonstrativ; la
urma urmei, ceea ce fiul homosexual are nevoie este să înveţe
cum să se raporteze în mod potrivit la acelaşi sex.
Cum ar trebui taţii să-şi comunice dragostea fiicelor lor care
se luptă cu homosexualitatea? Dacă fiica a fost victima unui
abuz sexual din partea unui bărbat, se poate da înapoi din faţa
îmbrăţişării tatălui ei. Sensibilitatea este de cea mai mare
- 92 -
importanţă; o arătare blândă a afecţiunii, care susţine
feminitatea ei, este potrivită. Mamele ar trebui să prezinte
fiicelor lor modelul feminităţii biblice; îmbrăţişarea şi atingerea
comunică dragoste necondiţionată, care nu trebuie să fie
confundată cu dragostea care trece cu vederea.
Cultivă o „politică a uşii deschise”, în loc de o „mentalitate
de caz închis”! Dacă un părinte îşi exprimă dezaprobarea,
terminând cu: „Şi nu vreau să mai discutăm despre problema
asta”, îi spune de fapt copilului: „Nu vreau să mai aud despre
durerea şi confuzia ta.”
Cumpără nişte cărţi bune despre acest subiect şi citeşte-le.
Poţi fi ispitit să i le dai copilului tău, dar nu o face decât dacă
primeşti permisiunea. Un fiu sau o fiică, după ce şi-a făcut
cunoscută homosexualitatea, are resentimente dacă i se aruncă
în faţă cărţi. Dacă copilul tău îţi cere să citeşti literatură care
susţine homosexualitatea, fă-o. Nu te va răni. Ce mod mai bun
de a-ţi ajuta fiul sau fiica, decât să cunoşti argumentele care
scuză homosexualitatea şi să fii în stare să le răspunzi biblic,
raţional şi cu compasiune? Faptul că citeşti acea literatură va
comunica copilului tău că nu-ţi este teamă să te confrunţi direct
cu problemele. Şi el va fi mai receptiv la citirea literaturii pe care
o recomanzi tu.
Vorbeşte cu copilul tău, nu copilului tău. Barbara Johnson
scrie: „Secretele sunt pentru boală ceea ce deschiderea este
pentru vindecare.” Un dialog dă naştere la sinceritate, în timp ce
un monolog duce la ranchiună. Relaţia cu copilul tău trebuie să
fie ca o stradă cu două sensuri; trebuie să creezi o atmosferă în
care ţi-ar putea spune orice, fără să clipeşti, afară de cazul în
care plângi cu el.
Recent am fost gazda unui program de televiziune despre
homosexualitate. O zi mai târziu, un pastor care a văzut
emisiunea a sunat ca să-mi pună câteva întrebări. „Găsiţi
homosexuali în bisericile în care vorbiţi?” Am răspuns: „Găsesc
homosexuali în toate bisericile.” Replica imediată şi sigură de
sine a pastorului a fost: „Nu într-a mea!” Am pus o întrebare
ipotetică: „Dacă ar fi homosexuali în biserica dumneavoastră,
- 93 -
v-ar spune?” După o scurtă pauză, a spus. „Cred că nu.” Atunci
am întrebat: „De ce nu s-ar simţi deschişi să vă spună?”
Pastorul, care avea toate răspunsurile, nu a avut răspuns.
Tăcerea lui evidentă spunea totul. Dacă o persoană cu atracţii
nedorite faţă de cei de acelaşi sex ştie că răspunsul tău va fi
dispreţuitor, nu-ţi va spune niciodată povestea sa.
Menţine liniile de comunicare deschise. Am auzit de unii
oameni care susţin îndepărtarea fiului sau a fiicei. Nu sunt de
acord. Homosexualitatea este o problemă relaţională şi de aceea
este mare nevoie de relaţii sănătoase cu acelaşi sex, nesexuale,
atât cu familia cât şi cu prietenii. Dacă îţi ostracizezi copilul, cu
siguranţă va găsi companie în altă parte.
Concentrează-te asupra imaginii zdrobite a copilului tău, nu
asupra activităţii lui sexuale! Atracţia lui faţă de persoanele de
acelaşi sex, ca şi activitatea homosexuală, sunt secundare. Este
principala problemă a unei femei care suferă de anorexie faptul
că nu-i place mâncarea? Nu! Îi place mâncarea; problema ei
principală este o imagine zdrobită sau distorsionată. Deşi slăbită
prin autoînfometare, se uită în oglindă şi se vede
supraponderală. Nu fă din oglinzi problema principală!
Întăreşte imaginea zdrobită a fiului sau fiicei tale, amintindu-
ţi că masculinitatea şi feminitatea sunt mult mai des prinse din
zbor decât învăţate. Refuză răspunsurile automate, care însoţesc
de multe ori această „veste”. Adună războinici ai rugăciunii în
jurul tău. Dă copilului tău ceea ce are nevoie cu disperare:
adevăr nediluat, dragoste necondiţionată şi rugăciune neîncetată!
[Tim Wilkins, How a Parent Should Respond to a Gay Child Is
Not Always Apparent. Copyright © Cross Ministry, Inc, P.O. Box
1122 Wake Forest NC 27588, USA, site:
www.crossministry.org/newsite. Tradus şi publicat cu permisiune.
Tim Wilkins este Director la Cross Ministry, o misiune care se
ocupă cu echiparea Bisericii, pentru a-i evangheliza şi uceniciza
pe homosexuali.]

POATE FI SALVATĂ ACEASTĂ CĂSĂTORIE?

ALAN MEDINGER
- 94 -
 Când eram copil, Jurnalul de casă al doamnelor avea un articol
lunar: „Poate fi salvată această căsătorie?” (Faptul că citeam
acea revistă spune ceva despre confuzia de gen pe care o aveam
de timpuriu). Aşa cum îmi amintesc, articolele descriau o
situaţie maritală îngrozitoare şi continuau apoi spunând cum s-a
rezolvat – sau nu s-a rezolvat.
La Regeneration ne găsim destul de frecvent în situaţia de a ne
pune aceeaşi întrebare. Pentru că mulţi dintre bărbaţii atraşi de
persoanele de acelaşi sex care vin la noi şi aproape toţi bărbaţii
cu dependenţe heterosexuale sunt căsătoriţi, faptul că ne
ocupăm de căsătorii şi că încercăm să ajutăm soţiile este o parte
importantă a misiunii noastre. Ca slujitori creştini, întotdeauna
încercăm să salvăm căsătoriile, dar adesea trebuie să ajutăm
soţiile ai căror soţi sunt implicaţi în păcat sexual continuu, să
evalueze corect situaţia şi să decidă raţional drumul pe care îl au
de urmat.
Punctul decisiv, desigur, este că fiecare femeie ar trebui să
facă ce o cheamă Dumnezeu să facă, în situaţia dată. Dar pentru
soţia care se luptă cu dorinţa de a scăpa dintr-o situaţie
îngrozitor de dureroasă şi care, în acelaşi timp, vrea să-şi
păstreze căsătoria, este mai uşor de spus decât de făcut.
Dumnezeu ne va vorbi în contextul situaţiei în care ne
aflăm. Înţelegerea raţională a situaţiei ne ajută să-L auzim mai
clar pe Dumnezeu. Scopul acestui articol este să ajute soţiile,
îndeosebi pe cele aflate într-o mare tulburare emoţională, să
vadă mai clar situaţia, pentru a-şi plănui astfel calea de urmat, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Dacă articolul i-ar ajuta pe unii soţi să
înţeleagă mai bine prin ce trec soţiile lor şi care sunt nevoile lor,
ar fi un câştig în plus.
Cu siguranţă, articolul se adresează soţiei dependentului de
sex, dar îi vorbeşte şi soţiei oricărui bărbat care se angajează
repetat în păcatul sexual. Cred că dependenţa sexuală este reală.
Ispita sexuală eliberează substanţe chimice în creier şi pare să le
afecteze unora autocontrolul, acţionând precum primul pahar
pentru alcoolic. Dar dependenţa nu este niciodată o justificare
- 95 -
pentru păcat şi numai Dumnezeu este destul de înţelept pentru
a judeca dacă o persoană este cu adevărat lipsită de putere sau
doar autoindulgentă. Pentru scopurile acestui articol, distincţia
nu este importantă. Totuşi, pentru a simplifica exprimarea, mă
voi referi la „dependent”.
Cel mai adesea, un articol ca acesta ar fi scris de o femeie, de
o soţie. Ne-am gândit că ar fi folositor ca articolul să fie scris de
un bărbat care în mod clar a fost un dependent de sex, dar de
un bărbat care a avut la dispoziţie mai mult de douăzeci şi cinci
de ani ca să ajungă la obiectivitate asupra subiectului. Pe lângă
aceasta, mare parte din înţelegerea reflectată aici vine de la soţia
mea, Willa şi de la anii ei în lucrarea cu soţiile.
Iată 12 întrebări pe care şi le-ar putea pune o soţie, când îşi
cântăreşte situaţia în rugăciune:
1. Vrea să se schimbe? Este o întrebare mai dificilă decât
pare la prima vedere, fiindcă cei mai mulţi dependenţi de sex îşi
urăsc şi în acelaşi timp îşi iubesc dependenţa. În cei zece ani în
care am dus o viaţă de homosexual în timpul căsătoriei, uram
ceea ce făceam, dar în acelaşi timp nu vedeam cum aş fi putut
trăi fără acele lucruri. Semnele pozitive aici ar fi: (1) recunoaşte
ce face, (2) crede că este greşit şi (3) face unele eforturi să se
oprească.
2. Te iubeşte? Soţiile sunt înclinate să spună: „Dacă m-ar
iubi cu adevărat, nu ar face aceste lucruri.” De obicei, nu este
adevărat. Consumul de pornografie, întâlnirile homosexuale cu
necunoscuţi, folosirea frecventă a prostituatelor nu au nimic
de-a face cu tine. Sunt doar manifestări ale deviaţiei sale. Caută
semnele dragostei lui în alte moduri. Caută blândeţea, tandreţea,
purtarea lui de grijă şi împlinirea celorlalte obligaţii ale lui, ca soţ
al tău.
3. Face sex cu alte persoane sau dependenţa lui se limitează la
pornografie, masturbare şi altele asemenea? Isus a spus într-adevăr că a
te uita la o femeie poftind-o este echivalentul adulterului, deci
păcatul consumatorului de pornografie este la fel de profund ca
cel al unui bărbat care face sex cu o altă persoană. Cu toate
acestea, nu a alunecat atât de departe în înşelare şi decadenţă,
- 96 -
dacă nu a început încă să-şi pună în aplicare fanteziile. Dacă le
trăieşte cu alţii, pentru propria ta protecţie în faţa bolii, ar trebui
să încetezi să faci sex cu el. Bineînţeles, este posibil ca aceasta să
aducă mai multă presiune în căsătorie.
4. Relaţiile lui sexuale cu alţii sunt doar sexuale, şi nu relaţionale?
Cele mai multe dintre întâlnirile mele sexuale erau cu
necunoscuţi, dar de câteva ori am fost cu un bărbat faţă de care
am început să am sentimente. Deşi nu eram creştin pe vremea
aceea şi înţelegeam foarte puţin din cele prin care treceam,
Dumnezeu mi-a dat cumva harul incredibil de a şti că ar fi fost
o trădare mult mai profundă şi mai mortală faţă de Willa şi am
rupt relaţia. Dacă un soţ îşi dă inima, ca şi trupul, altei persoane,
situaţia este mult mai rea.
5. Face lucruri pentru a încerca să se schimbe? Merge la un
consilier sau la un grup de suport? Citeşte cărţi despre
dependenţa sexuală? Poate că nu a făcut un mare progres, dar
faptul că el continuă să facă eforturi vizibile să se schimbe arată
unde este inima lui.
6. Este sincer cu tine? Este un punct critic. Din nefericire, cei
mai mulţi bărbaţi care înfăptuiesc în mod obişnuit un păcat
sexual, nu sunt sinceri cu soţiile lor. Teama şi ruşinea blochează
sinceritatea. Dacă în căsătorie există o luptă pentru putere, el se
teme că ea va folosi cunoaşterea eşecurilor lui ca pe o bâtă cu
care să-i dea în cap. Dar în ciuda acestui lucru, o soţie are
dreptul de a-i cere soţului ei să fie sincer. Nu are nimic pe care
să se bazeze, dacă el nu este sincer. Aceasta nu înseamnă că ea
trebuie să fie persoana care să-l monitorizeze sau că trebuie să
ştie toate detaliile păcatelor lui, dar trebuie să cunoască în mare
unde se află el în lupta lui. Căsătoria nu se poate reclădi până ce
el nu este sincer.
7. Unde se află din punct de vedere spiritual? Dacă a întors
spatele lui Dumnezeu şi Bisericii, din cauza vinei şi ruşinii, nu
există prea multă speranţă pentru căsătorie. Dacă a renunţat
singur la ajutorul harului, schimbarea reală este improbabilă,
până ce nu există o reînnoire spirituală.

- 97 -
 8. Îşi împlineşte celelalte obligaţii ca soţ şi tată? Dacă o face,
atunci mare parte din viaţa lui este stabilă, iar valorile lui sunt
corecte, şi aceasta aduce speranţă. Mai mult, vei fi mai capabilă
să trăieşti cu această problemă, în timp ce se lucrează la
rezolvarea ei. Dacă viaţa lui în general a scăpat de sub control
sau dacă el este atât de narcisist încât nu vede nevoile tale sau
ale copiilor, trebuie să se întâmple mult mai multe, decât faptul
ca el să câştige control asupra sexualităţii. De fapt, cei mai mulţi
oameni trebuie să pună în echilibru elementele de bază ale vieţii
lor – să se ţină de serviciu, să se poarte responsabil, să învingă
alte dependenţe – înainte ca să fie pregătiţi să se ocupe de
luptele sexuale.
9. Relaţia sexuală maritală este satisfăcătoare? Mulţi bărbaţi
dependenţi sexual au probleme cu adevărata intimitate.
Pornografia şi masturbarea pot desensibiliza un bărbat faţă de o
relaţie sexuală adevărată, iubitoare.
10. Ai tu însăţi probleme de care trebuie să te ocupi? Nimic din
ceea ce faci nu poate fi o justificare pentru păcatul sexual al
soţului tău, dar căsătoriile au rareori probleme doar din cauza
unui singur partener. Totuşi, vedem că din cauză că problema
sexuală a soţului pare enormă, multe soţii simt că dacă
problema lui sexuală s-ar rezolva, totul ar fi bine. Rareori este
aşa. Un motiv pentru care nu este aşa este că femeile care, fără
să ştie, se căsătoresc cu bărbaţi homosexuali sau dependenţi
sexual, sunt adesea atrase de ei din cauza slăbiciunii sau
zdrobirii lor. O femeie care se teme de sexualitatea masculină
puternică poate fi atrasă de „blândeţea” unui bărbat
homosexual. O femeie care are dificultăţi în a relaţiona cu
cineva altfel decât dacă îi poartă de grijă, codependentă, este
atrasă de un bărbat cu probleme, precum un dependent de sex.
11. Care sunt celelalte probleme ale căsătoriei? Această întrebare
este similară cu # 10 de mai sus. Aproape sigur, problema lui
sexuală nu este singura problemă din căsătorie. Care sunt
celelalte? Ai nevoie de ajutor pentru rezolvarea lor? Este el
dornic să meargă la un consilier? Când celelalte ziduri au căzut,

- 98 -
când iertarea şi harul lucrează în căsătorie, când el ajunge
într-adevăr să te iubească, vindecarea poate începe în el.
12. Fiind luate toate în considerare, este separarea sau divorţul o
opţiune mai bună decât a rămâne împreună şi a trăi cu problema? Nu
este greşit ca în deciziile tale să iei în considerare latura practică.
Te va arunca divorţul în sărăcie? Ce efect va avea asupra
copiilor? Pentru că ai motive biblice pentru divorţ sau
despărţire, nu înseamnă că trebuie să divorţezi sau să te desparţi
– sau că Dumnezeu vrea să o faci. Poate că trebuie cu adevărat
să rămâi, chiar dacă nu ţi-a rămas nimic, şi să te încrezi în
Dumnezeu ca să rezolve El lucrurile pentru tine.
Scopul acestor întrebări nu este să îţi dea o modalitate de
a-ţi evalua căsătoria – şapte motive pozitive pentru a rămâne,
şase pentru a ieşi din ea – ci de a-ţi permite să clarifici unele
dintre gândurile şi temerile care îţi trec prin minte când îţi
analizezi situaţia. Ele te pot ajuta să notezi răspunsurile, ca să ai
timp să te gândeşti la ele. Apoi, după ce te-ai gândit, având
sfatul pastorului şi al altor oameni evlavioşi din viaţa ta, roagă-te
din toată inima. Soţia mea sugerează să pleci undeva singură un
weekend, ca să te rogi în linişte şi singurătate. Poate că astfel Îl
vei auzi pe Dumnezeu spunându-ţi dacă poate fi salvată sau nu
căsătoria ta. Este posibil ca răspunsul să fie altul decât cel la care
te-ai fi aşteptat.
Acum, un cuvânt pentru soţi. Uneori, după o cădere
sexuală, o soţie îi cere soţului să îi promită că nu va mai face.
Poate că ţi-ai promis-o ţie însuţi de atât de multe ori, dar ai
eşuat, şi ştii că nu-i poţi promite. Dar uită-te la aceste întrebări
şi vei vedea ce poţi face. Poţi încerca să o iubeşti din toată
inima. Poţi fi sincer cu ea. Poţi împlini toate celelalte
responsabilităţi ale tale ca soţ şi tată. Poţi petrece timp cu grupul
de suport, cu cel care te monitorizează sau cu consilierul tău. Îl
poţi căuta pe Dumnezeu din toată inima. Faptul că faci doar
aceste lucruri va fi mai puţin decât doreşte soţia ta pentru
căsătoria voastră, dar ele îi pot da speranţă, iar aceasta poate fi
tot ceea ce ai să îi dai în momentul de faţă.

- 99 -
 [Alan Medinger, Can This Marriage Be Saved? Copyright ©
2001 Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

RENUNŢAREA: CE ÎNSEAMNĂ CU ADEVĂRAT

„SĂ DAI DRUMUL”?
BOB DAVIES & LORI THORKELSON

Ce este renunţarea?
Trei definiţii de bază ale cuvântului „renunţare” din
dicţionar sunt:
a renunţa la un drept,
a pune deoparte un plan,
a da drumul unui lucru sau unei persoane.
Aceasta arată în termeni mai concreţi despre ce vorbim.
Felul de renunţare cu care avem de-a face implică de obicei
toate cele trei acţiuni!
Cine este afectat de renunţare?
Toţi suntem implicaţi într-un anumit fel în renunţare. Zilnic
trebuie să facem alegeri. Trebuie să renunţam la lucrurile care ne
separă de Dumnezeu. Putem înţelege aceasta când este vorba de
lucruri, dar când este vorba de oameni, de multe ori există
confuzie în ceea ce priveşte responsabilitatea noastră creştină.
De aceea este renunţarea atât de dificilă, pentru că deseori
implică pe cineva de care suntem cel mai apropiaţi, chiar ultima
persoană căreia am vrea să-i dăm drumul.
Ana cunoştea durerea renunţării. Era o femeie evlavioasă,
care s-a rugat neîncetat pentru un fiu, jurând că îl va dedica în
slujba Domnului. Dumnezeu i-a încuviinţat rugăciunea când l-a
născut Samuel. Ana l-a adus la templu, spunând: „Pentru copilul
acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o
făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie
dat Domnului” (1 Samuel 1:27-28). Trebuie să fi fost o
renunţare foarte dureroasă pentru o mamă care îşi petrecuse
întreaga viaţă tânjind după un copil! Dar priorităţile Anei erau în
ordine şi ea ştia cui îi aparţinea Samuel. Renunţarea nu este
niciodată uşoară – oamenii care spun că este, probabil nu au
- 100 -
experimentat-o niciodată! Este ceva plin de sens numai în
contextul unor relaţii profund dedicate.
Este renunţarea o formă de pedeapsă?
Când Dumnezeu ne cere să dăm drumul cuiva apropiat
nouă, durerea de a da drumul poate să pară ca o pedeapsă – dar
nu este! Renunţarea nu este acţiunea lui Dumnezeu care
îndepărtează din viaţa noastră pe cineva de care suntem ataşaţi
în mod păcătos. Adevărata „renunţare” este o decizie matură,
pe care o facem ca răspuns la cererea lui Dumnezeu. Avraam a
văzut renunţarea la Isaac ca un act de închinare (Geneza 22:5).
Când Dumnezeu cere aceasta de la noi, ne testează loialitatea,
desăvârşind abilitatea noastră de a ne încrede în El, care este cel
mai de preţ pentru noi. Faptul că Dumnezeu ne cere să
renunţăm la cineva este un semn încurajator că El ştie că am
stabilit deja o relaţie de încredere cu El. Nu ne cere să renunţăm
mai presus de nivelul capacităţii noastre.
Cum diferă renunţarea de părăsire?
Renunţarea este „predarea cuiva”; părăsirea este „renunţarea
la cineva”. Când dăm drumul cuiva pe care îl iubim, încetăm să
ne mai asumăm responsabilitatea pentru el, dar nu încetăm să
ne îndeplinim responsabilităţile faţă de el. Într-o şedinţă de
consiliere, am vorbit cu nişte părinţi al căror fiu creştin era activ
în stilul de viaţă homosexual. Era mulţumit că este homosexual
şi avea greutăţi în a-şi păstra serviciul, iar părinţii lui garantau
frecvent pentru el din punct de vedere financiar. Când i-au dat
drumul băiatului lor, ajutorul financiar a încetat, deşi au
continuat să-i transmită în alte moduri dragostea pe care o
aveau pentru el.
Care sunt unele aspecte ale renunţării?
Confruntarea cu limitările noastre
În cele din urmă ajungem în punctul în care ne recunoaştem
neajutorarea în legătură cu cel la care ţinem, realizând că am
ajuns la limitele dragostei şi înţelepciunii omeneşti. Suntem gata
să recunoaştem că avem nevoie să-L lăsăm pe Dumnezeu să
preia conducerea.
Recunoaşterea stăpânirii lui Dumnezeu
- 101 -
 Ca Ana, realizăm că persoana pe care o iubim Îi aparţine lui
Dumnezeu – nu nouă. Deşi poate că ni s-a încredinţat o poziţie
de grijă şi de responsabilitate faţă de ea, în cele din urmă, ea Îi
aparţine lui Dumnezeu şi este responsabilitatea Lui.
Renunţarea la aşteptările noastre
Poate că am sperat că multe vor fi împlinite de persoana pe
care o iubim: speranţe că fiii noştri sau fiicele noastre se vor
căsători şi vor avea copii; planuri emoţionante pentru viitor, cu
soţul sau soţia noastră, pe care le-am făcut când ne-am căsătorit.
Şi, cu siguranţă, nu este greşit să avem asemenea speranţe! Dar
este parte din renunţare să înţelegem că este posibil ca acele
lucruri să nu se întâmple. Renunţăm la aşteptările noastre,
realizând că numai Dumnezeu va aduce împlinire în viaţa
noastră, deşi poate nu în felul în care am plănuit.
A da cuiva aceeaşi libertate pe care ne-o dă Dumnezeu nouă:
responsabilitatea pentru alegerile noastre
Să le îngădui celor dragi să înfrunte consecinţele propriilor
lor acţiuni, chiar dacă simt durere şi tragedie în acest proces,
este probabil cea mai grea parte a renunţării. Este important să
înţelegem că aceasta nu arată o lipsă de dragoste din partea
noastră. Ca şi copii ai Lui, Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi
aceeaşi libertate de alegere, iar relaţia Lui cu noi este una a
dragostei perfecte.
Renunţarea la eforturile de a controla circumstanţele
Într-un mod foarte practic, trebuie să începem să ne
încredem cu adevărat în lucrarea Duhului Sfânt. Despărţirea de
homosexualitate cere o viziune şi o determinare care vin numai
de la Dumnezeu. Numai El poate aduce convingerea de păcat şi
o dorinţă pentru schimbare. Trebuie să începem să ne purtăm
conform cu ceea ce ştim că este adevărat: că Dumnezeu poate
rezolva situaţia cuiva mai bine decât orice plan cu care am veni
noi.
Când dăm drumul cuiva?
Deşi poate avem prieteni care ne sfătuiesc „să dăm drumul
cuiva”, Dumnezeu este singurul care ştie când suntem cu
adevărat în stare să o facem. Deşi este posibil să „predăm”
- 102 -
permanent pe cineva Domnului în rugăciunile noastre, va veni
un timp anume când Dumnezeu ne va cere să-i dăm drumul şi
aceasta, când vom avea ungerea şi puterea să o facem. Când
Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă pe Isaac, nu
a fost când fiul lui era un nou născut, ci când era probabil
adolescent. Cererea a venit când Avraam era pregătit, după ce
văzuse credincioşia lui Dumnezeu dovedită în alte împrejurări.
Care este scopul renunţării?
De ce ne cere Dumnezeu să renunţăm la cineva pe care îl
iubim? Din perspectiva noastră finită, ne întrebăm: „Ar putea fi
oare nesigur de dragostea noastră pentru El? De ce cere
Dumnezeu o dovadă atât de drastică a dedicării noastre?”
Răspunsurile la aceste întrebări vin numai când înaintăm în
cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, înţelegând că tot ce ne
cere este în folosul nostru. Scopul renunţării devine mai clar
când privim la rezultatele din viaţa noastră: siguranţă crescută şi
o libertate mai mare.
Siguranţă
Renunţarea testează temelia pe care se bazează viaţa noastră.
Isus vorbeşte despre fixarea afecţiunilor noastre în lucrurile de
sus, dar cei mai mulţi dintre noi vor recunoaşte că afecţiunile
noastre sunt destul de legate de pământ. Ne pasă profund de
copiii, familia, prietenii şi slujba noastră. Sunt preocupări
legitime! Când Dumnezeu spune că vrea să-L iubim mai presus
de toţi ceilalţi, nu sugerează că ar trebui să avem grijă să nu-i
iubim prea mult. Dar vrea, mai presus de toate, să aibă
dedicarea noastră supremă pentru El şi să avem siguranţa
noastră fundamentală în El. Lumea în care trăim este instabilă.
Oamenii pe care ne bazăm cel mai mult nu sunt stâlpi care nu
se clatină. Siguranţa în Dumnezeu nu este o opţiune. Este o
necesitate totală, pentru ca viaţa noastră să se bazeze pe ceva
solid. Dacă sentimentele noastre de siguranţă s-au legat prea
strâns de ceva care se clatină, renunţarea ne face doar să dăm
drumul celor trecătoare şi plasează înţelegerea noastră în ceea ce
este etern şi de neclătinat.
Libertate
- 103 -
 Când suntem capabili să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu pe
cel de care suntem atât de preocupaţi, suntem eliberaţi de un tip
de existenţă gen „carusel emoţional”, în care stările sufleteşti
sunt dependente de acţiunile celui la care ţinem. Mama unui
homosexual a ştiut că renunţarea a avut loc când nu se mai
cufunda în depresie, de fiecare dată când fiul ei menţiona
implicarea lui în stilul de viaţă homosexual. Aceasta nu
înseamnă că suntem total neafectaţi de acţiunile celeilalte
persoane, ci doar că nu suntem controlaţi de ele. Un alt
beneficiu al renunţării este că mintea şi inima noastră pot să se
concentreze asupra altor lucruri şi să aibă grijă de alţi oameni.
Când suntem atât de absorbiţi de o persoană, neglijăm alte
relaţii şi responsabilităţi. Faptul de „a da drumul” ne permite să
ne angajăm, cu bucurie şi entuziasm, în noi preocupări. Suntem
eliberaţi de constrângerea încercării de a duce persoana „înapoi
la Domnul” şi suntem eliberaţi de sentimentul de vină şi de
responsabilitate pentru alegerile sale. Deşi poate că nu realizăm,
este posibil ca asemenea presiuni din partea noastră să aibă de
fapt efectul opus, să îndepărteze persoana şi mai mult de
Dumnezeu, mai degrabă decât să o îndepărteze de păcatul său.
Renunţarea ne eliberează, ca să iubim persoana într-un mod mai
relaxat, neposesiv, dându-i libertatea de a-L alege pe Dumnezeu
pentru sine, fără presiunea aşteptărilor noastre.
[Bob Davies & Lori Thorkelson, Relinquishment: What Does It
Really Mean To ‘Let Go’? Copyright © Bob Davies &
Lori Thorkelson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

SFATURI PENTRU PĂRINŢII CARE AU COPII

HOMOSEXUALI
BARBARA JOHNSON

Probabil că simţi că eşti un caz unic, nu unul într-o

minoritate uriaşă răspândită pretutindeni în lume. Dacă părinţii
şi-ar aminti de alte cazuri în care prietenii lor au auzit destăinuiri
similare, şocul lor ar fi mult mai mic.

- 104 -
 Faptul de a fi homosexual nu anulează dragostea de părinte,
nu mai mult decât anulează Dumnezeu dragostea Sa pentru
copii Lui când au căzut în păcat. El ne iubeşte în continuare.
După ce copiii le spun părinţilor că sunt implicaţi în
homosexualitate, luptele lor interioare măcar sunt exteriorizate.
Ce s-a schimbat?
Copilul tău nu este o tragedie. Este tot copilul tău. Faptul de
a şti că este implicat în homosexualitate nu şterge toată bucuria
şi binecuvântarea care a fost el pentru tine din anii copilăriei.
Numai fiindcă ai aflat despre problema lui, nu mai poţi fi
aceeaşi mamă iubitoare care erai cu câteva ore înainte? S-a
schimbat el?
Nu este acelaşi copil pentru care ai fi făcut totul, ţi-ai fi dat
chiar viaţa, ca să salvezi viaţa lui? Unde sunt dragostea şi
compasiunea pe care i le arătai cu atâta uşurinţă înainte?
Când copilul tău îţi dezvăluie un aspect al vieţii lui, aceasta
este o expresie a încrederii sale profunde în tine. Faptul de a-ţi
face destăinuirea probabil că reprezintă o decizie majoră în viaţa
lui. Îşi va aminti mult timp de reacţia ta.
Ce oportunitate extraordinară pentru toţi părinţii, de a-şi
arăta devotamentul şi loialitatea faţă de copilul lor, când devin
pentru prima oară conştienţi de dilema lui! Cunoaşterea unui
asemenea lucru paralizează cumva abilitatea noastră de a ne
arăta loialitatea faţă de copil?
Dragoste necondiţionată
Arată-i că-l iubeşti în ciuda a orice. Trebuie să-i transmiţi
dragostea ta necondiţionată. Îl iubeşti, dar trebuie să urăşti
păcatul lui, fiindcă îl răneşte. Indiferent de starea lui, îl iubeşti.
Dacă se află adânc în păcat, dacă vrea să se schimbe, dacă
nu vrea să se schimbe sau dacă este chiar prea încordat ca să
vorbească despre asta cu tine, fă-l să înţeleagă că dragostea ta nu
depinde de comportamentul lui. Îl poţi iubi datorită luptei lui cu
homosexualitatea, nu în ciuda ei.
Arată dragoste!
Fă ca dragostea ta să se reverse peste copilul tău în orice
mod posibil. Aceasta va preveni ca în inima ta să se instaleze
- 105 -
inerţia şi amărăciunea. Iar pe el îl va asigura de dragostea ta
necondiţionată, ceea ce îi va aminti de dragostea lui Dumnezeu.
Caută-L pe Dumnezeu!
Stai aproape de Dumnezeu! Uneori, situaţii ca acestea îi
conduc pe oameni la Dumnezeu. Dacă înainte de aceasta nu
erai în părtăşie cu El, poţi fi acum.
Laudă-L pe Dumnezeu în situaţia ta, ştiind că ţi-l va înapoia
pe copilul tău la timpul Lui, pentru a realiza o adevărată
părtăşie. Fii gata să-ţi întâmpini copilul cu braţele deschise, fără
să-i pui întrebări.
Fii mulţumitor!
Fă ca atitudinea ta permanentă să fie: „Laudă-L pe Domnul
în orice circumstanţe!” Situaţia de faţă a venit la tine prin filtrul
special al lui Dumnezeu, pentru a-ţi curăţi viaţa şi a face ca
familia ta să fie unită în slujirea Domnului.
Încercările trebuie să întărească legăturile, făcându-le
puternice precum cablurile. Lasă ca încercarea de faţă să-ţi
aprofundeze credinţa şi să te facă un metal scump în folosul
Stăpânului, după ce zgura a fost îndepărtată prin foc.
Dă-I-l pe copilul tău lui Dumnezeu!
Mai presus de toate, înconjoară-l pe copilul tău cu dragoste
şi prezintă-l Domnului la timpul Său. Dedicarea faţă de Domnul
te va elibera, pentru a te ruga ca puterea vindecătoare a Duhului
Sfânt să-l copleşească şi să-l elibereze.
Păstrează întotdeauna în inima ta Romani 8:28: „Toate
lucrurile lucrează împreună spre binele...” Chiar când totul pare
distrus, versetul respectiv ar trebui să ocupe o poziţie de frunte
pe lista versetelor despre suferinţă.
Să citezi versetul de mai sus la repezeală, fără a fi trecut prin
această încercare, ar fi culmea ipocriziei şi dragoste falsă. Dar
urmăreşte să te umpli cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca
atunci când te trezeşti în mijlocul nopţii cu semnele acute ale
simptomelor de anxietate, să auzi glasul Domnului şoptindu-ţi:
„Copilul Meu, asta va lucra spre binele tău, fiindcă Mă iubeşti şi
eşti chemat pentru scopurile Mele.”

