Sunteți pe pagina 1din 4

PROLOG

Nu am amintiri prea grozave din perioada copilariei. Se pare ca vazusem multa uratenie
la o varsta nu tocmai potrivita. Am doar doua amintiri frumoase din vremea aceea:
mama si malul acestui rau. A trebuit sa cresc mai mare ca sa inteleg ca raul nu-si primise
numele dupa acela al mamei mele, asa cum crezusem eu.
Barbatul care locuia in rulota noastra era mereu furios. Fuma mereu. Nu stiu de
ce. Aprindea tigara de la tigara. Le aprindea ca pe niste artificii ce scanteiau la fel ca ochii
lui. Nu m-a lovit niciodata, cel putin nu foarte tare, doar vorbele lui imi ranea auzul.
Mama spunea ca era diavolul in sticla, dar eu nu cred ca rautatea se poate bea. Poti
incerca s-o ineci, dar, din cate-am vazut eu, e un inotator destul de bun. De-aia sta in
sticla. Ca sa scapam de ea, am venit cu mama aici. Ea mi-a spus ca asta mi-ar putea face
bine la astm. Dar stiam eu ce stiam. Doar moartea ii putea veni de hac astmului meu.
Cu o caramida asezata pe piept, trageam aer cat puteam printr-un furtun lung de
gradina. Asta facea sa-mi fie greu sa scot pe gura ce gandeam sau ce simteam. Mama voia
intotdeauna sa vorbesc despre sentimentele mele, incercand sa ma scoata din ale mele.
Eu ii spuneam: "Lasa sentimentele. Despre ele, mai tarziu. Acum, da-mi niste aer." Intre
omul-sticla, albuterol si tusea convulsiva, nu ma puteam scutura; intre gura si inima mea
era o ruptura. Ceva din mine fusese retezat.
Traiam pe bucati.
Poate "insule" ar fi un cuvant mai potrivit. Ori de cate ori ma furisam in mine
insumi si aruncam o privire in jur, nu vedeam un intreg. Sau un ansamblu. Vedeam un
continent ciopartit, cu fiecare parte plutind fara nicio tinta catre un colt indepartat al
globului. Am vazut imagini cu bucati de gheata din apropierea polului facand acelasi
lucru.
De la cinci pana la opt ani, am purtat o casca chiar si cand nu eram pe bicicleta si
am crescut cu porecla "Smurf"*--de la culoarea pe care o aveau din cand in cand buzele
mele.
Ca sa-mi gaseasca o ocupatie in timpul sedentarismului fortat si al copilariei
ingreunate de astm, mama mi-a cumparat niste vopsele si ele m-au ajutat sa evadez--
pictand lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc.
Aveam o banca jos, langa rau, unde obisnuiam sa stam serile. Mai cu seama cand
fumul gros de tigara si injuraturile ne goneau afara din rulota. Banca era slefuita de cat
sezusem pe ea. Intr-o seara, pe vremea cand aveam vreo zece ani, am auzit niste franturi
din ce spusese barfitoarea din parcul de rulote si am intrebat: "Mama, ce-i aia 'femeie
usoara'?"
Auzise si ea. "La cine-ai tras cu urechea?"
Am aratat cu mana. "La femeia aia grasa de colo."
Ea a dat din cap a incuviintare. "Scumpule, toti ne mai ratacim."
"Si tu te ratacesti?"
Imi atinse varful nasului cu degetul: "Cand sunt cu tine, nu." Ma cuprinse cu
bratul pe dupa umar: "Dar sa stii ca, de fapt, asta nici nu conteaza. Conteaza doar ce faci
cand simti ca te-ai ratacit."
Ma plimba prin padure, ma aseza pe banca si isi rotea mana larg spre privelistea
din fata mea: "Doss, Dumnezeu e in raul asta."
Era una din acele seri aramii cand norii de furtuna intunecau soarele. Marginile
lui erau rosii, iar dedesubt erau de un albastru inchis, batand spre negru. Vedeam in
departare cum se apropia valul de ploaie. Scrutam malul raului si cutele apei, amintindu-
mi de cate ori imi simtisem limba ingrosata si trupul amortit, chiar inainte de a lesina
din cauza lipsei de oxigen.
M-am incruntat: "Asta explica multe."
Mi-a dat la o parte parul din ochi in vreme ce eu am tras in graba doua guri de aer
din aparatul de respirat. "Ce vrei sa spui?"
Mi-am tinut respiratia si am aratat in spate cu degetul mare. "Dar El nu e in
rulota asta. "
Mama a dat din cap o data. "Ba a fost acolo cand te-am facut."
Tocmai invatasem sa injur, asa ca am vrut sa-mi testez limitele. "Poate." Am tusit
si-am scuipat. "Dar acum sunt al naibii de sigur ca nu e."
Ea mi-a strans obrajii intre degete si mi-a impins capul spre apa. "Doss
Michaels."
"Da, sa traiti!"
"Uita-te la suprafata raului."
Am dat din cap aprobator.
"Ce vezi?"
Glasul imi suna gros si fals. "Apa neagra."
