Sunteți pe pagina 1din 20

GÂNDIREA

Intelectul desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare


(inteligenţă, gândire, memorie imaginaţie, atenţie, limbaj),sistem ce se constituie şi
funcţionează la nivel uman, depăşind experienţa senzorială, dar bazându-se pe ea, uzând
de proprietăţi specifice ale creierului uman şi realizându-se numai prin modelare culturală
şi integrare socioculturală.

Prin interpretarea gândirii ca aflându-se într-o continuă desfăşurare, dezvoltare şi


schimbare, practic într-o continuă naştere, se depăşeşte şi contradicţia dintre dat şi
dobândit. Convertirea şi finalizarea procesului în produs şi transformarea produsului în
premisă a unui nou proces, constituie calea dinamicii şi evoluţiei gândirii.

Gândirea încheie un ciclu al cunoaşterii şi deschide un altul, circuitul interacţiunii


cognitive dintre individ şi lume, fiind practic infinit.

Inconsecvenţa terminologică şi insuficienţa delimitărilor conceptuale par a fi mai


prezente în studiul gândirii decât în cel al altor mecanisme psihice.

Termenul de gândire se foloseşte încă din anii 20,30 şi chiar mult după aceea, fiind
preferat de psihologi pentru denumirea proceselor superioare de cunoaştere.

Concomitent cu termenul de gândire începe să fie din ce în ce mai folosit termenul


de inteligenţă, uneori alături de cel de gândire, alteori în locul lui.

Pierre Oleron, nemulţumit de faptul că termenul de gândire are unele conotaţii


subiective îl înlocuieşte cu cel de ,,activităţi intelectuale,, din perspectiva psihologiei
comportamentului.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l cu alţi


termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,
,,organizarea cunoaşterii”, ,,sistem expert”.

Paul Popescu- Neveanu(1990),reactivând noţiunea de intelect, introduce gândirea în


ea pe care o consideră ca fiind trăsătura distinctivă, cea mai importantă a psihicului uman,
definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

Nimeni nu poate nega relaţia de interdependenţă dintre gândire şi inteligenţă, dar nici
nu trebuie să se ajungă la identificarea lor. Inteligenţa se

foloseşte de gândire, dar nu se reduce la ea; gândirea se intersectează cu inteligenţa dar


nu se confundă cu ea, chiar dacă în determinarea nivelului de inteligenţă ne servim de
unele informaţii din psihologia gândirii(forma, tipuri, niveluri de gândire), distincţia
dintre ele trebuie păstrată.

Psihologia şi psihanaliza arată că gândirea serveşte pentru înţelegerea ralului de care


ea este puternic legată, fiind chiar susţinută de dorinţa de a acţiona asupra realului

Gândirea este o parte a inteligenţei ,una din formele ei, care o ajută să se adapteze la
real ,inteligenţa presupune mai mult decât atât, ea fiind, după Claparede, capacitatea de a
rezolva problemele noi întâlnite.

Interpretarea gândirii ca mecanism de procesare a informaţiilor aduce o nouă


perspectivă teoretică de abordare a gândirii şi deschide posibilitatea modelării ei pe
calculator.

Gândirea este introdusă în categoria activităţilor finalizate prin sarcini şi diferenţiată


astfel de activităţi mentale considerate ca fiind simple. Ea implică elaborarea obiectivelor
intermediare spre deosebire de celelalte care debutează direct cu tratarea de bază.

Gândirea presupune o serie de operaţii specifice ca:

-interpretarea situaţiilor,
Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l
-producerea informaţiilor,

spre deosebire de activităţile simple, la care operaţiile de interpretare a situaţiilor sunt


minimale.

Gândirea face apel la o serie de alte mecanisme psihice care, la rândul lor, dispun de
propriile constrângeri de realizare, de propriile legi de acces.