- 106 -
 Hrăneşte-te cu versete de ajutor va fi genul de îndemn
interior de la Domnul care te vindecă.
Meditează la aceasta: „În slujba dragostei numai cei răniţi
pot sluji, fiindcă numai ei înţeleg strigătul inimii care
sângerează.”
Şocul şi supărarea pe care le simţi vor dispărea într-o zi, iar
în locul lor va fi o inimă plină de dragoste, care să-i slujească pe
cei pe care Dumnezeu îi va aduce în viaţa ta, fiindcă ai băut
paharul încercării pline de suferinţă.
[Barbara Johnson, Advice for Parents of Gay Children.
Copyright © Barbara Johnson. Tradus şi publicat cu
permisiune.]

TOT ÎI IUBESC PE HOMOSEXUALI

TIM WILKINS

Surprins că eu, un fost homosexual, am primit o invitaţie ca

să vorbesc două săptămâni consecutive la o organizaţie
homosexuală, la o universitate importantă, am acceptat fără să
stau pe gânduri. Am sosit cu mult mai devreme la faţa locului,
pentru a fi printre studenţi, pentru a le strânge mâna şi a-i
cunoaşte.
Deşi simţeam că locul meu nu era acolo, le-am povestit
homosexualilor, care aveau vârste cuprinse între douăzeci şi
cinci şi treizeci de ani, cum m-am simţit „diferit” încă de mic,
cum, când am ajuns la pubertate, am fost atras de bărbaţi şi
despre felul în care, după unsprezece ani de activitate
homosexuală, I-am spus lui Dumnezeu: „S-a terminat!
Homosexualitatea este o iluzie, un drum înfundat!
Homosexualitatea promite multe, dar oferă puţine!” Le-am spus
că homosexualitatea este un păcat, că este imorală şi că
Dumnezeu pedepseşte păcatul.
Timp de nouăzeci de minute le-am făcut cunoscută
povestea mea şi am răspuns la multe întrebări – dintre care
unele au fost maliţioase, iar altele de-a dreptul jignitoare.

- 107 -
 Imediat ce s-a încheiat întâlnirea, câţiva homosexuali,
bărbaţi şi femei, cei mai mulţi cu o expresie contrariată pe chip,
s-au apropiat de mine. În conversaţii semiprivate, afirmaţia
repetată a fost: „Nu ai spus ceea ce mă aşteptam să aud.” Am
întrebat: „Ce te aşteptai să auzi?”
Răspunsurile au fost previzibile. „Mă aşteptam să ne acuzi.
Mă aşteptam să fii moralizator, zgomotos şi făţarnic.” „Mă
aşteptam să citezi din Scriptură toată întâlnirea, să spui că ne
deteşti.” Eu nu făcusem nimic din toate acestea.
Mi-am exprimat politicos aprecierea pentru oportunitatea de
a discuta cu ei, de a mă împrieteni cu ei şi de a le spune ce a
făcut Cristos în viaţa mea.
Am fost aşteptat, în săptămâna următoare, de o mulţime de
două ori mai mare decât cea din săptămâna anterioară. De ce?
Auziseră că „tipul care este un fost homosexual a fost
respectuos, politicos şi prietenos”.
Mi-am compromis convingerile, am scuzat
homosexualitatea, am diluat Scriptura? Nu.
După ce am fost intervievat în cadrul unei emisiuni de
televiziune, în timp ce ieşeam din studio, am întâlnit un activist
homosexual care realizează o emisiune de televiziune.
I-am întins mâna, i-am spus că i-am urmărit emisiunea şi că
am găsit-o „interesantă”. Ted m-a întrebat cum mă cheamă şi
de ce am fost intervievat. I-am spus numele meu şi am zis: „Am
fost homosexual.”
Imediat Ted a început să vorbească repede, s-a aprins la faţă
şi a început să se agite. Am stat liniştit în timp ce monologul lui
continua – timp în care Îl întrebam pe Dumnezeu cum aş putea
detensiona situaţia. Când a făcut o pauză, am intervenit cu
aceste cinci cuvinte, fără să mă gândesc prea mult: „Ted – tu –
eşti – o...” Eram nesigur care va fi ultimul cuvânt, dar, în cele
din urmă, a ieşit de pe buzele mele – „binecuvântare”. Generic
vorbind, Ted este o binecuvântare în sensul că, deşi nu este un
copil al lui Dumnezeu, este o creaţie a lui Dumnezeu.
Ca un om care ar fi primit un pumn în stomac, Ted a rămas
fără grai. După ce s-a adunat, chipul i s-a destins. Respirând
- 108 -
adânc, Ted a zis: „Chiar apreciez felul în care ai condus discuţia
noastră la un nivel superior.”
Imediat am îndreptat conversaţia de la homosexualitate
către familie, muncă, colegiu - subiecte generale.
După puţin timp, gazda emisiunii TV care mă intervievase
s-a apropiat de uşa studioului unde eu şi Ted stăteam de vorbă.
Automat m-am pregătit să le fac cunoştinţă lui Ted şi gazdei
TV. Întorcându-mă spre dreapta, mi-am pus mâna stângă pe
umărul drept al lui Ted şi i-am spus gazdei: „Ted, el a fost gazda
emisiunii” şi apoi i-am spus gazdei: „Ted are propria lui
emisiune de televiziune.”
Ted şi cu mine ne-am încheiat discuţia, în timp ce ieşeam
din clădire. Ne-am dat mâna şi ne-am văzut fiecare de drumul
său.
O săptămână mai târziu s-a difuzat emisiunea live a lui Ted.
Ghici ce? Acel activist homosexual a povestit publicului său,
format în principal din activişti homosexuali, toată discuţia
noastră, încheind cu cuvintele: „Nu ştiu dacă tipul chiar a fost
homosexual sau nu, dar mi-a făcut o impresie deosebită.”
Rick Warren spune: „Sunt două cauze principale pentru care
oamenii nu-L cunosc pe Isus Cristos ca Domnul şi Mântuitorul
lor. Una este aceea că nu au întâlnit niciodată un creştin. A doua
este aceea că au întâlnit un creştin.”
O arătare a dragostei creştine adevărate, evidente, eclipsează
repede şi decisiv dragostea contrafăcută găsită în
homosexualitate, deschizând o uşă pentru Evanghelie.
Îi urăsc pe homosexuali? Categoric nu! Adevărul este că îi
iubesc pe homosexuali mai mult acum, decât atunci când eram
unul dintre ei!
[Tim Wilkins, I Still Love Homosexuals. Copyright © Cross
Ministry, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

ZECE PAŞI PENTRU PĂRINTELE A CĂRUI INIMĂ ESTE

PE CALE DE A SE VINDECA

- 109 -
 Următoarea listă a fost scrisă de un tată de pe lista noastră
de e-mail Healing Hearts şi este folosită cu permisiune. Ea
conţine remediile pe care le învăţă el în timp ce procesează
emoţiile pe care le simte în relaţia cu fiul său care se luptă cu
homosexualitatea. Dacă vrei să te alături grupului prin e-mail
Healing Hearts, trimite un paragraf la dhitz@recmin.org explicând
motivele. Informaţii despre membralitate pot fi obţinute la
aceeaşi adresă.
1. Să ne iubim copiii necondiţionat. Pentru noi, aceasta
înseamnă că nu vom judeca un păcat ca fiind mai mare decât un
alt păcat.
2. Afirmă adevărul, dar odată ce l-ai afirmat, nu este nevoie să-l tot
baţi la cap pe copilul tău cu el. Mesajul nostru este: „Credem că te
poţi schimba prin puterea lui Isus Cristos. Ştiu că nu crezi că
poţi şi îţi vom respecta sentimentele, dar aşteptăm, de
asemenea, ca tu să respecţi sentimentele noastre.”
3. Iubeşte-l pe noul lui prieten cum ar fi făcut-o Isus. Aceasta nu
înseamnă că ne place relaţia lor. Precum spunea soţia mea: „Îl
văd pe noul lui prieten doar aşa – ca pe cel mai bun prieten al
lui. Nu vreau ca ei să se concentreze asupra vieţii noastre
sexuale, deci de ce ar trebui ca noi să ne concentrăm asupra
vieţii lor sexuale?”
4. Roagă-te, roagă-te, roagă-te! Când ne ducem la Dumnezeu
pentru tărie, El ne dă pacea care întrece orice pricepere. Uneori
trebuie să fac asta zilnic, iar alteori în fiecare ceas.
5. Citeşte, citeşte, citeşte! Citesc despre subiectul
homosexualităţii şi realizez că nu cunosc prea multe.
6. Vorbeşte cu alţii care au trecut prin aşa ceva. Grupul prin
e-mail Healing Hearts este grozav. Postări foarte bune, cu noi
mesaje zilnic.
7. Ignoră-i pe fariseii din biserică. Ştiu că sună rău, dar cei mai
mulţi din biserică au fost învăţaţi să condamne
homosexualitatea şi să nu iubească omul. Nu voi spune
niciodată: „Iubeşte păcătosul şi urăşte păcatul”, aceasta doar îi
îndepărtează pe cei cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex,
ci mă voi duce la ei aşa cum o face Isus – fără să le scuz păcatul.
- 110 -
 8. Citeşte Biblia. Dumnezeu vorbeşte mult despre toate
păcatele, nu doar despre homosexualitate.
9. Respiră... şi trăieşte fiecare zi pe rând. Niciunul dintre noi nu
ştie ce va aduce ziua de mâine.
10. Dă drumul copilului tău şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze.
Cred că dacă pot să rezolv problema asta, viaţa ar fi perfectă,
apoi realizez că mă joc de-a Dumnezeu.
[Ten Steps for the Parent with a Healing Heart. Copyright © 2006
Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

- 111 -
 CÂND CELOR DRAGI LE PASĂ

CE AM ÎNVĂŢAT CA MAMĂ
MARY LEBSOCK

Descoperirea homosexualităţii fiului meu m-a aruncat în

cea mai neagră disperare. Nici după ce trecuseră luni de zile
pline de tristeţe, nu aveam idee cum să ies din groapa disperării.
Într-o vreme, nici nu puteam să vorbesc despre evenimentele
din familia noastră, fără să izbucnesc în lacrimi. Îmi era extrem
de ruşine că fiul nostru cel mare, Kent, alesese să intre în
aşa-numitul stil de viaţă homosexual.
Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o, pe care o
scrisese Kent. Soţul meu şi cu mine l-am confruntat, iar el a
recunoscut că era implicat din punct de vedere homosexual.
Deşi am reuşit să îi spunem lui Kent că, în ciuda acestui
fapt, îl iubeam, ceva a murit înăuntrul meu. Imaginea celui care
crezusem că era fiul meu se schimbase pentru totdeauna. Toată
speranţa că viaţa mea avea sens, părea să fi dispărut din cauza
problemei copleşitoare din familia noastră.
„Eşti complet ratată ca mamă!”, mi-am zis mie însămi.
Opinia societăţii despre homosexualitate mă făcea să mă simt ca
un cetăţean de mâna a doua. Deşi ştiam că nu era adevărat, mă
simţeam ca singura mamă care se confruntase vreodată cu o
asemenea problemă.
Eram foarte îngrijorată din cauza viitorului lui Kent. Era un
tânăr strălucit. Mi se părea că renunţa la tot ce îi oferea viitorul
datorită implicării lui homosexuale.
Temeri secrete
Într-un fel, să aud vestea despre fiul meu nu a reprezentat
un şoc total pentru mine. Simţisem că ceva nu era în ordine de
când era copil şi trăisem cu o teamă secretă de când era
preşcolar. Întotdeauna am sperat că va „depăşi” ceea ce acum
ştiu că era o confuzie de identitate de inspiraţie demonică.
- 112 -
 Crescând, Kent era adesea izolat şi singur. De-a lungul
anilor, ne-am consultat cu profesorii lui, cu medicul lui pediatru,
cu medicul nostru de familie şi cu pastorii noştri, dar niciunul
nu părea să ştie ce era de făcut.
Dumnezeu mi-a arătat mai târziu durerea prin care trecea
Kent din cauză că era respins de tovarăşii lui de aceeaşi vârstă.
Mă doare acum să realizez că nici măcar nu a simţit că ne putea
face cunoscută această problemă nouă, părinţilor lui.
Când bomba implicării homosexuale a lui Kent ne-a lovit
familia, eu lucram cu normă întreagă în afara casei. Fiul nostru
mai mic avea mari greutăţi, fiind în ultimul an la liceu,
consumând droguri şi trăind în general într-un mod care nu ne
făcea plăcere. Astfel încât, deşi profund întristată de vestea lui
Kent, pur şi simplu, nu m-am putut confrunta cu ea. Din punct
de vedere emoţional, am învelit situaţia într-un ambalaj frumos
şi am notat pe el: „Mă voi ocupa mai târziu.” Aveam deja
destule probleme de rezolvat.
Trăind ca un robot
Am devenit un robot, făcând în fiecare zi ceea ce trebuia să
fac. Punând un picior înaintea celuilalt, speram că voi depăşi
cumva acea perioadă oribilă de paralizie emoţională. Ştiam că
eram încă în viaţă, deoarece simţeam intermitent durerea
dezamăgirii şi întristării din cauza tuturor problemelor din
familia noastră.
Stăteam la maşina de scris la serviciu, sperând că nimeni nu
va vedea lacrimile care mi se adunau în colţul ochilor. Nu
vroiam să ştie nimeni despre situaţia fiului nostru. Simţeam că,
dacă aveam să las vreodată garda jos ca să plâng cu adevărat, nu
voi mai putea să mă opresc niciodată.
Câteva luni mai târziu, au intervenit dintr-odată o mulţime
de schimbări. Am renunţat la slujba pe care o aveam de
treisprezece ani. Ne-am mutat din casa în care locuisem timp de
optsprezece ani într-o zonă îndepărtată, fiul nostru mai mic a
absolvit liceul şi a plecat de acasă, iar câinele familiei noastre,
care ne era atât de drag, a murit.

- 113 -
 Relaţia dintre soţul meu Bernie şi mine se deteriorase de-a
lungul anilor. Eu eram foarte imatură, iar soţul meu era adesea
necomunicativ. Toate aceste probleme de durată au provocat
un mare conflict în căminul nostru şi sunt sigură că i-a afectat şi
pe copiii noştri.
Date fiind ultimele evenimente, ajunsesem la capătul
puterilor. Bernie simţea că trebuia să acceptăm vestea despre
fiul nostru şi să continuăm să ne trăim viaţa, dar eu, pur şi
simplu, nu o puteam face. Nu l-am respins pe Kent niciodată,
dar nu puteam accepta modul în care trebuia drept dorinţa lui
Dumnezeu pentru viaţa lui.
Nu eram prea sigură ce spunea Biblia despre
homosexualitate şi am căutat chiar o portiţă de scăpare, dar nu
am găsit niciuna. Cu toate acestea, căutarea mea m-a dus la
Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi pe atunci nu ştiam, era începutul
vindecării mele. Dumnezeu m-a găsit pe când mă aflam în
groapa unei disperări adânci. Nu aveam nicăieri unde să mă uit
decât în sus. Domnul fusese mereu acolo, dar acum avea în
sfârşit parte de atenţia mea neîmpărţită.
Trecusem printr-un întreg proces al întristării: şoc, negare,
necredinţă. „Nu se poate întâmpla aşa ceva în familia noastră!”,
mă gândeam eu. Oscilam între panică şi jelire; petreceam zile
întregi fără să fac nimic altceva decât să plâng. Biblia spune că
Dumnezeu pune lacrimile noastre în burduful Lui
(Psalmul 56:8) şi cred că a umplut câteva butoaie cu lacrimile
mele.
Izolare
Nu vroiam să văd pe nimeni. În depresia şi izolarea mea,
dădeam „petreceri de compătimire” monumentale, la care nu
venea nimeni în afară de mine. Simţeam multă vină şi ruşine.
Mă tocmeam, de asemenea, cu Dumnezeu: „Dacă îl vei aduce
pe fiul meu pe calea cea bună, voi merge în Africa sau China!
Nu voi mai păcătui niciodată!” Cum credeam că aveam să
împlinesc măcar una din acele promisiuni, nu am idee – pe
vremea aceea de-abia funcţionam! Să coc o tavă de prăjituri era
o treabă prea grea pentru mine, ca să mă pot gândi la aşa ceva.
- 114 -
Ceea ce era foarte neobişnuit pentru mine, fiindcă în cea mai
mare parte a vieţii fusesem o persoană foarte capabilă.
Mi-am pierdut complet pofta de mâncare. Dacă nu ar fi fost
supa instant de roşii, cred că aş fi murit de foame. Aveam
accese în care tremuram şi nu am dormit o noapte întreagă mai
bine de un an. Cât despre sex, interesul meu personal era
aproape „mort”, ori de câte ori se punea problema unei relaţii
sexuale cu soţul meu, eu gândindu-mă doar la ceea ce făcea fiul
nostru din punct de vedere sexual.
Într-o zi, îmi era teamă că voi muri; în ziua următoare, mă
rugam să mor. În cele din urmă, a trebuit să fiu internată în
spital, dar după numeroase teste, medicii au ajuns la concluzia
că nu aveam nicio problemă fizică.
Soţul meu Bernie a înţeles că avea răspunderea unei soţii
atât de nervoasă şi de neliniştită, încât nu putea face faţă
situaţiilor simple, dar nu ştia ce să facă. Încerca să se confrunte
cu propria lui întristare şi ştia că nu-şi putea permite să-şi piardă
şi el echilibrul. În final l-am convins să meargă cu mine la un
psiholog pentru consiliere datorită problemelor din familia
noastră. Astfel am intrat în contact cu mânia şi resentimentele
pe care le înăbuşisem de-a lungul anilor. Dar psihologul nu a
putut să vindece cu adevărat ceea ce mă durea.
Găsind salvare
Într-o zi, pe când jeleam, am văzut la televizor campania
„Am găsit!” I-am încredinţat viaţa mea lui Isus, rugându-mă să
îmi ierte toate păcatele şi să Se ocupe de viaţa mea. Ştiam că El
nu putea înrăutăţi situaţia mai mult decât o făcusem eu deja. Am
ajuns să înţeleg că El îmi putea aduce o viaţă nouă. Am
descoperit că El îi iartă chiar şi pe părinţii care au încurcat
lucrurile.
Mai târziu, I-am cerut lui Isus să mă boteze cu Duhul Sfânt.
Puterea Lui a început să se manifeste în viaţa mea,
vindecându-mi inima rănită. Am învăţat cine eram eu în
Isus Hristos. Pentru că m-am supus lui Dumnezeu şi m-am
împotrivit Diavolului, el a fost nevoit să fugă. (Iacov 4:7) I-am
iertat pe cei faţă de care aveam resentimente, nu cu sentimentele
- 115 -
mele, ci printr-o alegere a voinţei. După o perioadă de timp,
Isus mi-a vindecat şi sentimentele. Cel mai bine a fost că am
putut să primesc de la Tatăl meu putere să mă iert pe mine
însămi. Am început să înţeleg: creştinismul nu înseamnă
creştinism de biserică – nu înseamnă nici măcar o biserică, ci o
relaţie cu Dumnezeu.
Ceva ce m-a ajutat cu adevărat a fost să înregistrez versete
pline de sens, lăsând spaţiu între ele, pentru a le repeta. Acesta a
devenit „micul meu dejun” spiritual în timp ce făceam treburile
casnice de dimineaţă.
Altceva ce a folosit Dumnezeu şi care a fost un ajutor şi o
binecuvântare atât pentru soţul meu, cât şi pentru mine, a fost
grupul de suport de la misiunea The King’s Ministries. Am întâlnit
acolo tineri eliberaţi de homosexualitate prin puterea lui
Dumnezeu. Ei ne-au iubit şi ne-au dat speranţă.
Vindecare emoţională
Soţul meu L-a primit şi el pe Isus Hristos, iar căsnicia
noastră a început să meargă mai bine, avându-l pe Isus în
centru. Bernie este acum cel mai bun prieten al meu, al doilea
după Isus. După o perioadă de timp, s-a îmbunătăţit şi relaţia
noastră cu amândoi fiii noştri. Am fost în stare să îi pun pe
altarul lui Dumnezeu, pentru că El m-a convins că avea un plan
mult mai bun decât mine pentru vieţile lor. Orice schimbări vor
apărea în ei, vor trebui să fie aduse de Dumnezeu.
Biblia mi-a dat promisiuni foarte importante pe care să mă
sprijin, precum Proverbe 11:21: „Sămânţa celor neprihăniţi va fi
scăpată.” Un alt verset care îmi dă speranţă este Fapte 16:31:
„Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Kent este
în inima mea, iar Dumnezeu mi-a dat speranţă reală pentru fiul
nostru.
Teologia mea este simplă: în fiecare moment al fiecărei zile,
ori ne punem de acord cu Dumnezeu şi Cuvântul Lui, ori ne
punem de acord cu Diavolul. Fiul nostru cel mic şi-a dedicat
viaţa Domnului şi ştim că Dumnezeu lucrează şi la salvarea
fiului nostru cel mare. I-am încredinţat deplin pe amândoi lui
Dumnezeu, iar acum am pace.
- 116 -
 [Mary Lebsock, What I’ve Learned as a Mother. Copyright ©
Mary Lebsock. Tradus şi publicat cu permisiune. Mary locuieşte
cu soţul ei în zona Denver, Colorado.]

CUM AM DEVENIT O MAMĂ PFOX

„Dar mami, cine vrea să petreacă vara la şcoală?” a protestat

fiul meu în vârstă de şaisprezece ani. „Elevii care primesc bursă
la colegiu!” am replicat eu. Astfel am început să îl încurajăm pe
fiul nostru să meargă la o şcoală de vară de stat pentru elevii
talentaţi, o şcoală prestigioasă cu program cu cazare, pentru care
fusese selectat.
Sunt o mamă PFOX (Parents and Friends of Ex-Gays and
Gays), sunt o mamă PFOX din anul în care fiul nostru s-a întors
acasă de la şcoala de vară, în acea vară crucială. Am nevoie de
suportul pe care PFOX îl oferă, pentru a face faţă. Aceasta este
povestea familiei noastre.
Fiul nostru a fost un copil încântător, un băiat dulce,
sensibil şi plin de compasiune. Având talentul de a se exprima, a
excelat la cântat şi la teatru. Singura problemă era... că aceste
abilităţi nu l-au făcut prea popular printre băieţii de la şcoala de
stat. Acum ştiu că la pubertate a devenit confuz. Fetele îl
iubiseră dintotdeauna. Avea multe prietene. Totuşi, era un
outsider pentru mulţi băieţi, deoarece nu era interesat de
sporturi, de exemplu. Am văzut situaţii când a fost respins de
tovarăşii lui de aceeaşi vârstă, dar fiul nostru părea doar să ridice
din umeri la asta. Acum, la pubertate, se simţea atras de
necunoscut, de băieţi, de genul celor de care a tânjit întotdeauna
să fie acceptat întru totul.
Fiind confuz, fiul nostru a fost încurajat de soţul meu şi de
mine să meargă la şcoala de vară pentru elevii talentaţi despre
care am amintit mai sus. Cum regretăm acum că l-am trimis
acolo! Acea experienţă a constituit catalizatorul care l-a împins
către o identitate „homosexuală” nou-dobândită, o identitate
greşită de care se agaţă încă. „Cum aşa?”, poate că vă întrebaţi.
Ei bine, în cele din urmă, am aflat că îndoctrinarea
- 117 -
pro-homosexualitate era propagată la acea şcoală (ca subiect al
„explorării”). De asemenea, printre alte filme permise, a fost
difuzat chiar şi un film explicit pro-homosexualitate
nerecomandat celor cu vârsta sub şaptesprezece ani fără acordul
părinţilor! Părinţii nu au fost informaţi că se va întâmpla aşa
ceva! Am descoperit aceasta când o prietenă de-a mea a
menţionat că o astfel de îndoctrinare avusese loc când ea însăşi
fusese la şcoala respectivă, pe când era adolescentă.
Am fost şocată, dar lucrurile începeau să aibă sens. Scumpul
nostru fiu se întorsese schimbat de la şcoala de vară! Pe vremea
aceea, parcă eram toţi într-un film de televiziune prost. Băiatul
nostru cândva dulce era acum ostil, denunţând în mod deschis
Biblia pe care familia noastră o preţuia atât de mult. Felul în
care se îmbrăca şi arăta s-a schimbat şi se întreba în mod
deschis dacă era bisexual. (Ce??? Nu am menţionat niciodată
acel cuvânt în casa noastră!) Acum avea prieteni noi, care făceau
şi ei caz de identitatea homosexuală şi insistau să trăiască în
subcultura homosexuală, cu îmbrăcămintea, muzica, filmele,
cărţile, limbajul, politica ei homosexuală etc. Până în ziua de
astăzi, ne simţim foarte vinovaţi! Eu am fost cea care l-am
încurajat cel mai mult pe fiul nostru să meargă la acea şcoală
sponsorizată de stat. De aceea, mi-am reprimat temerile, ca şi
realitatea acelei veri.
Totuşi, câţiva ani mai târziu, în vara anului 2004, am început
să simt un impuls distinct de la Dumnezeu de a investiga la ce
fusese expus fiul nostru şi de a face cunoscută povestea noastră
bordului de conducere al şcolii de vară. Am încercat să rezist
impulsului, dar a devenit mai puternic, în special după ce am
fost la evenimentele PFOX unde am primit suport de la alţi
părinţi. În cele din urmă, m-am rugat pentru călăuzire, iar
Dumnezeu mi-a dat curaj să înfrunt ceea ce eram pe cale să aflu.
L-am sunat pe directorul şcolii de vară.
Când a aflat, cu consternare, la ce fusese expus fiul meu, am
pornit împreună o investigaţie. Am căutat curriculumul din anul
în care fiul meu fusese la şcoala de vară şi am aflat că da, fusese
îndoctrinat intenţionat cu agenda pro-homosexualitate la unul
- 118 -
din seminarii şi că da, în timp se afla la şcoala de vară văzuse un
film explicit pro-homosexualitate, nerecomandat celor cu vârsta
sub şaptesprezece ani fără acordul părinţilor. M-am simţit ca şi
cum aş fi primit un pumn în stomac!
Deşi bănuisem dintotdeauna adevărul, realitatea că mintea
scumpului meu fiu fusese esenţialmente violată şi spălată era
aproape de nesuportat! Am plâns zile în şir. Cât a fost copil, îl
protejasem pe fiul meu de rău, cum ar face orice părinte. Nici
măcar nu avea voie să vadă filme nerecomandate celor sub
şaptesprezece ani fără permisiunea mea. Dar într-o vară
îngrozitoare, toate acestea s-au schimbat. Şcoala îl expusese pe
fiul meu la doctrina homosexuală, fără să-i ofere alternative la
homosexualitate şi fără să-i prezinte perspectiva foştilor
homosexuali.
După mai multă rugăciune, mi-am şters lacrimile cu hotărâre
şi mi-am făcut programare pentru a-i vedea personal pe cei din
conducerea şcolii de vară. Am bătut drumul până în capitala
statului în ziua programării, pentru a face cunoscută povestea
familiei mele! Vroiam ca alţi elevi talentaţi să nu mai fie răniţi
precum fusese fiul meu! Vroiam ca familiile să fie protejate! Cu
inima bătându-mi cu putere, am intrat în clădirea propriu-zisă a
administraţiei şi m-am îndreptat spre etajul la care urma să aibă
loc întâlnirea. Am ajuns prima în sala de conferinţe. Stând acolo
uitându-mă în jur, dintr-odată am realizat că nervozitatea îmi
dispăruse complet! Mă simţeam întru totul confortabil şi
învăluită de o pace minunată, ca şi cum Dumnezeu era chiar
acolo lângă mine!
Cei din conducere au intrat. Am relatat povestea familiei
mele, cum fiul meu fusese supus la îndoctrinare homosexuală la
prestigioasa lor şcoală şi cum se întorsese acasă cu o identitate
„homosexuală” nou-dobândită, şi că toţi noii lui prieteni etalau
o identitate homosexuală şi insistau să trăiască în subcultura
homosexuală, cu îmbrăcămintea, muzica, filmele, cărţile,
limbajul, politica ei homosexuală etc. Erau aproape ca o sectă.
Cei din conducerea şcolii păreau să mă asculte. Directorul
principal, care lucrase cu mine în acea vară la investigaţie, m-a
- 119 -
asigurat că subiectul homosexualităţii nu va mai fi abordat la
şcoala de vară cât timp va fi el director principal. Mi-au promis
apoi că pe viitor părinţii vor fi pe deplin informaţi despre
conţinutul tuturor sesiunilor, iar pentru ca elevul să vizioneze
filme, va fi cerută permisiunea părinţilor.
Să ajung mai repede la luna ianuarie a anului 2006. Mă aflam
la serviciu şi a sunat telefonul. Era Regina Griggs, Director
Executiv la PFOX, care ştia despre întâlnirea mea din vara
anului 2004 cu conducerea şcolii de vară de stat. M-a informat
că tocmai citise un articol în mass-media care descria cum o altă
familie fusese afectată negativ de experienţa fiului lor talentat, la
aceeaşi şcoală de vară, în vara ce tocmai trecuse (2005), din
cauza expunerii lui la îndoctrinarea homosexuală. „O, nu!”,
m-am gândit cu disperare. Ce se întâmplase cu promisiunile
şcolii?
Am contactat-o imediat pe mama din acel articol. Am vorbit
despre poveştile noastre similare. Fiul ei se întorsese acasă de la
aceeaşi şcoală, confuz cu privire la homosexualitate, din cauza
unui seminar homosexual la care participase şi au fost nevoiţi să
caute consiliere pentru întreaga familie. Fiul lor urmase un
seminar intitulat Noul adolescent homosexual, conceput de un
profesor homosexual. Cei doi instructori ai seminarului s-au
identificat ca homosexuali. Unul dintre ei este înregistrat ca
fiind coordonator de tineret pentru Parents, Families, and Friends
of Lesbians and Gays (PFLAG) şi a fost cercetat pentru acuzaţii
de activitate sexuală cu un elev de şaptesprezece ani. Acea
mamă mi-a spus şi că instructorii i-au încurajat pe elevi să
înfiinţeze cluburi homosexuale în şcolile lor după ce se
întorceau acasă şi că fiului ei i se spusese că Biblia nu se aplică
societăţii de astăzi.
M-am simţit atât de trădată că i se făcuse din nou rău unui
elev! Înfuriată, am telefonat conducerii şcolii. Am aflat că
directorul aprobase seminarul pro-homosexualitate ca sesiune
opţională în ultima săptămână de şcoală. Părinţii nu fuseseră
informaţi dinainte despre cursurile oferite, cum îmi promisese
conducerea şcolii cu un an în urmă. Directorul principal cu care
- 120 -
vorbisem atunci nu ştiuse că o asemenea sesiune fusese
aprobată şi prezentată.
Ce curajoasă este această familie! Cu curaj, şi-au făcut
publică povestea şi rămâne să decidă dacă vor deschide proces
civil împotriva prestigioasei şcoli de vară de stat pentru elevii
talentaţi. La început, m-am simţit atât de descurajată că
eforturile mele fuseseră zadarnice, deoarece, la urma urmei, era
clar că nu reuşisem să asigur protecţia necesară altor elevi şi
altor familii.
Dar cealaltă mamă mi-a mulţumit că am contactat-o,
accentuând că acum dovezile împotriva şcolii erau mai
puternice, fiindcă se cunoaşte că bordul de conducere al şcolii
cunoştea dinainte că un seminar care promovează agenda
pro-homosexualitate poate într-adevăr să aibă ca rezultat rănirea
unor copiii vulnerabili şi a familiilor lor. Cealaltă mamă şi cu
mine am decis să luptăm împreună, pentru a ne asigura că în
final elevii şi familiile lor nu vor mai fi afectaţi negativ, precum
au fost fiii noştri şi familiile noastre. Nu vom avea linişte până
va exista o protecţie adevărată, iar şcoala va fi monitorizată de
un comitet de supraveghere din afară! Avem nevoie de
rugăciunile voastre, în timp ce pornim această luptă vitală.
Minţile şi sufletele copiilor sunt în joc!
[J., How I Became a PFOX Mom. Copyright © Parents and
Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu
permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul
www.pfox.org.]

