Arhitectura bisericii bizantine

 Constantin Cavarnos

Patru arte sacre majore ale Bisericii Ortodoxe pot fi distinse. Acestea sînt: arhitectura, iconografia,
imnografia şi muzica. Le numesc „arte majore“ pentru că ele sînt în chip distinctiv mai importante decît
altele, precum sculptura în piatră şi cioplirea lemnului. Sculptura în piatră este redusă la lucruri precum
detalierea coloanelor (capiteluri şi baze), linteluri deasupra intrărilor, dîndu-le acestora din urmă aspectul
dantelat. Biserica ortodoxă nu foloseşte statui, deoarece, psihologic, într-un context religios, ele ar aminti de
idolii păgîni, care erau sculptaţi. În loc de imagini tridimensionale ale personajelor sfinte, se folosesc cele
bidimensionale, icoanele, făcute de o altă artă, anume iconografia sacră. Cioplirea în lemn este restricţionată
în biserica ortodoxă către împodobirea iconostasului, a tronului episcopal, a amvonului, a suportului de
icoane din naos (proskynetária) şi a pupitrului pentru cărţile cantorilor (analógion).

Cele patru arte majore, cînd urmează tradiţia ce datează de la primele secole creştine, numită bizantină, sînt
inter-relaţionate în chip organic. Ele exprimă cu toatele aceeaşi esenţă spirituală. Tuspatru servesc la
înălţarea de la pămînt spre cer a gîndurilor şi sentimentelor omului. Ele sînt arte anagogice (téchnai
anagogikaí). Explic în cartea mea Byzantine Thought and Art, în capitolul dedicat discutării unei lucrări a lui
Panagiotis Michelis, intitulată An Aesthetic Approach to Byzantine Art, cum se efectuează ascensiunea
spirituală în arhitectura bizantină. Michelis (1903-1969) a fost profesor de teoria arhitecturii la Universitatea
Tehnică Naţională (Polytechneíon) din Atena. În calitatea sa de estetician, mai cu seamă al arhitecturii, el a
fost binecunoscut pe scena internaţională şi extrem de reputat.

Atrag atenţia în chip particular asupra următoarelor afirmaţii făcute de Michelis: „Arta bizantină pune la
treabă felurite mijloace spre a exprima credinţa religioasă a bizantinilor şi aspiraţia lor către divinitate. În
arhitectură, acest lucru se realizează prin folosirea adecvată a spaţiului şi a luminii. Arhitectul bizantin era
mai preocupat de decorarea interiorului clădirii bisericeşti, decît de exterior“. Pe dinafară, biserica bizantină
este relativ plană, eliberată de orice caracter superfluu, precum cele din structurile gotice, spre pildă
garguiele. Biserica ortodoxă a trebuit să devină o miniatură a universului, cîtă vreme în ea şade Dumnezeu
cel unic şi singurul. Arhitectul bizantin reuşea să producă asemenea efecte prin următoarele mijloace:

a) Prin punerea la lucru a principiului „dematerializării“ – adică prin reducerea maselor. Spre pildă, la interior
este înlocuită arhitrava orizontală, care descarcă pe capitelurile coloanelor în templul grec clasic, prin arcul
rotund. La exterior, arcul rotund este folosit pentru aceeaşi calitate, deasupra ferestrelor şi a căilor de acces.

b) Prin lustruirea sau perforarea suprafeţelor de marmoră, aşa încît ele să arate a delicată broderie. Spre
pildă, e vorba despre tratamentul capitelurilor şi imposturilor coloanelor, a lintelurilor de deasupra acceselor.
Prin asemenea mijloace, arhitectul provoacă materialele clădirii să îşi abandoneze caracterul frust.

c) Prin accentuarea lungimii şi a înălţimii edificiului, precum şi prin unificarea spaţiului său. Lungimea bazilicii
este subliniată de planul său rectangular şi de colonade, de fiecare parte a navei, în vreme ce înălţimea este
potenţată de graduala ascensiune a acoperişurilor, fiecare ridicîndu-se deasupra celui pe care îl precedă. În
lăcaşul de cult cu cupolă, înălţimea este augmentată prin construirea unei cupole ample deasupra părţii
centrale a edificiului. În bisericile mici, o asemenea augmentare se face folosindu-se un tambur sau turlă
înaltă, perforată de ferestre înalte şi lungi, care descarcă pe bolţi în plin cintru situate, de asemenea, la
înălţime.

