NEGOCIEREA ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

Instituţia negocierii a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, la
începutul secolului al XX-lea, din raţiuni de ordin pragmatic, pentru a uşura munca
depusă de tribunale.Audierile penale începuseră să devină lungi şi obositoare, în special
începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.Date fiind circumstanţele, practicienii nu mai
puteau soluţiona toate cauzele printr-un „full trial”, adică printr-un proces în faţa unor
juraţi, încercându-se găsirea unor soluţii alternative.Din această necesitate s-a născut
„plea bargaining”-ul.Instituţia este cunoscută în Italia sub denumirea de „pattegiamento”,
iar în Franţa sub denumirea de „comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”
sau „plaider-coupable”.Oricare ar fi denumirea utilizată, această instituţie, aşa cum o
afirma şi Ioannis Papadopoulos, „s-a instaurat deja ca fiind unul dintre instrumentele
principale ale politicii penale”1.
Instituţia negocierii a suscitat numeroase controverse, cele mai aprinse putând fi
regăsite în SUA, unde un autor a calificat-o chiar ca fiind un dezastru.Dacă
„patteggiamento” nu a atras prea multe critici, în Franţa a putut fi resimţită o adevărată
ostilitate cu ocazia dezbaterilor parlamentare privind introducerea în Codul de procedură
penală a procedurii recunoaşterii vinovăţiei.Una dintre obiecţiile aduse a fost cea potrivit
căreia se încalcă principiul contradictorialităţii care este un principiu fundamental al
procesului penal.Dar trebuie avut în vedere faptul că acest principiu nu trebuie să se
manifeste la fel în toate cauzele, întrucât cauzele simple unde faptele au fost recunoscute
nu pot fi tratate de aceeaşi manieră cu cele mai complexe, în cazul cărora inculpaţii nu şi-
au recunoscut vinovăţia.Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că instituţia negocierii
a dus la scurtarea duratei proceselor, iar la ora actuală nu poate fi negat faptul că, aproape
peste tot, justiţia penală este puţin cam lentă.De aici şi necesitatea de a se dezvolta
alternative la urmărirea penală şi forme simplificate de urmărire.Soluţionarea târzie a
cauzelor, adeseori sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost şi
motivul pentru care italienii au implementat, în Codul lor de procedură penală, proceduri
speciale printre care se numără judecata de scurtă durată („jiudizio abreviato”) şi

1
„Le „plaider coupable” ou l’instauration d’une „justice négociée” în Le Monde,
http://www.fairelejour.org/article.php3?id_article=215

1
„patteggiamento”.Aceleaşi necesităţi au determinat şi legiuitorul francez să prevadă
procedura „plaider coupable”, fiind unul dintre ultimii legiuitorii europeni care au
instituit-o.Un alt principiu care s-a susţinut a fi încălcat este cel al prezumţiei de
nevinovăţie.Dar susţinătorii instituţiei negocierii au susţinut nu fără temei că nimeni nu
este obligat să se acuze, precum nimeni nu poate fi împiedicat, dacă doreşte, să-şi
recunoască culpabilitatea.Pe de altă parte ce s-ar putea reproşa acestei instituţii, având în
vedere, pe de-o parte, că acordul este acceptat de inculpat în mod liber, în prezenţa unui
avocat, iar pe de altă parte faptul că acordul este încheiat în interesul inculpatului care
beneficiază de celeritatea procedurii şi de o sancţiune mai blândă?O altă obiecţie care a
fost adusă acestei instituţii este cea potrivit căreia aceasta implică riscul de a fi săvârşite
erori judiciare.De altfel, practicienii americani au afirmat că există posibilitatea ca până la
10% dintre inculpaţi, având în vedere circumstanţele cauzei, să mărturisească fapte pe
care nu le-au comis.Acest risc este totuşi destul de redus, mai ales în Franţa, datorită
prezenţei avocatului apărării.Un alt risc adus în discuţie a fost cel al aplicării unei
pedepse injuste, chiar dacă acuzatul este vinovat.Totuşi în majoritatea cazurilor, această
procedură s-a dovedit a fi justă.Aşa cum a reliefat un autor2, conform unui proces
echitabil, „plaider-coupable” duce astăzi la estomparea graniţelor dinre sistemul de drept
anglo-saxon şi sistemul romano-germanic.
Aşa cum s-a susţinut3, interpretată în mod literar, expresia de „plaider coupable” este
destul de neutră, presupunând faptul că persoana acuzată pedează recunoscând faptele ce-
i sunt imputate.De-a lungul timpului, au fost întâlnite numeroase cazuri în care inculpaţii
îşi recunoşteau faptele datorită unor cauze multiple.Printre aceste cauze putem
enumera:lipsa unei alte opţiuni având în vedere circumstanţele cazului, dorinţa de a-şi
elibera conştiinţa sau dorinţa de a atrage mila judecătorului sau a juriului, obţinând în
acest fel o pedeapsă mai mică.Or, având în vedere tocmai această speranţă de a primi o
pedeapsă redusă, noţiunea de „plaider coupable” comportă un al doilea sens, evocând de
această dată înţelegerea care are loc între ministerul public şi făptuitor, înţelegere ce
vizează reducerea pedepsei susceptibile de a fi aplicată.