CRESCUTĂ SUB UMBRELA LGBT

Dawn Stefanowicz a crescut într-un cămin în care dorinţele

sexuale ale adulţilor erau mai presus de nevoile şi binele ei.
Astăzi ea luptă pentru căsătoria tradiţională şi pentru dreptul
copiilor de a avea o mamă şi un tată.
Căsătoria între persoanele de acelaşi sex este o chestiune
controversată, care atrage atenţia multor politicieni şi celebrităţi şi
căreia i se acordă o atenţie deosebită la ştiri. În timp ce
- 121 -
dezbaterea se află în plină desfăşurare, o problemă centrală este
trecută cu vederea, crede autoarea şi vorbitoarea canadiană
Dawn Stefanowicz: cum îi afectează pe copii faptul de a creşte
într-un cămin în care părinţii sunt de acelaşi sex?
Multe state permit deja cuplurilor de acelaşi sex să adopte
copii, o practică ce va fi şi mai mult consolidată prin lege,
deoarece mai multe state eliberează certificate de căsătorie
cuplurilor homosexuale. Mai mult, unii homosexuali au proprii
lor copii din relaţii heterosexuale anterioare cu persoane de sex
opus. Dawn prezintă un punct de vedere rareori auzit în
discuţiile publice; tatăl ei a fost implicat activ în stilul de viaţă
homosexual, iar ea se descrie ca fiind „crescută sub umbrela
LGBT” [gay, lesbiene, bisexuali şi transgenderi].
Dawn s-a născut în Toronto. Tatăl ei a devenit un
homosexual activ de la o vârstă fragedă. Era un om de afaceri
de succes. Dorind copii, s-a căsătorit, iar din relaţie s-au născut
Dawn şi cei doi fraţi ai ei, unul fiind geamăn cu ea. După ce
Dawn şi fratele ei au fost concepuţi, tatăl lor a pus capăt
relaţiilor sexuale cu soţia lui şi a căutat relaţii homosexuale în
locuri de întâlnire pentru homosexuali renumite din Canada şi
Statele Unite. Dawn era adesea dusă în multe locaţii de acest
gen, chiar şi când era copil. Tatăl ei a avut numeroşi iubiţi
homosexuali şi i-a adus în familie. La vârsta de cincizeci şi unu
de ani, în 1991, a murit de SIDA.
Astăzi Dawn locuieşte în Ontario, Canada. Este contabil
autorizat, creştină, apărătoare publică al copiilor care cresc în
cămine cu cupluri de sex opus căsătorite şi apărătoare vocală a
căsătoriei tradiţionale. Este căsătorită de douăzeci şi opt de ani
cu un bărbat şi are doi copii adolescenţi. În anul 2007 a publicat
Ieşind dintr-o situaţie dificilă: Impactul creşterii şi educării copiilor de către
părinţi homosexuali, o carte despre experienţa ei de a fi crescut în
lumea LGBT. Cu ocazia celei de a cincea aniversări de la
apariţia cărţii ei, a discutat cu revista Raportul Lumii Catolice.
Jim Graves: De ce ai decis să împărtăşeşti în cartea şi
prelegerile tale publice povestea creşterii tale „sub umbrela
LGBT”?
- 122 -
 Dawn Stefanowicz: M-am simţit îndatorată. Am depus
mărturie în faţa Comitetului Afacerilor Legale şi Constituţionale ale
Senatului Canadian la Ottawa în anul 2004, pentru a-i convinge să
nu includă „orientarea sexuală” în legea delictelor bazate pe ură,
din cauza restricţionării libertăţii de exprimare şi a libertăţii
religioase. Ulterior am depus aceeaşi mărturie în faţa conducerii
unei şcoli. Aproape imediat, activiştii „gay” care fuseseră aduşi
cu autocarele – şi ar trebui să spun că îmi displace termenul
„gay”, dar este atât de folosit în zilele noastre, încât îl voi folosi
– au început să strige la mine în timp ce îmi ţineam discursul,
încât nu se mai putea auzi ce spuneam. Am fost întreruptă de o
mulţime de ori. Am fost îngrijorată pentru propria-mi siguranţă,
aşa că am rugat un gardian de pază să mă însoţească până la
maşină. Am mers acasă şi am început să scriu cartea. Vroiam
să-mi împărtăşesc experienţa de a fi fost crescută într-un cămin
cu părinţi de acelaşi sex.
Graves: Un lucru pe care îl accentuezi este că nu ai observat
niciodată o relaţie monogamă în familia ta.
Stefanowicz: Corect. Pentru copiii ca mine, doar fiindcă
părinţii sunt „parteneri”, nu înseamnă că sunt şi monogami.
Monogamia în comunitatea de homosexuali înseamnă
„monogamie în serie”, adică ai un singur partener pentru câteva
luni şi apoi mergi mai departe sau eşti într-o singură relaţie, dar
simultan ai parteneri multipli. Studiile arată că majoritatea
relaţiilor masculine homosexuale devin deschise încă din primul
an. Un articol recent publicat în New York Times a confirmat
acest fapt – 50% dintre „căsătoriile” între persoane de acelaşi
sex devin deschise, adică se „deschid” spre alţi parteneri sexuali
încă din primul an. Tatăl meu putea fi într-o relaţie de
„dedicare” pe termen lung cu partenerul lui, dar exista o
înţelegere cu partenerul lui că vor exista relaţii sexuale şi cu alţii.
Am crescut fără să fiu înconjurată de cupluri heterosexuale
obişnuite. În casa noastră se aflau partenerii tatălui meu şi alţi
prieteni ai lui, iar ei mă luau adesea la locurile de întâlnire ale
comunităţii LGBT. Eram doar un copil, dar am fost expusă la
activităţi sexuale făţişe. De exemplu, pe când aveam doar nouă
- 123 -
ani, tata m-a luat cu el la un magazin erotic din centrul oraşului.
A motivat că vrea să fiu expusă sexualităţii devreme în viaţă, ca
să nu fiu pudică. Nu exista nicio intimitate în privinţa
sexualităţii. Sexul era ceva foarte public; era parte a culturii
homosexuale.
Mă lua să văd şi lucrări de artă ale artiştilor homosexuali, ale
căror picturi şi sculpturi integrau simboluri falice. Mă lua chiar
pe plajele de nudişti unde se întâlneau bărbaţii homosexuali.
Vroia chiar să mă dezbrac şi eu, dar nu am făcut-o. În locuri ca
acelea bărbaţii se „pescuiau” reciproc, propunându-se unul
altuia pentru sex. Existau locuri prin apropiere unde puteai
merge să faci sex. Exista o întreagă reţea; dacă venea poliţia, se
anunţau unul pe altul şi se opreau din activitatea sexuală.
Toate acestea erau înaintea erei internetului, dar tot exista o
reţea incredibilă, pe care comunitatea homosexuală o folosea
pentru a se informa despre locurile de întâlnire unde puteau
merge pentru o „partidă rapidă de sex”. Astfel de locuri puteau
fi plaje publice, săli de sport sau chiar parcuri din apropierea
locurilor de joacă pentru copii. Tatăl meu mergea în căutare de
parteneri sexuali în diferite locaţii peste tot în Canada. Îi plăcea
să vină şi în Statele Unite; oraşele lui favorite erau
San Francisco, Miami şi Fort Lauderdale. Căuta parteneri
sexuali în locuri publice, găsea pe cineva în doar câteva minute
şi mergea apoi undeva pentru a face sex.
De altfel, tata deţinea şi un apartament în centrul oraşului,
lângă biroul său, unde se putea întâlni cu cineva pentru sex
rapid.
Odată, pe când eram prin clasa a zecea, am fost încântată
fiindcă tata a venit la şcoală pentru a mă vedea cum cânt în
orchestră. Nu o mai făcuse niciodată. I-am văzut ochii holbaţi
când a văzut băieţii adolescenţi cântând pe scenă cu mine.
Atunci mi-am dat seama că nu se afla acolo pentru mine, ci ca
să găsească bărbaţi tineri.
Graves: Cu timpul, când ai crescut, tatăl tău te-a folosit şi ca
„momeală” pentru a atrage bărbaţi cu care dorea să aibă sex.

- 124 -
 Stefanowicz: Da. Mă îndemna să mă îmbrac provocator, să
port o anumită bluză scurtă, şi mergeam astfel împreună în
căutare de parteneri sexuali în locuri publice. Un bărbat se poate
identifica drept homosexual, dar tata ştia că lor le plăceau şi
tinerele frumoase şi atractive. Sau puteam fi un mod de a atrage
atenţia bărbaţilor bisexuali sau heterosexuali.
Tatălui meu îi plăceau bărbaţii bine îmbrăcaţi, curaţi şi
respectabili, care erau mai tineri cu vreo zece ani decât el. Era
întotdeauna cu câte un bărbat mai tânăr decât el, niciodată de o
vârstă cu el sau mai bătrân. Cunoşteam o grămadă de bărbaţi
homosexuali care aveau o preferinţă pentru băieţi adolescenţi
care abia ajunseseră la pubertate. Îi căutau în special pe cei
vulnerabili, ai căror taţi erau absenţi din familii.
Graves: Ai obiectat vreodată la modul în care tatăl tău te
folosea astfel?
Stefanowicz: Nu-mi plăcea, însă eram devastată. Vroiam
să-i fac pe plac şi să petrec timp cu el. De fapt, îi căutam
dragostea şi căutam să fiu acceptată de el. Dar în schimb trebuia
să-l accept eu pe el.
Graves: Iar tatăl tău a adus mulţi bărbaţi în casa voastră
pentru sex.
Stefanowicz: Da. Asta a fost copilăria mea într-o mediu
homosexual. Nu era un mediu sigur pentru creşterea copiilor.
În primul rând, eşti expus la multe boli. Nu ştiu cum să mă
exprim altcumva: sexul homosexual este mizerabil şi
dezordonat. Vedeam cearşafuri murdare, acoperite de spermă,
materii fecale şi gel lubrifiant. Prezervativele nu făceau parte din
decor. Nu se ştia de SIDA pe atunci. De fapt, ani de zile mai
târziu, când i-am împărtăşit medicului meu de familie cum am
crescut, m-a trimis să fac aceleaşi analize la sânge pe care le
făceau cei care erau implicaţi în relaţii homosexuale.
Diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau pentru o vreme în camera
noastră recreaţională. Pe când tata avea vreo treizeci de ani, un
tânăr artist în vârstă de optsprezece ani a venit să locuiască cu
noi. Aveau o relaţie sexuală, dar mergeau şi singuri la agăţat de
bărbaţi. Aduceau bărbaţi acasă pentru sex în grup. Ochii mei de
- 125 -
copil au văzut o grămadă de lucruri. Nu era o imagine frumoasă
sau roză.
Fratele meu geamăn a văzut odată o partidă de sex în grup.
Nu înţelegea cum de tata putea săruta alţi bărbaţi, dar nu-i putea
arata afecţiune lui.
Graves: Ai fost abuzată sexual?
Stefanowicz: Am imagini de abuz sexual în mintea mea; am
avut coşmaruri despre asta. Mama mi-a confirmat că am fost
abuzată sexual de tata pe când eram bebeluş, dar nu a putut să
confirme imaginile din mintea mea în care eram cu tatăl meu şi
cu alţi bărbaţi. Mulţi alţi copiii, care sunt acum adulţi, care
provin ca şi mine dintr-un mediu homosexual, mi-au împărtăşit
că au fost abuzaţi. Există un risc mai mare de abuz într-un astfel
de mediu.
Graves: Au fost partenerii tatălui tău drăguţi cu tine?
Stefanowicz: Câteodată găteau pentru mine, mă ajutau la
lecţii sau mă duceau la anumite activităţi. Dar nu se aflau în casa
noastră pentru mine sau pentru fraţii mei; erau acolo pentru
tata. Şi eu, şi fraţii mei simţeam că nu eram importanţi. De
altfel, chiar dacă diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau cu noi pentru
o vreme, ei nu au fost niciodată pentru noi ca un părinte sau ca
un membru de familie.
Ar trebui să adaug că eu, ca femeie, nu m-am simţit
valorizată, apreciată sau iubită. Era un mediu înjositor pentru
mine. Am văzut multă confuzie privind identitatea sexuală; de
exemplu, câteodată tata se îmbrăca în haine pentru femei. Sau îl
vedeam pe câte un partener al tatălui meu că adopta un rol de
„pseudofemeie”.
Graves: Ai fost martoră la moartea multora dintre ei.
Stefanowicz: Da. Unii prieteni ai tatălui meu s-au sinucis.
Alţii au murit de SIDA. L-am văzut cu ochii mei chiar pe tatăl
meu murind de SIDA.
Graves: Unde a fost mama ta în tot acest timp?
Stefanowicz: Mama a fost grav bolnavă de diabet cronic de
la vârsta de optsprezece ani. Era de altfel şi o persoană cu un
caracter slab. Se simţea rănită şi singură, dar nu se opunea pe
- 126 -
faţă la ceea ce se întâmpla. Vedea anumite lucruri şi pleca. Din
cauza bolii şi pasivităţii ei, încă de la vârsta de opt ani aveam o
mulţime de responsabilităţi. Cea mai mare parte a gătitului şi
curăţeniei cădea în sarcina mea.
Când s-au căsătorit, tata nu a avut nicio intenţie să-i fie
credincios; s-a căsătorit cu ea doar pentru că vroia copii. După
ce eu şi fratele meu geamăn ne-am născut, relaţiile lor sexuale au
luat sfârşit.
Mama îl însoţea pe tata în vizitele lui în subculturile LGBT.
De fapt, ea însăşi s-a implicat într-o relaţie cu o femeie, cam în
perioada adolescenţei mele. Îmi amintesc că îi vedem pe
partenerii tatălui meu cum îi aranjau mamei părul, i-l pieptănau
sau i-l puneau bigudiuri.
Graves: Îţi urăşti tatăl?
Stefanowicz: Nu, întotdeauna l-am iubit pe tata, chiar dacă
ce a făcut mi-a cauzat atât de mult stres, singurătate şi
coşmaruri. Eram supărată pe tata din cauză că a pus nevoile lui
mai presus de persoana mea. Simţeam întotdeauna riscul de a fi
înlăturată, aşa cum i-a înlăturat pe mulţi parteneri de-ai lui. Îi
căutam doar dragostea, dar el nu putea exprima afecţiune faţă
de mine.
Când era pe moarte, m-am rugat într-un mod special pentru
el. Vroiam să-l iert şi să capăt şi eu pace. Într-adevăr, l-am iertat.
Graves: Cum au fost ultimii săi ani?
Stefanowicz: Îi era dificil să se deplaseze, deci îi era greu să
meargă în zonele în care putea căuta parteneri sexuali în locuri
publice. SIDA i-a cauzat pete violete pe faţă şi pe corp, pe care
încerca să le ascundă cu cosmetice, cămăşi cu mâneci lungi şi
pantaloni. A început să slăbească şi şi-a pierdut energia. Ştia că
se afla în faţa unei situaţii grave. Se simţea singur, de aceea
încercam constant să-i spun că-l iubesc. Câteodată nu vroia să
aibă nimic de-a face cu mine. Dar am învins până la urmă. În
timp, mi-a împărtăşit neliniştile sale interioare. A fost abuzat
sexual când era copil; tatăl lui a fost un alcoolic violent. A fugit
de acasă la cincisprezece ani. Asta m-a ajutat să-l înţeleg şi să-l
iert. Ştiam că nu mă puteam elibera dacă nu-l iertam.
- 127 -
 Totuşi, încă mai aveam resentimente faţă de partenerii
tatălui meu, în special faţă de ultimul. El şi tata au avut o relaţie
„deschisă” timp de paisprezece ani. Mama nu era prezentă, el
era cel care îl îngrijea pe tatăl meu. Tata era destul de înstărit, iar
el ştia că putea obţine averea tatălui meu când acesta avea să
moară. Niciunul dintre partenerii tatălui meu nu a fost ca un
părinte adoptiv pentru mine; de fapt, eram ofensată că tata
petrecea prea mult timp cu ei, şi nu cu mine. Ultimul său
partener a murit de SIDA în 1996.
L-am văzut pe tata cu o zi înainte de a muri. Era puternic
anesteziat cu calmante şi în dureri cumplite. M-a recunoscut cu
greutate. I-am ţinut mâna. Tata i-a zis partenerului său: „Spune-i
că o iubesc.”
Am observat şi că tata încă mai păstra o poză cu o barcă pe
o mare liniştită pe care o cumpărasem pentru el cu mulţi ani în
urmă. Am fost mulţumită că încă o păstra. Asta mi-a arătat că o
preţuise. M-am rugat ca tata să capete pacea descrisă în tablou.
Graves: Iar acum, fiind adultă, ţi-ai revenit din experienţele
negative ale copilăriei?
Stefanowicz: Pe la vârsta de treizeci de ani am făcut
treisprezece luni de terapie. Zeci de ani am avut parte de
insecuritate, depresie, deprivare de somn şi confuzie sexuală.
Vindecarea mea a inclus confruntarea cu realitatea şi iertarea.
Graves: Cum a fost primită cartea ta?
Stefanowicz: Mulţi o susţin. Peste cincizeci de copii
crescuţi în cămine cu părinţi de acelaşi sex, care sunt acum
adulţi, m-au contactat, identificându-se cu experienţele mele.
Bărbaţi care trăiesc în stilul de viaţă homosexual mi-au scris
căutând răspunsuri. „Cum pot părăsi comunitatea
homosexuală?”, mă întreabă ei, „fără suportul familiei sau al
comunităţii, de care am nevoie?” Ei caută dragoste, compasiune
şi ajutor. Le spun că nu sunt obligaţi să meargă pe acelaşi drum
ca tatăl meu.
Aceşti oameni recunosc că s-au gândit doar la ei când s-au
implicat sexual în relaţii cu alţi bărbaţi. Nu au văzut că alegerile
pe care le fac îi rănesc pe alţii. Se bucurau doar de plăcerea de
- 128 -
moment şi ignorau consecinţele. Iar femeile care se confruntă
cu probleme lesbiene mă întreabă adesea despre mama.
Graves: Ce le spui criticilor tăi?
Stefanowicz: Mulţi sunt amăgiţi de acceptarea
homosexualităţii în cultura noastră. Nu se gândesc la implicaţiile
pe termen lung pe care acest mod de viaţă le are asupra copiilor.
Dacă sunt critici răutăcioase, nu le răspund. Dacă sunt
respectuoase, le răspund. Le spun că tatăl meu nu a găsit
niciodată fericirea. Le fac cunoscut că îmi pasă de ei, că le
înţeleg circumstanţele şi că am compasiune faţă de ei. Le spun
că trebuie neapărat să găsească suport într-o comunitate în care
să poată fi oneşti, să caute iertare şi să găsească mântuire prin
Cristos.
Graves: Mulţi critici susţin că nu toţi homosexualii trăiesc o
viaţă de promiscuitate ca tatăl tău.
Stefanowicz: Este adevărat. Dar dacă te asociezi cu
comunitatea homosexuală, există un risc mai ridicat de a te
implica sexual cu parteneri multipli. Studiile indică un nivel înalt
de promiscuitate la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi, iar incidenţa
bolilor cu transmitere sexuală continuă să fie mult mai ridicată
la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi. Tatăl meu nu a fost unic în
căutarea de parteneri sexuali în locuri publice; sunt mulţi alţi
bărbaţi care au o energie nesfârşită în a se azvârli în legături
amoroase de moment.
Graves: Ai fost, de asemenea, în contact cu misiunea
catolică Courage pentru cei cu atracţie faţă de persoanele de
acelaşi sex.
Stefanowicz: Da. Cofondatorul său, Părintele John Harvey,
a fost incredibil de suportiv faţă de mine. M-a numit o femeie
curajoasă, fiindcă mi-am făcut cunoscută povestea.
Graves: Şi care este părerea ta despre presiunile care se fac
pentru recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?
Stefanowicz: Am depus mărturie în faţa oficialităţilor din
Canada, Statele Unite şi în alte locuri. Expun pe scurt povestea
mea, iar apoi le reamintesc că, din punct de vedere istoric şi
religios, căsătoria tradiţională este semnificativă. Este liantul
- 129 -
care ţine strâns legate cultura şi societatea noastră, stabilind
cadrul în care copiii pot fi educaţi cel mai bine într-un mediu
sigur.
Apoi este problema monogamiei, despre care am discutat, şi
importanţa pentru copii de a avea atât un tată, cât şi o mamă, de
a avea rude de care sunt legaţi la nivel biologic. Identitatea,
siguranţa şi sentimentul de apartenenţă ancestrală vin din
cunoaşterea mamei noastre şi a tatălui nostru, ceea ce se pierde
în uniunile homosexuale.
Fiecare copil doreşte să crească alături de părinţii lui
biologici, care să-şi fie credincioşi unul altuia. Copiii nu doresc
stresul enorm de a creşte cu părinţi care pun pe primul plan
preferinţele lor sexuale. Trei decenii din viaţă mi-am văzut tatăl
trecând de la o relaţie sexuală la alta. Aceasta era prioritatea
vieţii lui. Un copil nu poate avea nevoile relaţionale şi spirituale
împlinite într-un astfel de mediu.
Precum am spus, am fost foarte devastată în copilărie. Să fac
lucrurile imorale pe care mi le cere tatăl meu să le fac? Cum să îl
onorez pe tatăl meu într-un asemenea mediu? Şi cum rămâne cu
nevoile mele? Sentimentele mele nu contează, dar sentimentele
tatălui meu şi ale partenerilor lui contează?
Copiilor nu le pasă dacă lumea este „gay” [„veselă”, în limba
engleză, n. trad.] şi prietenoasă, ei vor doar să petreacă timp cu
tatăl lor. Au nevoie de o familie stabilă, cu părinţi de sex opus
căsătoriţi, de o comunitate şi de o şcoală care să împărtăşească
valori comune. Au nevoie, de asemenea, de fundamentele unei
credinţe religioase. Sunt, într-adevăr, atacată de activişti fiindcă
promovez această perspectivă, dar nu le răspund cu ură. Grija
mea cea mai mare este pentru copii.
Am fost născută sub umbrela comunităţii LGBT. Nu am
ales eu asta. Să ies de sub acea umbrelă a fost pentru mine un
drum singuratic. Dar faptul că am făcut-o mi-a dat o libertate şi
o fericire pe care vreau să le împărtăşesc şi altora.
[Dawn Stefanowicz, Raised Under the GLBT Umbrella.
Copyright © 2012 Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu
permisiune. Interviul a apărut iniţial în The Catholic World Report,
- 130 -
www.catholicworldreport.com. Dawn este autoarea cărţii Out From
Under: The Impact of Homosexual Parenting. Jim Graves este un
autor catolic care locuieşte în Newport Beach, California.
Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul personal al
autoarei, www.dawnstefanowicz.com.]

DIN ADÂNCIMILE DISPERĂRII LA O STARE DE LAUDĂ

TERRI BROWN

Poate că îmi pierdeam minţile. La urma urmei, nu era ca şi

cum tocmai aş fi aflat despre homosexualitatea lui. Trecuseră
câţiva ani de atunci şi făcusem ceea ce îmi spuseseră să fac cei
mai mulţi oameni: „Acceptă pur şi simplu!”
„Nu pot respira!”, a fost primul meu gând când m-am trezit
în acea noapte. Era de parcă ceva mare şi negru m-ar fi ţintuit
de pat şi eram paralizată de teamă. După ceea ce a părut a fi o
eternitate, mi-am înfruntat teama şi m-am aşezat pe marginea
patului. Tocmai văzusem pe cineva punând o armă la capul
fiului meu şi apăsând pe trăgaci. Un alt coşmar despre fiul meu
homosexual; era al doilea vis oribil în numai câteva săptămâni.
M-am uitat la ceas şi m-am gândit să-l sun să văd dacă era bine
(locuieşte în alt stat), dar apoi m-am gândit: „Este miezul nopţii,
o să creadă că mi-am pierdut complet minţile.”
Nu la mult timp după acele vise, căţeluşul meu Cody a
dispărut. Devenisem mai ataşată de acest câine decât îmi
dădusem seama. Dimineaţa, în momentele mele de linişte, când
lacrimile îmi curgeau, Cody venea şi îşi punea capul mic pe
piciorul meu, ca să mă mângâie. Am pus afişe în tot oraşul, l-am
căutat cu înflăcărare, ne-am rugat pentru întoarcerea lui şi, de
câteva ori pe zi, ieşeam afară şi îl strigam.
Când lipsea deja de două săptămâni, am stat într-o noapte
pe veranda din spate şi am strigat la Dumnezeu, spunând:
„Doamne, ştiu că este doar un câine şi că nu pot continua să-l
caut sau să jelesc astfel, deci Te rog să fie bine şi să nu sufere.”
Câteva zile mai târziu, prin circumstanţe foarte „ciudate”, l-am
primit pe Cody înapoi. Domnul mi-a vorbit foarte clar şi mi-a
- 131 -
zis: „Terri, dacă Îmi pasă destul ca să am grijă să-ţi dau câinele
înapoi, cu cât mai mult Mă îngrijesc de copilul tău!”
Coşmarurile au încetat!
Au trecut treisprezece ani de când am aflat despre
homosexualitatea fiului meu. Uneori, când împărtăşesc aceasta
unor părinţi care tocmai au descoperit lupta copilului lor, de
aceeaşi vârstă cu fiul meu, le văd privirile panicate. Unii s-au
exprimat chiar: „Nu pot să rezist atâta timp!” Depun mărturie
că da, poţi rezista cu ajutorul Domnului. Nu am început această
călătorie fiind sănătoasă din punct de vedere emoţional şi, cu
siguranţă, nu am început-o fiind foarte dependentă de El. Am
trecut de la a a-i spune iniţial fiului meu că dacă avea să adopte
acest stil de viaţă, nu va locui cu noi, ca să mergem în baruri
homosexuale cu el şi cu partenerii lui, susţinându-i stilul de
viaţă. Apoi am trecut de la încercarea de a-l „repara”, la a-l pune
jos, la picioarele lui Isus, ceea ce am făcut mai mult de o dată.
Când am încetat să încerc să îmi anesteziez durerea cu alcool,
am început să simt fiecare emoţie care însoţeşte o asemenea
încercare.
Domnul nu m-a părăsit niciodată. De fapt, mi-a dat
instrucţiuni specifice despre ce trebuia să fac. Mai întâi, trebuie
să îmi iubesc fiul necondiţionat. Admit că am fost puţin
ofensată când Domnul mi-a băgat prima dată aceasta în cap:
„Ei bine, bineînţeles, îl iubesc, Doamne!” Apoi El mi-a explicat
că prin aceasta înţelegea că trebuia să îi spun şi să îi arăt fiului
meu că îl iubeam. El are nevoie să ştie că nimic nu va putea
schimba vreodată asta. Uneori, ca părinţi punem semnul egal
între a le arăta dragoste copiilor noştri şi a le scuza păcatul.
În al doilea rând, mi-a spus să nu încetez să mă rog pentru
eliberarea lui. Ceea ce părea destul de uşor, dar să continui să
mă rog, făcând aceeaşi cerere iar şi iar, fără să aibă loc o
schimbare, cere perseverenţă şi răbdare, dar El mi le-a dat pe
amândouă.
În al treilea rând, trebuie să susţin adevărul pe care îl afirmă
Cuvântul Său despre homosexualitate. Aceasta a cauzat uneori