d) Prin judicioasa folosire a luminii naturale, neobstrucţionate de vitralii, deopotrivă în bazilică şi în biserica
cupolată. În bazul bazilicii, lumina soarelui pogoară prin ferestrele practicate în pereţii ce susţin acoperişul,
pe deasupra navei, în vreme ce, în al doilea caz, lumina pogoară prin fenestrarea tamburului (turlei).
Pornind de la acest argument, Michelis remarcă faptul că, în cazul bazilicii, există o gradare a celor trei sau
cinci acoperişuri pe înălţime, dublată de o iluminare intensă a navei, producîndu-se astfel un sentiment de
exaltare religioasă. În cazul bisericii cu cupolă, un sentiment analog este produs prin ridicarea graduală a
bolţilor care sprijină cupola şi prin fenestrarea cupolei înseşi. Această mişcare ascensională „ridică privirea
spectatorului către lumină. Astfel, analog universului, spaţiul infinit dar unificat este expus în chip limpede ca
purtător al ideii sublime a Duhului Sfînt cel pretutindeni aflat“.

e) Un al cincilea mijloc prin care arhitectura bisericii bizantine caută să exprime – împlinind-o – aspiraţia
ortodoxului către divinitate este pe baza principiului nivelurilor ascensionale. Acesta este exemplificat în chip
viu prin Biserica Sfintei Înţelepciuni, Hagia Sofia, din Constantinopol. Văzut dinafară, acest edificiu magnific
consistă din arce butante exterioare la nivelul inferior, din cupole şi semi-calote de felurite dimensiuni la
nivelul următor şi de marea cupolă în vîrf. Nu conduce atenţia abrupt spre înălţime, aşa precum o fac
catedralele gotice, cu turlele lor foarte înalte din faţadă şi cu marea, abruptă elevaţie corespondentă de la
interior. Arhitectura Sfintei Sofii se ridică în chip gradual, în stadii. Aminteşte astfel, privitorului că regatul
ceresc, simbolizat de către ampla cupolă centrală din partea cea mai de sus a clădirii, nu poate fi atins dintr-
odată, ca printr-un salt brusc, ci în stadii, urcînd treaptă cu treaptă, ridicîndu-ne de la gradele inferioare de
perfecţiune spirituală către cele superioare. Această idee a dezvoltării spirituale treptate îşi găseşte expresie
clasică în celebra Scară a ascensiunii divine de Sf. Ioan Climacos. Acolo, el spune: „Virtuţile cele sfinte sînt
precum scara lui Iacov. Conducînd de la o treaptă la cealaltă, îl poartă pe cel ce le alege în sus spre ceruri“.

Ascensiunea gradată a exteriorului edificiului îşi are un pandant la interior. El este vizibil chiar şi în
pavimente. Astfel, podeaua narthexului este cu cîţiva centimetri deasupra celei a exonarthexului, în vreme
ce podeaua naosului este, la rîndul ei, elevată cu o cîtime faţă de narthex. Trecînd din narthexul exterior
către cel interior şi din acesta către partea centrală a bisericii, celui ce o face în chip conştient, cu
sentimentul că se află într-un spaţiu sacru, îi este reamintit faptul că viaţa noastră trebuie să fie o mişcare
continuă către niveluri superioare de împlinire spirituală. Principiul nivelurilor ascensiunii este, de asemenea,
discernabil în micile biserici bizantine, precum Sf. Elefterie care şade chiar lîngă Biserica Mitropolitană din
Atena. Acest principiu este imediat decelabil deopotrivă la interiorul şi la exteriorul lăcaşului de cult.
Suprastructura sa constă din mai multe părţi distincte, dar bine integrate reciproc, aflate la diferite niveluri
şi culminînd cu cupola din centru. Astfel, tavanul narthexului este foarte înalt, relativ la uşa de acces. Uşa
este potrivită proporţiilor umane. Bolţile în cruce ale naosului sînt de asemenea înalte. Şi peste toate acestea
se înalţă cupola, înaltă şi ea. Această modalitate de edificare, utilizînd stadii ale ascensiunii, nu numai că
accentuează înălţimea acestei biserici mici, în definitiv, ci şi conferă un sens al sublimului, sentimentul de a
te afla într-un loc sfînt dublat de dorinţa de a te înălţa spiritual. Sentimentul acesta este amplificat de
vederea icoanelor – murale şi pictate pe panouri autonome – cînd acestea aparţin, de asemenea, stilului
bizantin.

traducere de Augustin IOAN

Din capitolul 1 al cărţii lui Constantine Cavarnos, Byzantine Church Architecture, Institute for Byzantine and
Modern Greek Studies, Belmont, MA, 2007. Mulţumesc ÎPS Chrysostomos de Etna, CA, pentru amabilitatea
de a-mi fi pus la dispoziţie un exemplar al volumului, pe care, de altfel, l-a şi recenzat elogios în The
Orthodox Tradition (n.trad.).