Psihologii români au o altă atitudine faţă de termenul gândire pe care nu numai că l-


au introdus în dicţionarele lor (P.P-Neveanu, Ursula Şchiopu, Rodica Demetrescu,
M.Zlate), dar i-au acordat spaţii foarte extinse.

Chiar dacă au fost opinii diferite privind gândirea ,există un puternic acord între
autori în ceea ce priveşte recunoaşterea locului central ocupat de gândire în procesul
cunoaşterii a rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al activităţii umane.

Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoaşterii logice raţionale. Ea produce modificări de substanţă
ale informaţiei cu care operează.

De asemenea gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice


în rezolvarea procesului cunoaşterii. Ea orientează, conduce, valorifică maximal toate
celelalte procese şi funcţii psihice. Centralitatea gândirii

în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile


produse în circuitul informaţional

În definirea gândirii au fost şi destule dificultăţi dintre care ar fi:

-imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcaţie între senzorial şi logic,


datorită faptului că procesul senzorial se intelectualizează, fiind integrate verbo-logic, iar
cele logice, sau o parte a lor, capătă forme de manifestare intuitivă;
-insuficienta cunoaştere a structurii interne a gândirii.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l

cu alţi termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,

şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea în mod mijlocit,


generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor”.

,, Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi


valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării,
şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile”.
(Golu şi Dicu,1972)

Caracterul operaţional al gândirii este larg subliniat în psihologia actuală. Utilizarea


termenului de gândire de către psihologi se referă la ,,organizarea şi manipularea
informaţiilor şi cunoştinţelor,,(Witting şi Williams).

Gândirea trebuie văzută ca,, produsul schimbării şi reorganizării informaţiilor stocate


în memorie în vederea creării unor noi informaţii,,(Scarr şi Vander Zaden,1987).

În psihologia gândirii actuale se pendulează între cele două tipuri de definiţii;


Richard E.Mayer se referă la trei ipostaze ale gândirii:

a) gândirea este cognitivă, dar este inferată din comportament, ea apare intern
în minte sau în sistem cognitiv, însă trebuie inferată indirect;

b) gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operaţii


asupra cunoştinţelor din sistemul cognitiv;

c) gândirea este direcţionată şi rezultă în comportamentul care rezolvă o


problemă sau este orientat către soluţie
Gândirea este un mecanism psihic complex comparativ cu altele având următoarele
caracteristici psihologice:

· informaţional- operaţional; gândirea este un proces de prelucrare şi


interpretare a informaţiilor; ea izolează genericul şi necesarul; reproduce relaţiile
obiective, le construieşte mintal şi introduce în realitate noi relaţii, pe baza
anticipării posibilul;

· mijlocit; gândirea nu operează direct asuprea realului, asupra obiectelor şi


fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor
evocate din memorie sau obţinute prin combinările imaginative; este mijlocită de limbaj;

· mijlocitor; gândirea mijloceşte celelalte procese psihice; atribuie un înţeles


imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale;

· generalizat şi abstractizat; gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte, cu


modele ideale care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi care nu au un
corespondent obiectual concret, dar au un mare rol în înţelegerea teoretică a realităţii;

· acţional; limbajul operează în gândire; se trece de la acţiunea materială la cea


mintală, gândită, astfel gândirea capătă funcţie de comandă şi control asupra desfăşurării
acţiunii;

· finalist; gândirea se finalizează într-un anume produse ,dar înainte de a fi


executată, activitatea de gândire este planificată în minte, fundamentată din punct de
vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei, consecinţelor;

· multidirecţional;gândirea se întinde pe trei dimensiuni temporale; ,,foloseşte


informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia
despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în
viitor”(M.Golu,1976)
· sistemic; gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate cu rol de
autoreglabilitate şi poate fi redusă la un sistem cibernetic; din această perspectivă
gândirea este cea mai înaltă formă de prelucrare a informaţiei.