- 132 -
separare între mine şi fiul meu, dar am învăţat să îi dau drumul
şi să-L las pe Dumnezeu să Se ocupe de asta.
Când apar situaţii la care nu sunt sigură cum să reacţionez,
trebuie să mă las condusă de Duhul. Uneori trebuie să vorbesc;
alteori să rămân tăcută. Am ajuns să am o nevoie disperată de
Dumnezeu în circumstanţele mele şi Îi spun regulat că, dacă nu
va schimba stilul de viaţă al fiului meu, el singur nu şi-l va
schimba. El mi-a dat libertatea să rămân într-o relaţie bună cu
fiul meu, fără să fac compromisuri cu privire la adevăr.
„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să
facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie
slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii
vecilor! Amin.” (Efeseni 3:20-21)
În vara anului 1995, mă aflam undeva între ceaţă şi cer
senin, încă încercând să înţeleg cum trebuia să mă poziţionez în
circumstanţele date.
Fusesem într-o stare foarte rea în toamna anului 1994 şi Îl
auzisem pe Duhul Sfânt spunându-mi să privesc ţintă la Isus.
Mă aflam încă în procesul de a o face, iar Dumnezeu, cu
răbdare, a încercat să-mi cucerească inima rănită atunci când am
făcut o călătorie pentru a-l vizita pe fiul meu. Nu ştiam nimic
despre „bisericile homosexuale” sau despre zone specific
homosexuale din oraş, dar călătoria mi-a oferit posibilitatea de a
afla şi despre unele, şi despre celelalte. Nu bănuiam că în acel
weekend Dumnezeu urma să-mi schimba viaţa şi întreaga
perspectivă despre homosexuali. Petreceam timp cu fiul meu şi
cu câţiva prieteni ai lui (pe care până atunci doar îi tolerasem,
pentru a fi lângă el). Intram şi ieşeam din magazine, restaurante
şi baruri şi deodată, parcă un văl mi s-a ridicat de pe ochi şi am
putut să privesc în străfundul sufletelor celor din jurul meu. A
fost atât de dureros, încât am început să plâng. Fiul meu m-a
întrebat: „Mami, ce s-a întâmplat?” Nu am putut să exprim în
cuvinte; nu mai simţisem niciodată aşa ceva.
Mai târziu, în acelaşi an, când am auzit chemarea la misiune
a foştilor homosexuali, am realizat ce se întâmplase. Dumnezeu
făcuse ca strigătele inimii mele să treacă dincolo de fiul meu, la
- 133 -
toţi cei care se luptă cu zdrobirea sexuală. El mi-a dat un dar
minunat, împărtăşindu-mi ce vedea şi simţea pentru ei. De
atunci nu am mai fost niciodată aceeaşi!
În următorii trei ani, Dumnezeu a adus o vindecare
uimitoare în viaţa mea. Ştia că aveam nevoie de ea înainte de a
putea sluji altora şi, în special, înainte de a fi capabilă să arunc o
privire asupra modului în care am contribuit la atracţia fiului
meu faţă de cei de acelaşi sex. Când am început să învăţ despre
rădăcinile şi cauzele homosexualităţii şi să văd cum structura
familiei noastre a condus la slăbiciunea fiului meu, durerea şi
regretul pe care le-am simţit au fost devastatoare.
Ce face un părinte când realizează că, deşi neintenţionat, a
contribuit la suferinţa copilului său? Îi mulţumesc lui
Dumnezeu că înaintasem destul în călătoria mea cu El, pentru a
fi capabilă să alerg la El cu problema mea. Eu nu o puteam
rezolva, soţul meu nu o putea rezolva – nimeni nu o putea face
în afară de Isus. Aveam nevoie de El, pentru ca adevărul Lui să
pătrundă în mine. Aveam nevoie de El, pentru a pune ordine în
haos. El m-a ajutat să îmi asum greşelile, să mă pocăiesc de ele,
să primesc iertarea Lui şi să înţeleg că nu eu îl făcusem pe fiul
meu homosexual. Mulţi factori contribuiseră la aceasta, inclusiv
alegerile mele, dar slavă Domnului, ele pot fi răscumpărate!
Dumnezeu a revărsat asupra mea îndurarea, harul şi iertarea
Lui şi mi-a schimbat radical viaţa. Mi-a dat armele credinţei şi
rugăciunii pentru războiul spiritual în care sunt implicată şi îmi
îngăduie să slujesc în misiunea Lui. În ce loc mai onorat m-aş
putea afla chiar acum, aşteptând cu speranţă ca Dumnezeu să
lucreze? Cei care trăiesc liberi de homosexualitate sunt printre
cei mai fericiţi oameni pe care îi cunosc şi cum binecuvântează
ei inima mea de mamă! Ei ştiu unde au fost (în Egipt) şi ştiu
unde se duc (în ţara promisă), iar „bucuria Domnului este tăria
lor”. (Neemia 8:10)
Îl iubesc pe fiul meu atât de mult, iar acum îi iubesc şi pe
prietenii lui! Sunt aşa de mândră de el pentru că rabdă toate şi
înfruntă în continuare viaţa cu curaj, hotărâre, cu un minunat
simţ al umorului şi cu o inimă iubitoare. Ştiu că inima lui a fost
- 134 -
sensibilă faţă de Dumnezeu când era mic. La vârsta de trei ani, a
stat în faţa bisericii şi a cântat: „El este crinul din vale, steaua
strălucitoare de dimineaţă, El este cel mai frumos din zece mii,
pentru sufletul meu.”
De aceea, astăzi am încredere că Cel care a început o lucrare
bună în el, o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Hristos Isus.
Acesta nu este sfârşitul!
[Terri Brown, Depths of Despair to a Posture of Praise.
Copyright © Terri Brown. Tradus şi publicat cu permisiune.
Terri şi John au doi fii, în vârstă de douăzeci şi nouă şi
douăzeci şi trei de ani. Terri a fost cofondatoare, iar în prezent
este Director Executiv la misiunea The Master’s Design din
West Monroe, Louisiana, unde conduce un grup de suport
pentru familiile şi prietenii homosexualilor. Ea este implicată
activ în Grupul de Acţiune pentru Slujirea Homosexualilor al
Convenţiei Baptiste de Sud. Poate fi contactată telefonic la misiunea
Master’s Design la numărul (01)318.396.9218.]

DRAGOSTEA, CHEIA PENTRU O INIMĂ

VINDECĂTOARE
RENEE BOYLE

Renee şi soţul ei, Mike, sunt doi dintre membrii fondatori ai grupului
Healing Hearts, un grup de suport confidenţial pentru părinţii şi familia
celor care se confruntă cu atracţia pentru persoanele de acelaşi sex.
În 1990 am început să mă rog specific ca să învăţ cum arată
dragostea necondiţionată. Nu-mi fusese niciodată arătată când
eram copil şi chiar nu aveam idee ce este. Nu ştiam că doi ani
mai târziu vor începe adevăratele lecţii despre dragoste. Vedeţi,
în toamna anului 1992, fiul nostru ne-a spus că este
homosexual.
Primii doi ani au fost duri. Fiul meu şi cu mine fusesem
întotdeauna apropiaţi, iar acum eram înstrăinaţi. Soţul meu şi cu
mine nu am spus nimănui, de teama reacţiei oamenilor. Fiind
creştini, nu ştiam cum ar fi trebuit să acţionăm. Să-l dăm afară
din casă ori să-i predicăm ori de câte ori aveam prilejul? Sau
- 135 -
Dumnezeu vroia să facem ceva mai radical? Poate că
Dumnezeu vroia să-l iubim?
Da, bineînţeles că aveam să-l iubim. Rugăciunii mele de a
învăţa să iubesc i se răspunsese.
După ce am auzit-o vorbind pe Barbara Johnson în 1993,
am contactat-o, sperând că mă va pune în legătură cu alţi părinţi
din zona Detroit care purtau aceeaşi povară. Din păcate, nu
existau grupuri la care să mă poată trimite. Dar mi-a dat numele
unei alte doamne, care căuta şi ea suport. Nu ne-am simţit în
stare să începem ceva atât de formal ca un grup de suport
adevărat, dar se pare că Domnul avea alte planuri, iar un an şi
jumătate mai târziu, pe 11 septembrie 1994, când patru cupluri
s-au întâlnit într-o casă din Sterling Heights, a luat naştere
Healing Hearts.
La acea primă întâlnire, am găsit înţelegere şi multă
mângâiere, ştiind că nu eram singuri. Trei dintre cele patru
cupluri au vorbit despre anii când au mers la consiliere şi despre
gândurile de sinucidere; am discutat despre durerea şi tristeţea
noastră din cauza înstrăinării de copiii noştri; şi ne-am
împărtăşit preocuparea şi dorinţa ca ai noştri copii să-L
cunoască şi să-L onoreze pe Dumnezeu. Vroiam să ştim cum ne
va susţine credinţa noastră creştină.
Întâlnirea m-a ajutat mai mult decât ani întregi de terapie. La
scurt timp după întâlnire, am decis că vrem să ajutăm alţi
părinţi, să facem cunoscut la cât mai mulţi că nu sunt singuri şi
să le oferim aceeaşi mângâiere pe care am găsit-o noi unul în
celălalt. Vroiam ca părinţii creştini să ştie că nu sunt nevoiţi să
aleagă între credinţă şi copilul lor. Vroiam să le facem cunoscut
că pot să-şi iubească copiii, ţinându-se în acelaşi timp de
credinţă.
De atunci, am oferit suport prin întâlniri lunare, e-mail,
apeluri telefonice şi întâlniri private la cerere. Am stabilit
parteneriate cu Barbara Johnson, Reconciliation Ministries, Focus on
the Family şi diferite biserici din zona de sud-est a Michigan. Am
întâlnit părinţi din Toledo până la Traverse City; din

- 136 -
Port Huron până la Lansing; am vorbit chiar cu părinţi din alte
state şi am vorbit şi cu partenerii copiilor noştri, pentru a-i ajuta.
Preţuim suportul pe care l-am primit de la
Reconciliation Ministries atunci când Tom Cole, Dan Hitz şi alţii
ne-au ajutat să ne înţelegem copiii puţin mai bine. Conferinţe ca
cele ale Love Won Out ne-au oferit informaţii nepreţuite; fapte
care contracarează părerile populare, dar greşite despre
homosexualitate, din societatea noastră şi din mass-media. Ştim
acum că schimbarea este posibilă – nu numai pentru copiii
noştri, dar şi pentru noi înşine. Avem speranţă – speranţă
pentru familiile noastre şi speranţă în Domnul nostru, care face
nemăsurat mai mult decât gândim sau cerem noi. Cel mai
important, învăţăm ce este cu adevărat dragostea necondiţionată
a lui Dumnezeu.
Lectură recomandată de Renee Boyle
Where Does A Mother Go To Resign? – Barbara Johnson
Aceasta este prima carte pe care o recomandă Healing Hearts
părinţilor care suferă. Printr-o abordare unică şi foarte onestă a
modurilor greşite de a reacţiona la vestea devastatoare,
Barbara Johnson istoriseşte cum a descoperit că fiul ei este
homosexual. Veţi râde şi veţi plânge împreună cu ea când veţi
afla cum a renegat-o fiul ei şi cum s-au împăcat după
unsprezece ani lungi. Veţi afla cum să găsiţi eliberare de durere
şi cum să vă învăluiţi în mângâierea lui Dumnezeu.
[Renee Boyle, Love – The Key to a Healing Heart. Copyright ©
2003 Renee Boyle. Tradus şi publicat cu permisiune.]

DUMNEZEU MI-A SALVAT CĂSNICIA

KATHY GILMORE

După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a

comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi, începând din ziua
căsătoriei noastre.
Paul şi cu mine ne-am cunoscut la scurt timp după ce
terminasem colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic şi, în clipa
în care l-am văzut, am ştiut că avea să fie soţul meu. Nu a fost
- 137 -
tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de
siguranţă şi dedicare, de care nu m-am îndoit niciodată că venea
de la Dumnezeu. Dar la a doua noastră întâlnire, o bombă a
zguduit imaginea idilei mele din Eden. La capătul cărării pe care
ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi mi-a spus: „Vezi
bărbaţii aceia? Sunt homosexuali. Şi aşa sunt şi eu.” Au fost
ultimele cuvinte rostite înainte de o tăcere care a durat două ore.
Milioane de întrebări se luptau pentru atenţia mea în acele
prime momente şi aveam de luat decizii care urmau să
întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă
întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”
Am crescut fiind educată în creştinism şi ştiam ce credeau
creştinii, dar ce credeam eu rareori influenţa ceea ce simţeam
sau făceam. Am fost întotdeauna copilul normal din familia
noastră, arătând bine şi făcând tot ce trebuia. Dar ceea ce nu
vedea nimeni era partea murdară a vieţii mele, mânia, teama,
autocompătimirea şi egoismul, care se dădeau grozav în
spectacol. În ciuda înfăţişării mele exterioare inocente, în clasa a
cincea am avut prima mea experienţă sexuală, cu prietena mea,
în timp ce petreceam noaptea acasă la ea. Pe vremea aceea nu
ştiam ce era sexul homosexual, nici măcar ce era sexul, dar
ştiam ce mă făcea să mă simt bine.
Când am crescut şi mi-am îndreptat atenţia spre băieţi, toate
relaţiile mele au presupus o anumită formă de contact fizic. Dar
stimularea fizică nu mi-a putut niciodată satisface dorinţa de
dragoste şi intimitate. Eram permanent în căutarea reasigurării
că eram iubită şi, cu cât căutam mai mult să fiu iubită, cu atât
eram mai puţin capabilă să iubesc pe cineva. După ce, an după
an, am trecut de la un prieten la altul, am ajuns, în cele din
urmă, la concluzia că nu puteam iubi pe nimeni îndeajuns –
eram egoistă, infidelă şi doream să găsesc pe cineva care m-ar fi
făcut să mă simt iubită şi satisfăcută. Eram atât de singură, încât
am fost nevoită să mă întreb pe mine însămi: „Ce cred eu cu
adevărat?”
Desigur, ştiam că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar
aceasta nu era acelaşi lucru cu a înţelege că a murit pentru
- 138 -
lucrurile de care îmi era atât de ruşine. A murit din cauza
explorării sexuale pe care o făcusem cu prietena mea. A murit
din cauza promiscuităţii mele cu prietenii mei. A murit din
cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită, dorinţă care a motivat
o căutare nesfârşită a unei ultime idile. A murit pentru
momentele când am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le
fac şi a murit pentru ocaziile când ar fi trebuit să fac ceva şi nu
am făcut. Cu alte cuvinte, a murit pentru toate lucrurile greşite
din viaţa mea. Faptul că am înţeles aceasta mi-a pus
convingerile în acord cu experienţa mea personală – şi am
descoperit că Isus a murit pentru mine, o păcătoasă.
Nu ştiam dacă homosexualitatea era ceva cu care te naşti sau
în care intri, dar ştiam că Biblia o numea păcat (Levitic 18:22,
Romani 1:24-27, 1 Corinteni 6:9-11) – exact lucrul pentru care a
murit Isus şi exact lucrul de care eram vinovată şi eu. Scripturile
ne spun că orice fărădelege este păcat şi că orice păcat are
aceeaşi pedeapsă şi aceeaşi rezolvare. Când Paul mi-a dezvăluit
lupta lui cu homosexualitatea, am fost nevoită să recunosc că
lupta lui cu păcatul nu era atât de diferită de lupta mea. Nu mă
îndoiam că Paul Îl căuta pe Dumnezeu din toată inima
(Ieremia 29:13) şi că Dumnezeu nu va renunţa la copilul Său.
(Deuteronom 31:8) Dacă eu credeam cu adevărat că Isus a
murit pentru ca să biruim păcatul, atunci acest păcat nu era atât
de diferit. Mai devreme sau mai târziu, păcatul va pleca, fiindcă
păcatul nu poate continua în prezenţa unui Dumnezeu sfânt.
Zece luni mai târziu eram deja căsătoriţi.
După cinci ani de căsnicie, pe când eram însărcinată cu al
doilea copil, Paul m-a anunţat că vroia să divorţeze, după care
s-a mutat cu un bărbat. Mi-a spus că cea mai lungă perioadă în
care îmi fusese credincios a fost de opt luni şi că numărul
partenerilor pe care îi avusese era imposibil de estimat. Pe
vremea aceea, SIDA era subiectul dominant în mass-media, iar
ştirea despre promiscuitatea lui a fost devastatoare pentru mine.
Biblia spune: „Dragostea... acoperă totul, crede totul,
nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni13:4, 7), dar era
ceea ce îmi cerea Dumnezeu să fac în situaţia dată? Bineînţeles
- 139 -
că Dumnezeu trebuie să ne iubească astfel, dar pentru mine, să
iubesc pe cineva atât de mult, când îmi făcuse aşa ceva, era o
nebunie! Cum puteam îndura respingerea pe care o simţeam
datorită faptului că prefera un bărbat? Cum puteam spera că o
căsnicie ca a noastră putea fi restaurată, după atât de multă
infidelitate? Şi, în primul şi în primul rând, cum puteam îndura
riscul ca copiii mei să fie infectaţi cu o boală ca SIDA? Dacă
dragostea nu va pieri niciodată, era dragostea suficientă pentru
a-mi da speranţă? Credeam cu adevărat că dragostea lui
Dumnezeu pentru mine era de ajuns pentru a iubi chiar şi în
acea situaţie?
Paul s-a întors la scurt timp după ce se mutase cu acel
bărbat. Hotărâse că nevoile copiilor lui erau mai importante
decât satisfacerea propriilor sale dorinţe egoiste pentru sex,
identitate, libertate şi plăcere. Pe cât de nobil era acest motiv, nu
prea era un motiv pe care să clădeşti o căsnicie. Când a venit
acasă, era de parcă trăiam cu un străin. Bărbatul pe care îl
cunoscusem şi pe care îl iubisem nu mai exista – cineva care m-
a minţit, m-a înşelat, a furat intimitatea sexuală care ar fi trebuit
să fie numai a mea, îl înlocuise pe bărbatul cu care mă
căsătorisem. Nu numai că temelia încrederii dintre noi fusese
clătinată, dar el ne expusese pe copiii noştri şi pe mine şi la un
risc fizic. Indiferent cât de mult am încercat să îl iert şi să las
trecutul în urmă, iertarea în sine nu era suficientă pentru
restaurarea relaţiei noastre. Deşi Paul susţinea că nu mai ducea
un stil de viaţă homosexual, continua tiparul izolării emoţionale,
autosatisfacerii şi independenţei, ori de câte ori exista stres sau
conflict. Drept rezultat, mă trata mai mult ca pe un obiect, decât
ca pe o fiinţă – un obiect care era un duşman al dorinţelor lui şi
care îi amintea de eşecurile lui. Distanţarea emoţională,
minciuna şi controlul manipulator au continuat.
Eram confuză deoarece, din punct de vedere sexual, Paul
dorea un bărbat. Nu eram îndeajuns de femeie? Eram prea
masculină fiindcă aveam părul scurt şi nu-mi plăcea să port
rochii? Cum putea pretinde că mă iubea, când era atât de rece şi
de distant cu privire la durerile şi nevoile mele? Dacă aş fi avut
- 140 -
ca rivală o femeie, aş fi ştiut cum să-mi măsor puterile cu ea,
cum să mă compar cu ea şi cum să lupt. Dar cum puteam lupta
împotriva unui bărbat, pentru afecţiunea şi intimitatea soţului
meu? Din fericire, am învăţat că nu puteam. Dacă m-aş fi
concentrat asupra faptului de a mă compara cu un rival, nu aş fi
înţeles niciodată propria mea identitate în Hristos. (Galateni 6:4,
Efeseni 1) Aveam nevoie să-mi înţeleg identitatea – ceea ce mă
făcea valoroasă în ochii lui Dumnezeu, pentru a şti cine eram în
Hristos şi ce vroia El să devin. Fie că soţul meu avea să mă
preţuiască, fie că nu, trebuia să fiu o femeie aprobată şi
acceptată de Domnul meu. Trebuia să trăiesc realitatea relaţiei
mele cu Dumnezeu în propria-mi viaţă, confruntându-mă cu
păcatul meu, umblând în ascultare şi trăind în speranţă într-un
mod personal, înainte de a-i putea ofer ceva lui Paul.
Pentru a restabili încrederea în relaţia noastră, a trebuit să
înţeleg că toţi suntem pe de-a-ntregul păcătoşi. În final, singurul
lucru de care puteam fi sigură în ceea ce îl privea pe Paul, era că
păcatul lui mă avea să mă rănească, fără îndoială, din nou – dacă
nu sexual, atunci financiar sau în ce privea timpul lui, sau în ce
privea priorităţile lui. Deşi homosexualitatea era o problemă
uriaşă, ea nu constituia singura manifestare a păcatului în
căsnicia noastră. Nici nu înlătura lucrurile bune din căsnicia
noastră; el era un tată minunat, avea mare grijă de noi din punct
de vedere material şi era de mare ajutor în jurul casei. Chiar
dacă deseori părea gelos pe relaţia mea cu Dumnezeu, era şi cel
mai mare suporter al meu în dorinţa mea de a deveni femeia
care vroia Dumnezeu să fiu. În final, încrederea mea pentru
siguranţă şi speranţă trebuia să se bazeze pe Dumnezeu şi
numai pe Dumnezeu, nu pe abilitatea lui Paul de a trăi o viaţă
dreaptă. (Mica 7:5-7) În plus, să mă încred în Dumnezeu
însemna să am încredere în abilitatea lui Dumnezeu (nu în
abilitatea mea!) de a face din Paul o făptură nouă, fie că avea să
fie evident rapid, fie că nu. (2 Corinteni 5:17)
În următorii zece ani, Dumnezeu a făcut încet, încet
schimbări emoţionale şi spirituale în Paul, atunci când a început
să-şi asume identitatea masculină, care el credea că îi lipsea.
- 141 -
Între timp, Dumnezeu m-a înscris la o şcoală specială în care
lucrul zilnic la clasă includea iertarea, supunerea, binecuvântarea
celor care mă persecutau şi scoaterea unui par după altul din
proprii mei ochi. Am devenit în mod intim familiarizată cu 1
Corinteni 13, verset cu verset, când am învăţat să mă
concentrez zilnic asupra speranţei, nu a trecutului, asupra
credinţei, nu a eşecului, şi să mă încrezând în adevărul
caracterului lui Dumnezeu, mai mult decât în fragilitatea
succesului sau eşecului omenesc. Am învăţat să nu păstrez, în
mod activ, o înregistrare a greşelilor, neîngăduind minţii mele să
stăruie asupra evenimentelor din trecut. Am învăţat să mă bucur
de realitatea calităţilor bune ale lui Paul, în loc să mă bucur în
nenorocirea mâniei, autocompătimirii sau fricii. În toate
circumstanţele, ştiam că pe primul loc trebuia să fie relaţia mea
cu Dumnezeu trebuia să fie – indiferent ce făcea Paul. Am
început privesc Biblia ca pe izvorul deciziilor şi valorilor mele,
un instrument practic pentru schimbarea gândurilor şi
sentimentelor mele, nu o carte cu poveşti frumoase şi idei
teologice profund abstracte. Viaţa mea de rugăciune s-a
schimbat, devenind o comunicare în ambele sensuri, în care mai
mult ascultam decât vorbeam. Dumnezeu a început să sufle
suflare de viaţă în Cuvântul Său, când timpul pe care îl
petreceam cu El a devenit intim, iar iubirea pe care mi-o oferea
Dumnezeu a devenit mai importantă pentru mine decât nevoile
sau dorinţele mele.
Între timp, încercarea lui Paul de a dobândi încredere în
sine, independenţă şi o „imagine masculină” ne-a dus pe un
pământ virgin, unde am construit o casă din buşteni şi am trăit
patru ani şi jumătate fără electricitate, dintre care trei ani şi fără
apă curentă. Pe vremea aceea, aveam cinci copii şi îi şcolarizam
acasă la o lampă cu petrol lampant. Vieţile noastre erau un
amestec de bine şi rău, libertate şi control, manipulare, minciună
şi adevăr. Ca firele dintr-un material ţesut, adesea era dificil de
spus care era rezultatul trecutului său şi care era rezultatul
alegerilor de fiecare zi.

- 142 -
 Apoi o altă bombă a lovit ţesătura vieţilor noastre. În decurs
de un an, trei membri ai familiei noastre au fost diagnosticaţi cu
hepatită B, o boală răspândită în mod obişnuit în comunitatea
homosexuală. Deoarece, pentru a-şi trata propria boala, soţul
meu lua o medicaţie care îi schimba dispoziţia, când a încercat
să-mi spună vestea proastă despre copilul nostru, discuţia
noastră a devenit violentă, iar eu m-am ales cu multiple vânătăi.
La soţul meu şi la unul dintre copii boala era cronică – conform
medicului nostru, o stare care la copii era intratabilă, incurabilă
şi care, în cele din urmă, avea să fie fatală. Sentimentul că eram
trădată şi părăsită de Dumnezeu a fost dincolo de puterea mea
de a îndura.
Avusesem încredere în Dumnezeu că îmi va proteja copiii,
când îi îngăduisem lui Paul să se întoarcă acasă. Eram, prin
urmare, responsabilă pentru această boală deoarece îi
îngăduisem să se întoarcă, expunându-ne la un asemenea risc,
totul fiindcă vroiam să supravieţuiască căsnicia noastră? Timp
de zece ani avusesem încredere în Dumnezeu că soţul meu îmi
spunea adevărul, că devenise o făptură nouă în Hristos şi că
biruise păcatul în Numele lui Isus. Chiar dacă avea să reziste
căsnicia noastră, nu aveam să fim niciodată liberi de efectele
păcatului. Chiar dacă iertam, chiar dacă aveam încredere în
pretenţia de nevinovăţie a soţului meu, chiar dacă îl iubeam cu o
dragoste jertfitoare, necondiţionată, boala avea să-şi bată
întotdeauna joc de libertatea pe care am tânjit să o avem faţă de
trecut. Siguranţa calmă, care venea de la Dumnezeu, când am
realizat prima dată că Paul va fi soţul meu, părea să se afle în
contrast evident cu durerea, respingerea, singurătatea şi ruina pe
care le adusese căsătoria noastră. Eram „o femeie părăsită şi cu
inima întristată, ... o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită”.
(Isaia 54:6) Fiecare fărâmă de credinţă, speranţă şi dragoste era
smulsă în batjocoră din fiecare celulă a fiinţei mele.
Am strigat: „Dumnezeule! Nu înţeleg! Copilul meu este
nevinovat!” La care El mi-a răspuns: „Înţeleg.” „Dar copilul
meu va muri din cauza păcatului tatălui său!” Iar El mi-a
răspuns: „Copilul meu a murit din cauza păcatelor tale.” Am
- 143 -
strigat: „Dar nu merită să moară!” El mi-a răspuns: „Nici Fiul
Meu nu a meritat să moară.”
Mai bine de şapte ani avusesem obiceiul să-mi petrec prima
oră din zi cu Domnul, citind, rugându-mă, studiind şi
memorând. Mă străduisem din greu să fiu o împlinitoare a
Cuvântului şi să pun în practică ceea ce citeam.
Dar aceasta era mai mult decât puteam îndura. Nu aveam
credinţă ca să înfrunt ceea ce părea să reprezinte restul vieţii
mele. În mânia şi disperarea mea, I-am zis lui Dumnezeu: „Am
terminat! Nu pot continua. Chiar dacă eşti real, nu mai vreau să
Te urmez. Nu pot şi nu voi crede în Tine când mă doare atât de
tare.” Iar El mi-a răspuns, purtându-mă în gând, relatare după
relatare, de la Geneza la Apocalipsa, întrebându-mă: „Care parte
nu este adevărată? Ce vei face mâine dimineaţă când te vei
scula? Unde altundeva te vei duce? Eu voi fi întotdeauna cu
tine.” Când nu aveam destulă credinţă pentru a merge înainte,
Dumnezeu mi-a dat credincioşia Lui de-a lungul secolelor, pe
care să mă bazez. Când durerea mea era atât de mare, încât
vroia să distrugă relaţia mea cu Dumnezeu, El a adus viaţă în
relaţia noastră şi a făcut ca ea să continue.
În următoarele patru luni, am jelit din cauza impactului
păcatului în vieţile noastre. Am plâns, am postit şi m-am rugat
până în punctul în care soţul meu, copiii noştri, pastorul nostru
şi mulţi prieteni au crezut că pierdusem contactul cu realitatea.
Într-o noapte, după ce soţul meu s-a întors de la un weekend
Promise Keepers [bărbaţii membri în această organizaţie creştină
fac promisiunea de a depune eforturi pentru a practica puritatea
spirituală, morală, etică şi sexuală, n. trad.], am avut o
confruntare spirituală, în care soţul meu a renunţat la dedicarea
lui spirituală faţă de plăcerea sexuală, la resentimentul şi
amărăciunea lui faţă de divorţul părinţilor săi şi faţă de
abandonul emoţional, faţă de mândria lui de a încerca să-şi
controleze viaţa şi vulnerabilitatea, şi faţă de răzvrătirea lui de a
gândi că se afla mai presus de lege şi că era imun faţă de
judecată. Am avut momente extraordinare de rugăciune şi