2
J.Pradel, „Le plaider coupable.Confrontation des droits américain, italien et fraçnais”, în R.I.D.C.,
nr.2/2005, pg.490
3
J.Pradel, op.cit., pg.473

2
 Pentru o lungă perioadă de timp, statele nu au cunoscut decât simpla mărturisire făcută
în faţa instanţei, fără ca pentru aceasta să existe un statut juridic.Începând însă cu secolul
al XX-lea, legiuitorul şi practica recurg tot mai des la acordurile realizate între părţile
procesului penal, acord care este ulterior controlat de un judecător, dezvoltându-se astfel
un anumit consensualism în procedura penală, o justiţie negociată.
Recunoscută în mod oficial în anul 1960, această instituţie apărută în sistemul de
common law a fost preluată şi în sistemul de drept romano-germanic.Dacă principiile
sunt peste tot la fel-un acord între părţi care este supus aprecierii unui judecător-tehnicile
de alicare diferă de la un stat la altul.Principalele deosebiri pot fi reliefate în ceea ce
priveşte domeniul de aplicare şi mecanismul procedural.Ca şi trăsătură comună, plaider-
coupable nu se aplică minorilor.Aceasta datorită faptului că minorii nu au capacitate
deplină pentru a consimţi, iar simpla prezenţă a unui avocat nu este de natură să
suplinească acest viciu.În Statele-Unite această regulă este de natură pretoriană.În Italia,
de exemplu, aceasta decurge din prevederile Decretului privind minorii delincvenţi, iar în
Franţa o atare reglementare poate fi regăsită în Codul de procedură penală.O altă
asemănare poate fi regăsită în ceea ce priveşte faptul că această instituţie interesează cel
mai adesea pedepse privative de libertate.
În cele ce urmează vom prezenta modalitatea de aplicare şi de funcţionare a acestei
instituţii în diferite state.

STATELE-UNITE ALE AMERICII

În decursul secolului al XX-lea, recunoaştereaa culpabilităţii a devenit un element
esenţial al procedurii penale, atât la nivel federal, cât şi în diferitele state.Aşa cum s-a
arătat4, „plea bargaining”-ul are la bază creşterea considerabilă în decursul ultimelor
decenii a luării în considerare a voinţei inculpatului. În SUA mai bine de 90% dintre
condamnări se bazează pe acest tip de recunoaştere.Recunoaşterea culpabilităţii atrage o
negociere între acuzare şi apărare.Astfel, în schimbul recunoaşterii, acuzatul obţine din
partea procurorului o revizuire a faptei sau promisiunea de a recomanda judecătorului să-i
acorde clemenţă. „Plea bargaining”-ul a fost recunoscut, în 1970, de către Curtea
supremă ca fiind o „componentă esenţială a justiţiei”, care „dacă este administrată corect,