M-a strans si mai tare. "Nu face pe desteptul cu mine. Mai uita-te o data."
"Vad cativa pestisori."
"Mai aproape--la suprafata."
Asteptam in vreme ce privirea mea se concentra. Dintii imi intrau, taiosi, in
obraji. "Linia copacilor, niste nori... cerul."
"Cum se cheama asta?"
"Imagine reflectata."
Imi elibera gura din stransoare. "Nu-mi pasa ce porcarii arunca lumea spre tine,
nu le lasa sa-ti murdareasca imaginea reflectata, m-auzi?"
Am aratat spre rulota. "Dar el o face si tu nu-i spui nimic."
"E drept. Dar pe el nu-l pot repara. Iar tu nu esti defect."
"De ce-l mai lasi sa stea aici?"
Dadu din cap si spuse pe un ton linistit: "Pentru ca pot lucra mai multe ore pe zi
si"--imi ridica aparatul de respirat--"pe urma, mai sunt si avantaje." Imi ridica barbia iar.
"M-auzi, Pansamentule?"
"De ce-mi spui asa?"
Isi apasa barbia spre mine: "Fiin’ca te lipesti de mine si-mi lecuiesti ranile."
Nu stiam o gramada de lucruri despre viata, dar un lucru imi era clar: mama era o
femeie buna. Am dat si eu din cap, aratand spre strada. "Pot sa-i spun grasanei sa-si bage
o lamaie in gura?"
Mama scutura din cap. "N-ar ajuta la nimic."
"De ce?"
Fulgerul lumina ca o retea tot cerul. "Fiin’ca tot mormanul ala de grasime nu e
altceva decat durere." Imi dadu parul din ochi.
"Ultima oara... m-auzi?"
"Da."
Se scursera cateva minute. Aerul deveni mai umed, incarcat de electricitate si de
mirosul intepator al ploii. "Ceea ce ai tu--ce poti face cu un creion sau cu o pensula--e
ceva cu totul deosebit." Ma trase mai aproape de ea. "Orice prostanac poate vedea asta.
Nu eu te-am invatat sa faci ceea ce faci. Nici n-as fi putut. Fiin’ca habar n-am de asa
ceva--nu-s in stare nici de lucruri mai usoare. Ce ai tu vine dintr-un loc despre care noi,
astialalti, nu stim nimic. Asta te face deosebit."
"Eu nu ma simt deosebit. De cele mai multe ori simt ca mor."
Si-a saltat fusta deasupra genunchilor ca sa-si stearga transpiratia de pe picioare.
O lama ruginita ii taiase pielea aspra de deasupra calcaiului. Saluta cu un gest larg lumea
intreaga. "Viata nu e usoara. De cele mai multe ori, e grea. Rareori are sens si niciodata
nu e impachetata si legata cu o funda frumoasa. Se pare ca, pe masura ce imbatranesti, te
apasa tot mai greu, te doboara si iti ia vlaga..." Incerca sa rada apoi, pret de un minut,
redeveni tacuta. "Oamenii vin la raul asta din tot felul de motive. Unii dintre noi ne
ascundem, altii evadam, unii cautam putina pace si liniste, incercand, poate, sa uitam,
orice numai sa uitam de durerea pe care o purtam, dar... toti ajungem sa insetam."
Imi dadu la o parte parul din ochi. "Tu semeni mult cu raul asta. Tu ai in varful
degetelor lucrul de care au nevoie oamenii. Asa ca, nu-l tine doar pentru tine. Nu-l
ingradi. Nu-l murdari." Imi ridica mana si o lipi depalma ei deschisa. "Lasa-l sa se
reverse in afara si intr-o zi ai sa vezi ca oamenii de pretutindeni vor veni si se vor adapa
din el."
Imi puse in brate un caiet de schite, in mana un creion, apoi imi indrepta privirile
spre rau, in jos. "Vezi asta?"
"Da, mama."
"Acum inchide ochii." I-am inchis. "Trage aer in piept cat poti tu de tare." Am
tusit, am inghitit si-am tinut aerul. "Vezi imaginea din spatele pleoapelor tale?" Am
incuviintat din cap. "Ei bine, acum..." Imi puse creionul in mana chiar in clipa cand cazu
prima picatura de ploaie. "Gaseste lucrul acela care sa te faca sa-l mai privesi o data... si
lasa-l sa-si ia zborul."
Asa am si facut.
In seara aceea, mi-a examinat schita. Ii curgea nasul. Si ochii. "Promite-mi inca
un lucru."
"Sigur ca da."
Privi indelung pe fereastra dormitorului meu, spre locul in care raul curgea pe
sub un nor de abur. Imi lovi usor tampla si isi aseza mana pe pieptul meu. "Ceea ce ai tu
in launtrul tau... e un izvor care tasneste de undeva din adancuri. Si are o apa dulce.
Dar"--o lacrima i se rostogoli pe chip--"uneori izvoarele seaca. Daca vreodata vei fi ranit
si vei simti durerea--vei cauta in tine si nu vei gasi decat un izvor secat, un pamant uscat-
-sa te intorci aici... sa te apleci si sa bei cu nesat. "
Si asa am facut.