- 144 -
curăţire, care au durat patru ore în prima noapte, prelungindu-se
apoi în următoarele două săptămâni.
Desigur că existase pocăinţă, ca şi rugăciune în diferite
perioade în căsnicia noastră, dar de data aceea, în suveranitatea
lui Dumnezeu, puterea şi profunzimea rugăciunii noastre au
fost mult mai mari. A apărut o schimbare imediată în
comportamentul lui Paul, care s-a vădit în câteva dintre cele mai
surprinzătoare domenii. Fără să se gândească măcar, a început
să-şi pună centura de siguranţă, conducea diferit, resentimentul
lui faţă de părinţii mei s-a evaporat, a încetat să controleze unde
mă duceam, nu se mai simţea constrâns să viziteze locuri unde
era ispitit sexual, era mai greu pentru el să-i recunoască pe cei
care duceau un stil de viaţă homosexual, dar mai uşor pentru
mine, Scripturile au devenit reale şi vii pentru el, a încetat să
ascundă cum îşi cheltuia banii, chiar obiceiurile lui de a mânca
s-au schimbat. Uneori schimbările au luat o întorsătură
amuzantă, ca atunci când l-am sunat pe pastorul nostru, plină de
încântare, deoarece pentru prima dată soţul meu aruncase o a
doua privire unei femei frumoase. Cele mai multe femei ar fi
fost geloase, dar eu eram încântată. Sau ca atunci când soţul
meu neînfricat nu a putut întoarce maşina pe un drum plin de
noroi, fiindcă era prea nervos deoarece se afla prea aproape de
marginea drumului. Literalmente, arăta şi acţiona ca un om nou.
Ţesătura pe care o alcătuise vieţile noastre s-a descâlcit şi s-a
transformat în fire individuale. Unele fire erau rămăşiţe ale
vechiului mod de a gândi al lui Paul. Dar când au apărut la
suprafaţă, suflarea Cuvântului lui Dumnezeu le-a alungat cu
uşurinţă, deşi înainte păreau de nestăpânit. Alte fire, ale
caracterului, integrităţii, sincerităţii, smereniei şi răbdării, cu greu
vizibile înainte, au devenit vii şi puternice, şi au început să ţeasă
un material nou pentru familia noastră.
Cu doi ani în urmă, ni s-a cerut să participăm la un studiu
experimental pentru un nou tratament pentru hepatita la copii.
Ceea ce puteau oferi ei, în cel mai bun caz, era o atenuare a bolii
copilului nostru, care urma cel puţin să întârzie efectele bolii şi
să-i prelungească speranţa de viaţă. Era un studiu orb şi nici
- 145 -
măcar medicul nu avea să ştie dacă primeam de fapt tratamentul
sau doar un placebo. După un an întreg în program, nu numai
că medicamentul a lucrat, ci rezultatele au indicat că boala era
de fapt vindecată – virusul nu mai era detectat, nu mai era
capabil să se reproducă, iar anticorpii erau activi în distrugerea
oricăror celule noi ale viruşilor. A fost primul caz din clinica
respectivă în care s-au obţinut asemenea rezultate.
Fără intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, nu cunosc
niciun părinte care să fi putut accepta cu credincioşie
suveranitatea lui Dumnezeu moartea aşteptată a unui copil.
M-am luptat adesea cu întrebarea de ce uneori Dumnezeu
vindecă, iar alteori nu. Vindecarea copilului nostru a fost cu
adevărat un dar al harului lui Dumnezeu, nu ceva dobândit prin
destulă credinţă, nu ceva meritat printr-o dreptate mai mare sau
ceva împlinit printr-o rugăciune mai bună, mai eficientă.
Ceea ce rugăciunea a făcut, a fost să asigure comunicarea
necesară în relaţia dintre Dumnezeu şi mine, şi să facă posibilă
renunţarea la drepturile mele de mamă în faţa suveranităţii unui
Dumnezeu puternic, care îl iubea pe copilul meu mai mult decât
îl iubeam eu. Rugăciunea a fost vehiculul prin care l-am
încredinţat pe copilul meu în grija lui Dumnezeu, unde voia Lui
se înfăptuieşte, nu voia mea. Ea a fost jertfa prin care l-am pus
pe copilul meu pe altar, am ridicat cuţitul şi I-am îngăduit lui
Dumnezeu să Se îngrijească de mielul de jertfă. (Geneza 22:8)
Iar credinţa a fost procesul prin care am ales să cred că
Dumnezeu este bun, chiar dacă fiecare fărâmiţă a experienţelor
mele îmi spuneau altceva. Credinţa ne îngăduie să privim
dincolo de lumea văzută şi să alegem să acţionăm bazându-ne
pe lumea nevăzută. (2 Corinteni 4:17-18) Credinţa ne permite să
sperăm că este autentic caracterul lui Dumnezeu, că El este Cel
care spune că este, indiferent de circumstanţele în care ne aflăm.
Credinţa este absolut sigură că, indiferent de rezultat,
Dumnezeu a acţionat şi va acţiona în favoarea noastră, după
cum vede El potrivit atunci când Îl căutăm cu sinceritate.
(Evrei 11:1, 6) În final, experienţele sau încercarea noastră de
moment nu constituie esenţa sau ansamblul vieţilor noastre. Nu
- 146 -
vom cunoaşte rezultatele finale până ce nu vom sta înaintea
tronului harului Său. Între acum şi atunci, restul este numai
presupunere şi nu ştim cu adevărat ce se va întâmpla, cum va
folosi Dumnezeu un anumit eveniment sau orice eveniment
pentru a aduce glorie Numelui Său.
Am fost deseori întrebaţi cum ne-am descurcat să le spunem
copiilor noştri despre trecutul tatălui lor. La început, erau mult
prea mici pentru a înţelege. Deoarece sunt şcolarizaţi acasă şi
rareori se uită la televizor, ştiau puţine despre homosexualitate;
nu am făcut din ea un secret, numai că nu au întrebat niciodată.
Când boala ne-a lovit familia, am vorbit despre căderea omului,
despre consecinţele păcatului şi despre ramificaţiile pe termen
lung ale alegerilor noastre, chiar de când suntem copii. Am
încercat să îi învăţăm principiile biblice ale înţelepciunii, harului,
iertării şi speranţei, crezând că era mai important să îi învăţăm
cum să facă faţă vieţii, având frică de Dumnezeu, decât să îi
protejăm de realitate sau să îi expunem la cunoştinţe
nenecesare, atunci când erau prea mici pentru a le face faţă. Am
crezut că, la timpul potrivit al lui Dumnezeu, adevărul şi
experienţa îi vor pregăti pentru ceea ce vor avea nevoie.
Cu câţiva ani în urmă, un activist în căutare de semnături
pentru o iniţiativă pro-homosexualitate împotriva discriminării,
l-a abordat pe soţul meu. Fără să ştie că fiica noastră cea mare
se afla lângă el, Paul şi-a făcut cunoscută mărturia. După ce a
auzit întreaga poveste, singura întrebare a fiicei noastre a fost:
„Ce este discriminarea?” A fost ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi
pus mâinile peste urechile ei, iar ceea ce a spus Paul în rest a
zburat pe deasupra capului ei. Pe de altă parte, cu un an în
urmă, când aceeaşi fiică, acum în vârstă de şaisprezece ani, ne-a
întrebat, în sfârşit, ce fel de misiune făceam şi de ce, i-am
răspuns cu sinceritate. Când i-am zis că îi ajutam pe cei implicaţi
în homosexualitate fiindcă experimentasem aceasta în căsnicia
noastră, singura ei întrebare a fost: „Cine a fost homosexual, tu
sau tata?” După ce am discutat despre evenimentele trecutului şi
despre impactul pe care homosexualitatea l-a avut asupra
familiei noastre, răspunsul ei a fost: „Cunosc destule despre
- 147 -
relaţia voastră cu Dumnezeu pentru a şti că v-aţi ocupat de
păcatul din trecut. Acum, cum pot să vă sprijin mai bine când Îl
faceţi cunoscut pe Isus altora?”
De una singură nu aş fi putut înfăptui niciodată ceea ce a
cerut Dumnezeu de la mine – anii mei de început au arătat-o.
Nu mă pot salva pe mine însămi, nu mai zic de soţul meu sau
de altcineva. Dar când luăm hotărârea de a-L primi pe Isus ca
Domn, renunţăm la dreptul de a face ceea ce face pe placul
dorinţelor noastre egoiste. Nu mai slujim propriile noastre
nevoi şi pofte. În schimb, Isus Îşi trăieşte viaţa în noi. Devenim
trupul în care Îşi împlineşte El voia.
În februarie 2001, Paul şi cu mine vom sărbători a
douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. El este un om nou,
întru totul liber de homosexualitate. Iar eu sunt o fiinţă nouă,
deoarece am învăţat să îngădui dragostei lui Dumnezeu să
prindă viaţă în mine.
[Kathy Gilmore, God Saved My Marriage. Copyright ©
Kathy Gilmore. Tradus şi publicat cu permisiune. Kathy şi soţul
ei sunt coordonatorii misiunii Metanoia Ministries. Pot fi
contactaţi la adresa: Metanoia Ministries,
Spokane, P.O. Box 1045, Veradale, Washington 99037, USA.]

EXPERIENŢA UNUI COPIL

DAWN STEFANOWICZ

Numele meu este Dawn Stefanowicz. Am crescut într-un

cămin homosexual în timpul anilor 1960 şi 1970 în Toronto.
Când eram copil am fost expusă la subculturile LGBT şi la
practici sexuale explicite, care sunt parte a lor.
Tatăl meu a fost abuzat sexual şi fizic în copilărie de alţi
băieţi mai mari. Datorită acestui lucru, s-a luptat cu depresia,
problema controlului, izbucniri de mânie, tendinţe suicidare şi
dependenţe sexuale. A încercat să-şi împlinească nevoile
legitime de susţinere, afecţiune şi atenţie din partea tatălui său,
prin relaţii pasagere şi promiscue. Prin urmare, el şi partenerii

- 148 -
lui au fost expuşi la diferite boli cu transmitere sexuale, în
călătoriile lor prin întreaga Americă de Nord.
De la o vârstă fragedă, am fost expusă la un limbaj sexual
explicit, la stiluri de viaţă autoindulgente, la diferite subculturi
LGBT şi la locuri de vacanţă pentru homosexuali. Când eram
copil, sexul mi se părea benevol. Am fost martoră la manifestări
atotcuprinzătoare ale sexualităţii, inclusiv la sex în băi publice,
travestire, sodomie, pornografie, nuditate homosexuală,
lesbianism, bisexualitate, corupere de minori, voyeurism şi
exhibiţionism. Se făcea referire la sadomasochism, iar aspectele
lui erau demonstrate. În relaţiile tatălui meu, alcoolul şi
drogurile erau deseori factori care contribuiau la diminuarea
inhibiţiilor.
M-am aflat într-o situaţie de risc ridicat de expunere la boli
cu transmitere sexuală din cauza molestării sexuale, a
comportamentelor sexuale cu risc ridicat ale tatălui meu şi ale
partenerilor săi multipli. Chiar şi atunci când tatăl meu avea
relaţii ce păreau a fi monogame, continua să caute sex cu
necunoscuţi.
Numeroasele experienţe personale, profesionale şi sociale
pe care le-am avut cu tatăl meu nu m-au învăţat respectul
pentru moralitate, autoritate, căsătorie şi dragoste paternă.
Păstram tăcerea de frică şi nu mi se permitea să vorbesc despre
tăticul meu, despre colegii lui de apartament, despre stilul lui de
viaţă şi întâlnirile cu subculturile LGBT, tatăl meu uitându-se la
mine ameninţător sau ameninţându-mă direct. Când locuiam
acasă, am fost nevoită să trăiesc după regulile lui. Da, mi-am
iubit tatăl. Totuşi, m-am simţit abandonată şi neglijată fiindcă
nevoile mele nu erau împlinite, deoarece tata pleca deseori
brusc ca să fie cu partenerii lui, zile în şir. Partenerii lui nu erau
interesaţi cu adevărat de mine. Eram revoltată de abuzul casnic
între persoanele de acelaşi sex, de avansurile sexuale faţă de
minori şi de pierderea partenerilor sexuali, ca şi cum oamenii ar
fi doar obiecte de uz curent. Începând de la vârsta de
doisprezece ani, am căutat mângâierea dragostei tatălui meu în
iubiţii mei.
- 149 -
 Când aveam opt ani, tatăl meu aprecia îmbrăcămintea
unisex, aspectele neutre ale genului şi pe un faimos idol
travestit. Eu nu vedeam valoarea diferenţelor biologice
complementare dintre bărbat şi femeie şi nu mă gândeam la
căsătorie. Am jurat să nu am niciodată copii, fiindcă nu
crescusem într-un mediu familial sigur în care sacrificiul să fie
prezent, un mediu centrat asupra copilului. Din cauza
experienţei mele de viaţă, întreb: „Pot cu adevărat copiii să aibă
cele mai bune rezultate din punct de vedere academic, financiar,
psihologic, social şi comportamental, în situaţii experimentale?”
Pot să vă spun că am suferit mult timp în această situaţie, lucru
confirmat de profesionişti.
Două decenii de expunere directă la astfel de situaţii
stresante au produs în mine nesiguranţă, depresie, gânduri
suicidare, teamă, anxietate, stimă de sine scăzută, insomnie şi
confuzie sexuală. Conştiinţa şi inocenţa mea au fost serios
afectate. Am fost martoră cum fiecare membru din familia mea
a avut parte, de asemenea, de o mare suferinţă.
De-abia la douăzeci, treizeci de ani, după ce am făcut alegeri
majore în viaţă, am început să realizez cum m-a afectat faptul că
am fost crescută într-un asemenea mediu. Vindecarea mea a
inclus înfruntarea realităţii, acceptarea consecinţelor pe termen
lung şi oferirea iertării. Vă puteţi imagina cum este să fii obligat
să tolerezi relaţii instabile şi diverse practici sexuale de la o
vârstă fragedă şi cum mi-au afectat acestea creşterea? Identitatea
mea de gen, bunăstarea mea psihologică şi relaţiile mele cu
tovarăşii de aceeaşi vârstă au fost toate afectate. Din nefericire,
nu am fost liberă să vorbesc în public despre experienţele mele
decât după ce tatăl meu, partenerii lui sexuali şi mama mea au
decedat.
Am ajuns să ţin profund, să-l iubesc şi să-l înţeleg cu
compasiune pe tăticul meu. Trist, tata a murit de SIDA în 1991.
Înainte de a muri, mi-a făcut cunoscute regretele vieţii lui.
Partenerii (foşti) ai tatălui meu, pentru care aveam, de
asemenea, sentimente profunde şi cu care aveam de-a face şi-au

- 150 -
scurtat şi ei drastic viaţa din cauza sinuciderii, contractând HIV
sau SIDA.
Scriu o carte despre experienţa mea, cu titlul Ieşind dintr-o
situaţie dificilă: Impactul creşterii şi educării copiilor de către părinţi
homosexuali.
Cea mai mare preocupare a mea este bunăstarea copiilor în
căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Am luat în considerare
câteva riscuri fizice şi psihologice ale sănătăţii pentru copiii
crescuţi într-o asemenea situaţie.
Sunt experienţele mele din copilărie unice? Conform unui
număr crescând de mărturii personale, conform experţilor şi
organizaţiilor, există dovezi tot mai numeroase despre
asemănări puternice cu experienţele mele personale. Copiii se
descurcă cel mai bine având atât mamă, cât şi tată, legaţi
printr-o căsătorie pe viaţă. Copiii au nevoie de părinţi
monogami responsabili, care nu au parteneri sexuali în afara
căsătoriei. Promiscuitatea parentală, abuzul şi divorţul nu sunt
bune pentru copii. Copiii au nevoie de limite potrivite şi
consecvente şi de expresii sigure ale intimităţii emoţionale, în
cămin şi comunitate, care să nu fie sexualizate.
Care este cel mai potrivit mediu pentru copii în care să fie
născuţi sau adoptaţi?
Cred că o căsătorie între persoane de acelaşi sex va înlătura
valorile unice, preţuite în cadrul căsătoriei, care au fost
recunoscute de-a lungul istoriei. Căsătoria trebuie să rămână un
fundament al societăţii, care constituie, reprezintă şi apără
relaţia inerentă de procreare dintre soţ şi soţie, pentru
bunăstarea copiilor lor biologici.
Îngrijorarea mea este că orice persoană, cuplu sau grup, care
practică orice formă de comportament sexual, va putea obţine
copii prin relaţii heterosexuale anterioare, prin noi tehnologii de
reproducere şi prin adopţie, datorită termenului nedefinit de
„orientare sexuală”.
Mint guvernul şi sistemele judiciare cu privire la intenţiile lor
faţă de copii? În opinia mea, drepturile omului pentru copii au
ajuns să fie secundare, ignorate şi negate.
- 151 -
 În cele din urmă, copiii vor fi adevăratele victime şi cei care
vor pierde în relaţiile şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Ce preţ suntem gata să plătim pentru libertate sexuală, toleranţă
şi diversitate? Este acest preţ viaţa copiilor?
[Dawn Stefanowicz, A Child’s Experience. Copyright © 2005
Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul
este adaptat după Same-Sex Marriage: Have the Best Interests of
Children Been Considered?]

FIULE, TREBUIE SĂ VORBIM!

„De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu

privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul potrivit.
Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine.
I-am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi
va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.” Stăteam la
uşa salonului 842, la Spitalul Metodist Central, în Memphis, fără să
ştiu la ce să mă aştept. Mike, fiul meu cel mai tânăr, a răspuns
când am bătut în uşă. De fiecare dată când soţia mea şi cu mine
am venit să îl vizităm la spital, ne-a revenit în memorie acea zi
din luna mai a anului 1994, când medicul ne-a spus că Mike era
într-un stadiu avansat al SIDA. Doctorul i-a spus mamei lui că
Mike mai avea probabil de trăit între trei şi şase luni.
Atunci avea numai două perfuzii (sau aşa cum le-am spus eu
întotdeauna, IV). Am observat că îşi mâncase deja supa. Ne-am
întrebat unul pe celălalt ce facem. A spus că temperatura îi
scăzuse şi că medicul va face nişte teste în ziua următoare. După
aceea putea să se întoarcă acasă.
Am continuat să vorbim puţin, mi-am privit ceasul şi am
observat că tocmai trecuse de ora cinci. Mi-am tras scaunul
aproape de pat şi am zis: „Fiule, trebuie să vorbim.” Mike s-a
uitat la mine şi a spus: „Grozav.”
„Mike”, i-am zis, „am să-ţi spun lucruri pe care nu-ţi place
să le auzi, dar pe care le-am lăsat să se adune în ultimii şase ani.
Parte din ceea ce am să-ţi spun este un rezultat al mâniei,

- 152 -
amărăciunii şi dezamăgirii faţă de tine. Dar Dumnezeu a înlocuit
toate acestea cu o nouă dragoste pentru tine.”
Am continuat: „De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre
ce simt cu privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul
potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu
tine. I-am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul
şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.
Fiule, îmi amintesc cum am venit acasă într-o sâmbătă de la
lucru şi am găsit-o pe mama ta stând pe canapea, având aproape
o prăbuşire nervoasă. Mi-a cerut să stau jos, explicându-mi că
are să-mi dea o veste îngrozitoare. M-a întrebat dacă îmi
aminteam de bărbatul pentru care urma să lucrezi în Houston.
Am spus că da. Mi-a zis că aţi venit amândoi mai devreme în
ziua aceea, ca să vă luaţi la revedere de la noi la sfârşitul
călătoriei voastre de afaceri. În timpul conversaţiei, Bob a spus
că am fost excepţional de drăguţi cu el, nu ca părinţii foştilor lui
iubiţi.
În acel moment, mama ta a spus că a trebuit să se ducă în
dormitor pentru a-şi regăsi calmul. În timp ce era acolo, te-a
auzit spunându-i lui Bob că nu ar fi trebuit să-i spună că eşti
homosexual, pentru că noi nu ştiam nimic despre aceasta.
Mama s-a întors şi a vorbit cu amândoi despre ce spune
Dumnezeu cu privire la homosexualitate şi despre ce simţeam
noi cu privire la ea.
Fiule, ai pus o mare povară asupra mamei tale. Nu ai avut
intenţia să asculţi ce avea de spus. Tot ce vroiai să faci era să
scapi cât mai repede de acolo.
Mintea mi se învârtea în jurul unor întrebări şi nelinişti fără
răspuns, după ce mi-a dat vestea. Jena de a face lucrul cunoscut
a fost mai mult decât am fi putut îndura pe atunci. Eram
zdrobiţi, ca să nu spun mai mult. Cum să le spunem fraţilor tăi
şi soţiilor lor, bunicilor tale, prietenilor?
Ca părinţi, toţi avem visuri pentru copiii noştri. Ele fuseseră
spulberate. Mike, să spun că eram supărat, rănit şi înnebunit, ar
fi doar o jumătate de adevăr. Dacă tu şi Bob aţi fi fost atunci
acasă, chiar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
- 153 -
 Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească în deciziile
noastre de a spune altora despre homosexualitatea ta. Am
hotărât să nu spunem nimănui. Nu credeam că cineva din
familie era pregătit pentru o asemenea veste. Mama ta şi cu
mine am lăsat ca asta să se adune în interiorul nostru timp de
şase ani. Nu cunoşteam misiuni sau grupuri care ne-ar fi putut
ajuta.
Apoi, în mai 1994, ceva foarte rău s-a întâmplat în viaţa
noastră. Ne-ai telefonat într-o noapte, spunându-ne că te duceai
la urgenţă, la Spitalul Metodist Central. Credeai că ai pneumonie şi
că puteai fi tratat. Medicii şi asistentele nu ne-au spus nimic
aproape o săptămână. Apoi a venit diagnosticul de temut că
aveai SIDA şi, probabil, numai între trei şi şase luni de trăit.
Nu am putut ascunde vestea. Fratele tău cel mai mare era
acolo când medicul ţi-a spus ţie şi mamei tale. Cred că bănuiai
deja o parte a diagnosticului, dar pe vremea aceea diagnosticul a
fost o surpriză destul de mare pentru noi. Faptul că John era
acolo a uşurat povara de a spune familiei. Dar îl văd încă pe
David zguduit din cauza ştirii. Nepoata ta, Emily, nu-şi putea
stăpâni lacrimile şi plângea oriunde se ducea. Curgeau lacrimi; se
făceau rugăciuni.
Biserica ştia că ceva nu era în ordine. Noi, ca familie, ne-am
dus înaintea bisericii ca să le spunem şi să cerem rugăciunile lor.
Fiind într-o biserică mică, într-o comunitate rurală, ne-am
asumat un mare risc, dar Duhul lui Cristos a venit peste oamenii
Lui de acolo.
În acea vreme, te-am luat să stai cu noi. Erai fiul nostru şi te
iubeam, în ciuda homosexualităţii tale. Aveai nevoie de
dragostea şi de îngrijirea pe care le puteai primi numai acasă.
Prea puţin ştiam ce va însemna aceasta.
În familia lui John, care locuia alături, avea să apară o
situaţie pe care nu am prevăzut-o. După ce a auzit atât de multe
teorii contradictorii despre răspândirea virusului, John nu i-a
mai îngăduit lui Tyler să vină la noi acasă, fără ca John sau
Alissa să fie cu el. L-am întrebat pe John dacă aceasta însemna
că nu avea destulă încredere în noi ca să-l lase pe nepotul nostru
- 154 -
să vină la noi. A spus că nu, numai că nu-şi puteau asuma riscul
să se întâmple ceva. Încă simt separarea familiei noastre.
Toate acestea adunate împreună erau mai mult decât
puteam duce. Dar Dumnezeu era la lucru în ce ne privea, fără
ca noi să ştim cu adevărat. Ceea ce nu ştiam era că John era pe
cale să-şi piardă serviciul la spitalul unde lucra şi că avea să
găsească de lucru în alt oraş, ceea ce i-a îndepărtat de orice risc.
De asemenea, ai sugerat ca mama ta şi cu mine să mergem
pentru consiliere la unul sau două grupuri de care ştiai. Ne-am
interesat despre acele grupuri şi am aflat că nu susţineau ce
credeam noi despre homosexualitate. Dar, prin grija lui
Dumnezeu, într-o după-amiază, mama ta asculta postul de rado
WCRV, când a auzit un interviu cu un membru al personalului
de la Love In Action. Am fost la trei dintre întâlnirile lor şi am
găsit un grup de suport pentru părinţi, prieteni şi cei dragi, care
îşi făceau cunoscute poverile cu privire la cei dragi ai lor din
stilul de viaţă homosexual. Dumnezeu ne-a găsit un grup de
suport pe care îl puteam privi în ochi, la care puteam ajunge şi
pe care îl puteam atinge, cu care puteam plânge şi cu care ne
puteam ruga.
Mike, vreau să ştii că te iubesc şi că voi face tot ce-mi stă în
putinţă să fac, ca lucrurile să fie mai uşoare pentru tine. Îţi cer
numai să-L rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te vindece, dacă
este voia Lui.”
Mi-am privit ceasul şi am descoperit că trecuseră trei ore de
când începusem să vorbim. În acest timp, nu venise nicio
asistentă, niciun vizitator nu bătuse la uşă şi nu fusese niciun
apel telefonic. Cu siguranţă Dumnezeu alesese acel moment ca
să vorbim. Mike mi-a făcut cunoscute câteva lucruri pe care
credea că i le făcusem, despre care gândea pe vremea aceea că
erau greşite, dar a zis că privind în urmă, ştia că perspectiva lui
era greşită. Am terminat discuţia, spunându-ne unul celuilalt că
ne iubim şi rugându-ne împreună.
Toate acestea s-au întâmplat în luna octombrie a anului
1995. S-a mai internat în spital de cinci sau şase ori în
următoarele zece luni. Mike a murit pe 12 iulie 1996. Îi aduc
- 155 -
laudă lui Dumnezeu pentru cei doi ani în plus în care l-am avut
pe fiul nostru.
Sâmbătă seara, înainte să se ţină slujba de înmormântare,
Linda şi cu mine stăteam lângă sicriul lui Mike cu două doamne
tinere, prietene de-ale lui Mike. Una dintre ele avea o pungă
mică din plastic, care avea în ea un ac de siguranţă cu un înger
mic din aur. A întrebat dacă putea prinde îngerul de cămaşa lui.
Amândoi i-am spus că este în regulă. Când a terminat de prins
acul de siguranţă, amândouă tinerele au păşit în spatele nostru,
ne-au înconjurat cu braţele şi ne-au spus: „Vă mulţumim că aţi
continuat să-l iubiţi pe Mike. Atât de mulţi părinţi, când află
despre fiul sau fiica lor, încetează să-i iubească.”
Am aflat câteva zile mai târziu că tânăra îl vizitase pe Mike
în apartamentul lui şi îl întrebase de ce nu răspunde Dumnezeu
la rugăciuni. Mike a întrebat-o dacă I-a cerut vreodată lui
Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. A spus: „Nu.”
Apoi el i-a zis că acela era motivul. Ea l-a întrebat pe Mike şi
despre mântuirea lui. El i-a spus că ştia că este păcătos şi că Îi
ceruse lui Dumnezeu să îl ierte. I-a spus că ştia că Dumnezeu îl
iertase şi că va merge în cer. Ea ne-a făcut cunoscut mai târziu
că, drept rezultat al timpului acela petrecut cu Mike, I-a cerut
într-adevăr lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască.
Ştia că El a făcut-o. S-a alăturat unei biserici locale şi a fost
botezată.
Privesc în urmă la lucrurile care s-au întâmplat în ultimii
câţiva ani şi văd că Dumnezeu ne poate folosi chiar şi când
suntem bolnavi şi pe moarte. Cred că punctul de cotitură în
viaţa noastră a fost când am înţeles că Dumnezeu a ştiut
dintotdeauna că vom fi părinţii unui fiu homosexual. El avea să
ne dea puterea şi călăuzirea pentru a vedea victoria în viaţa
noastră. Indiferent cât de mult încercăm noi ca părinţi sau
prieteni, nu-i putem schimba pe cei dragi ai noştri în ceea ce
vrem să fie. Numai ei pot face aceasta, cu ajutorul Duhului
Sfânt.
[Son, We Need to Talk. Copyright © Love In Action. Tradus
şi publicat cu permisiune.]
- 156 -
 ÎNFRUNTÂND CELE MAI MARI TEMERI ALE MELE
WILLA MEDINGER, într-un interviu cu BOB DAVIES

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ, Alan, când

eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau,
dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.
Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că
mă gândeam, cu mintea mea prostuţă: „Chiar nu-mi place de
el!” Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă
plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat,
întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om
plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele
realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau
caracteristici minunate. Am început să-l iubesc din ce în ce mai
mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat.
Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.
Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un
timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au
început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea,
o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că
multe probleme cu care Alan se confruntase mai înainte în viaţă
au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ
cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se
înrăutăţească.
Chiar înainte de acea perioadă, am ajuns să-L cunosc pe Isus
în mod personal. Într-o noapte, am avut o viziune. Eram în
mijlocul oceanului, într-o barcă şi L-am văzut pe Domnul în
apă. El îmi tot spunea să sar şi eu am zis: „Ştii că sunt îngrozită
de apă. Nu pot să o fac.” Iar El a spus: „Te voi prinde Eu.”
În cele din urmă, am sărit şi îmi amintesc că m-am
scufundat mult timp. Apoi Isus m-a prins şi m-a scos din apă.
Cred că Domnul mă pregătea pentru viitor. Tot nu aveam idee
despre implicarea sexuală a lui Alan cu alţi bărbaţi.
Dar la şase luni după viziune, viaţa a devenit un iad pentru
Alan şi pentru mine. Nu era capabil să se acomodeze cu mine
- 157 -
pe niciun plan. Mă simţeam din ce în ce mai distrusă ca
persoană.
Au trecut câţiva ani, apoi un prieten de-al nostru care era
homosexual a venit să stea cu familia noastră. Răspunsul meu,
când aflam că cineva avea o problemă, era să mă duc la
bibliotecă şi să iau orice carte pe care o găseam despre subiectul
respectiv – apoi mă apucam să „repar” persoana.
Aşa că am început să citesc aproximativ zece cărţi despre
homosexualitate. În timp ce citeam, am început să realizez că în
viaţa lui Alan existau deja condiţiile pentru factorii
homosexualităţii. A fost foarte dificil pentru mine să accept, dar
a devenit evident pentru mine că homosexualitatea era o
problemă în viaţa lui Alan. Însă nu l-am confruntat niciodată.
Poate că îmi era teamă să nu-l pierd. Şi n-am vorbit cu nimeni
despre ceea ce bănuiam. Am ştiut aceasta în inima mea timp de
cinci ani, dar n-am exprimat-o faţă de nimeni. În toţi acei ani,
Dumnezeu a fost singurul cu care comunicam întru totul sincer.
Dumnezeu mi-a arătat că nu Se putea ocupa de Alan, pentru
că insistam să-l protejez de durere. Spuneam: „Pot să am grijă
de el mai bine decât Dumnezeu.” Numai la o lună după ce
m-am hotărât cu adevărat să I-l dau pe Alan Domnului, viaţa lui
s-a schimbat complet.
S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1974. Înainte ca Alan să plece
la o întâlnire de rugăciune, unde L-a primit pe Isus Cristos în
viaţa lui, mi-a zis: „Spune-mi la revedere. N-ai să mai vezi
niciodată această persoană.” Când a venit în noaptea aceea
acasă, am ştiut că se întâmplase ceva. Când soţul tău nu te-a
atins de doi ani, apoi vine de la o întâlnire de rugăciune şi
aleargă după tine, ştii că a avut loc o schimbare!
I-a luat câteva zile lui Alan să realizeze cât de mare fusese
vindecarea lui. A descoperit că nu mai vroia să fumeze sau să
bea. Era diferit chiar şi cu copiii. Dar cea mai mare schimbare a
fost faptul că s-a îndrăgostit atât de mult de mine.
Cam la o lună după aceea, Alan a venit la mine şi a spus că
vrea să vorbim. Puteam să văd că era foarte îndurerat. Când a

- 158 -
început să vorbească, i-am zis: „Ai fost homosexual, nu-i aşa?”
A fost complet uimit: nu avea idee că ştiam.
După acea discuţie, au început să iasă la suprafaţă emoţii
despre care nu aveam idee că existau înăuntrul meu. Mă
simţeam ca o nebună care bătea câmpii. Prima mea emoţie a
fost furia. Obişnuiam să plâng ca Dumnezeu să mi-o ia, dar a
devenit şi mai intensă.
Într-o duminică, după biserică, am venit acasă, iar
sentimentele mele erau de necontrolat. L-am prins pe Alan şi
l-am lovit cu amândoi pumnii, strigând: „Te urăsc! Te urăsc!” A
fost în stare să stea acolo, înţelegând că Dumnezeu îngăduia în
sfârşit ca lucrurile urâte să iasă din mine.
Apoi m-am prăbuşit pe canapea într-o apatie extenuată cam
trei ore. Când m-am sculat, m-am simţit altfel de cum mă
simţisem de ani de zile. Dar furia a continuat să se reverse din
mine. Am simţit, de asemenea, o mare dificultate în relaţia
noastră sexuală.
Dar Dumnezeu a început să mă vindece. Începutul călătoriei
către plinătate era să aflu cine eram. Când eram fată, am devenit
ce vroia mama mea. Apoi m-am căsătorit cu Alan şi am devenit
ce vroia el. Dar nu m-am găsit niciodată pe mine însămi.
Astfel că am început să-L ascult pe Dumnezeu, căutând
să-mi găsesc identitatea în El. Când El a şoptit inimii mele cine
eram, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Lucrurile pe care le
spunea erau atât de minunate! Era atât de iubitor şi încurajator!
Aşa a început să iasă la iveală persoana pe care Dumnezeu a
creat-o înăuntrul meu.
Apoi au urmat unele dintre lucrurile cel mai greu de făcut,
ca a-i spune lui Alan când eram supărată, când mă supăra ceva
ce făcuse, când mă simţeam singură. A trebuit să-l înfrunt cu
sinceritate, să mă opresc din a face din el şi din nevoile lui
centrul vieţii mele. Întotdeauna fusesem o persoană care făcea
pe placul oamenilor, făcând lucruri pe care nu vroiam să le fac,
pentru ca alţii să creadă că sunt minunată.
Am început să-l iubesc pe Alan cum am început să mă
iubesc pe mine însămi. În cele din urmă, m-am putut raporta la
- 159 -
soţul meu ca la un bărbat. Nu mai trebuia să-l privesc ca pe
băieţelul meu. Nu trebuia să-l controlez, să-l păzesc să nu fie
vulnerabil. Întotdeauna îmi fusese teamă de bărbaţii masculini,
dar acum nu-mi mai este teamă.
Lucrurile care s-au schimbat la Alan sunt lucrurile pe care le
iubesc cel mai mult la el. Acum îmi place să fiu femeie, să am un
soţ care mă provoacă să fiu o persoană cât pot de bună.
Trebuie să vă spun despre un alt lucru frumos pe care ni l-a
dat Domnul. În anul 1976 am rămas însărcinată. Doctorul ne-a
avertizat solemn cu privire la riscul de a naşte la patruzeci de
ani. Pierdusem două sarcini, dar a fost o sarcină ideală, de la
început până la sfârşit. Alan a fost cel mai minunat soţ în acea
perioadă: m-a ajutat la fiecare pas şi am simţit intens dragostea
lui. Nu-mi amintesc de un timp mai fericit în toată viaţa mea.
Când s-a născut Steven, a fost albastru timp două minute.
Dar anestezistul l-a făcut să respire şi creierul nu i-a fost afectat
în niciun fel. În inima mea, L-am auzit pe Dumnezeu spunând:
„Nu trebuie să te mai temi niciodată.” Fiul nostru era un semn
pentru mine că Alan nu se va întoarce niciodată la stilul lui de
viaţă din trecut.
Astăzi fiul nostru este la colegiu şi este lider creştin în
campus. Înfăţişarea, vocea şi purtarea lui amintesc toate de
Alan. Suntem aşa de mândri de el! De fiecare dată când mă uit
la el, îmi amintesc de marea minune pe care a făcut-o
Dumnezeu în căsnicia mea. Atât timp cât El are controlul vieţii
mele, ştiu că nu am de ce să mă tem.
[Willa Medinger, Bob Davies, Facing My Deepest Fears.
Copyright © 1984, 1998 Bob Davies. Tradus şi publicat cu
permisiune. Willa Medinger a fost cunoscută pe plan naţional
drept consilier şi învăţătoare talentată pentru membrii de familie
care încearcă să se ocupe de cineva drag care este homosexual.
Soţul ei, Alan, a fost fondatorul şi Directorul Regeneration, o
misiune creştină din Baltimore, SUA, care oferă ajutor celor
care vor să renunţe la comportamentul homosexual.]