4
J.Pradel, „Droit pénal comparé”, Précis Dalloz, Paris, 1995, pg.151

3
trebuie încurajată”.În ceea ce priveşte infracţiunile, în cazul cărora poate opera
negocierea, s-a subliniat că, de regulă, orice infracţiune poate fi obiectul unei
recunoaşteri.Cu toate acestea, există state care refuză să acorde acuzatului dreptul de a
pleda vinovat în cazul în care a comis o infracţiune gravă pentru care este aplicabilă
pedeapsa închisorii cu perpetuitate.Alte state exclud recunoaşterea în cazul aşa-numitelor
infracţiuni „sensibile”.Astfel, Codul penal californian interzice explicit orice tranzacţie
între acuzare şi apărare în ipoteza în care făptuitorul a fost acuzat de utilizarea unei arme
de foc sau de conducere sub influenţa alcoolului ori a produselor stupefiante.De
asemenea, o circulară datând din 22 septembrie 2003 tinde să excludă aplicarea „plea
bargaining”-ului în cazul infracţiunilor federale care sunt, de principiu, infracţiuni grave,
cum ar fi infracţiunea de trădare sau de spionaj.
Acuzatul sau avocatul acestuia poate lua iniţiativa recunoaşterii vinovăţiei, dar de cele
mai multe ori procurorul este cel care stă la baza negocierilor.Aceasta se explică prin
faptul că el este cel care deţine exerciţiul acţiunii publice.Cererea sau oferta se poate
exprima în ajunul sau chiar în dimineaţa audierii, cu ocazia strigării cauzelor de pe
ordinea de zi sau chiar în momentul imediat anterior pronunţării verdictului de către
juraţi.Uneori chiar, iniţiativa se manifestă cu mult înaintea audierii.Pe parcursul
negocierii inculpatul trebuie să fie asistat de un avocat care să-l consilieze.Se poate
remarca că în Statele-Unite avocatul inculpatului poate chiar să negocieze acordul
încheiat de clientul său cu reprezentantul ministerului public.Aşa cum s-a reliefat, rolul
avocatului în cadrul acestei proceduri este destul de delicat dacă acesta îşi consiliază
clientul să refuze propunerea făcută de parchet, iar ulterior pedeapsa pronunţată de
instanţă se dovedeşte a fi mai mare decât cea care i-a fost propusă.
În general, recunoaşterea poate avea loc în orice moment al procedurii.În unele state
însă posibilitatea „plea bargaining”-ului este limitată la anumite faze ale procedurii.Pe de
altă parte, negocierea este, în general, cu atât mai avantajoasă cu cât are loc mai repede,
ceea ce incită făptuitorul să facă o mărturisire rapidă.Cel mai adesea, recunoaşterea
culpabilităţii are loc cu ocazia primei apariţii în faţa judecătorului, în cazul infracţiunilor
mai puţin grave, sau după audierea preliminară, în cazul infracţiunilor mai
grave.Negocierea care are loc consecutiv recunoaşterii vinovăţiei se derulează de-o
manieră informală, dar acordul care rezultă în urma acesteia trebuie să fie prezentat în