Laturile gândirii

Gruparea unităţilor de bază ale gândirii(imaginea, simbolul, conceptul, operaţia,


regula)permit stabilirea laturilor acesteia:

· latura informaţională

· latura operaţională

Latura informaţională este constituită din ansamblul noţiunilor şi conceptelor ca


forme generalizate de reflectare a însuşirile obiectelor şi fenomenelor.

Noţiunea de concept a fost definită de foarte mulţi psihologi ca fiind,,un răspuns


comun la o clasă de fenomene”;(Osgood,1953),,procesul ce reprezintă asemănările unor
obiecte, situaţii, evenimente”; (Munn,1965),,un fapt particular ridicat la rangul de fapt
general”; (Ştefan Odobleja,1984),,o imagine simplificată, scheletică, redusă la trăsături
esenţiale”;(Changeux,1983),,categorii mintale pe care oamenii le utilizează pentru a
clasifica evenimentele şi obiectele cu respectarea proprietăţilor lor comune”.
(Lefton,1991)

Conceptul are şapte caracteristici:

1.nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de răspunsurile noastre la
diferite situaţii;

2.utilizarea lor înseamnă aplicarea experienţei trecute la situaţia actuală;

3.reunesc datele senzoriale independente;


4.mijloace de legătură ale elementelor independente ale experienţei;

5.au un mod de utilizare extensivă şi una intenţională;

6.nu este obligatoriu raţional;

7.poate exista fără a fi formulat într-o manieră conştientă.

Specificul conceptelor provine şi din faptul că ele nu există izolat unele de altele,
dimpotrivă, ele sunt interdependente şi ierarhizate. Pentru psihologi,

conceptele sunt ,,sisteme de răspunsuri învăţate, care permit organizarea şi interpretarea


elementelor furnizate prin percepţiile noastre şi care influenţează comportamentul,
indiferent de toate stimulările venite din mediu, permiţându-ne să aplicăm automat
experienţa noastră trecută la situaţiile prezente”.

Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de


transformare a informaţiilor, de relaţionare şi prelucrare, combinare şi recombinare a
schemelor şi noţiunilor, în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau a rezolvării unor
probleme.

Piaget, dă o fundamentare caracterului operatoriu al gândirii susţinând: ,,Trăsătura


esenţială a gândirii logice este de a fi operatorie, adică de a prelungi acţiunea,
interiorizând-o,,

Categoriile de operaţii folosite de gândire sunt: fundamentale şi instrumente.

Operaţiile fundamentale ale gândirii

Principalele operaţii ale gândirii sunt:

· analiza;

· sinteza;
· comparaţia;

· abstractizarea;

· generalizarea;

· concretizarea logică;

Analiza este operaţia de desfacere mentală a obiectului în părţile lui componente, în


vederea determinării proprietăţilor esenţiale. Analiza începe ca activitate practică de
descompunere a obiectului real şi ajunge a se realiza doar pe plan mintal.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l mintal.

Analiza şi sinteza ca operaţii ale gândirii trebuie distinse de analiza şi sinteza ca


operaţii senzorial-perceptive; la nivel senzorial, analiza ia forma distingerii şi
diferenţierii, iar sinteza apare în cunoaşterea senzorială sub forma modificării
configuraţiei, structurii, formei elementelor senzoriale.

Între analiză şi sinteză nu există o ruptură ci ele se presupun reciproc, trecând chiar
una în alta. ,,Reciprocitatea relaţiei dintre analiză şi sinteză, pe tot parcursul procesului de
gândire este condiţionată de faptul că oricât de sintetică ar fi caracterizarea noţională a
unui fenomen, ea reprezintă totuşi produsul analizei realităţii şi abstragerii de la o serie de
laturi ale ei. De asemenea, oricât de departe ar ajunge analiza în cursul formării unei
noţiuni, aceasta din urmă conţine totuşi legătura necesară(sinteza)dintre laturile esenţiale
ale fenomenelor, şi cu atât mai departe este împinsă analiza, cu atât mai largă este sinteza
care realizează generalizarea implicată în noţiune”.(Rubinstein,1962)

Comparaţia este operaţia gândirii care constă în a stabili deosebirile şi asemănările


esenţiale dintre obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu. Şi comparaţia se poate face pe
plan real şi pe plan mintal.

Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care


se operează- material verbal sau nonverbal.
Abstractizarea este operaţia prin care se lasă la o parte însuşirile particulare,
individuale ale obiectelor, astfel încât să poată fi reţinute doar însuşirile desprinse prin
operaţia de generalizare. Prin operaţia de abstractizare se ajunge să se reţină în plan
mintal doar însuşirea comună. În felul acesta, însuşirea comună devine ea însăşi o
entitate, una dincolo de lucru, una care îi ia locul fiecărei entităţi reale.

Generalizarea este operaţia prin care se desprind însuşirile comune ale obiectului şi
ale altor obiecte, din cadrul unei anumite clase de obiecte, pentru a le ridica în procesul
cunoaşterii de la însuşirile concrete, particulare la însuşirile din ce în ce mai generale, fie
a extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.

Concretizarea logică este operaţia gândirii prin care pe baza însuşirilor abstracte ale
obiectelor se procedează la reconstituirea mentală a concretului. Dacă prin operaţia de
sinteză se ajunge la un concret mintal preponderent

abstract, concretul ca rezultat al operaţiei de concretizare este un concret logic; un concret


rezultat în principal din asamblarea însuşirilor abstracte. Concretul ca rezultat al operaţiei
de sinteză este bogat în detalii, pe când concretul logic este sărac în detalii şi bogat în
însuşiri generale. Concretul ca rezultat al operaţiei de sinteză redă obiectul ca entitate
singulară, pe când concretul logic redă obiectul cel puţin ca obiect tipic, iar la limita
specifică, propriu-zisă, ca obiect categorial, ca obiect prin care sunt scoase în evidenţă
însuşirile comune, generale şi universale, ale unei anumite clase de obiecte. Concretul
logic este obiectul mintal categorial; el este forma specifică sub care există conceptul.

Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta ci într-o foarte strânsă
interacţiune şi interdependenţă, dând naştere astfel la structuri cognitive ale gândirii.
Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informaţii şi operaţii ce presupun
organizare şi diferenţiere interioară între elementele componente, coerenţă şi operativitate
ca şi tendinţă de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului; şi totuşi se
individualizează prin: completitudine, operativitate, grad de formare, finalitate. Rolul lor
fundamental este de a media, filtra intrările în gândire.

Activităţile gândirii
Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi
aplicatibilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face
raţionamente, ia decizii, creează produse noi.

Activităţile fundamentale ale gândirii, care o individualizează în raport cu alte


mecanisme psihice, sunt:

· conceptualizarea;

· înţelegerea;

· rezolvarea problemelor;

· raţionamentul

· creaţia

Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte


ce sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept.

Vâgotski reuşeşte să desprindă trei etape ale procesului formării noţiunilor, aplicând
metodica dublei simulări, fiecare având mai multe subetape: etapa gândirii sincretice,
etapa gândirii complexe şi etapa gândirii noţionale

Înţelegerea. Procesul de gândire este un proces de înţelegere. Spunând înţelegere