MAMĂ, AM SIDA!
- 160 -
 MIGNON

Eram în ziua de 23 iulie 1988, în salonul 414, la etajul patru

al Spitalului Century City din California. Soţul meu Bob şi cu mine
veniserăm în grabă acolo de la Washington, deoarece
temperatura fiului nostru Scott urcase la 41,1 grade Celsius. Era
în pericol de moarte.
Apoi a venit mărturisirea lui, care ne-a schimbat vieţile
pentru totdeauna. „Mami şi tati,” ne-a spus Scott, „am SIDA.
Medicii mi-au dat între nouă şi douăzeci şi patru de luni de
trăit.”
Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne
dezvăluise că era homosexual. Şi de când aflasem, în anul
dinainte, că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce găsisem despre
HIV/SIDA. Deci mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu
mă aşteptasem să se întâmple atât de curând.
Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva
ce desfide o explicaţie la nivel pur omenesc. În loc de disperare,
aveam pace. Chiar din acea primă clipă, când emoţiile mele erau
amorţite de şoc, la nivel spiritual SIDA nu a putut să mă biruie.
Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat,
SIDA nu a putut niciodată să ne învingă cu adevărat.
Faptul că am auzit diagnosticul în acea noapte, a schimbat
modul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când
Scott ne-a spus prima oară că era homosexual, ne-a fost tare
greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să
renunţe la viaţa homosexuală.
Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I
lui Dumnezeu să-i îndepărteze sentimentele. Era un tânăr
creştin sensibil, care îşi mărturisea credinţa în mod deschis. Ştia
ce credea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a
împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase
despre „poponari” şi „pederaşti” l-au împins doar să se ascundă
şi mai mult.
Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii
lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru
- 161 -
restaurare. Membri din biserică au venit la noi, plini de mâhnire
şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott.
Probabil că fiul nostru a fost distrus de acea experienţă. Dar
chiar dacă l-a zguduit, ea nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de
creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie până la colegiu şi
şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era
foarte evidentă.
Dar am simţit o anumită amărăciune datorită faptului că
atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre,
au existat fisuri ale relaţiei dintre noi şi biserică, din cauza unor
decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele
lui Scott, mi-a zis: „Mami, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei,
pentru că sunt astfel de creştini. Dar i-am iertat şi merg înainte.”
În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă
el îi iertase pe cei care îl răniseră, cu siguranţă şi eu trebuia să o
fac.
Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările
noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am
predat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea
clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând
judecata pe seama lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să
nu-l mai avem mult timp, deci fiecare moment este preţios.
Scott si-a revenit din prima infecţie acută, doar pentru a se
îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceea, deşi nouă
specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca
temperatura lui să urce la mai mult de 40,5 grade C. A fost una
dintre cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui
Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă.
Apoi urca din nou şi ne confruntam din nou cu criza. Zile în şir,
Scott a fost complet incoerent.
Stăteam pe un scaun în colţul salonului şi mă uitam la Scott
cum zăcea pe patul de spital. „Ar putea să moară”, mă gândeam
eu. Pentru mine, viaţa se schimbase pentru totdeauna. Realitatea
acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă, încât am strigat:
„Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta,
nu-l pot privi pe fiul meu murind!”
- 162 -
 Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu
a coborât peste mine, atunci când Duhul Lui a personalizat
pentru mine un verset din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut
lui Scott şi surorilor lui cu ani în urmă: „Ştiu că este prea greu
pentru tine, Mignon, dar puterea Mea în slăbiciune este făcută
desăvârşită.” (2 Corinteni 12:9) Apoi am auzit altceva, la fel de
clar de parcă mi-ar fi spus-o Dumnezeu în persoană: „Mignon,
lumea întreagă are nevoie să afle despre dragostea Mea. Vreau
să te duci să-i iubeşti.”
Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea El erau
pacienţii din celelalte cincisprezece saloane, niciunul neavând o
familie care să îl susţină. După ce m-am rugat pentru
înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul din partea
cealaltă a holului, unde stătuse Scott la prima spitalizare.
Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce
am vorbit un timp, am zis: „Jerry, văd că acesta este un loc
foarte singuratic, iar SIDA este o boală a singurătăţii. Te simţi
vreodată singur?” „Uneori,” a răspuns el. „Uneori mi se pare că
nu mă iubeşte nimeni.” „Ei bine,” am continuat eu, „vroiam
doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru
El.” Apoi i-am împărtăşit cât de grea era această experienţă
pentru mine ca mamă şi că puteam trece prin ea numai fiindcă
ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era
asupra mea şi a lui Scott. „Cum poţi şti cu adevărat asta?” m-a
întrebat Jerry. I-am povestit despre trecutul meu, că am crescut
într-un cămin creştin şi că mersesem la şcoala duminicală în
copilărie, şi cum credeam în Dumnezeu din toată inima mea.
„Vreau să cred şi eu”, mi-a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala
duminicală când eram copil. Părinţii m-au trimis. Dar de atunci
m-am lăsat dus de val.”
Conversaţia a devenit foarte relaxată după aceea, deloc
forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire pentru
a face aşa ceva. Dar cred că am făcut efectiv un progres atunci
când l-am întrebat pe Jerry dacă puteam face ceva pentru el,
pentru ca să aibă o zi mai bună. „Da”, a spus el. „Vrei să mă
freci pe spate?” „Bine”, am zis, nu prea sigură cum să procedez.
- 163 -
Dar mi-am pus loţiune pe mâini, iar el s-a întors pe o parte şi
i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata de
plecare, a vrut să mai rămân.
M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că
trebuia să fac ceea ce înainte îmi păruse imposibil, dar că
puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am plecat de
la Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de pe etaj. Şi toţi
cei de acolo acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună
„Mami”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos
uneori, şi vroiam să îi ajut pe acei oameni să vadă că dragostea
lui Dumnezeu exista în lumea aceasta rea şi pentru ei.
Îmi doresc ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce
cunosc acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de
moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte
tăcut, uneori ore în şir. „Mami,” întreba el, „de ce am făcut
lucrurile pe care le-am făcut?” Nu ştiu de câte ori m-a întrebat
aceasta sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott.” Rămânerea
lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai datorită neputinţei
pe care o simţea. Eram supărată pe trecut fiindcă ne fura şi
prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi să o iau de la
început, aş încerca să îl ajut să vorbească despre asta. Aş aranja
să facă parte dintr-un grup de suport. Dar noi eram singuri; am
făcut tot ce am putut.
De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile.
Simţeam că trebuia să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam
lacrimile. Acasă umbla prin cameră ca un om bătrân, fără
putere, iar eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam
niciodată jos până nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă
vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.
Poate că ar fi ajutat să admit cu simplitate: „Da, suntem
trişti, Scott, trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te
iertăm, pentru că te iubim, iar nimic din ceea ce ai făcut sau din
ceea ce ai face în viitor nu ar putea schimba asta.”
În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui din cauză că
avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu
moartea în sine. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a
- 164 -
muri, a mărturisit: „Mami, mi-e teamă.” Când am discutat, am
înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau
de ordin fizic sau intelectual, ci de ordin emoţional şi spiritual.
Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.
Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al
personalului de la spital, judecătorul pensionar Howard Patrick
l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit
să-i citească lui Scott şi să se roage cu el în fiecare zi, cât a mai
avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi
deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o
rugăciune a acestui om minunat, care între timp i s-a alăturat lui
Scott în rai. Când a murit, Scott era pregătit şi nu se mai temea.
Sfârşitul a venit în ziua de 19 septembrie 1989, la ora
douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în salon,
tatăl lui şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu
putea răspunde, am spus cu blândeţe: „Scott, dacă nu te simţi
iertat pentru ceva de tatăl tău, de mine sau de Isus Hristos, să
ştii că eşti iertat. Cere această iertare şi pleacă în pace.”
Scott a murit douăzeci de minute mai târziu. Dintr-odată, în
timp ce stăteam lângă el, a răsuflat, apoi a devenit liniştit. Apoi a
mai răsuflat o dată, din gâtul lui s-a auzit o uşoară bolboroseală
şi s-a dus.
„Dragul meu, dragul meu fiu!”, am şoptit eu, „îmi vei lipsi
mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat
cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să
fiu curajoasă şi tare, şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii.
M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom
merge mai departe, iar Dumnezeu va fi tăria noastră.”
Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să intre în casa noastră
prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră ca
„biruitoare”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai
puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt
convinsă că noi toţi suntem doar nişte călători în procesul
descoperirii a cine suntem noi, a ce este viaţa, a Cine este
Dumnezeu şi a modului în care lucrează El în lumea noastră
astăzi.
- 165 -
 Într-o zi deosebit de dificilă, când Scott era încă în viaţă, mă
simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în
sus spre cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva! Ajută
familia noastră!”
În timp ce mă rugam, pacea a coborât treptat peste mine.
Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am
auzit niciun glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare.
Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un
fel în care nu mai ştiusem niciodată: Dumnezeu deţinea
controlul şi avea să fie tăria noastră.
[Mignon, Mom, I Have AIDS. Tradus şi publicat cu
permisiune. Mignon şi soţul ei, Bob, sunt Directori la
Support For Journey, Inc., o misiune pentru cei care trăiesc cu
HIV/SIDA. Pot fi contactaţi la adresa: P.O. Box 1794,
Oak Harbor, Washington 98277, USA, telefon:
(01)360.675.1835.]

MATURIZÂNDU-MĂ PRIN DURERE

ANITA WORTHEN

Fiul meu, homosexual? Mă simţeam copleşită de vină şi durere şi

eram hotărâtă să-l „repar” cu orice preţ.
Când fiul meu de şaisprezece ani, Tony, a început să nu mai
vină acasă noaptea, am fost îngrijorată. Nici măcar nu ştiam
numele prietenilor lui. Într-o zi m-am furişat în dormitorul lui
ca să aflu ce se petrecea. Am găsit o bucată de hârtie în
portmoneul lui şi am început să scriu în grabă nume şi numere
de telefon. Deodată a intrat Tony. „Ce crezi că faci?” a strigat
el, cu ochii strălucind.
Faţa mi s-a înroşit de jenă, dar vocea mi-a rămas calmă.
„Tony, vreau să ştiu unde eşti. Când nu vii acasă, trebuie să ştiu
unde să sun.”
Ne-am certat câteva minute, apoi a lansat bomba. „Ei bine,
ştii că sunt homosexual, nu?” Mintea mi-a îngheţat. Tony a
început să umple tăcerea jenantă cu detalii îngrozitoare. Cu trei
luni în urmă, făcea autostopul spre casă, când un consilier de la
- 166 -
şcoală l-a luat cu maşina şi l-a sedus. Acum îşi accepta „noua”
identitate şi ajunsese să cunoască alţi homosexuali. „Şi mami”, a
încheiat el, „am găsit bărbatul viselor mele. De acum totul va fi
bine!”
În zilele următoare am căutat fiecare greşeală pe care am
făcut-o vreodată ca mamă. M-am gândit la început, când am
fugit, la vârsta de optsprezece ani, cu prietenul meu. De fapt, nu
am reuşit să ne oficializăm căsătoria, iar apoi am rămas
însărcinată. Când m-am mutat acasă cu părinţii la puţin timp
după aceea, toţi au presupus că eram divorţată. Am ascuns că
eram de fapt o mamă însărcinată necăsătorită. După naşterea lui
Tony la spitalul districtului, m-am lăsat purtată înapoi în
mulţimea care nu trebuia. Curând experimentam droguri ca
marijuana şi LSD. Următorii câţiva ani au fost îngrozitor de
singuratici.
Mi-am menţinut viaţa socială făcând o înţelegere cu fratele
meu mai mic: eu îi dădeam droguri; el avea grijă de Tony când
eram plecată la petreceri. Apoi fratele meu a devenit creştin şi
s-a transformat într-un radical „ciudat al lui Isus.” Mama a fost
îngrijorată de moarte din cauza lui, dar viaţa lui mi-a dat o
speranţă secretă: dacă el se poate schimba, poate că şi eu pot.
Într-o noapte, am mers cu fratele meu la un studiu biblic.
Surprinzător, am observat ceva diferit la oamenii de acolo. Nu
ştiam exact ce era, dar ştiam că vroiam acel lucru.
M-am dus acasă şi I-am spus lui Dumnezeu că Îl voi urma
trei luni. Dacă nu mergea, aveam să mă întorc la vechile mele
căi. În săptămânile care au urmat am simţit o putere nouă în
viaţa mea de a face alegerile corecte. M-am lăsat de droguri şi
am evitat muzica de petrecere de la radio, care îmi amintea de
serile petrecute la localurile unde serveam cocktailuri.
Apoi Tony şi cu mine ne-am alăturat unei misiuni de
ucenicie – un mediu care oferea multă susţinere unei mame
singure. M-am rugat în fiecare noapte ca Dumnezeu să fie un
soţ pentru mine şi un tată pentru fiul meu. Alţii mă considerau
un exemplu perfect de mamă necăsătorită.

- 167 -
 Dar după câţiva ani de misiune, am început să mă simt
complet epuizată. Mergeam la muncă, veneam acasă, stăteam în
faţa televizorului şi mă târam la biserică în dimineţile de
duminică.
Apoi Dumnezeu a îngăduit să intre în viaţa mea nişte
circumstanţe dificile şi am început să mă apropii din nou de
Domnul, rugându-mă şi citind Biblia. În timp ce ochii mei
spirituali s-au deschis din nou, am văzut că relaţia cu fiul meu
nu era bună. Ne îndepărtasem. Tony îşi făcuse o mulţime de
prieteni noi, pe care nu-i cunoşteam.
Puţin după aceea, am fost devastată de mărturisirea lui Tony
despre implicarea în homosexualitate. „Nu înţeleg”, i-am spus
în acea zi, „dar te iubesc şi vom rezolva.” Nu am avut deloc
înţelepciune cum să tratez situaţia. Ştiam un singur lucru: că voi
face orice ca să-l opresc pe acel om să-şi mai pună vreodată
braţele în jurul fiului meu.
Apoi am venit cu soluţia perfectă: îl vom răpi pe Tony!
L-am sunat pe unul dintre fraţii mei, care a aranjat să-l ducă pe
Tony cu avionul la casa altui frate din partea centrală a
Oregonului. În ziua următoare, i-am încărcat toate lucrurile
într-o maşină şi l-am condus la aeroport. Înainte ca Tony să-şi
dea seama ce se întâmplă, era în drum spre nord.
M-am gândit că toată problema era rezolvată. Tony se afla
acum la 1760 km depărtare de prietenii lui homosexuali din
California – perfect! Fratele meu a promis să aibă grijă de Tony
până ce mă voi putea alătura lor.
Am fost imens de uşurată, în special după telefonul fratelui
meu de a doua zi. „Tony s-a dus la biserică”, mi-a adus el la
cunoştinţă. „Totul va fi în ordine.” În ziua următoare, a sunat
din nou. „Anita, am veşti proaste. Ştii biserica aceea la care
merge Tony? Ei bine, este o biserică homosexuală.” Am simţit
că mi se face rău. Situaţia avea să fie mai greu de rezolvat decât
am gândit.
Mi-am dat imediat demisia de la serviciu. Cred că au fost
uşuraţi când în sfârşit am plecat; timp de două săptămâni am
plâns încontinuu şi am umblat ca prin ceaţă. Eram copleşită de
- 168 -
vină. Poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată, dacă aş fi fost
căsătorită, mă dojeneam singură. Frumosul meu fiu fusese
întotdeauna mândria vieţii mele; acum îmi era atât de ruşine cu
el. Eram sigură că nicio altă mamă creştină nu s-a aflat vreodată
în situaţia mea.
Înapoi în Oregon, m-am alăturat fostei mele biserici. M-am
dus la consiliere, dar tot ce a putut face consilierul a fost să
citeze versetele despre homosexualitate. Avea intenţii bune, dar
nu aveam nevoie să aud despre bărbaţi care pofteau unul după
celălalt.
După şase luni de agitaţie, am auzit despre Love In Action din
California, pentru cei care părăseau homosexualitatea. Mi s-a
luat o greutate de pe umeri când am citit mărturiile unor bărbaţi
şi femei care fuseseră eliberaţi. În cele din urmă, am avut
speranţă – atât pentru mine, cât şi pentru fiul meu.
Viaţa a revenit în mintea mea epuizată. Acum vroiam să ajut
pe toată lumea. Vroiam mai ales să ajung la alte mame în situaţia
mea. Domnul m-a condus la un consilier creştin local, care a
fost de acord să-mi ofere îndrumare spirituală în misiune.
Curând am înfiinţat un grup de sprijin pentru părinţi.
Lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ceea ce mă privea.
Puteam să spun cu sinceritate: „Din cauza a ceea ce i s-a
întâmplat fiului meu, sunt o persoană mai bună.” Umblarea mea
cu Domnul era mult mai puternică. Şovăirea nu mai mergea;
trebuia să mă agăţ de El.
Cam în acea vreme am înfruntat câteva întrebări dificile:
Dacă Tony va fi tot homosexual peste zece ani, eu unde voi fi? Îmi voi
baza întreaga viaţă pe aşteptarea zilei când el se va schimba? Nu,
trebuia să merg înainte. Aveam o viaţă în afara lui Tony; viaţa
mea era centrată în Cristos.
În 1983 m-am mutat în sudul Californiei ca să o ajut pe
mama mea să se acomodeze cu pensionarea. Apoi am ajuns să îl
cunosc pe Frank Worthen, fondator al Love In Action. Prietenia
noastră s-a adâncit repede şi, în cele din urmă, ne-am căsătorit
în noiembrie 1984.

- 169 -
 De atunci Dumnezeu a continuat sa facă lucruri palpitante
în viaţa mea. După ce am lucrat la biroul Love In Action timp de
şase ani, Dumnezeu ne-a îndrumat pe Frank şi pe mine să ne
mutăm la Manila. În ianuarie 1991 am început Bagong Pag Asa, o
misiune pentru homosexualii din Filipine. După trei ani ne-am
întors în regiunea San Francisco şi am început
Misiunea New Hope (Love In Action relocalizată în Memphis,
Tennessee).
„Ce s-a întâmplat cu Tony?”, mă întreabă mulţi părinţi. Fiul
meu este încă în stilul de viaţă homosexual. Şi se confruntă cu
consecinţele infecţiei cu HIV. Cu toate acestea, avem o relaţie
bună şi cred că într-o zi Tony va vedea goliciunea stilului său de
viaţă şi se va întoarce la Dumnezeu. Ştiu, de asemenea, că eu nu
pot face ca aceasta să se întâmple, deci îl las în grija Unuia care
îl iubeşte chiar mai mult decât îl iubesc eu.
Bineînţeles, fiul meu şi Frank se înţeleg foarte bine unul pe
celălalt. (Frank a trăit o viaţă exclusiv homosexuală timp de
douăzeci şi cinci de ani, înainte de a părăsi acel comportament
în 1973.) Şi Tony mă tachinează: „Mami, dacă nu aş fi fost eu,
nu ai fi căsătorită!”
Experienţele din viaţa mea au fost uneori foarte dureroase,
dar m-au făcut să mă maturizez şi mi-au dat o sensibilitate
deosebită pentru oamenii care suferă. Numai Domnul poate să
ia asemenea experienţe profunde şi să le transforme în
binecuvântări. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ceea ce a făcut.
[Anita Worthen, Growing Through the Pain. Copyright ©
Anita Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune.
Anita Worthen locuieşte în SUA împreună cu soţul ei, Frank.]

O ALTFEL DE MOARTE
GLORIA ZWINGGI

Când am aflat prima dată de implicarea fiului meu în

homosexualitate, m-am făcut mică din cauza neîncrederii, fricii,
vinei şi ruşinii. Năucită, m-am retras din lume, foarte confuză şi
supărată. Cui îi puteam spune? Cine m-ar fi putut înţelege? Fiul
- 170 -
meu, singurul meu fiu! Cine mi-ar fi înţeles durerea copleşitoare
şi îngrozitoare, cauzată de spaima pentru viaţa lui? Au fost zile
şi săptămâni când viaţa a mers înainte fără ca eu să fiu
conştientă de evenimentele de zi cu zi. Din când în când,
deveneam pe jumătate conştientă de conversaţii şi circumstanţe.
Vroiam să strig: „Cui îi pasă? Nu vedeţi cât de triviale sunt
acestea pentru mine? Nu puteţi simţi durerea mea? Ajutaţi-mă!
Sau daţi-vă la o parte din calea mea!”

Rătăcind în pustiu
Pe vremea aceea, nu eram familiarizată cu
Exodus International. Prin urmare, am rătăcit de una singură în
pustiu, stăruind pe lângă Dumnezeu să-mi dea răspunsuri.
„Cum de s-a întâmplat asta?”, L-am întrebat iar şi iar. „Arată-mi
cum să rezolv asta!” Nu aceasta trebuie să facă mamele, să
rezolve problemele copiilor lor?
Cu trecerea lunilor, s-a întâmplat ceva în interiorul meu.
Confruntarea cu neajutorarea mea totală m-a adus mai aproape
de Isus Hristos. În întristarea mea, am căutat mângâiere în
braţele Lui.
Am înaintat prin valea lacrimilor cu eleganţă? În niciun caz!
Au fost momente când mă închideam în casă şi strigam. Uneori,
în weekenduri, încuiam uşile, mă întindeam în pat şi plângeam
ore întregi. Am trecut prin întristare, tristeţe, lipsă de raţiune şi
isterie. Prin toate.
Lupte timpurii
Mi-am crescut fiul ca mamă singură. Faptul că mă luptam
pentru câştigarea existenţei noastre însemna că aveam puţin
timp, puţini bani şi prea puţină energie pentru a avea un
discernământ bun sau pentru a judeca dacă ceea ce făceam era
bine sau rău. Au fost vremuri grele, dar au fost şi multe vremuri
bune. Ne consideram o familie. Tatăl fiului meu, deşi locuia în
acelaşi oraş, nu i-a acordat niciodată dragoste sau atenţie. De
mai multe ori, l-am implorat să îl recunoască pe fiul nostru – în
zadar.
„Totul va fi bine!”
- 171 -
 Când fiul meu avea cam doisprezece ani, a început să se
retragă în sine, împărtăşindu-mi din ce în ce mai puţine. Am
crezut că datorită maturizării. M-am retras, neînţelegând cât de
mult dorea un tată. Nu existau bărbaţi semnificativi în viaţa
fiului meu, dar îmi amintesc că îmi spuneam: „Este un copil
bun, foarte inteligent şi iubitor. Va reuşi; va fi în ordine!”
Cineva îmi spusese că dacă îl iubeam, totul avea să fie bine.
Ceea ce era uşor; l-am iubit întotdeauna profund pe fiul meu.
Dar la vremea aceea nu am înţeles cât de mare nevoie avea de
susţinere din partea altor bărbaţi.
Scăpând şi descurcându-mă
După descoperirea homosexualităţii fiului meu, am căutat
scăpare în muncă. Fiindcă nu mă puteam relaxa şi nu puteam
dormi, lucram între zece şi douăsprezece ore pe zi şi în multe
weekenduri. Patronii mei erau atât de mulţumiţi, încât am fost
avansată în funcţie. Este incredibil pentru mine cum cineva cu
zece clase poate escalada atâţia munţi personali şi profesionali,
în timp ce trece prin atâtea împrejurări adverse. Tatăl meu din
cer a lucrat spre binele meu, aşa cum face întotdeauna pentru
cei care Îl iubesc. (Romani 8:28)
Am căutat, de asemenea, scăpare conducând maşina ore în
şir. Uneori mă aflam la sute de kilometri de casă. Citirea unei
hărţi rutiere nu s-a numărat niciodată printre darurile mele, aşa
că trebuia să cer ajutorul lucrătorilor de la benzinării ca să ajung
acasă. Chiar şi acum, dacă mă opresc la una dintre benzinăriile
care îmi sunt familiare, pot să văd un lucrător pe care îl
recunosc. Imediat arătă într-o anumită direcţie şi îmi spune
râzând: „Casa ta este într-acolo, Gloria!” Acum mă amuză
pozne ale mele de atunci, dar pe vremea aceea situaţia era
departe de a fi amuzantă.
Întristare imensă
Am descoperit că cei mai mulţi nu înţelegeau întristarea mea
imensă. Dar nici eu nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmpla. Îl
purtasem pe acest copil în trupul meu şi aveam să îl port
întotdeauna în inima mea. Cum mă puteam aştepta ca alţii să se
confrunte cu situaţia mea?
- 172 -
 Au trecut mulţi ani de când devastarea a venit în viaţa mea.
De-a lungul anilor, Domnul a fost blând, bun şi iubitor,
descoperindu-mi împrejurările care l-au făcut pe fiul meu să se
lupte cu homosexualitatea (de exemplu, divorţul meu şi lipsa
ulterioară a unui model masculin).
Timpul perfect al lui Dumnezeu
Dar timpul lui Dumnezeu a fost perfect, dându-mi numai
atâta povară emoţională câtă puteam duce. El mă pregăteşte
pentru fiecare nouă descoperire şi îmi dă putere şi curaj, pentru
a face faţă fiecăreia în parte. I-am cerut iertare Lui şi fiului meu
pentru ce s-a întâmplat şi l-ar fi putut conduce la această
alegere. Dumnezeu m-a mângâiat când eu mă condamnam din
cauza eşecurilor din trecut.
Am ajuns, de asemenea, să înţeleg că s-ar putea să nu
primesc niciodată răspunsul la numeroasele întrebări care ar mai
fi putut apărea. Dumnezeu m-a asigurat că oricare au fost
împrejurările (percepute sau reale) care l-au condus pe fiul meu
la alegerea unei asemenea căi, el tot va putea experimenta o
schimbare reală şi adevărată. Mă bucur în cuvintele pe care i le-a
dat îngerul Mariei, anunţând venirea iminentă a Mântuitorului
nostru: „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de
putere.” (Luca 1:37)
Binele va veni
Cred, de asemenea, că din această situaţie va veni binele –
nu numai pentru mine, ci şi pentru fiul meu. Refuz să i-l las lui
Satan. Mă rog zilnic pentru el şi pentru alţii prinşi în capcana
homosexualităţii. Prin harul lui Dumnezeu, am luat hotărârea de
a iubi, nu de a urî. De a rămâne în picioare, nu de a renunţa. De
a-i ajuta pe alţii care se confruntă cu aceeaşi durere cu care m-
am confruntat eu.
De-a lungul anilor, am învăţat că homosexualitatea este o
problemă complexă. Soţul meu spune că toţi copiii sunt
vulnerabili la o anumită vârstă sau în anumite etape ale vieţii. Ca
părinţi, ne trebuie multă compasiune şi înţelegere pentru ca,
atunci când cei dragi ai noştri se vor întoarce, să-i putem ajuta –
în loc să-i împiedicăm – să se vindece. Trebuie să ne rugăm
- 173 -
pentru înţelepciune şi să fim dornici să ne recunoaştem greşelile
atunci când avem prilejul.
În timp ce aştepţi
Dacă cel drag al tău este implicat în homosexualitate, poţi
face multe în timp ce aştepţi. Dumnezeu mi-a arătat că nu este
nevoie să vorbesc la mulţimi de oameni la evenimente publice;
pot vorbi cu un om o dată şi să fac ca viaţa să fie diferită pentru
el.
În fiecare zi mă rog ca Duhul Sfânt să mă pună într-un loc
în care să pot vorbi în linişte, cu dragoste şi înţelegere. Isus a
înfăptuit mare parte din misiunea Sa cu câte un singur om o
dată, iar mie îmi place să fac acelaşi lucru.
Unul dintre lucrurile care mă rănesc cel mai mult datorită
faptului că fiul meu a dat curs homosexualităţii, este că nu voi
avea niciodată nepoţi. Dar Domnul a făcut o adevărată minune
în această privinţă. Cu opt ani în urmă, m-am recăsătorit. Soţul
meu are şase copii şi treisprezece nepoţi. Cinci dintre ei locuiesc
în apropiere, ca să fie iubiţi de bunica lor „vitregă”. Bunicile lor
de sânge nu locuiesc în zona noastră, iar eu simt cu adevărat că
părinţii lor sunt bucuroşi că îndeplinesc acest rol. Când mă
gândesc ce minunaţi sunt aceşti copii, ochii mi se umplu de
lacrimi, iar inima mi se încălzeşte.
Experimentând harul lui Dumnezeu
Dumnezeu mi-a dat înapoi viaţa atunci când nu mai aveam
nicio speranţă. În fiecare zi, Îi dau viaţa mea înapoi, pentru a fi
folosită spre puterea şi gloria Lui. El nu m-a lăsat să-mi pierd
speranţa. Mi-a dat simţul umorului şi o inimă plină de căldură;
mi-a dat, de asemenea, răbdare (fiul meu trăieşte în
homosexualitate de cincisprezece ani).
Am din nou un motiv să trăiesc. Îi pot învăţa pe alţii ceea ce
Dumnezeu m-a învăţat prin circumstanţele dificile prin care am
trecut. Între timp privesc, aştept şi mă rog ca fiul meu risipitor
să se întoarcă.
[Gloria Zwinggi, A Different Kind of Death. Copyright ©
Gloria Zwinggi. Tradus şi publicat cu permisiune. Gloria este
Director la Awakening/REACH, o misiune din San Antonio,
- 174 -
Texas. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

RĂSPUNS LA RUGĂCIUNILE UNEI SOŢII

După zece ani de căsnicie, mă aflam în pragul sinuciderii.