4
şedinţă publică judecătorului, care îl va analiza şi omologa.Întinderea acestui control
exercitat de judecător poate varia de la un stat la altul sau chiar de la o instanţă la alta.Cu
toate acestea, la nivel federal, regulile de procedură precizează care sunt obligaţiile
judecătorului.Astfel, acesta trebuie să verifice dacă recunoaşterea culpabilităţii este
fondată; trebuie să se asigure că acuzatul înţelege toate implicaţiile pe care aceasta le are
şi că nu a acţionat sub imperiul ameninţării, a forţei sau a unei promisiuni, alta decât cea
la care se referă „plea bargaining”-ul.De asemenea, judecătorul nu trebuie să participe la
negocierile purtate între acuzat şi procuror (pentru motivul întemeiat că fiind însărcinat
cu „judecarea” acordului nu este logic să şi participe la realizarea acestuia); nu este
obligat să accepte negocierile.Aşa cum am afirmat deja, principiile alicabile în diferitele
State, diferă uneori:unele permit sau chiar impun ca judecătorul să participe la
negocieri.Indiferent dacă participă sau nu, judecătorul nu este obligat să accepte termenii
negocierii.În cea mai parte a situaţiilor, o face totuşi, estimându-se că doar în proporţie de
10%, judecătorii resping negocierile.În plus, dacă judecătorul condamnă inculpatul pe
baza unui „plea bargaining”, poate să pronunţe şi un „order of restitution”, ordin care
include nu doar restituirile datorate victimei, ci şi repararea prejudiciului.
Recunoscându-şi vinovăţia, inculpatul renunţă şi la proces.Astfel, în cazul afacerii
Brady contra Statele-Unite, Curtea supremă a Statelor-Unite a statuat că „plea
bargaining”-ul reprezintă mai mult decât o recunoaştere a unei conduite trecute, este
consimţământul celui acuzat pentru ca pronunţarea pedepsei să se facă fără proces-o
renunţare la dreptul inculpatului la un proces în faţa unui juriu sau a unui
judecător”.Altfel spus, acuzatul îşi recunoaşte faptele, angajându-se totodată într-o
procedură rapidă.În SUA, acordul poate duce la reducerea numărului capetelor de
acuzare sau la o încadrare juridică mai uşoară.
Jurisprudenţa americană a statuat că în ipoteza în care procurorul nu-şi respectă
promisiunea făcută inculpatului, acesta din urmă nu mai este ţinut de eventuala sa
acceptare a propunerii.Aşa se întâmplă, de exemplu, în ipoteza în care „prosecutor” a
promis atât o încadrare juridică mai uşoară, cât şi lipsa unei recomandări făcute
judecătorului în vederea aplicării maximului pedepsei prevăzute de lege, iar ulterior, în
faţa instanţei, acesta din urmă solicită aplicarea pedepsei maxime.Pe de altă parte, Curtea
supremă a statuat, în cazul afacerii Santobello contra New-York, că acuzatorul trebuie să

5
convingă judecătorul că propunerea făcută inculpatului este rezonabilă şi convine
intereselor justiţiei.Dacă însă inculpatul, după ce a promis procurorului că va mărturisi
totul în faţa judecătorului, ascunde acestuia anumite fapte, procurorul nu va fi nici el
obligat să-şi respecte promisiunea.
În literatura de specialitate5 s-a pus problema de a şti care este natura acordului încheiat
între acuzat şi ministerul public.Există o discuţie reală între aceste părţi?S-a susţinut că
răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv.Astfel, după preluarea iniţiativei şi propunerea
făcută de către inculpat procurorului, acesta face contrapropuneri care pot la rândul lor să
genereze alte propuneri din partea inculpatului, până la perfectarea unui evetual
acord.Chiar expresia de „plea bargaining” confirmă faptul că este vorba de o adevărată
negociere, verbul „to bargain” semnificând a se târgui, a negocia.

FRANŢA
În Franţa, negocierea a fost introdusă în Codul de procedură penală prin legea din 9
martie 2004, cunoscută sub denumirea de „Loi Perben II”.De altfel, un autor6 a susţinut
că „plea bargaining”-ul reprezintă „o formă de contractualizare a justiţiei penale care şi-a
făcut intrarea în dreptul francez” tocmai prin intermediul acestei legi.Prima întrebare care
s-a pus a fost dacă „plaider-coupable” reprezintă semnul unei evoluţii spre o justiţie de tip
american sau doar o modalitate complementară de a gândi, eficace şi rapidă, adusă în
procedura penală?Această instituţie nouă, fiind reglementată într-o lege care vizează o
creştere a puterii coercitive a poliţiei şi a capacităţii de a desfăşura urmărirea penală de
către ministerul public, a suscitat temeri atât în rândul avocaţilor, cât şi în rândul unor
magistraţi. Susţinătorii acestei instituţii reliefează faptul că aceasta ţine cont de interesele
victimei şi uşurează munca instanţelor.
Negocierea permite procurorului republicii să propună direct o pedeapsă persoanei care
îşi recunoaşte faptele care-i sunt imputate, fără ca în acest sens să se mai desfăşoare un
proces.Această procedură poate viza doar faptele pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de maxim 5 ani şi/sau amendă.Este vorba aşadar de infracţiuni de o gravitate
medie, instituţia „plaider coupable” nefiind niciodată aplicabilă infracţiunilor grave.De