avem în vedere surprinderea legăturilor dintre părţile componente ale unui obiect, dintre
însuşirile obiectului şi obiectul luat ca întreg,dintre obiect şi alte obiecte.
Inţelegerea este mult mai evoluată în cadrul reprezentării. Numai gândirea, cu ajutorul
conceptului, cu ajutorul cuvântului cu sens, poate să expliciteze, să amplifice şi să
completeze legăturile redate prin structura percepţiei şi a reprezentării cu imagini psihice.
Numai astfel se produce înţelegerea completă, adevărată. ,, Fenomenul întelegerii, scrie
Paul Popescu-Neveanu, este o permanentă a gândiriiîin acţiune. De aceea ar putea fi
caracterizat ca reprezentând latura funcţională a intelectului uman în sensul generic al
codificării conceptuale şi mai ales al decodificării referenţiale. Modul de a fi al gândirii
conştiente este înţelegerea.Cu aceasta relevăm şi faptul ca înţelegerea este acea
modalitate a gândirii care este, cu necesitate, conştientă. În fapt, înţelegerea se înscrie, la
nivel general, ca o trăsătură sau o funcţie a conştiinţei. Înţelegerea este modul de realizare a
oricărui act de conştientizare. Condiţiile ei sunt verbalizarea şi conceptualizarea…..”
Rezolvarea problemelor. Înţelegerea se manifestă din plin în ceea ce se numeşte
activitate problematică. Este vorba, pe de o parte, de înţelegerea prin care se pun datele
realităţii în problemă, iar pe de altă parte, de înţelegerea prin care se găseşte soluţia
problemei deja formulată.
Pentru a putea spune ca exista o problemă, trebuie să identificăm toate cele trei
elemente ale sale:
1) starea iniţiala, punct de plecare;
2) scopul problemei sau starea finală;
3) acţiuni sau operaţii ce ne conduc de la starea iniţială la cea finală.
Cunoaşterea elementelor ce alcştuiesc o problemă ne permite să clasificăm problema
şi să ne ajustăm soluţiile în consecinţă. În general, problemele pot fi împărtiţe în : bine
definite şi probleme slab definite.
Pornind însă de la operaţiile prin care se pot soluţiona problemele, acestea pot fi
clasifica astfel:
· probleme de rearanjare a elementelor - solicitarea este de a reordona
elementele problemei astfel încât să îndeplinească un anumit criteriu. În
general, la aceste probleme sunt posibile diverse aranjamente ale elementelor,
dar numai unul dintre ele îndeplineşte criteriul solicitat.
· probleme de structurare a elementelor - în acest caz trebuie identificată
relaţia dintre elementele problemei şi să se construiască o nouă structură, un
element nou.
· probleme de transformare –solicită intervenţii astfel încât prin modificari
succesive ale stării iniţiale, să se ajungă in starea finala, cea solicitata.
O problema apare atunci cand o persoana îşi propune să atingă un scop sau să
reacţioneze într-o situaţie şi nu are pentru aceasta un răspuns dinainte pregătit.Dacă faptul
nou este integrat în structurile vechi,cognitiv-operatorii, are loc rezolvarea problemei.Astfel
structurile operatorii se se extind, se copletează,îşi corectează erorile de amănunt.I.Radu ŞI
m.Miclea,pornind de la concepţia lui Piaget asupra rezolvării problemelor,propun o
prspectivă asupra ,,problemei care cuprinde următoarele postulate :
-problemele au un caracter psihogenetic,deorece structurile cognitiv-operatorii
sunt rezultatul evoluţiei psihogeneticii ;
-funcţia erotetică a problemei esteo funcţie constituantă,probleme fiind uneori
generatoare de noi structuri ;
-problema dispune de oschemă vectorială ;
-problema presupune un model mintal acceptor care are rol de a evalua soluţia.

Există şi fenomene de influenţă negativă a structurilor cognitive ale gândirii asupra


procesului rezolvării problemelor, cum ar fi: fenomenul ,,orbirii,,

fenomenul stereotipiei gândirii, fenomenul fixităţii funcţionale.

Raţionament- forma de gândire în care, pornind de la una sau mai multe judecăţi,
obţinem o altă judecată.