Lupta ascunsă a soţului meu cu homosexualitatea mă distrugea.
Începusem să mă întâlnesc cu Lance în liceu, iar relaţia noastră a
continuat la colegiu. Îmi plăcea să mă aflu în preajma lui, dar
concentrarea lui intensă asupra prieteniilor masculine mă făcea
să mă simt părăsită. Îmi alimenta şi suspiciunile tot mai mari că
se lupta cu homosexualitatea, chiar dacă nu vorbisem niciodată
despre aşa ceva.
Am încercat să mă întâlnesc cu alţii, dar nu se comparau cu
Lance. „De ce trebuie să continui să simt aşa cum simt cu
privire la el?”, mă întrebam. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi
putut să mă îndrăgostesc de cineva care mă vroia, în loc să nu
renunţ la ceva ce nu mergea.
După doi ani de despărţiri care mi-au frânt inima şi de
împăcări, toate prea scurte, i-am dat lui Lance un ultimatum,
când eram în ultimul an: „Ori te căsătoreşti cu mine, ori ieşi din
viaţa mea definitiv!” Spre şocul meu, dar şi spre marea mea
încântare, a spus „da”.
Am intrat într-o căsnicie confortabilă. Ne iubeam unul pe
celălalt, împărtăşeam multe interese comune, aveam posibilităţi
strălucite în carieră şi mergeam în vacanţe frumoase. Cu toate
acestea, după şase luni, Lance a devenit deprimat. Iar eu nu mă
simţeam în largul meu, ca şi cum eram avertizată că urma o
criză.
Îl iubeam pe Lance atât de mult, încât vroiam ca şi el să mă
iubească în acelaşi fel. De ce nu eram de ajuns pentru el?
Conduceam maşina cu viteză excesivă, făcând tot ce puteam
să-mi ţin în şah neliniştea cu privire la jumătăţile de adevăr din
ce în ce mai numeroase, legate de privirile lui care hoinăreau şi
de dispariţiile lui de durată la întâlnirile sociale.

- 175 -
 Timp de zece ani, eu şi Lance am continuat să jucăm şarada
unui cuplu de vis. „Îmi spune că mă iubeşte”, mă gândeam eu,
„şi este cu adevărat un soţ şi un tată bun...” Eram confuză – şi
bucuroasă că nimeni altcineva nu bănuia nimic rău.
De asemenea, bazându-ne pe felul în care familia mea din
copilărie se confrunta cu problemele inconfortabile, Lance şi cu
mine nu discutam niciodată despre problemele pe care le avea
cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex.
În rarele ocazii în care îmi îngăduiam să mă gândesc la asta,
credeam că puteam schimba cumva luptele homosexuale ale lui
Lance. Poate că dacă aş fi fost mai atrăgătoare sau dacă aş fi
arătat mai bine, bărbaţii nu ar mai fi aşa o ispită pentru el.
Probabil că nici faptul că nu eram cea mai feminină femeie din
lume nu era de ajutor...
Am ales să mă îngrop în munca mea de la o instituţie de
sănătate mintală. În timp ce consiliam o femeie ca să nu-şi ia
viaţa, am început să mă gândesc la sinucidere ca o opţiune
pentru mine însămi. Dintr-odată, nu am mai putut face ca
sentimentele mele vag chinuitoare să dispară, lucrând mai
sârguincios, mai repede, mai mult timp.
Viaţa mi s-a mai înseninat puţin când am primit o avansare
importantă la serviciu. Lui Lance îi plăceau călătoriile şi
divertismentul, deci era şi el încântat. Poate că avea să se simtă
în sfârşit mulţumit. Dar indiferent ce făceam sau unde
mergeam, se părea că întotdeauna căuta altceva; nimic nu era
perfect pentru el.
Eu am avut un plan când am primit noua slujbă, dar şi
Dumnezeu a avut unul. Când am ajuns să lucrez alături de o
creştină „născută din nou”, am fost îngrozită. „Ar trebui să o
vezi pe acea ciudată a lui Isus de la lucru”, i-am spus lui Lance.
„Biroul ei este atât de plin cu plachete cu versete din Scriptură,
încât arată ca o librărie religioasă.”
Pe vremea aceea, nu îmi puteam imagina să-mi continui
viaţa aşa cum era, dar nu vedeam nicio cale de scăpare. În cele
din urmă, Charlene mi-a făcut cunoscut suficient din Scriptură
încât să devin convinsă că există un Dumnezeu şi că Isus este
- 176 -
Fiul Său. Dar cu toate că am văzut diferenţa pe care
Isus Hristos o făcuse în viaţa Charlenei, nu puteam crede că
avea să facă la fel pentru mine.
După luni de zile în care mi-am cercetat sufletul şi în care nu
am găsit altă soluţie mai bună decât sinuciderea, în disperare,
am îngenuncheat în camera de zi în toiul nopţii şi I-am adresat
lui Dumnezeu o provocare: „Ştiu că eşti real pentru că Te văd
în viaţa Charlenei, dar am nevoie să mi Te arăţi mine. Acum!
Ia-mi viaţa pe care o am eu şi dă-mi ce are ea!”
Isus a venit imediat în cameră şi m-a cuprins în braţele Lui.
Sentimentul că Însuşi Creatorul universului era aşezat pe
canapea alături de mine, a fost nespus de diferit de orice altceva
experimentasem vreodată. Timpul s-a oprit în loc atunci când
El m-a învăluit cu o minunată senzaţie de dragoste.
Cu toate acestea, pe Lance l-au apucat furiile datorită noii
mele credinţe. „Tipic pentru tine! Atee într-un minut, iubitoare
a lui Isus în următorul minut!” a strigat el, trântind pernele pe
căpătâiul patului şi lovind cu pumnii în pat. „De ce eşti atât de
supărat? Tot ce am spus a fost că...” Mă auzeam răspunzându-i
strigând, dar din gura mea nu a ieşit un sunet. Neobişnuit de
calmă, stăteam în picioare, privindu-l în timp ce urla prin
cameră. Am încercat să înţeleg logica situaţiei. De ce era Lance
furios? De ce eram calmă sub atac? De ce simţeam ca şi cum
altcineva deţinea dintr-odată controlul asupra mea?
Incidente similare au avut loc în mod repetat în casa noastră
în următorii doi ani. Când Lance nu era înfuriat sau meschin
fără motiv, tăcea mâlc. Eram nedumerită şi profund rănită.
După zece ani de relaţie călduroasă şi iubitoare, cum de ne
transformasem în nişte străini indiferenţi? Da, existase neliniştea
homosexualităţii, dar ea era ascunsă. Acum neînţelegerile aveau
loc pe faţă.
Pe cât de îngrozitoare erau zilele cu Lance, nopţile cu Isus
erau ceva la care nu aş fi renunţat pentru nimic în lume.
Circumstanţele mele erau la fel de îngrozitoare a doua zi cum
fuseseră în ziua precedentă. Dar prezenţa lui Dumnezeu

- 177 -
noaptea făcea ca totul să dispară într-o dulce uitare. Ştiam că
dacă Lance devenea creştin, totul avea să fie bine.
Dumnezeu a răspuns rugăciunilor mele în timpul unei slujbe
la biserică, într-o dimineaţă rece de ianuarie în anul 1987. Lance
începuse să meargă cu mine la biserică. În acea dimineaţă ne
închinam, când deodată sanctuarul s-a umplut de o lumină albă
strălucitoare. Prezenţa Domnului era atât de puternică şi a
continuat într-o asemenea măsură, încât m-am gândit că sigur
fusesem răpiţi în rai. Acel timp incredibil de închinare a mai
continuat două ore.
Fără să ştiu, Dumnezeu Se atingea de viaţa soţului meu.
Lance a spus mai târziu că a simţit o mână pe umăr şi că a auzit
o voce blândă: „Te chem acasă. Vreau să părăseşti stilul tău de
viaţă şi să fii al Meu. Dar trebuie să alegi astăzi. Nu există o a
doua şansă.” Fără ca soţia lui să îl cicălească sau să-l
supravegheze, sau să controleze ceva, Lance a ales să iubească
un Dumnezeu iubitor, în locul homosexualităţii care îl stăpânise
un timp atât de îndelungat.
Lance nu a părăsit imediat stilul de viaţă homosexual. Nu
pot explica pe deplin, dar dorinţa şi hotărârea lui Lance de a se
schimba erau atât de evidente în fiecare domeniu al vieţii sale,
încât atunci când dădea greş, nu conta pentru mine. Se dovedea
demn de încrederea mea în fiecare zi. Minciunile şi absenţele lui
prelungite dispăruseră. Când îi împărtăşeam îndoielile mele cu
privire la locul unde se afla sau cu privire la planurile lui, Lance
îmi răspundea cu dragoste şi înţelegându-mi temerile, în loc să
se retragă în vechiul tipar defensiv.
Sunt convinsă că eliberarea uimitoare, dar nesenzaţională a
lui Lance din robia homosexualităţii se datora faptului că
Dumnezeu a făcut ca în biserica noastră să existe bărbaţi
puternici, care s-au purtat ca nişte adevăraţi prieteni cu el, fără
să ştie despre luptele lui. Prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin
evlavia de care avea parte în relaţiile din cercul nostru de
prieteni, dorinţele lui homosexuale au dispărut în mod
miraculos.

- 178 -
 Dumnezeu ne-a chemat la misiunea foştilor homosexuali
după ce Lance mergea deja cu consecvenţă pe cale de trei ani.
Dintr-odată, ne-am trezit confruntaţi cu nevoia de a face
publică o latură a vieţii noastre care până atunci rămăsese
întotdeauna ascunsă, ceea ce nu ne-a surâs deloc. Înfiinţând o
misiune, am fost obligaţi să ne întoarcem din nou la
numeroasele probleme ale unei relaţii, ca încrederea, căinţa şi
iertarea, de care credeam că ne ocupasem deja.
Dar fiindcă am rămas credincioasă lui Hristos, El a fost
credincios. Când plângeam împreună cu alte femei rănite,
Dumnezeu a vindecat propriile-mi răni, în aceleaşi domenii.
Acum, după opt ani, Lance şi cu mine Îl vedem pe Dumnezeu
cum continuă să facă o minune în vieţile noastre. Căsnicia
noastră este o mărturie a credincioşiei Lui – şi a puterii Lui de a
răscumpăra.
[A Wife’s Prayers Answered. Tradus şi publicat cu permisiune.]

RODNEY ERA HOMOSEXUAL ŞI CU TOATE ACESTEA

DUMNEZEU ÎL IUBEA

Bună, eu sunt sora lui Rodney şi l-am iubit foarte mult. Sunt
cea mai mare dintre cei nouă copii din familia noastră. Sunt
optsprezece ani diferenţă între cel mai mare şi cel mai mic
dintre noi. Rodney era cu nouă ani mai mic decât mine, ceea ce
îl plasa la mijloc. Am auzit spunându-se că fraţilor mijlocii le
lipseşte atenţia de care au nevoie. Într-o familie atât de
numeroasă ca a noastră, era uşor să fii trecut cu vederea,
indiferent al câtelea erai.
Fiind cea mai mare, mi s-au dat multe responsabilităţi în
casă, mai ales deoarece şapte dintre cei nouă copii sunt băieţi,
iar părinţii mei avea păreri cam demodate despre munca
„femeii”. Astfel am devenit o imagine a mamei pentru cei mai
mulţi dintre fraţii mei. Nu mi se îngăduia să-i disciplinez –
Domnul ştie că oricum ne-am primit toţi partea – dar îi puteam
iubi şi puteam primi dragoste de la ei în schimb. Ca unui om
însetat de apă, rătăcit de zile întregi în deşert, îmi făcea multă
- 179 -
plăcere dragostea specială pe care numai copilaşii o dau, atât de
deschis şi sincer, celor în care au încredere.
Rodney avea nişte probleme de sănătate, ceea ce însemna că
primea mai mult din atenţia mea individuală decât ceilalţi. Când
avea şapte ani a vomitat sânge – inflamaţie a stomacului, a zis
medicul. Pentru un timp, a trebuit să urmeze o dietă foarte
strictă. L-am iubit, l-am crescut şi l-am îngrijit.
Când Rodney avea nouă ani, m-am căsătorit. Rodney a
devenit total neascultător de părinţi. Indiferent cât de mult îl
băteau, nu se conforma. Au început să-l trimită să stea cu mine
pentru perioade din ce în ce mai lungi. Când era cu mine,
Rodney nu avea niciodată izbucniri de furie. Ne iubeam şi ne
respectam unul pe celălalt şi, deşi eram mai mare, îl tratam în
mare parte ca pe un egal. Iar el, asemenea celor mai mulţi dintre
noi, tânjea după dragoste şi acceptare.
Când Rodney avea cam şaisprezece ani, mi-a spus că era
homosexual. Dragostea mea pentru el nu s-a schimbat
niciodată. Pe vremea aceea nu eram creştină, deci nu ştiam că
homosexualitatea îl putea ţine pe Rodney departe de Împărăţia
lui Dumnezeu. După divorţul meu de tatăl copiilor mei, Rodney
şi cu mine obişnuiam să mergem la fast-foodul din apropierea
locului unde stăteam şi să privim bărbaţii drăguţi care treceau.
Cred că s-ar putea spune că eram ca „surorile”.
Apoi, la vârsta de treizeci şi cinci de ani, m-am pocăit de
păcatele mele, am acceptat adevărul cu privire la Cine este
Hristos şi am început călătoria pe calea cea îngustă care duce în
Împărăţia lui Dumnezeu. Lăudat să fie Dumnezeu! El m-a iubit
în ciuda a tot ceea ce fusese în viaţa mea înainte şi erau multe de
iertat în ea.
De-a lungul anilor, cum se întâmplă cu fraţii, treptat ne-am
îndepărtat, am mers fiecare pe drumul lui, el într-o parte a
statului, eu în cealaltă. Când am devenit creştină, separarea
dintre noi s-a accentuat puţin, nu pentru că ne iubeam mai
puţin, ci doar pentru că vieţile noastre erau atât de diferite.
Când ne vedeam sau când vorbeam la telefon, eu depuneam
mărturie, el era receptiv. Domnul mi-a arătat de timpuriu că
- 180 -
dacă cineva nu este receptiv, nu este de niciun folos să-l forţezi.
Numai o inimă pregătită de Duhul Sfânt poate primi adevărul.
Când Rodney avea treizeci şi şase de ani, am primit un
telefon de la el. Vroia să ştie ce trebuia să facă pentru a merge în
rai. L-am întrebat dacă el credea că Biblia este 100% adevărată
şi mi-a spus că da. Apoi i-am zis că trebuia să-I mărturisească lui
Dumnezeu că era păcătos – i-am spus că toţi suntem – şi să-I
ceară lui Dumnezeu să-l elibereze de păcat în Numele lui Isus.
I-am spus că Isus a venit şi a murit pentru noi, pentru păcatul
nostru.
Spre surpriza – şi marea mea bucurie – Rodney s-a pocăit de
păcatele lui şi L-a primit pe Hristos chiar atunci la telefon. În
acel moment, m-am întrebat dacă trebuia să-i spun lui Rodney
despre homosexualitate, dar am simţit clar Duhul spunându-mi
să aştept. Era perfect din punctul meu de vedere; oricum nu
aveam nicio dorinţă să-i spun ce avea de zis Cuvântul lui
Dumnezeu despre acest subiect. Rodney se apăra foarte mult şi
era foarte vocal cu privire la dreptul lui de a fi homosexual, şi
insista că s-a născut astfel. Nu mai este nevoie să adaug, eram
mai mult decât fericită să mă dau la o parte şi să-I îngădui lui
Dumnezeu să folosească pe altcineva pentru această treabă.
În următorii doi ani, ne-am văzut de patru sau cinci ori, am
vorbit la telefon de câteva zeci de ori şi i-am trimis nişte
literatură creştină.
Într-o zi, la aproape doi ani după convorbirea telefonică în
care mă întrebase cum să ajungă în rai, m-a sunat şi m-a întrebat
dacă homosexualii puteau merge în rai. Cât încercasem să evit
acea întrebare, spunându-I lui Dumnezeu că eu credeam că El
va pune pe altcineva să-i vorbească lui Rodney despre acest
subiect!
I-am răspuns lui Rodney că putea găsi răspunsul în Biblie. A
întrebat de ce nu-i puteam spune pur şi simplu; i-am zis că mai
bine citeşte el singur. Mi-a zis: „Tu ştii, aşa că de ce nu-mi spui
exact?”, deci m-am adunat toate puterile pentru explozia
secolului şi i-am spus cu cuvintele mele: „Un bărbat sau o
femeie nu trebuie să se depărteze de ceea ce este natural şi să se
- 181 -
îndrepte spre ceea ce este contra naturii. Dacă un bărbat se
culcă cu un bărbat, este o urâciune pentru Domnul. Cei care fac
astfel de lucruri merită moartea, nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu...” (1 Corinteni 6:9-10, Romani 1:26-28, 32,
Levitic 18:22, 20:13)
Uneori, când poate credem că avem cea mai grozavă
credinţă, Domnul ne arată cât de mică este ea în realitate.
Dumnezeu trimisese deja pe Cineva care să-i vorbească lui
Rodney despre homosexualitate. Când Rodney s-a pocăit de
păcatele lui şi a acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind 100%
adevăr, şi a cerut eliberare, Duhul Adevărului a pătruns în inima
lui Rodney şi a început în el o lucrare care nu ar fi putut fi
făcută de un simplu om.
Întristarea care vine de la Dumnezeu mântuieşte sufletele.
Dacă i-aş fi spus lui Rodney (fără călăuzirea Duhului) că
homosexualitatea este păcat, poate că ar fi încercat să-şi
schimbe stilul de viaţă pentru mine. A fost crucial ca Rodney să
ajungă la cunoaşterea adevărului printr-o convingere venită de
la Duhul Sfânt. Cuvintele mele ar fi fost doar vorbe goale, care
nu puteau salva; dar prin acceptarea de către Rodney a
convingerii de la Duhul Sfânt, cuvintele lui Dumnezeu au prins
viaţă în inima lui şi au adus viaţă în sufletul lui.
Prin cuvintele mele, poate că Rodney ar fi fost cumva în
stare să cureţe partea de afară a paharului. (Matei 23:25) Poate
că ar fi fost în stare să pară creştin, dar adevărata circumcizie
este cea a inimii, iar numai Duhul Adevărului poate curăţi
inima. Odată ce inima este convinsă de adevăr, trupul va fi şi el.
Duhul Sfânt l-a convins – l-a convins pe Rodney că era
păcătos, aşa cum suntem noi toţi. În cei doi ani de când Rodney
a acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr, până ce m-a
întrebat dacă homosexualii pot merge în rai, Duhul Sfânt a
lucrat o pocăinţă minunată în inima şi mintea lui. Şi, cu
siguranţă, nu a avut nevoie de ajutorul meu. L-am lăudat însă că
mi-a îngăduit să văd lucrarea pe care numai El o poate face în
inimile oamenilor care se pocăiesc.

- 182 -
 Când Duhul l-a călăuzit pe Rodney la adevăr, nu a avut loc
o explozie, aşa cum mă aşteptasem, nici mânie, nici măcar
scuze. El m-a întrebat doar: „Ce pot să fac referitor la asta?”
I-am spus că trebuie să-I mărturisească lui Dumnezeu că ştie că
homosexualitatea este un păcat şi să-I ceară lui Dumnezeu să-l
elibereze de el. I-am zis că dacă va crede cu adevărat,
Dumnezeu o va face.
Din nou, spre surpriza mea, Rodney a părut să nu aibă
nevoie de timp de gândire, ca şi cum decizia lui fusese deja luată
– şi sunt sigură că, la un anumit nivel, probabil că fusese. După
cum spune Scriptura: „Pe orişicine Mă va mărturisi înaintea
oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu!
(Matei 10:32) Chiar dacă Rodney nu cunoştea aceasta, era
ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă citise numai
puţin din Biblie, Duhul Sfânt îl conducea.
Şi din nou, chiar la telefon, fratele meu – care îmi devenise
şi frate în credinţă – a mărturisit că homosexualitatea este păcat
şi I-a cerut lui Dumnezeu să-l elibereze de ea. Rodney a
continuat mărturisind că avea o dorinţă sexuală foarte puternică
şi că dorea ca Dumnezeu să facă, pur şi simplu, să nu mai poată
face sex.
La două luni după aceea, Rodney m-a sunat devreme într-o
dimineaţă şi era foarte bolnav. (Rodney suferea de astm foarte
sever, ca şi de alte câteva probleme de sănătate. Lua inhalatori,
plus steroizi pentru astm ceea ce, bineînţeles, i-a provocat alte
probleme de sănătate.) L-am convins să meargă la spital, unde
i-au făcut nişte teste şi au zis că avea pneumonie. Era grav şi au
spus că vroiau să-i pună un tub în gât pentru a-l ajuta să respire.
Bineînţeles că era speriat.
Din cauza pneumoniei citomegalovirale şi pentru că era
homosexual, presupunerea firească a fost că avea SIDA. M-a
sunat şi mi-a spus că ei credeau că avea acea boală îngrozitoare,
şi am plâns împreună. Era aşa de speriat şi mi-a spus că nu vroia
să moară. Mă simţeam atât de inadecvată pentru acele
momente. Tot ce am putut spune a fost că nu va muri până ce
Dumnezeu nu-l va pregăti. Deşi ca om mă simţeam inadecvată,
- 183 -
cuvintele pe care le-am rostit erau adevărul. Pregătirea pentru
călătoria noastră în Împărăţia lui Dumnezeu începe în clipa
când acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr total, iar
procesul continuă cât trăim.
Rodney a decis să accepte să i se pună un tub în gât. Nu am
realizat că odată ce făceau asta, nu va mai putea vorbi. În
primele două săptămâni l-au ţinut atât de sedat, încât nu
cunoştea pe nimeni.
Doamne, cum i s-a răspuns rugăciunii lui Rodney! Fusese
eliberat (fizic) de homosexualitate, rugămintea lui din inimă ca
Dumnezeu să facă astfel încât să nu poate face sex, nu a rămas
fără răspuns. Cu siguranţă nu era într-o stare – sau într-un loc –
în care să facă sex. (În sens spiritual, Rodney a fost curăţit de
toată fărădelegea în ziua în care a acceptat Cuvântul lui
Dumnezeu ca fiind 100% adevăr şi I-a cerut lui Isus să vină în
inima lui şi să-l elibereze.)
După ce Rodney a acceptat adevărul Cuvântului lui
Dumnezeu, Duhul Sfânt l-a convins pe Rodney că
homosexualitatea este păcat. Dumnezeu nu l-a îmbolnăvit pe
Rodney, el avea deja probleme serioase de sănătate. Poate că de
aceea era atât de disperat să se pună în ordine cu Dumnezeu.
Deoarece era atât de bolnav, cred că Dumnezeu a folosit boala
ca răspuns la rugăciunea lui Rodney pentru eliberare (fizică).
L-au testat pe Rodney în trei rânduri pentru SIDA, în timp
ce era internat în spital. Testele au fost toate negative. Colegul
lui de salon, în vârstă de cincisprezece ani, era îngrozit că ar
putea avea şi el ce avea Rodney, aşa că am sunat şi am vorbit cu
medicul lui Rodney, care m-a asigurat că nu avea SIDA. Cel
puţin a fost scutit de tortura înceată a morţii din cauza SIDA.
Rodney se afla în spital de aproape o lună. Ni s-a spus că va
fi probabil dus în curând la un mic spital particular, unde urma
să fie conectat la un ventilator pentru respiraţie pentru tot restul
vieţii. Nu era ceva ce i-ar fi plăcut foarte mult, dar cui i-ar fi
plăcut?
Convorbirea telefonică pe care am avut-o cu Rodney
anterior introducerii tubului pentru respiraţie s-a dovedit a fi
- 184 -
ultima noastră convorbire – cel puţin în viaţa aceasta. În ziua de
7 ianuarie 1993, s-a rupt o venă în gâtul lui Rodney, iar eu cred
cu adevărat că îngerii lui Dumnezeu l-au întâlnit pe Rodney în
pragul morţii şi l-au dus în sânul lui Avraam, unde doarme în
pace (este mort) „în Hristos”, aşteptând învierea celor drepţi,
când Hristos Se va întoarce pentru copiii Săi. (Luca 16:22,
1 Corinteni 15:21-23, 1 Tesaloniceni 4:16)
Rodney ar fi vrut să fac cunoscută povestea pocăinţei lui,
fiindcă ar fi vrut ca toţi oamenii, de pretutindeni, să ştie că
niciunul dintre noi nu este destul de bun în el însuşi pentru a
intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ar fi vrut şi ca povestea
lui să fie înregistrată, pentru toţi cei care vor să asculte că
niciunul dintre noi nu este atât de rău, încât Dumnezeu să nu-l
poată salva, cu condiţia să creadă şi să primească eliberarea
(Adevărul).
[Rodney Was Gay, and God Loved Him Anyway. Copyright ©
2001 Ava. Tradus şi publicat cu permisiune.]

SIDA INVADEAZĂ O CĂSĂTORIE

La şase luni după căsătorie, un cuplu tânăr – Mark şi Shireen

– au descoperit că soţul (fost homosexual) era purtător de HIV,
virusul care provoacă SIDA. Mark şi Shireen erau căsătoriţi de
mai puţin de trei ani, dar oamenii spuneau că parcă erau
împreună de treizeci de ani. „Am depus multe eforturi în
căsătoria noastră”, explică Shireen, „mai ales în domeniul
comunicării. Făceam totul împreună – spălatul rufelor, curăţenia
în casă, cumpărăturile, chiar lucrul la proiecte de design în
textile şi flori.”
Dar credinţa lor comună în Isus Cristos a fost temelia solidă
care i-a purtat prin vremurile de încercare care le stăteau înainte.
Mark a fost diagnosticat cu SIDA şi o intensă luptă spirituală şi
fizică a început.
Negare
Iniţial numai o pată superficială pe piele şi oboseala generală
au trădat prezenţa virusului. „Mark şi cu mine am trecut
- 185 -
amândoi printr-un stadiu de negare”, spune soţia lui. „Părea atât
de sănătos. Mă gândeam că va fi bine.”
În acel timp, Mark şi-a „înăbuşit” şi el mânia. După câteva
luni, toate au izbucnit dintr-odată. „Era furios pe mine, pe
Dumnezeu, pe el însuşi, pe biserică – era furios pe toată lumea”,
îşi aminteşte Shireen. „Dar am rămas curajoasă şi hotărâtă lângă
el. Cunosc mulţi oameni care nu ar fi făcut-o.” De fapt, după
moartea lui Mark, un membru de familie i-a spus că numai
datorită prezenţei ei a fost în stare să menţină o relaţie aşa de
bună cu Mark până la sfârşit.
Vindecare emoţională profundă
Dar a fost un timp dificil. „Aveam şi eu propria mea mânie
cu care să mă confrunt”, recunoaşte Shireen. Domnul a folosit
aceasta pentru a face o vindecare emoţională profundă în viaţa
lor, iar relaţia pe care o aveau unul cu celălalt a fost întărită.
Mai târziu, Mark a făcut pneumonie, un simptom tipic legat
de SIDA. A pierdut o parte din pasiunea lui pentru viaţă.
Înainte vroia într-adevăr să trăiască, dar acum se gândea că ar fi
minunat şi să fie cu Domnul. Voinţa lui de a lupta s-a diminuat
şi mai mult când a avut leziuni în gât. Apoi a făcut gripă şi nu
credea că va supravieţui.
În acea perioadă, Mark era descurajat, dar pentru un timp
Shireen nu a ştiut. „Când eram plecată în timpul zilei, se simţea
foarte deprimat”, explică ea. „Dar când ajungeam acasă,
dispoziţia i se schimba şi era în ordine.” În cele din urmă, o
infirmieră a avertizat-o. După aceea, îl suna pe Mark în timpul
pauzei de prânz, ca să-l ajute în timpul zilei.
Lecţii în rugăciune
Shireen şi soţul ei au învăţat să se roage cu putere. Războiul
spiritual care avea loc a devenit foarte evident. O carte de
Mark Bubeck, cu titlul Adversarul (Moody Press) le-a dat ajutor
practic şi chiar modele de rugăciune, pentru a îmbrăca armura
lui Dumnezeu şi a purta lupta împotriva duşmanului. Era tot
timpul o luptă. „Uneori era greu şi să ne rugăm împreună şi să
petrecem timp cu Cuvântul”, mărturiseşte Shireen. „Ceea ce

- 186 -
ne-a făcut să continuăm a fost cântarea laudelor şi citirea
Psalmilor. Am făcut şi din acele versete rugăciunea noastră.”
Sprijinul bisericii
Propria biserică a lui Shireen, First Covenant din
San Francisco, a jucat un rol activ în sprijinirea lor, în timpul
ultimelor luni din viaţa lui Mark. Oamenii de la biserică se rugau
pe rând pentru ei. Shireen avea un grafic cu cei care se rugau şi
când anume o făceau. Când ceva mergea dintr-odată rău cu
Mark, le putea face cunoscut ce se întâmpla, astfel încât să se
roage în mod specific pentru nevoia din momentul respectiv.
Au văzut răspunsuri clare la rugăciune în acea perioadă.
Pe lângă rugăciune, nevoile practice, precum munca în
gospodărie, erau împlinite de prietenii ei creştini. „Nu a trebuit
să gătesc, să fac curat, să fac niciunul dintre aceste lucruri în
ultima lună a lui Mark”, spune Shireen. „Sunt aşa de
mulţumitoare că Mark şi cu mine am putut petrece acel timp
împreună.” O altă prietenă, care este infirmieră, a coordonat
programul, astfel încât în ultimele săptămâni Shireen a avut
întotdeauna în apropiere o persoană care să o sprijine.
Prieteni care au ajutat
Pentru alţii care se confruntă cu această situaţie, Shireen
recomandă cu tărie formarea unei echipe de sprijin. „Va fi un
ajutor imens”, spune ea. „Domnul nu ne-a creat ca să facem
lucrurile independent. Ne-a făcut ca să lucrăm cu alţii, iar
Trupul Bisericii este pentru aceasta.”
Susţinerea din partea bisericii ei este încă puternică. „Unii
din biserică, apropiaţi de Mark, trec şi ei prin procesul de jelire”,
spune ea. „Trecem prin el împreună şi îi încurajez să nu le fie
teamă să vorbească despre Mark cu mine. Unii dintre ei au încă
multe întrebări la care caută răspuns.”
În prima lună după moartea soţului ei, mai mulţi prieteni au
stat pe rând cu ea când avea nevoie de companie. Prietenii şi
familia încă verifică, pentru a se asigura că Shireen nu este
singură la aniversările datelor importante din relaţia ei cu Mark.
Ajustări neîntrerupte

- 187 -
 În ciuda sprijinului iubitor, Shireen tot trece prin ajustări
enorme. „În ultimele două luni m-am luptat mult cu depresia”,
explică ea. „Nu m-am confruntat niciodată cu ea înainte. Am
încercat să mă disciplinez să fac anumite lucruri, chiar când simt
că nu pot să le fac.”
„De exemplu, nu-mi place să gătesc pentru mine, deci am o
grijă deosebită să invit pe cineva cel puţin o dată pe săptămână.
Aceasta îmi îngăduie să continui să-mi deschid casa, aşa cum
Mark şi cu mine făceam împreună. Acest lucru le permite
oamenilor să vadă unde mă aflu. Şi dacă erau apropiaţi de Mark,
îi ajută, de asemenea, să se confrunte cu durerea lor.”
Este deschisă faţă de prieteni cu privire la nevoia ei continuă
de a primi sprijin. „Cu două săptămâni în urmă, îmi lipsea mult
Mark. Am venit acasă de la lucru şi plângeam. M-am gândit,
chiar nu pot sta singură acasă în seara asta. Am sunat o prietenă
şi i-am spus: «Ştiu că înveţi, dar trebuie să vin la tine. Nu este
nevoie să-ţi fac o vizită. Doar voi citi şi voi scrie ceva.» A spus
că ar fi minunat şi mi-a fost de mare ajutor să petrec câtva timp
cu cineva în acea seară.”
Shireen crede că este un administrator al experienţelor ei şi a
avut multe oportunităţi de a împărtăşi altora ce a învăţat. La
numai trei săptămâni după înmormântarea lui Mark, a dat un
interviu despre SIDA la o emisiune a unei televiziuni creştine
locale. Vara trecută a avut un angajament de a vorbi la o biserică
locală şi a fost intervievată de un membru în conducerea
InterVarsity, pentru una dintre publicaţiile lor. „Unii oameni
mi-au spus că este încă prea devreme pentru mine să fac
cunoscută povestea noastră”, spune Shireen. „Dar cred că
Dumnezeu foloseşte aceste oportunităţi pentru a continua
vindecarea în mine.”
Oportunităţi de slujire
Interviurile ei au adus oportunităţi pentru slujirea personală.
„Recent am primit o scrisoare de la o femeie din Midwest, al
cărei soţ tocmai fusese diagnosticat cu SIDA”, spune ea. „Ne-a
văzut pe Mark şi pe mine la The 700 Club şi ei mi-au trimis
scurtul ei comentariu. Era disperată să-mi vorbească; avea cu
- 188 -
adevărat nevoie de cineva în care să aibă încredere. Am fost
bucuroasă să o încurajez şi i-am împărtăşit cât de important este
să ai un grup de sprijin. Acest fel de ajutor, împreună cu puterea
şi harul Domnului, este ceea ce ne-a ajutat pe Mark şi pe mine.”
Shireen crede că există un scop special în cele prin care
Domnul le-a îngăduit să treacă ei şi lui Mark. „Sunt şi alţi
creştini care se confruntă cu această luptă. Cred că felul în care
a fost tratată situaţia lui Mark poate fi un model pentru creştini
şi pentru biserici.”
Mai presus de toate, Shireen depune mărturie despre
credincioşia lui Dumnezeu. „Încă am întrebări la care caut
răspuns. Dar ştiu că Dumnezeu este suveran. Nu poţi să-L pui
într-o cutie.”
„Dumnezeu a făcut o vindecare fizică reală în Mark. I-a
îngăduit să trăiască mult mai mult decât cele şase luni pe care
le-a prezis medicul. Până la sfârşit a fost afectuos, amuzant,
iubitor... A fost cu adevărat special.”
„În multe feluri, este ca şi cum aş lua-o de la început. Dar
Domnul tot este cu mine. Are grijă bine de mine, oferindu-mi
tot ce am nevoie.” Pentru o femeie în situaţia lui Shireen,
aceasta spune multe.
[AIDS Invades a Marriage. Copyright © 1986 Bob Davies.
Tradus şi publicat cu permisiune. Povestea completă a lui
Shireen este disponibilă în cartea In Sickness and in Health.]