5
J.Pradel, „Le paider coupable.Confrontation des droits américain, italien et français”, în R.I.D.C.,
nr.2/2005, pg.480
6
I.Papadopoulos, „ „Plaider coupable”.La pratique américaine, le texte français”, PUF, Paris, 2004, pg.5

6
asemenea, sunt excluse şi anumite delicte care pot pune dificultăţi în ceea ce priveşte
proba acestora.Este vorba în special de delictele de presă (datorită probei verităţii care
poate fi făcută), ucidere din culpă (dat, delictele politice, precum şi cele în cazul cărora
urmărirea penală este reglementată de o lege specială.
În ceea ce priveşte iniţiativa de a recurge la instituţia analizată, procurorul republicii
este cel care, de cele mai multe ori, propune în cabinetul său o pedeapsă
inculpatului.Lăsând iniţiativa la îndemâna parchetului se face aplicarea principiului
potrivit căruia dacă procurorul hotărăşte să înceapă urmărirea penală, tot el este cel care
trebuie să decidă forma urmăririi7.În momentul în care procurorul propune pedeapsa
inculpatului, acesta din urmă trebuie să fie asistat de un avocat.J.Danet, conferenţiar la
Facultatea de Drept din Nantes, a susţinut că ar trebui chiar să se prevadă o sancţiune în
cazul absenţei avocatului8.Dacă se propune o pedeapsă cu închisoarea, aceasta nu poate
depăşi 1 an, dar nici jumătatea pedepsei susceptibile de a fi aplicată Pedeapsa poate fi
aplicată cu suspendare.În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii şi acesta poate fi aplicată cu
o eventuală suspendare.De asemenea, poate fi reţinută şi o pedeapsă
complementară.Legiuitorul francez nu a prevăzut o limită a pedepsei ce poate fi propusă
decât în cazul pedepsei cu închisoarea.Dar în practică reprezentanţii parchetului propun
pedepse care sunt mai mici decât cele pe care le pronunţă în general judecătorii.Aşa cum
s-a susţinut, este normal ca pedepsele să fie reduse pentru a determina persoana să
accepte.Făptuitorului i se acordă ulterior 10 zile pentru a accepta sau refuza.Dacă acesta
acceptă condiţiile, acordul este omologat în şedinţă publică de către judecătorul
libertăţilor.Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate franceză9, este întru totul normal
ca şedinţa de omologare să fie publică, deoarece ar fi un paradox ca pentru persoana
prezumată vinovată să se organizeze o audiere în Camera de Consiliu, iar pentru o
persoană prezumată inocentă, audierea să aibă loc în şedinţă publică.Judecătorul nu are
posibilitatea de a modifica acordul încheiat între procuror şi inculpat.El poate doar să-l
omologheze sau nu.Legiuitorul francez a prevăzut în Codul de procedură penală care sunt
drepturile şi obligaţiile judecătorului.Astfel, dacă în SUA nu este absolut interzis ca
judecătorul să participe la negocierea dintre inculpat şi procuror, în Franţa lucrurile nu

7
J.Pradel, op.cit., pg.480
8
G.Roussel, „La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2204. pg.277
9
G.Roussel, op.cit., pg.279