Raţionamentele sunt de mai multe feluri: prin analogie, deductiv, inductiv. Immanuel
Kant denumeşte raţiunea ca ,,facultate a principiilor”, ,,facultate a unităţii regulilor sub
principii”. Gândirea ,,caută în raţionament să reducă marea diversitate a cunoaşterii
intelectului la cel mai mic număr de principii”

Raţiunea este constituită din principiile bine cunoscute ale gândirii: principiul
identităţii, al noncontradicţiei, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente. Admiţând că
noţiunile se formează în activitate şi oglindesc realităţi exterioare minţii, putem susţine
ipoteza unei relaţii între structura unitară a raţiunii şi unitatea lumii materiale.

Creativitatea reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale gândirii, forma ei
extremă care duce la un nivel nou de sinteză, superior celui presupus de rezolvarea
problemelor şi se bazează pe utilizarea unor relaţii vag înrudite cu ideile din structura
cognitivă, în vederea obţinerii unor produse noi.
Creaţia, ca activitate a gândirii, generează şi ea, la fel ca şi rezolvarea problemelor,
un anumit tip de conduită, şi anume conduita creativă care poate fi interpretată ca
referindu-se doar la produsele noi în raport cu experienţa anterioară a individului sau
referindu-se doar la produsele noi atât în raport cu experienţa anterioară a individului , cât
şi la produsele noi în raport cu experienţa omenirii, a societăţii.

Pentru Robert Gagne, creaţia constituie tipul superior de învăţare, şi constă în


combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior, pentru a produce o nouă
capacitate. Ea presupune ,,un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme de
cunoaştere mult diferite, o folosire îndrăzneaţă a analogiei ce depăşeşte ceea ce se
înţelege, de regulă, prin generalizarea în interiorul unei clase de situaţii problematice”.

Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei


despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al
activităţii la cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla
constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală.

GANDIREA - definitii si
abordari
 Gandirea este un proces cognitiv constand
dintr-o succesiune de activitati psihice care
duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale
realitatii.
 Gandirea ocupa locul central in sistemul psihic
uman deoarece ea face posibila
relationarea tuturor celorlalte elemente ale
psihicului, determinandu-le modul de
producere si desfasurare. (ex: imaginatia sau memoria
sunt influentate in continuturile lor de prezenta
si calitatea actelor de gandire, la fel limbajul, atentia, vointa
sunt dependete de gandire).
 Gandirea presupune descrierea, intelegerea,
explicarea, descifrarea si interpretarea
informatiilor.
 Sunt multe definitii date gandirii, toate
evidentiind caracterul ei complex si rolul
determinant in sistemul psihic uman:
 Gandirea este o activitate specific umana, care
prin abstractizare si generalizare ne
informeaza despre relatiile dintre obiectele si
fenomenele lumii, in forma notiunilor,
judecatilor si rationamentelor.
 Gandirea este procesul psihic care se desfasoara
intr-un plan mintal, intern, subiectiv,
folosind judecati si rationamente cu ajutorul carora
realizeaza o procesare profunda a

realitatii.

Gandirea opereaza cu NOTIUNI = semnificatia


cuvintelor, ideea pe care o desprindem
(cuvantul e doar un invelis al notiunii, variaza fct.
de limba)
 Relatia notiune – cuvant = relatia gandire –
limbaj: nu putem gandi fara sa folosim
cuvinte, iar cuvintele fara inteles nu ar folosi la
nimic.
 Procesul gandirii consta intr-o serie de
transformari mintale = OPERATII, care sunt:
 Analiza: operatia de descompunere în minte a unui obiect în
elementele sale componente si de apreciere a
semnificatiei fiecărui element în cadrul întregului;
 Sinteza: este operatia de reconstituire în minte a unui obiect
(întreg) din elementele sau însusirile sale, date
separat. Sinteza este operatia inversă analizei;
 Comparatia: este operatia gândirii de stabilire a asemănărilor
si deosebirilor dintre obiecte, pe baza unui criteriu
clar formulat. Se pot realiza multiple comparaţii, simple sau
combinate, pe baza unor criterii diverse.
 Abstractizarea: este operatia de sesizare si retinere a unor
însusiri fundamentale ale obiectelor si eliminarea unor
caracteristici mai putin importante ale acestora;
 Concretizarea: este operatia inversa abstractizarii, de
aplicare a notiunilor, principiilor si legilor generale în
diversitatea laturilor si formelor particulare ale realului;
 Generalizarea: presupune extinderea unei însusiri, notiuni,
principiu, legi asupra tuturor cazurilor particulare care
posedă proprietătile date;
 Individualizarea: este operatia inversa generalizarii, de
extragere a unui singur caz dintr-o multime cu aceleasi
caracteristici/insusiri generale, si identificarea unor particularitati
unice pentru cazul (individul) in cauza.
 Functia esentiala a gandirii este
INTELEGEREA = noile informatii sunt puse in
legatura
cu cele vechi – e foarte important bagajul de
cunostinte, educatia, specializarea pentru a
intelege corect fenomenele lumii si ale vietii.
 Imposibilitatea intelegerii pune in evidenta
aparitia unei probleme care genereaza