VINDECAREA INIMILOR PĂRINŢILOR

JUDY

Judy este membră a grupului de părinţi Healing Hearts şi prietenă a

Reconciliation Ministries. Judy ne face cunoscut ce are pe inimă, ca o mamă
care se află în călătorie de mulţi ani – prin lacrimi şi prin bucurii.
Înţelepciunea şi dragostea ei sunt de nepreţuit.
Călătoria noastră ca părinţi a doi copii homosexuali şi
începutul grupului Healing Hearts
Când al doilea copil al nostru ne-a spus că este homosexual,
soţul meu şi cu mine am petrecut mai mult de un an mergând la
- 189 -
consiliere creştină, încercând să aflăm ce am făcut greşit ca să
avem doi copii homosexuali din patru. Ne dusesem la pastorul
nostru şi îl întrebasem dacă ştia grupuri de suport sau alţi părinţi
în situaţia noastră, dar el a spus: „Îmi pare rău, nu ştiu.”
O prietenă îmi povestise despre cărţile Barbarei Johnson,
deci am făcut rost de una şi am început să citesc, după mai
multe săptămâni în care plânsesem şi mă simţisem atât de
ruşinată şi singură. Am sunat-o înnebunită pe Barbara Johnson
şi, spre marea mea surpriză, a răspuns la telefon, i-am povestit
despre situaţia mea şi am întrebat-o dacă avea cunoştinţă despre
vreun grup de suport în zona noastră. Mi-a răspuns: „Nu, dar
am vorbit cu o doamnă la ultima mea conferinţă şi mi-a făcut
impresia că s-ar putea să încerce să înceapă unul.” A continuat:
„Îţi voi da numele şi numărul ei şi vei vedea dacă a început
unul, iar dacă nu a făcut-o, de ce nu v-aţi gândi la asta?” Am
sunat-o pe acea doamnă numită Fran, care se afla încă în
căutarea unui grup de suport, şi am întrebat-o: „Dacă te-am
chema la noi acasă, ai veni?” A profitat imediat de oportunitate,
iar după câteva zile m-a sunat la rândul ei şi m-a anunţat că mai
avem două cupluri care ar vrea să vină.
Pe 11 septembrie 1994, patru cupluri rănite şedeau în
camera noastră, unde pusesem pacheţele de şerveţele umede pe
fiecare masă, crezând că toţi vom plânge. În loc de aceasta, am
realizat că, fiindcă nu mai eram singuri şi ne aveam unul pe
celălalt, ne simţeam deja mai bine. Am decis că era bine să
planificăm următoarea întâlnire, dar mai întâi aveam să dăm un
nume grupului. Am pus mai multe nume pe hârtie, dar nu
ne-am putut decide în acea noapte. Într-o dimineaţă, soţul meu
s-a trezit şi a zis: „Ce zici de Healing Hearts?” Le-am spus
celorlalţi şi le-a plăcut.
Lucrul cu care am fost toţi de acord la prima întâlnire a fost
că ne iubeam copiii, dar, fiind creştini, nu ştiam cum să ne
purtăm cu ei fiindcă nu le acceptam comportamentul
homosexual. Ceea ce am învăţat mai mult decât orice altceva în
drumul pe care l-am străbătut este că doar când inimile noastre
de părinţi sunt pe cale de a se vindeca, putem să vorbim cu
- 190 -
copiii noştri şi să înaintăm cu calm în relaţia cu ei. Faptul de a
rămâne fermi, inflexibili, doar ridică ziduri şi îi îndepărtează şi
mai mult. Numai când am hotărât, după o lungă călătorie, că
decizia pe care au luat-o pentru viaţa lor este între ei şi
Dumnezeu, am fost în stare „să le dăm drumul şi să-L lăsăm pe
Dumnezeu să lucreze”. Grupul nostru nu şi-a lovit şi nu-şi va lovi
niciodată fizic copiii homosexuali. În schimb, încercăm să
învăţăm cum să lucrăm cu ei ca să menţinem familia împreună.
Cam cu trei ani în urmă, fiica noastră homosexuală a murit
pe neaşteptate, iar lucrul care ne-a ajutat cel mai mult, în acele
momente îngrozitoare, în afară de credinţa noastră în
Dumnezeu, a fost că ea ştia că o iubeam şi că şi ea, la rândul ei,
ne iubea. După moartea ei, pe când mă uitam prin lucrurile ei
personale, am găsit o bandă în portmoneul ei: „Familia ta este o
capodoperă a naturii.” Dacă aş vrea-o înapoi, chiar dacă ar fi tot
homosexuală? Fiţi siguri că da!
Fiul nostru, care avea o relaţie dedicată de mai mult de opt
ani, şi-a părăsit partenerul cu aproximativ doi ani în urmă şi
locuieşte singur. Când soţul meu a murit anul trecut, fiul meu a
mers la consiliere cu un capelan, din cauza durerii pe care o
simţea. După consiliere a făcut câteva progrese majore şi spune
că nu a fost niciodată mai fericit cu viaţa lui şi că-şi găseşte
propria identitate. Mă rog zilnic să continue să se vindece şi să
se maturizeze în identitatea lui. În ciuda a toate, îl voi iubi în
continuare.
I-am spus fiului meu că mi s-a cerut să scriu această poveste,
iar el mi-a zis: „Mami, pot să sugerez câteva lucruri, fiindcă ştiu
oameni care nu au vorbit cu părinţii lor de ani de zile? Părinţii
unora dintre ei au murit, iar ei nu s-au dus nici la înmormântare,
din cauza anilor de respingere de care au avut parte în viaţă.”
Iată sugestiile fiului meu pentru părinţi:
1. Nu te învinovăţi.
2. Nu ridica ziduri. Menţine liniile de comunicare deschise,
pentru ca tu şi copiii tăi să puteţi fi o familie.
3. Când îi vezi, spune-le întotdeauna copiilor tăi că îi
iubeşti. Poţi să iubeşti păcătosul şi să urăşti păcatul.
- 191 -
 4. Cu cât le vei impune mai mult ceva, cu atât mai departe
vor fugi.
După ce i-am pierdut atât pe fiica mea, cât şi pe scumpul
meu soţ, am ajuns să realizez că viaţa este un dar de la
Dumnezeu şi că uneori este prea scurtă – deci începe să dărâmi
zidurile acum. Poate că nu vei mai avea ziua de mâine!
În sfârşit, nu-I putem mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu
pentru Tom Cole şi Dan Hitz, care ne-au dat speranţă,
informaţii valoroase şi suport continuu.
[Extras din Healing the Hearts of Parents – Pam and Judy.
Copyright © 2007 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat
cu permisiune.]

SIDA: POVESTEA UNEI MAME

PEGGY DIMMICK, AŞA CUM I-A POVESTIT
LUI CATHERINE LAWTON

Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare, încât îmi
venea să îl reneg.
Acceptarea socială însemna totul pentru mine. Mi-am dus
copiii la biserica preferată, din punct de vedere social, în oraş şi
i-am încurajat să-şi facă prieteni dintre copiii familiilor
importante. Când au devenit adolescenţi, am bănuit că aveau
de-a face cu drogurile şi sexul, dar niciunul dintre părinţii sau
dintre liderii religioşi pe care îi cunoşteam nu vorbea despre
asemenea lucruri, deci am presupus că era o fază pe care copiii
o vor depăşi.
Astfel încât, în ziua în care fiul meu Dick, în vârstă de
douăzeci de ani, care era la colegiu, m-a sunat să-mi spună că
era homosexual, am fost şocată, dar am gândit: „O altă toană!
Va trece; vom găsi o soluţie.”
„Du-te la cineva şi vindecă-te”, i-am spus. Nici măcar nu
puteam rosti acel cuvânt îngrozitor. Homosexual. Cu siguranţă
va trece! Dar nu cunoşteam amploarea homosexualităţii. Nu s-a
vindecat ca un braţ rupt. Şi nu a trecut.

- 192 -
 Neştiind încotro să mă îndrept, am început să caut cărţi pe
această temă, sfârşind doar prin a fi copleşită de vină. Multe
dintre cauzele clasice ale homosexualităţii erau prezente în viaţa
noastră de acasă şi în relaţiile noastre de familie. Gândindu-mă
la nostru din trecut, inima mi s-a umplut de regrete amare.
Când Dick, primul meu copil, avea doi ani, iar eu eram
însărcinată cu sora lui, soţul meu, care era marinar, a murit de
poliomielită, lăsându-mă copleşită de durere.
În tulburarea mea emoţională, rămasă văduvă la
nouăsprezece ani cu doi copii, nu m-am gândit să-l ajut pe
micul Dick să treacă prin propria lui durere, nu am stat
niciodată cu el să-i explic de ce tăticul lui nu mai era. Dick era
un copil atât de binevoitor, de liniştit, iar sora lui atât de dulce,
încât era uşor să fie trecut cu vederea.
Când unul dintre prietenii marinari ai soţului meu a început
să mă viziteze şi m-a cerut în căsătorie, am spus „da”. Del şi cu
mine aveam douăzeci de ani când ne-am căsătorit.
Fiica mea nu îşi cunoscuse tatăl. Ea şi Del au devenit foarte
apropiaţi. Dar între Del şi Dick nu s-a dezvoltat niciodată o
relaţie de tip tată-fiu. De fapt, ori de câte ori Del îl disciplina pe
Dick, mă făceam mică de tot din cauza lipsei lui de sensibilitate
şi încercam să-mi protejez fiul. Într-o zi, după ce Del l-a
pedepsit destul de sever, i-am poruncit: „Să nu te mai atingi de
el!”, iar Del a răspuns: „În regulă, îl voi lăsa în pace.” De atunci
înainte asta a şi făcut, iar un val de tensiune s-a ridicat între ei.
Dick a crescut având resentimente faţă de Del şi nu i-a
îngăduit niciodată să se apropie de el. Dar mai târziu s-a văzut
că dorea afecţiunea tatălui său mai mult decât orice altceva.
În adolescenţă, Dick a ales să părăsească biserica noastră
respectabilă şi s-a alăturat unui grup de tineret de la o biserică
evanghelică mai plină de viaţă. A ales să urmeze un colegiu
creştin, unde studiul i-a plăcut, şi a fost ales şef de an în anul
întâi. Dar luptele lui interioare au continuat. Şi-a exprimat lupta
în această rugăciune, pe care am descoperit-o în hârtiile lui după
ani de zile:

- 193 -
 „Dragă Dumnezeule,
Acum este într-adevăr foarte greu... Mă simt ca şi cum am
mers prea departe. Totuşi, ştiu că aştepţi să încetez să mă mai
lupt. Mai ales împotriva Ta. Poate că într-o zi voi înţelege cu
adevărat că mă iubeşti şi voi răspunde la dragostea Ta cu o viaţă
dedicată Ţie cu adevărat. Vreau să Te iubesc, Isuse. Te rog,
ajută-mă! Te rog, Doamne, fă ca aceste cuvinte să se
împlinească în viaţa mea!
Cu dragoste,
Dick.”
Dick s-a încurcat cu cei cu care nu ar fi trebuit. Şcoala a aflat
că practica homosexualitatea şi a fost dat afară din colegiu.
S-a dus la Hollywood şi s-a implicat în viaţa de stradă. Mai
târziu s-a alăturat lumii homosexuale din San Francisco, trăind o
viaţă de promiscuitate.
Del a fost scârbit, iar la început aşa am fost am fost şi eu.
Dar nu am vrut să mă îndepărtez complet de fiul meu, aşa că
l-am lăsat să-şi aducă prietenii homosexuali în vizită la noi.
Aveau ambiţii şi idei ca oricine altcineva, şi am descoperit că era
posibil să îi plac şi să îi accept ca oameni, fără să trec cu vederea
stilul lor de viaţă.
Din când în când, Dick venea acasă, renunţa la
caracteristicile stilului său de viaţă şi dădea impresia că va ieşi
din el. Venea chiar cu noi la biserică. Apoi inevitabil izbucnea o
ceartă de familie, iar el se întorcea mânios la comunitatea
homosexuală. Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât
de tare, încât îmi venea să îl reneg.
Între timp, Del şi cu mine am început să frecventăm o
biserică evanghelică, unde am învăţat ce înseamnă creştinismul
adevărat şi L-am cunoscut personal pe Dumnezeu. Atitudinea
mea s-a schimbat treptat, de la a vrea să-mi protejez fiul, la a
dori să-i dau drumul şi să-l încredinţez în mâinile lui Dumnezeu.
Uneori mă întrebam dacă Dumnezeu îmi auzea rugăciunile. Dar
am continuat să-I cer să nu-l părăsească pe Dick.
Am căutat ajutor în comunitatea creştină. Am găsit
Love In Action, o misiune creştină din San Rafael, California
- 194 -
(acum în Memphis, Tennessee), care slujea homosexualilor care
doreau ajutor. Ei învaţă că homosexualitatea este rezultatul unor
păcate mai adânci ale inimii, prezente şi la heterosexuali, în
special mânia, răzvrătirea şi pofta. Dar Dick nu a vrut să le
permită celor de acolo să îl ajute.
În cele din urmă, m-am rugat: „O, Dumnezeule, fă ce
trebuie să faci, dar fă! Chiar până la moarte.” Dar nu am crezut
că va fi aşa.
Apoi Dick s-a îmbolnăvit, iar diagnosticul a stabilit că era
vorba de un parazit rar, la care nu avea imunitate. Apoi s-a
descoperit că avea SIDA.
Dick a devenit prea bolnav pentru a-şi purta de grijă, iar Del
şi cu mine l-am adus acasă. Era cumplit de slab. La început am
fost tensionaţi, iar Dick se împotrivea la tot ce spunea Del,
ridicând un zid între ei.
Deşi greutatea lui a scăzut brusc de la 75 la 38 de kilograme
şi avea nevoie de ajutor permanent, Dick nu-l lăsa pe Del să-l
atingă. „Nu vrei ca tatăl tău să te frece pe spate?” îl întrebam eu.
„Nu”, răspundea el.
Apoi, într-o zi, zidul s-a prăbuşit. Dick a leşinat din cauza
duşului, iar Del l-a ridicat de pe podea şi l-a dus în pat. După
acest act de iubire, Dick a început să îl lase pe Del să-l ajute.
Dick obişnuia să întrebe: „Când pleacă?” Dar a început să se
uite pe fereastră ca un copil mic şi să întrebe: „Când vine
acasă?”
Treptat, am înţeles că ostilitatea dintre ei dispăruse. Cei doi
bărbaţi discutau de la inimă la inimă despre ce aveau să facă
atunci când Dick se va fi însănătoşit. Uneori Dick spunea:
„Strânge-mă în braţe.”
Prietenii obişnuiau să ne spună: „Nu deveniţi prea intimi şi
nu-i cuprindeţi în braţe pe aceşti oameni. Nu le provocaţi
emoţii.” Dar ceea ce vor ei cel mai mult este să fie iubiţi. În toţi
acei ani, Dick tânjea de fapt ca Del să vină la el şi să-l strângă în
braţe, dar în acelaşi timp ridica un zid care făcea acest lucru
imposibil. În sfârşit, zidul se prăbuşea.

- 195 -
 În cele din urmă, Del a preluat complet îngrijirea lui Dick.
Petrecea trei ore dimineaţa şi trei ore noaptea curăţind rănile lui
Dick, făcându-i baie şi dându-i medicamentele.
Azilul Home a fost minunat, Clubul Lion a trimis o donaţie,
prietenii lui Dick l-au vizitat şi l-au ajutat, corul bisericii a venit
ca să cânte pentru el. Cel mai minunat a fost că harul lui
Dumnezeu a fost prezent, aducând pace în mijlocul suferinţei şi
durerii. Iar Dick a găsit pacea cu Dumnezeu.
Când Dick mergea la biserică, îl auzea pe pastor spunând:
„Dacă ai ceva în inima ta împotriva cuiva, trebuie să laşi mai
întâi acel lucru la cruce”, şi astfel nu lua niciodată cina. Bănuiam
că din cauza sentimentelor faţă de tatăl lui.
Dar când Dick murea de SIDA, pastorul nostru a venit la
noi acasă ca să ne dea cina lui Dick, Del şi mie. Am sărbătorit
moartea lui Hristos pentru noi şi minunatul Său dar al iertării.
Pastorul l-a întrebat pe Dick dacă era pregătit de plecare.
„Nu mi-e teamă de moarte. Cred cu adevărat că va urma ceva
mai bun”, a răspuns el. Dick şi-a aruncat discurile rock şi
revistele homosexuale. A depus mărturie faţă de prietenii lui.
Am fi vrut să putem continua să-l îngrijim douăzeci şi patru
de ore pe zi, numai ca să avem această relaţie plină de iubire
între noi trei şi Domnul. Dar după luni de suferinţă
îngrozitoare, chiar înaintea celei de-a treizeci şi treia aniversare a
zilei sale de naştere, Dick a murit acasă, în braţele lui Del. Cred
că s-a dus direct în braţele Tatălui său Ceresc.
[Peggy Dimmick as told to Catherine Lawson, AIDS: A
Mother’s Story. Copyright © 1992 Herald of Holiness. Tradus şi
publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat
pe site-ul www.whdl.org.]

TOT CE AVEAM NEVOIE SĂ ŞTIU PENTRU A FI UN

CREŞTIN MAI BUN AM ÎNVĂŢAT AVÂND UN FIU
HOMOSEXUAL

- 196 -
 Am învăţat să am compasiune pentru părinţii ai căror copii
trăiesc într-un stil de viaţă diferit de cel în care am fost noi
învăţaţi să trăim. (1 Petru 3:8)
Am învăţat să-mi pese de prietenii lui, în speranţa de a face
o diferenţă, şi că este posibil să accept pe cineva, fără să îi aprob
comportamentul. (Iuda 1:22)
Am învăţat că nu sunt responsabil pentru alegerile lui,
pentru că fiecare dintre noi trebuie să răspundă personal
înaintea lui Dumnezeu. (Filipeni 2:13)
Am învăţat să mă rog neîncetat. (1 Tesaloniceni 5:7)
Am învăţat să consider această perioadă de „testare a
credinţei mele” o binecuvântare, deoarece mă va sensibiliza
pentru a le arăta compasiune celor care suferă. (Iacov 1:2-3)
Am învăţat să Îi cer lui Dumnezeu înţelepciune pentru
deciziile pe care trebuie să le iau. (Iacov 1:5)
Am învăţat ce este adevărata prietenie şi cum să fiu un canal
al dragostei lui Dumnezeu. (Proverbe 18:24)
Am învăţat ce este dragostea necondiţionată.
(1 Corinteni 13:48)
Am învăţat despre răbdare. „Cei ce se încred în Domnul îşi
înnoiesc puterea.” (Isaia 40:31)
Am învăţat să-mi încredinţez copilul lui Dumnezeu şi, în
consecinţă, să îi iubesc pe foştii homosexuali şi pe cei care se
luptă cu homosexualitatea ca pe copiii pe care Dumnezeu mi i-a
trimis pe cale. (Proverbe 11:21)
[Everything I Needed to Know to Be a Better Christian I Learned
from Having a Son Who Is Gay. Copyright © Parents and Friends
of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu
permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul
www.pfox.org.]

VINDECAREA INIMILOR PĂRINŢILOR trebuie la dublu

PAM

Pam este membră a grupului de părinţi Healing Hearts şi

prietenă a misiunii Reconciliation Ministries. Ea ne face cunoscut
- 197 -
ce are pe inimă, din perspectiva unui părinte care a aflat recent
că fiul şi fiica ei se identifică drept homosexuali.
Pam – Inima unui părinte aflat de curând pe acest
drum
Eşti un părinte care tocmai ai aflat că fiul sau fiica ta sunt
homosexuali? Ei bine, dacă ochii tăi umflaţi de plâns se pot
concentra pentru a citi aceste rânduri – atunci există speranţă
pentru inima ta rănită. În primul rând, vreau să afirm clar că nu
sunt o expertă în această chestiune, ci doar un părinte care se
află în situaţia ta. Mă simt îndemnată să scriu acest articol, în
speranţa că vă va fi de ajutor acelora dintre voi care tocmai aţi
aflat despre copilul vostru.
Înainte ca fiul meu să-mi spună vestea, nu mă gândisem
prea mult la subiectul homosexualităţii. Exista acolo, undeva şi
acolo rămânea. Apoi, în acea zi fatidică din luna ianuarie a
anului 2006, fiul meu în vârstă de şaisprezece ani mi-a spus că
este homosexual. Dintr-odată, viaţa s-a oprit în loc,
homosexualitatea nu mai era „acolo, undeva”. Intrase în casa
noastră, iar viaţa nu avea să mai fie niciodată la fel. Îngăduiţi-mi
să o spun din nou: „Viaţa nu avea să mai fie niciodată la fel.”
Aţi citit aceste cuvinte având o reacţie negativă? Totul a fost
negativ la început. Lacrimile, durerea, nopţile fără somn, zilele
mistuite de gânduri, gânduri, gânduri. Aveam nevoie de toată
puterea pentru a face o listă de cumpărături, ce să mai zic de
folosirea unei cutii de paste cu sos pentru prepararea cinei. Nu
uitaţi, procesul natural şi necesar de jelire trebuie să aibă loc
înainte ca să putem înainta şi, odată ce ne revenim, nu există
nicio garanţie că nu vom fi din nou copleşiţi, ceea ce este, de
asemenea, în ordine. Să treci prin aşa ceva este un proces.
Prima mea sugestie pentru un părinte care a aflat de curând
despre homosexualitatea copilului său este să se informeze
despre subiectul homosexualităţii. Site-ul Restored Hope Neywork
constituie o resursă grozavă cu care poţi începe. Un fapt care
m-a mângâiat este că am înţeles devreme că homosexualitatea
nu se referă numai la sex. Este o problemă relaţională.
Homosexualul are o dorinţă fierbinte de susţinere din partea
- 198 -
celor de acelaşi sex. Acolo vei găsi, de asemenea, mărturiile
personale ale unor bărbaţi şi femei care au ieşit cu succes din
homosexualitate. Nimic nu este imposibil cu Dumnezeu.
În al doilea rând, iubeşte-ţi copilul din toată inima. Are
nevoie să îl iubeşti necondiţionat... Îţi poţi imagina prin ce a
trecut el? Dumnezeu a pus cu adevărat într-o perspectivă
corectă durerea mea egoistă, când fiul meu a împlinit
şaptesprezece ani. A suflat în lumânările de pe tort, s-a uitat la
mine şi mi-a zis: „Acum ghiceşte ce mi-am dorit în toţi aceşti
ani.” O, Dumnezeule, iartă-mă pentru toate plângerile şi
murmurele, şi întrebările, şi pentru că am derulat în cap iar şi iar
banda „ce-ar fi fost dacă”! Evident că nu pot repara asta, fiul
meu nu poate repara asta. Ding-ding-ding... Este timpul să mă
întorc la Dumnezeu!
Cunoaşteţi acel mic cuvânt numit „încredere”? Ei bine, este
în toată Biblia. Şi ştiţi, când am spus: „Viaţa nu va mai fi
niciodată la fel ca înainte”, ei bine, glorie, aleluia, viaţa poate fi
mult mai plină de sens când te afli într-o relaţie profundă cu
Creatorul tău. Când ni se întâmplă evenimente care ne schimbă
viaţa, le putem lăsa să ne modeleze sau să ne zdrobească. Cea
dintâi şi cea mai puternică linie de apărare este rugăciunea. În
mod firesc, prima noastră rugăciune este ca Dumnezeu să ne
schimbe circumstanţele, dar dacă lucrurile nu se schimbă,
trebuie să ne schimbăm atitudinea. Începe prin a schimba
lucrurile pe care le rosteşti. Cuvintele care ies din gura ta au
putere! Încetează să-ţi reafirmi suferinţa şi alege să lauzi.
Celebrează măreţia Dumnezeului nostru, chiar dacă durerea pe
care o simţi este copleşitoare. Încearcă să rosteşti ceva pozitiv.
Aminteşte-ţi că tot ce ni se întâmplă nu este o surpriză pentru
Dumnezeu. A fost cernut prin mâinile Lui înainte de a ne lovi.
Ştiţi ceva? Dumnezeu ne-a încredinţat această circumstanţă.
Acum este decizia noastră cum ne raportăm la ea.
În al treilea rând, împărtăşeşte sentimentele tale cuiva de
încredere. Există un grup minunat de părinţi numit
Healing Hearts, care se întâlneşte în diferite locaţii din zonă.
Există numere de telefon disponibile pentru nevoi imediate, iar
- 199 -
un grup online prin e-mail este deschis douăzeci şi patru de ore
din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, pentru a pune
întrebări, a primi sfaturi şi a oferi înţelegere. Ne aflăm toţi
împreună în această călătorie, unii de mai mult timp decât alţii,
dar Dumnezeu ne ţine pe toţi în palma mâinii Sale. Nu există
răspunsuri pentru o reparaţie rapidă, dar faptul de a vorbi cu alţi
părinţi care păşesc pe aceeaşi cărare este o mare mângâiere.
Faptul de a ne ridica unul pe celălalt şi pe copiii noştri în
rugăciune este cel mai puternic aliat al nostru.
Prin urmare, am învăţat să-i iubesc pe homosexuali aşa cum
o face Isus, fără a scuza păcatul. L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi
modeleze inima, să-mi schimbe atitudinea şi sper să fiu folosită
de El spre gloria Lui.
[Extras din Healing the Hearts of Parents – Pam and Judy.
Copyright © 2007 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat
cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul
www.static1.squarespace.com.]

- 200 -
 CUPRINS
Oscilând între iubire şi frustrare
 Ajutor, colegul meu de cameră este homosexual!
 Când cineva drag spune: „Sunt homosexual.”
 Când cineva drag ţie este homosexual
 Când cineva pe care îl iubeşti este homosexual
 Când homosexualitatea îţi loveşte familia...
 Când un prieten spune: „Sunt homosexual.”
 Ce fac părinţii când descoperă că sunt implicaţi copiii lor?
 Cineva la care ţin este homosexual: Cum pot răspunde
familia şi prietenii
 Cum răspunzi când un membru de familie îţi dezvăluie că
este homosexual?
 Cum să răspund dacă cel drag al meu va cere să-şi aducă
partenerul acasă de sărbători?
 Cum să-i iubesc pe prietenii şi membrii de familie care au
atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex?
 Cum să depui mărturie faţă de un prieten homosexual
 Cum să te rogi pentru un fiu risipitor
 Cunosc un homosexual sau o lesbiană...
 Întreabă-l pe Profesorul Theophilus!
 Nu este întotdeauna evident cum trebuie să răspundă un
părinte unui copil homosexual
 Poate fi salvată această căsătorie?
 Renunţarea: Ce înseamnă cu adevărat „să dai drumul”?
 Sfaturi pentru părinţii care au copii homosexuali
 Tot îi iubesc pe homosexuali
 Zece paşi pentru părintele a cărui inimă este pe cale de a
se vindeca

Când celor dragi le pasă

 Ce am învăţat ca mamă
 Crescută sub umbrela LGBT
- 201 -
 Cum am devenit o mamă PFOX
 Din adâncimile disperării la o stare de laudă
 Dragostea, cheia pentru o inimă vindecătoare
 Dumnezeu mi-a salvat căsnicia
 Experienţa uni copil
 Fiule, trebuie să vorbim!
 Înfruntând cele mai mari temeri ale mele
 Mamă, am SIDA!
 Maturizându-mă prin durere
 O altfel de moarte
 Răspuns la rugăciunile unei soţii
 Rodney era homosexual şi cu toate acestea Dumnezeu îl
iubea
 SIDA invadează o căsătorie
 SIDA: Povestea unei mame
 Tot ce aveam nevoie să ştiu pentru a fi un creştin mai bun
am învăţat având un fiu homosexual
 Vindecarea inimilor părinţilor

- 202 -