7
stau aşa, judecătorului fiindu-i interzisă, fără nicio excepţie, participarea.Judecătorul
trebuie să se asigure cu privire la realitatea mărturisirii făcute de inculpat, a acceptării
pedepsei propuse de parchet.De asemenea, judecătorul trebuie să se asigure că pedeapsa
este justificată în raport de împrejurările în care a fost săvârşită fapta şi de persoana
făptuitorului.În plus, chiar dacă legea nu prevede expres acest lucru, judecătorul trebuie
să verifice dacă parchetul a făcută o încadrare juridică corectă a faptei.Consiliul
constituţional a reiterat faptul că judecătorul trebuie să refuze omologarea acordului dacă
consideră că natura faptei comise, personalitatea inculpatului, situaţia victimei sau
interesele societăţii ar justifica un proces10.Ordonanţa prin care judecătorul omologhează
sau nu acordul trebuie să fie motivată, iar avocatul apărării trebuie să fie prezent pe
parcursul audierii.Ordonanţa are efectele unei condamnări ordinare şi este executorie11.
Spre deosebire de plea bargaining-ul american, în Franţa nu se poate negocia şi
încadrarea juridică a faptei.De asemenea, în Franţa regula este aceea a acordului fără
discuţii prealabile.Doar procurorul are dreptul de a propune o pedeapsă, inculpatul
urmând s-o accepte sau s-o respingă.
O serie de discuţii au avut loc cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al
prezenţei procurorului cu ocazia audierii pentru omologarea acordului încheiat între
inculpat şi procuror.O circulară din 2005 a prevăzut că prezenţa este facultativă.Ca
urmare a apariţiei acestei circulare, sindicatul avocaţilor din Franţa a sesizat Consiliul de
stat care a anulat-o.Discuţiile au fost tranşate de către legiuitor prin legea nr 2005-847 din
26 iulie 2005 care a introdus în art.495-9, Cod de procedură penală, dispoziţia potrivit
căreia prezenţa procurorului la audierea pentru omologare nu este obligatorie12.
La fel ca-n sistemul anglo-saxon, recunoscându-şi culpabilitatea, inculpatul renunţă şi
la dreptul la un proces.
Deşi a atras, aşa cum am arătat mai înainte, numeroase critici, „plaider coupable” a
sedus jurisprudenţa franceză.Astfel, de la 1 octombrie 2004 şi până la 8 aprilie 2005, 139
de jurisdicţii, dintr-un total de 181 au aplicat această instituţie. „Plaider coupable” a fost
utilizat deja în mai bine 6.326 de cazuri, cu un succes de 83,2%.
ITALIA
10
V.Bück, „La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2005, pg.314
11
B.Bouloc, „ La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2005, pg.310
12
E.Allain, „Mise en oeuvre de la procédure de comparution sur reconnaissance préalable de culpabilté”, în
Recueil Dalloz, nr.20/2006, pg1332-1334

8
 Şi Italia cunoaşte o procedură asemănătoare negocierii anglo-saxone: aplicarea unei
pedepse la cererea părţilor, procedură cunoscută sub denumirea de „pattegiamento”.Acest
„pattegiamento” vizează situaţia în care ministerul public şi acuzatul cer judecătorului să
pronunţe pedeapsa asupra căreia aceştia au convenit.Înainte să intervină reforma din
2003, procedura era aplicabilă infracţiunilor minore, în cazul cărora odată ce au operat
reducerea de 1/3 şi eventualele circumstanţe atenuante, pedeapsa efectiv aplicată nu
trebuia să depăşească 2 ani închisoare.Reforma a introdus un aşa-numit „patteggiamento
în doi timpi”:Astfel, există:
- un „patteggiamento” de drept comun caracterizat prin posibilitatea de a aplica
convenţional o pedeapsă cu închisoarea de până la 5 ani (sau pedeapsa amenzii sau o
pedeapsă substitutivă celei a închisorii), ţinându-se cont de circumstanţe şi de reducerea
pedepsei susceptibile de a fi aplicată cu 1/3.Această nouă reglementare face ca
„patteggiamento” să poată fi alicat infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de până la 7 ani şi jumătate.Doctrina italiană numeşte această procedură
„patteggiamento allargato”.Aşa cum s-a susţinut, acest „patteggiamento allargato” a
„beneficiat de aprobarea tuturor forţelor politice”13.
- mai există şi un „patteggiamento” de excepţie care este mai redus având în vedere faptul
că faptele sunt mai grave sau autorul este periculos;pentru asocierile mafiote, sechestrări
de persoane, acte teroriste sau pentru situaţiile în care inculpatul este recidivist, pedeapsa
cu închisoarea hotărâtă nu poate depăşi 2 ani cu sau fără amendă (art.444, Cod de
procedură penală).
Iniţiativa aparţine acuzatului sau ministerului public, iar partea care nu a avut iniţiativa
trebuie să-şi dea acordul.Dacă ministerul public este cel care propune inculpatului o
pedeapsă iar acesta refuză propunerea, se va aplica procedura de drept comun.Situaţia
este mai complexă dacă propunerea vine din partea acuzatului şi este respinsă de
minister.În concret, acuzatul face propunerea în cursul audierii preliminare.Refuzul
ministerului nu-l împiedică cu nimic pe inculpat să-şi reînnoiască cererea in limine litis în
faţa judecătorului dezbaterilor care o poate accepta.Aşadar, judecătorul poate să nu ţină
cont de opunerea ministerului, în ipoteza în care consideră că aceasta este nefondată, iar