procesul de rezolvare a problemelor

Gandirea - proces cognitiv superior

Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala

in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si


generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza

informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma

conceptelor, judecatilor si rationamentelor.

Componenetele si structura gandirii

Gandirea are doua mari componente, una informationala si alta

operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca

dispune de “unitati informationale” despre “ceva” anume – obiecte,

fenomene, evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca

implica transformari ale informatiilor in vederea obtinerii unor

produse care, prin depasirea situatiei problematice, sa asigure

adaptarea la mediu).

Latura informationala este constituita din ansamblul notiunilor si

conceptiilor ca forme generalizate de reflectare a insusirilor

obiectelor si fenomenelor. “Un concept este un raspuns comun la o

clasa de fenomene al caror membri manifesta cateva trasaturi comune”

(Osgood, 1953, p.666). La randul sau Munn (1965) considera ca “un

concept este procesul care reprezinta asemanarile unor obiecte,

situatii, evenimente, altminteri diferite.

Conceptele sunt produse ale rationamentelor si odata dezvoltate


joaca un rol important in gandirea ulterioara, conceptele sunt

condensari de experiente trecute” (p.237). Vinacke caracterizeaza

mai amplu conceptele referindu-se la continutul, modalitatile de

utilizare si nivelul lor de structurare in mintea omului.

Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si

procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare

si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor,

in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau rezolvarii unor

probleme.

Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele sunt

fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire si

constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia,

abstractizarea, generalizarea, concretizarea logica), altele sunt

instrumentale, folosindu-se numai in anumite acte de gandire si

particularizandu-se in functie de domeniul de cunoastere in care

este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim mai

multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in

perechi opuse.

Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci


intr-o foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina

dand nastere la adevarate structuri pe care le denumim structuri

cognitive ale gandirii.

Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau

construite, ele fiind comune pentru toti oamenii. Pentru psihologi,

ele sunt sisteme de raspunsuri invatate, care “permit organizarea si

interpretarea elementelor furnizate prin perceptiile noastre si care

influenteaza comportamentul, indiferent de toate stimularile venite

din mediu, permitandu-ne sa aplicam automat experienta noastra

trecuta la situatiile prezente” (Delay si Pichot, 1969, p.241). In

mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci inlantuite unele de

altele, formand sisteme conceptuale.

Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe

toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea

realizează o permanentă corelare între diversele momente şi


stări

ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului

pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre

trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în


viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe

lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o


funcţie

creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza

cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi


obiecte,

noi configuraţii ale mediului înconjurător.

Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură

pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor


logice

dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face

posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi

practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.

Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul


că

se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi


ale subiectului

(trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la

general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul

că ea acţionează ca un adevărat mecanism de


comandă-control asupra
celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în

concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective:


într-un

cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De


asemenea,

centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se

demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi


funcţiile conştiinţei

îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi


dinamica ei.