Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea lui Gelu Ruscanu

Jocul ielelor a fost scris in mai multe versiuni in 1916 si 1918, dar versiunea definitiva apare in
1918. O alta versiune, intr-adevar definitiva dateaza din 1946. In versiunea autorului, piesa trebuia sa
fie o drama a “dreptatii sociale, o drama a absolutului”. Actiunea se petrece in 1914. Subiectul se
concentreaza pe ilustrarea conceptelor de justitie si iubire privite in modul absolut. Gelu Ruscanu este
directorul ziarului socialist Dreptatea sociala. El este in posesia unor date compromitatoare despre
Saru-Sinesti, ministrul justitiei, pe care vrea sa le faca cunoscute in numele justitiei si al adevarului.
Gelu Ruscanu aflase insa aceste informatii dintr-o scrisoare de dragoste pe care i-o adresase Maria,
sotia lui Sinesti si din care rezulta ca Sinesti ar fi devenit bogat prin uciderea unei matusi bogate,
careia i-a distrus testamentul, devenind astfel unicul mostenitor. Pe parcursul dramei, aceasta invinuire
ramane doar o supozitie. Pentru a se salva, ministrul va folosi cu multa abilitate santajul, reusind astfel
sa scape chiar din mainile unui idealist cum este Gelu Ruscanu, oferind “la schimb” viata lui Petre
Boruga. l9q10qr
Gelu Ruscanu afla ca tatal sau, Grigore Ruscanu, punctul sau de sprijin moral si echilibru in viata
comisese o frauda: delapidase bani din cauza unei actrite obscure, Nora.
O ultima revelatie dureroasa o reprezinta constatarea faptului ca membri comitetului redactional
accepta sa nu publice scrisoare in schimbul eliberarii lui Petre Boruga. Ruscanu afla astfel ca pe langa
relativitatea iubirii dreptatea este de asemenea relativa, singurul absolut veritabil fiind acela al mortii.
De aceea considera ca tatal sau prin gestul facut “a stat lucid in fata mortii…a ales intr-un act de
constiinta”.
Critica literara a sesizat cu promptitudine o realitate a textului camilpetrescian si anume insuficienta
dialogului pentru implinirea sensului operei literare. Textul capata consistenta numai in prezenta
indicatiilor autorului, foarte personale, care au facut adeseori din opera dramatica o pagina citita dar
putin prezentata pe scena. George Calinescu afirma despre didascaliile lui Camil Petrescu ca “luate ca
parte integranta din text, notele sunt excelente, fiind aici portrete si constructii de atmosfera, aici
analize ale psihologiei de moment…aceasta analiza parantetica si subtila da mari satisfactii
intelectuale, ramane insa straina cautatorilor de emotii vii”.
Aceasta modalitate de construire a personajului este evitata in aproape toata opera sa dramatica. Si
portretul lui Gelu Ruscanu, eroul dramei din Jocul ielelor, se contureaza intr-o lunga didascalie facuta
de autor:”Gelu e un barbat ca de douazeci si sapte -; doua zeci si opt de ani, de o frumusete mai curand
feminina, cu un soi de melancolie in privire, chiar daca face acte de energie. Are nevrozitatea instabila
a animalelor de rasa. Priveste intotdeauna drept in ochi pe cel cu care vorbeste, si asta ii da o autoritate
neobisnuita. Destul de elegant imbracat, desi fara preocupari anume”. Portretul aminteste de Saint-
Just, campionul absolut al dreptatii supraumane, asa cum il numeste Penciulescu “raison-eurul” piesei,
pe protagonist, prin analogie cu teribilul justitiar al revolutiei franceze. Directorul ziarului Dreptatea
sociala, Gelu, este din aceeasi familie a eroilor camilpetrescieni insetati de absolut care traiesc drama
spadei care nu se indoaie, din familia lunaticilor “care au vazut idei”. Drama eroului se face din
impactul cu neputinta de solutionat dintre imperativul categoric al dreptatii absolute pe care il
proclama, il apara si doreste sa-l promoveze si realitatea sociala. Gelu este suprauman intr-o lume
subumana si doreste sa-i aplice acesteia tiparul utopic al unei lumi perfecte. In aceasta privinta poate
ca cel mai bine il judeca Praida:”a avut trufia sa judece totul, s-a indepartat de cei asemenea lui care
erau singurul lui sprijin…l-a pierdut orgoliul lui nemasurat”.
Asemenea celorlalti eroi ai lui Camil Petrescu, in constiinta lui Gelu Ruscanu este o permanenta
naruire de statui, de idoli. Isi cauta punctele de sprijin in dragoste, pe care o descopera insa imperfecta.
Vede apoi lucruri si jocuri jucate numai pentru sine si-si cauta fagasul in lupta pentru o cauza care este
dreptatea insasi, absoluta, fara privilegiati, o dreptate care este “deasupra noastra si este una pentru
toata lumea si toate timpurile”.
Spirit lucid, insetat de idei, care “a vazut jocul ielelor”, Gelu Ruscanu si-a faurit un tipar de idealitate
pe care il aplica refuzand izolarea si detestand complicitatea. De aceea demascarea crimei (presupusa
dar nedovedita juridic) atribuite lui Sinesti este, pentru erou, un imperativ categoric. Datoria lui e de a
sanctiona chiar daca aceasta nu ar duce la mari schimbari “atat cat abate un bob de nisip albia unui
fluviu”. Dar tiparul de idealitate pe care si l-a faurit “arhanghelul Dreptatii sociale” vizeaza un ideal
gandit pur si static. Este un tipar suprauman format din linii drepte, paralele, ireconciliabile, dar care
vizeaza o realitate utopica si nu una in devenire. Conform liniilor de forta ale acestuia, justitia nu poate
fi decat absoluta iar dreptatea nu are privilegiati, este abstracta si inumana. Legile sunt si ele nu ale
oamenilor ci ale constiintei. Iubirea se supune aceluiasi tipar:”o iubire care nu este eterna, nu este
nimic…”, chiar oamenii cand se iubesc cu adevarat devin supraoameni (“nu mai sunt oameni”) iar
fericirea trebuie sa fie si ea durabila pentru ca altfel nu este fericire.
Inflexibilitatea absolutului il lasa descoperit in fata vietii, a realitatii. Pe taramul vietii practice
Ruscanu e un necunoscator, o persoana inabila. Vine in lumea epocii prea de sus si prea de departe,
din lumea pura si geroasa a ideilor. Fiind suprauman pentru aceasta lume, ii aplica acesteia un tipar
inuman. Intrebarea care se pune este daca e constient de acest lucru. Uneori intuieste ca “morala pe
care o proclamam nu e pe masura noastra”. Dar el ramane o sabie inflexibila, un personaj care nu
accepta o noua tabla de legi, de aceea alege moartea:”adica totul…drama…Cata luciditate atata
existenta si deci atata drama”.