13
C.Brunelli, „Il patteggiamento allargato:bilanci e prospetive a un anno dalla riforma”,
http://www.arsg.it/Articoli/Patteggiamento.doc

9
pedeapsa propusă de inculpat este considerată ca fiind convenabilă.Partea căreia îi
aparţine iniţiativa poate să solicite aplicarea unei pedepse cu suspendare.
Dacă cererea este prezentată în cursul audierii preliminare poate fi formulată oral, în
celelalte cazuri forma scrisă fiind necesară.Procedura „pattegiamento” poate fi declanşată
până la deschiderea dezbaterilor contradictorii.Ca o respectare a garanţiilor procedurale,
ulterior realizării acordului, judecătorul verifică admisibilitatea cererii, precum şi
încadrarea juridică care s-a dat faptei săvârşite.De asemenea, acesta mai verifică dacă nu
cumva ar fi posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare.Dacă admite cererea, judecătorul
nu poate pronunţa o pedeapsă diferită de cea convenită de părţi.Totuşi, conform unei
decizii a Curţii constituţionale, pronunţată în anul 1990, judecătorul trebuie să verifice
dacă pedeapsa este adaptată faptei, iar în cazul în care consideră că aceasta nu este
corectă poate refuza acordul părţilor, aplicându-se procedura normală de judecată.
Acordul poate viza o sancţiune substitutivă pedepsei închisorii, o pedeapsă pecuniară
diminuată cu 1/3 sau chiar o pedeapsă cu închisoarea diminuată tot cu 1/3, fără a se
depăşi plafonul stabilit de 5 ani.De asemenea, persoana condamnată este exonerată de
plata cheltuielilor procedurii şi nu i se poate aplica nicio pedeapsă accesorie sau măsură
de siguranţă, cu excepţia confiscării speciale.Decizia judecătorului prin care acesta
acceptă acordul încheiat între părţi nu poate fi atacată cu apel, cu excepţia cazului în care
acesta a trecut peste opinia ministerului public, situaţie în care acesta din urmă poate
declara apel.În schimb, decizia poate face obiectul unui recurs în casare.Toate
consecinţele decurgând din comiterea infracţiunii sunt înlăturate dacă persoana
condamnată nu comite o nouă infracţiune de aceeaşi natură în următorii 5 ani, dacă este
vorba de o crimă sau de un delict, sau în următorii 2 ani, dacă este vorba de o
contravenţie.
Spre deosebire de Franţa şi SUA, în Italia, inculpatul nu-şi recunoaşte practic
vinovăţia (chiar dacă aceasta este presupusă), ci renunţă la dreptul de a se apăra, la
dreptul la audiere în cursul căreia ar fi putut să-şi aducă martori.Aşadar, judecătorul nu
pronunţă o decizie de condamnare în sens clasic.Art.445, alin.1 bis, Codul de procedură
penală prevede că sentinţa echivalează cu pronunţarea unei pedepse, ceea ce face ca
aceasta să poată fi înscrisă în cazierul judiciar.De altfel, chiar şi Curtea de casaţie a
statuat că o astfel de decizie poate fi asimilată unei decizii de condamnare.

10
GERMANIA
Chiar dacă Codul de procedură penală nu conţine nici o dispoziţie cu privire la
recunoaşterea prealabilă a culpabilităţii, tranzacţiile privind aplicarea unei pedepse mai
mici în caz de recunoaştere a faptelor imputate nu sunt întru totul necunoscute, fiind chiar
acceptate de jurisprudenţă.Astfel, Curtea Constituţională a admis aceste tranzacţii
începând încă cu anul 1987, însă cu respectarea anumitor condiţii.Acordurile încheiate
între acuzare şi inculpat sunt acceptate în măsura în care nu există nicio îndoială cu
privire la vinovăţia acuzatului în conformitate cu principiul potrivit căruia nimeni nu
poate renunţa la un proces echitabil.De asemenea, este necesar ca şi celelalte principii ale
procesului penal să fie respectate:în conformitate cu principiul publicităţii, negocierea
trebuie să fie comunicată tuturor persoanelor care participă la audiere şi trebuie să fie
consemnată în scris.Spre deosebire de sistemele celorlaltor state analizate, în Germania
acordul nu vizează o determinare precisă a pedepsei aplicate, această îndatorire revenind
instanţei.Acordul poate doar să menţioneze o pedeapsă maximă, pe care judecătorul
trebuie să o respecte, cu excepţia cazului în care în timpul audierii apar împrejurări noi14.

CANADA
Codul criminal canadian prevede posibilitatea ca inculpaţii să-şi mărturisească
culpabilitatea înainte ca aceasta să fie stabilită de instanţă.În urma recunoaşterii,
judecătorul are obligaţia de a înregistra mărturisirea dacă aceasta nu este echivocă şi dacă
demonstrează faptul că inculpatul a înţeles natura faptei imputate, precum şi consecinţele
ce decurg din această recunoaştere.Recunoaşterea culpabilităţii poate fi reţinută ca temei
pentru o atenuare a pedepsei.Pe de altă parte, negocierile dintre apărare şi acuzare cu
privire la revizuirea faptei nu sunt necunoscute.
De cele mai multe ori, în schimbul recunoaşterii comiterii unor infarcţiuni minore,
inculpatului, care nu are nici antecedente penale grave, i se propune o „măsură de
schimb”.Aceste măsuri sunt propuse însă de către judecător dacă acesta consideră că
acestea se justifică având în vedere necesităţile suspectului şi interesul societăţii şi al
victimei.După ce este informat cu privire la posibilitatea aplicării unei măsuri de schimb,

14
http://www.senat.fr/lc/lc122/lc1221.html

11
acuzatul trebuie să-şi exprime liber dorinţa de a colabora pentru ca acestea să poată fi
aplicate.Aceste măsuri trebuie să facă parte dintr-un program autorizat de procuror sau de
guvernul provincial.Cu titlu de exemplu, pot fi enumerate următoarele măsuri: adulţilor
care au săvârşit infarcţiuni minore la legislaţia privind stupefiantele li se poate propune
urmarea unui tratament de dezintoxicare; persoanelor care au condus în stare de ebrietate
li se poate propune o terapie în grup şi o cură de dezintoxicare.
Dacă inculpatul a recunoscut faptele şi a executat în totalitate măsura aplicată, nu se
mai poate declanşa un nou proces cu privire la faptele mărturisite.

Negocierea este aplicată în peste 70% din cazuri şi în Japonia.În Japonia procuratura
are un rol covârşitor în procesul penal.Urmărirea penală face parte din proces, vinovăţia
stabilindu-se în timpul acesteia, iar nu în faţa judecătorului.De asemenea, este cunoscut
faptul că se întâmplă rareori ca judecătorul să infirme rechizitoriul procurorului.Datorită
acestui fapt, inculpaţii preferă de cele mai multe ori să urmeze calea negocierii care se
deschide odată cu recunoaşterea de către inculpat a culpabilităţii sale.În timpul negocierii,
procurorul va ţine seama în primul rând de interesul public.

Având în vedere consecinţele pozitive ale negocierii, reliefate în dreptul penal

comparat, consecinţe favorabile atât dreptului procesul penal, cât şi făptuitorilor, suntem
de părere că o astfel de instituţie ar trebui introdusă şi-n Codul nostru de procedură
penală.

12